. Analiza Pietei Asigurarilor din Romania
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
1.1. DEFINIREA PIEȚEI ASIGURĂRILOR
Pornind de la conceptul restrâns, conform căruia piața înseamnă totalitatea tranzacțiilor care se realizează într-un domeniu, putem defini piața asigurărilor ca fiind totalitatea operațiilor de asigurare efectuate de către societățile de asigurări.
După cum se știe, piața ocupă locul central în mecanismul de funcționare al unei economii moderne, pentru că pe informațiile furnizate de aceasta se fundamentează deciziile agenților economici, ale producătorilor și consumatorilor de bunuri materiale și servicii, indiferent de forma economico-socială pe care aceștia o îmbracă, de forma de proprietate pe care se întemeiază. Modul de funcționare a pieței, a pârghiilor sale caracteristice, rolul și funcțiile sale într-o economie definește în mare măsură gradul său de modernitate, raționalitatea și eficacitatea sa. Este unanim acceptată părerea că tipul de economie modernă este economia cu o gestiune liberalizată, sau așa-zisa economie de piață, în care pârghiile specifice pieței libere au rolul hotărâtor în orientarea, dirijarea și aprecierea rezultatelor activităților economice. Într-o economie descentralizată, liberalizată, piața nu este o entitate simplă, ci este constituită dintr-o multitudine de segmente, grupate după diverse criterii, între care și felul bunurilor materiale și a serviciilor care fac obiectul schimbului, al tranzacțiilor, al actelor de vânzare-cumpărare. Un loc distinct îl ocupă piața asigurărilor de persoane, de bunuri și de răspundere civilă, pentru că asemenea asigurări reprezintă un domeniu distinct de activitate cu implicații dintre cele mai diverse asupra vieții economico-sociale. Incidența asigurărilor asupra vieții economico-sociale de ansamblu se manifestă sau se propagă cel puțin în patru direcții principale, și anume: ca ramură creatoare de valoare adăugată; ca ramură creatoare de locuri de muncă; ca ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară; ca factor de reducere a incertitudinii economice și ca mijloc de reluare a activității economice vremelnic întrerupte.
1.2. TRĂSĂTURILE PIEȚEI ASIGURĂRILOR
Evoluția pieței asigurărilor și reasigurărilor din România a urmat cursul contradictoriu al economiei în ansamblul ei. În aceste condiții, piața este acoperită doar în mică măsură. Se poate observa discrepanța între cererea potențială mare și cererea efectiv redusă, ca urmare a lipsei suportului financiar și a educației în domeniul asigurărilor, a neînțelegerii necesității asigurării de către agenții economici și de către populație. Din punct de vedere economic, fiecare piață se caracterizează prin două componente: cererea și oferta.
Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice și juridice care doresc să încheie diverse tipuri de asigurări și constituie un element hotărâtor în definirea dimensiunilor pieței, fiind determinată, pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice și juridice asigurabile, iar pe de altă parte, de convingerea și cultura acestora în legătură cu utilizarea asigurărilor oferite de instituțiile specializate.
Cererea potențială este mare, datorită populației numeroase a româniei, dar cererea efectivă este redusă, din cauza puterii economice precare a populației asigurabile și a convingerii scăzute a acesteia în legătură cu utilitatea asigurărilor. Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei cu oferta.
Oferta de asigurare vine din partea organizațiilor specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu și capabile din punct de vedere financiar, să desfășoare o astfel de activitate.
Societățile de asigurare. Societățile de capital sunt constituite pentru a obține profit pentru proprietari și includ: societățile comerciale pe acțiuni și cu răspundere limitată, sindicatele Lloyd`s și bursele de asigurări.
Societățile comerciale pe acțiuni și cu răspundere limitată. Societățile de asigurare, indiferent de forma de proprietate, își desfășoară activitate potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăți sunt obligate să respecte prevederile legale referitoare la mărimea capitalului social minim subscris și vărsat, mărimea obligațiilor pe care și le pot asuma, rezervele de capital și /sau de daune pe care trebuie să le constituie etc.
Sindicatele Lloyd`s. O altă categorie de asigurători o reprezintă sindicatele Lloyd`s of London. Acestea nu reprezintă o societate de asigurări, ci se comportă ca o piață. Toate asigurările sunt subscrise de către sau în numele anumitor membri, fiind garantate cu întreaga avere personală a acestora. Cu toate acestea, fiecare membru este răspunzător numai pentru asigurarea pe care a acceptat să o subscrie și nu pentru obligațiile asumate de oricare alt membru. Inițial, piața Lloyd`s a fost destinată în exclusivitate asigurărilor maritime, dar, spre sfârșitul secolului XIX, a început și subscrierea riscurilor nemaritime. În timp, activitatea pieței s-a extins pentru acoperirea riscurilor de incendiu, furt, la o categorie tot mai mare de bunuri ( autovehicole, clădiri, bijuterii, blănuri, bani, opere de artă etc.). Pentru asigurările de viață există o companie distinctă a Lloyd`s. Piața reasigurărilor reprezintă o mare parte a pieței Lloyd`s, existând un sindicat specializat în astfel de tranzacții. Pentru a asigura securitatea fiecărei polițe subscrise pe piața Lloyd`s, societatea și-a creat un fond special alcătuit din contribuția anuală cu un anumit procent din veniturile din prime ale fiecărui membru. Fondul garantează despăgubirea daunelor, conform polițelor în situația în care membrul a devenit insolvabil. Acest sistem a contribuit la reputația Lloyd`s care nu a fost pusă niciodată în situația de a nu putea plăti. O trăsătură a acestei piețe o constituie specializarea strictă a sindicatelor care nu pot subscrie afaceri în afara obiectului lor de activitate. O altă particularitate este faptul că nici un contract de asigurare sau reasigurare nu se poate încheia în mod direct între părțile interesate, ci numai prin intermediul brokerilor Lloyd`s. Reprezentativă este contribuția Lloyd`s în privința în privința reasigurării neproporționale, preponderent, „excedent de daună” pe care, de altfel, a inventat-o și a extins-o. Deosebit de utile pentru toate piețele din lume sunt publicațiile periodice renumite ale Lloyd`s, care oferă informații precise și la zi în cele mai diverse domenii de interes pentru societățile de pe piață.
Bursele de asigurări. La fel ca și sindicatele Lloyd`s, aceste burse apar ca adevărate piețe. Fiecare asigurare sau reasigurare achiziționată la bursă este subscrisă de membrii acesteia. Membrii pot fi indivizi, asociații sau corporații.
Societățile cooperative. Spre deosebire de societățile de capital, societățile cooperative nu sunt constituite, în principal pentru a obține profit. De regulă, proprietarii acestora sunt deținători de polițe care primesc acoperire prin asigurare la prețuri minime. Societățile cooperative includ organizațiile de asigurare de tip mutual, tontinele, organizațiile de schimburi reciproce, organizațiile frățești și alte organizații de asigurare.
Organizațiile de asigurare de tip mutual. Acestea efectuează operații de asigurare pentru membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la bază principiul mutualității, ceea ce presupune întrajutorarea membrilor lor, nu obținerea de profit. Fiecare membru alunei organizații mutuale are o dublă calitate: de asigurat și de asigurător.
Tontinele. Tontinele sunt asociații constituite pentru o perioadă determinată de timp, în decursul căreia membrii asociației varsă la fondul comun o cotizație anuală, care variază în funcție de vârsta fiecărui membru. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociația, suma rezultată din fructificarea cotizațiilor se împarte între membrii supraviețuitori.
Organizațiile de schimb reciproc. Organizațiile de schimb reciproc, denumite și schimburi de asigurări, ca și societățile mutuale, sunt constituite pentru a oferi membrilor lor asigurare la prețuri minime. Cu toate acestea, există diferențe importante între societățile mutuale și organizațiile de schimb reciproc. Atunci când se cumpără o asigurare de la o societate mutuală, riscul este transferat organizației ca entitate individuală. În cazul schimburilor reciproce, riscul este transferat celorlalți membrii.
Alte societăți cooperative. Există câteva tipuri „noi” de societăți de asigurare, care au fost constituite cu scop precis, și anume, acela de a face asigurarea disponibilă pentru o anumită organizație sau grup de entități dintr-un anumit domeniu de activitate, în schimbul unor prime acceptabile.
Organizațiile frățești. Aceste organizații seamănă cu societățile mutuale, numai că ele combină rolul de asigurător cu o funcție socială sau de investiții. Acestea subscriu, în principal, asigurări de viață și asigurări medicale.
În ultimii ani, au pătruns pe piața asigurărilor, sau au început să concureze cu asigurătorii, și alte instituții financiare. În unele state, băncile de economii s-au lansat în afaceri cu asigurări de viață. Acestea acționează ca asigurători, nu ca agenți sau brokeri. Totuși, în unele state, legile interzic băncilor și holding-urilor bancare să activeze ca asigurători, deși în anumite condiții, acestea pot funcționa ca agenți sau brokeri de asigurare. Câteva holding-uri bancare dețin, alături de bănci sau societăți de împrumut și economii, și societăți de asigurări. Unele dintre acestea au fost inițial holdinguri doar pentru bănci și organizații de economii și împrumut, ulterior achiziționând și asigurători. Altele s-au lansat ca holdinguri de asigurări și, mai târziu, au achiziționat și bănci și societăți de economii și împrumut.
Poolurile și asociațiile. Uneori, asigurătorii sunt puși în situația de a accepta expuneri pe care nu pot să le asigura, deoarece daunele fie au o frecvență prea mare, fie sunt prea mari. Poolurile și asociațiile sunt constituite pentru a soluționa astfel de situații, preluând aceste expuneri fie facultativ, fie pentru a satisface anumite cerințe legale.
Un pool sau o asociație sunt constituite din câțiva asigurători independenți, care cooperează pentru a asigura riscuri pe care membrii nu sunt dispuși să le acopere singuri. De exemplu, daunele provocate de un accident la o centrală nucleară mare pot solicita câteva miliarde de dolari pentru răspundere civilă și daune materiale. Deoarece nici un asigurător nu este în măsură să acopere singur o asemenea răspundere, poolurile privind energia nucleară sunt constituite din mai mulți asigurători care acoperă daunele produse. În plus, poolurile se reasigură la alți asigurători, pentru a-și crește capacitatea de asigurare.
Poolurile pot funcționa ca sindicat, sau prin intermediul reasigurării. Un pool sindical emite o poliță mixtă, care include toți membrii poolului, și specifică partea de asigurare pentru care este responsabil fiecare membru. În cazul acestor polițe, asiguratul are o relație contractuală cu fiecare membru al poolului și îl poate da în judecată pe fiecare dintre aceștia (sau pe toți), atunci când apar divergențe.
Dacă poolul funcționează pe baza reasigurării, un membru al poolului emite polița, iar ceilalți membrii reasigură o anumită parte din riscul asigurat. În acest caz, asiguratul are o relație contractuală directă numai cu societatea care a emis polița. Deținătorul poliței nu are drepturi legale directe față de ceilalți membri ai poolului și poate că nu știe că aceștia există.
Figura 1. Piața asigurărilor
Sursa: Piața asigurărilor
Concurența pe piața asigurărilor. Concurența este o coordonată esențială a unei economii de piață și reprezintă un model de comportament al purtătorilor cererii și ofertei. Din punct de vedere al concurenței se deosebesc două tipuri de piață, valabile și pentru piața asigurărilor: piața cu concurență perfectă (monopolul absolut și monopolul) și piața cu concurență imperfectă.
Ple s-au lansat ca holdinguri de asigurări și, mai târziu, au achiziționat și bănci și societăți de economii și împrumut.
Poolurile și asociațiile. Uneori, asigurătorii sunt puși în situația de a accepta expuneri pe care nu pot să le asigura, deoarece daunele fie au o frecvență prea mare, fie sunt prea mari. Poolurile și asociațiile sunt constituite pentru a soluționa astfel de situații, preluând aceste expuneri fie facultativ, fie pentru a satisface anumite cerințe legale.
Un pool sau o asociație sunt constituite din câțiva asigurători independenți, care cooperează pentru a asigura riscuri pe care membrii nu sunt dispuși să le acopere singuri. De exemplu, daunele provocate de un accident la o centrală nucleară mare pot solicita câteva miliarde de dolari pentru răspundere civilă și daune materiale. Deoarece nici un asigurător nu este în măsură să acopere singur o asemenea răspundere, poolurile privind energia nucleară sunt constituite din mai mulți asigurători care acoperă daunele produse. În plus, poolurile se reasigură la alți asigurători, pentru a-și crește capacitatea de asigurare.
Poolurile pot funcționa ca sindicat, sau prin intermediul reasigurării. Un pool sindical emite o poliță mixtă, care include toți membrii poolului, și specifică partea de asigurare pentru care este responsabil fiecare membru. În cazul acestor polițe, asiguratul are o relație contractuală cu fiecare membru al poolului și îl poate da în judecată pe fiecare dintre aceștia (sau pe toți), atunci când apar divergențe.
Dacă poolul funcționează pe baza reasigurării, un membru al poolului emite polița, iar ceilalți membrii reasigură o anumită parte din riscul asigurat. În acest caz, asiguratul are o relație contractuală directă numai cu societatea care a emis polița. Deținătorul poliței nu are drepturi legale directe față de ceilalți membri ai poolului și poate că nu știe că aceștia există.
Figura 1. Piața asigurărilor
Sursa: Piața asigurărilor
Concurența pe piața asigurărilor. Concurența este o coordonată esențială a unei economii de piață și reprezintă un model de comportament al purtătorilor cererii și ofertei. Din punct de vedere al concurenței se deosebesc două tipuri de piață, valabile și pentru piața asigurărilor: piața cu concurență perfectă (monopolul absolut și monopolul) și piața cu concurență imperfectă.
Piața cu concurență perfectă are următoarele caracteristici:
Atomizarea pieței. O piață este considerată atomizată atunci când ea reunește un număr atât de mare de ofertanți și solicitanți, în astfel de condiții, încât nici unul dintre participanți nu poate influența de o manieră sensibilă funcționarea acesteia.
Libertatea de intrare – ieșire a participanților pe și de pe piață. În imaginea omului obișnuit, piața este locul unde poate să vină oricine dorește să vândă sau să cumpere ceva și să rămână acolo cât timp are interes să o facă. Această interpretare de bun simț a noțiunii de piață ne-o confirmă faptul că în orice țară cu economie de piață numărul ofertanților și cel al solicitanților este în continuă modificare. Creșterea sau scăderea numărului organizațiilor de asigurare este rezultatul apariției pe piață a noi societăți, asociații mutuale ori a altor tipuri de organizații, concomitent cu ieșirea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste fluctuații demonstrează că piața asigurărilor nu este o piață închisă, ci una în continuă mișcare. Piața asigurărilor este supusă unei atente supravegheri din partea autorităților publice.
Descentralizarea deciziilor. În principiu, fiecare organizație de asigurare ia decizii în limitele capacității sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terților, organizațiile de asigurare sunt obligate să țină seama și de prevederile legale în materie, pentru a nu-și prejudicia propriile interese și pe cele ale terților. Așadar deciziile organizațiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte prevederile legale în materie ți avizele organului de supraveghere. În caz contrar, deciziile respective pot fi anulate sau suspendate provizoriu de adunările generale sau de consiliile de administrație ale societăților comerciale, la cererea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Transparența pieței. Persoanele fizice și juridice, nefamiliarizate cu problemele asigurărilor, nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există între prima datorată și indemnizația obtenabilă în caz de sinistru. În piața de mărfuri, fiecare produs poartă o etichetă cu prețul de vânzare; în domeniul asigurărilor o asemenea etichetă ( un pliant, o notiță în presă, un clip la televizor etc.), care ar preciza cota de primă, nu ar fi suficientă pentru convingerea unui solicitant despre utilitatea și oportunitatea contractării unei asigurări. Pentru a obține informațiile necesare în vederea luării unei decizii, persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare. Așadar, o piață a asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizați.
