Analiza Performantelor Financiare ale Firmei Prin Intermediul Situatiilor Financiare
Analiza performantelor financiare ale firmei prin intermediul situatiilor financiare
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: Analiza performantelor financiare ale firmei prin intermediul situatiilor financiare
1.1. Impactul analizei economico-financiare în cadrul managementului
1.2. Obiectivele principale ale diagnosticului financiar
1.2.1. Aprecierea solvabilității sau a echilibrului financiar
1.2.2. Aprecierea performanțelor financiare
1.2.3. Aprecierea altor caracteristici financiare importante
1.3. Orientări, mijloace și instrumente ale diagnosticului financiar
1.3.1. Orientări
1.3.2. Mijloace și instrumente utilizate de diagnosticul financiar
1.4. Scopul, necesitatea și utilitatea analizei financiare
1.4.1. Instrumentele analizei financiare
CAPITOLUL II: Analiza riscurilor si performantelor firmei
2.1. Riscul de exploatare
2.2. Riscul de profit
2.3. Riscul comercial si rata rentabilitatii comerciale
2.4. Riscul de faliment
2.5. Analiza performantelor firmei
CAPITOLUL III: Prezentarea generala a S.C. IMAR S.A Arad
3.1. Aspecte generale
3.2. Date privind activitatea economica a firmei
3.3. Recrutarea și selecția personalului la S.C. IMAR S.A. Arad
CAPITOLUL IV: Analiza performantelor si riscurilor la S.C. IMAR S.A Arad
4.1. Performantele
4.2. Riscurile
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În condițiile economiei de piață, activitatea tuturor agenților economici este expusă, într-o măsură mai mică sau mai mare, riscurilor generate de mecanismele pieței. Într-o economie dezvoltată, concurențială, riscul este evaluat, putând fi într-o anumită măsură controlat, în timp ce într-o economie aflată în tranziție nu se poate realiza acest lucru. Aceasta se întâmplă deoarece riscurile care planează asupra agentului economic, banca sau firma, nu sunt numai de natura financiară, comercială sau investițională, ci depind în mare măsură și de poziția agentului economic pe piață, de puterea sa economico-financiară, la care se adaugă și riscul survenit ca urmare a modificărilor structurale care au loc la nivel macroeconomic.
Aceste condiții au dus la acordarea unei importante sporite riscului în politicile manageriale ale agentului economic, având în vedere strategiile elaborate de către manageri, care depinde aproape în totalitate de abilitatea și capacitatea fiecăruia de a-și valorifica șansele, asumându-și și un așa-zis “risc al eșecului în afaceri”.
În general, practica a făcut necesară delimitarea între noțiunea de risc și cea de incertitudine, în scopul înțelegerii corecte a noțiunii de risc.
Sarcina de bază a analizei riscului constă în oferirea informațiilor obiective care să dea răspuns la următoarele întrebări:
– care dintre expunerile la risc pot compromite îndeplinirea obiectivelor de către firmă?
– care este frecvența de apariție a acestora? (analiza frecvenței)
– care este impactul acțiunii lor asupra rezultatelor? (analiza consecințelor)
Analiza în cauză poate fi considerată drept componentă importantă a managementului de risc prin care se formulează un remediu pentru atenuarea consecințelor produse de riscuri și adaptarea organizației la noile condiții ale mediului.
Analiza riscurilor se face prin:
identificarea tuturor situațiilor care pot genera o pierdere financiară;
elaborarea scenariilor de pierdere pentru evenimentele identificate;
alocarea diferitelor expuneri de risc pentru fiecare element identificat;
se analizează frecvența istorică în care s-au produs riscuri identice sau asemănătoare;
se compară frecvența cu mărimea riscului;
se face agregarea nivelului de risc pentru fiecare produs sau operație identificată;
atunci când se lansează un nou serviciu sau produs, se analizează riscul acestuia din punct de vedere al cererii de pe piață, al costului, al modului de promovare .
Viitorul va fi al afacerilor care se bazează pe un management efectiv al riscului. Acesta este motivul principal pentru care managerii, specialiștii sunt confruntați cu provocarea de a-l identifica și controla. Știința viitorului, prognoseologia pune la dispoziția acestora un set de metode și tehnici menite să îmbunătățească calitatea informațiilor necesare identificării, analizei și prevenirii unei situații de risc major.
Managementul riscului, ca parte componentă a managementului modern, a devenit o preocupare de prim rang a lumii moderne și, totodată, unul dintre ”mecanismele cheie” ale evoluției economice. Fiecare decizie pe care oamenii o iau în activitatea lor implică riscuri care pot modifica atât conduita comportamentală a structurilor cât și rezultatele acestora. Orice tip de afacere este vulnerabilă în fața pierderilor provenite din cauza riscurilor necontrolate. Controlul dinamicii riscului, prevenirea și limitarea factorilor de risc se realizeazã într-o succesiune de pași, precum: identificarea riscului; analiza și evaluarea riscului; determinarea intervențiilor prioritare pentru limitarea riscului; tratamentul riscului.
CAPITOLUL I: Analiza performantelor financiare ale firmei prin intermediul situatiilor financiare
1.1. Impactul analizei economico-financiare în cadrul managementului
Managementul, ca știință, s-a cristalizat relativ recent, prin eforturile depuse de un mare număr de specialiști din lumea întreagă.
Faptul că peste jumătate din literatura mondialăde management este consacrată firmei, societații comerciale face din managementul firmei cea mai dezvoltată, mai cunoscută și mai importantă componentă a acestei științe a managementului.Acestă situație se explică prin două cauze:
1. Firma este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul generator de valoare în cadrul căreia își desfășoară activitatea majoritatea populației ocupate în fiecare țară, indiferent de nivelul său de dezvoltare; de aici, importanța deosebită și implicațiile multiple economice, sociale, politice ale managementului firmei.
2. Firma s-a manifestat încă de la începutul științei managementului ca unul din terenurile cele mai fertile ale inovării pe planul teoriei și practicii managementului.
Poziția Managementului Firmei în cadrul științei managementului rezidă din însuși dublul său caracter:
a) Este o disciplină economică de sinteză, pentru că preia o serie de categorii economice și de metode de la numeroase alte discipline din acest domeniu: economie politică, analiză economică, organizare, marketing, aprovizionare tehnico-materială, finanțe și altele;
b) Managementul Firmei are un caracter multidisciplinar determinat de integrarea în cadrul său a o serie de categorii și metode sociologice, matematice, psihologice, statistice, juridice, etc… , folosindu-le într-o manieră specifică.
Exercitarea funcțiilor și relațiilor de management la nivelul fiecărei firme-societăți comerciale se realizează prin sistemul de management.
Sistemul de management al firmei este ansamblul elementelor cu caracter decizional, organizatoric, informațional, motivațional din cadrul societății comerciale, prin intermediul căruia se exercită ansamblul proceselor și relațiilor de management, în vederea obținerii unei eficacități și eficiențe cât mai mari.
În conceperea și realizarea sistemului de management, trebuie luate în considerare elemente specifice fiecărei firme, în special profilul, dimensiunea și structura resurselor umane, materiale și financiare, potențialul și mentalitatea personalului, poziția firmei în contextul economic național și – dacă este cazul- internațional.
Însă, indiferent de caracterul agentului economic, sistemul de management cuprinde mai multe componente cese deosebesc în funcție de natura, de caracteristicile instrumentarului utilizat și anume:
subsistemul organizatoric;
subsistemul informațional;
subsistemul decizional;
metode și tehnici de management;
alte elemente de management.
În cadrul studiului de față, important pentru analiză este subsistemul decizional.
Subsistemul decizional constă în ansamblul deciziilor adoptate și aplicate de manageri în cadrul firmei.
Prin intermediul acestui sistem se exrcită toate funcțiile managementului, o pondere superioară înregistrând-o previziunea.
Subsistemul decizional reprezintă partea cea mai activă a managementului, fiind determinant pentru obținerea unui profit ridicat.
Prin decizie de conducere (componenta esențială a sistemului decizional) se desemnează cursul de acțiune ales în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, ce are implicații directe cel puțin asupra unei alte persoane, influențându-i acțiunile și comportamentul.
Sistemul decizional îndeplinește în cadrul firmei următoarele funcții principale:
direcționează dezvoltarea de ansamblu a firmei și a componentelor sale.
Previziunile pe care se fundamentează evoluția întreprinderii sunt ansambluri de decizii strategice, tactice sau curente, prin care se stabilesc principalele obiective urmărite, modalitățile principale de acționat pentru îndeplinirea lor, precum și resursele umane, materiale, informaționale și financiare alocate.
b) declanșarea acțiunlor personalului din cadrul firmei și al componenților acesteia.
Un rol important în cadrul acestui sistem o are și analiza-diagnostic, care face obiectul studiului de față.
Termenul de analiză-diagnostic a fost preluat din medicină unde semnifică analiza simptomelor și determinarea cauzelor interne sau externe ale unor stări anormale (maladii).
În sensul cel mai larg analiza-diagnostic reprezintă un instrument managerial destinat
să procedeze la examinarea unui organism economic, în vederea identificării și rezolvării problemelor cu care aceasta se confruntă. Analiza-diagnostic constituie astfel un procedeu care ajută conducerea întreprinderii să înțeleagă trecutul și prezentul și totodată să determine acțiunile de desfășurat în viitor.
Cazurile în care apare necesitatea unei analize-diagnostic se pot separa în două mari categorii:
întreprinderea este în dificultate;
întreprinderea este viabilă (cel puțin în aparență).
În cazul în care întreprinderea este în dificultate, analiza-diagnostic urmărește în principal identificarea disfuncționalităților, a cauzelor lor și a măsurilor de remediere.
În cazul al doilea, analiza-diagnostic se va orienta prioritar către identificarea posibilităților de ameliorare a performanțelor, iar prin aceasta și către identificarea „devitalizărilor” încă neevidente, dar generatoare a unor disfuncții care se pot manifesta în viitor.
Analiza financiarǎ este activitatea de diagnosticare a stǎrii de performanțǎ financiarǎ a întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare, într-un mediu concurențial. De asemenea, analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiari-bancari pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu întreprinderea.
Totodată, toate procesele de gestiune se organizează în trei etape fundamentale.
Prima etapă constă într-un diagnostic prealabil acțiunii.În această etapă (care se poate spune că se confundă cu analiza economico-financiară) se caută să se analizeze și să se aprecieze situația și condițiile de activitate pentru a defini orientările și a pregăti proiectele ce vor fi aplicate.
A doua etapă constă în luarea deciziilor concrete și în punerea lor în aplicare. Această etapă se sprijină pe diagnosticul prealabil și vizează, fie să confirme orientările și caracteristicile favorabile descrise de analiză, fie să corijeze aspectele defavorabile care apar.
În final, a treia etapă este controlul și evaluarea acțiunilor întreprinse. Uneori se constată că proiectele inițiale au coincis cu realizările efective. Astfel, controlul debutează prin constatarea necesității reorientărilor, reglajelor care se impun.
În cazul gestiunii financiare, procesul analizei financiare îmbracă o importanță deosebită, atât în etapa de pregătire a noilor proiecte, cât și în etapnțial. De asemenea, analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiari-bancari pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu întreprinderea.
Totodată, toate procesele de gestiune se organizează în trei etape fundamentale.
Prima etapă constă într-un diagnostic prealabil acțiunii.În această etapă (care se poate spune că se confundă cu analiza economico-financiară) se caută să se analizeze și să se aprecieze situația și condițiile de activitate pentru a defini orientările și a pregăti proiectele ce vor fi aplicate.
A doua etapă constă în luarea deciziilor concrete și în punerea lor în aplicare. Această etapă se sprijină pe diagnosticul prealabil și vizează, fie să confirme orientările și caracteristicile favorabile descrise de analiză, fie să corijeze aspectele defavorabile care apar.
În final, a treia etapă este controlul și evaluarea acțiunilor întreprinse. Uneori se constată că proiectele inițiale au coincis cu realizările efective. Astfel, controlul debutează prin constatarea necesității reorientărilor, reglajelor care se impun.
În cazul gestiunii financiare, procesul analizei financiare îmbracă o importanță deosebită, atât în etapa de pregătire a noilor proiecte, cât și în etapa de control și evaluare a proiectelor realizate sau care sunt în curs de realizare. Obiectul analizei financiare se definește prin temele de analiză care îi sunt impuse de diferite constrângeri la care este supusă întreprinderea. Analiza economico-financiară vizează, în principal, să aprecieze modul în care întreprinderea poate depăși constrângerile referitoare la performanțe, la solvabilitate, la autonomie, la flexibilitate financiară.
