Analiza Performantelor pe Baza Contului de Rezultat

ANALIZA PERFORMANȚELOR PE BAZA CONTULUI DE REZULTAT

1. Rentabilitatea – criteriu de performanță reflectat în contul de profit și

pierdere

Rentabilitatea este categoria economică ce exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit, ceea ce reflectă performanța acesteia. Obiectivul major al întreprinderii este atât mărirea averii participanților la viața întreprinderii (acționari, salariați, creditori, stat), cât și creșterea valorii sale, pentru asigurarea propriei dezvoltări. Realizarea acestui obiectiv este condiționată de desfășurarea unei activități rentabile, care să permită remunerarea factorilor de producție și a capitalurilor utilizate, indiferent de proveniență.

Orice afacere implică o investiție care are drept consecință rezultatul așteptat de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se pot forma noi surse disponibile pentru alte investiții în diverse scopuri: stimularea partenerilor, asigurarea propriei dezvoltări, crearea de rezerve. Rentabilitatea unei afaceri rezultă din comensurarea efectelor concretizate în venituri cu eforturile depuse reflectate în cheltuielile aferente.

După modul în care se realizează comparația între efecte și eforturi, în analiza rentabilității se utilizează două serii de indicatori de evaluare care se exprimă în mărimi absolute și în mărimi relative. Indicatorii în mărimi absolute se obțin sub forma unor marje, (diferențe) între venituri și cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obțin sub forma unor rate (rapoarte) între diverse rezultate și cheltuielile sau capitalurile utilizate.

Marjele prin ele însele caracterizează insuficient gradul de rentabilitate al întreprinderii, deoarece pot exista unități foarte rentabile cu marje mici și invers, rentabilități slabe cu marje mari. Numai ratele caracterizează real gradul de rentabilitate, exprimând în modul cel mai sintetic eficiența cheltuielilor sau a utilizării capitalurilor.

Analiza rentabilității se realizeză pe baza datelor din contul de rezultat Profit și pierdere, situație financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul fluxurilor patrimoniale ce permit crearea bogăției plecând de la ansamblul cheltuielilor și veniturilor. Soldul net al contului (creditor sau debitor) reflectă performanța (contraperformanța) întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar prin utilizarea resurselor existente.

Prezentarea contului de rezultat poate fi realizată în două moduri : după natură și după funcții (destinație). În prima variantă contul de rezultat este redat sub formă de tabel, în debit înregistrând cheltuielile, iar în credit veniturile.

Structurarea contului de profit și pierdere sub formă tabelară permite determinarea marjelor de rentabilitate pe cinci niveluri după cum urmează:

Reglementările contabile românești armonizate (OMFP 3055/2009) preferă formatul contului după natură în listă, dar Nota explicativă 4 Analiza rezultatului din exploatare cere detalierea acestui rezultat și după destinație.

Studiul modului de determinare a rezultatului constituie preambulul analizei rentabilității, al analizei financiare, al diagnosticului financiar și al evaluării întreprinderii. Pornind de la rezultat, se definește capacitatea de autofinanțare a întreprinderii, autofinanțarea și conceptul de cash-flow, care sunt la originea conceptului de flux de trezorerie.

2. Analiza structurală a contului de profit și pierdere. soldurile intermediare de gestiune

2.1. Contul de profit și pierdere

Face parte din situațiile financiare de închidere a exercițiului financiar, este un document contabil de sinteză, ce prezintă rezultatul activității întreprinderii și astfel măsoară performanțele firmei în cursul unei perioade de gestiune. În calitate de componentă a situațiilor financiare contul de profit și pierdere prezintă un dublu interes:

Utilizatorii informațiilor degajate de această situație financiară sunt:

Componentele contului de profit și piedere sunt trecute într-o anumită ordine, de așa manieră încât fiecare linie să arate utilizatorului care este situația societății.

Modul de prezentare a contului de profit și pierdere diferă de la o țară la alta, după conținutul informațional și forma de prezentare.

Există două forme de prezentare

Aceste modele sunt recomandate de Directiva a IV-a a Uniunii Europene.

2.2. Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite calcularea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG).

Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență: modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.

Tabelul 2.1.

Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului+marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treaptă respectivă de acumulare.

Marja comercială (Mc)

se referă la activitatea comercială desfășurată de agentul economic, de distribuție sau la partea pur comercială a întreprinderilor producătoare;

devine mai semnificativă ca informație în activitatea de analiză și gestionare cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită și marjă brută și se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).

Producția exercițiului (Pe)

se calculează, de către întreprinderile industriale. Include valoarea bunurilor și serviciilor „fabricate" de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.

cuprinde trei elemente: producția vândută, producția stocată (variația stocurilor) și producția imobilizată.

Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuție și cea de producție (obținut prin însumarea vânzărilor de mărfuri și a producției vândute).

Valoarea adăugată (Va)

Reprezintă plusul de valoare (bogăție) obținut peste consumurile intermediare provenite de la terți.

Permite aprecierea contribuției întreprinderii la crearea produsului intern, evidențiază și gradul de integrare pe verticală.

