Analiza Performantelor Financiare ale S.c. Abicar S.r.l

CUPRINS

INTRODUCERE

În prezent mediul de afaceri se confruntă cu numeroase provocări care pot avea un impact major asupra performanței. Schimbările se produc permanent pe piața economică și cel mai dificil lucru este să ținem pasul cu ele.

Astfel, performanța entităților economice devine fundamentală, reprezentănd o stare de competitivitate a acestora, atinsă printr-un nivel de productivitate și eficacitate care îi asigură o prezență durabilă pe piață.

Evaluare performanței financiare reprezintă punctual de pornire în procesul de îmbunătățire, deoarece ne ajută să înțelegem unde ne situăm în raport cu ceilalți sau cu standardele și să stabilim obiective pentru viitor.

În acest sens, primul capitol abordează aspectele teoretice privind conceptul de performanță, evoluția în timp a conceptului de performanță si tipologia acesteia.

Capitolul al doilea tratează evaluarea performanței ca fiind elementul managementului performanței prin diferite modele, după care are loc prezentarea principalelor indicatori pentru aprecierea noțiunii de performanță si la finalul acestui capitol este menționat analiza riscului de faliment prin modele bine cunoscute în domeniul economic.

Capitolul al treilea include prezentarea generală a firmei și analiza propriu zisă a performanței firmei aleasă pe baza indicatorilor si modelelor menționate in capitolul anterior și în ultimul rând și o posibilă dezvoltare viitoare a întreprinderii.

CAPITOLUL 1. PERFORMANȚA ENTITĂȚILOR ECONOMICE

1.1. CONCEPTUL DE PERFORMANȚĂ

“Conceptul de performanță se pretează la o varietate aproape infinită de definiții, multe dintre care se referă la contexte specifice sau perspective funcționale” (Pintea, 2011:20). Anthony(1965) este unul dintre primii autori care dau o definiție conceptului de performanță și împarte acest concept în suma a două componente primare: eficiența și eficacitatea.

În contextul definiției lui Anthony(1965), acesta definește eficiența ca fiind “performanța din perspectiva intrărilor și a ieșirilor, astfel încât volumul mai mare de rezultate pentru un anumit volum de intrări, presupune o mai mare eficiență”. Eficacitatea este definită prin “gradul în care rezultatele planificate sunt realizate”.

Această abordare a avut un rol inovator în literatura economică, deoarece până în acel moment majoritatea autorilor defineau performanța în strânsă legătură cu rezultatele financiare ale entităților economice.

Apariția modelului Balanced Scorecard dezvoltat de Kaplon și Norton la începutul anilor `90. a propus să fie inclus în conceptul de performanță atât o perspectivă financiară cât și o perspectivă non-financiară.

Într-o prezentare sumară a acestui model, autorii Kaplan si Norton apreciază că la baza acestui model stau două principii. Un prim principiu pleacă de la ideea că organizația este o rețea de relații între partenerii săi și că aceștia sunt interesați de performanța întreprinderii și pot acționa asupra ei. De asemenea sunt definite cel puțin cinci tipologii de parteneri: „clienții, angajații, furnizorii, proprietarii și comunitatea”.

Un al doilea principiu se bazează pe ideea că strategia trebuie cunoscută, urmărită și aplicată la toate nivelurile organizației.

Studiile de la sfârșitul anilor `90 căuta să redea o altă dimensiune conceptului de performanță. Astfel, Bachet(1998) căută să dea o dimensiune pe termen lung performanței; acesta sugerează renunțarea la abordarea conform căreia performanța este o sumă a performanțelor parțiale și că trebuie introdus conceptul de “performanță globală” “care trebuie întemeiat pe o legătură între economic, social și preocuparea de reușită pe termen lung”. Astfel, acesta dezvoltă un model al performanței bazat pe trei dimensiuni și anume: dimensiunea economică, dimensiunea ecologică și dimensiunea socială.

Abordarea lui Bachet este o continuare a abordării lui Elkington din 1980, care prin modelul Triple Bottom Line(TBL) sugerează renunțarea la concentrarea exclusivă asupra valorii adăugate și introducerea unor preocupări asupra valorii sociale și de mediu.

Lebas(1995), prezintă conceptul de performanță sub forma unui arbore care cuprinde o mulțime de variabile care contribuie la înțelegerea conceptului de performanță. Aceste variabile sunt : “calitatea, flexibilitatea, inovare, satisfacția clienților, condiții de lucru, procesele interne, formare, calificare, investiții, informații și relațiile cu clienții și furnizorii”.

Într-un studiu al lui Vernoncu și Zalman(2005), în încercarea definirii conceptului de performanță, pe lângă conceptele de eficiență și eficacitate este introdus și avantajul concurențial ca și factor al performanței.