1.2. Obiectivele principale ale diagnosticului financiar
1.2.1. Aprecierea solvabilității sau a echilibrului financiar
Solvabilitatea sau echilibrul financiar exprimă aptitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor sale, adică de a-și achita datoriile pe măsură ce ajung la scadență.
Aprecierea solvabilității se lovește de o dificultate majoră pentru că implică un proces de previziune referitor la condițiile în care întreprinderea studiată este în situația de a face față scadențelor sale viitoare. Analiza financiară trebuie deci să procedeze la anticiparea și enunțarea unor previziuni asupra evoluției întreprinderii,, asupra situației sale financiare și asupra echilibrelor sale financiare.
Procesele de analiză financiară și-au dovedit eficiența datorită existenței a două orientări metodologice, majore.
Pe de o parte, studiul bilanțului permite să se compare starea actuală a angajamentelor (din pasiv) cu lichiditățile previzibile (din activ) și deci să justifice o apreciere relativă la acoperirea viitoare a plăților obligatorii, cu încasările prevăzute.
Pe de altă parte, studierea evoluției anterioare a rezultatelor și a situației financiare permite să se desprindă greutățile susceptibile a se prelungi în viitor.
1.2.2. Aprecierea performanțelor financiare
O preocupare a analizelor financiare constă în măsurarea exactă a rezultatelor obținute în trecut și în prezent și în anticiparea tendințelor de evoluție a lor în viitor.
După ce au fost stabilite aceste rezultate, ele trebuie să fie comparate cu măsurile de referință exprimate, fie prin nivelul activității întreprinderii (producție sau vânzări), fie prin valoarea medie a capitalurilor folosite pentru obținerea acestor rezultate.
Se apreciază astfel, aptitudinea întreprinderii de a desfășura activități suficient de rentabile pentru a compensa costul resurselor pe care le utilizează și aptitudinea sa de a valoriza mijloacele reale și financiare care-i sunt încredințate.
1.2.3. Aprecierea altor caracteristici financiare importante
I. Aprecierea autonomiei financiare
În termeni financiari, autonomia se apreciază mai întâi, prin studiul capitalului, structura sa și relațiile de control asupra întreprinderii, pe care le poate exprima.
Pe de altă parte, autonomia financiară poate fi apreciată prin analiza structurii finanțării. Eventuala dependență a întreprinderii față de cei către care are datorii (și în special bănci) constituie elementul esențial a fi explorat. Repartiția surselor de finanțare și a altor elemente de pasiv, între fonduri proprii și datorii de diverse tipuri, constituie una dintre caracteristicile care exprimă cel mai bine autonomia financiară a întreprinderii.
II. Aprecierea flexibilității financiare
Flexibilitatea întreprinderii exprimă capacitatea sa de adaptare la transformările neprevăzute în mediul său și în cadrul activității sale.
Flexibilitatea privește analiza financiară în cel puțin trei aspecte:
a) Flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în legătură cu mobilizarea rapidă de lichidități. Astfel, deținerea de lichidități disponibile imediat îi permite să reacționeze fără întârziere la oportunitățile apărute (oportunitatea de investire (cumpărarea unei întreprinderi în condiții favorabile, lansarea unui program de producție ca ripostă la ofensiva concurenței), oportunitatea comercială (cumpărarea unui lot de mărfuri sau de materii prime în condiții excepționale), oportunitatea strategică).
b) Flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea de finanțare a întreprinderii. Posibilitatea de a recurge la noi resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitatea de îndatorare) permite întreprinderii să obțină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor permite să reacționeze la modificările imprevizibile din domeniul său de activitate.
c) Flexibilitatea financiară poate fi legată de posibilitățile pe care întreprinderea le are de a diviza nevoile de finanțare în realizarea proiectelor sale de investiții în curs sau prevăzute, dar și în activitatea sa curentă.
Aprecierea autonomiei și flexibilității financiare constituie o preocupare comună a analizei strategice și a analizei financiare. Dar analiza financiară este sensibilă la aspectele care pot afecta competitivitatea viitoare a întreprinderii și, în consecință, performanțele sale și echilibrul său financiar la termen; ea este de asemenea sensibilă și la aprecierile care privesc:
–portofoliul de activități al întreprinderii;
–caracteristicile sale structurale majore pe plan organizațional, tehnic, social, comercial, juridic;
–raporturile sale cu partenerii externi și, în general, cu mediul exterior;
–priceperea sa și competențele distinctive pe care le are în materie productivă, în materie comercială, ca și managementul său.
1.3. Orientări, mijloace și instrumente ale diagnosticului financiar
1.3.1. Orientări
Se pot distinge trei tipuri de orientări caracteristice.
Primul tip de orientare este acel tip care este obligatoriu pentru diagnosticul legat de operațiuni de achiziție, fuziune sau absorbție. Este acel tip de orientare care răspunde nevoilor observatorilor aparținând organizațiilor de studii financiare sau strategice care caută mai ales să construiască o viziune de ansamblu asupra întreprinderii.
Un al doilea tip de analiză este orientat spre studiul riscului de declin al întreprinderii, spre aprecierea condițiilor echilibrului financiar. Aceste orientări sun cel mai adesea puse în practică de parteneri externi susceptibili de a fi afectați de declinul întreprinderii: bancheri, deținători de titluri, furnizori și alți creditori.
Al treilea tip dominant de analiză este orientat spre studiul performanțelor, evaluarea lor, și perspectivele lor viitoare. Acest tip de analiză răspunde, mai ales, nevoilor gestionarilor interni și diferiților parteneri externi interesați de rezultatele viitoare ale întreprinderii.
1.3.2. Mijloace și instrumente utilizate de diagnosticul financiar
În tabelul următor se poate găsi o relație între orientările (obiective) analizei financiare și mijloacele și instrumentele la care ea recurge. Dezvoltarea instrumentelor de analiză tinde a se atenua în favoarea evoluției tehnice și care conduc la limitarea importanței acestei relații.
Tabel 1.1
1.4. Scopul, necesitatea și utilitatea analizei financiare
Analiza financiară reprezintă o activitate complexă care, cu ajutorul unui ansamblu de instrumente și metode, permite aprecierea stării financiare, a performanțelor și a potențialului financiar al unei firme.
Scopul analizei financiare:
intr-un sens restrâns, este stabilirea diagnosticului financiar al firmei prin atingerea următoarelor obiective:
–aprecierea principalelor rezultate financiare obținute;
–aprecierea modului de constituire, a structurii, a surselor și a utilizărilor de resurse;
–evidențierea modalităților de realizare a echilibrului financiar;
–evaluarea bonității financiare a firmei;
–evaluarea modului de gestionare a resurselor financiare;
–examinarea randamentului capitalului investit;
–aprecierea riscului de exploatare, financiar și de faliment;
–analiza valorii firmei;
in sens general, scopul analizei financiare constă in oferirea de informații financiare participanților la activitatea economică, atât celor din interiorul firmei, cât și celor interesați din afara acesteia.
În cazul în care problema diagnosticului este pusă din interiorul firmei, analiza financiară se adresează conducatorilor, acționarilor sau salariaților.Obiectivul urmărit în acest caz va fi de a furniza acestora informațiile necesare pentru adoptarea deciziilor de gestionare a întreprinderii.
Dacă problema este pusă din exteriorul firmei, utilizatorii vor fi partenerii economici și financiari-bancari ce vor dezvolta viitoare acțiuni de cooperare cu respectiva firmă ori analiștii financiari, acționarii potențiali sau chiar statul. Cel mai frecvent, utilizatorii externi solicită diagnosticul financiarfie pentru acordarea de credite firmelor (în special băncile) fie pentru luarea deciziilor de participare la capitalul unei firme (acționari potențiali sau alte firme, de obicei din același sector strategic) sau pentru aprecierea solidității unui partener de afaceri.
Necesitatea și utilitatea analizei financiare este, astfel dată de obiectivul pe care aceasta și le propune să le atingă și mai ales de:
–necesitatea de a oferi, în primul rând, managementului firmei informații financiare prelucrate, pentru îmbunătățirea gestionării întreprinderii și fundamentării actului decizional;
–necesitatea informării actualilor și potențialilor acționari despre performanțele managementului, reflectat în creșterea valorii întreprinderii și implicit asupra avuției lor;
–utilitatea cunoașterii resurselor financiare ale firmei în perspectiva dezvoltării sau expansiunii, realizării de investiții, angajării unei lupte concurențiale;
–necesitatea surprinderii potențialului financiar al firmelor în condițiile participărilor la capitalul altor societăți, restructurării ori privatizării acestora;
–necesitatea fundamentării deciziilor de participare pe piața financiară, în condițiile dezvoltării și diversificării acesteia.
Consider că atingerea obiectivelor firmei, atingerea și păstrarea avantajului concurențial depind în mod direct de :
–elaborarea analizei strategice (analiza macromediului, a mediului intersectorial de activitate, a sectorului industrial strategic, a micromediului, analiza poziționării strategice) dependent de rezultatele înregistrate de întreprindere și de evoluția mediului extern;
–elaborarea unui diagnostic financiar periodic și ori de câte ori este nevoie, căci acesta este principalul fundament alături de celelalte componente ale diagnosticului firmei (diagnosticul potențialului financiar, diagnosticul organizării și managementului, diagnosticul potentialului uman, tehnic și tehnologic, diagnosticul juridic și cultura organizațională ), al întocmirii noii strategii de menținere și dezvoltare a firmei în mediul concurențial.
1.4.1. Instrumentele analizei financiare
Analiza financiară are la bază un set de date și informații preluatedin documentele contabile de sinteză: bilanțul , contul de profit și pierdere, anexa la bilanț.Analiza financiară nu se limitează la folosirea datelor și informațiilor din documentele contabile în starea lor brută, inițială.Acestea sunt prelucrate și transformate în vederea obținerii unor informații în măsură să satisfacă scopul și obiectivele analizei financiare.In acest sens bilanțului contabil i se aduc o serie de corecții, el stând la baza întocmirii bilanțului financiar și funcțional.
Bilanțul patrimoniului
Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă bunurile economice, drepturile și obligațiile întreprinderilor (activul și pasivul unității patrimoniale) la încheierea exercițiului.Bilanțul trebuie să redea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute.
Bilantul are 2 părți : Activ, respectiv Pasiv.In Activ sunt cuprinse toate drepturile de proprietate și de creanță ale întreprinderii iar în Pasiv toate obligațiile și angajamentele întreprinderii.
Elementele de activ sunt ordonate în bilanț după criteriul lichidității în sens crescător, adică activele ce pot fi transformate cel mai rapid în numerar sunt situate în partea de jos, la baza activului.
Fiecare element de Activ reprezintă o alocare de fonduri bănești în vederea constituirii unei structuri de producție adecvate.
Prima grupă de Activ, datorită rotației lente a capitalurilor investite se mai numește și alocări permanente (stabile, aciclice), iar cea de-a doua grupă se numește alocări ciclice (temporare), deoarece recuperarea capitalurilor investite se face după încheierea unui ciclu de exploatare-comercializare.
Elementele de Pasiv sunt ordonate după criteriul exigibilității, pasivele cel mai putin exigibile (ce au scadența la plată cel mai îndepărtată ca timp) ocupând partea de sus a pasivului.
In primul rând, în Pasiv sunt înscrise capitalurile proprii.Aceste resurse, practic, nu sunt exigibile, și de aceea mai sunt denumite surse permanente (stabile, aciclice).În categoria surselor permanente mai sunt înscrise și datoriile financiare pe termen mediu și lung pentru că scadența lor este îndepărtată.
Cele mai exigibile elemente ale pasivului sunt datoriile pe termen scurt astfel că ele se mai numesc și surse ciclice (temporare).
În teoria și practica analizei financiare se remarcă mai multe abordări conceptuale de bilanț, si anume: – bilanțul contabil;
– bilanțul financiar;
– bilanțul funcțional.
A.1. Bilanțul contabil
Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a întreprinderii presupune investigarea elementelor bilanțiere de activ, respectiv de pasiv, prin prisma dimensiunii și ponderii lor în patrimoniul întreprinderii. Bilanțul contabil reflectă cel mai bine acest lucru.
A.2. Bilanțul financiar
Scopul bilanțului financiar este inventarierea averii și angajamentelor întreprinderii și ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate.
Utilitatea bilanțului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
din perspectiva celor cărora li se adresează:
–acționari care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evolutia mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei recuperări de capitaluri;
–creditori doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce reprezintă garanția realizării drepturilor lor;
din perspectiva modului în care satisface cerințele și obiectivele analizei financiare, ordonarea bilantului financiar pe termene răspunde mai bine: analizei structurii financiare, analizei echilibrului financiar, analizei randamentului financiar, analizei riscurilor, analizei bonității financiare, analizei valorii patrimoniale a întreprinderii.