La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:

ca diferență între producția exercițiului (obținută prin raportarea marjei comerciale la producția exercițiului) și consumurile de bunuri și servicii furnizate de la terți (consumurile intermediare) pentru producția respectivă.

prin adiționarea elementelor ce compun valoarea adăugată respectiv remunerațiile tuturor factorilor ce participă la procesul producției, inclusiv a statului, cât și autofinanțarea întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele și vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.

Excedentul brut al exploatării (EBE)

corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operațiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare și de provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esențial în analizele de gestiune și în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.

Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:

este o măsura a performanțelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferența va fi distribuită statului (impozit pe profit), acționarilor (dividende) și/sau conservată prin autofinanțare.

este independent de politica financiară, de politica de investiții (nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul a amortizării), de politica de dividend (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală și de elementele extraordinare (nu ia în\calcul impozitul pe profit și rezultatul extraordinar)

reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.

EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.

EBE se calculează prin două metode:

Metoda substractivă:

Metoda aditivă:

Rezultatul exploatării (Re)

Evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi și corespunde activității normale și curente a întreprinderii, include și operațiunile efectuate în exercițiile anterioare dar aferente exercițiului curent. Nu este luată în calcul activitatea corespunzătoare operațiilor financiare și extraordinare.

Permite compararea performanțelor întreprinderilor ce au politici financiare diferite.

Cunoaște două modalități de calcul:

ca diferență dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) și totalul cheltuielilor din exploatare (Che)

Această relație de calcul fundamentează strategii și politici pe. care le adoptă managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea veniturilor sau diminuarea cheltuielilor, în condițiile menținerii constante a celuilalt factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricției ca ritmul creșterii veniturilor să devanseze ritmul de creștere a! cheltuielilor.

pornind de la mărimea EBE:

Rezultatul curent (Re)

Reprezintă rezultatul tuturor operațiilor curente, obișnuite ale întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât și de cel al activității financiare, permițând și aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilității.

Rezultatul extraordinar

Sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierdere generat de operații de gestiune sau capital cu caracter extraordinar și se calculează astfel:

Mărimea rezultatului extraordinar constituie o informație importantă, în special pentru potențialii investitori.

Rezultatul net al exercițiului (Rn)

Exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente activității întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale și a impozitului pe profit.

Rezultatul net al exercițiului este mărimea care urmează să fie supusă deciziei de repartizare de către adunarea generală a acționarilor sau asociaților, după caz.

Studii de caz.

3. Analiza cheltuielilor întreprinderii

Cheltuielile unei întreprinderi reflectă sub formă valorică întregul consum de factori de producție sau de resurse materiale, umane și financiare efectuat pentru fabricarea și vânzarea producției. Nivelul, dinamica și structura acestor cheltuieli reflectă în mod sintetic activitatea întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar reducerea nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toți agenții economici în vederea sporirii eficienței întregii activități desfășurate.

3.1. Analiza dinamicii și structurii cheltuielilor totale ale întreprinderii.

Cheltuielile totale ale întreprinderii se structurează după mai multe criterii, unul important în funcție de care se grupează și în contul de profit și pierdere fiind natura acestora. Potrivit acestui criteriu, cheltuielile totale cuprind:

cheltuieli de exploatare;

cheltuieli financiare;

cheltuieli extraordinare.

În mod corespunzător veniturile totale obținute din activitatea unei întreprinderi cuprind:

venituri de exploatare;

venituri financiare;

venituri extraordinare.

Pentru analiza cheltuielilor totale este necesar să se calculeze modificările absolute și procentuale intervenite în nivelul acestora, astfel:

sau

În funcție de mărimea și semnul modificărilor intervenite se pot face aprecieri cu privire la creșterea sau scăderea cheltuielilor totale efective față de cele prevăzute sau din perioada de bază. În procesul de analiză se pot calcula și influențele fiecărei categorii de cheltuieli asupra modificării cheltuielilor totale ale întreprinderii prin aplicarea metodei balanțiere astfel:

–

–

–

În cadrul analizei este necesar să se studieze și structura cheltuielilor totale pe cele 3 categorii. În acest scop se va calcula ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale, precum și modificarea acestor ponderi:

În funcție de mărimea și semnul modificărilor intervenite în nivelul lui „G”, se pot face aprecieri cu privire la modificările intervenite în structura cheltuielilor totale în perioada curentă față de cea prevăzută sau cea din perioada de bază.

Analiza structurii cheltuielilor totale se mai poate efectua ținând seama și de alte posibilități de grupare a cheltuielilor întreprinderii. Astfel, în funcție de dependența acestor cheltuieli față de variația volumului fizic al producției, cheltuielile totale se împart cheltuieli variabile și cheltuieli fixe:

Dacă se ține seama de modul de repartizare a cheltuielilor pe produse se poate face o grupare în cheltuieli directe și cheltuieli indirecte:

Cheltuielile directe sau cele indirecte se pot grupa pe categorii sau elemente de cheltuieli în cheltuieli materiale și cheltuieli salariale efectuate în cadrul întreprinderii.

Ținând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii și structurii cheltuielilor totale prin calcularea modificărilor absolute și procentuale pe fiecare categorie de cheltuieli, precum și a ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.