Omogenitatea produsului de asigurare. Pe piața mărfurilor se comercializează o gamă infinită de produse, dar fiecare (sau aproape fiecare) dintre ele are unul sau mai mulți înlocuitori. Nici pe piața asigurărilor nu se comercializează un singur produs, „ asigurarea”, ci o paletă largă de produse (servicii), constând în asigurări împotriva diferitelor riscuri. Aici, elementul de noutate constă în faptul că un produs (tip de asigurare) nu poate fi înlocuit cu un altul (alt tip de asigurare). Spre exemplu, „ asigurarea automobilelor împotriva riscului de avarii (autocasco)” nu poate fi înlocuit cu produsul „ asigurarea de răspundere civilă auto” și cu atât mai puțin cu „ asigurarea bunurilor gospodărești” sau cu „ asigurarea de viață”.
Deci, o persoană care dispune de un automobil și de bunuri gospodărești de o anumită valoare simte nevoia să protejeze toate aceste bunuri împotriva pericolelor care le amenință, la fel viața sa, precum și răspunderea civilă izvorâtă din modul de folosire a automobilului. Ea nu poate, așadar, înlocui o asigurare cu alta, acestea nefiind interșanjabile. Această constatare duce la concluzia că pe piața asigurărilor nu se concurează societățile comerciale de asigurare „ în general”, ci societățile având același profil, cele care „vând” același tip de produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiași risc. Cu alte cuvinte, piața asigurărilor este alcătuită din atâtea componente , câte subramuri ale asigurării se practică.
La o analiză mai atentă se poate observa că nici măcar în cadrul unei subramuri a asigurărilor nu întâlnim produse perfect omogene. Așa de pildă, asigurarea de accidente individuală se deosebește de cea de grup sau asigurarea locuințelor se deosebește de asigurarea bunurilor mobile și imobile aparținând unei societăți comerciale împotriva incendiului și altor riscuri. În concluzie, se poate spune că, cu excepția câtorva produse, printre care asigurarea autovehicolelor și asigurarea locuințelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.
Dacă cel puțin una din trăsăturile amintite nu caracterizează o piață, se consideră că aceasta are o concurență imperfectă.
Din acest motiv, în domeniul asigurărilor, se consideră că piața asigurărilor de persoane, de bunuri și răspundere civilă este o piață cu concurență impură, imperfectă.
În aceste condiții de concurență de pe piața asigurărilor, este necesar ca fiecare societate de asigurare să cunoască toate cazurile posibile cu care se poate confrunta în cadrul acestei piețe.
Teoria economică a piețelor de asigurare reține, în mod esențial, trei tipuri de comportament din partea societăților de asigurare aflate în concurență pe piața de asigurări și anume:
Comportamentul de concurență perfectă, care se aplică de către societățile de asigurare cu volum redus de activitate, cu o putere relativ mică pe piața de asigurări, și care oferă pe piață un preț al asigurării ce îi asigură un profit cât mai mare;
Comportamentul de concurență imperfectă, care presupune existența unui număr mare de societăți de asigurare pe piață, prețul oferit de fiecare fiind în funcție de cererea de asigurări existentă pe piața respectivă;
Comportamentul managerial, care presupune recunoașterea importanței deciziilor luate de managerii societăților de asigurări asupra rezultatelor obținute de acestea, fiind practicat de societățile mari, unde conducătorii acestora au mai multă putere decât acționarii în luarea deciziilor.
1.3. EVOLUȚIA PIEȚEI ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA
1.3.1. EVOLUȚIA PIEȚEI ASIGURĂRILOR PÂNĂ ÎN 1950
Pe teritoriul țării noastre, forme incipiente de asigurare sunt cunoscute cu mult înainte de secolul al XIX- lea.
Primele organizații care au avut caracter de mutualitate și întrajutorare au fost breslele din Transilvania, înființate în secolul al XIV – lea. Dintre prevederile cuprinse în statutul acestora se rețin cele care oglindesc începuturile activității de asigurări de persoane, fiecare membru fiind obligat să plătească o taxă de înscriere iar apoi cotizații periodice. Sumele astfel strânse erau folosite pentru a suporta cheltuielile de înmormântare în caz de deces și pentru plata de ajutorare a văduvei și copiilor celui decedat.
În timp, au luat ființă și s-au dezvoltat asociații pentru stingerea incendiilor care funcționau cu aportul și în favoarea mai multor comune învecinate. Astfel se menționează o Casă de incendii organizată la Brașov în anul 1744, prin fuzionarea unui număr de asociații de întrajutorare învecinate și care au funcționat până în anul 1763. Fiecare membru trebuia să plătească Casei, trimestrial, o sumă de bani, pe seama căreia puteau fi despăgubiți cei care suferiseră de pe urma unui incendiu.
În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, într-un număr de localități din Transilvania au luat ființă asociații de înmormântare, care pe baza cotizației plătite de membrii, acopereau cheltuielile legate de decesul acestora. Aceste asociații s-au dovedit viabile, continuând a exista, sub diferite forme și cu unele întreruperi, până în zilele noastre.
Începând cu anul 1823 magistratura orașului Sibiu a depus eforturi stăruitoare în vederea fondării unei instituții de asigurare pentru incendii. Crearea acesteia nu a fost posibilă, întrucât în anul 1846 când statutul său fusese în sfârșit definitivat, numai jumătate din proprietarii de imobile și-au dat adeziunea pentru a contribui la înființarea ei.
Secolul al XIX – lea a însemnat cristalizarea sistemelor de asigurare, o dată cu așezarea pe baze moderne a tehnicii de asigurare. În secolul al XX – lea are loc o continuă perfecționare a mecanismelor asigurării. Între altele, în timp, s-au produs anumite delimitări în sistemul asigurărilor după caracterul acestora, organizându-se, pe de o parte asigurările necomerciale, care cuprind asigurările sociale și diferitele asociații mutuale private de deces, de asigurare a animalelor, care nu urmăresc în mod deosebit realizarea de profit. Pe de altă parte, s-au dezvoltat asigurările pe baze comerciale, instituții și organizații de asigurare și reasigurare ale căror funcții se realizează în condițiile mecanismelor economiei de piață, având ca finalitate obținerea de profit.
În contextul prezentat, în România, prima organizație de asigurare propriu-zisă a fost întemeiată de către Asociația Meseriașilor din Brașov, în anul 1844, sub denumirea de Institutul General de Pensii din Brașov, având caracter specific de societate de asigurări de viață. Se apreciază că în Transilvania, condițiile istorice au permis ca sub influența unor mari societăți de asigurare ale timpului: Assicurazioni Generali și Riunioni Adriatica di Sicurita a căror rază de activitate s-a extins și în această parte a țării noastre, populația Transilvaniei să cunoască mai înainte decât cea din alte regiuni ale țării, instituția asigurărilor.
Dezvoltarea pe baze capitaliste a țării noastre în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX- lea și începutul secolului al XX-lea a antrenat și dezvoltarea asigurărilor ca element de progres și modernizare a societății. În această perioadă au apărut în peisajul economic al României o serie de societăți de asigurare între care: Transilvania (1868), Dacia (1871), România (1873), Naționala (1882), Generala (1887), Agricola (1906), Urania, Patria, Banca Generală de Asigurare (1911). În anul 1881 a luat ființă societatea Dacia – România, prin fuzionarea celor două societăți, care în anul 1909 a preluat societatea Patria.
În anul 1887, la Brăila cercurile comerciale locale din Brăila și Galați, în colaborare cu Banca Marmorosch Bank, înființează societatea de asigurări Generala, având ca specific asigurarea transporturilor maritime, îndeosebi cereale. A întreținut relații bune cu societăți de reasigurare străine între care societatea Assigurazioni Generali din Trieste, care de altfel , a și subscris capital la înființarea ei. După mutarea sediului în București, societatea de asigurări Generala și-a diversificat operațiunile de asigurare, intensificând asigurările din ramura viață și a desfășurat o activitate marcantă, având în preajam primului război mondial o situație financiară prosperă.
În Transilvania o activitate deosebită au desfășurat societățile de asigurare Transilvania și Banca Generală de Asigurări devenită mai târziu Prima Ardeleană. În anul 1919 a cooperat în ramura incendiu cu societatea Dacia – România, iar în anul 1921 prin naționalizarea societăților străine de asigurări care funcționau pe teritoriul României, și-au mărit portofoliul.
Concluzionând, putem spune , în ceea ce privește apariția și dezvoltarea asigurărilor în țara noastră până la primul război mondial , că deși au luat ființă și au funcționat un număr relativ mare de societăți de asigurare, ele au avut un caracter sporadic, trecător , nereușind să se consolideze și să acorde despăgubiri sau sume asigurate într-un volum care să ajute efectiv populația și întreprinderile. Riscurile cuprinse în asigurare erau relativ restrânse. S-au practicat în principal tei categorii da asigurări: de viață, incendiu și transporturi maritime și fluviale. Cele două trăsături definitorii ale asigurării – formarea comunității de risc și mutualitatea în suportarea pagubelor – nu s-au manifestat în mod corespunzător, ceea ce a dus la stabilirea unor prime de asigurare mari, greu de suportat pentru majoritatea populației. Acest fapt a condus practic la falimentul multor societăți de asigurare. De asemenea, inexistența unor situații statistice privind frecvența și apariția riscurilor a condus la stabilirea unor prime de asigurare fără o bază reală științifică, cu influențe negative asupra desfășurării activității de asigurare.
Între cele două războaie mondiale, activitatea în domeniul asigurărilor s-a intensificat și s-a diversificat, având loc o pătrundere a capitalului străin în sectorul asigurărilor din România. În anul 1920 s-a constituit la București societatea Steaua României care în anul 1932 a fuzionat cu societatea Ancora, iar în anul 1936 a preluat portofoliul românesc al societății Phoenix din Viena, ajungând la un capital de 20 de milioane de lei.
În anul 1923 s-a constituit societatea Asigurarea Românească care a cunoscut o puternică dezvoltare prin introducerea asigurărilor populare de viață fără examinare medicală. În același an a luat ființă societatea cooperativă Vulturul care, marcând evoluția și amplasarea mișcării cooperatiste în perioada respectivă, în România, a desfășurat o activitate prodigioasă în toate ramurile de asigurare.
Remarcăm, în perioada interbelică, o anumită pătrundere a capitalului străin și în sectorul asigurărilor din România. Dacă până la primul război mondial societățile de asigurare străine participau doar ca acționari la societățile de asigurare românești, după 1918, acestea și-au deschis agenții și sucursale proprii pe teritoriul României. Amintim în acest sens, Sun din Londra, Adriatica din Trieste, Victoria din Berlin, Danubiana, etc.
Începând cu anul 1940 se înregistrează o masivă pătrundere a capitalului german pe piața asigurărilor din România, prin intermediul societăților Victoria, Vatra-Dornei, Allemania, Dacia-România, Naționala, Steaua României și altele.
În 1930, în România își desfășurau activitatea 44 de societăți naționale și străine. Nu toate au rezistat concurenței în timp, astfel că în 1936 mai funcționau doar 23 de societăți de asigurare cu un capital însumând 400 de milioane lei și cu rezerve de peste 2,2 miliarde lei.
Activitatea societăților de asigurare cu capital privat, care au funcționat în România, în perioada la care ne referim, a vizat mai ales ramura bunuri, cu o cuprindere redusă a bunurilor agricole, dar și persoanele . Asigurările de bunuri vizau prioritar ramurile incendiu și transport. O serie de riscuri au rămas astfel să fie asigurate prin intermediul societăților mutuale, care în anul 1937 erau în număr de 137.
Un element caracteristic pentru activitatea de asigurare între cele două războaie mondiale îl constituie intervenția statului în acest domeniu de activitate. Prin Legea nr. 216/1930 a luat ființă Oficiul pentru supravegherea întreprinderilor private care încheiau asigurări și reasigurări în țară, care funcționa pe lângă Ministerul Industriei și Comerțului.
Organizațiile și instituțiile care au avut ca obiect de activitate între cele două războaie mondiale, asigurarea , pot fi grupate în trei categorii:
Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (RAAS), înființată în anul 1942
prin transformarea și reorganizarea Casei Asigurărilor Ministerului de Interne ( care a luat ființă în anul 1915 și a fost reorganizată în anul 1936).
Activitatea acestei instituții de asigurare s-a caracterizat, pe de o parte, printr-o mai largă cuprindere a riscurilor, iar, pe de altă parte,prin introducerea unor forme de asigurare obligatorii: asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor de autovehicule utilizate pentru transportul mărfurilor și persoanelor, asigurarea pompierilor militari pentru cazurile de deces, invaliditate, boală;
2. Societăți de asigurare propriu-zise ,cu capital particular, care aveau ca obiect asigurarea bunurilor proprietate particulară a cetățenilor. După apartenența capitalului și după forma de asigurare, asigurările particulare au fost practicate de următoarele societăți sau asociații:
a) Societăți anonime, denumite conform codului comercial- societăți anonime romăne. În realitate, numai la o parte din aceste societăți majoritatea acțiunilor erau cu adevăratîn proprietatea unor cetățeni români (Dacia- România, Asigurarea Românească). Cea mai mare parte a societăților de asigurare de fapt unor grupuri străine – italiene, germane, engleze, etc. (Generala,Transsylvania, etc.). În lupta de concurență dintre societățile cu capital românesc și cele stzrăine, primele, deși se bucurau de susținere din partea statului, nu ar fi putut rezista puternicelor societăți străine, cu capitaluri mari și aparat profesional bine pregătit, dacă nu ar fi găsit soluții de colaborare cu acestea;
b) Societăți de asigurare străine care, care nu erau altceva decât filiale sau sucursale în România ale unor societăți de asigurare din străinătate;
c) Societăți- cooperative de asigurare. Forma de asigurare cooperatistă a asigurărilor a fost adoptată în țara noastră de Societatea Cooperatistă de Asigurare Vulturul, înființată în anul 1923,care și-a desfășurat activitatea în toate ramurile de asigurare;
d) Asociații mutuale de asigurare, constituite îndeosebi pentru asigurarea animalelor. În anul1937nerau cunoscute pe teritoriul țării noastre 140 de astfel de asociații, care asigurau în aceea vreme 40 000 de bovine și 3 200 de cai.
3. Alte instituții de asigurare care practicau asigurarea unor bunuri publice, ca de exemplu:
a) Casa Armate – secția asigurări – care asigurau caii din proprietatea statului, aflați în folosința ofițerilor ;
b) Eforia Bisericii Ortodoxe Române – secția asigurări care asigurau bunurile din proprietatea parohiilor.
Activitatea de asigurări comerciale a înregistrat cel mai ridicat grad de extindere , în țara noastră, în deceniul al 4-lea al secolului nostru, când s-au practicat toate formele de asigurare cunoscute din cadrul fiecărei ramuri de asigurare. Cu toate acestea, gradul de cuprindere în asigurare era scăzut și inegal. În sectorul micii gospodării țărănești asigurarea era aproape inexistentă; asigurarea culturilor agricole contra riscului de grindină, ca și asigurarea animalelor contra mortalității erau restrânse.
Începutul celui de-al doilea război mondial a însemnat restrângerea substanțială a activității de asigurare, ca efect direct al urmărilor negative ale acestuia asupra întregii vieți economice, sociale și politice din țara noastră. În anul 1945 funcționau numai 13 societăți de asigurare românești și 5 reprezentanțe străine.
ASIGURĂRILE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1950 – 1990
După 23 August 1944, pe o perioadă de 45 ani, orânduirea socială instaurată în România s-a caracterizat, din punct de vedere economic, prin următoarele: instituirea conducerii centralizate a economiei și societății; etatizarea și socializarea proprietății prin naționalizare, cooperativizare etc.);subordonarea economiei conducerii politice a partidului unic; trecerea de la economia de piață la economia planificată, dirijată de la nivel central; realizarea unei industrii naționale de amploare, dar cu o structură greoaie energofagă și material – intensivă ;, un proces intens de urbanizare; o politică diferențiată față de anumite ramuri, favorizarea insuficient argumentată a unora în detrimentul altora etc. A fost o perioadă complexă în care s-au înregistrat mutații importante în societatea și economia românească.