Pe baza multitudinii de studii asupra conceptului de performanță, Secară(2006), reiterează câteva trăsături definitorii ale conceptului de performanță.

O primă trăsătură este universalitatea. Conform acestei trăsături, performanța poate fi folosită în diverse domenii, însă indiferent de domeniu, performanța presupune obținerea unui rezultat deosebit de bun și cu ajutorul acestui termen putem caracteriza rezultatele unui anumit tip de activitate.

A doua trăsătură este precizia, conform căreia performanța trebuie să poate fi cuantificabilă prin diverse indicatori. Totuși, apariția conceptului de performanță globală care ia în calcul și dimensiunile sociale și de mediu, a făcut ca performanța să capete și o latură mai abstractă.

Evaluarea personalizată pentru fiecare domeniu în parte este cea de-a treia trăsătură a performanței. Astfel, se apreciază ca pentru fiecare sector de activitate, indiferent că se aplică o evaluare cantitativă sau calitativă a performanței, evaluarea trebuie să se facă prin utilizarea indicatorilor proprii de măsură, specifici acestuia.

O ultimă trăsătură a conceptului de performanță, este ca performanța trebuie raportată la un referențial. Astfel, indiferent de domeniul la care ne raportăm, trebuie să există un obiectiv de atins, iar performanța obținută trebuie raportată la acest obiectiv.

În încercarea de a prezenta cum au definit mai mulți autori conceptul de performanță, se observă că deși aceasta este o preocupare apărută mai degrabă în ultimii 50 de ani, deja există o bază destul de mare de opinii, existând diferențe semnificative intre definirile acestui concept.

Cu toate acestea, se observă o tendință generală a acestora de a introduce noi dimensiuni ale conceptului de performanță: de la un indicator construit semnificativ din factori cantitativi, la adăugarea unor factori de natură calitativă și mai greu măsurabili.

1.2.EVOLUȚIA ÎN TIMP A CONCEPTULUI DE PERFORMANȚĂ

Pintea(2011), realizează o sinteză asupra evoluției conceptului de performanță în timp. Conform acesteia, primele preocupări în definirea acestui concept au apărut la începutul anilor `50 și se pot identifica patru mari perioade, în privința evoluției gândirii economice asupra acestui concept:

perioada 1950-1980, o perioadă în care nu există o părere unanimă referitoare la definirea acestui concept, însă în funcție de autor sunt utilizate următoarele cuvinte-cheie în legătură cu conceptul de performanță: productivitatea, flexibilitatea, adaptabilitatea, cifra de afaceri, costurile de producție, etc.;

perioada 1980-1990 când se observă o tendință unitară de a definii performanța în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor;

perioada 1995-2000, când conceptul de performanță era definit în funcție de eficiență și eficacitate;

după anul 2000, s-a pus problema definirii performanței în funcție de crearea de valoare.

În prima perioadă(anii `50-`80), definițiile nu sunt deloc omogene în ceea ce privește conceptul de performanță. Astfel, Jianu(2007), realizează o trecere în revistă a literaturii de specialitate din perioada anilor 50-80.

Georgopoulos și Tannernbaum(1957), considera performanța ca fiind echivalentul eficacității organizaționale, care reprezintă gradul cu care o entitate economică, ca și sistem social și ținând cont de unele resurse și mijloace limitate, atinge obiectivele sale fără un efort excesiv din partea membrilor săi. Criteriile utilizate pentru aprecierea performanței sunt: productivitatea, flexibilitatea și tensiunile interorganizaționale.

Katz și Kahn(1966), propun o abordare strict cantitativă, făcând referire la veniturile obținute. Conform acestora performanța unui agent economic se referă la maximizarea venitului pe care entitatea îl poate obține din funcționarea sa cu ajutorul mijloacelor eficace și eficiente, adică economice și tehnice, dar și cu ajutorul mijloacelor politice și propun următoarele criterii pentru aprecierea performanței: creștere, stocaj, supraviețuire și controlul mediului înconjurător.

În 1968, Friedlander și Pickle introduc conceptul de profit ca fiind un criteriu de apreciere a performanței. Alături de profit cei doi mai consideră că și satisfacția salariaților și valoarea entității sunt măsuri ale performanței.

KnemaKhem(1971), căutând să răspundă la întrebarea “Ce reprezintă măsurarea performanțelor”, concluzionează că “măsurarea performanțelor reprezintă un sistem de tehnici de control destinat să asigure faptul ca realizările din diverse centre de responsabilitate din entitate sunt conforme cu normele stabilite pentru fiecare dintre ele”.