3.2. Analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale.

Pentru aprecierea eficienței cheltuielilor efectuate de către o întreprindere este necesar să se calculeze nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale ale întreprinderii. Acest indicator numit și rată de eficiență a cheltuielilor totale se calculează prin raportarea cheltuielilor totale la veniturile totale și înmulțit cu 1000:

Ținând cont de modul de calcul al indicatorului, ca raport între efort și efect, o reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situație favorabilă respectiv de creștere a eficienței cheltuielilor totale.

Pornind de la acest model de corelație, modificarea cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale se explică prin modificarea veniturilor totale și a cheltuielilor totale ale întreprinderii ale căror influențe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:

Modificarea nivelului cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale mai poate fi explicată și prin efectuarea unui alt tip de analiză factorială. În acest caz, nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale se poate calcula în funcție de structura sau ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii și de nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii de venituri și cheltuieli:

unde: = ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii ();

= nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii sau rata de eficiență a cheltuielilor pe cele 3 categorii ().

Influența celor 2 factori asupra modificării cheltuielilor la 1000lei venituri se calculează de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:

–

–

În finalul analizei este necesar să surprindem principalele măsuri ce trebuie întreprinse pentru reducerea nivelului cheltuielilor totale la 1000lei venituri totale. În general acestea se referă la:

prețurile de vânzare și tarifele practicate pentru realizarea produselor și serviciilor trebuie să acopere costurile și să permită obținerea unui profit corespunzător;

adaptarea unei structuri optime de finanțare a mijloacelor economice;

valorificarea activelor fixe la valori cât mai mari precum și onorarea la timp a obligaților față de clienți și față de bugetul statului.

3.3. Analiza cheltuielilor de exploatare

Cheltuielile de exploatare dețin ponderea principală în cheltuielile totale ale întreprinderii. Ele cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare, respectiv pentru aprovizionarea materiilor prime și materialelor, stocarea acestora, producerea bunurilor și serviciilor și desfacerea acestora.

Cheltuielile de exploatare pot fi grupate în 3 categorii:

cheltuieli aferente producției vândute;

cheltuieli aferente producției stocate;

cheltuieli aferente producției imobilizate.

În mod corespunzător, veniturile de exploatare cuprind:

venituri aferente producției vândute;

venituri aferente producției stocate;

venituri aferente producției imobilizate.

Indicatorul cu ajutorul căruia se apreciază eficiența cheltuielilor de exploatare se numește cheltuieli de exploatare la 1000lei venituri de exploatare sau rată de eficiență a cheltuielilor de exploatare și se determină raportând nivelul cheltuielilor de exploatare la veniturile de exploatare înmulțit cu 1000.

Reducerea cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare arată o creștere a eficienței activității de exploatare prin îmbunătățirea utilizării resurselor materiale, umane și financiare din fiecare fază a ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere).

Pornind de la acest model de corelație, modificarea se explică prin modificarea veniturilor de exploatare și a cheltuielilor de exploatare ale căror influențe se calculează cu metoda substituirilor în lanț:

Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a celor 3categorii de venituri de exploatare și cheltuieli de exploatare. Analiza eficienței cheltuielilor de exploatare poate fi continuată pe baza unui alt model factorial, caz în care nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de exploatare se poate stabili în funcție de ponderea fiecărei categorii de venituri de exploatare față de totalul veniturilor de exploatare și de nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii:

unde:- ponderea categoriilor de venituri de exploatare în totalul veniturilor de exploatare ();

– nivelul cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii sau rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare pe categorii ().

Influența celor 2 factori asupra ratei de eficiență a cheltuielilor de exploatare se determină cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:

În cadrul cheltuielilor de exploatare, ponderea cea mai mare revine cheltuielilor aferente producției vândute sau cheltuielile aferente cifrei de afaceri, fapt pentru care este necesară aprofundarea analizei prin determinarea eficienței cheltuielilor aferente cifrei de afaceri.

Pentru aprecierea eficienței cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se folosește indicatorul cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri sau rata de eficiență a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri, calculat ca un raport între cheltuielile aferente producției vândute sau cifrei de afaceri și veniturile aferente producției vândute înmulțit cu 1000:

în care: q – volumul fizic al producției vândute;

c – costul complet pe o unitate de produs;

p – prețul unitar de vânzare.

Asupra modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri influențează 3 factori cu acțiune directă, respectiv:

modificarea structurii producției vândute;

modificarea prețurilor de vânzare;

modificarea costurilor complete pe o unitate de produs.

Modificarea volumului fizic al producției vândute nu influențează în mod direct nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pentru că acționează cu aceeași mărime atât asupra numărătorului cât și a numitorului relației de calcul. Totuși modificarea volumului fizic al producției vândute influențează în mod indirect nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri prin intermediul costului pe unitatea de produs care se modifică în sens invers față de variația volumului fizic al producției vândute pe seama cheltuielilor fixe ce revin pe unitatea de produs.

În ceea ce privește modificarea structurii, deși ea apare atât la numărător cât și la numitor, influența sa nu este nulă pentru că la numărător avem structura producției vândute exprimată cu ajutorul costului în timp ce la numitor avem structura producției vândute exprimată cu ajutorul prețului, iar raportul cost-preț nu este constant pentru toate produsele, și deci, și cele două posibilități de exprimare a structurii sunt diferite.