Sectorul asigurărilor a marcat un proces de prefaceri , de transformări, unele pozitive, altele nu, unele favorabile asiguraților , altele impuse lor prin calitatea de monopol pe care statul a deținut-o în acest domeniu de activitate.
Un prim pas s-a făcut în anul 1948 când toate societățile de asigurare din țară au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului. Societățile de asigurare au continuat să funcționeze în vechea lor organizare până la 1 septembrie 1949, când au fost puse în lichidare. Întregul lor portofoliu ca și rezervele tehnice au fost preluate de societatea Sovieto – Română de asigurări pe acțiuni Sovromasigurare, care se înființase în anul 1949. De altfel, tot în anul 1949 a luat ființă Întreprinderea de Stat pentru Reasigurări prin reorganizarea R.A,A.S
În anul 1952 s-a creat Administrația Asigurărilor de Stat – A.D.A.S. , care a preluat activitatea Întreprinderii de Stat pentru Reasigurări și a introdus în practică asigurarea prin efectul legii. Începând cu această dată, pentru o scurtă perioadă de timp au funcționat două instituții de asigurare A.D.A.S., pentru asigurările prin efectul legii și pentru reasigurări, și Sovromasigurarea, pentru asigurările facultative. În anul 1953 Societatea Sovromasigurare s-a lichidat, portofoliu acesteia fiind preluat integral de A.D.A.S. , prin care statul a exercitat monopolul în sectorul asigurărilor din țara noastră aproape patru decenii, iar asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă devin asigurări de stat.
În perioada care a urmat, monopolul statului în asigurări a fost total, reglementările ulterioare, ca de altfel și practica nemijlocită, l-au intensificat și perfecționat. Ne referim la : extinderea riscurilor cuprinse în asigurare și, pe această bază, unificarea cadrului legislativ, organizatoric și funcțional, multiplicarea și adaptarea formelor de asigurare în raport cu o serie de mutații socio-politice care s-au înregistrat pe parcurs; adoptarea unui sistem de corelare financiară directă cu bugetul statului și altele.
La înființare, în anul 1953 A.D.A.S. a preluat întregul stoc de asigurări, contracte, polițe de la fostele societăți de asigurare, iar pe parcurs au fost dezvoltate asigurările de bunuri prin efectul legii, dar și cele facultative.
Astfel, s-a trecut la asigurarea facultativă a bunurilor cooperației de consum și cooperației meșteșugărești pe baza convenției încheiate de CENTROCOOP și UCECOM , ca formă centralizată de cuprindere în asigurare a activului acestor organizații. În anul 1955, asigurările prin efectul legii s-au extins și asupra bunurilor din proprietatea Cooperativelor Agricole de Producție ( culturi agricole și rodul viilor, clădiri-construcții etc. ). Ulterior pentru a asigura o protecție mai largă a culturilor agricole și animalelor acestor unități economice, pe lângă asigurările prin efectul legii , s-a introdus ș un sistem de asigurări facultative pentru sume asigurate mai mari. S-a trecut astfel la forme de asigurare facultativă pe bază de abonament, în anul 1963, pentru culturile agricole. În plus , la culturile agricole, asigurarea a fost extinsă și pentru riscurile de furtună, uragan, pe lângă cele de grindină, ploi torențiale și foc.
De asemenea, în această perioadă a fost introdusă și, ulterior extinsă, asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice, asigurarea turist și altele. Creșterea numărului de autoturisme și ca atare intensificarea circulației rutiere a făcut ca A.D.A.S. să ofere 17 forme diferite de asigurări facultative menite să răspundă celor mai diverse preferințe și situații care se pot ivi în legătură cu circulația auto din țara noastră și din străinătate. În țara noastră s-a aprobat soluția cuprinderii în asigurare, începând cu anul 1955, numai a unei părți din bunurile statului și anume cele aparținând întreprinderilor și instituțiilor finanțate din bugetele locale, precum și cele care fac obiectul comerțului exterior, mijloacele de transport din traficul internațional și diferite bunuri ale statului aflate în străinătate. Criteriul avut în vedere, în promovarea diferitelor forme de asigurare, a proclamat ideea că bunurile aflate în sectorul de stat nu comportă protecție prin intermediul asigurărilor, ci prin pârghii financiar bugetare; bunurile aflate în sectorul cooperatist agricol comportă prioritar asigurarea lor prin efectul legii; asigurările cu caracter facultativ vizează după caz, bunuri, persoane și răspundere civilă.
În perioada 1970 – 1976 au fost elaborate acte normative cu caracter general privind organizarea activității de asigurare, dar și regulamentele de asigurare pentru fiecare formă de asigurare în parte, prin efectul legii și facultativ după caz. A fost reglementat, astfel, cadrul organizatoric și de funcționare al Administrației Asigurărilor de Stat, stabilindu-se drepturile și obligațiile organizației unice de asigurare din țara noastră cu privire la administrația asigurărilor prin efectul legii și facultative. Dacă până la această dată , prin efectul legii erau asigurate cea mai mare parte din bunurile aparținând organizațiilor cooperatiste din agricultură și o parte din bunurile deținute de persoanele fizice : clădiri și alte construcții și o parte din animale, începând din anul 1972 s-a introdus asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de circulație și asigurarea prin efectul legii a călătorilor pentru cazurile de accidente. De asemenea , a avut loc o lărgire a sferei asigurărilor facultative, s-au elaborat normele privind încheierea și executarea contractului de asigurare și s-au reglementat operațiunile de reasigurare privitoare la asigurările maritime, de aviație etc.
Și asigurările de viață au fost reconsiderate, mai ales prin aplicarea Regulamentului asigurărilor mixte de persoane, conceput astfel încât să permită practicarea asigurărilor de persoane, varianta de bază, mixtă, împreună cu asigurarea suplimentară de pensie pentru urmași, precum și asigurarea mixtă și suplimentară de accidente, cu sau fără examinare medicală.
Din analiza sistemului de asigurări care a funcționat în România în perioada 1949 – 1990, se desprind următoarele aspecte mai importante:
monopolul total al statului în sectorul asigurărilor, cu toate consecințele care decurg din acesta;
ponderea mare a asigurărilor prin efectul legii în totalul activității de asigurare în condițiile în care pe plan mondial se manifestă o tendință contrară;
varietatea formelor de asigurare, circa 70, prin efectul legii și facultative, în cadrul a trei grupe de ramuri – bunuri, persoane și răspundere civilă;
ponderea însemnată a asigurărilor agricole, dar fără efect deosebit;
orientarea și practicarea asigurărilor, în principal, în afara patrimoniului public pentru bunuri ale întreprinderilor de stat și ale instituțiilor publice, cu unele excepții;
realizarea unor operațiuni de reasigurare, de comisariat de avarie și de mandatare în străinătate etc.
EVOLUȚIA PIEȚEI ASIGURĂRILOR DIN 1990 PÂNĂ ÎN PREZENT
Tranziția la economia de piață, proces complex în cadrul căruia reforma economică constituie principalul pivot, a impus cu necesitate măsuri de restructurare și organizare pe baze noi a economiei naționale. Au fost și sunt necesare în continuare măsuri care să ducă la transformarea radicală a sistemului economic existent, care să faciliteze funcționarea mecanismelor și pârghiilor specifice economiei de piață. Monopolul statului, care funcționa în diverse domenii de activitate, treptat a început să fie înlăturat făcând loc liberei concurențe. Aceste mutații au vizat și sectorul asigurărilor, ca element important al complexului mecanism al economiei de piață. Ca urmare în domeniul asigurărilor reforma economică a început prin măsurile instituite pe plan organizatoric și funcțional începând din anul 1991.
Începând cu 1 ianuarie 1991, Administrația Asigurărilor de Stat – ADAS și-a încetat activitatea. Portofoliul de asigurări și patrimoniul acestei instituții au fost preluate de primele trei societăți de asigurare pe acțiuni, nou constituite, cu capital integral de stat: Asigurarea Românească- ASIROM, ASTRA și CAROM.
Societatea Asigurarea Românească S.A. a preluat activele aferente asigurărilor facultative de viață în sumă de 6100 milioane lei, cele aferente asigurării obligatorii, asigurările facultative de autovehicule și alte asigurări, în sumă de 1000 milioane lei, iar în limitele acestora, pasivele corespunzătoare, precum și bunurile imobile ale fostei societăți, incluse în capital. ASIROM are sediul central în București și își desfășoară activitatea în teritoriu prin sucursale, filiale , agenții și reprezentanțe în țară și chiar în străinătate. Conform statutului de organizare și funcționare, ASIROM, în calitate de societate de asigurare –reasigurare practică următoarele categorii de asigurări: asigurări obligatorii prevăzute de actele normative, asigurări facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă autovehicole, maritime și de transport, de aviație, de incendiu și alte pagube de bunuri, viață, persoane altele decât cele de viață, răspundere civilă, de credite și garanții, de pierderi financiare în condiții de concurență.
Societatea ASTRA S.A. are sediul central în București, dispune de filiale în țară și de reprezentanțe în străinătate, fiind în proces de extindere și consolidare pe piața asigurărilor. Cu un capital social inițial de 3500 milioane lei s-a constituit prin reluarea activelor și pasivelor corespunzătoare de la societățile mixte cu participare ADAS în străinătate, cele aferente asigurărilor și operațiilor de reasigurare în relațiile cu străinătatea, putând însă dezvolta și alte forme de asigurări facultative. În calitate de societate de asigurare – reasigurare, practică toate formele de asigurări facultative de persoane, altele decât cele de viață, de autovehivcole, maritime și de transport, de aviație, de incendiu și alte pagube la bunuri, de răspundere civilă, de credite și garanții, de pierderi financiare din riscuri asigurate și asigurări de toate formele cuprinse în statutul societății. În prezent societatea ASTRA S.A. practică și asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.
Agenția CAROM S.A. a fost înființată în întregime cu capital de stat în valoare de 20 milioane lei; acestă societate de intermediere își are sediul în București și conform statutului ei de activitate, prestează servicii specializate în domeniul asigurărilor cum ar fi; constatarea daunelor, evaluarea pagubelor, stabilirea și plate despăgubirilor în cazurile de pagube produse în România, când răspunderea revine unor asigurați la societăți de asigurare din străinătate și cazurile de pagube produse în străinătate la automobiliști români asigurați la societăți de asigurare din țara noastră. Ca orice societate de intermediere CAROM S.A. își procură veniturile din comisioanele practicate la serviciile prestate.
În anul următor, respectiv 1992, cu sprijinul statului român, s-a înființat Banca de Export Import a României (EXIMBANK S.A.). Este organizată ca o societate comercială pe acțiuni ce activează în sistemul bancar și în cel de asigurare a creditului de export. Potrivit statutului său și a legislației în vigoare, Eximbank desfășoară operațiuni atât în nume și în cont propriu, cât și în numele și în contul statului, ca agent autorizat al acestuia.
Desființarea ADAS-ului care deținea monopolul în domeniul asigurărilor și înființarea de societăți comerciale de stat în domeniul asigurărilor a necesitat adoptarea unor legi privind constituirea, organizarea și funcționarea asigurărilor, indiferent de forma de proprietate și modul de asigurare. Potrivit legii nr. 47 din 16 iulie 1991, activitatea de asigurare din țara noastră se desfășoară prin trei categorii de societăți și anume:
1). Societăți de asigurare, societăți de asigurare – reasigurare și societăți de reasigurare, care își asumă obligații prin acceptarea de riscuri în schimbul plății unor prime de către asigurați sau după caz, de reasigurați. Deosebirea dintre ele constă în aria activității desfășurate: asigurare, asigurare și reasigurare sau numai reasigurare. Din punct de vedere al formei juridice se pot constitui fie ca societăți pe acțiuni, fie ca societăți cu răspundere limitată;
2). Societăți de intermediere, denumite agenții de intermediere, care negociază și încheie contracte de asigurare și reasigurare sau prestează servicii privind încheierea și executarea unor asemenea contracte;
3). Societăți care prestează alte servicii de asigurare, de exemplu activitatea de comisariat de avarie, agent de lichidare, agent de recuperare.
Apariția legii nr. 47 din 16 iulie 1991, a marcat desființarea monopolului de stat în domeniul asigurărilor, fapt concretizat prin înființarea în perioada următoare, de societăți cu capital privat sau mixt, unele având în profilul lor asigurări din cadrul unei singure ramuri, altele însă și-au stabilit un profil larg, general. La mijlocul anului 1996 erau înregistrate la OSSAR, în afara de societățile de asigurare cu capital de stat, un număr de 45 de societăți de asigurare cu capital privat. În plus în economia românească a asigurărilor mai activează în afară de agenția CAROM un număr de aproximativ 200 de societăți de intermediere. Dintre acestea reținem pe cele ale băncilor Agricola, de Dezvoltare, Comercială, BancPost, Marsh &Mc Lennau Romania.
Dintre societățile de asigurare care au luat ființă și funcționează după anul 1992 amintim: „Ion Țiriac”, „Asigurare – reasigurare ARDAF –S.A.”, „ UNITA – S.A.”, „Generala Asigurări” etc.
În România se pot constitui societăți de asigurare în domeniul asigurărilor cu participare străină. Acest lucru este posibil numai prin asociere cu persoane fizice sau juridice române.
Legea 47 din 1991 stipulează faptul că societățile comerciale străine și asociațiile asigurătorilor străini pot înființa reprezentanțe în țara noastră dacă sunt respectate următoarele cerințe:
să aibă personalitate juridică în țara de origine și să fi desfășurat o activitate în domeniul asigurărilor în ultimii 10 ani și să nu se afle în stare de insovabilitate sau de faliment;
să depună la o unitate bancară din România o garanșie în numerar echivalentă cu limita minimă a capitalului prevăzut a fi vărsat la constituirea societăților;
să obțină în prealabil avizul Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare (OSSAR) din cadrul Ministerului Finanțelor.
Prin condițiile cerute la înființarea în Romțnia de reprezentanțe a unor societăți de asigurare străine se urmărește protejarea intereselor asigurătorilor români.
Pentru a asigura solvabilitatea activității desfășurate, societățile de asigurare și reasigurare nu trebuie să-și asume prin contracte obligații peste capacitatea lor de plată. Prin lege, aceste societăți își pot asuma anual obligații din contracte de asigurare și reasigurare corespunzătoare unui volum de prime care, după deducerea primelor cedate în reasigurare, să nu depășească un plafon echivalent cu până la de cinci ori suma capitalului social vărsat și a rezervelor de capital. În scopul prevenirii ajungerii în incapacitate de plată, datorită asumării unor riscuri supradimensionate sau de o structură neavantajoasă, societățile de asigurări sunt abilitate de lege să cedeze în reasigurare părți din obligațiile asumate, în reciprocitate sau unilateral.
Societățile comerciale din domeniul asigurărilor se pot asocia în uniuni naționale și pot adera la organisme internaționale cu caracter profesional. Aceste societăți au obligația să-și constituie, potrivit obiectului lor de activitate, rezerve de prime pentru asigurările de viață, precum și rezerve de prime și de daune pentru celelalte feluri de asigurări și reasigurări. Aceste sume se scad din venituri pentru determinarea profitului brut.
Societățile de asigurări și reasigurări pot să-și fructifice fondurile proprii și pe cele atrase temporar prin activitatea desfășurată, sub forma veniturilor din dobânzi pentru disponibilitățile păstrate în bănci sau case de economii și pot investi o parte din capital, din rezerve de capital sau din rezerve tehnice în titluri de valoare, bunuri mobiliare sau imobiliare sau le pot utiliza pentru acordarea de credite instituțiilor bancare cu respectarea unui coeficient de lichiditate stabilit inițial prin statut.
Un moment deosebit în aplicarea reformei economice în domeniul asigurărilor l-a constituit înființarea Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare (OSSAR) din cadrul Ministerului Finanțelor, având rolul de a supraveghea aplicarea dispozițiilor legale în sectorul asigurărilor, de a preveni starea de insolvabilitate a societăților comerciale din domeniul asigurărilor și de apărare a drepturilor asiguraților.