Spre sfârșitul acestei prime perioadă(1950-1980), Dubois(1979) propune folosirea a cinci dimensiuni ale performanței în procesul de evaluare al acesteia:

creșterea(sporul de valoare adăugată raportată la valoarea adăugată din perioada precedentă);

rentabilitatea(excedentul brut din exploatare/cifra de afaceri);

productivitatea(valoarea adăugată/active imobilizate la valoarea brută);

îndatorarea(datorii financiare/ capacitatea de autofinanțare);

solvabilitatea(datorii financiare/valoarea netă contabilă a activelor imobilizate).

Referitor la perioada 1950-1980 se poate concluziona că preocupările autorilor au vizat mai puțin spre definirea performanței ci mai degrabă înspre identificarea de criterii de apreciere a acesteia.

Pintea(2011) apreciază că această multitudine de definiri ale conceptului de performanță poate fi explicat, că fiecare dintre partenerii unei societăți (acționari, administratori, angajați, clienți, furnizori etc) are propriul interes (economic sau de altă natură) și fiecare are așteptări diferite în legătură cu entitatea economică și astfel noțiunea de performanță “capătă o dimensiune relativă al cărei sens este stabilit de către fiecare utilizator în parte, în funcție de contextul în care este folosită”.

În perioada 1980-1990, accentul se pune pe definirea performanței în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor. Debiens(1988) definea performanța ca fiind “arta de a face afaceri bune, este modul de a utiliza cea mai bună parte dintre resursele entității economice pentru atingerea obiectivelor acesteia”.

În această perioadă se formează ideea că “performant este cel care își atinge obiectivele”, iar din punctul nostru de vedere, acesta este un criteriul de definire al performanței valid, chiar și în zilele noastre.

În literatura economică românească, eficiența economică este definită ca fiind “cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele care decurg din diferite variante preconizate pentru utilizare (consum productiv, consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrare sau neintrate în circuitul economic”( Margulescu, 1994:47).

În perioada 1995-2000, cuvintele cheie în definirea conceptului de performanță sunt eficiență și eficacitate. Eficiența este definită de O’Donnel și Duffy(2002), ca “o măsură în care o resursă este folosită pentru un scop dat”. Un proces poate fi caracterizat ca fiind eficient atunci când folosește mai bine timpul și energia pusă la dispoziție. Eficiența este inerentă oricărei activități, dar este dificil de măsurat.

Niculescu și Lavalette(1999) definesc eficacitatea astfel: “o întreprindere devine în mod operațional eficace atunci când știe să identifice și să stăpânească și să controleze interactivitatea între resursele interne și externe de dezvoltare, răspund cât mai bine așteptărilor partenerilor externi”.

Pe baza conceptelor de eficiență și eficacitate, Anthony(2003) propune o abordare bidimensională a performanței ca fiind suma eficienței și eficacității. Astfel, eficiența înseamnă “a efectua corect activitățile”, iar eficacitatea înseamnă “a efectua activitățile corecte”.

După anul 2000, performanța începe să fie definită în strânsă legătură cu ideea de “creare de valoare”. Lungu(2006, citat de Pintea, 2011:35) afirma că “performanța este un nivel de potențialitate instabil al unei întreprinderi, realizat prin tot ceea ce a optimizat cuplul valoare-cost și a făcut că întreprinderea să fie competitivă pe segmentele sale strategice”.

Însă din anul 2005 până în prezent, este recunoscut faptul că performanța presupune crearea de valoare pentru toate categoriile de părți interesate.

Referitor la părțile interesate de performanța, considerăm că este normal că părțile care gravitează în jurul unei entități să fie interesați de valoarea creată de aceasta și implicit de către performanța obținută. Astfel, acționarii sunt primii interesați de performanța întreprinderii, deoarece le influențează în mod direct venitul obținut (fie direct prin plata dividendului, fie indirect prin creșterea valorii investiției). Managerii și angajații pot fi interesați mai ales dacă au clauze conform cărora sunt remunerați suplimentar în funcție de performanțele întreprinderii, iar în cazul în care nu au astfel de participații la profit, ei pot fi interesați în privința stabilității companiei la care lucrează. Creditorii, furnizorii și statul ar trebui să fie interesați de performanța întreprinderii, deoarece este de dorit să fi implicit în afaceri cu un partener stabil cu care poți desfășura afaceri pe termen lung; astfel orice nerealizare a entitații îi poate afecta mai devreme sau mai târziu pe toți cei implicați în mediul intern sau extern al unei organizații.

1.3. TIPOLOGIA PERFORMANȚEI

În literatură de specialitate sunt propuse mai multe criterii de clasificare a performanțelor. Boldeanu(2008, citat de Pintea, 2011:40), propune 6 criterii de clasificare a performanțelor:

aria de formare și desfășurare a performanțelor;

amploarea sau complexitatea gradului de desfășurare a activității unei entități;

domeniile în care care performanțele pot fi identificate;

gradul de cuantificare a performanțelor;

structura organizațională;

sfera de cuprindere.