Bilanțul financiar separă posturile de activ și de pasiv în patru structuri distincte, conform criteriului „durată mai mare sau mai mică de un an”. Aceste structuri sunt:
Pentru activ:
Active imobilizate nete:
imobilizări necorpoale;
imobilizări corporale;
imobilizări financiare mai mari de un an;
creanțe mai mari de un an;
decontări în curs de clarificare;
Active circulante:
imobilizări financiare mai mici de un an;
creanțe mai mici de un an (inclusiv decontări în curs de clarificare);
disponibilități bănești;
Pentru pasiv:
Capital permanent:
capitaluri proprii;
provizioane mai mari de un an;
împrumuturi pe termen mediu și lung;
decontări în curs de clarificare;
Datorii pe termen scurt:
împrumuturi pe termen scurt;
provizioane mai mici de un an;
obligații fiscale și sociale;
decontări în curs de clarificare.
O serie de indicatori caracterizeaza bilantul financiar astfel:
Indicatorul fondul de rulment FR – reflecta modalitatea de realizare a echilibrului financiar pe termen lung, axandu-se pe regula de finantare, ce presupune ca nevoile permanente sa fie finantate din surse durabile, iar nevoile temporare, din surse ciclice.
FR = (CPR + Dat fin) – Aimob.
Indicatorul nevoia de fond de rulment NFR – explica modul de realizare al echilibrului financiar pe termen scurt.
NFR = ( Stocuri + Creante) – Dat expl = (Acrt – Atrez) – (Dat crt – Ptrez)
Indicatorul trezoreria neta TN- reprezinta sinteza realizarii echilibrului financiar la nivelul unei intreprinderi (atat pe termen lung, cat si pe termen scurt).
TN = Atrez – Ptrez = FR – NFR
Ratele de lichiditate .Riscul de lichiditate este acela de incapacitate a firmei de a plati datoriile care au devenit scadente. Pentru a face fata platilor firma trebuie sa desfasoare o activitate prin care transforma activele sale in produse si servicii, din vanzarea carora va incasa bani. Riscul de lichiditate este, in general, analizat de banci, dar si de alti interesati sa observe capacitatea de plata a firmei. Aceasta analiza se realizeaza cu ajutorul ratelor de lichiditate.
RATA LICHIDITATII CURENTE = ACR/DAT. EXPLOATARE
RATA LICHIDITATII RAPIDE = ACR-STOCURI / DAT. EXPLOATARE
RATA LICHIDITATII IMEDIATA =DISPONIBILITATI / DAT.EXPLOATARE
Ratele de solvabilitate. Din punct de vedere al solvabilitatii, firma are capacitatea de a face fata angajamentelor asumate pe termen lung. Acest fapt este evidentiat de valorile ratelor de solvabilitate (rata de indatorare, levierul, perioada de acoperire prin castig a dobanzilor), care corespund nivelelor impuse adesea de catre banci.
Practic, pot fi calculate trei rate de solvabilitate :
– rata de solvabilitate globală
– rata de solvabilitate parțială
– rata de solvabilitate imediată
a. Rata solvabilității globale se definește ca fiind gradul de acoperire a obligațiilor scadente mai devreme de un an de zile din activele transformate în lichidități în cel mult un an de zile și se calculează după relația :
(> 1) , unde :
AC = Active circulante
OTS = Obligații pe termen scurt
b. Rata solvabilității parțiale.
Pentru a anula influența stocurilor se recurge la calculul ratei solvabilității parțiale, eliminându-se din cadrul activelor circulante, stocurile.
Rata solvabilității parțiale poate fi calculată în două moduri:
sau
, unde :
= Rata solvabilității parțiale
AC = Active circulante
S = Stocuri
C+P+D = creanțe+plasamente+disponibilități
OTS = Obligații pe termen scurt
c. Rata solvabilității imediate
Pentru a anula influența acestor creanțe incerte din punctul de vedere al încasării se recurge la calculul ratei solvabilității imediate:
(> 0,3)
sau
(>0,3) , unde :
= Rata solvabilității imediate
AC-S-C = Active circulante-Stocuri-Creanțe
A.3. Bilanțul funcțional
Analiza financiară pe baza bilanțului functional este un demers static ce nu permite evidențierea legăturilor semnificative dintre resurse și utilizarea(alocarea) lor.
Scopul bilanțului funcțional este identificarea nevoilor întreprinderii, în continuă schimbare, și modului de alocare a surselor de finanțare pe diferite cicluri, răspunzând în acest fel cerințelor unei analize dinamice.
Utilitatea bilanțului funcțional constă în :
–analiza trezoreriei;
–analiza funcțională a riscului pe baza fluxurilor.
Bilanțul funcțional oferă o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocurile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare. Analiza funcțională presupune o regrupare peralabilă a diferitelor operații realizate de întreprindere în raport cu natura, destinația sau funcția lor, de unde vine și originea expresiei „analiză funcțională”. Funcțiile avute în vedere sunt grupate în bilanțul funcțional de mai jos:
Structura bilanțului funcțional cuprinde trei niveluri: fondul de rulment funcțional, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă.
a. Fondul de rulment (FRNG)
Majoritatea lucrărilor de specialitate în domeniul economic prezintă fondul de rulment sub accepțiunea de fond de rulment net global (FRNG), calculat pe baza bilanțului funcțional.
Fondul de rulment global poate fi determinat prin două metode:
a) pornind de la pasivul bilanțului funcțional:
FRNG = Resurse durabile – Nevoi stabile
(RD) (NS)
sau FRNG = (Resurse durabile – Amortizări) – Imobilizări nete
Fondul de rulment funcțional sau fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate. Acest indicator este disponibil pentru finanțarea operațiilor ciclului de exploatare.
b) pornind de la activul bilanțului funcțional:
FRNG = (Nevoi ciclice + Nevoi de trezorerie) – (Resurse ciclice + Resurse de trezorerie)
Fondul de rulment net global reflectă partea rămasă nefinanțată a nevoilor ciclice și a celor de trezorerie de către resursele ciclice și de trezorerie.
b. Nevoia de fond de rulment (NFR)
Desfășurarea activității de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanțare, dar în același timp presupune și constituirea în contrapartidă a resurselor adecvate finanțării acestor nevoi. Din compararea globală a nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare cu resursele de finanțare corespunzătoare, se naște nevoia de fond de rulment.
Mărimea necesarului de fond de rulment depinde de: natura sectorului de activitate și durata ciclului de exploatare, nivelul de activitate, structura exploatării (de ponderea consumurilor provenind de la terți în cifra de afaceri), durata de rotație a activelor și pasivelor, sezonalitatea activității, modul de organizare și asigurare a gestiunii întreprinderii.
c. Trezoreria neta (TN)
Trezoreria netă este evidențată în ultimul nivel al bilanțului funcțional. Ea rezultă prin deducerea din nevoile de trezorerie a resurselor aferente.
TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie
Sau TN = Trezoreria de activ – Trezoreria de pasiv
Nevoile de trezorerie (sau trezoreria de activ) sunt formate din disponibilități bănești din casă și din bancă. Resursele de trezorerie (sau trezoreia de pasiv) sunt formate din credite de trezorerie (curente), soldul creditor la bancă și efecte scontate nejunse la scadență (integrate în creanțele de exploatare). Cu cât pasivele de trezorerie ale firmei cresc, cu atât mai mult situația financiară a ei devine mai vulnerabilă.
Contul de rezultate
B.1.Contul de profit și pierdere
Dacă bilanțul întreprinderii exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma încheierii unui exercițiu financiar, contul de profit și pierdere reflectă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au determinat traiectoria evoluției întreprinderii.
Contul de profit și pierdere oferă informații asupra activității de producție, comercializare și activității financiare a firmei și cuprinde: cifra de afaceri, venituri și cheltuieli grupate după natura lor și ordonate pe 3 tipuri de activități (exploatare, financiară și excepțională); rezultatele (profit sau pierdere), degajate de cele 3 activități; rezultatul brut al exercițiului, impozitul pe profit și rezultatul net.
B.2. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune (SIG)
Soldurile intermediare de gestiune(marje de acumulare) sunt indicatori valorici sub formă de solduri ce pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului, adică prezintă contul de profit și pierderi într-o altă formă mai aproape de cerințele și obiectivele analizei financiare.
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascada pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comerciala) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treaptă respectivă de acumulare.
Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:
aprecierea creșterii bogăției, generate de activitatea întreprinderii;
descrierea repartizării bogăției create de întreprindere între: salariați și organismele sociale, stat, acționari, întreprindere;
înțelegerea formării rezultatului net;
studiul structurii activității cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluției în timp a acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);
studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forței de muncă, randamentul echipamentului industrial etc.;
analiza rentabilității;
analiza evoluției în timp prin calcularea variației procentuale a principalelor solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variații și stabilirea, dacă este cazul, de măsuri corectoare.
Structurarea contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activităților viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului. Valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.
Tabel 1.1: Tabloul soldurilor intermediare de gestiune
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător( producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel sintetic (rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiuni financiare la treapta respectivă de acumulare.
Fig1.1: Cascada soldurilor intermediare de gestiune
Activitatea comercială Activitatea industrială
B3. Ratele de rentabilitate
Ratele de rentabilitate fac parte din categoria indicatorilor de eficienta de tipul efect/efort. Efectul este exprimat prin profit sub diversele sale forme de calcul: brut, net, din exploatare, curent, etc. Efortul este reflectat sub forma capitalurilor (proprii si permanente), surselor consumate, activelor totale sau ale unor pǎrți din acestea, veniturilor.
Ratele de rentabilitate evidențiază caracteristicile economice si financiare ale întreprinderii, permițând compararea performantelor industriale si comerciale ale acestora.
Rata de rentabilitate comerciala măsoară eficienta activității desfășurate de firma pe perioada unui exercițiu financiar. Rata rentabilității comerciale arata rezultatul brut din exploatare aferent cifrei de afaceri.
Rata marjei comerciale pune in evidenta strategia comerciala a întreprinderii analizate.
R=
Rata marjei brute de exploatare indica aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.
R=
Rata marjei nete de exploatare pune in evidenta eficienta activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ si comercial.
R=
Rata marjei nete exprima eficienta globala a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit si de a rezista concurentei.
R= * 100
Rata marjei brute de autofinantare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-si dezvolta si/sau remunerarea acționarilor săi.
R= * 100
Rata marjei asupra valorii adaugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri si cheltuieli de personal) pentru 100 lei bogăția creata (daca se exprima procentual)
R=
CAPITOLUL II: Analiza riscurilor si performantelor firmei
Rentabilitatea unui agent economic se poate aprecia doar în funcție de riscul asumat și invers.
Riscul semnifică variabilitatea rezultatului obținut sub presiunea mediului. Mai exact putem aprecia că, riscul reprezintă prejudiciul la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea agentului economic.
Cauzele care generează riscul pot fi:
specificul activității desfășurate;
concurența;
calitatea actului managenerial;
relațiile cu clienții, furnizorii, băncile;
lipsa informațiilor sau inexactitatea acestora;
împrejurări de forță majoră (calamități naturale) sau fortuite (incendii, furt, accidente);
2.1. Riscul de exploatare
Riscul de exploatare este specific activitătii productive si comerciale a unei întreprinderi, modul său de manifestare având drept rezultat variabilitatea rezultatului exploatării, ca efect al modificării conditiilor economice din mediul unde activează întreprinderea. Se poate astfel afirma că riscul de exploatare reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp si cu cel mai scăzut cost la variatia conditiilor din mediul în care activează, incapacitate care va avea drept efect diminuarea profitului din exploatare sau chiar intrarea în pierdere.
Activitatea de exploatare a întreprinderii se desfasoară într-un mediu economic dinamic, mediu care poate induce asupra activitătii o serie de influente cum ar fi: modificarea preturilor de achizitie sau de desfacere, accentuarea concurentei, presiuni salariale, inovatii tehnice si tehnologice, etc. Toate aceste influente pot avea drept efect restrângerea volumului de activitate a întreprinderii, respectiv diminuarea nivelului de rentabilitate a acesteia, riscul ca întreprinderea să devină nerentabilă, într-un timp mai lung sau mai scurt, este cu atât mai mare cu cât ea este mai sensibilă la interactiunea cu mediul.
Riscul de exploatare exprimă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului, reflectând volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.