Un act normativ de o deosebită importanță este Legea asigurărilor și reasigurărilor nr. 136 din 1995 care aduce unele noutăți și precizări, cele mai importante fiind legate de existența unei singure asigurări obligatorii, cea de răspundere civilă auto, cedarea în reasigurare pe piața internațională se face numai în măsura în care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piața internă. Apar de asemenea unele precizări privind locul și rolul OSSAR- ului în cadrul economiei asigurărilor, precum și ca noutate, constituirea și gestionarea de către Biroul Asigurărilor de Autovehicole din România a Fondului de protecție a victimelor străzii și de către OSSAr a fondului de protejare a asiguraților.
În concluzie se poate aprecia că prezentarea cadrului legislativ al economiei asigurărilor, în acest moment, se bazează pe cunoașterea în detaliu a statutelor de funcționare a societăților de asigurare și reasigurare, Legea nr.47 pe 1991, Legea nr. 136 din 1995, a cadrului legislativ de funcționare a OSSAR –ului etc. Evoluția economiei naționale va determina fără îndoială modificarea și perfecționarea neîntreruptă a cadrului legislativ românesc.
EVOLUȚIA PIEȚEI MONDIALE A ASIGURĂRILOR
Încă de la apariția omului, acesta a căutat să prevină apariția pericolelor și a evenimentelor viitoare nedorite. El a căutat să se protejeze pe el însuși, familia sa, apoi pe măsură ce, de-a lungul evoluției a acumulat un patrimoniu sfera asigurării s-a lărgit și mai mult.
Asigurarea se înscrie în această căutare ancestrală a protecției. Ea este de fapt o organizare modernă și științifică a solidarității care permite indemnizarea financiară a celor care au fost victime unor pagube, grație contribuțiilor celor care nu au suferit aceste pagube.
Dezvoltarea asigurărilor pe plan mondial a cunoscut o evoluție inegală. Din cele 2143 miliarde USD încasări din prime realizate de companiile de asigurări în anul 1999, mai mult de 90% au fost obținute de țările dezvoltate. Se evidențiază Japonia cu 29,73% și SUA cu 29,11% din totalul primelor încasate, cele două țări reușind să realizeze împreună aproape 60% din cifra de afaceri a industriei mondiale de asigurări.
Principalul factor care influențează mărimea și dinamismul pieței asigurărilor îl constituie nivelul de dezvoltare economică al unei țări. Materia asigurabilă depinde de mărimea veniturilor și de valoarea bunurilor pe care indivizii doresc să le protejeze. Capacitatea de asigurare depinde de puterea de cumpărare a persoanelor fizice și juridice. Cu toate acestea, la un nivel de dezvoltare comparabil, pot fi observate variații care depind de nevoile și de voința de a se asigura manifestate de indivizi și de agenți economici, pentru cei mai mulți nevoia de asigurare fiind determinată de structurile legale și sociale din statele în care locuiesc sau care își desfășoară activitatea.
Europa este considerată locul în care au apărut asigurările moderne și rămâne și astăzi o piață foarte importantă la nivel mondial, înregistrând o evoluție evidentă mai ales în ramurile asigurărilor de viață și de economisire. Sub influența Comisiei Statelor Europene, regrupate în Uniunea Europeană, s-a creat o piață unică a asigurărilor, fără însă ca, în prealabil, să existe o legislație comună în materie de asigurări și un sistem de fiscalitate asemănător în țările U.E. Principalele piețe europene de asigurări sunt: Germania, Marea Britanie și Franța. Industria de asigurări din alte țări ale Europei de Vest precum Elveția, Olanda, Italia, Suedia, Luxemburg a depășit cu mult timp în urmă frontierele național.
Tabel 1.
Cifrele globale pentru 25 de țări membre ale Comitetului European al Asigurărilor pentru anul 1999
Piețele Europei de Sud, reprezentate de Spania și Portugalia, înregistrează, în această perioadă ritmul de creștere cel mai rapid. Țările Europei de Est, aflate în diferite stadii ale procesului de tranziție de la economia planificată spre o economie liberă de piață, cunosc profunde transformări și importante oscilații.
Tabelul 2.
Ierarhia principalelor grupuri de asigurări în anul 1999
Cea mai mare parte a grupurilor europene de asigurări și-a făcut simțită prezența și pe celelalte piețe din afara UE, devenind adevărate societăți multinaționale.
Piețele europene au evoluat în mod considerabil în cursul ultimilor 30 de ani, cunoscând o creștere susținută, iar legislațiile naționale au suferit, în același timp, profunde transformări, sub influența autorităților UE de la Bruxelles.
Pentru Europa Occidentală, principala confruntare o reprezintă Piața comună. Prin Tratatul de la Maastricht, țările europene au acceptat nu doar eliminarea barierelor vamale între țări, dar și crearea unei monede unice, comune. Introducerea monedei unice va avea efecte semnificative asupra pieței europene.
CAPITOLUL II
CADRUL JURIDIC AL ASIGURĂRILOR
Până la sfârșitul anului 1989, România dispunea de o singură societate de asigurări de stat. Economia de piață a impus însă necesitatea creării unor structuri noi, precum și calificarea de noi cadre, activitatea de asigurare și reasigurare desfășurându-se în prezent prin societăți de asigurare, de asigurare-reasigurare și societăți de reasigurare cu capital de stat, privat sau mixt.
La sfârșitul anului 1998, erau înregistrate 64 de societăți de asigurare, dar dintre acestea, numai 51 de societăți și-au desfășurat activitatea, celelalte 13 neîncasând prime în cursul anului 1998. Din totalul de 64 de societăți de asigurare numai 5 sunt constituite sub forma societăților cu răspundere limitată, celelalte fiind societăți pe acțiuni, toate desfășurându-și activitatea potrivit Legii nr.47/1991.
Activitatea de asigurare se desfășoară și prin societăți de intermediere, care negociază și încheie contracte de asigurare și reasigurare pentru societățile menționate mai înainte, ori pentru societăți care prestează alte servicii privind încheierea și executarea unor astfel de contracte. (Art. 1 din Legea 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor).
Până la data de 10.04.2000, cadrul legislativ, în domeniul asigurărilor era reprezentat, în principal, de Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, Legea nr. 136 din 1995 privind asigurările și reasigurările di România, Hotărârea de Guvern nr. 574/1991, privind atribuțiile Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare, precum și de alte hotărâri de guvern și norme prudențiale, emise de Ministerul Finanțelor. Din data de 10.04.2000, a intrat în vigoare Legea nr.32 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. La data intrării în vigoare a noii legi a asigurărilor se abrogă Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, precum și H.G. nr. 574/1991 privind atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare.
Prin adoptarea acestei legi se urmărește armonizarea legislației românești cu cea comunitară, precum și crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilității asigurătorilor și stabilirea unor standarde recunoscute pe plan internațional. Acest proiect de lege a fost elaborat de Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare, cu sprijinul Fondului Britanic de Know – How și reglementează:
Organizarea și funcționarea societăților comerciale de asigurare, de asigurare –reasigurare și de reasigurare, a societăților mutuale, precum și a intermediarilor în asigurări;
organizarea și funcționarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care va prelua atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare;
supravegherea asigurătorilor și reasigurătorilor care desfășoară activitatea în și din România;
supravegherea activității intermediarilor în asigurări ți reasigurări, precum și a altor activități în legătură cu acestea.
În textul noii legi sunt cuprinse doar prevederi cu caracter general, urmând ca, în termen de trei luni de la adoptarea legii, să se elaboreze norme și regulamente de aplicare a legii.
Pentru supravegherea respectării legii se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, autoritate administrativă având următoarele atribuții:
elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative, care privesc domeniul asigurărilor sau care au implicații asupra acestui domeniu, precum și avizarea actelor administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurări;
supravegherea situației financiare a asigurătorilor, în vederea protejării intereselor asiguraților sau a potențialilor asigurați, în care scop poate dispune efectuare de controale asupra activității asigurătorilor sau brokerilor de asigurare;
luarea măsurilor necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudențiale specifice;
participarea, ca membru, la asociațiile internaționale ale autorităților de supraveghere în asigurări și reprezentarea României la conferințe și la întâlniri internaționale referitoare la supravegherea în asigurări;
aprobarea acționarilor semnificativi și a persoanelor semnificative ale asigurătorului, în conformitate cu criteriile stabilite prin norme;
aprobarea divizării sau fuzionării unui asigurător înregistrat în România;
aprobarea transferului de portofoliu;
îndeplinirea altor atribuțiuni prevăzute de lege;
poate solicita prezentarea de informații și de documente referitoare la activitatea de asigurare, atât la asigurători, cât și la orice altă persoană care are legătură cu activitate acestora;
participă la elaborarea planului de conturi, a normelor și regulamentelor contabile, după consultarea cu asociațiile profesionale ale operatorilor din asigurări.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este obligată să prezinte Parlamentului, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui exercițiu financiar, un raport asupra pieței asigurărilor din România, precum și o informare privind activitățile desfășurate, urmând să editeze și să publice un raport informativ anual asupra pieței de asigurări, instituțiilor și organismelor acesteia.
Potrivit noii legi, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite decizii prin care:
aprobă norme de aplicare a prevederilor prezentei legi;
impune interdicții, acordă, suspendă sau retrage autorizații;
modifică sau revocă condiții, cerințe sau termeni impuși de aceasta prin actele sale;
aprobă divizarea sau fuzionarea asigurătorilor;
aprobă transferul portofoliului de asigurări;
aprobă persoanele care vor examina activitatea de asigurări de viață;
aprobă componența și avizează statutul Corpului Experților în Asigurări, care funcționează pe lângă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
stabilește salarizarea membrilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și a personalului său;
dispune efectuarea de acțiuni de analiză, îndrumare și control ale operatorilor din domeniu;
dă dispoziții privind prezentarea de documente, situații, informații și audieri;
constată și aplică sancțiuni operatorilor din domeniu pentru încălcarea prevederilor prezentei legi și a normelor sale de aplicare.
Legea nr. 32/2000 cuprinde și o secțiune care se referă la obligațiile asigurătorilor autorizați, pe care aceștia trebuie să le îndeplinească, pentru o gestionare prudentă a activității lor, astfel încât să poată fi monitorizați, în mod adecvat de către autoritatea de supraveghere.
Astfel, fiecare asigurător trebuie:
să mențină un anumit capital social( 7 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale exceptând asigurările obligatorii; 14 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale; 10 miliarde lei pentru activitatea de asigurări de viață) și o marjă de solvabilitate;
să-și conducă activitatea pe baze prudențiale și competente;
să prezinte periodic rapoarte asupra activității desfășurate;
să gestioneze separat fondul de asigurări de viață;
să constituie și să mențină separat rezerve tehnice etc.
Pentru ca un asigurător să poată fi înmatriculat la Registrul Comerțului, trebuie să dețină autorizația de constituire emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Cererile pentru autorizarea constituirii și pentru autorizarea de funcționare vor fi adresate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care va verifica dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
societatea va dispune de marja de solvabilitate legală, fapt ce rezultă din studiul de fezabilitate;
capitalul social vărsat sau fondul de rezervă liber vărsat este în conformitate cu prevederile legale;
societatea prezintă un program de reasigurare corespunzător, sau dovedește că nu este necesar să apeleze la un astfel de plan de reasigurare;
societatea prezintă calcule actuariale pentru activitatea de asigurări de viață;
numele societății nu induce în eroare publicul;
societatea va desfășura numai activități în legătură cu activitatea de asigurare;
în cazul unui asigurător străin, dacă face dovada că, în țara în care este înregistrat, s-a constituit legal și desfășoară o activitate de asigurare, similară cu cea pentru care se solicită autorizarea în România, de cel puțin 5 ani.
Având în vedere dispozițiile prevăzute în noua lege, precum și dispozițiile legii abrogate privind societățile de asigurare, se observă unele modificări importante în ceea ce privește procedura de autorizare a societăților din domeniul asigurării. Astfel, cerințele care trebuie îndeplinite pentru obținerea autorizației, conform prevederilor noii legi, sunt mai numeroase și mai dificil de îndeplinit, pe când în Legea nr. 47/1991, în afara condițiilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 modificată, singurele condiții ce trebuiau îndeplinite erau:
prezentarea unui memoriu de fundamentare la O.S.A.A.R., care să cuprindă o prezentare a obiectului de activitate și a bazelor financiare ale acesteia;
prezentarea proiectului de contract de societate și statut și a declarației cu privire la capitalul social subscris și vărsat.
În urma analizei documentației depuse, Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare emitea sau nu un aviz favorabil. Împotriva avizului nefavorabil, care era în mod obligatoriu motivat, se putea face contestație la ministrul economiei și finanțelor, iar decizia acestuia putea fi atacată la Tribunalul București.
Precizăm că, spre deosebire de Legea nr.47/1991, care nu prevedea un termen de eliberare a autorizației de funcționare de către O.S.A.A.R., în noua lege se dispune: „Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în termen de cel mult 4 luni de la înregistrarea cererii de autorizare, va decide asupra autorizării de constituire sau respingerii cererii de autorizare.” Împotriva respingerii cererii de autorizare, solicitantul poate face plângere la Curtea de Apel, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei.
O altă modificare importantă adusă Legii nr.47/1991 este aceea că, ulterior eliberării autorizației de constituire a societății, este necesar o nouă autorizație de funcționare a societății, pentru ca societatea să-și poată exercita efectiv activitatea. În urma eliberării autorizației de constituire a societății, aceasta trebuie înregistrată la Registrul Comerțului, potrivit legii societăților comerciale și a legii privind Registrul Comerțului.
În termen de 6 luni de la data eliberării autorizației de constituire, solicitantul va depune la Comisia de Supraveghere documentele care atestă înmatricularea legală a societății, urmând ca, după 60 de zile de la data primirii documentelor, Comisia să decidă asupra eliberării autorizației de funcționare. Dacă studiul de fezabilitate inițial a fost modificat, Comisia va proceda la analizarea acestuia încă o dată, putând ca, în urma verificărilor efectuate să revoce autorizația de constituire. Dacă toate condițiile sunt îndeplinite, autorizația de funcționare fiind eliberată asigurătorului, acesta își va putea începe activitatea.
Pentru eliberarea autorizației de constituire și de funcționare a societății, solicitantul trebuie să achite anumite taxe la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; taxa de autorizare nu se restituie în cazul respingerii cererii de autorizare. În urma eliberării autorizațiilor de către Comisie, asigurătorul își începe efectiv activitatea, fiind obligat să respecte anumite norme prudențiale specifice și să prevadă:
organizarea și desfășurarea activității cu prudență și profesionalism, în concordanță cu natura și mărimea activității prestate;
încadrarea unui număr suficient de persoane care îndeplinesc condițiile de pregătire și competență profesională.
În ceea ce privește asigurările facultative, asigurătorul trebuie să elaboreze:
propriile condiții de asigurare, cu respectarea prevederilor legale referitoare la contractul de asigurare;
propriile clauze de asigurare care pot modifica condițiile de asigurare, în funcție de opțiunea proprie sau cea a asiguratului;
propriile criterii de stabilire a primelor de asigurare;
propriile reglementări și instrucțiuni de constatare și lichidare a daunelor, în strictă concordanță cu prevederile din condițiile și clauzele de asigurare;
reglementări interne privind constituirea și menținerea rezervelor tehnice, în funcție de propriul sistem de evidență operativă, cu respectarea normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Asigurătorul are obligația să conducă evidența contabilă și operativă care să permită:
întocmirea rapoartelor cerute de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
analiza rezultatelor tehnice pe clase de asigurări, în scopul de a stabili dacă activitatea sa, în ansamblu, este rentabilă.
De asemenea, asigurătorul trebuie să supravegheze activitatea unităților din subordine și a agenților săi, astfel încât să nu fie periclitată activitatea de asigurare desfășurată de asigurător.