În legătură cu primul criteriu, adică aria de formare și desfășurare a performanțelor David(2003) propune luarea în calcul a trei astfel de arii: performanțele la nivel macroeconomic, la nivel mezoeconomic și la nivelul microeconomic.

Performanțele la nivel macroeconomic se pot referi fie la nivelul macroeconomic monidal(global) sau la nivel național. Indicatorii care măsoară performanța la nivel macroeconomic pot fi rata inflației, produsul intern brut, investiții străine, deficitul bugetar.

Performanțele la nivel mezoeconomic se referă la valorile care caracterizează o ramură sau un sector de activitate, în timp ce performanțele la nivel microeconomic se referă la aspectele care caracterizează în mod individual un agent economic.

Un alt criteriu de clasificare a performanțelor este gradul de cuantificare. Confrom acestui criteriu performanțele se împart în : performanțe calitative și performanțe cantitative.

Performanțele calitative sunt mai greu de cuantificat deoarece se exprimă prin formulări de tipul “foarte bună”, “medie” , “nesatisfăcătoare”. În schimb performanțele cantitative se exprimă prin valori numerice, și sunt mult mai ușor de interpretat mai ales atunci când există date similare pentru a realiza comparații. Astfel “o problemă care poate apărea în utilizarea măsurilor cantitative ale performenței se referă la modul de alegere a acestor măsuri, în sensul că dacă acestea nu sunt alese în concordanță cu activitatea entității ele pot deveni la fel de vagi precum cele calitative”( Pintea, 2011:42).

CAPITOLUL 2. EVALUAREA PERFORMANȚELOR FINANCIARE ALE ENTITĂȚILOR ECONOMICE

.

2.1. EVALUAREA PERFORMANȚEI-ELEMENT AL MANAGEMENTULUI PERFORMANȚEI

“Managamentul este un termen care derivă din verbul englez “to manage” (a reuși, a organiza) si are o semantică deosebit de complexă, care prezintă cel puțin următoarele sensuri(Dumitru, 2005:53-54):

managementul constituie o stare de spirit specifică, reflectată intr-un anumit mod de a privi și aborda problemele de manieră concretă;

managementul reprezintă o artă, evidențiind latura sa pragmatică, și constă in măiestria conducătorului de a aplica–la realitățile diferitelor situații–cunoștințele științifice, în condiții de eficiență;

managementul este o știință, adică un ansamblu organizat și coerent de concept, principii, metode si tehnici prin care se explică–în mod sistematic–fenomenele ce se produc în conducerea întreprinderilor.”

În perioada de instabilitate economică, gestionarea oricărei companii a avut mereu probleme cu creșterea eficienței sale. Numai o eficiență sporită poate asigura competitivitatea companiei, prin urmare, bunăstarea lor și succesul comercial. Situația economică actuală dictează necesitatea de a găsi noi modalități de creștere a eficienței întreprinderilor, analiza cauzelor și a factorilor care împiedică dezvoltarea lor(Amosov și Golokov,2012).

Conceptul de management al performanței se referă la utilizarea măsurării performanței pentru a efectua schimbări în procesele, activitățile, cultura organizației pentru a putea permite stabilirea politicii și a obiectivelor și aplicarea acestora.

Astfel măsurarea performanței în managementul afacerilor este o activitate esențială pentru a permite creșterea eficienței(Celusarczyk și Kot,2012).

Evaluarea performanțelor se poate face exclusiv prin intermediul unor indicatori sau prin aplicarea unor modele. În acord cu tendințele din literatură de după anul 2000, conform cărora nu doar acționarii sunt interesați de performanța unei întreprinderi, ci toți partenerii acesteia(angajați, manageri, creditori, clienți, furnizori), s-au dezvoltat o serie de modele care caută să surprindă interacțiunea dintre acestea.

Câteva dintre cele mai populare modele de management al performanței sunt următoarele(Albu N. & Albu C., 2005):

Tabloul de Bord(TB), are o vechime încă din perioada interbelică și a fost dezvoltat și utilizat pentru prima dată în Franța. Acest instrument de evaluare a performanțelor financiare are un număr limitat de indicatori și are scopul de a evidenția diferențele existente între previzional și realizat. Aceasta este un instrument de informare și semnalizare, “un instrument de pilotaj” adică un instrument în luare deciziilor, dar și un instrument de dialog între managerii diferitelor niveluri ierarhice. Principalul neajuns al acestui instrument este faptul că indicatorii financiari au o importanță prea mare și în plus sunt utilizate referințe interne (de exemplu realizarea bugetului) și sunt excluse obiectivele dinamice (benckmarkingul).