Prin risc de exploatare se înțelege acea situație nefavorabilă creată în organizație, în care, veniturile obținute din vânzarea produselor (serviciilor), nu acoperă cheltuielile efectuate (CT = CF + CVt). În orice afacere, preocuparea principală a organului decident este aceea de a utiliza în așa fel potențialul productiv încât să fie obținute suficiente venituri pentru acoperirea cheltuielilor efectuate. În analiza riscului de exploatare se pornește de la rentabilitatea unei afaceri ( valoarea profitului). Pragul de rentabilitate reprezintă punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul. Problema esențială a oricărei afaceri este ca cerința ecuației CA – (CV + CF) = 0 să fie îndeplinită. Asfel, este atins un grad minim de utilizare a potențialului productiv care să producă veniturile minime necesare acoperirii costurilor. În cadrul economiei de piață scopul oricărei afaceri este realizarea de profit (Pf). Astfel, ecuația de mai sus ar reflecta mult mai corect procesul economic dacă ar avea următoarea formă: CA = CVt + CF +Pf.
În practică, analiza pragului de rentabilitate poate clarifica problemele legate de trei tipuri importante de decizii în afaceri:
− când se iau decizii asupra unor produse, analiza pragului de rentabilitate poate să ajute la determinarea dimensiunii cifrei de vânzări pentru noul produs, astfel încât prin producerea lui, firma să fie profitabilă;
− când se studiază efectele unei extinderi generale a nivelului de operații a unei firme; o extindere va duce la creșterea atât a costurilor fixe cât și a celor variabile, dar și la creșterea cifrei de afaceri previzionate;
− atunci când o firmă dorește să se implice în proiecte de modernizare și automatizare, proiecte care cer o investiție în activele fixe, pentru o micșorare ulterioară a costurilor variabile (mai ales a celor cu forța de muncă), analiza pragului de rentabilitate poate ajuta decidenții întrevadă consecințele acestor proiecte.
Pentru analiza riscului de exploatare sau operațional (posibilitatea de a nu se recupera totalitatea cheltuielilor efectuate din veniturile obținute) sunt cunoscute patru modele: Modelul intervalului de siguranță; Modelul indicatorului de poziție; Modelul coeficientului efectului de levier de exploatare; Modelul ratei care exprimă direct riscul de exploatare (Rpr).
a) Modelul intervalului de siguranță (indicele de securitate sau indicatorul de poziție, notat cu Is). Acest indicator evidențiază marja de securitate de care dispune firma iar valoarea lui este direct proporțională cu gradul de securitate și invers proporțională cu gradul de risc. În calculul intervalului de siguranță sunt utilizate valorile cifrei de afaceri, cifrei de afaceri a pragului de rentabilitate astfel:
Is = (1)
Unde:
Is = intervalul de siguranță;
CA = cifra de afaceri reală din planul de afaceri;
CAmin = cifra de afaceri minimă corespunzătoare pragului de rentabilitate.
b) Modelul indicatorului de poziție – este utilizat pentru aprecierea riscului de exploatare în funcție de poziția acestuia față de pragul de rentabilitate. Se exprimă în mărimi absolute prin £ și în mărimi relative £`:
£ = CA – CApr (2)
£`= (3)
– £ exprimă capacitatea organizației de a-și adapta producția la cerințele pieței. Este întâlnită și sub denumirea „flexibilitate absolută” și are următoarea semnificație: cu cât valoarea lui £ este mai mare cu atât riscul de exploatare este mai redus.
– £`este denumit “coeficient de volatilitate” și crește invers proporțional cu riscul de exploatare.
c) Modelul coeficientului efectului de levier de exploatare (coeficient de pârghie de exploatare). Modelul utilizează un indicator Kl denumit coeficient pârghie de exploatare, acesta se calculează conform relației:
Kl = = marja brută/cost fix (4)
Atunci când KL < 1, avem de a face cu risc de exploatare, în sensul că firma nu își poate acoperi cheltuielile din veniturile proprii, deci nu își poate recupera factorii de producție, intrând în zona riscului de faliment.
d) Modelul ratei care exprimă direct riscul de exploatare (Rpr).
Rata care exprimă riscul de exploatare se determină cu ajutorul relației (3) și are următoarea semnificație: cu cât rata este mai mare cu atât riscul de exploatare este mai mare.
Rpr =(6)
Se apreciază că situarea cifrei de afaceri față de punctul critic are următoarea semnificație:
– Is ≤ 5% organizația are o situație instabilă din punct de vedere al riscului de exploatare;
– 5% < Is ≤ 10% organizația prezintă o situație relativ stabilă;
– 10% <Is ≤ 20% organizația are o situație stabilă;
– Is > 20% organizația are o situație confortabilă.
2.2. Riscul de profit
Scopul oricărei afaceri care se derulează în sistemul economiei de piață este realizarea profitului, adică acea diferență pozitivă dintre încasările obținute prin vânzarea produselor ( serviciilor) și costul lor. Acest indicator fiind expresia eficienței economice a firmei și reprezintă, totodată, capacitatea acesteia de a produce profit. În cazul în care firma realizează o diferență negativă între încasări și costuri atunci vorbim despre pierderi care, realizate în mod repetat, produc falimentul.
Riscul de profit definește:
acea situație nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră de afaceri minimă care să genereze un profit necesar pentru acoperirea volumului dividendelor cerute de acționari;
acea situație nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră de afaceri minimă care să genereze nivelul profitului estimat.
Pentru calculul riscului de profit sau a riscului de a nu se realiza un volum de activitate care să genereze un profit necesar să acopere dividendele așteptate de deținătorii de capitaluri se utilizează indicatorul „cifra de afaceri minimă pentru plata dividendelor” (CAminim).
Pentru determinarea „CAmin” se parcurg următoarele etape:
determinarea dividendelor pretinse de către acționari:
D = unde:
D = volumul dividendelor;
Ks =capitalul social;
Rd = rata dividendului pretins.
Determinarea profitului net:
Pn = D + () · 100 în care:
CPF = cota din profit care rămâne firmei
Este necesar să se calculeze „Pn” deoarece dividendul se asigură din profitul net.
Determinarea profitului brut după relația:
PB = Pn + ()·Pn în care:
PB = profitul brut;
CI = rata de impozit pe profit.
Acest indicator este necesar deoarece profitul net are ca sursă de formare profitul brut.
Determinarea costurilor astfel:
C = în care:
C = costul aferent cifrei de afaceri;
RRC = rata rentabilității la costuri.
Acest indicator este necesar pentru calculul cifrei de afaceri minime care să asigure profitul necesar realizării dividendelor pretinse de acționari.
Determinarea cifrei de afaceri minime (CAminimă) astfel:
CAminimă = C + PB
Determinarea timpului necesar pentru realizarea cifrei de afaceri minime, astfel:
CAlunară programată = unde:
Cap = cifra de afaceri programată pe anul respectiv;
Timpul necesar pentru realizarea cifrei de afaceri minime (T) se calculează astfel:
T = unde:
CAL = cifra de afaceri lunară programată.
2.3. Riscul comercial si rata rentabilitatii comerciale
Rata rentabilității comerciale, privită ca raport între rezultatul exploatării și cifra de afaceri, denumită rata marjei nete de exploatare exprimă eficiența activității de exploatare.
Unde: Rc – Rata rentabilității comerciale;
RE – Rezultatul exploatării;
Ca – Cifra de afaceri.
Rezultatul exploatării este influențat de amortismente și provizioane, din acest motiv devenind un rezultat net al exploatării. Creșterea ratei în dinamică reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele profitului devansează indicele cifrei de afaceri(Ipr>Ica).
REZULTATUL EXPLOATĂRII este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii. El se stabilește prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile și calculate). Nivelul său exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, adică performanțele realizate de întreprindere prin activitatea sa, ținând cont de politica sa financiară și fiscală. Indicele profitului se calculează ca raport între profitul înregistrat în perioada curentă(Pr1) și profitul înregistrat în perioada de bază(Pr0).
Unde: Ipr – Indicele profitului;
Pr1 – Profitul înregistrat în anul curent;
Pr0 – Profitul obținut în anul de bază;
Indicele cifrei de afaceri se determină la fel ca indicele profitului, și anume:
Unde: Ica – Indicele cifrei de afacere;
Ca1 – Cifra de afaceri înregistrată în anul curent;
Ca0 – Cifra de afaceri înregistrată în anul de bază;
2.4. Riscul de faliment
Riscul de faliment – apreciaza capacitatea intreprinderii de a-si onora la timp obligatiile. O intreprindere poate avea dificultati ocazionate de acoperirea unor creante sau de accelerare a unor plati. In consecinta aceste dificultati sunt efectul unor neconcordante de moment intre incasari si plati si nu sunt de natura sa pericliteze imaginea, soliditatea si credibilitatea intreprinderii.
Permanentizarea unor dificultati in onorarea obligatiilor indica fragilitatea economico – financiara structurala. Aceste dificultati pot impune restrangeri de activitati, disponibilizari de personal, restructurarea intreprinderii, si in ultima instanta falimentul.
Determinarea riscului de faliment se face atat pentru determinarea bonitatii potentialului client caruia i se va acorda creditul cat si pe parcursul derularii procesului de rambursare, deoarece nu este posibil, ca prin aplicarea unor teorii sau formule, sa se garanteze ca suma acordata unui client si respectiv dobanda aferenta vor fi rambursate.
Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face fata unei tranzactii financiar-bancare, adica incapacitatea de a rambursa la timp sumele imprumutate in conditiile stabilite de comun accord cu tertii, in baza contractului de credit. Acest risc poate fi asociat cu aparitia pe parcursul derularii contractului a unor dificultati ce nu au putut fi identificate la analiza, evaluarea si aprobarea creditului.
Analiza riscului de faliment se poate realiza prin doua maniere:
statica, prin analiza echilibrelor financiare din bilant facuta in functie de doua conceptii de elaborare a bilantului: patrimoniala si functionala; in prima conceptie intereseaza patrimonial net al actionarilor si al activului economic in ansamblu ca o garantie pentru creditori, iar in cadrul conceptiei functionale, ansamblul alocarilor de fonduri si a resurselor de procurare a lor pe diferite cicluri financiare (de investitii, de finantare, de exploatare) il constituie bilantul;
dinamica, prin analiza fluxurilor din tabloul de finantare.
METODA SCORING
Dinamismul inerent al activitatii economico-financiare a firmelor a impus un mecanism mai evoluat si mai eficient de masurare a riscului de faliment.
Acesta s-a concretizat prin elaborarea unei metode de predictie a riscului de faliment, numita metoda scorurilor, care a cunoscut o importanta dezvoltare datorita utilizarii unor metode statistice de analiza a situatiei financiare, pornind de la un ansamblu de rate.
Metoda scorurilor se bazeaza pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de intreprinderi grupate in:
intreprinderi cu functionare normale;
intreprinderi cu dificultati financiare.
Pentru fiecare din cele doua grupuri se selectioneaza progresiv cu ajutorul unei proceduri informatice ratele cele mai discriminante, pana cand procentul de clasament bun (diferentiere corecta a intreprinderii) este suficient de ridicat.
Aceasta presupune o selectie a ratelor “pas cu pas”. In primul stadiu al calculelor, observatorul retine rata care-i permite separarea cea mai buna a celor doua colectivitati. In stadiul urmator, este luata in calcul a doua rata in scopul cresterii puterii discriminante obtinute pornind de la un cuplu de rate. Se procedeaza in continuare in acelasi mod, introducand pe rand, a treia apoi a patra rata. Calculele vor fi oprite atunci cand procentul pertinent de clasament al functiei discriminante incepe sa scada. Pasul precedent, respective combinatia precedenta de rate, va fi considerata optima.
a. Indicatorul “scorului”
Aceasta combinatie liniara a ratelor, care diferentiaza cel mai bine intreprinderile sanatoase de cele falimentaere, conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor (notat cu Z). Acest indicator ofera o buna aproximare a riscului de faliment pentru o intreprindere data, respectiv care este probabilitatea ca o functie liniara de mai multe variabile (rate, limitate ca numar), caracterizate de coeficienti de pondere determinati prin metoda celor mai mici patrate in urma unor observatii asupra intreprinderilor reprezentative si grupate de la inceput in “sanatoase si deficitare”:
Z=∑ Ki * Ri + C
in care:
Ki = coeficient de ponderare al fiecarei rate;
Ri = rate selectionate la puterea discriminanta cea mai ridicata;
C= constanta (care poate sa apara sau nu);
n = numarul de rate retinute pentru calculul marimii “Z”.
-coeficientii Ki pot fi pozitivi sau negativi, in cel din urma caz, ei degregand scorul si contribuind deci la cresterea riscului de faliment;
-ratele selectionata Ri sunt independente intre ele in raport cu functia scor Z, intrucat un anumit grad de corelatie intre ele ar conduce la inregistrarea in functia scor a unei influente repetate ale aceluiasi fenomen economic financiar.
Indiferent de modelul functiei discriminante (cuprinzand cinci pana la opt rate selectionate), se va ragasi aproape in toate rata referitoare la fondul de rulment net global, la indatorare, la solvabilitate pe termen scurt, la cheltuieli financiare si la cheltuieli de personal.
b. Modelul Altman
In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care, cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan si Holder, modelul Bancii Frantei etc.