Societatea de asigurare este obligată să își organizeze procedurile de control intern, în așa fel încât să îndeplinească prevederile legale.
În Art. 21 din noua lege se dispune că: „Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale are obligația să constituie și să mențină următoarele rezerve tehnice”:
Rezerve de prime: se calculează lunar, prin însumarea cotelor părți din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât diferența dintre volumul primelor net subscrise și această rezervă să reflecte primele nete alocate părții din riscurile expirate la data calculării.
Rezerva de daune: se creează și se calculează lunar în baza estimărilor pentru avizările de daună primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor daune.
Rezerva de daune neavizate: se creează și se ajustează cel puțin la încheierea exercițiului financiar, dacă reglementările interne ale asigurătorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale, pentru daunele întâmplate, dar neavizate.
Rezerva de catastrofă: se creează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puțin nivelul reținerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscuri catastrofale; acestă rezervă este deastinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală.
Rezerva pentru riscuri neexpirate: se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exercițiului financiar, aferente contractelor de asigurare încheiate la acea dată, în măsura în care valoarea estimată a acestora depășește suma dintre rezerva de prime și primele care urmează a se mai încasa la aceste contracte.
Rezerva de egalizare: se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile. Sumele transferate rezervelor tehnice, constituite și menținute în condițiile legii, reprezintă obligații ale asigurătorului și se deduc din veniturile acestuia pentru determinarea profitului. În cazul în care contractul de asigurare prevede încasarea primelor și plata despăgubirilor în valută, rezervele tehnice aferente se pot constitui și menține în valută.
Alte categorii de rezerve tehnice pot fi stabilite prin norme.
O altă problemă care n-a fost abordată în Legea nr. 47/1991, dar care a fost luată în discuție la elaborarea Legii nr. 32/2000, este aceea a acțiunilor emise de către societatea de asigurări. Astfel, acțiunile nu pot fi decât nominative, orice formă de asociere prin care proprietatea acțiunilor este ascunsă Comisiei de Supraveghere Asigurărilor fiind lovită de nulitate. Scopul aceste dispoziții este acela de a se asigura o mai mare transparență în ceea ce privește acționarii societății.
Legea nr. 32/2000 cuprinde și prevederi referitoare la activitate de asigurări de viață, aceste dispoziții completându-se cu dispozițiile Legii nr. 136/1995. Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viață este obligat:
Să înregistreze toate veniturile și cheltuielile aferente asigurărilor de viață într-un cont separat, care să constituie și să aparțină unui fond de asigurare distinct (fondul asigurărilor de viață);
Să asigure conducerea contabilității fondului asigurărilor de viață pentru identificarea operativă a activelor și a obligațiilor aferente acestuia.
Asigurătorul care desfășoară o activitate de asigurare de viață trebuie să calculeze obligațiile aferente fondului asigurărilor de viață și ale rezervelor matematice necesare, examinând dacă există o concordanță între fondurile asigurărilor de viață și activele aferente. În urma efectuării acestor analize, asigurătorul trebuie să redacteze un raport asupra asigurărilor de viață, o copie a acestui raport urmând a fi depusă la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care va analiza situația financiară a fondului.
În capitolul VII din noua lege este reglementată activitatea pe care o desfășoară „intermediarii în asigurări”, adică agenții de asigurare și brokerii de asigurare.
Societățile de asigurare sunt obligate să exercite activități de asigurare doar prin brokeri autorizați de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
În cea ce privește persoanele fizice, acestea își pot desfășura activitatea ca agenți de asigurare doar dacă dețin o autorizație valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, numită „contract de agent”.
În baza acestei autorizații, agenții de asigurare pot acționa în numele societății de asigurare. Agenții de asigurare – persoane fizice – au dreptul să se înregistreze la Camera de Muncă, în raza căreia domiciliază, pentru a li se calcula vechimea în muncă și pentru a achita taxele necesare în vederea constituirii fondurilor de pensii și de asigurări sociale.
În cazul în care un asigurat încheie un contract de asigurare printr-un agent, atunci societatea de asigurare, în numele căreia a acționat agentul, este răspunzătoare față de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare. Legea prevede interdicția, în sarcina agentului de asigurare, de a intermedia aceeași clasă de asigurări pentru mai mulți asigurători.
Referitor la brokerii de asigurare, aceștia au dreptul să-și desfășoare activitatea în baza autorizației de funcționare din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care va fi eliberată numai în cazul în care au fost îndeplinite următoarele cerințe:
Să fie persoană juridică;
Să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate să fie mai mică decât 150 milioane lei; această valoare va fi actualizată prin norme de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
Să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă profesională, în concordanță cu cerințele prevăzute de norme;
Să aibă ca obiect de activitate brokerajul în asigurări și activități conexe.
Ulterior eliberării autorizației de funcționare de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, orice broker de asigurare trebuie:
Să păstreze și să pună la dispoziția Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, la cerere, registrele și înregistrările contabile care să evidențieze și să explice operațiunile efectuate în timpul desfășurării activității; de asemenea este obligat să furnizeze informații privind contractele de asigurare încheiate, precum și informații referitoare la înțelegerile cu asigurătorii;
Să se conformeze solicitărilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în ceea ce privește raportările, precum și activitățile pe care le desfășoară.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este îndreptățită să refuze eliberarea autorizației de funcționare, în cazul în care brokerul de asigurare se află într-una di următoarele situații:
Acționarul semnificativ sau persoana semnificativă a solicitantului are cazier judiciar;
Societatea nu are cel puțin un angajat cu carte de muncă, care să îndeplinească condițiile de pregătire și experiența prevăzute în normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
Numele solicitantului induce în eroare publicul;
Solicitantul nu respectă cerințele privind capitalul social necesar, precum și cele referitoare la necesitatea existenței unui contract de asigurare de răspundere civilă.
În cazul în care Comisia de Supraveghere observă, după eliberarea autorizației de funcționare, că brokerul de asigurare a ajuns în una din situațiile precizate mai înainte, aceasta poate retrage autorizația acordată.
Aceeași sancțiune operează și în cazul în care brokerul nu a achitat taxele pentru brokerii de asigurare prevăzute de lege.
Astfel, conform Art.36 din lege, brokerul de asigurare trebuie să achite, la depunerea cererii de autorizare, o taxă de autorizare, al cărei cuantum se va actualiza periodic, în funcție de rata inflației, prin decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Pe durata valabilității autorizației, brokerii de asigurări sunt obligați să achite o taxă de funcționare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor de maximum 0,3% din comisioanele încasate în perioada pentru care sunt datorate.
Pentru nevirarea sau virarea cu întârziere a taxei de funcționare prevăzută mai înainte, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va calcula majorări de întârziere, în conformitate cu reglementările în vigoare, referitoare la sumele nevirate la termen la bugetul de stat.
Partea finală a legii cuprinde prevederi cu privire la transferul de portofoliu, procedura de lichidare a unui asigurător, normele și regulamentele ce pot fi emise de autoritatea de supraveghere, sancțiuni și scutiri de impozite și taxe. Spre deosebire de Legea nr. 47/1991, în Legea nr. 32/2000 sunt prevăzute dispoziții referitoare la redresarea și reorganizarea asigurătorilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în cazul în care constată că asigurătorul, prin activitatea desfășurată, pune în pericol onorarea obligațiilor asumate față de asigurați, va solicita Consiliului de Administrație al asigurătorului să întocmească și să aplice un plan de redresare financiară, în care să se prevadă în principal:
Limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise pe o anumită perioadă, astfel încât acestea să nu depășească anumite valori;
Interzicerea vânzării sau reînnoirii contractelor de asigurare de un anumit tip;
Interzicerea efectuării anumitor investiții;
Majorarea capitalului social vărsat sau a fondului de rezervă liberă vărsat;
Orice măsuri pe care le consideră necesare în vederea redresării.
Dacă măsurile prevăzute în planul de redresare nu au dat rezultate, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate, în scopul prevenirii insolvabilității unui asigurător, să solicite curții de Apel din București numirea unui administrator special. Toate atribuțiile legale ale persoanelor semnificative ale asigurătorului vor fi transferate administratorului special pe durata numirii sale. Pe aceeași durată se suspendă dreptul de vot în privința numirii și revocării administratorilor și dreptul la dividende al acționarilor, activitatea Consiliului de Administrație și a cenzorilor, precum și dreptul la remunerație al Consiliului de Administrație și al cenzorilor.
În ceea ce privește lichidarea unui asigurător, decizia aparține instanței judecătorești, decizie luată pe baza legislației cu privire la faliment, sau în urma sesizării de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în măsura în care această decizie protejează interesul asiguraților.
În cazul în care a început procedura de lichidare, asigurătorul poate dovedi că nu mai este în stare de insolvabilitate, răsturnând prezumția că, dacă există dovada că acesta a fost insolvabil în orice moment înainte de începerea procedurii de lichidare, este în continuare insolvabil.
Există dispoziții speciale referitoare la lichidarea unui asigurător ce exercită activitatea de asigurări de viață. Astfel, instanța judecătorească pate decide ca polițele de asigurări de viață să rămână în vigoare, păstrându-se activele aferente fondului asigurărilor de viață. În acest scop, lichidatorul este obligat să prezinte instanței judecătorești un plan pentru continuarea polițelor de asigurări de viață, iar instanța, prin decizia dată, nu va permite efectuarea de noi contracte de asigurări. Planul trebuie să cuprindă dispoziții referitoare la continuarea polițelor de asigurări de viață, cu respectarea normelor prudențiale specifice, interesul asiguraților fiind primordial. Instanța poate aproba în aceste condiții planul propus de lichidator, chiar dacă în planul prezentat se prevede posibilitatea modificării polițelor de asigurări de viață și a sumelor asigurate. Dacă se inițiază procedura de lichidare, în urma unei hotărâri judecătorești, asigurații vor beneficia de prioritate asupra activelor asigurătorului, având întâietate față de ceilalți creditori ai asigurătorilor, dar numai dacă s-au achitat cheltuielile ce au fost necesare pentru lichidare.
În cazul unui asigurător care a exercitat o activitate de asigurări de viață, activele ce reprezintă fondul asigurărilor de viață vor fi folosite numai pentru achitarea obligațiilor față de asigurații care dețin polițe de asigurare de viață.
În ultimul capitol al Legii nr.32/2000 sunt cuprinse dispoziții referitoare la impozite și taxe.
Astfel, sunt scutite de impozite și taxe:
Primele de asigurare și reasigurare, precum și comisioanele aferente acestora;
Despăgubirile, sumele asigurate și orice alte drepturi ce se acordă asiguraților, beneficiarilor sau terțelor persoane păgubite, din asigurările de orice fel;
Transferurile de valori ale plasamentelor și transferurile de portofolii de asigurări intervenite între asigurători, din patrimoniul societății cedente în patrimoniul celei cesionare;
Contribuțiile plătite de asigurători și brokerii de asigurare la uniuni profesionale de profil.
Precizăm că această ultimă scutire reprezintă o noutate, deoarece în Legea nr. 47/1991 nu se făceau referiri la contribuțiile ce se achită de către asigurători și brokerii de asigurare la uniunile profesionale din care fac parte. Având în vedere faptul că dispozițiile cuprinse în noua lege sunt mult diferite față de cele cuprinse în Legea nr.47/1991, se prevede un termen de 12 luni pentru ca asigurătorii să se poată conforma noilor dispoziții.
În primul rând aceștia trebuie să-și majoreze capitalul social, pentru a atinge limita minimă stabilită prin noua lege. De asemenea, în cazul societăților al căror capital social este divizat în acțiuni nominative, procedură care poate dura o perioadă de timp mai lungă. Majorarea capitalului social pare a fi preocuparea primordială a companiilor de asigurări, ca urmare a intrării în vigoare a noii legi. Pentru societățile care nu au această posibilitate, alternativele sunt fuziunea cu alte societăți sau lichidarea.
În urma analizei situației capitalizării societăților de asigurare, din punct de vedere al prevederilor noii legi, se constată că 50 din cele 73 de societăți înregistrate la sfârșitul anului la OSSAR au un capital social mai mic de 7 miliarde lei, iar 24 dintre acestea au capital social sub un miliard de lei. Conform noii legi, limitele minime ale capitalului social sunt: de 7 miliarde lei pentru asigurările generale, exceptându-le pe cele obligatorii, de 14 miliarde lei pentru asigurările generale, inclusiv cele obligatorii și de 10 miliarde lei pentru asigurările de viață.
O companie care practică toate categoriile de asigurări va trebui să dețină un capital social de minimum 24 de miliarde lei, care va fi actualizat periodic de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Piața asigurărilor va suferi modificări importante datorită prevederilor referitoare la capitalul social minim, dar, în final, de aceste modificări vor beneficia în primul rând asigurații, acesta fiind, de altfel, și obiectivul urmărit.
Este posibil ca din 73 de companii de asigurări să rămână doar 20-30 , dar dacă acestea vor face față cerințelor pieței, atunci și misiunea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor va fi mai ușoară. Având în vedere faptul că unele dispoziții sunt neclare și că au rămas nereglementate anumite probleme specifice domeniului asigurărilor, este imperios necesară adoptarea normelor de punere în aplicare a acestei legi, atribuție ce revine în răspunderea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Cu toate aceste deficiențe, apariția noii legi a asigurărilor, care reglementează condițiile de autorizare și funcționare a societăților din domeniul asigurărilor, reprezintă o condiție absolut necesară pentru armonizarea legislației românești cu cea a statelor Uniunii Europene.
CAPITOLUL III
PRODUSE ȘI SERVICII OFERITE PE PIAȚA DE ASIGURARE
3.1. ASIGURĂRILE DE BUNURI
Asigurările de bunuri, în țara noastră, ocupă un loc important în activitatea de asigurare. Urmând tendința care se manifestă pe plan internațional, societățile de asigurare din țara noastră își procură în proporție covârșitoare, primele de asigurare în cadrul asigurărilor realizate pe baze contractuale și într-o măsură restrânsă prin efectul legii. Legea privind asigurările și reasigurările în România menționează că activitatea de asigurare se desfășoară sub forma asigurării facultative, excepție făcând “asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de circulație”. Rezultă că, asigurarea bunurilor este prin excelență o asigurare facultativă.
În asigurarea bunurilor, ca de altfel și în cazul asigurărilor de răspundere civilă asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului desemnat o despăgubire. Asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. În cazul în care a fost desemnat un beneficiar al asigurării încheiate, această condiție trebuie îndeplinită de acel beneficiar. Asigurări facultative de bunuri pot încheia persoane fizice și juridice cu domiciliul, sediul sau reședința în România.
Această măsură creează posibilitatea ca și societățile comerciale și regiile autonome cu capital de stat, precum și instituțiile publice să încheie contractele de asigurare a bunurilor de care dispun, față de situația din trecut când întreprinderile de stat de interes republican nu puteau încheia aceste categorii de asigurări.
În noile condiții, pot fi asigurate facultativ :
a).bunurile aparținând persoanelor fizice și juridice menționate mai sus;
b).bunurile primite în folosință sau aflate la acestea pentru păstrare, prelucrare, curățire, vopsire, vânzare ori spre a fi expuse în cadrul muzeelor sau expozițiilor;
c).bunurile sau activitățile care fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locație de gestiune.
În felul acesta, s-a lărgit sensibil sfera de protecție prin asigurare a bunurilor pentru care persoanele fizice și juridice au un interes patrimonial. Bunurile și riscurile ce pot fi asigurate, precum și cazurile în care se acordă despăgubiri, sunt cele prevăzute în condiții special stabilite pentru fiecare fel de asigurare. În principiu nu se pot asigura bunuri care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite potrivit destinației.