Calculul influențelor celor 3 indicatori se realizează de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:

1) influența modificării structurii producției vândute:

unde: – volumul efectiv al producției vândute exprimat în costul prevăzut;

– volumul efectiv al producției vândute exprimat în prețul prevăzut;

– cheltuielile aferente cifrei de afaceri din perioada de bază;

– cifra de afaceri previzionată.

2) influența modificării prețului de vânzare:

– volumul efectiv al producției vândute exprimat în costuri prevăzute;.

– cifra de afaceri efectivă.

3) influența modificării costurilor pe unitatea de produs:

În finalul analizei este necesar să se studieze și consecințele modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii și anume:

– asupra profitului aferent cifrei de afaceri;

– asupra eficienței utilizării mijloacelor fixe;

– asupra eficienței activelor circulante;

– asupra eficienței utilizării forței de muncă.

3.4. Analiza cheltuielilor întreprinderii în corelație cu volumul fizic al producției

În funcție de corelația cu volumul fizic al producției, cheltuielile întreprinderii se împart în cheltuieli variabile și fixe. Cele variabile reprezintă acea categorie de cheltuieli care se modifică o dată cu variația volumului fizic al producției. Această modificare poate fi strict proporțională, caz în care cheltuielile variabile evoluează după o funcție de tipul: , sau nonstrict proporțională când cheltuielile variabile evoluează după o funcție: .

Dacă reprezentăm grafic evoluția acestora, aceasta ar fi următoarea:

Din categoria cheltuielilor variabile fac parte cheltuielile cu materii prime și materiale directe; cheltuielile cu salariile directe precum și o parte din cheltuielile legate de întreținerea și funcționarea utilajelor (cheltuieli legate de combustibil – energie).

Cheltuielile fixe sau constante reprezintă acele cheltuieli care în anumite limite ale modificării volumului fizic al producției rămân constante. Din această categorie fac parte: cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile cu repartițiile clădirilor administrative, cheltuielile generale ale secțiilor și ale întreprinderilor legate de administrarea și conducerea întreprinderii.

Dacă ar fi să reprezentăm grafic evoluția acestor cheltuieli, acesta s-ar prezenta astfel:

Observăm deci că mărimea acestor cheltuieli nu este nelimitat constantă, ci peste un anumit volum de activitate se modifică și nivelul lor. Pe unitatea de produs, aceste cheltuieli capătă un caracter variabil și se modifică în sens invers în raport cu variația volumului producției.

Ținând seama de gruparea cheltuielilor întreprinderii în cheltuielile variabile și fixe, nivelul lor se poate determina însumând cele 2 categorii de cheltuieli:

Rezultă deci că modificarea cheltuielilor totale se explică prin modificarea cheltuielilor variabile și a celor fixe ale căror contribuții se pot calcula cu ajutorul metodei bilanțiere.

În cadrul analizei este necesar să se stabilească și ponderea cheltuielilor variabile și a cheltuielilor fixe față de cheltuielile totale precum și modificarea acestor ponderi, astfel:

În funcție de modificările absolute intervenite în mărimea cheltuielilor variabile sau cheltuielilor fixe, precum și în ponderea acestor categorii de cheltuieli se pot face aprecieri cu privire la creșterea sau scăderea cheltuielilor variabile sau cheltuielilor fixe și contribuția lor la modificarea cheltuielilor totale ale întreprinderii.

Analiza eficienței cheltuielilor variabile

Pentru aprecierea eficienței cheltuielilor variabile se folosesc indicatorii:

a) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare:

b) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri:

Pentru analiza factorială a acestora vom utiliza următorul model:

Factorii care influențează rata de eficiență a cheltuielilor variabile sunt:

– structura producției vândute,

– prețurile unitare de vânzare;

– costurile variabile pe unitatea de produs.

Influențele acestor factori se vor calcula cu ajutorul metodelor substituției în lanț:

1)

2)

3)

Analiza eficienței cheltuielilor fixe

Ca și în cazul cheltuielilor variabile, pentru a aprecia eficiența cheltuielilor fixe se folosește indicatorul cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri al cărui mod de calcul și model de analiză este următorul:

1)

din care:

1.1)

1.2)

2)

Studii de caz

POZIȚIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

1. Conceptul de poziție financiară

Globalizarea solicită generalizarea instituțiilor și instrumentelor. Norme cu circuit internațional, printre care se numără și Standardele Internațfenale de Contabilitate, au fost emise și instituite din necesitatea informării corecte, inteligibile, relevante, credibile a utilizatorilor (investitori, creditori, furnizori, clienți, public, etc.) asupra situației financiare a întreprinderilor, caracterizată prin: poziția financiară, performanță, modificarea poziției financiare, capacitatea de a genera fluxuri de numerar și echivalente de numerar.

Potrivit IAS 1, Prezentarea situațiilor financiare, informațiile privind nozitia financiară vizează:

resursele economice pe care le controlează și care sunt utile pentru anticiparea capacității întreprinderii de a genera fluxuri monetare în viitor;

structura de finanțare, care este utilă pentru a anticipa nevoile viitoare de credite și posibilitatea obținerii acestor credite;

modul de repartizare a profiturilor și fluxurilor viitoare de trezorerie, lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii și capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care își desfășoară activitatea.

Informațiile privind poziția financiară sunt oferite în primul rând de bilanț. De aceea, analiza bilanțului, în viziune patrimonială, economică sau financiară furnizează diverșilor utilizatori baza științifică a raționamentelor necesare fundamentării deciziilor operaționale și strategice.