Astfel, una dintre primele functii scor a fost elaborate de catre profesorul E.I. Altman in anul 1968. El a folosit informatiile obtinute din studierea unui larg esantion de companii, atat din randul celor care au dat faliment, cat si a celor care au supravietuit. Altman a descoperit ca analiza bazata pe mai multe variabile, facuta cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente cu 2 ani inainte de producerea acestora.
Pe acest drum deschis de Altman au pasit ulterior si Taffler, in Europa de Vest, precum si Koh si Killoungh, care au creat modele “Z” de analiza cu o capacitate sporita de previziune.
Modelul “Z” al lui Altman se prezinta astfel:
Z=1,2*R1 + 1,4*R2 + 3,3*R3 + 0,6*R4 + 1,0*R5
in care
variabilele R1,…,R5 sunt indicatori economico-financiari;
constantele cu care sunt amplificati indicatorii sunt de natura statistica, si exprima intr-o masura semnificativa ponderea sau importanta variabilei in logica economica a evaluarii riscului de faliment.
Cei 5 indicatori sunt:
R1=Capital circulant / Total active
R2=Profit reinvestit / Total active
R3=Profitul inainte de deducerea impozitului si dobanzii / Total active
R4=Capitalizare bursiera / Datorii pe termen lung
R5=Cifra de afaceri / Total active
Din continutul informational al indicatorilor, rezulta ca nivelurile lor sunt cu atat mai bune, cu cat inregistreaza o valoare absoluta mai mare. De aceea, scorul “Z” este interpretat astfel:
Cand Z<=1,8 starea de faliment este iminenta
Cand Z>3 situatia financiara este buna si bancherul poate avea incredere in intreprinderea respectiva deocarece aceasta este solvabila.
Cand 1,8<Z<3 situatia financiara a intreprinderii este dificila, cu performanta vizibil diminuata si apropiata de pragul starii de faliment. Aflata in aceasta situatie, intreprinderea isi poate relansa activitatea, daca adopta o strategie financiara corespunzatoare.
Modelul Altman este aplicabil mai ales in conditiile existentei bursei de valori, deoarece intr-o economie in care nu functioneaza bursa de valori se poate face doar o apreciere a alternativelor care exista pentru economiile particulare sau institutionale de a investi capitalul la banci sau in alte oportunitati.
c. Modelul Conan si Holder
Modelul J. Conan si M. Holder, se aplica intreprinderilor industriale cu un numar de 10 pana la 500 salariati si se bazeaza pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost stabilit in anul 1978, prin observarea unui numar de 31 rate pe un esantion de 190 de intreprinderi mici si mijlocii, din care jumatate au dat faliment in perioada 1970-1975.
Modelul are, de asemenea, 5 variabile:
Z=0,24*R1 + 0,22*R2 + 0,16*R3 – 0,8*R4 – 0,10*R5
in care:
R1=Excedent brut de exploatare / Datorii totale
R2=Capitaluri permanente / Activ total
R3=Activ circulant (fara stocuri) / Activ total
R4= Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri
R5=Cheltuioeli cu personalul / Valoarea adaugata
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului:
Cu cat valoarea lui Z este mai mica, cu atat intreprinderea este mai vulnerabila.
2.5. Analiza performantelor firmei
Documentul contabil de sinteza care masoara performantele unei firme in cursul unei perioade date este contul de profit si pierdere sau contul de rezultate .
Contul de profit si pierdere pune in evidenta fluxurile de valoare care au contribuit la micsorarea sau marirea avutiei unei firme intr-o anumita perioada de timp .
In functie de principiile contabile avute in vedere pentru determinarea rezultatului si de interesele utilizatorilor de informatie contabila,definirea performantei firmei se face diferit si chiar notiunea de profit este definita in diferite moduri de catre specialistii in domeniu.
Masurarea rezultatului poate fi privita din trei puncte de vedere :
economic- deducand cheltuielile din veniturile aceleiasi perioade
financiar (derivat din cel economic ) – deducand amortizarea din fluxurile nete de trezorerie;
patrimonial- comparand valorile unei firme in momente diferite,utilizand aceleasi metode de evaluare.
Pentru masurarea corecta a performantei unei societati este necesara respectarea principiului conectarii veniturilor la cheltuieli,care spune ca in momentul contabilizarii unui venit in contul de rezultate este necesar sae contabilizeze si toate cheltuielile care au dus la obtinerea acelui venit .
Atunci cand o plata nu genereaza nici un avantaj economic viitor,sau datoria nu genereaza contabilizarea in contrapartida a unui activ,este contabilizata imediat ca o cheltuiala .
Initial , conform normei IAS 8 (Rezultatul net al exercitiului),rezultatul net al exercitiului cuprinde doua categorii de elemente care trebuie prezentate separat in contul de rezultate:
rezultatul activitatilor ordinare
elemente extraordinare
Pentru calculul exercitiului net trebuie luate in considerare toate veniturile si cheltuielile constatate in cursul unei perioade de gestiune,cu exceptia cazului in care o norma contabila internationala dispune o alta solutie .Conform normei IAS 16 (Imobilizari corporale) nu sunt incluse in determinarea rezultatului net al exercitiului diferentele din reevaluarea imobilizarilor, iar conform normei IAS 21 (Efectele variatiilor de curs ale monedelor straine) nu sunt incluse in rezultatul net al exercitiului,pierderile care rezulta din conversia situatiilor financiare ale unei societati comerciale straine .
Un indicator foarte important in masurarea performantelor unei intreprinderi este rezultatul pe actiune . Acest indicator este normalizat de norma IAS 33 ” Rezultatul pe actiune ” .
Acest indicator se calculeaza ca raport intre rezultatul net al perioadei aferent actiunilor ordinare si numarul mediu ponderat al actiunilor ordinare in circulatie pe parcursul anului .
Diferenta intre rezultatul net al perioadei ( din care au fost excluse interesele minoritare ) si dividendele preferentiale reprezinta rezultatul net al perioadei aferent actiunilor ordinare .
Adaugand la numarul de actiuni existente in circulatie la inceputul exercitiului financiar,noile actiuni emise si deducand achizitiile de actiuni proprii sau rambursarile de actiuni si ponderand in functie de timpul cat au fost in circulatie,obtinem numarul mediu ponderat de actiuni .
Spre exemplu se cunosc urmatoarele informatii privind exercitiul incheiat la 31.12.N :
Profit din activitati curente inainte de impozitare : 46.270
– Impozitul din activitati ordinare 7.650
= Profit din activitati curente dupa impozitare 38.620
– Interese minoritare 4.710
= Profit atribuibil actionarilor societatii mama 33.910
Repartizarea dividendelor in valoare de 6.750 lei a fost facuta astfel : pentru actiuni ordinare 4.840 lei si pentru actiuni preferentiale 1.910 lei .
La inceputul exercitiului N,se aflau in circulatie 11.000 de actiuni ordinare . La 30 iunie N au mai fost emise 4.000 de actiuni ordinare.
Rezultatul net al exercitiului aferent actiunilor ordinare
Rezultatul pe actiune de baza = ––––––––––––––––––––––-
Numarul mediu ponderat al actiunilor ordinare in
circulatie in cursul exercitiului
Rezultatul net al exercitiului aferent actiunilor ordinare =33.910-1.910 =32.000
Numarul mediu ponderat al actiunilor ordinare in circulatie in cursul exercitiului =
= 11.000 + 4.000 x 6/12 = 13.000 de actiuni
Rezultatul pe actiune de baza = 32.000 / 13.000 = 2,46 lei / actiune
Pentru a se asigura comparabilitatea datelor,in cazul modificarii numarului de actiuni , este necesar sa se recalculeze rezultatul pe actiune aferent exercitiului precedent .
IAS 33 se aplica societatilor care,fara sa fie obligate,furnizeaza informatii privind rezultatul pe actiune si societatilor a acaror actiuni ordinare sau potentiale sunt cotate la o bursa de valori . Acestea trebuie sa publice un rezultat pe actiune de baza ( nediluat ) si un rezultat pe actiune diluat .
Ajustand rezultatul pe actiune de baza cu efectul actiunilor potentiale,se calculeaza un rezultat pe actiune diluat .La numarul actiunilor ordinare se adauga numarul de actiuni ce ar rezulta din conversia tuturor actiunilor in actiuni ordinare . Rezultatul net al perioadei se majoreaza cu dobanzile aferente obligatiunilor convertibile in actiuni ordinare,cu dividendele ce revin actiunilor preferentiale in conditiile conversiei acestora in actiuni ordinare si toate celelalte elemente care nu ar putea fi incluse in rezultat daca emisiunea de actiuni potentiale nu ar fi avut loc .
Spre exemplu , la inceputul exercitiului N,o societate are in circulatie 1.000 de actiuni ordinare . In exercitiul N-1 , societatea a realizat doua emisiuni de obligatiuni convertibile astfel :
500 de obligatiuni,valoare nominala 150 lei,rata dobanzii 10%,fiecare actiune putand fi convertita in doua actiuni ordinare;
300 de obligatiuni,valoare nominala 200 lei,rata dobanzii 15 %,fiecare actiune putand fi convertita in trei actiuni ordinare;
Societatea a mai emis in N-1 400 de actiuni preferentiale convertibile . Dividendul pentru o actiune convertibila a fost stabilit la 20 lei . Fiecare actiune preferentiala este convertibila in doua actiuni ordinare .
Rezultatul exercitiului N aferent actiunilor ordinare este de 90.000 lei,cota de impozit pe profit este de 16 % .
90..000
Rezultatul pe actiune de baza =–––––– = 90 lei / actiune
1.000
Calculul rezultatului pe actiune diluat este urmatorul :
111.860
Rezultatul pe actiune diluat = –––––- = 30,23 lei / actiune
3.700
CAPITOLUL III: Prezentarea generala a S.C. IMAR S.A Arad
3.1. Aspecte generale
În prezent IMAR SA Arad este una dintre cele mai mari firme producatoare de mobilă din România, peste 80% din producție fiind destinata pieței externe, preponderente fiind: Elveția, Italia, Rusia, CSI, SUA, Slovacia si Ungaria.
Totodată, firma este una dintre puținele societăți de profil care a investit în tehnologie și modernizare. IMAR SA își are sediul în Arad, oraș cu peste 200.000 locuitori, situat îin vestul României, la granița cu Ungaria, având o tradiție de peste 100 de ani în domeniul prelucrării lemnului.
De asemenea, societatea a demarat construirea unei secții destinate exclusiv mobilierului, stil, de lux care va fi dotată cu utilaje de ultimă generație.
Istorie
IMAR SA s-a constituit și dezvoltat pornind de la doua fabrici: Prima Fabrica de Mobilă Arad fondată în anul 1890 de către L.E.Lengyel fiind furnizoare de mobilă a Curții Imperiale Austro-Ungare și a Curții Regale Române, iar în perioada 1985-1990 principalul furnizor pentru Casa Republicii, a doua fiind Fabrica de Cherestea Arad înființată în 1923 de către A.Cornis.
Tehnologie
S.C. IMAR SA Arad are în funcțiune: două secții specializate în productia de tapițerii în stil clasic și modern două secții specializate în producția de mobilier de artă și rustic, cu elemente decorative de complexitate mare, sculpturi masive și intarsii, o secție mecanică, secție care se ocupă de întretinerea și funcționarea celorlalte secțtii de mobilier, a echipamentelor tehnice etc.
Puncte tari
Din 1994 firma S.C. IMAR S.A. Arad este cu capital integral privat având urmatoarele puncte tari:
dispune de resurse umane calificate pentru proiectarea și execuția oricărui tip de mobilier;
dispune de o rețea informatică în dezvoltare bine structurată și dotată, care permite obtinerea informațiilor și luarea deciziilor cu operativitate;
dispune de capacități de producție corespunzătoare și flexibile, capabile să se adapteze la cerințele pieței;
are tradiție în fabricarea mobilierului, fiind prezentă pe piețele lumii, participând permanent la principalele târguri și expoziții de profil din țară si străinătate.
dispune de spații mari, bine organizate și dotate pentru depozitarea materialelor, semifabricatelor și produselor finite.
este situată într-o zonă cu un bogat potențial forestier, capabil să asigure necesarul de lemn în permanență.
este amplasată într-un centru comercial și industrial important, cu acces direct la magistralele feroviare si rutiere europene.
3.2. Date privind activitatea economica a firmei
A. Date generale
Denumire societate: S.C. Imar S.A.