Nu se acordă despăgubiri pentru:
a).pagubele indirecte cum ar fi: reducerea valorii bunurilor asigurate după reparație, scăderea prețurilor bunurilor, întârzieri în livrarea bunurilor, chiar ca urmare a unei cauze cuprinse în asigurare.
b).pagube produse prin întreruperea folosirii bunurilor ori prin întreruperea producției, inclusiv salariile aferente pe perioada respectivă, chiar ca urmare a unor cauze cuprinse în asigurare;
c).pagube produse din operațiuni militare în timp de război, dacă nu s-a convenit astfel;
d).cheltuieli făcute pentru transformarea sau îmbunătățirea bunurilor în comparație cu starea lor dinaintea producerii evenimentului asigurat, cele pentru repararea unor avarii sau distrugeri produse din cauze necuprinse în asigurare și nici cele pentru reparații, recondiționări sau restaurări nereușite;
e).pagube pagube produse de măsuri de război declarat sau nu, invazie, ocupație militară, război civil, insurecție, rebeliune, revoluție sau uzurpare de putere;
f).pagube produse de tulburări civile, revolte, acte de rasism sau sabotaj, acte de vandalism și altele asemănătoare;
g).pagube sau cheltuieli în legătură cu poluarea sau contaminarea din orice cauză;
h).în caz de confiscare, naționalizare, sechestrare, rechiziționare sau alte acte similare;
i).pagube produse ca urmare a exploziilor atomice, radiațiilor sau înzestrării radioactive urmare a energiei atomice care fac obiectul POOL-ului nuclear.
Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat, și care nu trebuie să depășească valoarea lor la data asigurării. Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înțelege:
a).la activele fixe și obiectele de inventar – valoarea de nou a acestora (prețul de înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuințarea și starea de întreținere a bunurilor respective;
b).la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri și altele asemănătoare – prețul de cost al acestora;
c). la obiectele de muzeu sau de expoziție, precum și la lucrările de artă pe sticlă, din sticlă ori pe plăci din marmură – sumele corespunzătoare valorilor de circulație.
Valoarea de nou și prețul de cost se stabilesc având în vedere prețurile practicate în comerț. În cazul în care pentru unele bunuri nu există prețuri practicate în comerț, valoarea lor se stabilește prin comparație cu valoarea unor bunuri asemănătoare.
Asigurarea se încheie pentru o perioadă de un an, iar la cerere și pe perioade mai scurte, dar cel puțin trei luni, în baza declarației de asigurare semnată de asigurat. Fac excepție asigurările instituțiilor culturale care pot fi încheiate și pe perioade mai mici de trei luni. La cerere se pot încheia asigurări și pentru bunurile cu care se garantează creditele acordate de bănci sau alți creditori, cu termene de rambursare de până la trei luni.
Asigurarea se consideră încheiată prin plata primelor de asigurare și emiterea de către asigurător a contractului de asigurare și care este valabilă numai pentru bunurile și riscurile specificate în contract, la adresele indicate în acesta. Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă.
Primele de asigurare se stabilesc de asigurător și se achită anticipat și integral. La cererea asiguratului, plata primelor se poate face și în rate subanuale ce se achită la termenele stabilite în contract.
La asigurările încheiate pe o perioadă mai mică de un an, primele se calculează pe numărul lunilor de asigurare, aplicându-se pentru fiecare lună sau fracțiune de lună 1/10 din suma anuală.
Răspunderea asigurătorului începe, de regulă după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-au plătit acestuia primele de asigurare (în numerar) și s-a întocmit contractul de asigurare. Răspunderea acestuia încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.
Despăgubirea datorată de asigurător nu poate depăși valoarea bunului în momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care se face asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în condițiile de asigurare. Asigurătorul nu datorează despăgubirea dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către: asigurat, beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate; de către persoanele fizice majore care în mod statornic locuiesc și gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul ori de către prepușii asiguratului sau beneficiarului. Despăgubirea nu se datorează nici în cazul în care pagubele au fost produse din culpa persoanelor indicate mai sus. Cuantumul pagubei se stabilește în funcție dacă paguba a fost totală sau parțială.
După fiecare pagubă, la asigurările de bunuri, suma asigurată se micșorează cu începere de la data producerii evenimentului asigurat, pentru restul perioadei asigurării, asigurarea continuând pentru suma rămasă; prima de asigurare pentru această perioadă rămâne neschimbată. La cererea asiguratului suma rămasă poate fi completată printr-o asigurare suplimentară, cu plata unei prime de asigurare corespunzătoare.
În toate cazurile, pentru orice asigurați, despăgubirile la asigurările de bunuri se plătesc numai în România și numai în lei.
În limitele despăgubirilor plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguraților sau beneficiarilor asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubelor. Ca urmare, ori de câte ori paguba s-a produs ori mărit din culpa altor persoane decât a celor menționate mai înainte, despăgubirea se plătește, asigurătorul urmând a introduce acțiune de regres împotriva persoanelor din culpa cărora s-a produs ori s-a mărit paguba, prin subrogarea în toate drepturile asiguratului despăgubit.
Asigurații sunt obligați să pună la dispoziția asigurătorului toate informațiile, actele și orice dovezi în legătură cu producerea și mărimea pagubei și cu stabilirea celor răspunzători de producerea pagubelor.
3.2. ASIGURĂRILE DE PERSOANE
Ca orice asigurare, asigurarea de persoane răspunde unor preocupări ale omului pentru securitate. Așa cum indică și denumirea sa, are în vedere numai evenimente care privesc direct persoana însăși: decesul sau supraviețuirea sa, accidentele care îi ating integritatea corporală, bolile sale etc. Evenimentele luate în considerare în cazul acestei asigurări, nu corespund întotdeauna unor pagube(pierderi). Așa, spre exemplu, speranța de viață dincolo de o anumită independență de noțiunea de prejudiciu, nu are o natură indemnitară.
În ceea ce privește domeniul și principiile de gestiune, piața asigurărilor de persoane nu este încă saturată și rămâne susceptibila de a accepta noi formule de protecție care sunt mai bine primite de public decât cele actuale. Aceste formule de garanție se stabilesc în jurul celor două mari categorii de riscuri. Pe de o parte riscurile de viață care iau în considerare asigurarea de viață (deces sau supraviețuire), iar pe de altă parte, diverse riscuri inerente vieții (accident corporal, boala, etc.)
În România, asigurările de persoane sunt facultative și se încheie pe baze contractuale, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și condițiile stabilite de societățile comerciale de asigurare, autorizate să practice aceste asigurări.
Condițiile generale de asigurare facultativă de persoane reglementează cadrul general al acestor asigurări dând o soluționare precisă și obligatorie problemelor legate de contractul de asigurare, prima de asigurare, durata vieții, vârsta asiguratului, suma asigurată redusă, reactivare și altele.
Asigurarea facultativă de persoane se practică pe baza unor contracte de asigurare pentru sume în mii lei la alegerea asiguraților care completează și semnează în acest sens declarații de asigurare pe formulare emise de asigurător. Contractul de asigurare se poate considera încheiat după plata primei rate de primă și emiterea poliței de asigurare.
Primele de asigurare sunt anuale, anticipate, iar la cererea asiguraților plata lor se face și în rate semestriale, trimestriale și lunare, tot anticipat, tarifele de primă fiind întocmite cu respectarea acestei modalități de plată. Ele se exprimă sub forma unor sume fixe și diferă după condițiile speciale ale asigurării, după suma asigurată, durata contractului de asigurare, vârsta asiguratului și alte criterii care influențează frecvența riscului și mărimea răspunderii asigurătorului.
Pentru a putea beneficia de toate drepturile prevăzute în poliță, asigurații sunt obligați să plătească la timp primele de asigurare, adică, anticipat față de perioada stabilită ca modalitate de plată, în caz contrar fiind puși în situația de a decade din drepturile ce decurg din contract. Pot apare unele cauze, obiective sau subiective, care duc la neplata la termen a primelor de asigurare, pentru a preîntâmpina unele consecințe negative ce decurg din întârzierea în plata primelor, asigurătorul acordă un termen de păsuire, înăuntrul căruia, chiar dacă primele nu au fost plătite, asiguratul poate beneficia de toate drepturile pe care I le conferă contractul de asigurare.
Dacă neplata primelor depășește și termenul de păsuire, însă primele au fost achitate pe timpul minim prevăzut în condițiile speciale ale fiecărei forme de asigurare, pentru asigurările de viață la care se constituie rezerve de prime – cu excepția asigurărilor temporare de deces – contractul de asigurare rămâne în vigoare pentru o sumă asigurată redusă, a cărei mărime depinde de cuantumul primelor efectiv plătite pe perioada respectivă și care stă la dispoziția asiguratului, putând fi ridicată la expirarea contractului de asigurare sau mai înainte, în cazul decesului acestuia. În cazul în care primele de asigurare au fost achitate pe o perioadă mai mică decât cea minimă, contractul se reziliază fără restituirea primelor și fără alte drepturi. Operațiunea prin care asigurările sunt trecute din poziția activă într-o situație de rezervă (pasivă) cu o sumă asigurată redusă sau sunt desființate fără drepturi ca urmare a neplății la timp a primelor de asigurare, poartă denumirea de stornare. Aceasta este un fenomen negativ în defavoarea cetățenilor care, în felul acesta, nu beneficiază de toate drepturile prevăzute în contractul de asigurare.
În unele situații asigurătorul dă posibilitatea cetățenilor care au asigurări de viață stornate să le pună în vigoare cu condiția ca de la încetarea plății primelor să nu fi trecut mai mult de trei ani. Această operație poartă denumirea de reactivarea asigurării și poate fi făcută fie cu plata integrală sau în rate a primelor restante, fie cu prelungirea corespunzătoare a duratei contractului de asigurare.
Reactivarea se poate face numai pentru asigurările de viață la care se constituie rezerve de prime – cu excepția asigurărilor temporare de deces.
După îndeplinirea condițiilor de mai sus în situațiile în care unii asigurați au nevoie temporară de mijloace bănești dar doresc să-și mențină în continuare asigurările, li se poate acorda un împrumut care reprezintă 75% din suma de răscumpărare, putând fi restituit integral sau în rate și fiind purtător al unei dobânzi corespunzătoare.
Suma asigurată se plătește în cazurile prevăzute în condițiile speciale pentru fiecare fel de asigurare, asiguratului, dacă acesta este în viață. Sau beneficiarului indicat în poliță ori moștenitorilor legali în calitate de beneficiari în situația în care nu a fost nominalizat beneficiarul, dacă asiguratul a decedat.
Pe parcursul contractului de asigurare, asiguratul are dreptul să ceară o serie de modificări și transformări ca:
a).Schimbarea numelui sau modificările intervenite în actele de Stare Civilă, precum și schimbarea modalității de plată a primelor pentru toate felurile de asigurări;
b).La asigurările de viață la care se constituie rezerva de primă, se pot face:
micșorarea sau majorarea duratei de plată a primelor și a duratei asigurării
micșorarea sau majorarea sumei asigurate;
transformarea asigurării prin trecerea de la un tarif la altul.
c).La asigurările care cuprind riscul de deces se poate efectua schimbarea beneficiarului înscris în poliță.
Asigurările de persoane au ca scop principal nerealizarea prevederii din partea cetățenilor, iar în unele situații realizarea unei economii planificate. Pe lângă acestea există posibilitatea ca suemle asigurate să fie plătite înainte de expirarea sau ivirea unui eveniment prin amortizarea asigurărilor. În acest sens pentru fiecare 1000 lei din suma asigurată se atribuie câte o combinație de câte trei litere pentru care asigurații plătesc o primă fiind inclusă în prima tarifară de asigurare. Asigurătorul organizează în fiecare lună o tragere de amortizare publică a asigurărilor de viață, prilej cu care se extrag opt combinații a câte trei litere. Toți asigurații care au înscris în polițe una sau mai multe din aceste combinații de litere primesc pentru fiecare câte 1000 lei, suma cu care se diminuează suma asigurată în mod corespunzător, indiferent de vechimea asigurării, cu condiția ca asigurările respective să fie în vigoare la data tragerii de amortizare. Suma asigurată poate fi reîntregită la nivelul celei inițiale la cererea asiguratului cu condiția achitării rezervei de prime corespunzătoare sumelor amortizate.
ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Asigurările de răspundere civilă, altele decât răspunderea civilă auto, au fost până în prezent practicate într-o măsură redusă de către societățile de asigurări din România, piața autohtonă nefiind pregătită pentru această formă de asigurare.
În ultimii ani se constată și în România o creștere a solicitării acestei forme de asigurare ca urmare a unei schimbări de mentalitate la nivelul populației, care devine tot mai insistentă la ridicarea de pretenții în situația unor accidente, evenimente, pagube suferite, împotriva persoanelor vinovate, dar și datorită prezenței tot mai accentuate pe piață a unor parteneri străini care în cadrul colaborării cu firmele românești le condiționează acestora participarea la afacere de existența unei asigurări complete, inclusiv pentru răspunderi.
Promovarea acestei forme de asigurare de către diverse societăți de asigurări trebuie să plece în primul rând de la aprecierea corectă a contextului general al societății românești. Acesta deoarece într-o societate stabilizată, lipsită de convulsii social – economice, relațiile interumane sau între partenerii de afaceri sunt nu numai bine reglementate prin lege, dar și relativ bine ținute în frâu, stăpânite, de organele abilitate să aplice legea. Pe de altă parte mecanismele pieței funcționând pe deplin fac în așa fel ca partenerii de afaceri incorecți să se autoelimine, fiind repede cunoscuți, evitați ți scoși de pe piață. În aceste condiții pentru o societate de asigurări din Occident a emite de exemplu, o polită de răspundere a producătorului pentru o firmă de renume precum: Mercedes-Benz, Ford, Siemens, Fiat, nu reprezintă același risc cu acoperirea aceleași răspunderi pentru o firmă românească de profil similar. Explicația nu rezidă numai în renumele firmei sau în calitatea recunoscută a produselor acesteia, ci mai ales în organizarea unui sistem de asigurare a calității pe întregul flux tehnologic, pe faze de fabricație, încât orice piese componente, repere, etc, fie din producție proprie, fie achiziționate de la alți producători sunt garantate, testate, omologate, se cunoaște exact lotul de fabricație din care provin, inclusiv instalația sau persoanele care le-au realizat, iar eventualele disfuncționalități accidentale apărute sunt eliminate rapid, astfel încât calitatea produsului final, a mărfii să nu aibă de suferit.
Specific pieței românești de profil este că asigurarea de răspundere (alta decât răspunderea civilă auto) fiind în prezent practicată în mică măsură, mecanismul și tehnicile de realizare a asigurării sunt încă puțin cunoscute.
Această formă de asigurare se deosebește mult de asigurarea de bunuri mai ales sub unele aspecte de ordin practic, legate de tehnica asigurării și anume: stabilirea sumelor asigurate, evaluarea riscurilor, stabilirea primelor de asigurare și determinarea despăgubirii de asigurare.
Un aspect deosebit de important este delimitarea strictă a răspunderii asigurătorului, adică precizarea activităților desfășurate de asigurat care sunt acoperite prin poliță. În acest caz încheierea unei polițe de răspundere poate avea în vedere:
a).răspunderea producătorului pentru vătămare corporală sau deces a unor persoane cauzate de consumarea produselor sale(exemplu, o fabrică de bere);
b).răspunderea societății în legătură cu pagubele produse la bunuri.
Un alt aspect tehnic legat de soluționarea dosarelor de daună se referă la caracterul accidental în legătură cu producerea evenimentului.
Avându-se în vedere faptul că asigurările de răspundere civilă sunt într-o fază incipientă în România și că uneori rezolvarea unor pretenții de despăgubire este soluționată de organele judecătorești care nu s-au mai confruntat cu astfel de situații este de dorit ca polița de asigurare și anexele acesteia să conțină cât mai multe detalii tehnice cu privire la activitatea asigurată precum și limitele răspunderii.
Acoperirea răspunderii civile se poate face conform opțiunii asiguratului:
a).numai pentru răspunderea civilă generală;
b).cu extinderea acoperirii de răspundere civilă generală și pentru alte situații, care conform condițiilor generale apar ca ”excluderi”, prin anexarea unor condiții speciale;
c).numai pentru situația la care se referă condiția specială, cu excluderea acoperirii generale civile.
