Analiza Pietei Si Politici Monetare din Romania

Economie

Analiza Pietei Si Politici Monetare din Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

În condițiile economice actuale, politica monetară are un rol deosebit de important care rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea prețurilor, la care se adaugă limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei.

Lucrarea de față este structurată pe patru capitole și își propune să analizeze strategiile de politică monetară utilizate de băncile centrale, în baza cărora se asigură realizarea obiectivului fundamental propus. De asemenea, își propune să analizeze strategia de politica monetară a Băncii Naționale a României, și dacă aceasta este pregătită din punct de vedere tehnic și instituțional să adopte strategia de țintire directă a inflației.

În primul capitol este prezentată piața monetară în contextul politicii economice, aceasta fiind recunoscută ca o componentă esențială a politicii economice, fiind totodată cel mai important instrument al acesteia în încercarea de îndeplinire a obiectivelor sale. De asemenea, sunt prezentate obiectivele politicii monetare, care se confundă cu cele ale politicii economice pentru realizarea cărora aceasta acționează ca un instrument.

În cel de-al doilea capitol, sunt prezentate instrumentele de politică monetară utilizate pentru aplicarea măsurilor de politică monetară, prin intermediul cărora banca centrală să-și exercite influența la nivelul economiei, precum și mecanismele prin intermediul cărora sunt transmise măsurile de politică monetară.

Cel de-al treilea capitol prezintă piața monetară din România.

Cel de-al patrulea capitol analizează cadrul general al politicii monetare în România, strategia de politică monetară adoptată de Banca Națională, precum și modul în care sunt îndeplinite precondițiile de trecere de la strategia de țintire a creșterii agregatelor monetare la strategia de țintire directă a inflației. De asemenea sunt prezentate obiectivele politicii monetare în condițiile aderării României la structurile europene.

La sfârșitul lucrării sunt cuprinse concluziile acestei lucrări precum și recomandări făcute politicilor monetare.

CAPITOLUL I. PIAȚA MONETARĂ ȘI ROLUL EI

1.1. Concept. Rol

Sistemul financiar – valutar îndeplinește la nivel mondial un rol foarte important, și anume, formarea și utilizarea unor importante sume de bani, sume care îndeplinesc funcția de mijloace de plată internaționale.

Piața monetară internațională reprezintă o categorie economică ce presupune relațiile monetare internaționale generate de formarea și utilizarea sumelor de bani, precum și relațiile determinate de definirea unităților monetare în context internațional. Pe aceasta piață se derulează în mod concret întregul fenomen valutar. Pentru rezolvarea concretă a activităților cerute de relațiile și raporturile monetare internaționale pe piață funcționează un aparat adecvat care constituie cadrul instituțional al pieții respective.

Formarea de sume de bani cu circulație internațională angajează un aparat numeros reprezentat de instituții cu caracter internațional, instituții naționale cu funcții în domeniul relațiilor economice și monetare internaționale, întreprinderi, persoane fizice.

Forma vizibilă a fenomenului valutar se prezintă sub aspectul unei activități monetare complexe care determină un flux de mijloace de plată pe piața internațională de peste 2500 miliarde de dolari sub impulsul schimburilor economice din economia mondială. La baza acestui flux stau condiționările obiective date de relațiile și raporturile cantitative monetare.

Relațiile. Reprezintă o cauză obiectiv – calitativă a fenomenului valutar și se manifestă sub forma legaturilor dintre oameni; persoanele fizice și juridice aflate la extremitățile relației valutare sunt reprezentate de posesorii de mijloace de plată, pe de o parte, și de solicitantii mijloacelor respective pe de alta parte. Aceste relații dau fenomenului valutar internațional sensul de mișcare al sumelor de bani.

Tot aici trebuie să amintim și de principiile care însoțesc mișcarea internațională a banilor. Între aceste principii se remarcă condiționările privind starea de convertibilitate a monedelor intrate în circuit internațional, restricțiile cantitative impuse ieșirilor sau intrărilor de sume de bani din și în economiile naționale, încadrarea sumelor de bani acordate solicitantului în sistemul condiționărilor creditării și finanțării internaționale. O condiție obligatorie a existenței fenomenului valutar este realizarea efectivă a legăturii monetare între doi parteneri; întreruperea relației valutare anuleaza derularea mișcării internaționale.

Cantitatea sumelor mijloacelor de plată care circula pe plan internațional depinde de existența unor astfel de sume (posibilități valutare) și de solicitarea acestor sume (necesități valutare); legatura dintre posibilități și necesități reprezintă raportul valutar cantitativ.

Posibilitățile valutare într-o economie sunt determinate de mărimea exporturilor vândute pe valută, de mărimea fondurilor financiare și de credit primite sub forma de sume în valută, de partea din masa monetară proprie care poate ieși pe piața internațională (atunci cand moneda țării în cauză îndeplinește condițiile de convertibilitate):

Pv = f(Ev + Fv + 1/nM),

unde:

Pv reprezintă posibilitățile valutare ale unei economii;

Ev exporturile vândute pe valută;

Fv fondurile financiare și de credit primite de economia naționala în cauza sub formă de fonduri – creanța în valută;

1/nM partea din masa monetară internă pe care o poate folosi economia națională pentru plăți internaționale;

Necesitățile valutare, la rândul lor, depind de mărimea angajamentelor de plăți internaționale, angajamente determinate de marimea importurilor plătite în valută de volumul fondurilor financiare și de credit acordate altor țări în sume de bani prin cumpărare cu sume în valută:

Nv = f(Iv + Cv + Mv),

unde:

Nv reprezintă necesitățile valutare ale unei economii;

Iv importurile plătite cu valută;

Cv exportul de capital în valută;

Mv retragerile de monedă proprie prin cumpărare cu sume în valută;

Legatura cantitativa dintre posibilități și necesități valutare, în context internațional se realizeaza de către piața monetară internațională sub forma intersecției dintre cele doua informații valutare cantitative:

Rv = f(Pv

Nv),

unde:

Rv reprezintă raporturile cantitative valutare, ca intersecție între posibilități și necesități.

Raporturile valutare asigura dimensiunea cantitativă a fenomenului valutar exprimată prin mărimea mijloacelor de plată internaționale aflate în circulația mondială. Ele dau fenomenului valutar condiția de existență cantitativă, lipsa lor anulându-l.

Activitatea valutară. Este componenta subiectivă a fenomenului valutar, ea contribuind efectiv la mișcarea internațională a sumelor de bani. În operațiunile concrete cerute de fluxul monetar sunt antrenați specialiști din domeniul bancar, în domeniul politicii monetare, în domeniul decontărilor internaționale, etc . Munca lor se desfășoară pe fondul obiectiv al cauzelor fenomenului valutar:

Av = f(Rv); f : (Rev),

unde:

Av reprezintă activitatea monetară internațională (valutară); ea este funcție de raporturile valutare cantitative (Rv), cu condiția apartenenței la domeniul relațiilor valutare (Rev).

Pe piața monetară internaționala funcționează o serie de instituții care asigură cadrul instituțional al fenomenului valutar: sunt instituții bancare internaționale, bănci naționale, filialele lor din străinătate, conferințe și reuniuni internaționale.

1.2. Funcțiile pieței monetare

Pe piața monetară activează o serie de instituții cu funcții clare, mecanisme proprii care funcționează pe baza de reguli specifice.

Băncile au aparut cu mult timp în urmă și ințial, activitățile bancare s-au limitat la păstrarea valorilor imobiliare ce le erau încredințate și la executarea plăților ordonate de clienți.

Banca din Amsterdam (1609) și Banca Angliei (1694) sunt așezaminte care au prefigurat actuala formă de organizare a unităților bancare. Totuși, între activitățile bancare complexe din secolul nostru și ce făcea banca Angliei în secolul al XVII lea este o mare diferență, rezultatul unui amplu proces de perfecționare.

Băncile s-au transformat în timpurile moderne din simpli mijlocitori între diversi participanți, la viața economică în agenți economici agregati foarte activi.

Băncile, instituțiile financiare, societățile de asigurări reprezintă agenți economici agregati care îndeplinesc rolul de intermediari financiari între ceilalți agenți economici, gestionează instrumentele monetare și pârghiile financiare ale unei țări. Serviciile financiar – bancare, indiferent de forma de proprietate a celor care le prestează – proprietate publică, privată sau mixtă – se desfășoară pe baza lucrativă, comercială. Băncile indeplinesc doua categorii de funcții: active și pasive.

Funcția de acordare a împrumuturilor – este principala funcție activă a băncilor și a celorlalte instituții financiare și constă în acordarea împrumuturilor celor care îndeplinesc condițiile de bonitate financiară: capaciatea economica a unei persoane fizice sau juridice de a restitui la scadenta creditele contractate impreuna cu dobânzile aferente, respectiv, încrederea pe care o inspiră un solicitant de credite.