Stare societate: INREGISTRATA din data de 18 ianuarie 1991
Cod Fiscal: 1688189
Numar Registrul Comertului J02/7/1991
Capital social: 11.083.967,00 RON (la 31.12.2009)
Activitate comerciala: Imar S.A. are ca domeniul de activitate Fabricarea de mobila n.c.a..
B. Informatii finaciare
Cifra de afaceri a Imar S.A. a avut o evolutie oscilanta intre anii 1991 si 2008.
Fig. 3.1: Cifra de afaceri in perioada 1999-2008
Cea mai mare valoare a cifrei de afaceri a fost realizata in anul 2004 – valoare: 47.601.195,00 RON. Cea mai mica valoare a cifrei de afaceri a fost realizata in anul 2009 – valoare: 7.525.374,00 RON
In ultimul bilant contabil (bilantul din anul 2009) cifra de afaceri a Imar S.A., a scazut cu 6.316.321,00 RON.
Venituri si cheltuieli
Veniturile obtinute de Imar S.A. au o evolutie ascendenta cu scaderi in anii 2005 si 2007, cand veniturile realizate au inregistrat valoarea de 39.252.215,00 RON, respectiv 50.127.511,00 RON. Din anul 1999 pana in anul 2008 veniturile au crescut cu 34.998.555,00 RON, adica cu 182,20%.
Figura 3.2: Grafic evolutie venituri in perioada 1999-2008
Cele mai mari venituri au fost obtinute in anul 2006 – valoare: 78.061.023,00 RON.
Cele mai mici venituri au fost obtinute in anul 2009 – valoare: 8.240.727,00 RON.
In bilantul din anul 2009 (ultimul bilant inregistrat), veniturile realizate de Imar S.A., au scazut cu 45.966.221,00 RON fata de anul precedent 2008.
Cheltuielile realizate de Imar S.A. au o evolutie ascendenta cu diminuari in anii 2005 si 2007, cand acestea au avut valoarea de 43.355.467,00 RON, respectiv 47.893.807,00 RON. Din anul 1999 pana in anul 2008 cheltuielile au crescut cu 38.688.039,00 RON, adica cu 183,43%.
Figura 3.3: Grafic evolutie cheltuieli in perioada 1999-2008
Cele mai multe cheltuieli au fost realizate in anul 2008 – valoare: 59.779.114,00 RON.
Cele mai putine cheltuieli au fost realizate in anul 2009 – valoare: 15.197.689,00 RON.
In bilantul din anul 2009 cheltuielile Imar S.A., au scazut cu 44.581.425,00 RON fata de anul precedent 2008.
3.3. Recrutarea și selecția personalului la S.C. IMAR S.A. Arad
În general, datorită structurii organizaționale a SC IMAR SA Arad, nu se fac angajări peste organigramă. Organigrama reprezintă punctul de pornire în vederea acoperirii necesarului de personal, este analizată și aprobată la nivelul managementului de vârf, iar conținutul acesteia nu este modificabil decât prin hotărârea Consiliului de administrație și a managerului general. Astfel, doar în cazul vacantării unui post are loc un pro
În cadrul S.C. IMAR S.A Arad, procesul de selecție este realizat de către Departamentul Resurse Umane. Pentru selectarea celor mai buni candidați sunt cerute candidaților informații referitor la studiile pe care aceștia le-au efectuat (certificate sau diplome), vechimea în muncă, postul deținut anterior și calitățile, cunoștințele, deprinderile, aptitudinile și comportamentele acestora.
În general, departamenul resurse umane S.C. IMAR S.A Arad, urmărește în procesul de selecție desfășurarea următoarelor etape: depunerea cererii de angajare de către solicitant, a curiculum-ului vitae, realizarea interviului și testele pentru selecție.
De regulă, C.V.-ul detaliat, în format european, este cerut pentru posturile cu o răspundere mai mare, în acest caz cei de la resurse umane făcând și verificări mai profunde la locurile de muncă cu perioada cea mai mare de activitate. Pentru selectarea personalului cu pregătire medie, în special a muncitorilor, a meseriașilor, se renunță la C.V.-uri detaliate și se utilizează testele și probele practice. Și în cazul în care pentru postul vacant s-au prezentat mai multe persoane sau doar una sinură, sunt folosite aceste examene teoretice și practice în vederea luării deciziei de încadrare.
Întrucât recrutarea se face cu precădere din surse interne și selecția va fi făcută, în principal, din rândul propriilor salariați, care reprezintă o bază motivațională pozitivă pentru angajații firmei. Vor participa la selecție persoane din afara firmei, atunci când recrutarea a fost făcută din surse externe. Dacă însă, pentru un post se prezintă o persoană din interiorul firmei și una din afară, va fi selectată cea care obține un punctaj mai mare și care dovedește aptitudini mai bune pentru postul vacant. În cazul în care salariatul și persoana din afara societății obțin același punctaj, va avea prioritate la ocuparea postului salariatul. În procesul de selecție a personalului trebuie luate în considerare caracteristicile postului. Astfel, în cazul în care descrierea și analiza posturilor permit realizarea unui chestionar, procesul de selecție are la bază examinarea. Pentru cazurile în care nu pot fi determinate cu precizie criteriile de departajare dintre angajați, selecția are o componentă preponderent subiectivă, adică disponibilizarea unuia sau altuia dintre angajați va depinde de decizia șefului de departament.
Odată cu un prim proces de selecție a candidaților înscriși pentru ocuparea unui anumit post, se are în vedere faptul că oameni diferă unul de altul printr-o serie de calități, iar posturile la rândul lor, diferă printr-o serie de cerințe pe care le impun condițiile. În condițiile efectuării selecției, pe baza calităților, cunoștințelor, deprinderilor, aptitudinilor și comportamentelor, deci a potențialului, se utilizează un ansamblu de metode și tehnici de selecție. Cu ajutorul acestora se încearcă a se diagnostica potențialul personalului. Metodele și tehnicile se concep și se folosesc diferențiat în funcție de natura costurilor pentru care se efectuează selecția și de potențialul personalului.
Pentru selecționarea personalului cu pregătire medie, în special a muncitorilor, se utilizează cu prioritate testele și probele practice. Cu ajutorul testelor se determină, folosind o aparatură de specialitate, calitățile și deprinderile psiho-motorii de bază ale pesonalului – timp de reacție, îndemânare senzorială, acuitate vizuală; intelectuale – memoria formelor, atenția distributivă. Proba practică este modalitatea clasică de selecție. Persoana care solicită ocuparea respectivului post după ce a făcut dovada formală a pregătirii sale prin diplomă, efectuează o anumită perioadă de probă practică.
În selectarea personalului de specialitate, accentul cade îndeosebi asupra identificării cunoștințelor necesare. Modalitatea cea mai frecvent utilizată în acest scopeste susținerea de probe de examinare scris și oral. În afara acestora se mai utilizează și elaborarea unei lucrări tipice domeniului unde va lucra, precum și teste. Forma organizatorică în cadrul căreia se folosesc tehnicile prezentate mai sus este, de regulă, concursul.
După primul proces de selecție, cel al CV-urilor, are loc a doua etapă, și anume Interviul. Interviul are loc pe baza unui Ghid de interviu structurat, care conține itemi semnificativi pentru caracteristicile postului care urmează a fi ocupat, dar și itemi referitori la persoana candidatului, la experința anterioară, precum și cei legați de situația familială a acestuia. După interviu este necesară elaborarea unei fișe de evaluare, în care să se aprecieze experiența candidatului, calitatea acestuia privind modul de desfășurare a dialogului, conținutul răspunsurilor date, motivațiile sale.
Un astfel de model, cu care se lucrează la S.C. IMAR S.A. Arad conține:
Statutul familial și pregătirea profesională a candidatului:
Observații……………..
Apreciere globală – Favorabilă, Nefavorabilă, Incertă.
Statutul economic:
Observații………………
Apreciere globală – Favorabilă, Nefavorabilă, Incertă.
Experiența profesională:
A mai îndeplinit răspunderi analoage celor care urmează să i se încredințeze?
Observații…………..
Apreciere globală – Favorabilă, Nefavorabilă, Incertă.
Aptitudini și trăsături ale personalității apărute în tinpul interviului:
Observații…………..
Apreciere globală – Favorabilă, Nefavorabilă, Incertă.
Rezumatul notațiilor:
1……………………
2……………………
3……………………
6. Observații:…………..
Canditatul poate fi: – recomandat
– nerecomandat
După interviu se trece la o nouă selecție a candidaților. În această fază se acordă punctaje pentru fiecare răspuns la întrebările din interviu. Candidații care trec de acest proces vor fi solicitați să ia parte la susținerea unor teste practice și de aptitudine (pentru categoriile medii de angajați și cele necalificate, dacă e cazul), specifice postului vizat, acordându-se un nou punctaj tuturor candidaților. Aici ia sfârșit procesul de selecție. Se ia decizia păstrării celor mai buni candidați conform fișelor de evaluare și se face angajarea propriu zisă, respectându-se perioada de probă astfel:
– 5 zile pentru muncitorii necalificați;
– 30 de zile pentru celelalte categorii de salariați, fără funcții de conducere;
– 90 de zile pentru salariații cu funcții de conducere.
CAPITOLUL IV: Analiza performantelor si riscurilor la S.C. IMAR S.A Arad
4.1. Performantele
Cifra de afaceri este principalul indicator al activitatii unui agent economic, fiind principala forma de venit a firmei. Acest indicator evidentiaza dimensiunea portofoliului de afaceri realizate de societatea comerciala in relatia cu diferiti parteneri. Cifra de afaceri constituie unul dintre cele mai importante obiective strategice ale firmei, fiind esentiala pentru estimarea locului intreprinderii in sectorul sau de activitate, a pozitiei sale pe piata, a capacitatii de a lansa si dezvolta activitati profitabile.
Acest indicator exprima veniturile obtinute din vanzarea productiei si a marfurilor, reprezentand volumul total al afacerilor unui agent economic . Formula de calcul este :
Cifra de afaceri = Venituri din vanzarea marfurilor + productia vanduta
Cifra de afaceri are ca sursa de formare activitatea de baza a intreprinderii sau alte activitati ( industriale,comerciale,prestari de servicii ),neincluzand veniturile financiare.
Pentru ca activitatea sa fie profitabila,cifra de afaceri trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :
nivelul sau sa acopere cheltuielile din exploatare si sa permita realizarea de profit ;
sa detina o pondere de minim 85 % din veniturile din exploatare,si de cel putin 75 % din veniturile totale ale firmei pentru a reflecta o situatie normala de realizare a activitatii ;
in dinamica, sa prezinte o tendinta de crestere reala, pentru a asigura cresterea volumului de afaceri al firmei;
In perioada analizata cifra de afaceri a scazut cu 46.04 % fata de anul 2008. Aceasta tendinta a cifrei de afaceri se datoreaza :
scaderii productiei vandute, ceea ce ridica semne de intrebare in ceea ce priveste viabilitatea activitatii de baza pe piata, cu efect negativ;
Ponderea cifrei de afaceri in total venituri din exploatare inregistreaza valori foarte bune si prezinta o tendinta relativ constanta, ceea ce confirma o realizare normala a obiectului de activitate. De asemenea, ponderea indicatorului in veniturile totale este corespunzatoare. Nivelul cifrei de afaceri permite acoperirea cheltuielilor de exploatare si obtinerea de profit, ceea ce reflecta validarea de catre piata a activitatii.
Cifra de afaceri a inregistrat o scadere cu 6.316.321 RON in anul 2009 fata de 2008 (respectiv cu 46.04 %), acesta scadere neconfirmand lansarea reala pe piata a firmei.
Structura cifrei de afaceri pe elementele componente ofera informatii despre modul de realizare a afacerilor pe tipuri de venituri, adica din desfacerea productiei si din comercializarea marfurilor.
Valoarea adaugata este indicatorul economico-financiar care exprima cresterea de valoare rezultata din utilizarea factorilor de productie ( indeosebi a factorilor munca si capital ) peste valoarea materiilor prime,materialelor si serviciilor cumparate de la terti . Acest surplus de valoare este creat prin valorificarea resurselor tehnice,umane si financiare ale intreprinderii peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la terti .
Valoarea adaugata reprezinta, de asemenea, sursa de acumulari banesti din care se face remunerarea participantilor directi si indirecti la activitatea firmei: personalul primeste salarii, indemnizatii si premii; statul incaseaza impozite,taxe si varsaminte ; creditorii primesc dobanzi, rate de rambursare si comisioane; actionarii primesc dividende ; iar agentului economic ii revin surse de autofinantare .