Răspunderea civilă este fundamentată pe obligația celui ce a păgubit pe altul de a repara prejudiciul produs. Răspunderea civilă acoperă atât răspunderea delictuală, la care obligația de a repara prejudiciul își are punctul de plecare într-o faptă ilicită cât și răspunderea contractuală la care obligația de reparare a prejudiciului decurge dintr-un contract.
Un aspect juridic important legat de specificitatea acestei forme de asigurare este cel privind culpa asiguratului. Dacă în asigurările de bunuri ca și la cele de persoane culpa asiguratului conduce la decăderea acestuia din dreptul de a fi despăgubit, în asigurarea de răspundere civilă, dimpotrivă, tocmai culpa asiguratului în producerea daunei este o condiție de bază pentru despăgubirea terților. Între culpa asiguratului, pentru fapta sa ilicită ori pentru fapta lucrului și prejudiciul de asigurat terților, trebuie să existe întotdeauna un raport de cauzalitate.
Un alt aspect juridic important, legat de tehnica constatării daunei și plății despăgubirii se referă la răspunderea producătorului în legătură cu noțiunea de vicii ale produselor vândute care produc pagube sau prejudicii utilizatorului. Se impune ca aceste vicii să fie dovedite că au existat în momentul vânzării produselor și-n același timp să fi fost ascuns.
Reglementând asigurarea de răspundere civilă, art.1 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România definește obiectul asigurat ca fiind răspundere civilă “în baza legii”. Deci, este vorba de răspundere civilă delictuală și nu de cea contractuală. Mai mult de atât, este o răspundere civilă izvorâtă din dispozițiile Codului Civil, care în art. 998-1003 sintetizează un principiu ce corespunde unor cerințe de etică și echitate socială, cât și a unor cerințe ale securității juridice, principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, cât în considerarea patrimoniului său. În acest sens, definind obiectul asigurării la asigurarea de răspundere civilă ca fiind “ despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii sale civile față de o terță persoană” se face referire tocmai la patrimoniul asiguratului din care ar urma să plătească. Riscul acoperit prin asigurarea de răspundere civilă îl reprezintă pericolul la care este expus patrimoniul asiguratului din cauza producerii unor prejudicii terților din culpă proprie, din culpa altor persoane pentru care acesta este obligat să răspundă potrivit legii ori cauzate de lucruri și animale aflate în paza juridică a asiguratului sau de ruina edificiului. Interesul asigurării îl reprezintă evitarea micșorării asiguratului, ca urmare a angajării răspunderii sale față de persoanele păgubite.
Particularități ale asigurării de răspundere civilă față de asigurarea de bunuri și persoane:
a).obiectul asigurării de răspundere civilă îl constituie despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii sale civile față de o terță persoană pentru pagubele, prejudiciile sau vătămările produse acestora, prin fapta asiguratului ori prin “fapta” lucrului aparținând acestuia;
b).dacă în asigurările de persoane și bunuri, culpa asiguratului în producerea riscului asigurat conduce la decăderea acestuia din dreptul de a fi despăgubit, în asigurarea de răspundere civilă, dimpotrivă, culpa asiguratului în producerea pagubei este o condiție de bază pentru despăgubirea terților;
c).spre deosebire de asigurările de persoane, în asigurările de răspundere civilă, beneficiarul este necunoscut de drept și de fapt, în momentul asigurării. Aceasta înseamnă că, în calitate de beneficiar al asigurării apare o terță persoană;
d).răspunderea civilă se naște numai în legături cu pagubele produse la bunurile aparținând altor persoane, nu și la bunurile aceluiași proprietar, așa cum se întâmplă în cazul asigurărilor de bunuri. Dacă accidentul s-a produs între autovehicule aparținând aceleași organizații, nu se naște răspunderea civilă asigurabilă, iar dacă accidentul din exemplul de mai sus a prejudiciat anumite persoane se naște răspunderea civilă în condițiile prevăzute de legislația în vigoare.
CAPITOLUL IV
4.1. ANALIZA PRIVIND DEZVOLTAREA PIEȚEI ROMÂNEȘTI A ASIGURĂRILOR
Piața asigurărilor din România este în plină expansiune, chiar dacă, în prezent, nivelul sumelor plătite pe cap de locuitor ca prime de asigurare este mult inferior celui înregistrat în alte țări din europa Centrală și de Est. Primele de asigurare plătite în România pe cap de locuitor s-au ridicat, în 1995 la 0,68 dolari și au crescut semnificativ în 1999 și 2000 la 1,47 dolari și, respectiv la 2,3 dolari.
În același timp, piața asigurărilor din România este considerată de specialiști ca nefiind încă foarte deschisă, întrucât două mari societăți și anume ING Nederlanden și Asirom încasează 78% din volumul total al primelor de asigurare din România.
Potrivit unui sondaj efectuat în luna septembrie la nivelul Capitalei de către Media Controller Reaserch Company, numai 20% dintre bucureștenii de peste 18 ani dețin polițe de asigurare. Majoritatea acestora sunt de sex masculin, au vârsta cuprinsă între 25 și 54 de ani, au venituri peste medie și un grad mediu de școlarizare.
Potrivit sondajului, atitudinea pasivă față de asigurări este determinată, la nivelul individului, de lipsa deprinderii de a apela la serviciile societăților de asigurări, de slaba dezvoltare a simțului proprietății, de existența unei mentalități tradiționale, de lipsa componentei educative referitoare la un comportament pe termen lung, ca și a unor strategii comportamentale pe termen lung, precum și de insuficienta cunoaștere a ofertei societăților de asigurare.
La nivelul companiilor de asigurare, deficiențele constau într-o suficientă adaptare a descrierii produselor la nivelul percepției publicului larg, o insuficientă informare a individului cu privire la raportul beneficii/cost al asigurărilor, de slaba promovare și popularizare avantajelor și condițiilor specifice fiecărei companii de asigurări, precum și de evenimentele negative care au afectat piața financiară și au cauzat creșterea gradului de neîncredere al populației față de instituțiile financiare și, implicit față de societățile de asigurare.
Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare – OSAAR (în prezent denumit CSA) a dat publicității raportul său pe anul 2000, în fapt un bilanț al industriei asigurărilor din țara noastră.
Valoarea totală a capitalului social subscris al societăților de asigurare este de 1605 miliarde lei (62 milioane USD). Acesta a crescut de la 178 miliarde de lei în 1997, 405 miliarde în 1998 și 1011 miliarde în 1999. Evoluția numărului de societăți de asigurări în perioada 1991 – 2000 se prezintă astfel:
Tabel 3.
Ritmul de creștere al numărului de societăți de asigurări
Graficul nr.1
Valoarea primelor brute încasate în anul 2000 de cele 73 de societăți ce au încasat prime în acest an a fost de 6738 miliarde lei (asigurări viață și non viață cumulat), în creștere cu 57,6 % față de 1999. Dintre acestea, 5672 miliarde au fost pentru asigurări non-viață iar 1066 pentru asigurări de viață. Valoarea primelor brute încasate pe cap de locuitor (cumulat viață și non viață) a fost de 300842 lei (față de 190307 lei în 1999). Gradul de penetrare a asigurărilor (raport procentual între volumul primelor brute încasate și PIB) a fost de 0,85% (față de 0,79% în 1999).
Ajunși în acest punct, pentru o comparație ar fi relevanți și o serie de indicatori macro legați de activitatea bancară. Astfel, raportul dintre activul total al băncilor și PIB se ridică la 29,1%, raportul depozite/PIB este de 19,9%. Numărul de locuitori la o unitate bancară este în țara noastră de 8 084.
Vom prezenta în tabelul următor un top al societăților de asigurări din punct de vedere al primelor încasate.
Pentru asigurările non viață, pe primele trei locuri după volumul primelor încasate se situează Asirom SA (26,5% pondere în piață), Omniasig SA (12,6%) și Allianz Țiriac SA (11,9%). În ceea ce privește topul societăților după primele de asigurări de viață încasate, situația se prezintă astfel: Nederlanden Romania SA (54,4% pondere în piață), Asirom SA (21,8%) și Sara Merkur SA (6,3%).
Tabel 4.
Topul primelor 10 societăți, după primele încasate pentru asigurări directe în cursul anului 2000, cumulat pentru asigurări de viață și non viață:
*până în 2000 a funcționat sub denumirea ASIT
Graficul nr. 2
Pe categorii de asigurări, valoarea primelor încasate a fost următoarea: 1066 miliarde lei pentru asigurări de viață, 311 miliarde lei asigurări de persoane (altele decât cele de viață), 1932 miliarde asigurări facultative de autovehicule, 209 miliarde lei asigurări maritime și de transport, 101 miliarde lei asigurări de aviație, 842 asigurări de răspundere civilă (generală), 243 miliarde asigurări de credite și garanții, 69 miliarde asigurări din pierderi financiare din riscuri asigurate, 57 miliarde lei asigurări agricole (din care o pondere de 30,1% este deținută de Agras SA, societate listată la bursa de valori, iar 18,7% de Omniasig Asigurări Agricole ce a fuzionat cu Agras. Cele două societăți ocupă primele două locuri în topul asigurărilor agricole pe 2000).
Despăgubirile plătite în 2000 au avut o valoare de 2489 miliarde lei, din care 2406 miliarde lei pentru asigurările non viață și 83 miliarde lei pentru asigurările de viață. Valoarea totală este în creștere față de 1895 miliarde lei plătite în 1999; 1022 miliarde lei plătite în 1998 și 699 miliarde lei plătite în 1997.
Tabel 5.
Topul primelor 10 societăți în funcție de volumul despăgubirilor brute plătite din asigurări directe se prezintă astfel:
Graficul nr.3
Tabel 6.
Având în vedere primele încasate și despăgubirile plătite în cursul anului 2000, situația se prezintă astfel:
În ceea ce privește asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, situația acestora se prezintă astfel:
Tabel 7.
Situație indicatori pe perioada 1999- 2000
În cursul anului 2000 primele cedate în reasigurare s-au ridicat la 1.361 miliarde lei, din care 9 miliarde pentru asigurări de viață și 1.351 miliarde pentru asigurări non-viață. Activele totale ale societăților de asigurare se ridicau la sfârșitul anului 2000 la o valoare de 9.309 miliarde lei, în creștere cu 53% față de 1999.
Clasamentul primelor 10 societăți determinat în funcție de valoarea totală a activelor înregistrate în 2000:
Tabel 8.
Pondere în total piață în funcție de activele deținute
Graficul nr. 4
Din valoarea totală a activelor, 6.398 miliarde lei sunt active financiare, cu următoarea structură: 1.347 miliarde lei în titluri de stat, 593 miliarde în acțiuni, 1.089 miliarde creanțe, 1.648 miliarde lichidități, 2,76 miliarde lei în fonduri de investiții, 1.194 miliarde lei în depozite și 523 miliarde alte investiții.
229,4 miliarde lei erau plasate în acțiuni la bursa de valori. Din această valoare deținerea Asirom în capitalul social al Rafinăriei Astra Română (ASP) este în valoare de 91 miliarde lei, iar deținerea Omniasig în capitalul Agras (ASA) este de aproximativ 25 miliarde lei. Astfel, celelalte investiții ale societăților de asigurări la bursa de valori se ridică probabil la o valoare în jurul a 111 miliarde lei.
În structura costurilor societăților de asigurări, un procent de 83% a fost determinat de costurile cu personalul în anul 2000. Numărul mediu de salariați în industria asigurărilor a fost 12.984 cu contract de muncă și 35.570 cu contract civil. Salariile brute totale pe anul 2000 au fost de 889 miliarde lei.
Profitul net total obținut de societățile de asigurări a fost de 279 miliarde lei, față de 337 miliarde în 1999, 175 miliarde în 1998 și 91 miliarde în 1997. Cele mai mari profituri nete au fost obținute de Asirom (118 miliarde lei), AIG (32 miliarde lei) și Asiban (32 miliarde lei), Allianz Țiriac (12 miliarde lei), Astra (12 miliarde lei) și Provitas (10 miliarde lei). Pe locul 10 în topul profiturilor obținute de asigurători se regăsește Agras (ASA la bursa de valori) cu 4,7 miliarde lei.
4.2. PERSPECTIVE ALE PIEȚEI ASIGURĂRILOR
Experiența vest europeană în bancassurance se transferă în est. Marcată de percepția generală conform căreia nimeni nu are totuși garanția reducerii costurilor, îmbunătățirii distribuției și creșterii vânzărilor prin fuziunea activităților de asigurare cu cele bancare, relația dintre bănci și societățile de asigurări a fost caracterizată în cele mai neașteptate moduri. Deosebirile nu constituie totuși un impediment ca băncile și societățile de asigurări să se concentreze asupra eventualelor interese comune. Exemplele dintre cle mai recente din piețele considerate în formare, inclusiv din România, demonstrează că indiferent de modalitatea de punere în practică sau motivele pentru care o formă oarecare de cooperare este luată în considerare, bancassurance reprezintă un element de atracție explorat și perfecționat continuu pe toate meridianele.
Simpla menționare a termenului bancassurance ne conduce în primul rând la experiența acumulată și transferată din Europa, unde în nici un caz nu se poate vorbi de stagnare.
Grupul ING a înregistrat o creștere a profitului din operații de bancassurance de 16%, ca urmare a unei performanțe de excepție în activitatea e asigurări. Din Profitul total de 2,4 miliarde Euro acumulat în prima jumătate a anului 2001, activitatea de asigurări a contribuit cu 1,463 miliarde Euro, în timp ce profitul din activitatea bancară a crescut doar cu 0,9%, până la 940 milioane Euro.
Banca ABN AMRO și-a ales furnizorul soluției informatice pentru a asigura, într-un proces complet integrat cu infrastructura informatica actuală, administrarea tuturor contractelor de asigurări și pensii, astfel încât accesul la asigurări să fie posibil, în egală măsură, prin toate canalele de comunicare cu clienții.
Bancassurance a ajuns un experiment de maximă actualitate și în Germania. Într-o piață despre care Guvernul german afirma că până în 2040 pensionarii vor reprezenta echivalentul a 56% din populația activă (față de 25% în 1999), fenomenul era inevitabil. Biroul societății McKinsey din Germania a estimat chiar o creștere a pieței produselor de economisire pe termen lung de la 1,5 trilioane Euro în 1999 până la 2,738 trilioane Euro în 2004.
Analiza posibilităților de transfer a experienței și a modalităților de a crește probabilitatea succesului a făcut obiectul multor preocupări și se bucură și în prezent de o atenție specială mai ales în privința piețelor în formare, inclusiv în România. În aceste piețe, simpla extindere a sistemelor de distribuție existente, prin care bancassurance ar deveni doar o modalitate suplimentară de a fi în contact cu pătura socială a celor cu cele mai mari venituri, nu ar trebui să reprezinte o prioritate. În piețele în formare, populația cu venituri peste medie este cu mult mai restrânsă numeric decât în statele dezvoltate. Cercetarea de piață a indicat cu regularitate că în aceste piețe orice strategie care se concentrează asupra celor cu venituri peste medie a dus la ignorarea celui mai larg segment de clienți. În consecință, elemente din experiența acumulată în piața națională a unui stat dezvoltat sunt utile în formularea ubui plan de afaceri original, special gândit pentru o piață nouă, în care strategia bancassurance vizează păturile sociale cu venituri medii și ami mici, plan făcut cu regândirea tuturor ipotezelor. Conform mai multor surse bibliografice de proveniență britanică și nord-americană, eroarea cea mai frecventă ar consta în inabilitatea celor în cauză de a formula strategii unice, special gîndite pentru o piață bancassurance nouă.
Sintetizând marea varietate de comentarii și concluzii formulate în majoritatea surselor bibliografice consultate, există câțiva “ factori critici” care determină succesul bancassurance și într-o piață în formare:
Capacitatea de selecție a partenerului “potrivit” este principalul element menționat atât de societățile de asigurări cât și de bănci.