2. Surse informaționale pentru analiza poziției financiare

Bilanțul este procedeul de bază al contabilității care reflectă în expresie valorică, la un moment dat, mijloacele economice și sursele lor de finanțare, precum și rezultatele obținute ca urmare a investirii, consumării și reproducției capitalului.

Conform OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, formatul bilanțului este următorul:

Concepția patrimonială privește bilanțul drept un inventar a tot ceea ce posedă și a tot ceea ce datorează o întreprindere, este un inventar al averii agentului economic folosit pentru a măsura valoarea reală a patrimoniului.

Succint structura bilanțului se prezintă astfel:

Figura 1. Structura bilanțului contabil

Prezentarea bilanțului contabil nu este însă suficientă pentru a demara caracterizarea situației financiare, a rentabilității unei întreprinderi. De aceea trebuie avut în vedere, modalitatea de prelucrare a bilanțului contabil cu scopul de a caracteriza echilibrul financiar al întreprinderii și solvabilitatea etc.

Prin operațiunile de rectificare și reclasificare se asigură trecerea de la bilanțul contabil la bilanțul financiar, în cadrul căruia posturile de activ sunt poziționate respectând criteriul de lichiditate, iar posturile de pasiv sunt poziționate în virtutea criteriului de exigibilitate.

O structură sintetică a bilanțului financiar se prezintă astfel:

Figura 2. Bilanț financiar

Bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente de finanțare vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, iar nevoile temporare vor fi finanțate, în special din resurse temporare. Nerespectarea acestor reguli de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar.

Bilanțul funcțional este construit pe ideea de a pune în evidență funcțiunile principale ale întreprinderii pe cicluri: ciclul investiții, ciclul exploatare, ciclul de finanțare.

În practica financiară, bilanțul funcțional este suportul analizei trezoreriei.

Față de bilanțul financiar, construirea și analiza bilanțului funcțional are următoarele avantaje:

aplică principiile adecvării resurselor la nevoi specifice;

urmărește în primul rând natura elementelor de activ și pasiv, și nu lichiditatea și exigibilitatea;

elimină incidențele aspectelor juridice, contabile și fiscale care împiedică reflectarea situației economice și financiare reale a agenților economici.

Din punct de vedere structural, bilanțul funcțional se prezintă astfel:

Figura 3. Bilanț funcțional

3. Analiza poziției financiare cu ajutorul ratelor

Conținutul și sistemul de rate

În analiza poziției financiare a firmei o metodă utilizată prin excelență este metoda ratelor. Rata exprimă raportul dintre doi indicatori care se condiționează și au o anumită putere informativă, raport, ce poate fi exprimat fie sub formă de coeficient (un număr), fie sub formă procentuală sau printr-un număr de zile (durată). Metoda ratelor permite realizarea unor studii comparative în timp și spațiu, aprecierea obiectivă a poziției și performanțelor diverselor întreprinderi.

Mărimile ce se iau în considerare în construcția indicatorilor se obțin fie din situațiile financiare anuale (bilanț, contul de profit și pierdere, note explicative), fie din alte evidențe cu caracter operativ sau statistic.

O rată izolată, singulară nu este semnificativă. Aprecierea informațiilor furnizate prin metoda ratelor nu poate fi dezvoltată decât dacă analistul dispune de valori de referință interne sau externe pentru a avea un criteriu de comparație. Valorile de referință externe pot fi: norme sectoriale, valori înregistrate de întreprinderile ce pot fi considerate ca etalon pentru activitatea respectivă. Valorile de referință interne pot fi: valori înregistrate în trecut pentru ratele respective, valori corespunzând obiectivelor stabilite de conducerea întreprinderii.

Ratele sunt utile în analiză din următoarele considerente:

permit aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii și evaluarea performanțelor managementului, constituind o informație sintetică atât pentru conducerea întreprinderii, cât și pentru acționari, bancă, analiști financiari, etc.

permit vizualizarea unei evoluții, cu condiția ca perioada luată în considerare să fie suficient de mare, cel puțin trei ani, pe baza evoluției trecute putându-se previziona tendința în viitor, cel puțin un an, cu condiția să nu se producă modificări majore față de perioadele anterioare;

asigură realizarea de comparații cu alte întreprinderi de același tip, cu întreprinderi din aceeași ramură sau cu date statistice, permițând și efectuarea unor agregări și prezentarea nivelurilor ratelor financiare, ca medii pe activități economice specifice;

ratele sunt elemente esențiale ale tabloului de bord al întreprinderii. Ele trebuie regrupate și transcrise sub formă de grafice simple, ușor de citit și adaptate nivelului fiecărui responsabil, pentru a clarifica și sintetiza informațiile în vederea ușurării luării deciziilor.

ratele contribuie la luarea deciziilor, recomandându-se totuși utilizarea cu prudență a acestora, fără a lansa aprecieri excesive pe baza unei singure rate.

Ratele de structură ale bilanțului

Analiza structurii patrimoniale, ca parte componentă a analizei poziției financiare, urmărește analiza ponderii diferitelor elemente patrimoniale în totalul bilanțului, precum și raportul între diferite componente de activ, respectiv pasiv. Aceasta completează studiul indicatorilor în mărimi absolute și permite efectuarea de comparații pentru a situa mai corect întreprinderea în mediul său concurențial în spațiu sau pentru a-i aprecia evoluția prin analizele comparative în timp.