Valoarea adaugata (VA) se calculeaza astfel:
VA= PE + MC –Ct
unde :
VA = valoarea adaugata
PE = productia exercitiului
MC = marja comerciala
Ct = consumuri provenind de la terti
Evolutia valorii adaugate este urmatoarea:
Valoarea adaugata a inregistrat o tendinta de crestere , crescand in anul 2009 fata de 2008 cu 179,70 % , reflectand o buna crestere a bogatiei create pe seama utilizarii mai ales a resurselor umane si tehnice ale firmei .
Acest fapt s-a datorat :
pe de o parte , ritmului de crestere superior al elementelor de natura veniturilor fata de cele de natura cheltuielilor , avand drept cauze :
sporirea cu 59,21 % a productiei exercitiului, avand efect pozitiv asupra indicatorului
cresterea consumurilor provenind de la terti cu 26,21 % , avand efect negativ asupra indicatorului
cresterea cu 14,53 % a ratei valorii adaugate , cu efect pozitiv asupra indicatorului
pe de alta parte , cresterea eficientei activitatii , avand drept cauze :
cresterea cu 28,02 % a cifrei de afaceri, cu efect pozitiv asupra indicatorului
cresterea cu 14,53 % a ratei valorii adaugate , ceea ce inseamna o imbunatatire a crearii valorii adaugate in raport cu cifra de afaceri , de asemenea cu efect pozitiv asupra evolutiei indicatorului
Reprezentarea grafica a evolutiei valorii adaugate este urmatoarea :
Rezultatul brut al exploatarii exprima in marimi absolute rentabilitatea sau pierderile aferente activitatii de exploatare,dupa deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente acestei activitati. Acest indicator caracterizeaza deci performantele activitatii de exploatare . Formula de calcul este :
Re = (EBE + Vpe + Ave ) – ( Am + Chpe + Ace ) = Venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare unde :
Re = rezultatul brut al exploatarii
EBE = excedentul brut din exploatare
Vpe = venituri din provizioane privind exploatarea
Ave = alte venituri din exploatare
Am = cheltuieli cu amortizarea
Chpe = cheltuieli cu provizioanele din exploatare
Ace = alte cheltuieli din exploatare
Excedentul brut al exploatarii reprezinta capacitatea bruta de autofinantare care se degaje din activitatea de exploatare , exprimand potentialul de autofinantare a investitiilor din exploatare . Este indicatorul cel mai pur al performantelor economice , deoarece se considera ca amortizarea si provizioanele sunt doar cheltuieli calculate,nu si platite .
Evolutia rezultatului brut din exploatare este urmatoarea:
In anul 2009, 95,09% din rezultatul brut al exercitiului a fost realizat pe seama activitatii de exploatare, ceea ce semnifica stabilitatea activitatii. Pe perioada analizata rezultatul brut al exploatarii inregistreaza o tendinta de crestere, reflectand o majorare semnificativa a activitatii de exploatare . Aceasta crestere a avut urmatoarele cauze :
pe de o parte,ritmul de crestere superior al elementelor de natura veniturilor fata de cele de natura cheltuielilor,adica :
– sporirea cu 27,94 % a veniturilor din exploatare , avand efect pozitiv asupra indicatorului.
pe de alta parte,cresterea eficientei activitatii :
– cresterea cu 16,33% a rentabilitatii comerciale ( in anul 2009 fata de anul precedent ),cu efect pozitiva asupra indicatorului;
– cresterea cifrei de afaceri cu 28,02 % ( in anul 2009 fata de anul 2008 ),cu efect pozitiv asupra evolutiei indicatorului .
Evolutia rezultatului brut al exploatarii este prezentat in graficul urmator :
Rezultatul brut al exercitiului (Rb) exprima in marimi absolute rentabilitatea bruta sau pierderile aferente activitatii firmei, dupa deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui exercitiu financiar. Este compus din rezultatele aferente activitatii curente. Formulele de calcul sunt urmatoarele :
Rb = Rezultatul curent
Rb = Rezultatul exploatarii + Rezultatul financiar
Rb = Venituri totale – Cheltuieli totale = (Ve + Vf ) – (Che + Chf )
Rezultatul curent reprezinta rezultatul obtinut din activitatea normala a firmei . Este determinat prin luarea in considerare si a rezultatului financiar,permitand aprecierea impactului politicii financiare.
In anul 2009,profitul brut a fost de 88.993 lei,reprezentand o crestere cu 660,82% fata de anul precedent . Evolutia favorabila a rezultatului brut al exercitiului s-a datorat :
– cresterii veniturilor totale intr-un ritm superior cresterii cheltuielilor totale;
– imbunatatirea eficientei activitatii,masurate prin rentabilitatea veniturilor si a cheltuielilor.
Dinamica rezultatului brut al exercitiului trebuie sa prezinte o tendinta de crestere pentru a asigura cresterea reala a castigului aferent intregii activitati a firmei .
Evolutia rezultatului brut al exercitiului
Rezultatul brut al exercitiului caracterizeaza toate laturile activitatii firmei. Marimea lui este influentata de strategia de aprovizionare,de productie si de desfacere,de strategia de investitii,de strategia in domeniul resurselor umane si de politica financiara .
Analiza structurala a rezultatului brut al exercitiului urmareste sa stabileasca configuratia si incidenta fiecarui rezultat asupra rezultatului final .In acest sens aspectele principale urmarite sunt :
modul de formare a veniturilor totale pe categorii de venituri;
modul de formare a cheltuielilor totale pe categorii de cheltuieli;
modul de formare a rezultatului brut pe categorii de rezultate.
Este important ca fiecare rezultat sa aibă o contributie pozitiva la formarea rezultatului . Normal ar fi ca indicatorii legati de activitatea de exploatare sa detina cea mai mare pondere si sa prezinte o tendinta de crestere .
Evolutia structurii rezultatului brut al exercitiului :
In figura urmatoare este prezentata evolutia structurii rezultatului brut al exercitiului
Din punct de vedere al veniturilor situatia este normala,majoritatea covarsitoare avand-o veniturile din exploatare. In ceea ce priveste cheltuielile totale,majoritare sunt cele de exploatare,dar se observa aparitia in ultimul an a celor financiare.
Rentabilitatea resurselor consumate masoara eficienta activitatii desfasurate de firma pe perioada unui exercitiu financiar prin prisma cheltuielilor de exploatare , aratand capacitatea lor de a degaja profit. Formula de calcul este urmatoarea :
Rrc= (Rezultatul aferent cifrei de afaceri / Cheltuieli aferente cifrei de afaceri) x 100
In ultimul an rentabilitatea resurselor consumate a fost de 72,17 %,ceea ce inseamna ca la 100 de lei cheltuieli de exploatare ( consumuri valorice de resurse ) s-a obtinut un profit din exploatare de 72,17 lei . Aceasta se datoreaza cresterii ratei de eficienta a costurilor totale aferente cifrei de afaceri ( indicele de crestere a cifrei de afaceri a fost mai mare decat indicele de crestere a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri).
Rentabilitatea comerciala masoara eficienta activitatii desfasurate de firma pe perioada unui exercitiu financiar prin prisma valorificarii activitatii de baza . Indicatorul exprima eficienta politicii comerciale si a politicii de preturi a firmei .
Formula de calcul este :
Rc = (Profit net / Cifra de afaceri ) x 100
Evolutia ratei rentabilitatii comerciale este reprezentata grafic in figura de mai jos.
In anul 2009 indicatorul a inregistrat un nivel de 15,73 % , in crestere fata de anul precedent , ceea ce inseamna ca la 100 lei cifra de afaceri revin 15,73 lei profit net . Nivelul este destul de redus ( fata de nivelul recomandat de 25 % ). Fata de anul precedent nivelul acestei rate a crescut cu 11,81 % , ceea ce semnifica o sporire a eficientei produselor firmei. Aceasta crestere a ratei in dinamica reflecta o situatie pozitiva si a avut loc deoarece indicele de crestere a profitului net a devansat indicele de crestere a cifrei de afaceri . Rezervele cele mai importante pentru cresterea ratei sunt legate de cresterea volumului fizic al vanzarilor si accelerarea vitezei de rotatie a fondurilor aferente activitatii de exploatare .
Rentabilitatea economica masoara performanta activului total reflectand rezultatele economice ale acestuia , independent de modul de finantare a capitalului si de sistemul fiscal . Rata rentabilitatii economice (Re) arata cat profit brut revine unei unitati de activ total .
Re = (Profitul brut / Activ total ) x 100
Rata rentabilitatii economice trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :
sa asigure pastrarea valorii economice a societatii , ceea ce se realizeaza daca rata rentabilitatii economice este mai mare decat rata inflatiei;
sa asigure reinnoirea si cresterea activelor intr-un termen cat mai scurt .
In practica,se apreciaza ca satisfacator un nivel al ratei rentabilitatii economice de 25 % .
In perioada analizata, rata rentabilitatii economice inregistreaza o tendinta de crestere, reflectand atat o sporire a capacitatii activului total de a degaja profit brut , cat si o mai buna remunerare a activului total pe seama profitului brut . In anul 2009 indicatorul a depasit valoarea minima de referinta de 25%,asigurand reinnoirea activului total . Situatia societatii in ultimul an poate fi apreciata ca fiind pozitiva,daca se tine cont de faptul ca rata rentabilitatii economice depaseste rata inflatiei .
Nivelul din ultimul an (2009) al ratei de rentabilitate economica arata ca la 100 lei activ total au revenit 41,57 de lei profit brut , nivel ce asigura remunerarea activului total si pastrarea valorii societatii,fiind cu 26,27 % mai mare decat rata inflatiei in acelasi an . Fata de anul precedent (2008) valoarea indicatorului a sporit in valori absolute cu 35,47% .
Rentabilitatea financiara reprezinta remunerarea neta a capitalurilor proprii,respectiv cat profit net revine acestora. Rata rentabilitatii financiare (Rf) masoara randamentul capitalurilor proprii,a plasamentului financiar pe care actionarii l-au facut prin cumpararea actiunilor societatii . Formula de calcul este urmatoarea :
Rf=( Rezultatul net al exercitiului / Capitaluri proprii ) x 100
Este de dorit ca rata rentabilitatii financiare sa fie mai mare decat rata medie a dobanzii de piata,pentru a face atractive actiunile intreprinderii si a creste cursul lor bursier . Rentabilitatea financiara este influentata de modalitatea de procurare a capitalurilor , din aceasta cauza fiind sensibila la structura financiara,respectiv la situatia indatorarii intreprinderii .
Am prezentat in figura de mai sus evolutia ratei rentabilitatii financiare .
Nivelul inregistrat in 2009 arata ca la 100 lei capitaluri proprii revin 75,95 de lei profit net . Marimea ratei din acest an asigura o buna refacere a capitalurilor proprii doar pe seama profiturilor nete,fiind depasita valoarea minima de 25% . De asemenea,nivelul rentabilitatii financiare este peste nivelul ratei medii a dobanzii, aceasta din urma reflectand rata minima de randamnet pe economie . Fata de anul precedent rata rentabilitatii financiare a crescut cu 14,49% .
Performantele financiare ale firmei analizate indica o tendinta de crestere a eficientei globale a activitatii,a capacitatii de dezvoltare a firmei .De asemenea se remarca o scadere a veniturilor din exploatare in timp ce veniturile financiare au crescut,precum si politica deficitara a firmei in ceea ce priveste investitiile .
Echilibrul financiar al firmei manifesta o apreciere considerabila la nivelul ultimului an .
Pentru firma analizata,randamentul financiar a fost bun . Eficienta resurselor consumate si eficienta in ansamblu a veniturilor privita prin prisma capacitatii lor de a genera profit prezinta o tendinta de imbunatatire.
Remunerarea bruta a capitalurilor proprii asigura refacerea capitalurilor si depasirea randamentului minim pe economie (rata rentabilitatii financiare fiind mai mare decat rata medie a dobanzii), prezentand un tred crescator .
Pe ansamblu, situatia financiara a SC IMAR S.A este relativ buna, firma prezentand un potential ridicat de dezvoltare viitoare, in conditiile aplicarii unor masuri de imbunatatire adecvate.
4.2. Riscurile
Riscul, într-o definire generală, reprezintă un eveniment aleatoriu putând antrena pagube deoarece realizarea lui este adesea generatoare de pierderi pentru firmă.
El face parte di regulile jocului economic și, deci cu voia sau fără voia noastră acționează. Înțelegerea mecanismului de apariție și de manifestare a riscului permite evaluatorului o apreciere realistă a perspectivelor viitoare ale firmei. Practica, în primul rând, simte nevoia unei ordonări a riscurilor după anumite criterii în vederea cuantificării lor.
A. Analiza riscului de exploatare
Riscul de exploatare este legat de incertitudinea randamentului activității de producție. Modul său de manifestare are drept rezultat variabilitatea rezultatului exploatării, ca efect al modificării condițiilor economice din mediul unde activează întreprinderea. Se poate astfel afirma că riscul de exploatare reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai scăzut cost la variația condițiilor din mediu în care activează, incapacitate care va avea drept efect diminuarea profitului din exploatare sau chiar intrarea în pierdere.