Balanced Scorecard este un instrument dezvoltat de către Kaplan și Norton și are în prezent o foarte mare popularitate practică fiind utilizat de companii renumite precum Siemens, AT&T, BMW sau Hilton. Cum spuneam deja, acest model de management al performanței ia în calcul că firma este o rețea a partenerilor săi și toți sunt interesați de performanță firmei.

Modelul Performance Prism(PP), adaptat în limba română ca și “Prisma Performanței” este propus de Universitatea Cranfield. Modelul conține câteva elemente comune ale modelul Balanced Scorecard; modelul este cunoscut ca fiind “modelul bazat pe așteptările partenerilor”. Conform acestui model, atunci când este definită performanța trebuie să se răspundă la următoarele 4 întrebări:

Cine sunt partenerii și care sunt așteptările lor?

Ce strategii trebuie aplicate pentru a ține cont de aceste așteptări?

Ce procese și ce competente trebuie dezvoltate?

Care este contribuția așteptată de la parteneri pentru dezvoltarea capacităților?

Modelul Skandia Navigator Framwork(SNF) a fost dezvoltat în anul 1990 de către firma suedeză Skandia, în același timp în care Kaplan și Norton dezvoltau modelul Balanced Scorecard. Conform modelului SNF, în sfera performanței sunt incluse următoarele domenii: financiar, clienți, resurse umane, procese și înnoire/dezvoltare.

Aceste modele prezentate mai sus, au ca și caracteristică comună faptul pornesc de la premisa că trebuie ținut cont de toți factorii (partenerii) care gravitează în jurul firmei. Influența acestor factori este greu de cuantificat în termeni cantitativi, iar unele dintre acești factori sunt de natura calitativă.

Cu toate acestea, indicatorii de natură cantitativă în materie de performanțe dețin un rol major în aprecierea performanțelor unei întreprinderi, iar în subcapitolul următor se realizează o prezentare detaliată a acestora.

2.2. INDICATORI PENTRU APRECIEREA PERFORMANȚELOR FINANCIARE

Pentru aprecierea performanțelor financiare, putem aprecia că literatura economică propune o serie de indicatori clasici. În ceea ce urmează vom realiza o abordare asupra acelor indicatori care se pot determina pe baza situațiilor financiare ale societăților și a notelor aferente acestora.

Desigur, rămâne la aprecierea factorilor de decizie să selecteze acei indicatori pe care îi consideră reprezentativi în funcție de obiectul de activitate al agentului economic, de contextul economic în care își desfășoară activitatea și cel mai important să-i aleagă pe cei care sunt reprezentativi în legătură cu obiectivele trasate.

Achim(2014), tratează problematica performanțelor financiare, considerând că acestea se pot aborda prin următoarele perspective:

Analiza stării de profitabilitate

Analiza stării de profitabilitate pe nivele de activitate

Analiza ratelor de profitabilitate

Analiza stării de rentabilitate

Analiza ratelor rentabilității economice

Analiza ratelor rentabilității financiare

Aceste rate reprezintă “instrumente utile de analiză care sintetizează un volum mare de date intr-o formă mai ușor de înțeles, de interpretat și de comparat”(Batrancea și Batrancea,2005:205).

2.2.1. ANALIZA STĂRII DE PROFITABILITATE

Cel mai adesea, profitabilitatea este atașat la conceptul de performanță, care, la un nivel organizațional, este evaluată în legătură cu atingerea obiectivelor strategice și de a obține rezultatele așteptate(Aslau și Cuc,2012).

“Măsurarea performanțelor financiare ale entității prin sistemul de rate reprezintă o formă de măsurare sintetică a eficienței activității economice prin evaluarea raportului efect/efort și presupune utilizarea în acest sens a ratelor de profitabilitate”(Achim, 2014:345).

Ghibson(1998) definește profitabilitatea ca fiind “abilitatea firmelor de a genera câștig”. În literatura românească(Bulgea, 2004) consideră că ratele de profitabilitate cunoscute și sub denumirea de rate de marjă se construiesc că raport între rezultatele de natura profitului, veniturilor și a cheltuielilor.

Într-o abordare a interpretărilor internaționale IFRS efectuate de autori americani indicatorii de profitabilitate “semnifică în sens general un indiciu al modului în care marjele de profit ale unei societăți sunt asociate vânzărilor, capitalului mediu și capitalului propriu mediu”(Greuning, 2005:27).

Astfel analiza stării de profitabilitate pe nivele de activitate, propune urmărirea succesivă a nivelelor exploatare, financiar, global, extraordinar și total care caracterizează structura de venituri și cheltuieli a unui agent economic.

La nivelul de exploatare primul indicator cheie este cifra de afaceri netă (CAN) care este suma dintre volumul mărfurilor vândute, producția vândută și subvențiile de exploatare aferente cifrei de afaceri.

Acest indicator se poate prelua direct din contul de profit și pierdere, fie că vorbim despre o societate românească, fie că vorbim despre o societate din altă țară.