Principala funcție pasivă a organizațiilor bancar- financiare și de asigurari se refera la primirea spre păstrare a economiilor populației și agenților economici nonfinanciari (depozitul). Printre funcțiile bancare pasive se mai înscriu: primirea de depuneri ale unor clienți pentru a executa din ele diferite plați la ordinele acestora, conducerea operațiunilor de casă ale întreprinderilor și instituțiilor care solicită acest lucru.

Băncile, instituțiile financiare și societățile de asigurari îndeplinesc de asemenea rolul de intermediere financiară la nivelul economiei naționale, îndeplinesc funcții național – statale de mare amploare. În acest sens ele drenează economiile agenților economici , ale întregii populații spre domenii de mare interes pentru țară.

În anumite condiții pe baza unor criterii speciale, băncile limiteza riscul neacoperit al unor împrumutatori entuziaști, punându-le anumite condiții restrictive. Mai mult, prin diverse prevederi, se produce ceea ce se numește transformarea riscului, adica repartizarea lui relativ egală asupra tuturor debitorilor.

De asemenea, instituțiile financiare exercită un rol de veritabilă orientare economică, de modificări în structurile economice ale unei țări, selecționând proiectele pe care urmează să le susțina prin creditare. Dispunând de mecanisme și tehnici prin care pot suplimenta instrumentele monetare, cunoscând situația economică a întreprinderilor și chiar a guvernului, băncile și societățile financiare îndeplinesc un rol strategic în țările cu economie de piață.

Pornind de la ipoteza generală a dualității vieții economice, profesorul Anghel Rugina a demonstrat ca economia monetară de piața și activitatea agentului bancar-financiar privat implica “forțe și comportamente care tind atât spre stabilitate și creștere economică, cât și spre instabilitate și dezechilibre”.

De exemplu, banca de emisiune are menirea de a crea instrumente monetare naturale care decurg din nevoile reale ale economiei. Ea are însă și posibilitatea de a emite moneda de hârtie și credit monetizat peste aceste nevoi. De asemenea, piața monetară și piața capitalurilor, funcționând separat, se pot supraveghea reciproc în sensul asigurării stabilității economiei naționale. În condițiile actuale, ele își dau mâna și se susțin în promovarea speculațiilor pure, care pot duce fie la excese, fie la deficite de lichidități, cu efecte destabilizatoare notabile.

De aceea, susțin unii specialiști, stabilitatea economică și mersul normal al economiei contemporane nu pot fi asigurate doar pe baza mecanismelor piemelor piețelor monetar-financiare private. În acest proces este necesară angajarea responsabilă a guvernului, respectiv promovarea unei politici monetare și financiare adecvate, adoptate în mod democratic.

1.3.Tipuri de operațiuni pe piața intre și extra băncara

În calitatea lor de intermediari financiari, băncile au un dublu rol: emit propriile titluri, negociabile, în scopul mobilizării activelor monetare disponibile; pe de altă parte, achiziționează pe cele emise de agenți nebancari, plasând astfel, o parte din resursele mobilizate. În multe situații, agenții nebancari emit propriile titluri, de regulă, dupa ce și-au dovedit solvabilitatea în relațiile lor cu băncile.

Totalitatea băncior care funcționeaza într-o economie formeaza sistemul băncar, în structura caruia distingem: banca centrala, băncile comerciale sau de depozit; societățile financiare, băncile și institutiile de credit specializate.

Sistemul bancar este unul dintre cele mai reglementate domenii. Are un anumit specific și are nevoie de un tratament special față de alte sectoare ale economiei, deși se bazează tot pe mecanismele pieței. În centrul sistemului bancar se află banca de emisiune care, de-a lungul timpului s-a transformat într-o instituție de supraveghere, control și susținere a sistemului bancar în ansamblul său. Sarcina principală a băncii centrale este aceea de a influența comportamentul celorlalte bănci în conexiune cu obiectivele politicii economice, atât prin utilizarea unor instrumente specifice, cât și prin masuri de control selectiv al creditelor.

Celelate componente ale sistemului bancar, sunt, în majoritatea lor, organizate sub forma societăților pe acțiuni și pot fi private, de stat sau mixte. Au statute proprii de funcționare în care se prevăd: forma de organizare; volumul și ponderea capitalului propriu; alte fonduri pe care le pot constitui, tipurile de operațiuni pe care le pot efectua grupate în doua mari categorii: bilanțiere (pasive și active) și extra- bilanțiere.

Băncile comerciale (de depozit) reprezintă o verigă de baza a sistemului bancar; ele sunt instituții financiare specializate atât în atragerea de resurse (constituirea de depozite) cât și în efectuarea plăților între titularii de cont, agenți economici.

Inițial, băncile comerciale au mijlocit creditul direct între agenții economici iar în ultimii ani ele si-au diversificat produsele și serviciile prin angajarea în operațiuni aflate în zona de graniță cu alți intermediari financiari.

Activitățile specifice băncilor comerciale sunt:

atragerea de disponibilități monetare prin operativitate și condiții de depozitare avantajoase din punct de vedere al remunerarii, lichidității, disponibilității și siguranței;

acordarea de credite pe termen;

asigurarea unei circulatii eficiente a mijloacelor și instrumentelor de plata în scopul derularii rapide a decontarilor între clienții băncilor;

pastrarea în siguranta a valorilor;

sporirea și diversificarea ofertei deservicii financiare pentru clienți, persoane fizice sau juridice.

Aceste activități generează operațiuni bilanțiere – active și pasive – altele generează operațiuni extrabilanțiere, într-o gamă largă și în permanenta diversificare.

Operațiuni de credit pasive

Sunt operațiuni de constituire a resurselor și constau în depozite la vedere și la termen, împrumuturi și capital propriu.

1) Depozitele băncare reprezintă principala resursă financiară și cuprinde doua mari categorii:

Depozitele la vedere sunt disponibilitățile depuse în conturile deschise la bănci, din care se pot face plăți la cerere fără a fi nevoie de o înștiințare scrisă a băncii asupra unei viitoare retrageri de numerar.

Depozitele la termen reprezintă cea mai importantă sursa a băncilor comerciale. Ele au scadența prestabilită, retragerile premature fiind supuse unor penalizări sub forma dobânzilor. Băncile emit certificate de depozit negociabile purtătoare de dobânzi mari și cu scadențe diverse de la 7 zile la 7 ani. În general marile întreprinderi sunt deținatoarele unor asemenea certificate.

2) Împrumuturile se grupează în doua mari categorii: împrumuturi de refinanțare de la Banca Centrala și împrumuturi contractate la alte instituții financiare.

Refinanțarea are rolul de a asigura lichiditatea și de a optimiza structura portofoliului de titluri pe care le dețin și îmbracă mai multe forme: rescontarea cambiilor, cedarea în pensiune a unei părți din portofoliul de titluri, contractarea de împrumut prin angajarea de titluri numită și operațiune de lombardare.

Împrumuturile contractate cu alte institutii financiare se numesc împrumuturi interbăncare pe termen scurt, la o rata a dobânzii minime și dețin o pondere mare în bilanțul băncilor mari.

O alta operațiune pasivă dar de mai mică importanță este emiterea de titluri proprii de credit (obligațiuni).

3) Capitalul propriu dețne o pondere scăzută în formarea pasivului băncar, și prezintă o puternică tendință de scădere determinată de expansiunea volumului activităților băncare. În aceste condiții riscul de faliment este destul de mare, motiv pentru care se prevăd prin legislația bancară plafoane minime pentru gradul de capitalizare, exprimate ca pondere a capitalului propriu în totalul activelor riscante.

În structura capitalului propriu între fondul de rezervă și capitalul social; capitalul social se constituie din investitiile facute de actionari, atât la înființare cât și pe parcurs, daca au loc emisiuni suplimentare de acțiuni; fondul de rezerva se constituie dÎn profitul băncii în scopul asigurarii lichiditatii și solvabilitatii acesteia.

Operațiuni de credit active

Reprezintă operațiuni de utilizare a resurselor în scopul obtinerii de profit și se prezinta sub urmatoarele forme:

numerar sirezerve în depozite la banca centrala;

titluri;

credite;

active corporale și alte active;

Achiziționarea de titluri și acordarea de credite sunt importante pentru profitul și soliditatea băncii și dețÎn ponderea cea mai mare în totalul operațiunilor active.