Riscul de exploatare
În ultimul an firma se afla într-o situație confortabilă în ceea ce privește riscul de exploatare, deoarece indicatorul de poziție este mult superior valorii de 20% (mai precis 99%). Pentru ca întreprinderea să înregistreze pierderi pe activitatea de exploatare ar fi necesar ca nivelul acestei activități să se reducă cu mai mult de jumătate sub acțiunea factorilor de risc din mediul său economic. Momentul ralizării pragului de rentabilitate era de 3 zile. De asemenea, valoarea mică a coeficientului de elasticitate indică o situație confortabilă. Situația favorabilă se datorează în primul rând nivelului ridicat al marjei cheltuielilor variabile care realizează o bună acoperire a cheltuielilor fixe și asigură obținerea unui nivel substanțial al profitului din exploatare.
Pe întreaga perioadă de analiză riscul de exploatare a înregistrat valori confortabile.
B. Analiza riscului financiar
Riscul financiar apare ca urmare a variabilității rezultatului curent al întreprinderii sub efectul îndatorării financiare a acesteia. Finanțarea prin credite presupune un cost al finanțării, cost care reduce rezultatul activității de exploatare, iar în anumite situații poate merge până la consumarea integrală a acstuia și înregistrarea unui rezultat curent negativ.
Măsurarea riscului financiar se poate realiza prin două metode:
metoda pragului de rentabilitate;
metoda levierului financiar.
B.1. Analiza pe baza volumului de activitate
Caracteristicile metodei pragului de rentabilitate sunt identice cu cele ale riscului de exploatare, specifică pentru riscul financiar este influența cheltuielilor financiare care au caracter fix și pot conduce la modificarea pragului de rentabilitate aferent întregii activități.
Riscul financiar
În ultimul an firma se afla într-o situație instabilă în ceea ce privește riscul financiar, deoarece indicatorul de poziție este mult inferior valorii de 20% (mai precis 9%). Totuși, momentul realizării pragului de rentabilitate financiară era de 3 zile dacă ținem cont și de impactul cheltuielilor cu dobânzile.
B.2. Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier
Levierul financiar are la bază finalitatea oricărei investiții realizată de un întreprinzător și anume rentabilitatea capitalului propriu investit într-o afacere. Având în vedere că finanțarea afacerilor se realizează atât din surse proprii cât și din surse împrumutate prin levierul financiar se pune în evidență modul cum se modifică rentabilitatea capitalului propriu sub incidența politici financiare practicate.
Efectul de levier financiar constă în variabilitatea rezultatului curent al întreprinderii ca urmare a practicării unei anumite structuri financiare, variabilitate care va conduce la creșterea sau scăderea nivelului de rentabilitate a capitalului propriu.
Calculul efectului de levier financiar
Îndatorarea a avut efect negativ asupra rentabilității financiare pe întreaga perioadă, deoarece rata rentabilității economice a fost superioară ratei medii a dobânzii. Politica financiară a firmei s-a înrăutățit în ultimii ani când gradul de îndatorare a depășit valoarea maxim admisibilă de 1.
C. Analiza riscului de faliment
Între risc și faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât o activitate implică un risc mai mare, cu atât posibilitatea apariției falimentului este mai mare.
Măsurarea riscului de faliment este etapa cea mai importantă de care evaluatorul trebuie să țină seama când face estimările viitoare. Trebuie să sesizeze dacă nu cumva sub masca unor rezultate curente favorabile se ascunde un risc viitor mare. Deci menirea lui nu este să constate riscul ci să-l prevadă.
Pentru aprecierea riscului de faliment se va utiliza metoda scorurilor care are ca obiectiv punerea la dispoziție a unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza metodelor statistice.
Modelul Altman este modelul cel mai folosit în țările dezvoltate industrial.
Interpretarea valorilor funcției:
Modelul Altman
Valoarea funcției Z arată o situație favorabilă, risc de faliment aproape inexistent.
Dacă se menține tendința de ameliorare a situației financiare probabilitatea de apariție a falimentului devine practic inexistent.
Sinteza principalilor indicatori de risc
Din punctul de vedere al riscurilor, firma este protejată împotriva riscului de exploatare. Bonitatea financiară a firmei este medie, fiind caracterizată de o lichiditate slabă, dar solvabilitate bună. În ceea ce privește riscul de faliment firma se află într-o situație instabilă. Riscul de faliment estimat este destul de redus. Coeficientul global de risc asociat activității este acceptabil.
CONCLUZII
De-a lungul timpului, conducerile firmelor au acordat cea mai mare atentie gestionarii banilor, materialelor, utilajelor si resurselor umane. Astazi, ele au ajuns sa recunoasca importanta capitala a celei de-a cincea resurse: informatia.
Lucrarea de fata a incercat sa trateze o problematica de o mare actualitate, caracteristica sistemului comercial din Romania, particularizat printr-o concurenta nu intotdeauna loiala. Activitatea unei societati nu poate fi conceputa ca fiind eficienta, rentabila si in ultima instanta sanatoasa, in afara unei gestionari corecte a resurselor de care dispune o intreprindere si a unui management bine fundamentat si ancorat in realitatile mediului economic.
Lucrarea de fata imbina abordarea teoretica cu un studiu de caz ilustrativ pentru modul de utilizare a instrumentelor analizei in cunoasterea si interpretarea performantelor si riscurilor firmei.
Continutul lucrarii este centrat pe abordarea principalelor aspecte privind performanta financiara globala si riscurile cat si implicatiile acestora in gestionarea eficienta a resurselor firmei.
Exista mai multe conceptii in ceea ce priveste performanta unei intreprinderi si anume:
– performanta unei intreprinderi inseamna pe de o parte profitabilitate (reflectata in rezultatul din contul de profit si pierdere ), dar si lichiditate si solvabilitate ;
– capacitatea firmei de a face fata tuturor datoriilor,generand un flux de trezorerie este reflectata in tabloul fluxurilor de trezorerie ;
– o alta conceptie defineste performanta ca o modalitate de crestere a valorii unei afaceri intr-o perioada data,adica cresterea pretului de vanzare al afacerii intr-o perioada data plus castigul folosit de investitor pentru alte utilitati.
– intr-o alta viziune performanta este data de diferenta dintre suma castigurilor viitoare posibil de realizat intr-un interval de timp rezonabil,plus valoarea reziduala a afacerii,mai putin investitia initiala .
Scopul investitorilor este de a maximiza profitul exprimat intr-o forma palpabila,respectiv cea a fluxurilor monetare,ceea ce presupune un efort constructiv din partea firmei,precum si necesitatea de canalizare a acestor fluxuri fie pentru remunerarea capitalului investit,fie pentru capitalizarea in continuare a afacerii,accentuand strategia de investitii a firmei.
Performanta financiara a intreprinderilor joaca un rol important pentru o gama larga de utilizatori. Desi utilizatorii externi sunt in principal cei carora le sunt destinate situatiile financiare(investitori,creditori bancari,statul prin administratie si alte institutii cu putere de reglementare si control,presa de specialitate, organisme profesionale, publicul in general), ele se pot dovedi utile intr-o anumita masura si conducatorilor intreprinderilor.
Volumul vânzărilor, resursele consumate, prețul de vânzare, structura costurilor, combinația de produse valorificate sunt variabile de gestiune care influențează raportul cost-volum-profit. Orice modificare a oricărei din aceste variabile produce efecte asupra profitului, punctului de echilibru și riscului economic al întreprinderii.
Riscul de exploatare depinde mai ales de nivelul cheltuielilor fixe, datorită faptului că o eventuală creștere a cifrei de afaceri determină o mai mare absorbție a cuantumului acestor cheltuieli. Importanța lor poate fi apreciată numai în raport cu marja generală de întreprindere, și nu ca valoare absolută. Relativ la aceste probleme, pragul de rentabilitate este considerat a fi o măsură a flexibilității întreprinderii în raport cu fluctuațiile sale și, deci, o modalitate de a măsura riscul. Cu cât pragul de rentabilitate este mai redus, cu atât riscul de exploatare este mai nesemnificativ.
BIBLIOGRAFIE
Aurel Ișfănescu, Vasile Robu, Anca M. Hristea, Camelia Vsilescu, „Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, București, 2002;
Buglea A., Analiză financiară- aplicații practice, Editura Mirton, Timișoara, 2006;
Buglea A., Analiză financiară- concepte și studiu de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2005;
Dumitrescu Cornelia Elena – Rolul analizei strategice în decizia managerial pentru afacerile internaționale, București, 2008;
E. S. Lorant, I.M. Pantea – „Analiza situației financiare a firmei”, Editura Economică, București, 2001;
Elena Enache, Marius Gust, Mihaela Diaconu – Analiza economico-financiară, Editura Independența Economică, 1998;
Georgeta Vintilă – Gestiunea Financiară a Întrepriderii, Ed Didactică și Pedagogică, București, 2005;
Georgeta Vintilă, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2000;
Lezeu, D.N., Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004;
Lorant Eros-Stark, Ioan Marius Pantea, „Analiza situației financiare a firmei”, Ed. Economică, București, 2001;
Mates Dorel, Contabilitatea evenimentelor si tranzactiilor intre standarde, directive si reglementari fiscale, Editura Miron, Timisoara, 2009;
Mates Dorel, Matis Dumitru, Cotlet Dumitru, Contabilitatea financiara a entitatilor economice, Editura Mirton, Timisoara 2006;
Mates Dorel, Normalizarea contabilitatii si fiscalitatea intreprinderii , Editura Mirton , Timisoara, 2003;
Niculae Feleaga , Liliana Malciu, Politici si optiuni contabile, Editura Economica, Bucuresti, 2002;
Nisulescu Ileana- „Finantele si reorganizarea intreprinderilor” Editura Info Medica 2000;
Paul Diaconu , Cum fac bani contabilii ? , Editura Economica , Bucuresti , 2004;
Petrisor Mandu, Liana-Cristina Nicolau: Managementul riscului – Curs pentru studenti, Anul II, Master, Brasov 2010;
Popa A., Dăneț A. – „Management financiar”, Editura Economică, București, 2001;
Vasile Robu, Nicolae Georgescu, Analiza economico-financiara, Editura ASE, Bucuresti, 2003;
www.bnr.ro
www.insse.ro
BIBLIOGRAFIE
Aurel Ișfănescu, Vasile Robu, Anca M. Hristea, Camelia Vsilescu, „Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, București, 2002;
Buglea A., Analiză financiară- aplicații practice, Editura Mirton, Timișoara, 2006;
Buglea A., Analiză financiară- concepte și studiu de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2005;
Dumitrescu Cornelia Elena – Rolul analizei strategice în decizia managerial pentru afacerile internaționale, București, 2008;
E. S. Lorant, I.M. Pantea – „Analiza situației financiare a firmei”, Editura Economică, București, 2001;
Elena Enache, Marius Gust, Mihaela Diaconu – Analiza economico-financiară, Editura Independența Economică, 1998;
Georgeta Vintilă – Gestiunea Financiară a Întrepriderii, Ed Didactică și Pedagogică, București, 2005;
Georgeta Vintilă, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2000;
Lezeu, D.N., Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004;
Lorant Eros-Stark, Ioan Marius Pantea, „Analiza situației financiare a firmei”, Ed. Economică, București, 2001;
Mates Dorel, Contabilitatea evenimentelor si tranzactiilor intre standarde, directive si reglementari fiscale, Editura Miron, Timisoara, 2009;
Mates Dorel, Matis Dumitru, Cotlet Dumitru, Contabilitatea financiara a entitatilor economice, Editura Mirton, Timisoara 2006;
Mates Dorel, Normalizarea contabilitatii si fiscalitatea intreprinderii , Editura Mirton , Timisoara, 2003;
Niculae Feleaga , Liliana Malciu, Politici si optiuni contabile, Editura Economica, Bucuresti, 2002;
Nisulescu Ileana- „Finantele si reorganizarea intreprinderilor” Editura Info Medica 2000;
Paul Diaconu , Cum fac bani contabilii ? , Editura Economica , Bucuresti , 2004;
Petrisor Mandu, Liana-Cristina Nicolau: Managementul riscului – Curs pentru studenti, Anul II, Master, Brasov 2010;
Popa A., Dăneț A. – „Management financiar”, Editura Economică, București, 2001;
Vasile Robu, Nicolae Georgescu, Analiza economico-financiara, Editura ASE, Bucuresti, 2003;
www.bnr.ro
www.insse.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Performantelor Financiare ale Firmei Prin Intermediul Situatiilor Financiare (ID: 135952)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.