Principalele rate de caracterizare a structurii activului sunt.\

a). Rata activelor imobilizate

Această rată urmărește evoluția ponderii elementelor patrimoniale utilizate permanent în total activ, reflectând gradul de investire a capitalului în întreprindere.

Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcție de ramura sau sectorul de activitate din care face parte, cel mai frecvent situându-se în jurul valorii de 40-60%. De asemenea, este cunoscut faptul că dotarea tehnică variază în funcție de profil.

Se pot întâlni următoarele situații:

Rai1>Rai0 – semnifică faptul că ponderea imobilizărilor crește în perioada curentă față de perioada de bază ca urmare a modificării într-o proporție mai mare a valorii activelor imobilizate în raport cu valoarea activului total;

Rai1<Rai0 – ponderea imobilizărilor scade în perioada curentă față de perioada de bază ca urmare a modificării într-o porție mai mare a valorii activului total în raport cu valoarea activelor imobilizate. Ca urmare a conținutului diferit al componentelor activului imobilizat, se pot utiliza următoarele rate complementare:

al). Rata imobilizărilor necorporale (Rin) arată ponderea valorii activelor intangibile (brevete, licențe, mărci comerciale, fond comercial, etc.) în total activ.

O rată înaltă a imobilizărilor necorporale înseamnă fie o activitate de cercetare-dezvoltare semnificativă, fie interesul pentru achiziția de astfel de imobilizări în scopul exploatării lor. în general, întreprinderile românești au o pondere redusă a activelor necorporale. în țările dezvoltate bilanțurile firmelor evidențiază ponderi importante ale activelor imobilizate necorporale.

a2). Rata imobilizărilor corporale (Ric) măsoară ponderea capitalurilor fixe corporale (terenuri, clădiri, mașini și echipamente) în cadrul activelor întreprinderii. Indirect reflectă flexibilitatea întreprinderii la schimbările cerințelor pieței și a tehnologiei.

Rata imobilizărilor corporale depinde de natura activității desfășurate de către o întreprindere. Astfel, ea este mai ridicată în cazul unităților cu un proces tehnologic complex, ce necesită o infrastructură importantă sau echipamente costisitoare și mai scăzută la societățile de comerț și prestări servicii.

Nivelul ratei imobilizărilor corporale este influențat semnificativ de politica de amortizare, politica de investiții sau alegerea contabilă între cost istoric și valoare justă pentru imobilizările corporale.

a3). Rata imobilizărilor financiare (Rif) arată ponderea valorii activelor financiare în total activ și reflectă politica de investiții financiare a firmei.

În mod firesc, indicatorul înregistrează valori ridicate în cazul holdingurilor al căror obiect de activitate îl reprezintă gestionarea unui portofoliu de participații. Valori foarte reduse se pot întâlni la întreprinderile mici și mijlocii, la firmele ce nu dezvoltă o politică activă de investiții financiare.

Rata activelor imobilizate poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare:

b). Rata activelor circulante

Această rată reflectă ponderea activelor cu caracter temporar în total activ, fiind o măsură a flexibilității financiare în măsura în care evidențiază importanța relativă a activelor ușor de transformat în bani.

Între rata activelor imobilizate și rata activelor circulante se formează relația:

Rai + Rac = 100

Se pot întâlni următoarele situații:

Rac1>Rac0 – ponderea activelor circulante crește în perioada curentă față de perioada de bază, ca urmare a modificării valorii activelor circulante într-o proporție mai mare decât cea a activului total. Această modificare este considerată favorabilă în situația în care cifra de afaceri are cel puțin aceeași valoare cu cea a activelor circulante, în condițiile realizării vitezei de rotație cel puțin la nivelul perioadei de bază.

Rac1<Rac0 – ponderea activelor circulante scade, ca efect al modificării valorii activului total într-o proporție mai mare decât cea a activelor circulante. Pentru o apreciere favorabilă (la nivelul unei limite minime), viteza de rotație a activelor circulante trebuie să crească, în condițiile realizării cifrei de afaceri cel puțin la nivelul anului de bază.

Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie operațional se recomandă ratele analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor și rata disponibilităților.

bl). Rata stocurilor (Rst) reflectă ponderea stocurilor (activele circulante cel mai puțin lichide) în total active.

Acest indicator înregistrează niveluri ridicate în cazul întreprinderilor cu activitate de producție și ciclu lung de fabricație, precum și în cazul firmelor de distribuție care prin specificul activității înregistrează un volum ridicat al stocurilor. In sfera serviciilor, această rată înregistrează niveluri foarte scăzute.

În practică se consideră că un nivel echilibrat al ratei stocurilor ar fi de aproximativ 30% în ramurile industriale și de 40-45% în construcții și comerț.

Interpretarea evoluției în timp a ratei stocurilor necesită corelarea cu nivelul cifrei de afaceri, creșterea stocurilor fiind justificată, doar dacă are loc creșterea volumului de activitate:

ICA>Is

unde:

Ica – indicele cifrei de afaceri;

Is – indicele stocurilor.