În structura portofoliului de titluri se include titluri de creanță sau de proprietate. Acestea sunt purtătoare de venit sub forma de dividende, dobânzi, scont sau rentă. Constituirea lui este importantă atât pentru asigurarea lichidității cât și pentru maximizarea veniturilor. Mărimea portofoliului de titluri depinde de trei factori importanți

valoarea nominală a titlurior, taxa de pensiune și numărul de zile până la răscumpărare;

lombardarea titlurilor de credit pe termen lung (obligațiuni) emise de stat sau întreprinderi (împrumut garantat cu hârtii de valoare);

achiziția directă a titlurilor prin subscriere, licitație sau prin bursa de valori.

Cea mai importantă activitate de creditare este acordarea de credite agențior economici deoarece ea asigură principala sursă de venit pentru bănci, este un lanț al relațiilor băncii cu clienți serioși și solvabili, este o sursă de acoperire a dificultăților financiare ale agenților economici.

Operațiunile de plăți și rolul lor în activitatea băncilor comerciale

Implicarea indirectă a băncilor în efectuarea plăților decurge tot din calitatea lor de intermediari financiari. Se manifestă de altfel o relație de interdependență și condiționare între operațiunile de plăți și cele de creditare, caliatea deciziei de creditare și capacitatea băncilor de a furniza economiei lichiditățile de care are nevoie, fiind factori importanți în funcționarea sistemului de plăți.

Inițial, în mecanismul plăților era inclusă moneda, sub diferitele sale forme, fiind mijlocul de plată universal. Treptat, locul acesteia este luat de moneda de credit (fiduciară).

În prezent, efectuarea plăților are la baza tehnica compensărilor în care scop s-au creat case de compensație. Ele sunt utilizate astăzi de burse, bănci centrale, grupuri internaționale de bănci. Funcționarea lor se bazează pe existența acordurilor între participanți dar și a unei reglementări riguroase care asigură o bună derulare a plăților.

Mecanismul plăților se fundamentează pe ideea de încredere ca activul financiar care funcționează ca mijloc de plată va fi transferat în proprietatea beneficiarului de suma la aceeași valoare și într-o formă acceptabilă de către acesta. De regulă, participanții implicați în tranzancții nu se cunosc prea bine pentru a-și aprecia solvabilitatea, ei bazându-se pe bănci, cărora le prezintă cambiile, cecurile și alte instrumente de plată spre încasare.

Riscurile utilizării unor instrumente de plată în tranzacții sunt în permanență prezente și nu trebuie neglijate. Astfel:

În perioada utilizării monedei cu valoare intrinsecă există riscul ca valoarea nominală a acesteia să nu fie egală cu cea a materialului monetar, din cauza uzurii sau a falsificarii;

În cazul bancnotelor, riscul este cel al falsificării și, deci, al neacceptării ulterioare la plată;

În cazul cecurilor, pe lângă riscul falsificarii lui sau a semnăturii, există și riscul de lichiditate. Benficiarul plății constată ca plătitorul nu are suficiente resurse disponibile la bancă ceea ce face ca acesta să nu poata fi încasat imediat;

dacă se utilizează cărțile de plată riscul este acela ca emiterea lor (În cazul cărților de credit) echivalează cu deschiderea unei linii de credit. Pe baza aceleiași garanții o persoană va solicita eliberarea de cărți de credit la mai multe bănci care vor stabili plafoane în mod individual. Debitorul le poate epuiza pe toate și apoi să declare ca nu poate restitui sumele folosite. Lichidarea garanției acoperitoare nu va acoperi, însă, prețentiile tuturor băncilor.

Pentru eliminarea acestor riscuri trebuie luate în considerare urmatoarele aspecte: finalitatea plății și transparența ei.

Finalitatea plății implică doua condiții:

onorarea rapida a obligațiilor reciproce. Intervalul de timp dintre încheierea tranzacției și momentul plății diferă în funcție de tipul de instrument folosit și de obligatiile asumate de parti.

lichiditatea și soliditatea financiara a institutiilor intermediare. Difera în funcție de tipul institutiei, de calitatea acesteia și de regulile proprii fiecarui sistem de plata.

În ce privește al doilea criteriu – transparența – el presupune ca plățile să fie structurate astfel încât participanții să fie de acord cu momentul în care tranzancțiile și plățile sunt finalizate și cu perioada de timp cât acestea nu se finalizează. Finalitatea plății este asigurată dacă în momentul în care banca primește ordinul de plată există în contul debitorului disponibil. Chiar dacă în momentul următor debitorul intră în incapacitate de plată, tranzacția, totuși, se finalizeazî.

Respectarea acestor doua criterii asigură funcționarea eficientă a unui sistem de plăți. Pentru aceasta, însă, trebuie instituit un sistem riguros de reguli și proceduri de transfer irevocabil al fondurilor, în general, aceste reguli, trebuie să stimuleze pe participanții la sistemul de plăți să-si gestioneze singuri riscurile, inclusiv pe cele de credit și lichiditate. În acest context, încetarea sau suspendarea plăților de către o bancă poate antrena o reacție în lanț în sistemul bancar.

Banca Centrală este cea care trebuie să dezvolte politici corespunzătoare pentru a reglementa astfel de situații. În practică există câteva alternative:

garantarea finalizării plății de către bancă centrală. O astfel de garanție face ca verificarea gradului de solvabilitate să fie practic inexistentă căci băncile se vor angaja cu usurință în relații riscante cu alte bănci. Inexistența unor astfel de garanții poate afecta funcționarea pieței și a sistemului de plăți;

aplicarea unor norme vizând expunerea individuala a fiecarei bănci, caz în care sunt stabilite limite asupra pozițiilor (bi- sau multi- laterale) și se cer anumite garanții;

soluție mixtă, care nu implică obligatoriu Banca Centrala drept garanție pentru finalizarea tuturor plăților. Ea trebuie, însa, să stabilească care sunt condițiile de asigurare a lichidităților băncilor în contextul participării acestora la derularea plăților.

O piață interbăncara activa și eficientă reprezintă o condiție necesară pentru îmbunătățirea nivelului gestiunii lichidității la nivelul băncilor. Toate sistemele mari de plăți finalizează plata prin Banca Centrala din depozitele băncare păstrate la ea. Derularea și finalizarea plăților prin transferul unor creanțe asupra Băncii Centrale reprezintă o modalitate de verificare a solvabilității băncilor participante. Încheierea plății în aceeași zi dezvoltă piața monetară, a carei lichiditate depinde de viteza transferurilor interbancare. Iar o piață interbăncara lichidă contribuie la dezvoltarea pieței de capital.

Tranzancțiile cu bunuri materiale și servicii de consum personal, precum și cu cele investiționale au determinat o generalizare teoretica a regulilor de funcționare a pieței concurențiale precum și a mecanismelor formării prețurilor.

Prin vechimea ei, ca și prin caracterul cotidian al tranzancțiilor pe piața bunurilor de consum personal , aceasta piață a servit ca suport real pentru exercițiul metodologic al formulării regularităților funcționării pieței concurențiale în general. Pe baza acestor noțiuni se definesc de către marii specialiști din domeniul economic mecanismele și funcțiile unor piețe specifice precum: piața muncii, piața capitalului, piața valutară, inclusiv piața monetară. Cei mai multi autori apreciază ca piețele arătate funcționează totuși în baza unor reguli proprii și prin mecanisme specifice. În ultimul timp însă, întrepatrunderile dintre aceste piețe sunt tot mai puternice și tot mai numeroase.

CAPITOLUL II. POLITICA MONETARĂ

2.1.Concept

Politica monetară poate fi definită ca o acțiune exercitată de autoritățile monetare (Banca centrala și Trezoreria) asupra masei monetare și asupra activelor financiare în vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu.

Se poate spune ca politica monetară constă de fapt dintr-un ansamblu de reglementări (reguli) pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci, politică menită a realiza o serie de obiective generale de interes național: stabilitatea, expansiunea, deschiderea economiei naționale spre exterior.

Între motivațiile și scopurile politicii monetare, promovate de agenții financiari bancari și decredit, se disting doua categorii:

În primul rând este vorba de organizarea profesiunii bancare, de o asemenea manieră încât să se asigure protecția deponenților, să se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonată a resurselor monetare și din măsuri individuale care ar periclita sistemul monetar și de credit;

În al doilea rând, prin politica monetară se urmărește ca volumul masei monetare și condițiile creării ei să concureze la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie să favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agenților specializați în operațiuni bănesti riscante. O politică monetară sănătoasa trebuie, așadar, să-și propună concilierea stabilității puterii de cumpărare a monedei (iar nu stabilitatea masei banești) cu expansiunea economică.

Rolul politicii monetare este acela de a contribui la realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe plan intern acest rol se traduce în reglarea cererii de monedă de schimb și de plată, iar pe plan extern, presupune asigurarea echilibrului balanței de plăți.