Acest indicator, alături de totalul activelor, capitalizarea bursieră și numărul de angajați este un criteriu fundamental în prezentarea dimensiunilor unei companii și oferă o primă imagine asupra dimensiunii afacerii despre care se discută.

Alături de cifră de afaceri la nivelul de exploatare mai sunt definiți următorii indicatori cheie:

producția exercițiului: reflectă activitatea productivă globală a entității formată din producția care a fost deja valorificată sau producția obținută și necomercializată;

marjă comercială: valoarea nou creată, indicator cheie în special pentru societățile din sfera comerțului;

marjă industrială: indicator similar cu marjă comercială, specific societăților din sfera producției;

valoarea adăugată: suma dintre marjă comercială și marjă industrial.

Excedentul brut din exploatare (EBITDA) reprezintă rezultatul exploatării înainte de deducerea dobânzilor, a impozitelor, a deprecierilor și a amortizărilor. Conform standardelor de raportare românești (RÂS), rezultatul din exploatare ține cont de deprecieri și amortizări.

La nivel financiar sunt cuantificate veniturile și cheltuielile de natură financiară precum diferențe privind cursul valutar sau cheltuieli/venituri din dobânzi.

Dacă la nivelul de exploatare, prezența profitului este o condiție obligatorie pentru o societate performantă, la nivel financiar pot exista două abordări(Achim,2014):

în cazul în care rezultatul financiar este unul pozitiv(profit) situația este favorabilă dacă este rezultatul plasării eficiente a resurselor, însă poate fi privit ca fiind nefavorabil dacă societatea evita să se angajeze în operațiuni de împrumut în vederea investirii și creșterii rezultatului operațional;

în cazul în care rezultatul financiar este negativ(pierdere) situația trebuie interpretată ca fiind favorabilă, dacă cauza acestor pierderi la nivelul financiar sunt cheltuielile cu dobândă care însă sunt aferente unor împrumuturi privind investițiile, care generează plus-valoare la nivelul exploatare; situația este nefavorabilă atunci când rentabilitatea investițiilor procurate prin creditare este inferioară costului finanțării.

Prin însumarea rezultatelor de la nivelul exploatare și financiar se obține rezultatul global. Aici se pot definii următorii indicatori: rezultatul brut total, rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit, rezultatul net și capacitatea de autofinanțare.

O altă componentă a analizei stării de profitabilitate o reprezintă analiza ratelor de profitabilitate, astfel literatura românească propune defalcarea ratelor de profitabilitate în ratele profitabilității comerciale, ratele de rentabilitate și ratele bursiere.

Ratele profitabilității comerciale sunt construite prin raportarea unui indicator de profit la cifra de afaceri netă. În acest sens, avem:

rata marjei brute a profitului: rezultat brut din exploatare/cifra de afaceri;

rata marjei nete a profitului: profit net/cifra de afaceri;

rata marjei brute a profitului din exploatare: rezultat din exploatare/cifra de afaceri;

rata marjei brută din vânzări: rezultatul brut aferent cifrei de afaceri/cifra de afaceri;

rata marjei comerciale: marjă comercială/vânzările de mărfuri.

“În general o creștere a acestor rate reflectă o creștere a gradului de profitabilitate, însă aceste rate trebuie corelate cu domeniul de activitate și mărimea companiei, poziția acesteia în cadrul sectorului și strategia adoptată de aceasta la un moment dat”( Achim, 2014:269).

ANALIZA STĂRII DE RENTABILITATE

Rentabilitatea este una din formele sintetice de exprimare a eficienței întregii activități financiar-economice ale întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, în toate etapele din circuitul economic(Caruntu și Lapadusi,2012).

“Rentabilitatea poate fi definită drept capacitatea unei întreprinderi de a realiza profit. Mărimea absolută a rentabilității este reflectată de profit, iar gradul in care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii generează profit este reflectat de ratele de rentabilitate”(Gheorghe, 2008:177).

“În opiniile unor autori există diferențe între ratele de profitabilitate și cele de rentabilitate. Astfel, dacă în literatura americană nu există nici o diferență între acestea, în literatura europeană există câteva diferențe minore(Achim, 2014:271):

profitabilitatea reprezintă o condiție necesară pentru existența rentabilității într-o activitate economică.

ratele de rentabilitate exprima eficiența activității prin raportarea efectelor financiare la eforturile implicate; ratele de profitabilitate nu se exprima neapărat ca un raport efect/efort, putând apărea și sub formă de raport efect/efect, așa cum s-a putut constata în cazul ratelor de profitabilitate comercială”.

Ratele de rentabilitate pot fi separate în ratele rentabilității financiare și ratele de rentabilitate economică.