Stocurile fiind formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producție neterminată, produse finite, mărfuri etc, rata stocurilor poate fi descompusă în următoarele rate analitice:

Evoluția acestor rate prezintă informații indispensabile fundamentării politicii comerciale.

b2). Rata creanțelor (Rcr) reflectă ponderea creanțelor pe care le are întreprinderea în total activ.

Mărimea acestei rate este influențată de domeniul de activitate, de natura relațiilor întreprinderii cu partenerii aflați în aval, de termenele de plată practicate. Ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule în cazul întreprinderilor aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă, ce își achită cumpărăturile în numerar (comerț cu amănuntul, prestări servicii către populație etc.) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderi.

Valorile normale ale acestei rate sunt cuprinse între 20% și 30% în cazul întreprinderilor industriale, și între 10% și 15% în cazul unităților de construcții și de desfacere cu ridicata.

Pentru evidențierea unor aspecte analitice cu implicații asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea analizei creanțelor, având în vedere: natura creanțelor, certitudinea realizării lor, precum și termenul de realizare.

b3). Rata disponibilităților (Rdb) reflectă ponderea disponibilităților în total active și măsoară lichiditatea internă a întreprinderii.

Nivelul disponibilităților unei întreprinderi arată și virtuți organizatorico-manageriale, dar și vicii. Un nivel ridicat înseamnă echilibru financiar consolidat, dar și resurse insuficient utilizate. Rata disponibilităților trebuie apreciată cu multă prudență și din motivul prezentat, dar și datorită fluctuațiilor rapide și posibilităților multiple de operare cu date eronate. La nivelul unei întreprinderi sunt considerate normale următoarele rate ale disponibilităților bănești:

a. 3 – 5% pentru ponderea disponibilităților bănești total active circulante;

b. 1,5 – 2% pentru ponderea disponibilităților bănești în total activ.

Rata activelor circulante poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare:

Ratele de structură din pasiv, cunoscute și ca rate ale surselor de finanțare, permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii (modul de structurare a surselor de finanțare în funcție de proveniență și de gradul de exigibilitate a acestora). Totodată oferă o serie de informații specifice cu semnificații mai complexe decât ratele structurii activului.

Principalele rate de structură ale surselor de finanțare sunt:

a). Rata stabilității financiare (Rsf) reflectă ponderea surselor pe care le are întreprinderea pentru o perioadă mai mare de un an, în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice.

unde: Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii mai mari de un an

Rata stabilității financiare, analizată în dinamică, dacă înregistrează o creștere, reflectă o situație favorabilă, dacă majorarea capitalului permanent în raport cu totalul pasivului se datorează creșterii capitalurilor proprii într-un ritm superior datoriilor pe termen lung.

Dacă rata prezintă o tendința de scădere, situația poate fi considerată favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen lung, fără ca acestea să scadă sub anumite limite dacă întreprinderea beneficiază de efectul de levier.

Preponderența capitalului angajat în sursele financiare reflectă caracterul permanent al finanțării activității conferind grad ridicat de siguranță prin stabilitate în finanțare. Valoarea minimă care oferă o stabilitate acceptabilă este de 50%, deși se consideră normală dacă oscilează în jurul valorii de 66%.

b). Rata autonomiei financiare (Raf) arată cât din patrimoniul întreprinderii este finanțat pe seama resurselor proprii și se determină cu relațiile:

Rata autonomiei financiare globale (Rafg):

Reflectă ponderea capitalurilor proprii în total surse de finanțare. Este de dorit ca nivelul ratei să fie cât mai mare.

Teoria și practica economică au format variantele:

în situația în care capitalul propriu reprezintă cel puțin 2/3 din capitalul total, întreprinderea dispune de o autonomie financiară ridicată, prezentând garanții aproape certe pentru eventualii creditori;

dacă ponderea capitalului propriu în totalul resurselor este cuprinsă între 30 și 50%, riscurile în cazul acordării creditelor sunt mai mari, dar întreprinderea poate beneficia mai departe de credite;

dacă capitalul propriu se situează sub 30%, întreprinderea nu mai prezintă garanții pentru a beneficia de noi credite.

Rata autonomiei financiare la termen (Raft) – este mai semnificativă decât rata precedentă deoarece prezintă structura capitalurilor permanente și arată gradul de independență financiară a întreprinderii pe termen lung. Se poate calcula după relațiile:

(1)

(2)

Pentru prima relație, autonomia financiară este asigurată, în situația în care capitalul propriu reprezintă cel puțin jumătate din cel permanent (Raft(1)>50%).

În al doilea caz, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este mai mare sau egal cu datoriile pe termen lung (Raft(2)>100%).

c). Rata datoriilor pe termen scurt (Rds) reflectă măsura în care resursele curente participă la formarea resurselor totale și la finanțarea activității. Valoarea maxim admisibilă a indicatorului nu poate depăși 50% din total pasiv, valoarea normală oscilând în jurul a 33%.

d). Rata îndatorării măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în totalul surselor de finanțare. Acesta se calculează în următoarele variante:

Rata îndatorării globale (Rîg) – măsoară ponderea datoriilor totale față de terți, indiferent de natura lor, în totalul surselor de finanțare.

O valoare situată în jurul a 66% este considerată normală.