Relațiile dintre politica monetară și mișcarile externe de capitaluri sunt de natură dublă: pe de o parte politica monetară poate să caute încurajarea intrărilor sau ieșirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balanței de plăți, iar pe de alta parte, ea încearcă să găsească modalitățile de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand mișcările de capital se derulează speculativ, asupra cărora autoritățile monetare naționale nu au vreo putere notabilă de a le influența.

Obiectivele interne ale politicii monetare sunt, în general, date de stabilitatea prețurilor, deplina ocupare a forței de munca și expansiune economică.

Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: manevrarea taxei rescontului, cumpărările și vânzările de titluri pe piața deschisă (open market), variațiile cotelor rezervelor obligatorii, etc.

a. Banca Centrală joacă un rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a rescontării titlurulor de credit.

Scontarea constă în actul prin care o banca achiziționează de la clienții săi, la vedere și înainte de scadența, creanțe pe termen scurt (tratate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziționarii creanței și scadența ei (scont).

b. Achiziționarea și vinderea titlurilor pe “open market” reprezintă un instrument de politică monetară folosit mai ales în S.U.A. Întrucat piața monetară între banci face să rezulte un excedent sau un deficit global de lichidități, Banca de emisiune intervine fie pentru a “reteza” acest excedent, fie pentru a “completa” insuficienta constatată.În primul caz, ea cedează pe piața monetară o fracțiune din efectele publice (creanțe asupraTrezoreriei) sau din cele private (creanțe asupra economiei), hârtii de valoare pe care le deține portofoliul sau în caz opus aceasta acționează pe piață o parte a efectelor publice sau private deținute de băncile comerciale.

Reglarea lichidității bancare în funcție de nevoile sistemului economic și pentru a se evita variațiile de ritmuri foarte mari și dezordonate poartă denumirea de politică “open market”. Pe scurt, aceasta politică presupune ca instituția de emisiune monetară, prin intervenția sa, “deschide” piața care, în stadiul său inițial, funcționa doar pe baza tranzacțiilor între băncile comerciale.

c. Practica cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat în aproape toate țările industrializate. Acest fenomen se explică prin avantajele lui. Variația procentajelor rezervelor este foarte eficace, întrucat afectează imediat multiplicatorul creditului. Prin variația lor, rezervele obligatorii permit bancilor să controleze structura masei monetare, respectiv fluxurile și refluxurile capitalurilor străine.

d. Plafoanele de credit constau în acel mod de lucru prin care se stabilesc plafoane maxime de credit pentru fiecare bancă în parte de catre Banca Națională. Astfel, limita maximă a expansiunii masei monetare era fixată, în prealabil, în mod administrativ. Utilizate pe larg în România imediat dupa 1989, în prezent s-a renunțat la ele fiind considerate prea rigide pentru economia de piața.

e. Rata de refinanțare bancară presupune faptul ca Banca Centrală furnizează lichidități societăților bancare solicitante, în conformitate cu obiectivele de politica monetară și de credit. Refinanțarea societăților bancare este o operațiune de creditare pe termen scurt, de regula maxim 90 de zile. Formele de refinanțare oferite în prezent de Banca Națională a României societăților bancare sunt: liniile de credit, creditul de licitație și creditele pe termen fix.

liniile de credit sunt o formă de refinanțare prin care societăților bancare le este permis să preleveze sume de bani dintr-un cont deschis de Banca Națională până la un anumit nivel și în cadrul unui interval de timp prestabilit.

creditul de licitație se caracterizează prin aceea ca rata dobânzii se stabilește în sedință de licitație în funcție de raportul dintre cerere și ofertă. Băncile liciteaza pentru resursele disponibilizate de către Banca Națională; cele care au oferit cea mai înalta rată a dobânzii câștigă creditul oferit.

creditul pe termen fix este o forma cu totul specială de refinanațare cu scadența maximă de 30 de zile acordată de catre Banca Națională a României acelor societăți bancare aflate în situații limită.

În prezent, rata scontului și operațiunile pe piața liberă nu reprezintă instrumente curente de politică monetară, pentru că nu există o circulație largă a titlurilor de credit și nici a hârtiilor de valoare (acțiuni, obligațiuni).

Banca Națională a României a folosit cu precădere plafoanele de credit și rata de refinanțare bancară ca instrumente ale politicii monetare.

Resuscitarea tensiunilor și așteptărilor inflaționiste, pe fondul relaxării anterioare a politicii monetare și al prefigurării caracterului expansionist al altor politici macroeconomice a impus Bancii Naționale a României o întărire a controlului monetar. Eforturile de creștere a restrictivității politicii monetare au fost, însă, parțial contracarate de serioase probleme ale sistemului bancar, care, în absența intervenției Băncii Centrale, puteau declanșa o criză sistemica.

Menținerea sub control a bazei monetare a impus, în aceste condiții, intensificarea operațiunilor de sterilizare a excesului de lichiditate, prin creșterea volumului și prelungirea scadențelor depozitelor băncilor comerciale atrase de Banca Națională a României.

2.2. Pârghii economico-financiare

Pârgiile economico-financiare constituie o componentă de reală importanță a reformei economice. Ele vor trebui folosite pentru clădirea și funcționarea economiei de piață. Reforma reprezintă o premisă fundamentală a trecerii la economia de piață, a instaurării și funcționării mecanismului economiei de piață.

Pilonii acestor reforme vizează crearea condițiilor pentru ca prețurile să se formeze pe baza raportului dintre cerere și ofertă, a luarii în considerare a corelațiilor prețurilor pe piața mondială. Formarea libera a prețurilor trebuie să reprezinte, așadar, una din condițiile de bază ale impulsionării creșterii și diversificarii ofertei de bunuri și servicii prin intermediul concurenței.

Acțiunea de liberalizare a prețurilor de desfacere a produselor și serviciilor către consumatori va trebui să se îmbine cu o reformă a sistemului financiar-bancar. Sensul acestei reforme este de a transforma pârghiile financiare, monetare și de credit în factori de reglare economică a raportului dintre oferta și cererea de bunuri și servicii pe piața.

În esență, obiectivele reformei sistemului financiar monetar se referă la transformarea bugetului de stat a monedei și a creditului în pârghii de stimularea a întreprinzătorilor, cu consecințe pozitive asupra ocupării forței de muncă, creșterii economice și stabilității monetare.

Sistemul de impozite și taxe, ca și politică a cheltuielilor publice trebuie să implice participarea tuturor agenților economici la formarea veniturilor statului, în dependență directă cu gradul de “înviorare” a vieții economice, asigurând, totodata, o amplă politică socială precum și asanarea dezechilibrelor financiare ale unităților din sectorul public.

Întregul sistem monetar și de credit va fi reconsiderat în asa fel, încât să asigure stimularea procesului de economisire și de investire, menținerea unui raport normal între masa monetară aflată în circulație și necesitățile economiei.

2.1 Creditul

Creditul, ca și moneda, este o categorie economico financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb.

Analiza impactului creditelor externe asupra economiei naționale se poate face numai în raport cu modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei se modifică în condițiile în care creditele sunt utilizate în procese productive, în timp ce folosirea creditelor pentru rambursarea datoriei externe sau in vederea satisfacerii necesităților de consum imediate determină alte tipuri de efecte. Folosirea de credite pentru finanțarea unor importuri care vizează ameliorarea condițiilor de viață, deși dureroasă, nu reprezintă o investiție rentabilă deoarece nu se reflectă în perspectiva rezultatelor celor care beneficiază de ele.

În cazul în care creditele sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum imediate sau sprijinirii unei rate de schimb supraevaluate, atunci efectul pe termen lung va fi doar de a crea o cerere în avans asupra unor venituri externe viitoare. Datoria externă trebuie, în timp, să creeze capacitatea de a plăti datoria și singura cale este de a investi în activități ce asigură un profit suficient pentru acoperirea serviciului datoriei.

O primă etapă în realizarea creditelor externe eficiente o constituie identificarea resurselor financiare disponibile, cunoașterea condițiilor necesare accesului la acestea și atragerea lor, în paralel favorabile, a unui puternic sector de “public relations”, asigurarea unei stabilități economice și politice convingătoare, să se dovedească de multe ori hotarâtoare în obținerea împrumuturilor externe dorite.

Ar trebui utilizate în special liniile de credit, creditele consorționale și emisiunile de obligatiuni.

Un rol important în integrarea României în Europa și în reconversia economiei sale urmează să-l aibe Banca Europeana pentru Reconsrucție și Dezvoltare. De aceste credite se va putea beneficia numai dacă vor fi îndeplinite condițiile impuse de B.E.R.D. (respectarea drepturilor omului, stat de drept și democrație veritabilă bazată pe pluripartitism) și vizează sectoare precum cel bancar, telecomunicațiile, drumurile, transporturile, energia, serviciile publice.