Ratele de rentabilitate financiară sunt foarte importante pentru acționari, deoarece exprima eficiența investiției efectuate de acționari și creditorii pe termen lung sub forma capitalurilor proprii sau a capitalurilor permanente.

Cele mai cunoscute două rate ale rentabilității financiare sunt:

rata rentabilității capitalului propriu(ROE – return on equity), calculată prin raportarea profitului net la capitalurile proprii. Practic dimensiunea acestui indicator ne arată cât câștigă un investitor pentru o unitate monetară investita (investițiile acționarilor sunt cuantificate în bilanț sub forma capitalurilor proprii);

rata rentabilității capitalului angajat, exprimată ca și raport între EBIT și Capitalul Permanent.

A doua componentă a ratelor de rentabilitate reprezintă rentabilitatea economică, care “măsoară remunerarea ansamblului de active utilizate de întreprindere, fiind cunoscută sub denumirea de rentabilitatea activelor”(Jianu, 2007:418).

Eficiența investițiilor reprezentate prin resursele controlate de entități, poate fi exprimată sub forma ratelor rentabilității economice, iar cei mai importanți indicatori sunt următorii:

rata rentabilității activelor(ROA – Return on assets) exprimată ca raport între profitul net și totalul activelor și arata cât profit se obține la fiecare unitate de active;

rata rentabilității economice în sens general pune în evidență capacitatea activelor de a genera profitul brut și să calculează ca și raport între profitul brut și activele totale;

puterea de câștig a activelor este definită ca raport între profitul înainte de deducerea dobânzilor și a impozitelor(EBIT) și activele totale;

rata rentabilității cheltuielilor este raportul dintre rezultatul net și cheltuielilor totale.

Achim(2014) apreciază că o creștere a marjei nete a profitului este principala cauză de creștere a rentabilității activelor, iar pentru o apreciere pertinentă asupra ratelor de rentabilitate economică se va proceda la comparații ale acestora cu mediile existente în ramura sau sectorul de activitate în care activează.

După ce am trecut în revistă indicatorii de apreciere ai performanțelor financiare se observă ca majoritatea dintre acestia au ca și element fundamental în contrstructia lui, profitul. În situațiile financiare ale unei întreprinderi, profitul poate avea mai multe forme de apreciere: profit brut, profit net, profit din exploatare sau profit înainte de dobânzi și impozite.

2.3.ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

Când vine vorba de faliment trebuie să pornim de la simptomele care duc la eșecul financiar al unei companii . Eșecul financiar sau falimentul a unei companii este un eveniment care poate cauza pierderi pentru bănci , furnizori , acționari și comunitatea mai largă. Falimentul este adesea o consecință a ineficienței unei întreprinderi și decizia părților interesate de a recupera investițiile prin emiterea de declarare a falimentului(Ciotina și Citotina,2013).

Studiul entităților aflate în dificultate prezintă o importanță deosebită pentru o serie largă de parteneri de afaceri printre care(Achim,2014:330-331):

băncile care preocupate în mod evident de calitatea portofoliilor de credite;

acționarii care sunt interesați să-și protejeze capitalul investit și să se poată bucura de beneficiile oferite de respectiva investiție (obținerea de dividende);

potențialii investiții care doresc să cunoască starea entității înainte de a-și învești capitalul deținut;

creditorii care au interesul să-și recupereze capitalul acordat sub formă de împrumut;

partenerii de afaceri (clienți, furnizori), aceștia dorind să încheie relații cu companii sigure care să-și poate îndeplini obligațiile contractual.

Pentru evaluare riscului de faliment s-au dezvoltat mai multe metode, printre care (Achim, 2014:333):

Metode bazate pe variabile nefinanciara-calitative

Metode manageriale

Metode de strategie competiționale

Metode bazate pe variabile financiar-cantitative:

Metode patrimoniale (utilizând corelații între diferite rate)

Metode statistice (bazate pe funcția scor)

Metode combinate

Metode bancare

În cele ce urmează voi prezenta două metode statistice, acestea fiind construite sub formă de metoda scorurilor.

Principiile metodei scorurilor propun determinarea unui indicator mai complex, format din suma unor alți indicatori cărora le sunt acordate ponderi diferite. Apoi în funcție de scorul obținut societatea este încadrată într-o clasă de risc de faliment.

Modelul propus de Altman a fost dezvoltat în anul 1975, și prin intermediul lui au fost prevăzute 75 % din falimentele unor firme cu aproximativ 2 ani înainte de producerea acestora.

Variabilă Z, are la bază următoarea ecuație:

Z= 1.2 * X1 + 1.4*X2 + 3.3 * X3 + 0.6*X4 +0.999*X5.