Rata îndatorării la termen (Rît) – se determină folosind relațiile:

(1)

(2)

Calculată cu prima relație, rata îndatorării la termen reflectă proporția în care datoriile pe termen lung participă la formarea capitalului permanent și exprimă o situație favorabilă a întreprinderii dacă are un nivel < 50%.

Cea de-a doua relație de calcul a ratei de îndatorare la termen arată raportul în care se află datoriile pe termen lung față de capitalurile proprii, permițând aprecierea capacității de îndatorare a unei întreprinderi. In acest caz, capacitatea de îndatorare este saturată când rata îndatorării la termen se apropie de 100%.

Ratele de structură pentru analiza lichidității și solvabilității

Analiza ratelor de lichiditate

Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face față obligațiilor pe termen scurt și reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilități (bani). O întreprindere este „lichidă" când resursele degajate de operațiunile curente ale exercițiului îi furnizează suficiente disponibilități pentru a face față scadențelor pe termen scurt.

Pe baza faptului că activele circulante conțin trei elemente (stocuri, cre-anțe și disponibilități bănești – inclusiv investiții financiare pe termen scurt), se pot construi trei rate de lichiditate patrimonială.

1. Lichiditatea generală (Lg) se calculează ca raport între activele curente și datoriile curente:

Conform IAS 1, Prezentarea situațiilor financiare, lichiditatea generală este strâns legată de fondul de rulment și este considerată a fi un bun indicator al capacității întreprinderii de a-și achita facturile și de a rambursa creditele contractate.

Nivelul acestei rate variază în funcție de sectorul economic: este subunitar în sectorul de distribuție și aproape de 2 în sectoarele industriale cu ciclu lung de fabricație. Potrivit uzanțelor internaționale, lichiditatea generală trebuie să fie situată înjurai cifrei 2 (respectiv 200%).

Valoarea supraunitară a acestei rate semnifică faptul că fondul de rulment este pozitiv (calculat pe baza părții de jos a bilanțului) și totodată acesta îi permite întreprinderii să facă față anumitor dereglări care pot, apărea în mișcarea activelor circulante.

Valoarea subunitară a ratei înseamnă că datoriile pe termen scurt nu sunt acoperite de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă.

2. Lichiditatea curentă sau intermediară, în literatura străină de specialitate, se întâlnește și sub denumirea de lichiditate imediată, având în vedere circulația în plin a titlurilor de credit (cambia și biletul la ordin). Exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe, investiții financiare pe termen scurt și disponibilități bănești. Este evident faptul că, mijloacele bănești, precum și creanțele sunt mai ușor disponibile pentru stingerea datoriilor decât o unitate de stocuri, de orice tip.

Valoarea acestei rate se consideră normală, potrivit uzanțelor internaționale, dacă este de 0,8-1 (sau 80-100%). Lichiditatea curentă prezintă un nivel asiguratoriu, cerficând faptul că întreprinderea este capabilă să-și acopere datoriile pe termen scurt.

Valoarea informațională a acestei rate se dezvăluie prin analiza comparativă în timp și prin raportare la lichiditatea generală.

3. Lichiditatea la vedere (imediată), numită și capacitate de plată, reflectă capacitatea firmei de a achita datoriile curente, pe baza disponibilităților bănești (inclusiv a investițiilor pe termen scurt):

Se consideră că nivelul acestei rate este normal între 0,2 și 0,3.

În analiza economico-financiară, rata lichidității imediate mai este cunoscută și sub denumirea de rată a solvabilității imediate. Interpretarea ei presupune o serie de capcane:

Un nivel ridicat al acestei rate indică o solvabilitate mare, dar acest lucru se poate datora unei utilizări precare a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.

Un nivel redus al ratei lichidității imediate, arătând o valoare redusă a lichidității, ilustrează o situație care poate fi comparabilă cu menținerea echilibrului financiar, și numai dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităților, dar deține, în schimbul acestora, valori de plasament, creanțe, stocuri cu un grad mare de lichiditate.

Analiza ratelor de solvabilitate

Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face față.. scadențelor pe termen lung și mediu și depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadențe și de cheltuielile financiare (costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar al întreprinzătorului care dorește să-și păstreze autonomia financiară și flexibilitatea gestiunii și rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări și fluxurile de plăți, dar și dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de finanțare pe termen lung (în active corporale și financiare) și resursele de finanțare cu caracter permanent (capitalurile proprii și îndatorarea la termen).

Solvabilitatea întreprinderii se exprimă cel mai des prin intermediul următorilor indicatori:

1. Rata solvabilității generale (Rsg) arată măsura în care activele totale ale firmei pot acoperi datoriile totale ale firmei.

Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se bucură firma față de bancă și creditori. Valoarea critică a acestei rate este de 1,5. In analiză putem distinge următoarele cazuri:

o valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că firma are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești față de terți;

o valoare situată sub 1,5 evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii/creditorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii.

2. Rata solvabilității patrimoniale (Rsp) se calculează ca raport între capitalul propriu și suma dintre acesta și creditele totale.

Acest indicator este calculat în cele mai multe situații de bănci, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite. Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale trebuie să se încadreze în limitele 0,3-0,5. De regulă, o rată a solvabilității patrimoniale situată sub 0,3 este apreciată ca riscantă de către finanțatori.

Studii de caz