Este pusă tot mai des la îndoială capacitatea statelor est europene de a folosi în mod eficient creditele externe în perioada de tranziție.

Se oferă mai ales asistentță tehnica în crearea economiei de piața, a unei infrastructuri moderne în strângerea unor date și informații statistice (credibile) și în crearea unor abilități specifice economiei de piața.

După cum a fost menționat deja creditul contribuie la mobilizarea resurselor bănești disponibile la un moment dat în economie și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi, la realizarea echilibrului macroeconomic precum și la reglarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii, creditându-se astfel pe de o parte consumul, iar pe de alta parte stocurile.

Rămân valabile și pe teren economic ideile care disting creditul de împrumut. Obiect al împrumutului il formeaza intotdeauna un bun care va fi restituit în forma sau în substanța sa. Creditul, însă, este un împrumut de monedă, iar moneda reprezintă o marfă cu rol de echivalent general.

2.2 Dobânda

Dobânda a constituit o principală preocupare a gânditorilor, școlilor și curentelor care au formulat și dezvoltat concepte privitoare la explicarea, justificarea și utilizarea creditului și a dobânzii.

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filosofi, sociologi și economiști care, din cele mai vechi timpuri, s-au confruntat pe un câmp de luptă și în termeni economici, dar în fapt, ca răbufniri ale disputelor filosofice și religioase.

În acest cadru, dobânda era considerată ca ceva contrar eticii, deși în viața economică acest “incident” era mereu prezent. În timpurile noastre, o dată cu dezvoltarea stiinței economice, aproape toate școlile de prestigiu s-au străduit să construiască o teorie cu privire la dobândă în conformitate cu propriile puncte de vedere.

Conceptul de “dobândă” presupune câteva elemente esențiale: capitalul, timpul și riscul, concepte care se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii.

Într-un sens, dobânda este definită ca o “remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobândă originară a capitalului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare”.

În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau prețul folosirii capitalului și totodata remunerarea riscului pe care il implica împrumutul respectiv.

Printre caracteristicile dobânzii, constatate empiric de analisti se regasesc urmatoarele:

dobânda unui capital se produce independent de activitatea personala a capitalistului;

este o calitate fireasca a capitalului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să epuizeze (deci dincolo de limitele umane) și are astfel o durată eternă de constituire.

Dobânda reprezintă un element al contractului de credit și este stabilită, ca o regulă generală, prin convenția părților ca urmare a negocierilor. Printre factorii care influențează nivelul dobânzii se numără productivitatea capitalului, lichiditatea și riscul nerambursării .

Productivitatea capitalului înseamnă o anumită rată a profitului aflată într-o dinamică determinată de evoluții și conjuncturi. Întreprinzătorul, atunci când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucat el va trebui să remunereze corespunzator pe deținătorul de capital.

Lichiditatea reprezintă un alt factor care influențează nivelul dobânzii pentru ca în orice condiții creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea, fiind preferate termenele scurte. Practic, stabilirea nivelului dat al dobânzii este și o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate și debitorii interesati în a plăti cât mai puțin pentru aceasta.

Riscul nerambursării determină nivelul dobânzii în urmatorul mod: rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit și, prin urmare, trebuie să se ia masuri necesare pentru acoperirea acestui risc. Astfel, se ajunge la o structurare a dobânzii în funcție de elementele sale în:

dobânda pura care este costul utilizării capitalului;

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe aceasta cale.

Nivelul dobânzii mai este influențat și de stabilitatea economica și politică, de raportul dintre cererea și oferta de credite.

Economiștii moderni au acordat o atentie deosebita dobânzii și nivelului acesteia ca insrtument acer poate influența dezvoltarea economică și, în special, asigurarea unui grad ridicat de utilizare a factorilor de producție și a forței de muncă, realizate prin diminuarea ratei dobânzii.

Astăzi, tot mai multe voci susțin o rată scazută a dobânzii din urmatoarele motive:

Rolul important al dobânzii în favorizarea investițiilor reale. Orientarea către investiții este cu atât mai mare cu cât mai mica este dobânda, și cu cât mai ridicată este eficiența marginală a capitalului:

Daca rata dobânzii la împrumuturile cu ipoteca este mai redusă, consrtucțiile tind către o dezvoltare mai amplă și implicit industriile legate de această ramură se găsesc ăntr-un avânt economic.

Același lucru este valabil pentru bunurile de folosință îndelungată unde rata dobânzii scăzută acționează favorabil pentru o serie de industrii și facilitează consumul.

Rolul dobânzii în susținerea datoriei publice pleacă de la constatarea că atunci când rata dobânzii este scăzută, serviciul datoriei publice este scăzut, facilitându-se stfel o emisiune abundentă de titluri, obligațiuni și bonuri de tezaur, fără sarcini excesive pentru administrația publică.

Rolul dobânzii în formarea economiilor latente. Se știe ca o caracteristică a țărilor dezvoltate este nivelul mare al veniturilor, ceea ce favorizează o mare cantitate de economii latente care tind a depași tendința naturală spre investiții.În aceste țări trebuie evitat a se plăti dobânzi pentru economii deoarece economiile – ca scop în sine – nu pot avea utilitate economică prea mare.

Economiștii moderni înclină spre o scădere a dobânzii pentru a-și soluționa situațiile decurgând din raporturile de muncă, prin intermediul cunoscutelor metode ale politicii monetare și financiare – taxa scontului, rezervele obligatorii, impozitele, operații la piața libera – în scopul de a crește lichiditatea generala și a obține fondurile necesare pentru investiții.

2.3. Operațiuni pe piața monetară

După cum se știe activitatea societăților bancare este reglementată de Legea 33/1991 privind activitatea bancară, reglementările emise în aplicarea acesteia de Banca Națională precum și de prevederile Legii 58/1998 și 104/ 1998. Operațiunile desfășurate de bănci se împart în două mari categorii: operațiuni de atragere a resurselor financiare (operațiuni pasive) și operațiuni de plasare sau fructificare a acestor resurse (operațiuni active). În afara acestor doua categorii băncile mai prestează și o gamă largă de servicii bancare, însa cu o pondere mai mică în totalul activității lor.

Ca instituție economică, piața monetară are rolul de a asigura necesarul de lichiditate pentru derularea schimburilor, iar ca deziderat principal, eliminarea imobilizării monetare și diminuarea potențialului infllaționist.

Schimbările instituționale din cadrul pieței monetare vizează realizarea unui echilibru rațional al cererii și ofertei de bunuri în paralel cu accelerarea vitezei de circulație a banilor, precum și dezvoltarea instrumentelor de control indirect.

S-a impus adoptarea procedurii falimentului care asigură baza juridică a reglementarii relațiilor dintre creditori și debitori, a eliminării întreprinderilor neviabile, ca de altfel și a inițierii procesului de restructurare supravegheată a întreprinderilor aflate în dificultate, dar care prezintă un potențial cert de rentabilizare în viitor.

Ca instituție specială, piața capitalului reprezintă un segment al pieței financiare și monetare în care se tranzacționează fonduri, pe termen mediu sau lung (peste un an), sub forma acțiunilor și obligațiunilor. Sfera de cuprindere a pieței capitalului este destul de amplă, incluzând societățile comerciale pe acțiuni, cu capital de stat, dar și o parte importantă a societăților comerciale private care fac apel la piața capitalurilor.

Accelerarea procesului de privatizare prin vânzarea de acțiuni a impus crearea urmatoarelor instituții:

Comisia titlurilor de valoare: organism guvernamental având urmatoarele responsabilități în conducerea pieței capitalurilor:

înregistrarea titlurilor de valoare ce se emit pe piața primară a capitalului și confirmarea perspectivelor de emisiune;

controlul activității burselor de valori;

atestarea brokerilor și a caselor de brokeraj;

aprobarea înființării de noi burse de valori;

Brokerii – principalii actori ai pieței capitalului. Din punct de vedere instituțional, brokerajul trebuie conceput la trei niveluri: persoana fizică ce practica profesiunea de broker; firma de brokeraj ce operează ca intermediar între cumpărători și vânzători de titluri de valoare; asociații de brokeri.

Bursa de valori – cadrul instituțional al principalelor piețe secundare a capitalului.

Funcționarea corespunzătoarea a întregului sistem monetar și de credit presupune ca în economie să existe și să funcționeze o piața monetară, cu o structură adecvată cererii și ofertei de capital, impusă de revitalizarea și reconstrucția economică.

Un obiectiv major al reformei financiar – monetare trebuie să il constituie realizarea convertibilitatii internaționale a leului. Esenta convertibilitatii internaționale a leului o constituie instituirea unui curs de schimb real al monedei, determinat de puterea de cumpararea a acesteia, precum și de raportul cerere-oferta, cu aplicare în toate operațiunile internaționale.