Indicatorii reprezentativi ai acestui model sunt:

X1: Flexibilitatea firmei (capacitatea firmei de a se adapta modificărilor condițiilor mediului exterior și este determinat că raport între capitalul de lucru și totalul activelor). Practic, prin flexibilitate se caută ca societatea să nu aibă un grad mare de imobilizare a activelor.

X2: Rata autofinanțării activelor totale determinată că raport între profitul reinvestit și totalul activelor.

X3: Rata rentabilității economice determinată că raport între EBIT și activele totale; Se observă că aceasta variabilă are o pondere foarte mare în ecuația cadru, având un coeficient de 3,3 mult mai mare decât rata autofinanțării sau flexibilitatea firmei.

X4: Capacitatea de îndatorare a firmei exprima măsura în care datoriile firmei sunt acoperite de capitalul social vărsat și se calculează ca și pondere a capitalului social vărsat în datoriile totale

X5: Randamentul activelor, determinat că și raport între cifra de afaceri și activele brute

În urma calculului acestor indicatori rezultă un scor Z. Dacă z>3 atunci firma este solvabila, dacă 1.8<z<3, atunci firma are dificultăți financiare, dar își poate redresa activitatea în măsura în care adopta o strategie corespunzătoare, iar dacă z<1.8 atunci falimentul firmei este iminent.

Un model similar ca și construcție l-au dezvoltat analiștii francezi J. Canon și M. Holder; prin intermediul modelului deschis de aceștia au reușit să prevadă falimentul a peste 50% dintre firme în anii `70. Aceștia au construit de asemenea, un model cu 5 variabile.

Scorul general Z, se determina după formula:

Z=16*X1 + 22*X2-87*X3-10*X4+24*X5.

Cei 5 indicatori care stau la baza acestui model sunt:

X1: Rata lichidității imediate: reprezintă raportul între activele curente mai puțin stocurile și datoriile curente;

X2: Rata stabilității financiare este ponderea capitalurilor permanente în totalul pasivului bilanțier

X3: Gradul de finanțare a vânzărilor din surse externe se determina ca și raport între cheltuielile financiare și cifra de afaceri netă a entității

X4: Gradul de remunerare a personalului se calculează ca și raport între cheltuielile cu personalul și valoarea adăugată

X5: Rata rentabilității valorii adăugate este gradul în care rezultatul brut al exploatării produse valoare adăugată (RBEXP/VA).

În funcție de scorul Z final, dacă z>9 atunci firma este solvabila, dacă 4.9<z<9 atunci firma se afla într-o stare de incertitudine, dar există posibilități de redresare, iar dacă z<4 atunci falimentul firmei este iminent.

Aceste modele consacrate în literatura de specialitate pot da un semnal privind dificultățile economice ale unei companii, însă din punctul meu de vedere, trebuie ținut cont si de specificul și obiectivul de activitate al companiei, de vechimea acesteia sau de anumite probleme punctuale care au dus la înrăutățirea indicatorilor economico-financiari.

BIBLIOGRAFIE

Cărți utilizate :

Achim M., Borlea S. (2014), Analiza financiară actualizata cu prevederile IFRS, Presa Universitara Clujeana

Albu N., Albu C. (2005), Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performantelor organizaționale, Editura CECCAR, București

Batrancea M. & Batrancea L.-M.(2005),Analiza financiară a întreprinderii,Editura Risoprint

Dumitru C. (2005),Managementul intreprinderii,Editura Sitech,Craiova.

Gheorghe C.(2008),Analiza economic-financiară a întreprinderii,Editura Transilvania Brașov

Lect.univ.dr Jianu I.(2007),Evaluarea, prezentarea și analiza performanțelor întreprinderii,Editura CECCAR,București

Pintea M. (2011), Performanta entităților economice în contextul dezvoltării durabile, Editura Risoprint, Cluj Napoca

Stancu I. (1997) – Finanțe – Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București

Toma M., Brezeanu P.(1996) – Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică București.

Articol prezentat la o conferință și/sau publicat într-un jurnal sau revistă :

Amosov Oleg Yo,Golovkov Valery A.,V.2012,Formating of the management model of the enterprise activity efficiency,journal The problem s of Economy,no. 4:115-120

Caruntu C.,Lapadusi M. L.,V.2010,The disclosure of the conversion of volume and utilization of fixed capital in the commercial rate of return,no. 2,vol. 10:61-74

Celusarczyk B.,Kot S.,V.2012,Principles of the supply chaim performance measurement,jorunal Advanced logistic system,no. 1,vol. 6:17-24

Ciotina D.,Ciotina I.M.,V.2013,Symtoms of bankruptcy and predictions models of bankruptcy risk,journal Anale,Seria Stiinte Economice,Timisoara,vol. 19:114-121

Ph D Professor Aslau T.,Ph D Lecturer Cuc L.-D.,V.2010,Assigning strategies objectives and managing profitability ratios,no. 1,vol. 10:1422-1425