Identificarea segmentelor din care ar putea proveni cei mai mulți clienți este la fel de importantă ca și stabilirea modalităților de a intra în contact cu acestea, urmare a unui effort financiar acceptabil din punct de vedere al partenerilor. În piețe din cele mai variate de pe toate continentele, publicul țintă numeric semnificativ este considerat, aproape în unaminitate, ca aparținând păturii sociale numite the middle and lower – middle economic classes.
Deducem astfel, indirect, că bancassurance are succes numai legat de o anumită “ masă critică” de clienți. Sub acest aspect, posibilitatea extinderii publicului țintă constituie o preocupare în egală măsură specifică atât piețelor în formare, cât și celor din state occidentale dezvoltate. Un client căruia I s-a refuzat un credit, eventual ca urmare a unei experiențe anterioare mai extinse a băncii cu acesta, este îndreptățit la un produs de asigurări vândut prin acea bancă? Dacă răspunsul ar fi afirmativ, care ar fi metoda potrivită de comunicare pentru a-l recâștiga? Iată două din întrebările apărute în inițiative bancassurance din Asia de sud – est sau Africa de Sud (pentru a ne rezuma doar la piețele în formare). În literatura nord-americană, clienții în această situație fac parte din așa – numitul sub-prime sector:
Modul de concepție și de punere în practică a unui model de distribuție este la fel de important, dacă nu chiar mai important decât concepția produsului însuși.
Pe lângă faptul că sunt determinate de clienți și canale de comunicare, și nu de produse, cele mai eficiente strategii bancassurance sunt cele care fructifică corespunzător reputația numelui de marcă al uneia sau, funcție de considerente, al ambelor părți.
La cazuistica bancassurance din România, în care persoane juridice independente intră în relații de parteneriat în încercarea de a vinde produse de asigurări prin instituții bancare, contribuie prin inițiative separate, principalele două bănci comerciale cu capital majoritar privat. În ambele cazuri, segmentul de clienți preponderent vizat este cel actualmente existent în portofoliul partenerului bancar. Ambele inițiative sunt relevante datorită acoperirii naționale prin două dintre cele mai dezvoltate rețele de unități bancare (193 pentru BRD și 127 pentru Banc Post). Din edițiile pentru anul 2000 ale rapoartelor anuale, rezultă nu numai existența unor portofolii de clienți semnificative (peste 830000 clienți pentru BRD și respectiv 1 milion pentru Banc Post), cel puțin la scara sistemului bancar național, ci și vocația celor două instituții ca bănci de retail (aproape 80% din numărul de conturi din BRD și respectiv peste 90% din numărul de conturi în Banc Post aparțin persoanelor fizice).
Problema stimulării cererii de asigurări în România, în general, prin rețelele băncilor, nu este una ușoară. Presupunând că majoritatea covârșitoare a clienților actuali ai celor două bănci nu ar fi încă posesori de asigurări, chiar și numai convertirea acestora în posesori de polițe ar constitui un succes major. Clienții sistemului bancar românesc, în totalitatea acestuia, nu reprezintă decât o parte a potențialului pieței naționale. Un recent sondaj de opinie, efectuat în primăvara anului 2001, pe un eșantion reprezentativ al populației din București, de Institutul de Marketing și Sondaje împreună cu proprietarii societății No-Cash, arată că doar 58% din populația activă a capitalei are relații cu o instituție bancară. Pe de altă parte, capacitatea de economisire (eventuala plasare a unor sume în asigurări) la nivelul grupului celor 58% este una limitată. Deși volumul economiilor populației, exprimate în lei, pare în creștere conform figurii nr.5, puterea de cumpărare este în continuă scădere. Pe de altă parte, așa cum sugerează graficul din figura nr.6, declinul volumului economiilor în lei este complementat de o creștere – cu o rată evident mai lentă – a volumului depozitelor în valută. Ar fi, așadar, simplul transfer al unei sume dintr-un cont bancar într-o asigurare o opțiune atractivă pentru bănci?
Evolutia volumului economiilor în lei ale populatiei României (decembrie 1998 -mai 2001)
Graficul nr. 5
Evolutia volumului economiilor în lei ale populatiei României (decembrie 1998 -mai 2001)
Graficul nr. 6
Echivalentul în USD este calculat la rata de referinta comunicata de BNR pentru ultima zi a fiecarei luni calendaristice
Cu o vechime ceva mai mare, asocierea în relații de natură strict comercială dintre Banc Post, a treia bancă din sistemul bancar românesc din punct de vedere al capitalizării și societatea de asigurări Garanta pentru comercializarea întregii game de polițe de asigurare oferite de aceasta prin rețeaua băncii, se derulează sub imboldul, de presupus stimulativ, al unui acționar comun. Din perspectiva asocierii Banc Post cu Garanta, bancassurance pare un experiment extrem de interesant, care este parte a unei cooperări cu un număr total de 12 asigurători ce operează pe plan național, conform informațiilor primite de la această bancă. Acționarul majoritar, așadar un factor motivant major în dobândirea succesului, și-a menținut participația (actualmente 58,8%) la fiecare majorare de capital a societății de asigurare. Implicarea băncii s-a materializat și printr-un larg suport logistic și de know-how în debutul activității operaționale a asigurătorului. În cadrul acțiunilor de sprijin pentru dezvoltarea activității, active ale Banc Post sunt asigurate prin Garanta, pentru care banca joacă și rolul de agent intermediar remunerat pe bază de comision. Activitatea părților este guvernată de un contract de intermediere, pe lângă produsele vândute pe baza acestuia Banc Post oferind și produse de asigurări generale asociate facilităților de creditare.
Clientelei actuale a băncii, persoane fizice sau juridice care constituie un portofoliu creat și dezvoltat pe baza parteneriatului, I se oferă asigurări generale și de viață prin întreaga rețea Banc Post. În sprijinul demersurilor unei echipe de peste 120 de agenți de vânzare desemnați de Banc Post să se ocupe de activitatea de intermediere și a salariaților Garanta care lucrează în regim permanent în spații închiriate în cadrul sucursalelor bancare, societatea de asigurări editează materiale de promovare transmise băncii cu regularitate.
Volumul comisioanelor încasate de bancă în vânzarea de asigurări este principalul element cantitativ măsurat pentru evaluarea succesului, iar efortul pentru creșterea acestuia (probabil peste un nivel prestabilit) este recompensat pe cale nemonetară, ca parte a unor pachete mai cuprinzătoare de beneficii acordate angajaților. Volumul comisioanelor încasate în primul semestru al anului 2001 depășește cu 73% pe cel încasat în aceeași perioadă a anului anterior. În privința succeselor, volumul vânzărilor de polițe de asigurare asociate produselor de creditare a crescut în mod constant, în primul semestru 2001 cu 30 % mai multe polițe decât în aceeași perioadă a anului anterior.
BRD – Societe Generale, a doua bancă din sistemul bancar național în privința capitalizării, a inițiat în luna iunie 2001 un parteneriat de colaborare cu societatea de asigurări Commercial Union – Asigurări de Viață (CUAV), pentru vânzarea unui produs financiar care combină economisirea cu protecția oferită de o asigurare de viață.
Prin inițiativa bancassurance lansată relativ recent în România, CUAV are pe de o parte ocazia fructificării și adaptării la realitățile românești a unei vaste experiențe în materie a grupului CGNU, de care aparține, și continuă, pe de altă parte, o relație cu tradiție în raporturile cu Societe Generale.
Experiența internațională a grupului CGNU în bancassurance este în continuă creștere. Succesul este sugerat și de creșterea cu 42% a profitului pentru primele șase luni, până la 977 milioane de lire sterline.
Parteneriatul bancassurance din România nu reprezintă prima cooperare dintre grupurile Societe Generale și CGNU. Rezultatul colaborării părților este un produs cu multe elemente de noutate pentru piața românească. Conform unui pliant în care, asemeni tuturor celorlalte materiale promoționale, sunt prezentate siglele de marcă ale ambelor părți, oferta constă în produsul numit “ asigurare bancară”, prin care beneficiarul are deplină libertate în realizarea propriului plan financiar “ care să corespundă exact nevoilor și posibilităților” fiecăruia. Clienții au posibilitatea economisirii printr-un produs financiar care aduce și protecția oferită de o asigurare numai pe termen îndelungat. Cele două instituții partenere nu promit, asemeni lui Jules Verne, ocolul pământului în 180 de zile, ci un parteneriat de peste 1800 de zile (1825 de zile = cinci ani este durata minimă a asigurării bancare).
Asigurarea bancară STEJAR face primul obiect al parteneriatului dintre BRD și CUAV. În privința publicului țintă, părțile preferă caracterul de maximă generalitate al segmentului celor care doresc investirea sumelor acumulate până când le vor utiliza în scopul planificat.
CAPITOLUL V.
CONCLUZII
Viitorul aduce industriei asigurărilor noi provocări. Principiile economice care guvernau piața asigurărilor până nu de mult tind să se modifice. Jocul competițional suferă transformări majore schimbându-se: regulile de joc, spațiul de desfășurare, instrumentele utilizate și chiar jucătorii.
Răspunzând tendințelor generale de globalizare, consolidare și convergență, companiile de asigurare își extind aria de acțiune în întreaga lume, fuzionează pentru a-și putea întări poziția pe piață și construiesc alianțe strategice cu firme din alte domenii de activitate, pentru a oferi clienților toată gama de servicii pe care aceștia și-ar putea-o dori.
Legăturile dintre economiile diverselor țări se amplifică fără precedent. În aceste condiții, numai pot fi ignorate evenimentele majore ce au loc în diverse colțuri ale lumii și efectele pe care acestea le generează la nivel mondial. Impactul atacului terorist de la 11 septembrie 2001, de la New York a fost resimțit nu numai de economia americană, dar și de piața de asigurări internațională. Piețele emergente din Europa Centrală și de Est, din Asia și America Latină oferă asigurătorilor tradiționali oportunități deosebite, printre care și șansa de a se extinde dincolo de hotarele piețelor europene și nord americane, ce sunt aproape saturate. Catastrofele, indiferent de natura lor și de locul în care se produc, au efecte cu totul neașteptate și în cu totul în altă parte a lumii. Toate aceste evenimente își pun amprenta asupra performanțelor și succesului pe termen lung ale asigurătorului.
Pe plan mondial se poate observa o tendință de internaționalizare a activității de asigurare-reasigurare, fapt care se datorează, pe de o parte creșterii numărului, dimensiunii și complexității riscurilor asigurate, iar pe de altă parte, incapacității piețelor naționale de a oferi, de sine stătătoare, o acoperire corespunzătoare a complexului de riscuri care apar.
La nivel european, această tendință este ilustrată de preocupările Uniunii Europene de a crea o piață unică a asigurărilor, considerându-se că acest lucru va aduce beneficii importante țărilor membre. Astfel, Uniunea Europeană s-a angrenat într-un proces de armonizare a sistemelor legislative naționale ale statelor membre, fapt ce va duce la promovarea unei legislații general aplicabile tuturor contractelor de asigurare.
Realizarea acestei armonizări ar duce la creșterea posibilităților de cumpărare a produselor de asigurare de la orice societate care își are sediul central într-una din țările membre ale Uniunii Europene. În afara faptului că această piață unică ar crea o ofertă mai mare de produse pentru cetățenii țărilor comunitare, prețurile produselor de asigurare ar putea scădea, datorită creșterii concurenței.
Procesul de formare a unei piețe unice a asigurărilor este favorizat de faptul că o serie de domenii complementare, cum ar fi cel al investițiilor și cel bancar, se află într-un proces avansat de armonizare. Acest fapt constituie o importantă bază de plecare și, totodată, un sprijin major în accelerarea procesului de constituire a unei piețe comune a asigurărilor.
Schimbările politice ce au avut loc în România, ca de altfel în toată Europa Centrală și de Est în ultimul deceniu, au condus, printre altele, la liberalizarea sectorului asigurărilor.
Barierele impuse investitorilor și asigurătorilor străini au fost eliminate treptat, adoptându-se totodată, reglementări care să conducă la atingerea standardelor Uniunii Europene. Eliminarea monopolului de stat pe piața asigurărilor și creșterea numărului de societăți de asigurare străine și autohtone au determinat intensificarea concurenței, asigurații putând astfel beneficia de o ofertă mai variată de produse de asigurare la prețuri accesibile.
Cu toate acestea, gradul de penetrare a asigurărilor în România și celelalte țări central și est – europene este inferior gradului mediu de pătrundere a acestora pe piețele Uniunii Europene. Acest lucru se explică prin situația economică precară, dar și prin deficiențele cadrului legislativ și instituțional destinat asigurărilor.
De asemenea, putem observa că, spre deosebire de situația din statele Uniunii Europene, primele încasate din asigurările din viață în Europa Centrală și de Est reprezintă mai puțin de jumătate din totalul primelor încasate (de remarcat că ponderea asigurărilor de viață în România este mai mică de 30%).
Reforma sistemului de protecție socială, care se află încă în desfășurare, contribuie în mod evident la dezvoltarea asigurărilor. În toate țările Europei Centrale și de Est se poate observa trecerea de la sisteme de protecție socială ce intră exclusiv în obligația statului, la sisteme de protecție socială cu două componente: privată și publică.
Stabilizarea cadrului legislativ necesar dezvoltării componentei private va permite o mai largă pătrundere a societăților de asigurări în domenii precum asigurările de sănătate, asigurările de pensii, asigurările de accidente a forței de muncă, asigurările de viață cu componentă investițională, etc., contribuind totodată, la creșterea securității sociale și la ușurarea sarcinii ce cade pe umerii statului.
Așadar, asigurarea este o cale de protejare împotriva situațiilor financiare dificile care pot rezulta în urma producerii unor evenimente nedorite. Prin transferul riscului către compania de asigurări, asiguratul acceptă o “pierdere” certă reprezentată de prima de asigurare în schimbul obținerii liniștii sufletești, fiind protejat împotriva unor pierderi majore.
În procesul de identificare a asigurării potrivite este important ca individul să știe exact ceea ce dorește să asigure. Oamenii au atitudini variate față de pierderi. Prin urmare este nevoie de timp pentru a ne clarifica necesitățile de asigurare și pentru a ne decide asupra sumei pe care suntem dispuși să o plătim pentru o poliță de asigurare, asupra perioadei de asigurare și asupra modalităților de acoperire a riscurilor. După ce am găsit combinația potrivită este bine să revenim periodic asupra asigurării încheiate, pentru a se constata dacă este necesară sau nu reactualizarea acesteia.
BIBLIOGRAFIE
1. Alexa, C., Ciurel, V. – Asigurări și reasigurări în comerțul
internațional, Editura ALL, București, 1998
2. Bolduse, E. – Apariția și dezvoltarea asigurărilor în
România, Revista Finanțe și Credit nr.
12/1969
3. Cistelecan, L. – Asigurări comerciale,
Cistelecan, R. Editura DIMITRIE CANTEMIR,
Târgu Mureș, 1997
4. Coană, F. – Asigurări și reasigurări comerciale,
Editura GUTENBERG, Arad, 2000
5. Constantinescu, D. – Introducere în asigurări,
Dobrin, M. Editura TEHNICĂ, București, 1998
6. Constantinescu, D. – Conjunctura pieței mondiale a
Brad, O., Costache, A., asigurărilor- 2001, Colecția Națională
Iordache, A. Editura SEMNE ‘ 94, București, 2002
7. Văcărel, I. – Asigurări și reasigurări, Ediția I,
Bercea, F. Editura EXPERT, București, 1998
8. X X X – Legea privind constituirea, organizarea
și funcționarea societăților comerciale
în domeniul asigurărilor, nr. 47/ iulie 1991
9. X X X – Legea privind asigurările și reasigurările în
România, nr. 136/ 29.XII. 1995
10. X X X – Legea privind societățile de asigurare și
supravegherea asigurărilor, nr. 32/3.IV. 2000
11. X X X – www. 1asig.ro
12. X X X – www. XPRIMM. ro
13. X X X – www. capital.ro
14. X X X – www. ziarulfinanciar.ro
15. X X X – www. piatafinanciara.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Analiza Pietei Asigurarilor din Romania (ID: 131578)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.