Politica monetară a unui stat are incidente directe asupra schimburilor internaționale si, implicit, asupra terțelor tări. Aceasta în termenii devalorizărilor constituie o armă comercială redutabilă. Rezultă de aici ca monedă și comerțul sunt doua elemente indisolubile, liberatea unuia neputându-se realiza decât prin libertatea celuilalt. Succesul introducerii convertibilității internaționale a leului va fi asigurat de modul în care se vor realiza ansamblul de măsuri care privesc trecerea la economia de piață și retehnologizare a aparatului de producție în întreaga economie.

CAPITOLUL III. PIAȚA MONETARĂ ÎN ROMÂNIA

3.1. Trăsături ale pieței monetare

Apariția pieței monetare în România este legată de transformările care s-au manifestat în tara noastră după formările care s-au manifestat în țara noastră după 1989 . Fiind un mecanism al economiei de piață , nu se poate vorbi despre existența ei în perioada de dinainte de 1989 .

În condițiile economiei planificate central , moneda a fost transformată din instrument al acțiunii descentralizate a deținătorilor puterii de cumpărare în instrument al dictaturii etatist . Caracteristicile acestui tip de mecanism economic , prevalența proprietății de stat , predominația prețurilor administrate , lipsirea agenților economici de formele fundamentale ale autonomiei decizionale , subordonarea aparatului bancar și financiar față de criteriile planului directivă , suprimarea pieței titlurilor de valoare , a bursei de valori și a convertibilității monedei , au condus la subordonarea monedei față de centrul puterii politice .

Într-o economie centralizată , instrumentele , categoriile financiare au încetat să reflecte situația reală din economie . Fixarea prețurilor cu o ridicată doză de subiectivism a generat apariția unor intreprinderi rentabile fără merite proprii și altele cu pierderi care nu erau vinovate pentru situația lor financiară.

Plățile restante , blocajul financiar , absența falimentului sunt de asemenea fenomene care au anihilat și blocat existența pieței monetare .

Statornicirea pieței monetare este strâns legată de restructurarea aparatului bancar . Această restructurare înseamnă lichidarea monopolului statului de proprietar al tuturor băncilor și ieșirea băncilor din subordonarea guvernului pe de-o parte , iar pe de altă parte reașezarea raporturilor dintre banca de emisiune și celelalte bănci , reinstituirea băncilor comerciale propriu-zise , vînzării mărfurilor cu plata amânată și punerea în circuit a înscrisurilor cambiale și a titlurilor de stat .

Se poate spune că piața monetară în România este în faza incipientă , departe de cerințele unei funcționări eficiente . Ca o comparație , din marea varietate a titlurilor de credit negociate pe piețele monetare ociidentale , în România există doar certificatele de depozit și acestea departe de a se asemăna cu cele din Franța , spre exemplu .

Crearea și buna funcționare a pieței monetare în România este condiționată de statornicirea precumpănitoare a proprietății private , a sprijinului concurențial ca factor principal al creșterii eficienței economice .

Piața monetară în România , aflată în curs de formare , comportă refinanțarea băncilor comerciale de către BNR .

Principalele categorii de credite de refinanțare practicate de BNR sunt prezentate în cele ce urmează :

Creditul structural este creditul acordat de BNR în cadrul unui plafon stabilit pentru fiecare bancă comercială și pentru fiecare tip de garanții . Creditele sunt garantate cu efecte comerciale sau publice . Creditul structural prefațează creditul de reescont , iar dobânda percepută anticipează taxa oficială a scontului . Totuși , deși creditul comercial și emiterea de înscrisuri cambiale au fost legal autorizate , recursul la acesta , în structura actuală de proprietate și a prezenței blocajului financiar atât de extins nu este posibil în mod obiectiv .

Creditul de licitație reprezintă principala cale de refinanțare a băncilor comerciale . Ele prefigurează operațiunile de open-market . Durata de acordare este de maxim 15 zile , este garantat cu titluri de stat , se acordă în cadrul unui plafon , la rate de dobânzi rezultate din licitație . Dar mecanismul operațiunilor de pe piața liberă nu poate funcționa corespunzător într-o economie în care titlurile se emit ocazional , iar piața bursieră nu are capacitatea efectivă de a le evalua. De aici și evoluțiile incoerente , discrepante ale nivelului ratei dobânzii cu efecte perturbatoare pentru gestiunea bancară și activitatea financiară a intreprinderilor .

Creditul special se acordă băncilor comerciale aflate în criză de lichiditate pe o perioadă de până la 30 de zile , în condițiile unor garanții financiare și în active reale , cu condiția prezentării de programe eficiente de redresare .

Creditul lombard (overdraft) sau creditul de pe o zi pe alta (day-to-day) are menirea de a susține efectuarea plăților zilnice exigibile ale unei bănci comerciale aflate în criză . Se acordă la nivelul soldului debitor al contului curent al băncii la BNR , la limita a 75 % din fondurile proprii ale băncii finanțate , în condițiile garantării cu anumite hârtii de valoare .

În condițiile absenței predominării economiei de piață și a unui sistem bancar etatist , dobânzile practicate de Banca centrală pentru refinanțarea sistemului bancar s-a ridicat la nivele foarte mari , depășind rata inflației , fiind inaccesibile pentru majoritatea agenților economici .

3.2. Tranziția de la piața interbancara la piața monetară deschisă în România

În condițiile actuale pe piața noastră interbancară se efectuează mai ales operațiuni de refinanțare și mai puțin operațiuni de creditare inter-bănci . Refinanțarea constituie principalul instrument de intervenție a BNR pe piața monetară (în 1995 , refinanțarea a reprezentat în medie circa 18 %) .

Marea dependență a sistemului nostru bancar de resursele BNR se explică prin ponderea mare a proprietății de stat în cele mai multe dintre sectoarele economice . Aceste intreprinderi înregistreză , de regulă , mari pierderi , implică subvenții de la bugetul statului și , de asemenea , credite bancare fără șanse de rambursare , credite numite eufemistic neperformante . Nivelul excesiv al refinațării se mai explică prin gradul redus al monetizării economiei (înțelegem prin monetizare capacitatea economiei – a intreprinderilor și populației – de a constiui rezerve bănești și de a le utiliza în plasamente) .

Odată cu creșterea ponderii proprietății private în economie , criteriul eficienței va predomina , iar lichiditățile ecomoniei vor crește . BNR va dobândi posibilități mai largi de intervenție prin operațiunile de open market .

În cadrul acestor operațiuni , banca centrală cumpără și vinde pe piață titluri ale împrumururilor publice , cu scopul de a lărgi sau restrânge lichiditățile băncilor , de a influența volumul creditelor și evoluția generală a cursurilor titlurilor pe piață .

În măsura în care banca centrală cumpără titluri de pe piață , ea distribuie monedă , lichidități . În situația inversă , are loc un reflux de monedă și astfel scade lichiditatea de pe piață .

Tranziția de la piața interbancară la piața deschisă presupune glisarea formelor actuale de finanțare spre formele consacrate pe plan internațional . Se are în vedere introducerea reescontului , operațiune prin care băncile comerciale își transformă o parte a protofoliului lor de efecte de comerț în lichidități prin banca centrală ; introducerea operațiunilor de open market , ca alternativă față de reescont și instrument mai eficient de influențare a dobânzilor în economie .

Punerea în circuitul economic a efectelor cambiale a fost legiferată la începutul anului 1994 , fără însă să existe premisele necesare necesare utilizării lor normele de către agenții economici și instituirii mecanismului scontului , care să remodeleze raporturile dintre băncile comerciale și banca de emisiune . Trecerea la emisiunea de titluri de stat s-a realizat tot la începutul anului 1994 și tot fără a beneficia de suficientă încredere din partea agenților economici și a populației .

Un factor esențial care a limitat evoluția pieței titlurilor de stat este capacitatea insuficientă a actualei piețe primare de a absorbi un volum mai mare de astfel de titluri , volum care să depășească 40 % din deficitul bugetului de stat . Absența unei palete mai largi de scadențe a titlurilor este și ea un impediment în realizarea flexibilității necesare în politica de dobâzi și de transmitere a impulsurilor politicii monetare .

Tranziția la piața deschisă presupune și privatizarea băncilor comerciale , întărirea concureței , înlăturarea dominației nete a unora dintre ele , creșterea numărului de bănci , dezvoltarea rețelei bancare.

3.3. Creditul bancar

Principala funcție a Băncii Comerciale Române o constituie promovarea creditului bancar menit să satisfacă cererea de resurse a clienților săi , posibilitățile acestora de finanțare nefiind în măsură să asigure nevoile la un moment dat sau pentru o anumită perioadă de timp .

Strategia băncii asigură promovarea crditului sub diversele sale forme ca principal produs pus la dispoziția clienților proprii .

Pentru Banca Comercială , creditul reprezintă oferta de bază către clienții săi , iar activitatea de creditare constituie o componentă fundamentală a strategiei generale a băncii .

Creditul este conceput din punctul de vedere al clientului ca o sursă de finanțare necesară desfășurării , continuării , dezvoltării sau restructurării acesuia , iar pentru bancă ca un plasament cu risc asumat în vederea obținerii unui profit corespunzător .

Satisfacerea cerințelor clienților stă în centrul atenției băncii , a unităților sale teritoriale . Solicitările clienților sunt asigurate și prin stabilirea de competențe de aprobare la diferite niveluri ale rețelei , precum și în cadrul fiecărei unități , ceea ce va determina creșterea flexibilității în luarea deciziilor , precum și asigurarea unui plus de autoritate și responsabilitate la nivel operațional .

Principiile generale ale strategiei creditării cuprind :

prudența bancară și calitatea profitului ;

cunoașterea clienților ;

garantarea , rambursarea și recuperarea .

Prudența bacară , care capătă o importanță specială în procesul de aprobare a solicitărilor de credite , presupune acceptarea unor irscuri în funcție și corelate care se presupune că va fi obținut , cuantificabile și acceptabile după termenul scadent .

Cunoașterea clienților decurge ca o cerință importantă a relației bancă – client . Aceasta obligă la analiza afacerilor clienților , evoluția în perioada trecută și perspectiva pentru viitor , modul în care s-au concretizat relațiile anterioare cu banca , capacitatea managerială în general , perfomanțele de ansamblu ale acestora.

Creditarea economiei naționale constituie o preocupare constantă a Băncii Comerciale Române și un sprijin real pentru un număr mare de agenți economici .

Prin creditele acordate în economie , banca a urmărit finanțareaprincipalelor activități ale clienților săi , începând cu aprovizionarea tehnico-materială și cu producția și continuând cu investițiile și celelalte activități ale acestora , servicii , comerț etc.

Clienții BCR solicită în mod constant împrumuturi pentr capitalul de lucru , care au resurse proprii insuficiente ce nu permit o desfășurare normală a proceselor economice .

Din totalul creditelor pe termen scurt la 30.12.1996 , împrumuturile pentru capitalul de lucru reprezentau în jur de 70 % , diferența de 30 % reprezentând-o creditele acordate prin costuri separate de împrumut .

Necesitatea continuă de a mări volumul creditelor pentru capital de lucru a fost dată de :

decapitalizarea agenților economici , prin imposibilitatea acestora de a-și aloca fonduri din profitul obținut pentru creșterea activelor circulante ;

asigurarea unui ritm constant al producției , prin acoperirea obligațiilor de plată pe termen scurt ;

deficiențele destul de frecvente ale decontărilor cu clienții , în condițiile blocajului financiar tot mai accentuat ;

creșterea , în general , a costurilor de producție , ca o rezultantă a ratei ridicate a inflației din ultimii ani ;

inexistența unor precizări legislative referitoare la contractele de vânzare cumpărare încheiate între parteneri , pentru a preîntâmpina cazurile de nerespectare a execuției produselor contractate sau neplată a acestora .

Funcția principală a creditului pentru capital de lucru , în condițiile actuale , este cea de finanțare a activelor circulante .

Dacă am analiza modul de realizare a acestei funcții la nivelul celor doi parteneri (bancă – client) am constata că :

agenții economici , indiferent de forma de proprietate sunt interesați în a contracta credite pentru capital de lucru ; aceste credite le asigură posibilitatea desfășurării procesului de producție , fără a fi influențați la un moment dat de blocajul existent în economie ;

unitățile băncii sunt și vor fi interesate în acordarea de credite pentru completarea fondurilor proprii ale agenților economici ; aceasta în principal , pentru că este tipul de credit cel mai cunoscut , mai atractiv pentru potențialii clienți ai BCR – SMB.

Creditele pentru capital de lucru se acordă pe o perioadă de 90 de zile cu posibilitatea de prelungire a acestora pe noi perioade de 90 de zile fiecare , fără a depăși 12 luni de la acordarea primului credit pe baza normelor de creditare în vigoare .

În contractele de credite întrunite de bancă cu împrumutații , se va prevedea o clauză distinctă conform căreia – cu cel puțin 3 zile de expirarea scadenței părțile pot conveni , prin acte adiționale la contractul de credit , majorarea sau diminuarea împrumutului , precum și prelungirea scadenței pe o nouă perioadă de 90 de zile . Înaintea semnării actelor adiționale , banca va urmări existența și menținerea valabilității contractelor de garanție , sau va solicita majorarea și prelungirea acestora , după caz .

În mod concret , creditul pentru capitalul de lucru , denumit și “de trezorerie” , este definit ca diferența dintre încasările și plățile generate de operațiunile curente de exploatare .

Atât practic , cât și teoretic , creditul pentru capital de lucru constituie esența analizei statistice a echilibrului financiar al societății prin ajustarea între lichiditatea activelor și exigibilitatea elementelor de pasiv , corelându-se ciclurile financiare fundamentale .

În acestă concepție , creditul de trezorerie poate fi definit ca diferență dintre mijloacele de trezorerie și resursele de trezorerie .

Societățile comerciale , în marea lor majoritate decapitalizate , cu o capacitate de autofinanțare aproape inexistentă simt o nevoie acută de fonduri de lichidități .

Pentru diagnosticarea unei societăți în vederea execedntului sau deficitului de trezorerie , se impune analizarea activelor circulante concomitent cu evaluarea încasărilor și plăților necesare pentru realizarea producției programate și contractate în perioada viitoare .

3.4 Operațiuni bancare

Operațiunile de piață monetară (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operațiuni de piață monetară aflate la dispoziția BNR sunt:

operațiuni repo – tranzacții reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituțiile de credit active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

atragere de depozite – tranzacții cu scadența prestabilită, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituțiile de credit;

emitere de certificate de depozit – tranzacții destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit certificate de depozit;

operațiuni reverse repo – tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituțiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;

vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții destinate absorbției/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR:

injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei și vânzând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;

absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei și cumpărând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

În perioada iunie 1997 – trimestrul III 2008, operațiunile de piață monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar. În ultimul trimestru al anului 2008, pe fondul continuării diminuării excedentului structural de lichiditate din sistemul bancar, semnul poziției nete a lichidității băncilor a devenit negativ (vezi Managementul lichidității din sistemul bancar); ca urmare, rolul principal în gestionarea lichidității și în influențarea ratelor dobânzilor pe termen scurt a fost preluat de operațiunile destinate furnizării de lichiditate. Ulterior, ca efect al mișcărilor ample ale factorilor autonomi ai lichidității, perioadele caracterizate prin valori negative ale poziției nete a lichidității băncilor au alternat cu cele în care semnul acesteia a fost pozitiv, determinând o alternanță, nu neapărat sincronizată, a poziției operaționale a lichidității, respectiv a sensului utilizării principalului instrument de piață monetară al băncii centrale (vezi Operațiunile de piață monetară ale BNR cărora le este atașată rata dobânzii de politică monetară).

Tabel nr. 3.1 Rata dobânzii de politică monetară

Sursa BNR

CAPITOLUL IV. POLITICA MONETARĂ A ROMÂNIEI

Potrivit statutului său Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Totodată, Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental.

Conform art.2 din Legea nr. 312/2004, o atribuție principală a Băncii Naționale a României o constituie elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb. Totodată, în vederea atingerii obiectivului său fundamental, banca centrală stabilește strategia de politică monetară și decide asupra instrumentelor și a procedurilor pe care le utilizează pentru implementarea politicii monetare.

4.1. Strategia de politica monetara a României: Țintirea inflației

Strategia de politică monetară a BNR este țintirea directă a inflației.

Aceasta a fost adoptată în august 2005, după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea și testarea funcționării cadrului de analiză economică și de decizie a politicii monetare specific țintirii directe a inflației. Concomitent au fost satisfăcute și celelalte cerințe și criterii care condiționează eficacitatea acestei strategii:

coborârea ratei anuale a inflației sub nivelul de 10 la sută;

acumularea unui câștig de credibilitate de către banca centrală și consolidarea acestuia;

întărirea independenței de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut al BNR) și de facto a BNR;

restrângerea dominanței fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală și ameliorarea coordonării dintre politica fiscală și cea monetară;

relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului și reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuațiile acestei variabile;

însănătoșirea și întărirea sistemului bancar și relativa creștere a intermedierii bancare;

sporirea transparenței și a responsabilității băncii centrale, precum și a ariei și intensității comunicării BNR cu publicul și piețele financiare, inclusiv în ceea ce privește aspectele legate de noua strategie de politică monetară și de pregătirea adoptării ei;

conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice și a mecanismelor de funcționare a economiei necesară identificării și creșterii eficacității canalelor de transmisie monetară.

Demersurile BNR de creare a cadrului organizatoric și tehnic necesar implementării noii strategii de politică monetară au durat 16 luni și au beneficiat de asistență tehnică acordată de Fondul Monetar Internațional și de Banca Națională a Cehiei.

4.1.1. Caracteristici ale țintirii inflației

Strategia de țintire directă a inflației adoptată de BNR se caracterizează prin:

exprimarea țintei de inflație în termenii headline inflation (indicele prețurilor de consum), având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator și nevoia de a asigura transparența și credibilitatea deciziilor de politică monetară;

stabilirea țintei ca punct central încadrat de un interval de variație (+/-1 puncte procentuale) în scopul ancorării eficace a anticipațiilor inflaționiste;

anunțarea unor ținte anuale de inflație pentru un orizont mai lung de timp (inițial 2 ani), ceea ce accentuează perspectiva necesară pe termen mediu a politicii monetare;

continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb;

definirea unui set restrâns de circumstanțe , independente de influența politicii monetare, care condiționează responsabilitatea BNR pentru atingerea țintei de inflație;

stabilirea țintei de inflație de către BNR în consultare cu guvernul.

4.1.2. Tintele de inflație

În condițiile în care economia românească se află într-un proces de dezinflație – ritmul de inflație sustenabil pe termen mediu și compatibil cu definiția cantitativă a stabilității prețurilor nefiind deocamdată atins – țintele de inflație sunt anuale (decembrie/ decembrie) și se stabilesc pe un orizont de timp de doi ani.

Tabel nr. 4.1 Ținta de inflație

Sursa BNR

4.1.3. Prognoze asupra tintirii inflatiei

Figura nr.4.1 Evoluția inflației

Sursa BNR

Tabel nr.4.2

* Sfârșit de perioadă

Sursa: INS, calcule BNR

Notă: Intervalul de incertitudine este construit pe baza erorilor de prognoză a inflației, calculate pe perioada 2005 – 2011

4.2. Mecanismul de transmisie a politicii monetare

Pe termen scurt evoluția prețurilor este supusă unor influențe multiple, generate de factori provenind din economia națională și din mediul extern, care acționează asupra cererii și ofertei agregate. Pe termen mediu și lung, însă, un rol fundamental în asigurarea stabilității prețurilor îi revine conduitei politicii monetare. Mecanismul de transmisie a politicii monetare reprezintă totalitatea canalelor prin care banca centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică monetară poate influența dinamica cererii agregate și a prețurilor din economie.

Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii monetare identificate de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu precădere importanța următoarelor: canalul ratelor dobânzilor practicate de instituțiile financiare; canalul creditului; canalul cursului de schimb; canalul efectelor de avuție și bilanț; canalul anticipațiilor agenților economici privind inflația.

O descriere simplificată a acestor canale de transmisie și a interacțiunii dintre acestea, adaptată particularităților economiei românești, stă la baza construcției modelului de analiză și prognoză pe termen mediu al BNR.

Sursa BNR

În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară își produc efectele asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul verigii intermediare reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relația dintre banca centrală și băncile comerciale se stabilește în cadrul piețelor financiare (monetară, valutară), banca centrală având capacitatea de a controla relativ eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidității pe piața monetară interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-bancar transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează relativ rapid. La nivelul relației dintre băncile comerciale și economia reală, impulsurile de politică monetară ale băncii centrale se transmit mai degrabă imperfect și după o perioadă de timp care depinde de particularitățile structurale ale economiei naționale.

Deși banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt, economia reală este influențată cu precădere de ratele dobânzilor pe termen mediu și lung practicate de băncile comerciale pentru depozitele atrase sau pentru creditele acordate clienților acestora. Nivelul acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică monetară, dar și de un număr de alți determinanți (așteptările privind inflația, perspectivele privind creșterea economică etc.), și este hotărâtor pentru deciziile de investiții, consum sau economisire. În general, dobânzi mai reduse stimulează investițiile și consumul în defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate stimulează economisirea, inhibând pe termen scurt consumul și investițiile. Astfel este influențată cererea agregată din economie. Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată la un orizont scurt de timp. Pe termen lung, oferta depinde în principal de dinamica factorilor fundamentali precum capacitățile de producție, forța de muncă și gradul de înzestrare tehnologică și prin urmare se ajustează mai lent și pe termen mai îndelungat, neputând fi influențată prin intermediul politicii monetare. În aceste condiții, pe termen scurt/mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul dintre nivelul efectiv al activității economice și cel sustenabil pe termen lung (deviația PIB real de la nivelul său potențial, sau -excesul de cerere")

La rândul său, deviația PIB real este un factor determinant pentru inflația prețurilor de consum. De exemplu, o cerere în exces pentru bunuri de consum sau de investiții pune în mod direct presiune asupra costurilor cu factorii de producție (inclusiv cu factorul muncă, respectiv salariile). În fața unor astfel de creșteri ale costurilor de producție, o parte a firmelor pot decide în favoarea unei diminuări a marjelor de profit obținute, lăsând prețurile finale de vânzare nemodificate. Pe termen mediu, însă, în condițiile unor creșteri persistente ale costurilor de producție, firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra prețurilor de vânzare, ceea ce va conduce în cele din urmă la creșterea prețurilor bunurilor de consum (generând inflație). Un deficit de cerere agregată pe de altă parte va avea efecte contrare.

Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca centrală poate influența inclusiv motivația agenților economici de a deține monedă natională comparativ cu aceea de a deține monedă străină și, prin aceasta, cursul de schimb. Cu toate acestea, evoluția cursului de schimb este rezultatul acțiunii unui număr mult mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice interne și externe, factori politici etc.). Asupra unora dintre acești factori politica monetară nu poate acționa, iar asupra altora are o influență limitată și condiționată strict de coerența celorlalte politici macroeconomice.

Cursul de schimb influențează prețul relativ al bunurilor interne față de cel al bunurilor tranzacționate pe piețele externe. Un exportator va câștiga mai mult dacă prețul obținut în valută din vânzarea bunurilor sale pe piețele externe este transformat în lei la un curs de schimb mai ridicat (moneda națională este mai depreciată). Pe de altă parte, un importator va câștiga mai mult dacă bunurile vândute pe piața internă sunt achiziționate în valută la un cost mai mic exprimat în lei, echivalent al unei monede naționale mai apreciate. Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete – sau canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile inițiale ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activității economice (sintetizată prin deviația PIB real).

Un alt mecanism important prin care cursul de schimb și ratele dobânzilor acționează asupra activității economice este efectul de avuție și bilanț. O depreciere a cursului de schimb al monedei naționale generează o diminuare a apetitului pentru contractarea de credite în valută. În același timp, deprecierea leului va reduce venitul disponibil al celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din faptul că agenții economici care obțin venituri în monedă națională vor fi nevoiți – în situația unei deprecieri – să plătească mai mulți lei pentru serviciul datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivația sectorului privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă națională, în principal datorită costurilor mai comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.

Unul din cele mai simple și mai rapide mecanisme prin care care sunt transmise modificările cursului de schimb este cel al prețului bunurilor de import (canalul direct al cursului de schimb). Prețul la care un agent economic va comercializa pe piața internă bunuri achiziționate din import, este format din prețul în valută (de pe piața externă) al bunului respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general, prețul în monedă națională se ajustează incomplet la variațiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în principal costurilor ridicate pe care le-ar genera pentru importatori modificarea prețurilor practicate pe piața internă cu aceeași frecvență ridicată pe care o manifestă fluctuațiile cursului de schimb Alături de prețurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte prețuri răspund mai mult sau mai puțin la modificările cursului de schimb, precum prețurile combustibililor, unele prețuri administrate, prețurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.

Percepția agenților economici cu privire la consecvența cu care banca centrală urmărește îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează semnificativ așteptările cu privire la inflație. În condițiile creșterii transparenței și credibilității demersurilor băncii centrale, ancorarea așteptărilor inflaționiste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflația devine unul dintre cele mai puternice și mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare.

4.4. Instrumentele de politică monetară

Setul de instrumente și proceduri prin care banca centrală implementează politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul operațional al politicii monetare.

Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziție conform reglementărilor în vigoare sunt:

operațiunile de piață monetară

facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit

rezervele minime obligatorii (RMO)

1. OPERAȚIUNILE DE PIAȚĂ MONETARĂ (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare.