Analiza Performantelor Financiare A Sc

1. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL

SC SAROM SRL BUZĂU

Noțiuni introductive

Prin prezenta lucrare am intenționat să analizez performanțele financiare ale SC SAROM SRL Buzău și în urma rezultatelor obținute să găsesc modalități de eficientizare a activității societății.

SC SAROM SRL , cu sediul in Buzău, str. Păcii nr. 5, a fost înființată în 1993 cu un capital social inițial de 2.000.000 lei.

Acționariatul este alcătuit dintr-un singur acționar care deține un număr de 2000 acțiuni în valoare nominale de 1000 lei/acțiune.

Obiectul de activitate al acestei firme este în concordanță cu capacitățile de producție si anume:

Activitate de comercializare a produselor agricole la intern (en-gros, cu amânuntul) si export;

Activitate de arenda-producție agricola vegetala ;

Activitate de prestări servicii in agricultura pentru persoane fizice si asociații agricole (transporturi auto, lucrări agricole mecanizate) ;

Conducerea executiva a firmei este asigurata de un director general.

In orientarea societății s-a ținut seama de condițiile existente, de cele nou create, de cerințele pieței interne si externe si alți factori.

Intr-o maniere generală, echilibrul evocă ideea de armonie între elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile societății.

Analiza pe baza bilanțului financiar

Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica țărilor occidentale analiza patrimonială, are meritul de a pune în evidență riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în capacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele asumate față de terți.

Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea confruntării, gradul de exigibilitate ale elementelor de pasiv (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen) și cel de lichiditate al elementelor de activ (posibilitatea acestora de a fi transformate în bani). În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea întreprinderii de a face față pasibilului exigibil cu activul său disponibil.

Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepția patrimonială a întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanțiere. Din perspectiva acestui tip de analiză, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică ce posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanțe) și pasivul bilanțului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei întreprinderi la data încheierii exercițiului o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferență între activul total (exclusiv elementele de activ fictiv) și datoriile totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin acționarilor.

Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanțul financiar. Construcția bilanțului financiar, pornind de la elementele conținute în bilanțul contabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ și de pasiv după criterii de lichiditate-exigibilitate.

Elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanțier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar și fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puțin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite și nevoi sau întrebuințări permanente datorită rotației lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite nevoi sau întrebuințări temporare.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociați, cât și din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenții, provizioane reglementate și alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o dată scadentă deci, nu sunt exigibile (decât în situații extreme, de faliment) și de aceea pot fi numite și resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturi pe termen lung și mediu cu scadență mai îndepărtată (mai mare de un an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadență mai mică de un an, numite și resurse temporare. Analiza datoriilor în funcție de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanță pentru evaluarea riscului pe care-l implică îndatorarea întreprinderii.

Pregătire datelor din bilanțul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea configurație a bilanțului financiar (fig.1.1).

Pe orizontală, schema bilanțului, redată mai jos, are două părți : partea de sus (nevoi, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară, prin stabilitatea elementelor care-l compun și partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidențiază, dimpotrivă, conjunctura, ciclul de activitate

ACTIV=NEVOI PASIV=RESURSE

Fig.1.1. Bilanțul financiar

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente, de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce nevoile temporare vor fi finanțate din resurse temporare. Nerespectarea regulilor de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar.

Bilanț 2002-2004

Tabel nr.1.1 -mii lei-

Pentru a respecta cât mai fidel criteriile de lichiditate și exigibilitate sunt necesare anumite corecții privind cele patru mari grupe ale bilanțului financiar: activ imobilizat și activ circulant, în activ și capitaluri permanente și datorii cu scadențe mai mici de un an, în pasiv.

Aceste corecții se concretizează astfel:

Activul bilanțului

Activ imobilizat net:

1) Diminuări ale activului imobilizat cu:

activele imobilizate fictive (cheltuieli de constituire);

imobilizări financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, acestea fiind transferate în grupa “Activ circulant net”.

2) Majorări ale activului imobilizat cu:

partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an.(clienți cu scadențe mai mari de un an);

partea cheltuielilor înregistrate în avans cu termen de lichiditate mai mare de un an:

b) Activ circulant net:

Diminuări ale activului circulant cu valoarea activelor circulante nete având termenul de lichiditate mai mare de un an;

2) Majorări ale activului circulant cu:

imobilizări financiare cu termen de lichiditate sub un an;

o parte din cheltuielile constatate în avans cu termen de lichiditate mai mic de un an

Pasivul bilanțului

a) Capitaluri permanente:

1) Diminuări ale capitalurilor permanente cu:

valoarea activelor fictive (cheltuieli de constituire, prime privind rambursarea obligațiunilor);

parte din profitul net care urmează a fi repartizat.

Majorări ale capitalurilor permanente cu:

venituri înregistrate în avans cu termen de exigibilitate mai mare de un an;

soldul diferențelor de conversie (dacă soldul este negativ atunci el va diminua capitalurile permanente).

b) Datorii cu scadență sub un an includ:

– datoriile de orice natură cu exigibilitate mai mică de un an;

provizioanele pentru riscuri și cheltuieli reale mai mici de un an;

partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende;

venituri constatate în avans cu termen de exigibilitate mai mic de un an.

Corecțiile referitoare la bilanț vor fi evidențiate în tabelul 1.2.

Bilanț financiar 2002-2004

Tabel nr.1.2 -mii lei-

Bilanțul financiar 2002 – 2004 desfășurat pe fiecare elemente în parte este redat în tabelul 1.3.

Bilanț financiar 2002-2004

Tabel nr.1.3 -mii lei-

Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprinzând elemente de active în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung (nevoi permanente; capitaluri permanente), respective echilibrul financiar pe termen scurt (nevoi temporare; resurse temporare).

Indicatorii ce pot fi determinați pe baza bilanțului financiar sunt prezentați în tabelul 1.4.

Indicatori financiari

Tabel nr.1.4 -mii lei-

Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanțului financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar putând fi calculat ca diferența între capitaluri permanente și nevoi permanente.

Deoarece, pe întreaga perioadă analizată, capitalurile permanente sunt mai mici decât resursele permanente rezultă valori negative ale FRF, acest fapt reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare. Această situație a generat un dezechilibru financiar, dezechilibru influențat direct prin creșterea imobilizărilor corporale (echipamente tehnologice, mijloace de transport) și repartizarea integrală a profitului exercițiului acționarilor în anii 2002 și 2003, în 2004 acestora fiindu-le repartizat doar o parte a profitului exercițiului, restul se regăsește în rezerve.

Situația întreprinderii a devenit critică atât sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt (au crescut valorile datoriilor către furnizori) care au finanțat parțial imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcțiune, sau înainte de degajarea surplusului monetar din vânzări (corespunzător amortizării imobilizărilor respective).

În perioada analizată, valoarea activelor circulante nete este mai mică decât cea a datoriilor pe termen scurt. Situație în care activele circulante transformabile în lichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt reflectă, cel puțin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situație defavorabilă sub aspectul solvabilității. Dar, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilității întreprinderii presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt, în acest sens fiind utilă situația creanțelor și datoriilor întocmită în funcție de lichiditatea și respective exigibilitatea acestora.

În acest sens, avantaj îl constituie faptul că scadența medie a activelor circulante este sensibil mai mică decât a datoriilor pe termen scurt, astfel, echilibrul financiar este asigurat chiar dacă FRF este negative.

Per ansamblu, se observă o încercare de diminuare a dezechilibrului financiar în 2004 (ΔFRF = 947.093 mii lei).

Formula care pune în discuție etajul inferior al bilanțului financiar prezintă interes pentru faptul că evidențiază în termeni mai concreți problema solvabilității viitoare a întreprinderii. La modul general, deterlichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt reflectă, cel puțin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situație defavorabilă sub aspectul solvabilității. Dar, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilității întreprinderii presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt, în acest sens fiind utilă situația creanțelor și datoriilor întocmită în funcție de lichiditatea și respective exigibilitatea acestora.

În acest sens, avantaj îl constituie faptul că scadența medie a activelor circulante este sensibil mai mică decât a datoriilor pe termen scurt, astfel, echilibrul financiar este asigurat chiar dacă FRF este negative.

Per ansamblu, se observă o încercare de diminuare a dezechilibrului financiar în 2004 (ΔFRF = 947.093 mii lei).

Formula care pune în discuție etajul inferior al bilanțului financiar prezintă interes pentru faptul că evidențiază în termeni mai concreți problema solvabilității viitoare a întreprinderii. La modul general, determinat prin confruntarea directă dintre lichiditățile previzibile pe termen scurt (activele circulante) și angajamentele imediate exigibile, indicatorul fond de rulment financiar capătă semnificația unui excedent de lichidități potențiale, sau marja de securitate față de riscurile activității economice. In cazul de față ne confruntăm cu un deficit.

De asemenea, fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcție de structura capitalurilor permanente, analiză care pune în evidență gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică, excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete.

Valorile negative ale FRF și FR propriu în 2002 și 2003 reflectă o situație de dezechilibru financiar și o perspectivă riscantă (lipsă de autonomie financiară, risc de insolvabilitate mare). Datorită măsurilor întreprinse în 2004, se diminuează riscul de insolvabilitate, FR propriu înregistrând valoare pozitivă. Astfel, se asigură un anumit grad de autonomie în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea întreprinderii.

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare, bilanțul financiar pune în evidență un alt indicator financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR) .

În perioada analizată, valoarea negativă a nevoii de fond de rulment semnifică un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesității temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.

Această situație poate fi considerată favorabilă dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile.

În cazul supus spre analiză, valoarea negativă a nevoii de fond de rulment este normală ținând cont de activitatea preponderent de comercializare desfășurată de societate până în 2003, în 2004 activitatea acesteia fiind axată preponderent pe prestări servicii în agricultură, însă schimbarea se află încă la început.

În cazul analizei patrimoniale, diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă.

Valori pozitive ale trezoreriei nete înregistrate este rezultatul întregului echilibru financiar al societății, excedentul de finanțare se regăsește sub forma disponibilităților bănești, întreprinderea dispunând de lichidități ce îi permit atât rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt cât și efectuarea diverselor plasamente eficiente și în deplină siguranță pe piața monetară și financiară. În 2004 se observă o diminuare a trezoreriei nete, rezultantă a neonorării la timp a plăților de către clienți, concomitent cu achitarea furnizorilor.

Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției societății pe piață.

Din analiza evoluției trezoreriei de la un exercițiu la altul se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow.

Creșterea trezoreriei nete pe perioada analizată reprezintă cash-flow-ul perioadei (tab.1.4)

În 2003 CF perioadei este pozitiv fapt ce semnifică o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, în consecință, o îmbogățire a activului net real. Însă, în 2004, situația se prezintă invers, datorită atât schimbării profilului de activitate cât, mai ales, datorită pierderii unei piețe de desfacere importante la export în 2003. Toate acestea au reprezentat un efort uriaș pentru firmă în vederea creării unui echilibru financiar stabil.

Faptul că societatea nu înregistrează datorii pe termen lung și investițiile efectuate au fost din fondul proprii sau achitabile sub un an, denotă un efort foarte mare în vederea păstrării echilibrului financiar, și după cum reiese din indicatorii calculați, anul 2004 reprezintă reviriment. Cu toate acestea, fără angrenarea societății în datorii pe termen lung în vederea tehnologizării face ca dotarea tehnică să se facă anevoios, scăzând astfel randamentul acestora.

1.3. ANALIZA PE BAZA BILANȚULUI FUNCȚIONAL

Răspunzând altor criterii de judecată asupra situației întreprinderii, prezentarea funcțională a bilanțului evidențiază aspecte financiare, structurale și legăturile cu gestiunea previzională, adaptându-se mai bine cerințelor manageriale din întreprindere.

Analiza funcțională implică, pe de o parte, o nouă concepție a întreprinderii, iar, pe de altă parte, un nou conținut pentru analiza financiară.

1.3.1. Întreprinderea în concepția funcțională

Concepția funcțională definește întreprinderea ca o entitate economică și financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcții, cum sunt:

funcția de producție – fabricarea bunurilor și serviciilor livrate piețelor situate în aval;

funcția de investire și dezinvestire – achiziționarea, crearea și cesiunea elementelor de activ imobilizate;

funcția de finanțare – stabilirea resurselor de finanțare necesare dezvoltării întreprinderii.

In centrul analizei funcționale se situează ciclul de producție sau de exploatare cu cele patru faze : achiziționarea și stocarea materiei prime ; fabricarea ; stocarea produselor finite și comercializarea ; încasările din vânzări.

Structura ciclului de producție – exploatare se prezintă în figura 1.2.

Fig. 1.2. Structura ciclului de exploatare

In faza de aprovizionare se constituie un stoc fizic de materii prime. Fluxurile reale de materii prime pot angaja, în contrapartidă, fluxuri monetare imediate (cazul părților în numerar) sau decalaje (cazul cumpărărilor pe credit). Decalajul dă naștere unui stoc financiar (datorii către furnizorii de exploatare), calificat drept o rezervă de credit, iar durata sa de disponibilitate constituie o sursă de finanțare, atâta timp cât plata datoriilor nu este efectuată.

In faza de fabricație, stocurile reale de materii prime alimentează stocurile de producție în curs de fabricație, care se transformă în produse finite. Dar, producția antrenează și alte fluxuri reale de muncă, furnituri, energie, ș.a, evaluate în unități monetare ce se adaugă costului materiilor prime. Aceste costuri adăugate generează fluxuri monetare de contrapartidă imediate sau decalaje. Dacă durata creditului furnizor depășește durata stocajului materie primă, faza de fabricație poate fi parțial finanțată prin credit furnizor.

Trebuie menționat că fluxul de amortizare care, de asemenea, face parte din costurile adăugate, fiind doar un consum economic, nu provoacă nici o ieșire din fonduri, deci nici un flux monetar.

La sfârșitul procesului de producție se constată un flux de produse finite, al cărui cuantum este reprezentat de ansamblul costurilor angajate în fabricație.

In următoarea fază și anume comercializarea, întreprinderea trebuie să finanțeze stocajul produselor finite, angajând și cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora. Fluxurile de vânzări își au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării. Dacă vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieșire sunt compensate imediat printr-un flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit decalajul fluxurilor monetare dă naștere unui stoc financiar sub forma creanțelor asupra clienților. Acest stoc financiar poate fi considerat o rezervă de credit și durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanțare până în momentul încasării creanței. Stingerea creanțelor reprezintă momentul trecerii către ultima fază a ciclului de exploatare.

In faza de încasare a creditelor-clienți, banca poate facilita finanțarea creditului clienți mobilizând sau răscumpărând creanțele asupra clienților (scontare, mobilizarea creanțelor comerciale, etc.).

Fiecare stadiu al ciclului de exploatare este, de fapt, veriga unui lanț funcțional propriu întregii organizări a întreprinderii. Cu toate acestea, în funcție de natura activității sale economice, una sau două verigi ale acestui lanț funcțional pot lipsi (cazul întreprinderilor de comerț și servicii).

Obiectivul prioritar al analizei funcționale îl reprezintă tocmai impactul diferitelor operații ale întreprinderii asupra trezoreriei. Plățile în numerar sunt operații cu incidență imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele acordate sau obținute dau naștere unor decalaje între momentul efectuării operațiilor și cel al încasărilor sau plăților propriu-zise. Apar astfel, decalaje de plăți nefavorabile sub forma stocurilor și creanțelor din momentul plății aprovizionărilor și cheltuielilor de producție până în momentul încasării produselor vândute, iar în compensarea lor, pasivele circulante generează decalaje de plăți favorabile (plățile pentru furnizori, salarii, obligații sociale, etc.). Gruparea posturilor bilanțiere în vederea analizei se va baza pe legătura acestora cu ciclul de exploatare. Analiza operațiilor de exploatare conduce, în final, la determinarea rezultatului brut al exploatării.

Operațiile de încasări sau de distribuire a veniturilor, independente de ciclul de exploatare (venituri și cheltuieli financiare, distribuirea dividendelor, impozitul pe profit), sunt circumscrise funcției de repartiție și influențează prin soldul lor capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

Complementar celorlalte funcții, operațiile de investiții și de finanțare întregesc analiza financiară statică prin elaborarea tabloului de finanțare care devine instrumentul central al analizei dinamice a echilibrului funcțional.

1.3.2. Conținutul analizei funcționale

1.3.2.1. Prezentarea bilanțului funcțional

Concepția funcțională a bilanțului are meritul de a oferii o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocurile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.

Analiza funcțională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operații realizate de întreprindere în raport cu natura, destinația sau funcția lor, de unde și originea expresiei analiză funcțională.

In cazul S.C.SAROM SRL BUZĂU, bilanțul funcțional este prezentat în tabelul 1.5.

Bilanț funcțional

– mii lei-

Tabelul 1.5. Bilanț funcțional

Funcția de investiție grupează imobilizările necorporale, corporale și financiare pe cele două categorii (de exploatare și în afara exploatării), indiferent de gruparea lor de viață. Astfel, imobilizările în afara exploatării include terenuri, clădiri anexe ca și participații, alte active financiare și plasamente financiare, în timp imobilizările de exploatare cuprind totalitatea imobilizărilor utilizate în exploatare cum sunt, construcțiile, utilajele, mașinile, etc.

Această funcție stă la baza strategiei de reînnoire, mai mult sau mai puțin rapidă, a echipamentelor, cât și a opțiunilor de oportunitate ale dezvoltării, între investițiile productive și participațiile financiare. De cele mai multe ori, decizia stabilită reprezintă un arbitraj între rentabilitate și lichiditate. Se poate susține ideea potrivit căreia se dorește dispunerea de un maxim al trezoreriei (resurse financiare) pentru a putea profita de oportunitățile pe care piața financiară le oferă. Insă, trebuie să fim conștienți că pentru o întreprindere industrială, rațiunea sa economică de a exista se bazează bineînțeles pe produsele, serviciile pe care ea este capabilă să le plaseze pe piața comercială partajată cu concurenții săi și chiar dacă condițiile de plasare a trezoreriei sunt în anumite momente foarte avantajoase, riscul de a accepta anumite oportunități în detrimentul investițiilor productive poate fi mai mare. Dar, o rentabilitate financiară sporită poate fi obținută nu cu o investiție productivă conservată în patrimoniul întreprinderii o perioadă îndelungată, ci cu o bună marjă de exploatare. Experiența ultimilor ani a țărilor cu economie de piață demonstrează că întreprinderea industrială nu se poate lăsa condusă în mod sistematic de lichiditatea imediată, chiar dacă rațional ea poate demonstra că acea oportunitate corespunde unui randament mai bun. Decizia rentabilitate-lichiditate constituie obiectul funcțiunii financiare a întreprinderii, funcțiune ce reprezintă în zilele noastre o adevărată interfață între întreprindere și piața financiară.

Imobilizările, regrupate prin funcția de investiție, constituie nevoi stabile (aciclice), care în mod necesar sunt finanțate din resursele durabile (aciclice) existente în pasivul bilanțului.

Funcția de ființare regrupează posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadența lor ca și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli. Activele imobilizate fiind reținute în activ la valoarea lor brută, amortismentele și provizioanele sunt asimilate resurselor proprii.

Această funcție stă la baza strategiei optime de finanțare a întreprinderii, motivate de creșterea valorii acesteia prin reducerea costului mediu ponderat al capitalurilor.

Funcției de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producție și vânzări, generatoare de stocuri reale și financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate. Posturile de activ legate direct de operațiile ciclului de exploatare (stocuri, creanțe, clienți, cheltuieli de exploatare constate în avans) constituie active circulante de exploatare (ACE), care, în mod normal, trebuie finanțate din datoriile de exploatare (DE).

Atât activele circulante cât și resursele pentru finanțarea lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate și reînnoirea surselor făcându-se după încheierea fiecărui ciclu de exploatare.

Toate celelalte posturi, reflectând operațiuni diverse (cum sunt: creanțe diverse, operațiuni legate de funcția de repartiție a veniturilor, capital social subscris și nevărsat, datorii fiscale și sociale, datorii diverse) sunt regrupate în categoria activ circulant în afara exploatării (ACAE) având corespondent în pasiv datoriile în afara exploatării (DAE), iar cele privind disponibilități bănești (casa, banca, valori mobiliare de plasament și creditele bancare curente) formează activul și activul și respectiv pasivul de trezorerie.

Astfel structurat, bilanțul evidențiază două categorii de utilizări în activ, una independentă de ciclul de producție și cealaltă legată direct de exploatare, iar în pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse fără legătură cu exploatarea și resurse generate direct de aceasta.

Elementele de trezorerie apar în mod distinct, atât în activul cât și în pasivul bilanțului.

Rolul bilanțului funcțional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea vulnerabilității structurii financiare a întreprinderii reflectate de evoluția trezoreriei nete, dar și de a exprima interdependența dintre structura financiară a întreprinderii și natura activității sale.

După cum se observă din tabelul de mai sus, activele imobilizate brute ale societății analizate au un trend crescător fiind influențate de creșterea imobilizărilor de exploatare, mai ales în anul 2004, cu toate că există o tendință descrescătoare a imobilizărilor din afara exploatării. Resursele de finanțare sunt insuficiente în 2002 și 2003, urmând ca în 2004 acestea să acopere necesarul de finanțare.

Activele circulante de exploatare au, de asemenea un trend crescător, însă resursele de exploatare nu le acoperă generând nevoia de fond de rulment de exploatare.

Structura bilanțului financiar este detaliată în figura nr. 1.3.

Figura 1.3. Structura bilanțului funcțional

In optica analizei funcționale, întreprinderea este vulnerabilă dacă recurge în cea mai mare parte la finanțări prin credite bancare pe termen scurt. Acest aspect este evidențiat în studiul comparativ al variației fondului de rulment funcțional cu variația nevoii de fond de rulment.

Analiștii financiari apreciază că nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului funcțional, deoarece pune în evidență acele nevoi ciclice neacoperite financiar din resursele temporare și reînnoibile permanent în cadrul acelorași cicluri de exploatare. Această apreciere pornește de la analiza calitativă a activității de exploatare, calitate apreciată prin capacitatea ciclului de exploatare de a-și echilibra nevoile ciclice din resurse ciclice de capital. Partea rămasă nefinanțată ar trebui să fie mai mică sau cel mult egală cu fondul de rulment funcțional, altfel calitatea necorespunzătoare a ciclului de exploatare conduce la dezechilibre funcționale ce vor afecta trezoreria întreprinderii.

Realizarea acestui echilibru este pusă în evidență de cele patru niveluri ale bilanțului funcțional și anume: fondul de rulment pentru exploatare (FRF) sau nivelul finanțării stabile, nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), pe de o parte, și al nevoii de fond de rulment in afara exploatării (NFRAE),pe de alta parte, și nivelul valorilor de trezorerie.

In optica funcționala, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existenta unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranță, ci a unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare (stocuri+creanțe de exploatare-datorii de exploatare).

Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintă Fondul de rulment funcțional sau fondul de rulment net global (FRNG) disponibil pentru finanțarea operațiilor ciclului de exploatare.

In acest caz relația de determinare a FRNG este:

a) FRNG = RESURSE DURABILE – NEVOI STABILE (Activ imobilizat brut) sau

b) FRNG = CAPITALURI PERMANENTE -ACTIV IMOBILIZAT NET

FRNG = (Resurse durabile – Amortizări)-lmobilizări nete

Aceeași valoare a FRNG este data de mărimea nevoilor ciclice și de trezorerie rămasă nefinanțată de resursele ciclice și de trezorerie, stabilită conform expresiei:

2) FRNG = (NEVOI CICLICE + NEVOI DE TREZORERIE)

– (RESURSE CICLICE + RESURSE DE TREZ.)

FRN G= (A C E + A CAE + D) -( D E + D AE +CT)

Dacă "FR disponibil" va fi superior sau inferior nevoilor angajate de exploatare ("FR util"), întreprinderea va avea lichidități sau, dimpotrivă, va fi obligata să angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

Operațiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanțare, dar ele permit în același timp și constituirea mijloacelor de finanțare. Din confruntarea globala a nevoilor cu mijloacele de finanțare se degajă o nevoie de finanțare a ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment. Nevoile de finanțare generate de ciclul de producție sau "nevoile ciclice" corespund alocărilor de fonduri (blocarea lichidităților) pentru constituirea stocurilor și creanțelor (creditelor acordate partenerilor debitori).

În compensarea acestor necesități de finanțare, activitatea întreprinderii furnizează resurse reînnoibile pe măsură derulării ciclului de exploatare, respectiv "resurse ciclice" sub forma creditelor acordate de către furnizori (forma tipică de resurse ciclice).

Diferența dintre nevoile de exploatare și cele din afara exploatării, pe de o parte, și datoriile de exploatare și diverse, pe de alta parte, constituie nevoia de fond de rulment totală (NFRT sau NFR).

NFRT = (NEVOI CICLICE -RESURSE CICLICE)

In cazul în care stocurile, creanțele de exploatare și diverse sunt aproximativ egale cu datoriile de exploatare și diverse, nevoia de fond de rulment totală tinde către zero, sau chiar, adesea, devine negativa. Se vorbește în acest caz de o resursă în fond de rulment (RFR).

Nevoia de fond de rulment totală are doua componente: nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE). Cele două componente ale sale stabilite la nivelul al doilea și al treilea al bilanțului funcțional se determina astfel:

NFRT=NFRE + NFRAE

unde:

NFRE = ACE – DE și NFRAE = ACAE – DAE

Dacă activele circulante de exploatare depășesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidențiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras din pasivele circulante. In acest context NFRE capătă caracterul unei veritabile investiții cu același titlu ca și imobilizările de exploatare (construcții, echipamente etc.). Astfel capitalul angajat de întreprindere apare în strânsa relație cu funcțiile principale pe care aceasta trebuie să le asigure, și se determină potrivit expresiei:

Capital angajat = (Imbz. de exploatare) + (Imbz. în afara exploatării)

+ (NFRE + NFRAE) + Disponibilități

Capital economic = Imobilizări de exploatare + NFRE

Capital investit = Imobilizări în afara exploatării + Capital economic

Capital angajat = Capital investit + NFRAE + Disponibilități

Egalitatea capitalului angajat în activ cu cel din pasivul bilanțului funcțional, conduce la ecuația echilibrului funcțional, după cum urmează:

Capitalul angajat (total pasiv) = Resurse proprii + (Datorii pe termen lung) + Credite de trezorerie

Dar:

Active imobilizate + NFRE + NFRAE + Disponibilități =

(Resurse proprii) + (Datorii pe termen lung) + (Credite de trezorerie)

Prin gruparea termenilor rezulta:

(N RE+NFRAE) + (Disponibilități – Credite de trezorerie) =

(Resurse proprii + Datorii pe termen lung) – (Active imobilizate)

De unde rezultă relația:

NFRT + TN = FRNG

Având în vedere reînnoirea permanenta a stocurilor și creanțelor la un nivel determinat de ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital cu a nevoie de finanțare permanenta (permanent reînnoibilă). Este normal ca aceasta nevoie sa fie finanțata din fondul de rulment funcțional, care la rândul sau apare ca un surplus, de resurse permanente, stabile.

Din ultima relație se desprinde ideea ca principala componenta a echilibrului funcțional este nevoia de fond de rulment, indicator dinamic a cărui mărime este dependenta, în mod direct proporțional, de evoluția cifrei de afaceri și poate fi previzionata In funcție de politica viitoare a conducerii întreprinderii, privind vânzările. Daca nu intervin modificări importante In structura resurselor și nevoilor stabile aceasta interdependenta a nevoii de fond de rulment cu cifra de afaceri previzionata prezintă a anumita stabilitate, care permite întreprinderii sa realizeze o previziune pertinenta a echilibrului funcțional.

In timp ce componentele nevoii de fond de rulment sunt legate de activitatea curenta, și In special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operațiile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere și evidențiate în ultimul nivel al bilanțului funcțional. Pe de a parte, acestea din urma presupun mijloace de finanțare pe termen scurt solicitate de la bănci sau alți parteneri financiari, deci resurse prezentând un caracter financiar, sau mai concret "resurse de trezorerie". Spre deosebire de resursele ciclice obținute în cadrul activității curente și induse de operațiile industriale și comerciale, resursele de trezorerie sunt furnizate de parteneri financiari specifici, prin negocieri particulare, care nu fac obiectul gestiunii curente, ci releva, în mod special, gestiunea financiara pe termen scurt sau gestiunea trezoreriei. Pe de alta parte, întreprinderea degaja excedente monetare care-i permit acoperirea diverselor "nevoi de trezorerie". Aceste excedente de trezorerie pot fi plasate pe piața monetara și/sau financiara, urmărindu-se procurarea unor valori mobiliare de plasament rentabile, ușor negociabile și cu a buna reputație pe piața de capital.

Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidențiază situația "trezoreriei nete", expresia cea mai concludenta a desfășurării unei activitatea eficiente.

În bilanțul funcțional, nivelul trezoreriei nete (TN) este dat de valoarea (diferența) activelor și pasivelor de trezorerie, respectiv de nevoile de trezorerie excedentare și creditele bancare curente, care nu se reînnoiesc automat cu fiecare ciclu de producție.

TN = NEVOI DETREZORERIE -RESURSE DE TREZORERIE

Cu cat pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situația financiara a întreprinderii devine vulnerabila.

Echibrul funcțional are la baza relația fundamentala a trezoreriei, care se determina pornind de la egalitatea dintre activul și pasivul bilanțului funcțional:

AIAE+IE+ACE+ACAE+D=RPR+ IMPR+DE+DAE+CT

Prin comutarea termenilor obținem:

(ACE -DE)+ (ACAE -DAE)+(D- CT) = (RPR +TMPR)- (AlAE +IE)

(NFRE+NFRAE)+TN=FRNG

Ecuația fundamentala a trezoreriei devine:

FRNG – (NFRE + NFRAE)= TN

Se constata ca indicatorii nevoie de fond de rulment și fondul de rulment, dimensionați prin ambele metode de analiza financiara (patrimoniala și funcționala), vor înregistra valori diferite, datorita criteriilor diferențiate care au stat la baza regrupării posturilor bilanțiere. Cu toate acestea însa, trezoreria întreprinderii nu este afectata. Aceasta demonstrează ca operațiile de corecție au avut ca efect modificarea fondului de rulment și a nevoii de fond de rulment cu aceeași valoare.

Categoria resurselor durabile din bilanțul funcțional prezintă importanta sub aspectul asigurării echilibrului stabil al întreprinderii. La prima vedere, se poate crede ca este vorba de regula "echilibrului financiar minim" al analizei lichiditate – exigibilitate. Noțiunea de "echilibru stabil" al întreprinderii este o noțiune diferita, deoarece categoria utilizărilor stabile include și o parte a nevoii de fond de rulment.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare are un caracter dual incluzând o dimensiune structurala ce rezulta din natura activității și condițiile de exploatare și una evolutiva (temporara) determinata de volumul activității, fluctuația CA, a stocurilor, cat și de variația creditelor c1ienti și a celor furnizori. Se observa ca nevoia de fond de rulment are o parte stabila echivalenta cu mărimea componentei sale structurale. Fiind echivalenta a unui activ imobilizat, nevoia de fond de rulment trebuie finanțata de resursele durabile, mai concret de fondul de rulment funcțional care devine echivalent "finanțării stabile a NFR" (FRNG pozitiv). Nefiind constant, acest indicator (NFR) variază în timpul exercițiului și poate antrena fie lichiditatea excedentare care apar temporar sub forma valorilor de trezorerie-activ, fie o insuficienta a trezoreriei, care va trebui acoperita din credite bancare pe termen scurt. Aceasta situație releva vulnerabilitatea financiara a Întreprinderii, iar creditele de trezorerie trebuie, în principiu, sa fie limitate la acoperirea variațiilor temporare ale nevoii de fond de rulment (creditele de trezorerie vor permite finanțarea nevoii de fond de rulment excedentara).

In definitiv, șase categorii de structuri funcționale pot fi observate (cu consecințele corespunzătoare) în figura 1.4 "Structuri funcționale"

NFA > O NFA< O

FRNG > O FRNG < O FRNG > O FRNG < O

TN=NEVOI TN=RESURSE TN=RESURSE TN=NEVOI TN=NEVOI TN=RESURSE

Fig. 1.4. Structuri funcționale

În cazul SC SAROM SRL, echilibrul financiar funcțional este evidențiat în tabelul nr. 1.6.

Conform celor șase categorii de structuri funcționale și a datelor din tabelul nr.1.6, se poate observa că resursele în fondul de rulment acoperă parțial activele imobilizate (FR – ), nevoile de fond de rulment, generând și o trezorerie netă pozitivă în anul 2004. In acest caz, furnizorii și avansurile de la clienți finanțând ciclul de producție și o parte din imobilizări se impune examinare și consolidarea resurselor durabile. În 2002 și 2003, resursele durabile finanțând parțial activu1 imobilizat (fond de rulment negativ), insuficiența lor este compensată de creditele furnizori și avansurile de la clienți. Dependenta financiara externă a întreprinderii fiind mare, structura de finanțare a trebuit revăzută, fapt ce a contribuit la o evoluție bună în 2004.

Cauzele evoluției echilibrului funcțional al activității societății pot fi concretizate atât în creșterea insuficientă a cifrei de afaceri în decursul mai multor exerciții financiare, cât și în întârzierea executării investițiilor. Deși Întreprinderea beneficiază de o structura financiara echilibrata, nu promovează o politica de investiții care sa-i mențină rata sa de creștere. Datorita evoluției slabe a cifrei de afaceri din ultima perioadă, ea decide sa recupereze întârzierile intervenite în nivelul investițiilor. Va avea loc, cu aceasta ocazie, o scădere brutala a fondului de rulment funcțional care va antrena o trezorerie neta negativa. De asemeni, trecerea la un nou segment de activitate, adaptarea la noile condiții ale pieței, sunt factori ce influențează direct echilibrul funcțional al întreprinderii.

2. ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

Întreprinderea concentrează o complexitate de operații economice și financiare, care se reflectă în documentele contabile de sinteză, sub forma fluxurilor și stocurilor. Fluxurile au o influență imediată asupra rezultatului exercițiului, în timp ce stocurile prezintă un impact temporar sau de durată, asupra echilibrului financiar, nevoii de finanțare a operațiilor de gestiune și asupra solvabilității întreprinderii.

Fluxurile economice, respectiv veniturile și cheltuielile perioadei de gestiune, sunt generate, în principal, de trei domenii de activitate (figura2.1):

de exploatare, care este dominantă, ce vizează realizarea profitului întreprinderii din sectoarele industrial, investițional, comercial și/sau de prestări de servicii;

financiară, privind participațiile la capitalurile altor societăți și alte acțiuni de plasament. Activitatea de exploatare și cea de financiară formează activitatea curentă a întreprinderii;

excepțională, privind operațiile de gestiune și cele de capital care nu sunt legate de activitatea normală și curentă.

Fiecare tip de activitate degajă un anumit rezultat (profit sau pierdere) stabilit ca diferență între veniturile și cheltuielile perioadei de gestiune reflectate în cadrul contului de profit și pierdere pe cele trei domenii de activitate (figura 2.1). drept urmare, analiza rezultatelor întreprinderii se va realiza pe baza contului de profit și pierdere (contul de rezultate).

Fig.2.1. Structura rezultatelor pe principalele domenii de activitate

2.1. Structura rezultatelor întreprinderii

Pentru a crea o imagine generală asupra structurii veniturilor și cheltuielilor, precum și a rezultatelor întreprinderii, figura 2.1. va prezenta succint situația contului de profit și pierdere.

Rezultatul exercițiului se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății acestora. Acest aspect conduce diferențierea fluxurilor de venituri și cheltuieli din cadrul contului de profit și pierdere în două categorii : fluxuri de venituri încasabile, respectiv, cheltuieli plătibile și fluxuri calculate.

Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exercițiului și veniturile de încasat în exercițiul următor.

Cheltuielile plătibile cuprind cheltuieli plătibile în exercițiul curent și cheltuieli de plătit în exercițiul următor.

Veniturile încasabile și cheltuielile plătibile, majorează, respectiv, diminuează rezultatul net și trezoreria, în timp ce veniturile și cheltuielile calculate nu au o influență decât asupra rezultatului fără a afecta direct trezoreria întreprinderii (reluări asupra provizioanelor, cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului, valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate).

Veniturile și cheltuielile calculate pot influența trezoreria întreprinderii numai sub incidența unor aspecte fiscale.

Profitul net al exercițiului, ca reflectare a rentabilității întregii activități desfășurată de întreprindere în cursul exercițiului financiar, urmează a fi repartizat conform reglementărilor în vigoare.

Conținutul informațional al contului de profit și pierdere permite aprecierea performanțelor întreprinderii prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanțare și riscul economic.

Fig.2.2. Structura Contului de Profit și pierdere

Pe baza fig. 2.2., exemplificând pe datele deținute de la societatea analizată, situația Contului de Profit și Pierdere se prezintă conform tabelului 2.1.

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI 2002-2004

Tabel nr. 2.1 -mii lei-

Graficul 2.1. Evoluția cheltuielilor, veniturilor si profitului total

După cum se observa, anul 2003 reprezintă anul de vârf al perioadei analizate in ceea ce privește valorile înregistrate atât la venituri cat si la cheltuieli, insa profitul are un trend bun datorita managementului practicat in ultimii ani.

Singura pierdere înregistrata de SC SAROM SRL este la rezultatul excepțional din anul 2004 când înregistrează o pierdere de 7.689 mii lei.

Veniturile financiare au cunoscut o creștere semnificativa in 2003 fata de 2002, urmând sa scadă in 2004.

Cheltuielile financiare cunosc același trend oscilant cu optim in anul 2003, dar per ansamblu, rezultatul financiar înregistrează profit de 38.487 mii lei in 2002, 17.241 mii lei in 2003, 6.674 mii lei in 2004.

Atât veniturile cat si cheltuielile de exploatare au un trend oscilant, insa rezultatul exercițiului din exploatare înregistrează profit in toți anii, cu trend bun, după cum urmează: 314.951 mii lei in 2002, 671.899 mii lei in 2003, 973.916 mii lei in 2004.

Ponderea, in creștere, a profitului din exploatare in profit total, ajungând la valoarea de 98% in 2004, imprima profitului total o evoluție buna, crescătoare.

2.2. Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit și Pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). realizarea acestui obiectiv presupune a pune în evidență modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultatul curent și Rezultatul net al exercițiului (figura 2.3.).

Fig.2.3. Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, paliere succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă (fig.2.4.) pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului+marja comercială) ți încheind cu cel mai sintetic (Rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar reflectă Rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

ACTIVITATE COMERCIALĂ ACTIVITATE INDUSTRIALĂ

Fig.2.4. Cascada soldurilor intermediare de gestiune

Marja comercială (adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă. Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute.

Excedentul vânzării în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include prețul de cumpărare (preț fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.

Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale. Dacă Cifra de afaceri este un indicator de volum al activității, suma marjei comerciale, generată de Cifra de afaceri realizată, este indicator indispensabil pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderii comerciale.

Analiza în timp a ratei marjei comerciale (marja comercială/Cifra de afaceri) și compararea acesteia cu cele înregistrate de alte întreprinderii, din același sector, constituie elementele de bază în evaluarea performanțelor financiare ale acestor întreprinderii.

Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere.

De asemenea, marja comercială se constituie ca un indicator de bază pentru studiile previzionale, permițând determinarea pragului de rentabilitate sau punctului critic al unei activități comerciale (cheltuieli fixe/marja comercială unitară).

În mod similar, și cu semnificație apropiată, întreprinderile industriale sau de service pot calcula un indicator denumit marja asupra consumurilor materiale, ca diferență intre producția exercițiului și consumurile materiale (cumpărarea de materii prime sau materiale minus creșterea sau plus diminuarea stocurilor de materii prime și materiale în cursul perioadei de gestiune).

Producția exercițiului (în cadrul activității industriale) include valoarea bunurilor și serviciilor fabricate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoi proprii. Drept urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută, producția stocată și producția imobilizată. Producția exercițiului oferă o imagine mai fidelă a activității reale a întreprinderii pe durata perioadei de gestiune.

Producția exercițiului este un indicator inevitabil dar ambiguu deoarece este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preț de vânzare, altele, la cost de producție. În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținută pentru evaluarea stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producției nu poate să reflecte o realitate financiară.

Valoare adăugată (primul sold intermediar de gestiune) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.

Valoarea adăugată se calculează pornind de la producția exercițiului majorată cu marja comercială diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune evidențiază metoda deductivă de calcul al valorii adăugate. Valoarea astfel obținută este o valoare adăugată brută, care nu ține cont de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor și provizioanelor calculate.

Sub aspect financiar, valoarea adăugată brută nu reprezintă interes deosebit, analiza financiară preocupându-se în special de fluxurile monetare corespunzătoare valorii adăugate vândute, sub rezerva luării în seamă a decalajelor privind creanțele și datoriile aferente operațiilor care au generat această valoarea adăugată vândută.

Adoptarea noțiunii de valoare adăugată vândută, obligă întreprinderea producătoare la separarea costurilor de producție în costuri externe (CE) și costuri interne (CI) sau costuri adăugate. Această structură a producției permite determinarea (figura 2.5.):

unei marje asupra costului de producție;

unui cost adăugat;

unei valori adăugate prin adunarea la marjă a costului intern (adăugat.)

Fig.2.5. Structura valori adăugate

Valoarea adăugată prezintă o deosebită semnificație în perspective distribuirii veniturilor întreprinderii. În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a sa: salariați, stat, creditori, acționari, întreprindere.

Regrupând fluxurile financiare din contul de profit și Pierdere, în aval de distribuirea valori adăugate, se poate arăta că acestea revine:

personalului și organismelor sociale, sub forma cheltuielilor de personal;

statului, sub formă de impozite, taxe, vărsăminte asimilate și impozit pe profit (minus subvenții de exploatare);

furnizorilor de capitaluri, sub formă de cheltuieli financiare și dividende;

întreprinderii, sub formă de autofinanțare.

Tabloul de repartizare a valori adăugate (figura 2.6.) evidențiază metoda adițională de calcul a acesteia.

Curent utilizată în practica financiară, această marjă de acumulare bănească (VA) prezintă interes pentru că:

realizează legătura intre nivelul micro- și macroeconomic. Prin agregarea valorilor adăugate ale întreprinderilor la nivel macroeconomic se obține Produsul Intern Brut;

reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producției sale;

este criteriul de apreciere a creșterii întreprinderii. Rata creșterii cifrei de afaceri este adesea nerealistă. Numai rata privind creșterea valori adăugate permite evaluarea creșterii reale a întreprinderii (în caz de inflație, rata de creștere trebuie deflatată);

măsoară gradul de integrare a întreprinderii, prin raportul valoarea adăugată/producție(CA);

evidențiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valori adăugate;

reflectă gradul de utilizare a factorilor de producție;

permite, în condiții de funcționare identice, realizarea anumitor clasificații sectoriale.

↓

↓

↓

Fig.2.6. Tabloul de repartizare a valori adăugate

Eficiența informațiilor furnizate de valoarea adăugată se fundamentează pe o interpretare prudentă a indicatorului. Astfel, valoarea adăugată este utilizată în interpretarea structurii de exploatare a unei întreprinderii, prezentându-se două aspecte: majorarea cheltuielilor cu personalul poate angajat o creștere a valori adăugate, în timp ce rezultatul și rentabilitatea întreprinderii se pot reduce brusc; creșterea valori adăugate poate fi Rezultatul creșterii stocurilor de produse finite fabricate la costuri foarte ridicate pe care piața va fi incapabilă să le absoarbă datorită prețurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice.

Aceste aspecte ne obligă să interpretăm prudent valoarea adăugată în raport cu factori care au generat-o.

Excedentul brut al exploatării (EBE) sau, după caz, insuficiența brută de exploatare (IBE) se stabilește ca diferență între valoarea adăugată (plus subvenții de exploatare) și impozite, taxe și cheltuieli de personal.

Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursă principală a întreprinderii, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității economice și a capacității potențiale de autofinanțare.

Rolul excedentului brut al exploatării în analiza financiară poate fi urmărit sub trei aspecte:

Excedentul brut al exploatării este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii.

Excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară a întreprinderii, de cea de investiții, de politica de dividend, de politica fiscală și de elementele excepționale.

Excedentul brut al exploatării reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.

Excedentul brut al exploatării se va regăsi imobilizat în variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare (producția imobilizat nu generează fluxuri monetare).

Excedentul brut al exploatării = Venituri din exploatare încasate (în cursul exercițiului) + Venituri din exploatare de încasat (în exercițiul următor) – Cheltuieli pentru exploatare plătite (în cursul exercițiului) -Cheltuieli pentru exploatare de plătit (In exercițiul următor).

=> Excedentul brut al exploatării = Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) + Venituri din exploatare de încasat -Cheltuieli pentru exploatare de plătit.

Dar veniturile și cheltuielile realizabile în exercițiul următor sunt expresia resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului de active circulante care, articulate cu soldul lor din bilanț conduc la evidențierea variației nevoii de fond de rulment pentru exploatare (ΔNFRE) :

Excedentul brut al exploatării (EBE) = Excedentul de trezorerie al exploatării (EFE) + Producția stocata (Stoc final – Stoc inițial) + Variația stocurilor (Stoc inițial – Stoc final) + Producția imobilizata + Variația creanțelor de exploatare (Sold final – Sold inițial) – Variația datoriilor de exploatare (Sold final – Sold inițial)

EBE = ETE + ΔNFRE + Producția imobilizata

iar ETE = EBE -ΔNFRE – Productia imobilizata

Așadar, excedentul brut al exp1oatarii exprima fluxul real de trezorerie al exploatării (ETE) rezultat după acoperirea variației nevoii de fond de rulment pentru exploatare. Excedentul de trezorerie al exploatării joaca un rol important în cadrul analizei fluxurilor de trezorerie. Excedentul brut al exploatării constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.

Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) privește activitatea de exploatare normala și curenta a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizarea (doar amortizările economice justificate, normale, ale imobilizărilor, surplusul fiind transferat la cheltuielile excepționale) și provizioanele din excedentul brut al exploatării acesta devine un rezultat net al exploatării :

Rezultatul exploatării = EBE + (Venituri din provizioane pentru exploatare + Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările și provizioanele pentru exploatare + Alte cheltuieli pentru exploatare)

Rezultatul exploatării exprima mărimea absoluta a rentabilității activității de exploatare, obținuta prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile și calculate).

Exprimarea sub forma relativa (Rezultatul exploatării/Active de exploatare) a rentabilității activității de exploatare servește la realizarea unor comparații între diverse Întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

Rezultatul curent (RC: profit sau pierdere) este determinat atât de rezultatul exploatării normale și curente, cat și de cel al activității financiare.

Este, deci, rezultatul tuturor operațiilor curente ale întreprinderii. Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare –Cheltuieli financiare

Nefiind perturbat de elemente excepționale, acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive.

2.3. Capacitatea de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare reflecta potențialul financiar degajat de activitatea rentabila a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului financiar, destinat sa remunereze capitalurile proprii (prin dividendele datorate) și sa finanțeze investițiile de expansiune (partea din profit repartizata pentru constituirea rezervelor și a fondului de dezvoltare) și de menținere sau reînnoire (prin amortizări ca veritabila rezerva care permite reînnoirea imobilizărilor) din exerciții viitoare.

Capacitatea de autofinanțare se calculează pornind de la veniturile și cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie.

Capacitatea de autofinanțare poate fi determinata prin doua metode: deductiva și adiționala, puse în evidenta de structura contului de profit și pierdere (figura 2.7.).

Fig.2.7. Structura contului de profit și pierdere

pentru determinarea capacitații de autofinanțare

Prin metoda deductiva capacitatea de autofinanțare este calculata ca diferența între veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) și cheltuieli plătibile (corespunzătoare unor plați efective sau viitoare).

Se retine ca punct de pornire excedentul brut al exploatării (excedent potențial de trezorerie) la care se adăuga toate veniturile susceptibile de a fi încasate (de exploatare, financiare, excepționale) și se scad toate cheltuielile susceptibile de a fi plătite (figura).

CAF = (Venituri încasabile – Venituri din cesiuni) -Cheltuieli plătibile

CAF = EBE + Alte venituri încasabile fora venituri din cesiuni) – Alte cheltuieli plătibile, adică:

Excedentul brut al exploatării

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli pentru exploatare

+ Venituri financiare (a)

-Cheltuieli financiare (b)

+ Venituri excepționale (c)

-Cheltuieli excepționale (d)

– Impozit pe profit

= CAPACITATEA DE AUTOFINANTARE a exercițiului

(-) (+)

(+) (-)

Fig.2.8. Determinarea capacității de autofinanțare

a) fora reluări asupra provizioanelor;

b) fora amortizări și provizioane financiare calculate;

c) fora:

Venituri din cesiunea elementelor de activ;

Cote parți din subvenții virate asupra rezultatului exercițiului;

Reluări asupra provizioanelor excepționale;

d) fora:

Valoarea net contabila a elementelor de activ cedate;

Amortizări și provizioane excepționale calculate.

Daca excedentul brut al exploatării reprezintă un cash-flow potențial brut de exploatare, atunci capacitatea de autofinanțare este echivalenta unui cash-flow potențial net global. Comparativ cu excedentul brut de exploatare, capacitatea de autofinanțare prezintă inconvenientul de a fi mai sensibila decât primul, fiind influențata de amortizări, provizioane și impozitul pe profit. În compensare însă, ea prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele care generează cash-flow-ul întreprinderii. Prin limitele și avantajele lor, aceste doua noțiuni (EBE și CAF) devin complementare și nicidecum exclusive.

Metoda adiționala are meritul de a pune în evidenta elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul capacitații de autofinanțare. În procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului, la care se adăuga cheltuielile calculate (amortizări și provizioane) neplătibile la o anumita scadenta și se scad veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor). În măsura în care capacitatea de autofinanțare nu tine cont decât de operațiile de gestiune curenta, operațiile excepționale de capital (veniturile din cedarea activelor) vor fi excluse din calcu1 :

CAF = Rezultatul net al exercițiului (Rezultatul net contabil)

+ Cheltuieli calculate

– Venituri calculate

– Venituri din cesiuni

adică: Rezultatul net al exercițiului

+ Amortizări și provizioane (de exploatare, financ., excepț.) calc.

– Cote părți din subvenții pentru incest. virate asupra rez. Ex.

– Reluări asupra amortismentelor și provizioanelor

– Venituri din cesiunea elementelor de activ

+ Valoarea net contabila a elementelor de activ cedate

= CAPACITATEA DE AUTOFINANTARE a exercițiului

Surplusul financiar degajat în cursul exercițiului de ansamblul operațiilor de gestiune (CAF) nu va avea decât un caracter potențial daca nu este susținut de mijloace financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variația trezoreriei nete (CF) rezultata din analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului sau pe baza fluxurilor financiare.

Capacitatea de autofinanțare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanțarea globala (totala). Aceasta pune în evidenta aptitudinea reala a întreprinderii de a se autofinanța.

Autofinanțarea globala = Capacitatea de autofinanțare –Divd.distribuite

Aceasta relație este valabila pentru tarile apusene unde repartizarea profitului îmbrăca numai forma rezervelor și dividendelor, participarea salariaților la profit fiind considerata ca o cheltuiala deductibila fiscal și nu ca o destinație de repartizare a profitului, așa cum este reglementata în tara noastră. De aceea, pentru determinarea autofinanțării globale se va avea în vedere alături de dividendele distribuite și partea din profitul net repartizata pentru participarea angajaților la profit (salariați și manageri).

Autofinanțarea reflecta bogata reținuta de întreprinderea însăși și constituie o resursa interna destinata acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor.

Autofinanțarea este determinata de creșterea resurselor obținute din propria activitate și care vor romane în mod permanent la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea activității viitoare.

Autofinanțarea globala are doua componente: autofinanțarea de menținere și autofinanțarea neta.

Autofinanțarea de menținere include sursele din care urmează sa se realizeze în viitor cheltuieli pentru menținerea potențialului productiv, deci a

nivelului atins de patrimoniu, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de producție și acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare a autofinanțării de menținere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și provizioanele.

Autofinanțarea neta este partea din autofinanțarea bruta din care se formează sursele proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o îmbogățire, o creștere a patrimoniului.

Autofinanțarea neta asigura, în definitiv, finanțarea proprie a întreprinderii, care constituie gajul posibilităților sale de dezvoltare în viitor. (Autofinanțarea neta = Autofinanțarea bruta -Cheltuieli pentru menținerea potențialului productiv).

Autofinanțarea neta se constituie, în principal, din profitul net repartizat pentru fondurile proprii, adică din profitul care romane după participarea angajaților la profit precum și remunerarea asociaților sau acționarilor. Partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reala a imobilizărilor poate constitui de asemenea o resursa a acestei autofinanțări.

Importanta autofinanțării se poate argumenta prin multiplele avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii, principalele fiind:

– constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursa independenta și stabila, având în vedere ca în anumite situații conjuncturale întreprinderea întâmpină greutatea în colectarea capitalurilor de pe piața financiara sau monetara;

– apară libertatea de acțiune a întreprinderii, în sensul ca autonomia financiara dobândita prin autofinanțare îngăduie acesteia independenta de gestionare fată de organismele financiare și de credit;

– conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea investițiilor (de exploatare, imobilizări de expansiune, de înlocuire), cu condiția realizării unor investiții utile și nu de irosire a resurselor;

– permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare. În fapt, nivelul autofinanțării depinde de arbitraju1 realizat de întreprindere între recurgerea la capitaluri proprii sau la îndatorare. Cu toate acestea, importanta autofinanțării condiționează recurgerea la noi capitaluri împrumutate. Indicatorul care furnizează informații, în acest sens, este capacitatea de îndatorare (stabilita ca raport între autofinanțare și îndatorarea medie). Aceasta evidențiază marja teoretica de care dispune întreprinderea pentru creșterea angajamentelor sale în cursul exercițiilor ulterioare. Deoarece autofinanțarea este baza capacitații de rambursare, nivelul ei actual și tendințele în evoluția sa sunt elemente analizate cu multa atenție de creditorii și investitorii potențiali. În lipsa acesteia, creșterea capitalului se face cu dificultate extrema, iar accesul la credite este practic exclus. Din acest punct de vedere resursele externe apar ca un complement și nu un substitut al resurselor obținute prin autofinanțare;

– permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității financiare (autofinanțarea neta;capitaluri proprii);

– reprezintă factorul hotărâtor în deschiderea accesului la piața de capital și atragerea capitalului extern.

Mărimea autofinanțării degajata de o întreprindere joaca un puternic rol de semnalizator ar performantelor întreprinderii. Ea indica potențialilor investitori ai întreprinderii ca este capabila sa utilizeze eficient capitalurile încredințate și sa le asigure o remunerare atrăgătoare. Pentru creditori, mărimea absoluta și relativa a autofinanțării certifica nivelul capacitații de rambursare ca și nivelul riscului de neplata.

Exemplificând, cu ajutorul datelor din Contul de Profit și Pierdere al unității, tabloul soldurilor intermediare de gestiune este redat în figura 2.9.

TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE

DE GESTIUNE

– mii lei –

Figura 2.9.

2. 4. Echilibrul financiar dinamic

Analiza funcțională evidențiază, în special, activitatea întreprinderii și rezultatele acesteia. Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor sale sunt: tabloul soldurilor intermediare de gestiune și tabloul de finanțare, ca instrument central al studiului privind echilibrul funcțional dinamic. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reflectă diferitele paliere succesive în formarea rezultatului final, în timp ce, tabloul de finanțare evidențiază variația trezoreriei nete rezultată din confruntarea variației fondului de rulment net global cu variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare și în afara exploatării.

Tabloul de finanțare furnizează informații privind evoluția globală a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenția aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finanțare sau de elementele excepționale. Aceste explicații sunt oferite de tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor financiare care evidențiază trezoreria la nivelurile economic, financiar și excepțional, cât și de tabloul explicativ al variației trezoreriei care analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă, de investiții și de finanțare.

2.4.1. Tabloul de finanțare “nevoi – resurse”

Tabloul de finanțare explică modul de formare a fondului de rulment net global și modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanțului de la sfârșitul exercițiului contabil. Se stabilește, în principal, pe baza a două bilanțuri succesive și a contului de profit și pierdere aferent exercițiului analizat. Schema care pune în evidență coerența echilibrului funcțional dinamic cu cel static se prezintă în fig. 2.10.

Fig.2.10. Legătura tabloului de finanțare cu bilanțul și contul de rezultate

Obiectul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operații ale întreprinderii asupra trezoreriei. Această preocupare antrenează două consecințe.

În primul rând, consecințele fenomenelor de decalaj între momentul efectuării operațiilor și cel al încasărilor sau plăților propriu-zise care afectează trezoreria. În cazul plăților în numerar, operația are incidență imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele comerciale acordate sau obținute generează decalaje de plăți nefavorabile și respectiv favorabile. Aceste decalaje apar sub formă de stocuri, creanțe și datorii de exploatare sau în afara exploatării la cele două niveluri ale bilanțului funcțional consacrate nevoii fondului de rulment.

În al doilea rând, este necesar să se facă distincție între operațiile generatoare de fluxuri monetare reale (venituri încasabile, cheltuieli plătibile) și cele contabile de redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact asupra trezoreriei (operații generatoare de venituri și cheltuieli calculate).

Această distincție stă în centrul schemei de coerență, deoarece rezultatele contabile reflectă toate operațiile, inclusiv amortizările și provizioanele fără consecințe asupra trezoreriei, în timp ce capacitatea de autofinanțare nu reține decât operațiile cu incidență imediată sau amânată asupra trezoreriei.

Din cele prezentate rezultă că trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al cheltuielilor și veniturilor exercițiului ci și ca urmare a variațiilor stocurilor de active și a soldurilor de creanțe și datorii, la sfârșitul exercițiului față de începutul acestuia. Trezoreria întreprinderii, fiind unică, se va modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru investiții, cât și a fluxurilor de capital și dobânzilor generate de activitatea financiară și excepțională a întreprinderii în cursul exercițiului.

Tabloul de finanțare cuprinde două părți. În prima parte se analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanțului funcțional (Δ FRNG). Această parte a tabloului este rezultatul politicii de investiții și de finanțare promovată de întreprinderi în decursul perioadei analizate.

Δ FRNG = Δ RESURSE DURABILE – Δ ÎNTREBUINȚĂRI STABILE

Punctul de plecare în construcția tabloului de finanțate îl reprezintă excedentul brut din exploatare evidențiat în contul de rezultate, ca sursă potențială pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii. Aceasta reprezintă o sursă stabilă ce permite finanțarea nevoilor stabile (investiții pentru creșterea imobilizărilor), pentru remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziția întreprinderii și la rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung și mediu, contractate în exercițiile anterioare.

Când capacitatea de autofinanțare este insuficientă pentru nevoile stabile, întreprinderea apelează la surse externe stabile, cum sunt: aportul nou la capitalul social, împrumuturi noi, cesiune de active fixe.

Conform datelor din bilanț, respectiv, din contul de profit și pierdere, tabloul de finanțare – partea I se desfășoară conform tabelului nr.2.7.

Tablou de finanțare – partea I

Tabel nr.2.7 – mii lei –

Valoarea capacității de autofinanțare rezultă din formula :

Capacitatea de autofinanțare (CAF) = Rez.net + Ch.calc – Venit calc

Utilizând datele din variația contului de profit și pierdere. Această valoare este de 189.693 mii lei.

Creșterea fondului de rulment net global cu 588.794 mil. lei evidențiază ameliorarea structurii financiare a întreprinderii și are la origine creșterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. Această creștere dovedește capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent monetar net din operațiile de investiții și finanțarea pe termen lung și din activitatea de exploatare, cu tendințe de îmbunătățire sensibilă a situației trezoreriei.

Partea a doua a tabloului de finanțare explică variația fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului funcțional, evidențiind aspectele conjucturale ale activității și incidențele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului și al echilibrului monetar dintre încasări și plăți.

Prin compararea valorilor brute ale posturilor de activ și pasiv se obține aceeași variație a FRNG însă cu semn schimbat, așa cum reiese din tabelul nr.2.8.

Tablou de finanțare – partea a doua

Tabel nr.2.8 – mii lei –

Δ FRNG = Resurse – Întrebuințări = 237.159 – 825.953 = – 588.794 mii lei

Cele două tablouri de finanțare au fost realizate pe baza datelor la nivelul anilor 2003, 2004.

Utilizând datele din subcapitolul anterior, putem analiza variația principalilor indicatori, astfel putând crea o imagine de ansamblu concludentă a echilibrului financiar dinamic. Rezultatele sunt sintetizate în tabelul 2.9.

Dinamica indicatorilor financiari

Tabel nr.2.9 – mii lei –

2.4.2. Fluxurile de trezorerie în întreprindere

Toate operațiunile pe care întreprinderea le realizează se găsesc imediat sau la termen sub forma fluxurilor de trezorerie. Menținerea echilibrului fluxurilor de trezorerie este o condiție necesară perenității întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată viabilă numai dacă activitatea sa degajă în mod permanent trezorerie.

Trezoreria permite aprecierea performanțelor întreprinderii având și un rol strategic în ceea ce privește nivelul său de formare cât și modul de utilizare. Degajarea trezoreriei este dovada poziției strategice a constrângerilor exterioare, poziție ce generează importante fluxuri financiare ce-i permite întreprinderii procurarea capitalurilor externe, în special de pe piața financiară sau plasarea excedentului de trezorerie. Trezoreria constituie gajul flexibilității întreprinderii și trebuie să fie preocupată în permanență de plasarea eficientă a excedentului global de trezorerie pe termen scurt, în condiții de rentabilitate și lichiditate maxime și risc redus, înainte ca acesta să fie angajat de întreprindere în decizii strategice pe termen lung.

In cursul unui exercițiu dat, excedentul global de trezorerie se stabilește ca diferența dintre încasările și plățile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent global de trezorerie provine din următoarele operații distincte (figura 2.11.) :

Plăți Plăți

Fig. 2.11.

Gestiune = operații de gestiune, în principal operații de exploatare, dar și alte operații de gestiune. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al operațiilor de gestiune (ETOG) și excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) ;

Investiții, Finanțare = operații de investiții și de finanțare care generează excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și de finanțare (ETOIF).

Excedentul de trezorerie al exploatării. In ansamblul operațiilor de gestiune un loc important îl ocupă operațiile de exploatare, respectiv operațiile ciclice caracteristice activității întreprinderii. Aceste operații degajă în cursul exercițiului un excedent sau deficit de trezorerie numit Excedent/Deficit de trezorerie al exploatării (ETE), acesta fiind expresia trezoreriei generate sau consumate în cursul exercițiului financiar numai de operațiile privind exploatarea.

Excedentul de trezorerie al exploatării poate fi calculat fie ca diferența dintre plăți și încasări a activității de exploatare, fie cu ajutorul fluxurilor generatoare de nevoi și resursele corectate cu decalajele apărute între nașterea fluxurilor financiare și realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei.

Astfel, calculul, ca diferență între încasările și plățile activității de exploatare, a excedentului de trezorerie al exploatării este după cum rezultă din formula următoare :

ETE = Încasări din exploatare – Plăți pentru exploatare

în care:

Încasările din exploatare = Cifra de afaceri – creșterea credite clienți

Plățile pentru exploatare = Ch.pt.expl. – Creșterea dat. la furnizori – Creșterea altor datorii de exploatare

Pentru a calcula excedentul de trezorerie al exploatării avem nevoie de următoarele informații centralizate în tabelul nr.2.10.

VARIAȚIA ELEMENTELOR CONTULUI DE PROFIT SI PIERDERE

Tabel nr.2.10 – mii lei –

Calculul excedentului de trezorerie al exploatării poate pleca atât de la excedentul brut al exploatării cât și de la excedentul asupra operațiilor de exploatare generatoare de fluxuri financiare.

Variația principalilor indicatori financiari specifici contului de profit și pierdere sunt evidențiați în tabelul 2.9.

Excedentul brut al exploatării (EBE) va avea următoarea valoare rezultată din:

Vânzarea mărfurilor –

Costul cumpărării al mărfurilor vândute +

Producția exercițiului –

Consumurile exercițiului provenind de la terți –

Impozite, taxe, v.a –

Cheltuieli cu personalul

În cazul studiat, variația EBE2003/2002 rezultată este de 285.709 mii lei, respectiv Δ EBE 2004/2005 este de 367.181 mii lei.

Δ NFRE = Stocuri + Δ Creanțe de exploatare – Δ Datorii de exploatare = 871.294 mii lei

Utilizând formula determinată anterior:

ETE = EBE – Δ NFRE = -720.071 mii lei

De asemenea, plecând de la excedentul asupra operațiilor de exploatare generatoare de fluxuri financiare (ESO), avem următoarele rezultate, conform formulei de calcul ce urmează:

ESO = Vânzări mărfuri +

Producția vândută –

Cumpărări de mărfuri –

Cumpărări stocate din aprovizionare –

Cumpărări nestocate –

Servicii exterioare –

Impozite și taxe –

Cheltuieli de personal

În situația analizată, valoarea ESO este de 422.661 mii lei

ETE = ESO – Δ Creanțe + Δ Datorii de exploatare =- 720.071 mii lei

Excedentul de trezorerie al exploatării reprezintă trezoreria consumată de exploatare a întreprinderii – pentru anul 2004 se înregistrează o trezorerie degajă de exploatare a întreprinderii.

Aceasta relație este valabila în cazul în care nevoia de fond de rulment

pentru exploatare crește (consuma trezorerie).

Excedentul de trezorerie al exploatării reprezintă deci trezoreria degajata (sau consumata) de activitatea de exploatare a întreprinderii în cursul unui exercițiu financiar.

3. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂTII

3.1. Ratele de rentabilitate

Rate1e de rentabilitate evidențiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor, permițând compararea performantelor industriale și comerciale ale acestora. În general, ratele de rentabilitate se determina ca raport între efectele economice și financiare obținute (diferite marje de acumulare) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc.).

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținute în raport cu activitatea întreprinderii (rentabilitatea comerciala) și a mijloacelor economice (rentabilitatea economica) sau financiare (rentabilitatea financiara) așa cum reiese din figura 3.1.

Fig. 3.1. Rezultatele degajate de activitatea întreprinderii și de mijloacele economice sau financiare

Din cele prezentate, rezulta ca rentabilitatea întreprinderii va fi analizata prin cele trei categorii de rate:

– rate de rentabilitate comerciala

– rate de rentabilitate economica

– rate de rentabilitate financiara

3.1.1. Ratele de rentabilitate comerciala

Ratele marjelor beneficiare sau ratele de rentabilitate comerciala apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugata.

Exista următoarele categorii de rate:

1) Rata marjei comerciale, utilizata în deosebi de întreprinderile cu activitate comerciala.

Rata marjei comerciale = Marja comercială / Vânzări de mărfuri

Aceasta rata pune în evidenta strategia comerciala a întreprinderii analizate. Astfel, o marja comerciala redusa (insuficienta) implica cheltuieli generale riguroase și deci recurgerea la forme de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul și economii asupra cheltuielilor de transport, stocaj etc. Din contra, marja comerciala ridicata (importanta) reclama cheltuieli generale sporite și deci servicii mai bune câtre clienți.

De asemenea, rata marjei comerciale, apreciază influenta constrângerilor pieței și a politicii preturilor de vânzare. Astfel, creșterea ratei însoțita de o diminuare a vânzărilor (CA) semnifica faptul ca întreprinderea încearcă sa-și mențină marjele promovând o politica de preturi înalte. Dimpotrivă o rata a marjei comerciale în scădere însoțita de o creștere puternica a vânzărilor (CA) evidențiază faptul ca întreprinderea prefera reducerea preturilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piața. In fine, cazul în care creșterea ratei marjei comerciale este însoțita de o creștere a cifrei de afaceri releva o situație favorabila pentru întreprindere respectiv punerea în vânzare de produse cu performante superioare sau ocuparea pe piața a unei poziții concurențiale „forte” .

2) Rata marjei brute de exploatare, sau rata EBE, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiara, politica de investiții, de incidenta fiscalității și a elementelor excepționale.

RataEBE = Excedent brut de exploatare / Cifra de afaceri

Aceasta rata indica aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.

Valoarea ridicata a ratei EBE reflecta posibilitatea financiara de reînnoire rapida a echipamentelor întreprinderii. O ameliorare a ratei EBE exprima o creștere a productivității, în măsura în care rata nu este simpla consecința a creșterii ratei marjei comerciale, iar scăderea ei, în raport cu o rata a marjei comerciale stabila, dovedește o împovărare referitoare 1a costurile exploatării.

3) Rata marjei nete exprima eficienta globala a întreprinderii, respectiv, capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurentei.

Rata marjei nete = Rezultatul net al exercițiului / Cifra de afaceri

Această rata prezintă facilitați de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabila a datelor, fiind recomandata în analizele financiare vizând perioade scurte dar și întreprinderi mici. Aceasta recomandare este justificata de faptul ca rezultatul net nu exprima în exclusivitate un rezultat al activității de exp1oatare ci și poate fi generat de rezultatul unor operații de dezinvestire (operații excepționale) sau al unor plasamente financiare (operații financiare). De aceea, pentru perioade mai lungi și în special în marile întreprinderii evaluarea activității de exploatare (comerciala, industriala) este bine sa fie făcuta cu ajutorul ratelor privind rentabilitatea exploatării.

4) Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune în evidenta eficienta activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.

Rata marjei nete de exploatare = Rezultatul exploatării / Cifra de afaceri

Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influențat de amortisment, provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.

5) Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și/sau remunerarea acționarilor șai.

Rata marjei brute de autofinanțare = Capacitatea de autofinanțare / CA

6) Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri și cheltuieli de personal) pentru 100 lei bogatei creata (daca se exprima procentual).

Rata marjei asupra valorii adăugate = Excedent brut de exploatare / VA

3.1.2. Ratele de rentabilitate economica

Rata rentabilității economice are o accepțiune mai larga vizând, în esența, eficienta capitalului economic alocat activității productive a întreprinderii. Ea se exprima prin raportul:

Re = Rezultatul economic / Activ total (sau o parte din activul total)

Rezultatul economic, excluzând elementele financiare și excepționale, favorizează comparațiile întreprinderilor aparținând aceluiași sector de activitate.

În exprimarea rentabilității economice, la numărătorul fracției se poate utiliza, fie rezultatul exploatării, fie excedentul brut de exploatare, iar la numitor activul total sau o parte a acestuia. Activul total, sau capitalul angajat, cuprinde capitalul economic, imobilizările în afara exploatării și financiare, nevoia de fond de rulment în afara exploatării și disponibilitățile bănești, în timp ce capitalul investit, parte a activului economic, cuprinde doar capitalul economic și imobilizările în afara exploatării.

Capitalul economic alocat exploatării nu tine cont decât de imobilizările utilizate de întreprindere pentru activitatea sa de exploatare și de creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare.

În aceste condiții expresia generala pentru Re devine:

Re= Rez. Ec. / (Imbz. brute + NFRglobal – disponib.)= Rezultatul economic

Activ economic

Daca rezultatul economic exprima rezultatul exploatării înaintea cheltuielilor cu dobânzile și impozitul pe profit, relația de calcul va ti:

RAE = Rezultatul exploatării înaintea deducerilor cu db și impozit pe profit / Capital angajat

în care: Rezultatul exploatării înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânzile și a impozitului pe profit = Rezultatul curent înaintea impozitării + Dobânzile și cheltuielile asimilate

Rata rentabilității economice, astfel calculata, devine o rata a rentabilității activului economic (RAE).

Daca rezultatul economic este un excedent brut de exploatare, atunci raportul exprima rentabilitatea activului economic brut (RAEB):

RAEB =Excedent brut de exploatare / Activ ec.brut (Capital angajat)

În teoria financiara din tarile occidentale, problema alegerii numitorului, între activ total sau capital economic, este foarte dezbătuta de autori, în general, optându-se pentru exprimarea rentabilității economice în funcție de capitalul economic.

În funcție de marjele de acumulare utilizate, rentabilitatea capitalurilor economice angajate în exploatare poate fi exprimata sub doua forme:

Re1 = Excedent brut de exploatare / Capital economic;

Re2= Rezultatul exploatării / Capital economic

Capitalul economic poate fi brut, sau net, după cum imobilizările includ, sau nu, amortizările și provizioanele pentru deprecierea acestora. De asemenea, rezultatul generat de acest capital poate fi un rezultat brut, sau net de exploatare. Pe baza rezultatul brut și net al exploatării, precum și a capitalului economic brut și net se determina doua rate de rentabilitate economica: rentabilitatea economica brută (Re brută) și rentabilitatea economică netă (Re netă), conform relațiilor:

Re brută = E.B.E / Capital economic brut

Re netă = Rezultatul exploatării / Capital economic net

Rata rentabilității economice brute măsoară aptitudinea capitalului economic de a asigura reînnoirea și remunerarea sa, reînnoire care ar trebui să se realizeze într-o perioada cat mai scurta.

În economiile occidentale se considera corespunzătoare o rentabilitate economica mai mare decât 25%, ceea ce înseamnă ca în maximum 4 ani întreprinderea își poate reînnoi capitalurile angajate prin excedentul său brut de exploatare.

În condițiile economiei romanești care înregistrează durate medii de rotație ale activelor economice mult mai mari de 4 ani, pragul minim al rentabilității economice va fi mult mai mic decât cel din economiile occidentale.

Rentabilitatea economica trebuie sa depășească, în mod necesar, rata inflației, pentru ca întreprinderea sa-și poată recupera integral eforturile depuse, pentru desfășurarea activității, menținându-și astfel activul sau economic. În condiții de inflație (Ri), rentabilitatea economica în termeni reali (Rr) determinată după formula lui Fisher, reprezintă un procent mult mai mic comparativ cu rentabilitatea nominala (Rn).

Pornind de la relația: (1+Rn) = (1+Rr)(1+Ri)

obținem: Rn = (Ri+Rr) / (1+Ri)

de unde Rr = (Rn – Ri) / (1+Ri)

Pentru o inflație controlata și normala ce nu depășește 10% termenul (RrxRi), din dezvoltarea relației Rn, înregistrează valori foarte mici astfel încât poate fi neglijat, iar relația Rr devine:

Rn = Ri + Rr de unde,

Rr = Rn – Ri

Astfel, pentru o întreprindere occidentala a rata nominala a economice de 25% în condițiile unei inflații de 5%, reprezintă în termeni reali un procent de numai 20%.

Aceeași rentabilitate economica reala poate fi realizata de întreprinderile romanești în condițiile unei inflații ce înregistrează valori semnificative de 250%, cu o rentabilizat ecominacă mult mai mare, respectiv, Rn =320%.

În termeni reali, rata rentabilității economice are doua dimensiuni și anume: una pentru remunerarea capitalurilor investite cel puțin la nivelul ratei minime de randament din economia naționala (rata medie a dobânzii), iar cealaltă pentru remunerarea riscului economic și financiar pe care și l-au asumat posesorii capitalurilor puse la dispoziția întreprinderii. Daca rata rentabilității economice este mai mare decât rata medie a dobânzii la capitalurile împrumutate, acționarii vor beneficia de efectul de pârghie financiara al îndatorării întreprinderii (creșterea rentabilității financiare cu fiecare procent de creștere a îndatorării).

Factorii determinanți ai rentabilității economice sunt puși în evidenta prin descompunerea acesteia în doua rate explicative conform relației:

Re = Rentabilitatea comercială x Productivitatea mijloacelor economice

Nivelul marjei brute evidențiază rezultatul activității de exploatare, inclusiv finalizarea ei prin condițiile de comercializare oglindite în cifra de afaceri, în timp ce rotația capitalului economic prin cifra de afaceri exprima gradul de intensitate al utilizării resurselor financiare ale întreprinderii.

Se observa ca rata rentabilității economice poate fi ameliorata, fie prin creșterea marjei brute de acumulare, respectiv, prin creșterea vânzărilor și reducerea cheltuielilor plătibile, fie prin creșterea rotației capitalului economic prin cifra de afaceri, obiectiv realizabil în condițiile diminuării investițiilor economice, prin optimizarea nivelului stocurilor, creditului – clienți, selectivitate stricta a investițiilor etc., fie prin ambele cai.

Rata rentabilității economice exprima, în fapt, o anumita combinație între cei doi factori de influenta: unul cantitativ exprimând marja bruta de acumulare realizata asupra vânzărilor și deci politica de preturi practicata și altul calitativ exprimând gradul de intensitate a utilizării capitalului economic, deci viteza de rotație prin cifra de afaceri.

De asemenea se poate observa ca aceeași rentabilitate economica poate fi generata de doua strategii comerciale opuse:

– o politica de preturi înalte, deci cu o marja bruta ridicata, dar cu o rotație lenta a capitalului economic și un volum al desfacerilor redus (în tarile occidentale aceasta strategie este caracteristica investițiilor din centrul orașului);

– o politica de preturi scăzute, deci o marja mai slaba, dar cu o rotație accelerata a capitalului economic și un volum al desfacerilor important (specifica investițiilor situate la periferia orașului).

Rentabilitatea economica poate fi pusa în corelație directa și cu rentabilitatea factorului munca oferita de rata marjei asupra valorii adăugate (diferența dintre valoarea adăugata și cheltuielile de personal), cu productivitatea activelor fixe (exprimata prin valoarea adăugata ce revine la un leu imobilizări) și cu structura investiției (oferita de coeficientul investițiilor strategice):

EBE / Capital ec. = Rata marjei asupra val adăugate x Productivitatea activelor fixe x Gradul de imobilizare al capitalului economic

Drept urmare, rata rentabilității economice poate fi majorata, fie prin creșterea marjei asupra valorii adăugate, fie prin creșterea productivității activelor fixe sau prin creșterea gradului de imobilizare al capitalului economic, fie acționând simultan asupra celor trei factori.

3.1.3. Ratele de rentabilitate financiara

Rentabilitatea financiara reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajat în activitatea sa.

Rentabilitatea financiara reflectă scopul final al acționarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiției de capital făcuta de aceștia în procurarea acțiunilor ei, sau a reinvestirii totale/parțiale a profiturilor ce i le revin de drept. De aceea, la numitorul raportului vor figura capitalurile proprii, sau media acestora în măsura în care în cursul exercițiului au avut loc modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi în numerar. La numărător figurează, de obicei, rezultatul net (profitul net) sau rezultatul curent înainte de impozitare, care prezintă, în raport de profitul net, avantajul de a fi mai apropiat de realitatea financiara întrucât elimina incidenta activității excepționale.

În funcție de indicatorii utilizați la numărătorul raportului, rentabilitatea financiara a unei societatea pe acțiuni poate fi exprimata astfel:

1. Rentabilitatea financiara neta = Rezultatul net al ex / Cap. proprii

2. Rentabilitatea financiara înainte de impozit = Rezultatul curent înainte de impozit/ Capitaluri proprii

3. Randamentul capitalurilor proprii = Dividende/Capitaluri proprii

Deși foarte utilizata în analiza financiara, aceasta rata trebuie sa tina cont de metodologia determinării profitului net, respectiv, de regimul de calcul al amortizărilor și provizioanelor, al cheltuielilor deductibile și nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de calcul a impozitului pe profit.

Rentabilitatea financiară remunerează acționarii, fie prin acordarea de dividende, fie sub forma afectării rezervelor care reprezintă o creștere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital, rezultând o creștere a valorii intrisece a acțiunii.

3.2. Ratele structurii financiare

Aceste rate caracterizează modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt, apreciază importanta îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, evidențiind și principalele mutații intervenite în structura mijloacelor și surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economico-social.

Ratele structurii financiare cuprind, în sinteza, trei grupe:

– ratele echilibrului financiar;

– ratele de îndatorare;

– ratele privind structura activului și pasivului.

3.2.1. Ratele echilibrului financiar

Ratele echilibrului financiar sunt de fapt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și scurt și a echilibrului funcțional, evidențiind existenta sau inexistenta fondului de rulment (FR), a nevoii de fond de rulment (NFR) și a trezoreriei nete (TN) (indicatori de echilibru financiar).

Din aceasta categorie fac parte ratele de finanțare și ratele de lichiditate.

A) Ratele de finanțare pun în evidenta modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, investiții care pot fi: strategice, de exploatare și de echilibru.

1) Rata de finanțare a imobilizărilor sau Rata fondului de rulment evidențiază condițiile de finanțare ale imobilizărilor. Poate fi exprimata prin doua modalitatea, după cum fondul de rulment este determinat în optica functiona1a (fond de rulment funcțional: FRF, sau fond de rulment net global: FRNG), sau în optica analizei lichiditate – exigibilitate (fond de rulment net: FRN sau financiar).

RFRF = Resurse durabile / Active imobilizate brute, sau

RFRF = Capitaluri permanente / Active imobilizate nete

O valoare supraunitara semnifica faptul ca ansamblul imobilizărilor este finanțat din resursele durabile, respectiv, din capitalurile permanente. Această rata exprima în termeni relativi un indicator echivalent celui de fond de rulment, în valoare absoluta.

Creșterea valorii raportului corespunde, teoretic, unei ameliorări a structurii de finanțare, iar diminuarea lui exprima o deteriorare a situației, cu excepția cazului în care aceasta este voluntara și datorata stabilizării structurilor financiare (reducerea capitalurilor proprii inițial foarte ridicate, rambursarea împrumuturilor neutilizate etc.).

În termeni nominali, valoarea ratei nu reflecta întocmai realitatea,întrucât omogenitatea între numărător și numitor este adesea denaturata de inflație.

De asemenea, poate fi determinata o rata referitoare la finanțarea proprie a imobilizărilor, denumita rata fondului de rulment propriu sau rata de finanțare a capitalurilor proprii, care se dorește a fi supraunitara.

RFRpropriu = Capitaluri proprii / Active imobilizate brute

2) Rata autofinanțării investițiilor (RAF), măsoară partea investițiilor autofinanțate și poate fi exprimata cu ajutorul rapor1ului:

RAF = (CAF) / Investițiile ex. + Variația NFR pentru exploatare

Daca valoarea raportului este mai mare decât 1 , înseamnă ca întreprinderea are capacitate de autofinanțare suficienta pentru a finanța noile investiții precum și creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare, generata de acestea.

3) Rata de investire (RINV) determina, mai exact decât precedenta (RAF), proporția de investire a întreprinderii în cursul exercițiului, făcând posibila aprecierea creșterii întreprinderii în raport cu politica de investiții promovata.

RINV = Investiție anuala / Valoarea adăugata

4) Rata finanțării activului economic (RAE), comparând valoarea capitalului financiar, pune în evidenta echilibrul financiar funcțional, daca valoarea sa este supraunitara.

RAE = Resurse durabile / (Nevoi stabile + NFR pentru exploatare) = Resurse durabile / Capital economic

Aceasta rata trebuie analizata în strânsa corelație cu rata de finanțare a imobilizărilor. Astfel, daca rata finanțării activului economic este subunitara, iar rata de finanțare a imobilizărilor este supraunitara, întreprinderea trebuie sa recurgă la credite bancare curente pentru a putea finanța excedentul nevoilor de fond de rulment pentru exploatare în raport cu resursele durabile.

Se ridica următoarea problema: resursele durabile pot sa finanțeze ciclul de exploatare? Pentru soluționarea acestei probleme facem apel la analiza funcționala, care conferă nevoii de fond de rulment pentru exploatare un caracter dual, corespunzător elementelor structurale și conjuncturale. De aceea, componenta structurala poate fi, în mod normal, finanțata de resursele stabile, în timp ce componenta conjuncturala (legata de sezonalitate, conjunctura economica, factori aleatori ai exploatării etc.) trebuie finanțata din credite bancare curente.

5) Analiza echilibrului financiar funcțional (RAE) poate fi completata cu rata de finanțare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare (RNFRE), care evidențiază proporții corespunzătoare din fondul de rulment funcțional ce finanțează partea cea mai stabila a nevoilor de fond de rulment legate de exploatare (stocurile).

R NFRE = Fond de rulment funcțional / NFR pentru exploatare

Rapor1ul se considera satisfăcător daca fondul de rulment funcțional reprezintă aproximativ 2/3 din stocuri. Aceasta rata prezintă, în general, marele inconvenient de a compara un element static (fondul de rulment) cu un element fluctuant (stocurile).

6) Rata de finanțare bancara a exploatării sau rata creditelor de trezorerie (RCT), complementara cu rata de finanțare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare.

R CT = Credite de trezorerie / NFR pentru exploatare

B) Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situația financiara a întreprinderii, pornind de la structura bilanțului financiar (etajul inferior al acestuia). În fapt, ratele măsoară capacitatea de plata a întreprinderii, respectiv, solvabilitatea pe termen scurt.

Ratele de lichiditate sunt semnificative în cazul unei comparații între întreprinderile din același sector sau între ratele cronologice realizate de aceeași întreprindere.

Gradul în care întreprinderea poate face fata datoriilor pe termen scurt este dat de un sistem de rate de lichiditate, care cuprinde:

– rata lichidității generale (globale);

– rata lichidității reduse;

– rata lichidității imediate.

1) Rata lichidității generale (RLG), sau rata capacitații de plata a ciclului de exploatare, reprezintă un mod de exprimare relativa a fondului de rulment financiar.

Lichiditatea generala (globala) reflecta posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichiditatea pentru a satisface obligațiile de plata exigibile. Lichiditatea globala se apreciază favorabila atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitara (cuprinsa între 2 și 2,5)

RLG = Active cu lichiditate sub un an / Pasive cu exigibilitate sub un an sau RLG = Active circulante / Datorii exigibile pe termen scurt

Valoarea supraunitara a ratei dovedește ca, cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Aceasta constituie pentru banca un grad de siguranța în acordarea noilor credite, concretizat în existenta unui fond de rulment financiar care îi permite întreprinderii sa facă fata incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări în valoarea acestora. Cu cat raportul este mai mare decât 1, cu atât mai mult întreprinderea este pusa la adăpost de o insuficienta de trezorerie care ar putea fi provocata de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.

Lichiditatea generala, însa, are o marja sporita de aproximare datorita numărului mare de variabile care o influențează, cum ar fi: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rotația activelor circulante, intensitatea sezonalității etc. De aceea, lichiditatea trebuie stabilita și prin implicarea în analiza a gradului de realizare a activelor, respectiv, pasivelor circulante.

Rata lichidității generale compara ansamblul lichidităților potențiale (active transformabile în moneda pe termen scurt) cu exigibilitățile potențiale (datorii rambursabile pe termen scurt). Daca lichiditățile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale (RLG <1 ), înseamnă ca datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu, de capitalurile circulante, astfel ca fondul de rulment financiar a devenit negativ. Aceasta situație sesizează faptul ca întreprinderea a imobilizat o parte din fondurile provenite din creditele bancare pe termen scurt, ceea ce contravine regulilor de finanțare. Valoarea subunitara a raportului nu prezintă pericol, în condițiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai mare decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Aceasta înseamnă ca stocurile se reduc treptat, pentru a putea achita datoriile exigibile pe termen scurt, fora a stânjeni continuitatea producției, iar datoriile se reînnoiesc în mod constant.

În ceea ce privește analiza evoluției lichidității, nu este suficient ca raportul sa fie supraunitar, ci este necesar ca sensul acesteia sa fie crescător. O evoluție descendenta a lichidității ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuind sa fie circumspecți în acordarea de noi împrumuturi.

2) Rata lichidității reduse (RLR) exprima capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile, pe termen scurt, din creanțe și disponibilitatea.

RLR = Active lichidabile sub un an –Stocuri / Pasive exigibile sub un an sau RLR = Creanțe + Disponibilitatea / Datorii exigibile pe termen scurt

Valoarea supraunitara a ratei evidențiază faptul ca stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt (cel mult prin avansuri și aconturi primite de la clienți). În general, raportul este subunitar și nu produce dificultatea, în condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri sănătoase și previziuni de trezorerie corecte. În teoria economica, sunt păreri potrivit cărora o rata cuprinsa între 0,8 și 1 ar reprezenta situația optima în ceea ce privește solvabilitatea parțiala.

3) Rata lichidității imediate (RLI), sau rata capacitații de plata imediata, caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținând cont

de încasările (disponibilitățile) existente. Ea asigura interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivului.

RLI = Disponibilitatea sau Lichiditatea / Datorii imediat exigibile

Teoria economica apreciază corespunzătoare o rata a lichidității imediate mai mare decât 0,3 . Capacitatea de plata este o rezultanta a fluxurilor materiale și bănești, un efect și o condiție a rotației de ansamblu a fondurilor și a echilibrului financiar, fiind satisfăcătoare atunci când firma dispune de lichiditatea și alte valori transformabile imediat în moneda corespunzătoare acoperirii obligațiilor scadente. Interpretarea ratei implica și alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși, teoretic, o rata ridicata indica o lichiditate ridicata, ea poate avea și alte semnificații, cum ar fi, folosirea neeficienta a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicata nu poate fi o garanție a solvabilității, daca restul activelor circulante are un grad redus de lichiditate. O valoare redusa a ratei de lichiditate imediata poate fi compatibila cu menținerea echilibrului financiar, daca întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanta cu exigibilitatea obligațiilor imediate.

Menținerea capacitații de plata este rezultatul activității complexe desfășurate de întreprindere în sectoarele de aprovizionare, producție, comercializare și impune luarea unor masuri tehnice, economice și financiare, care sa asigure un circuit normal al capitalurilor.

Rata lichidității imediate este un indicator puțin relevant, datorita instabilității încasărilor. De aceea, capacitatea de plata reclama o corelare judicioasa a termenelor de plata a obligațiilor cu cele de încasare a drepturilor bănești.

Pentru a spori fiabilitatea analizei, trebuie luata în calcul viteza de rotație a capitalurilor.

Gradul în care întreprinderea face fata datoriilor totale este dat de rata solvabilității pe termen lung (RSTL), exprimata prin raportul:

RSTL=Activ total/Datorii totale=(Capitaluri proprii+Dat. totale)/Datorii totale

Valoarea raportului mai mare decât 1,5 dovedește ca întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate, fata de terti.

Întreprinderea poate fi solvabila chiar daca, la un moment dat, din lipsa de lichiditate nu prezintă capacitate de plata. Solvabilitatea este generata de o activitate eficienta, iar lipsa capacitații de plata și a lichidității poate avea caracter temporar, daca întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generala.

Aceasta rata exprima în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absoluta corespunzător activului neangajat în datorii: situația neta.

O valoare mai mica decât 1,5 evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii, risc evidențiat și în analiza echilibrului financiar de valoarea negativa a situației nete. În cazul în care dificultățile financiare ale unei întreprinderi devin periodice, acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale și pot afecta atât imaginea firmei ce capota o reputație de "râu platnic" cât și desfășurarea activității viitoare.

3.2.2. Ratele de îndatorare

Ratele de îndatorare, dimensionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate, evidențiază importanta îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii.

Comparând finanțarea externa prin datorii cu fondurile proprii, ratele pun în evidenta componenta datoriilor din pasiv, dar și repartiția capitalurilor permanente între fondurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung.

Se pot stabili următoarele rate de îndatorare:

1) Coeficientul total de îndatorare sau „rata levierului” (L) reflecta gradul în care capitalurile proprii asigura finanțarea activității întreprinderii. Acest indicator poate fi interpretat și ca o rata a autonomiei financiare a întreprinderii, indicând gradul în care angajamentele sale, pe termen lung și scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii

L = Datorii totale (termen lung și scurt) / Capitaluri proprii

Cu cât rata levierului este mai mare decât unu, cu atât întreprinderea va

depinde mai mult de creanțierii șai. Daca levierul este subunitar, banca va acorda în continuare împrumuturi în condiții de garanție sigura.

2) Rata datoriilor financiare (RDF) exprima gradul de îndatorare pe termen lung.

RDF = Datorii financiare (termen lung si mediu) / Capitaluri permanente

Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung și mediu, daca rata datoriilor financiare este mai mica de 0.5.

3) Rata independentei financiare a întreprinderii (RIF), complementara cu rata datoriilor financiare, măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente.

RIF= Capitaluri proprii / Capitaluri permanente

În general, rata trebuie sa fie superioara sau cel puțin egala cu 0,5 din aceleași considerente impuse de normele bancare, în relațiile de credit cu întreprinderea.

4) Rata capacitații de împrumut (RCI) compara resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung.

RCI = Capitaluri proprii / Îndatorarea la termen

În cazul în care resursele proprii sunt mai mici decât datoriile la termen, respectiv, RCI < 1, capacitatea teoretica de împrumut a întreprinderii este saturata. De aceea, normele bancare recomanda un raport supraunitar.

5) Rata capacitații de rambursare, sau rata acoperirii creditelor, exprimă, teoretic, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung (RCRTL).

RCRTL = Împrumuturi (termen lung) / Capacitatea de autofinanțare

Cu cat valoarea raportului este mai mica, cu atât mai mare (buna) va fi capacitatea de rambursare. Intervalul maxim, impus de normele bancare, pentru rambursarea teoretica a împrumuturilor la termen prin capacitatea de autofinanțare, reprezintă 3 ani, iar (RCRTL) pentru rambursarea datoriilor totale (termen lung și scurt) 4 ani.

RCRTL=Împrumuturi totale (tr. lung și scurt)/Capacitatea de autofinanțare

6) Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) pune în evidenta capacitatea de plata a costului îndatorării, separând întreprinderile sănătoase de cele falimentare.

RPC = Cheltuieli financiare / Excedent brut de exploatare

Daca raportul este mai mare decât 0,6, întreprinderea analizata se confrunta cu dificultatea de gestiune financiara riscând sa intre în stare de faliment.

3.2.3. Ratele privind structura activului și pasivului

Ratele referitoare la structura bilanțului contabil sau ratele de structura patrimoniala, stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente.

Importanta acestui demers consta în aceea ca permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp. Informațiile privind situația financiara a întreprinderii vor fi edificatoare, mai ales, în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.

A) Ratele privind structura activului sunt expresia simplificata a structurii productive a întreprinderii. Cele mai semnificative ca valoare informativa dar și frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt:

1) Rata activelor imobilizate (RAI) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent, în totalul activului.

RAI = Active imobilizate *100 / Activ total

Datorita structurii diferite a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a capitalului diferit, teoria și practica economica recomanda determinarea unor rate analitice:

a) Rata imobilizărilor corporale (RIC) are o mărime determinata, în general, de natura activității întreprinderii :

RIC = Imobilizări corporale x100 / Activ total

Fiind dependenta de specificul activității cat și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii, rata va înregistra valori diferite de la o ramura la alta. Astfel, în ramurile industriei grele și în cele care solicita echipamente importante ca volum, rata înregistrează valori ridicate, în timp ce în ramurile cu dotare tehnica slaba, rata imobilizărilor corporale este relativ redusa. Chiar și pentru întreprinderile aparținând aceleiași ramuri rata este diferita, ea depinzând de strategia financiara a fiecăreia precum și de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea. Datorita incidentei diferiților factori asupra ratei imobilizărilor corporale, este foarte dificil de stabilit o mărime de referința, o rata optima. Cu toate acestea, specialiștii apreciază ca, pentru întreprinderi comparabile, rata imobilizărilor corporale arata în ce măsura firma va putea rezista unei crize economice, știut fiind faptul ca o imobilizare foarte ridicata a capitalului în active fixe implica riscul netransformării rapide a acestora în lichiditatea. Cu cat valoarea raportului este mai mare, cu atât mai greu întreprinderea va putea sa opereze o conversie în caz de schimbare brusca a tehnicii sau a cerințelor pieței, a preferințelor consumatorilor etc.

b) Rata imobilizărilor financiare (RIF), dependenta de legăturile financiare pe care întreprinderea analizata le întreține, în special, cu întreprinderile la care ea deține participații la capitalul social, se determina prin raportul :

RIF =Imobilizări financiare x100 / Activ total

Ca măsura a politicii de investiții financiare, mărimea indicatorului este

strâns legata de mărimea întreprinderii. În practica financiara occidentala, aceasta se explica prin valorile mici înregistrate de rata imobilizărilor financiare la întreprinderile mici, respectiv, valorile foarte ridicate în cazul holdingurilor.

Din considerente de egalitate bilanțieră, se poate calcula o rata mai puțin semnificativa pentru restul imobilizărilor (necorporale+alte valori): RRI

RRI = Alte valori imobilizate x100 /Activ total

c) Rata activelor circulante (RAC), complementara cu rata activelor imobilizate, se calculează astfel :

RAC = Active circulante x100 / Activ total

În procesul decizional sunt operative ratele analitice privind activele circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata activelor de trezorerie (disponibilități, valori mobiliare de plasament etc.).

– Rata stocurilor (Rs) este influen1ata de natura activității întreprinderii cât și de lungimea ciclului de exploatare.

Rs = Stocuri (Valori de exploatare) x 100 / Activ total

Rata stocurilor înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și cea a distribuției de mărfuri și foarte scăzute în sfera serviciilor.

Fiind determinata direct și de durata ciclului de exploatare, la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung, rata va fi mai ridicata și invers. Nivelul stocurilor modificându-se sub influența factorilor conjuncturali și a cerințelor pieței, interpretarea evoluției în timp a stocurilor necesita corelarea cu nivelul cifrei de afaceri. În mod normal, indicele cifrei de afaceri trebuie sa depășească indicele stocurilor, iar durata de reînnoire a stocurilor prin cifra de afaceri sa fie cat mai mica (accelerarea rotației stocurilor).

Rata stocurilor poate fi, la rândul ei, descompusa în rate analitice, în raport cu natura constitutiva a stocurilor (materii prime, producție în curs de fabricație, produse finite, mărfuri).

– Rata creanțelor comerciale () reflectă politica comerciala a întreprinderii și este influențată de natura clienților (populație, alte întreprinderi etc.) și de termenele de plata pe care întreprinderea le acorda partenerilor externi din aval.

RC = Creanțe comerciale x 100 / Activ total

Rata înregistrează valori nesemnificative (sau nule) la întreprinderile aflate în contact direct cu clienții care realizează plata în numerar (comerțul cu amânuntul, prestări de servicii câtre populație etc.) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderile cu decontări fora numerar.

– Rata activelor de trezorerie (RAT) reflecta ponderea disponibilităților bănești și valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii :

RAT = Activ de trezorerie x 100 / Activ total

Valoarea ridicata a activelor de trezorerie reflecta a situație favorabila în teoria echilibrului financiar, daca nivelul lor depășește nivelul pasivelor de trezorerie. În caz contrar, întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

B) Ratele privind structura pasivului, furnizând informații referitoare la structura resurselor întreprinderii, definesc politica de finanțare a întreprinderii. Doua caracteristici majore ale politicii de finanțare rețin în mod deosebit atenția, respectiv, stabilitatea resurselor și autonomia financiara globala a întreprinderii.

1) Rata care pune în evidenta structura pe termen a pasivului este data de raportul dintre capitalurile permanente și pasivul total (ansamblul resurselor) și este un indicator global referitor la stabilitatea finanțării, purtând denumirea de rata stabilității financiare.

RSF = Capitaluri permanente x 100 / Pasiv total

2) Pe de alta parte, repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului este apreciata prin următoarele doua rate :

a) Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la autonomia financiara a întreprinderii apreciata în ansamblul finanțării sale.

RAFG = Capitaluri proprii x 100 / Pasiv total

Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere, valoarea indicatorului poate sa difere de la a întreprindere la alta făcând dificilă stabilirea unui raport optim, a unei rate de referința. Cu toate acestea, specialiștii recomanda ca satisfăcătoare, pentru echilibrul financiar, o rata mai mare sau cel puțin egala cu 1/3, iar băncile folosesc ca prag minim a rata de 30% a activului net (capitalurilor proprii) fata de totalul pasivului.

b) Complementar cu aceasta se calculează rata de îndatorare globala (RIG) care măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata și originea lor, în patrimoniul întreprinderii:

RIG = Datorii totale x 100 / Pasiv total

Aceasta rata prin natura ei este subunitara și pe măsura ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv, autonomia financiara crește.

Întrucât ultimele doua rate (a și b) dau a apreciere globala asupra independentei financiare a întreprinderii, pentru a spori eficacitatea analizei se recomanda completarea lor cu ratele de îndatorare (prezentate anterior).

STUDIU DE CAZ

Pentru a determina ratele de rentabilitate comercială, economică și financiară, sunt calculați indicatorii privind rezultatele activității întreprinderii pe perioada analizată, conform tabelului nr. 3.1.

Tabel nr. 3.1 – mii lei-

Pe baza datelor de mai sus și a celor anterior determinate s-a stabilit ratele de rentabilitate comercială conform tabelului 3.2

Tabel 3.2

După cum se observă din tabelul 3.2, rata marjei comerciale este în scădere datorită restrângerii activității comerciale și extinderea activității de exploatare, după cum se observă și din evoluția ratei marjei brute de exploatare. Prin definiție, rata marjei nete de exploatare relevă eficiența globală a întreprinderii, respectiv, capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței. Valoarea cea mai mică înregistrată de aceasta este în 2003, dar în 2004 se înregistrează o evoluție bună, ponderea producției vândute în rezultatul net al exercițiului crescând semnificativ.

Rata marjei nete de exploatare, are o evoluție bună, punând în evidență eficiența activității de exploatare.

Rata rentabilității economice are o accepțiune mai larga vizând, în esența, eficienta capitalului economic alocat activității productive a întreprinderii. Ea se exprima prin raportul:

Re = Rezultatul economic / Activ total (sau o parte din activul total)

În tabelul 3.3 sunt menționate valorile ratelor de rentabilitate economică, după cum urmează:

Tabel 3.3

După creșterea înregistrată în 2003 a ratelor de rentabilitate economică, în anul 2004, acestea înregistrează o scădere semnificativă la rata de rentabilitate a activului economic brut, datorită creșterii într-o proporție mai mare a capitalului angajat în raport ce excedentul brut de exploatare. De asemenea, se înregistrează creștere în anul 2004 atât a capitalului economic cât și a capitalului investit într-o roporție mai mare decât creșterea E.B.E., acest fapt determinând scăderea ratelor de rentabilitate economică brută și netă.

În tabelul 3.4 sunt prezentaze valorile ratelor de rentabilitate financiară după cum urmează:

Tabel 3.4

Ratele financiare înregistrează creștere semnificativă în 2003, în 2004 înregistrându-se diminuarea acestora. Acest fapt este rezultatul direct al deciziei de reinvestire a o parte din profitul realizat în 2004. dacă în anii precedenți profitul era repartizat integral , acordându-se dividende, în 2004 acesta este în mare parte utilizat pentru investiții, înregistându-se creștere semnificativî a capitalului propriu.

Ratele structurii financiare caracteritează modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung ți scurt, apreciază importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, evidențiind și principalele mutații intervenite în structura mijloacelor și surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economico-social.

Ratele echilibrului financiar sunt structurate și evidențiate în tabelul 3.5.

Tabel 3.5

Rata fondului de rulment propriu înregistrează în 2004 valoare supraunitară fiind rezultatul direct a politicii de investire, în anii precedenți valoarea acestuia fiind mult mai mică datorită valorilor crescute la active imobilizate în raport cu valorilecapitalului prorpiu.

Rata autofinanțării investițiilor (RAF), măsoară partea investițiilor autofinanțate, valoarea acestui indicator fiind în descreștere fapt ce denotă că întreprinderea nu are capacitate de autofinanțare suficientă pentru a finanța noile investiții și creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare generată de acesta. Astfel, se va avea în vedere pentru anul 2005 angajarea unor credite pe termen mediu și lung, aspect ce nu a fost luat în calcul până acum

Rata de investire (RINV), determină mai exact decât rata de autofinanțare a investițiilor, proporția de investire a întreprinderii, făcând aprecierea creșterii întreprinderii în raport cu politica de investiții promovată. După cum se observă, acest indicator înregistrează în 2004 tendință de creștere semnificativă, fapt rezultat atât din creșterea valorii investițiilor anuale cît și din creșterea valorii adăugate ca rezultantă directă a reînnoirii mijloacelor fixe.

Rata finanțării activului economic (RAE), trebuie analizată în strînsă corelație cu rata de finanțare a imobilizărilor. Rata de finanțare a imobilizărilor prezintă valori subunitare, iar rata de finanțare a activului economic înregistrează valori supraunitare, în anul 2004 valoarea acestuia apropiindu-se de 1, fapt ce denotă luarea în calcul pentru anul următor de recurgere la credite bancare curente pentru a putea finanța excedentul nevoilor de fond de rulment pentru exploatare în raport cu resursele durabile.

Rata de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situația financiară a întreprinderii, ratele măsurând capacitatea de plată a acesteia, respectiv, solvabilitatea pe termen scurt.

Rata lichidității generale (RLG),sau rata capacității de plată a ciclului de exploatare reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma în termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. În 2002 și 2003 valoarea acestui indicativ este subunitară, cu tendințe de creștere, iar în 2004, valoarea acesteia este de 1,007, fapt ce dovedește că, cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Acest fapt constituie pentru bancă un grad de siguranță în acordarea creditelor, concretizat în existența unui fond de rulment financiar care îi permite întreprinderii să facă față incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări în valoarea acestora. Însă, valoarea înregistrată în 2004 este foarte apropiată de 1, fapt ce denotă că întreprinderea nu este pusă la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.

Rata lichidității reduse (RLR), exprimă capacitatea întreprinderii de a onora datoriile, pe termen scurt, din creanțe și disponibilități. Acest indicator înregistrează valori subunitare, foarte mici, fapt ce evidențază că stocurile sunt finanțate prin datorii pe termen scurt, valoarea stocurilor înregistrând o creștere importantă în perioada analizată. Acest fapt se datorează atât pierderii unei importante piețe de desfacere externe în 2003, cât și unei politici de promovare a produselor deficitare. De asemenea se poate lua în calcul și calitatea necorespunzătoare a produselor sau a modului de prezentare/ambalare a acestora.

Rata lichidității imediate (RLI), caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, tinînd cont de încasările existente. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidității imediate de 0,3. chiar dacă valorile acestui indicator înregistrizează o scădere importantă în 2004, valoarea acestuia de 0,468 se situează în limitele corespunzătoare.

Rata solvabilității reduse (RSTL), reprezintă gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale. În 2002, 2003 întreprinderea a înregistrat valori mai mici de 1,5, fapt ce evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția acesteia. În anul 2004, rata de solvabilitate pe termen lung înregistrează o valoare de 1,615, fapt ce dovedește că întreprinderea are capacitatea de a achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate, față de terți

Ratele de îndatorare, dimesionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate, evidențiază importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii.

Rata levierului (L), reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii. Cu cât valoarea acestuia este mai mare decât unu, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi. Valoarea cea mai mare se înregistrează în 2003 de 4,541, înregistrând scădere semnificativă în 2004, valoare ce ajunge la 1,627.

Rata independenței financiare (RIF), măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansablul resurselor permanente, valoarea acesteia înregistrând 0,397, valoare mai mică de 0,5, fapt ce denotă o valoare prea mică pentru bancă în perspectiva angajării unor credite bancare pe termen lung.

Ratele privind structura activului și pasivului

Tabel 3.6

Ratele privind structura activului și pasivului

Ratele privind structura activului, sunt expresia simplificată a a structurii productive a întreprinderii.

Rata activelor circulante (RAI), măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent, în totalul activului. În 2002 înregistrează o valoare de 62,82%, având tendință de scădere, ca în 2004 aceasta să atingă valoarea de 37,65%. Pentru a detakia acest indicator au fost calculate rate analitice. Valorile înregistrate de rata imobilizărilor corporale au fost de 36,89% în 2002, 44,66% în 2003 și 35,35% în 2004, evoluție considerată bună deoarece cu cât valoarea raportului este mai mică cu atât mai ușor întreprinderea va putea să opereze o conversie în caz de schimbare bruscă a tehnicii sau a cerințelor ăieței, a preferințelor consumatorilor, etc. Rata imobilizărilor financiare a scăzut de la 25,92% în 2002 la 2,29% în 2004, singura rată care a avut un trend crescător a fost rata activelor circulante care a crescut de la 37,19% în 2002 la 62,36% în 2004. Rata stocurilor este influențată de natura activității întreprinderii cât și de lungimea ciclului de exploatare. Valorile acesteia au fost în creștere, de la 14,43% în 2002 la 47,66% în 2004. Acest fapt se datorează trecerii specificului întreprinderii de la sfera serviciilor în agricultură în sfera producției,. De asemenea, pierderea unei importante piețe de desfacere externe în 2003 a dus la creșterea stocurilor și reorientarea activității societății pe sfera prelucrării și a producției. Rata creanțelor comerciale are o tendință de creștere în 2004, datorită creșterii decontărilor fără numerar. Rata activelor de trezorerie reflectă ponderea disponibilităților bănești și valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii, valorile acesteia fiind de 4,83% în 2002, 9,57% în 2003, scîzând la 2,15% în 2004, întreprinderea aflându-se în situația de a contracta credite bancare curente pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

Ratele privind structura pasivului, furnizând informații referitoare la structura resurselor întreprinderii, definesc politica de finanțare a întreprinderii. Doua caracteristici majore ale politicii de finanțare rețin în mod deosebit atenția, respectiv, stabilitatea resurselor și autonomia financiara globala a întreprinderii.

Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la autonomia financiara a întreprinderii apreciata în ansamblul finanțării sale.

RAFG = Capitaluri proprii x 100 / Pasiv total

Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere, valoarea indicatorului poate sa difere de la a întreprindere la alta făcând dificilă stabilirea unui raport optim, a unei rate de referința. Cu toate acestea, specialiștii recomanda ca satisfăcătoare, pentru echilibrul financiar, o rata mai mare sau cel puțin egala cu 1/3, iar băncile folosesc ca prag minim a rata de 30% a activului net (capitalurilor proprii) fata de totalul pasivului. Valorile acestui indicator sunt de 29,91% în 2002, 18,05% în 2003 și înregistrează o creștere semnificativă în 2004, aungând la o pondere a capitalului propriu în total pasiv de 38,07%. Politica financiară a întreprinderii este bună.

Complementar cu aceasta se calculează rata de îndatorare globala (RIG) care măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata și originea lor, în patrimoniul întreprinderii:

RIG = Datorii totale x 100 / Pasiv total

Aceasta rata prin natura ei este subunitara și pe măsura ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv, autonomia financiara crește. După cum reiese din tabelul 3.6, rata de îndatorare globală scade de la 91,95% în 2003 la 61,93% în 2004, fapt ce influențează direct creșterea autonomiei financiare globale.

Întrucât ultimele doua rate (a și b) dau a apreciere globala asupra independentei financiare a întreprinderii, pentru a spori eficacitatea analizei se recomanda completarea lor cu ratele de îndatorare (prezentate anterior).

3.3. Diagnosticul financiar al riscului de faliment

Complexitatea aspectelor pe care le implica conceptul de risc de faliment explica și varietatea de diagnosticare, de analiza a acestuia, dintre care amintim analiza lichiditate – exigibilitate, analiza funcțională, analiza prin rate, analiza dinamica etc.

Investigarea clasica a riscului de faliment, prin metodele enunțate, permite evidențierea performantelor trecute ale întreprinderii, chiar și a riscurilor de exploatare, financiar, de îndatorare, etc., informând în mica măsură asupra viitorului acesteia și neevaluând global riscul de faliment. Întrucât rezultatele financiare se degradează foarte rapid în timp, apare tot mai evidenta necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor1 la riscul de faliment. Ca o reacție la aceste cerințe practice, cercetătorii și organismele financiare internaționale s-au preocupat de elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment, denumita metoda scorurilor, care constituie fără îndoiala o îmbogățire a analizei tradiționale prin rate.

Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor.

Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în: întreprinderi cu funcționare normala și întreprinderi cu dificultăți financiare.

Pentru fiecare din cele doua grupuri se selecționează progresiv cu ajutorul unei proceduri informatice ratele cele mai discriminante, pana când procentul de clasament bun (diferențiere corecta a întreprinderii) este suficient de ridicat.

Aceasta presupune o selecție a ratelor "pas cu pas". În primul stadiu al calculelor, observatorul retine rata care-i permite separarea cea mai buna a celor doua colectivitate. În stadiul următor, este luata în calcul a doua rata în scopul creșterii puterii discriminante obținute pornind de la un cuplu de rate. Se procedează în continuare în același mod, introducând a treia, apoi a patra rata.

Calculele vor fi oprite, atunci când procentul de clasament pertinent al funcției discriminante începe sa se diminueze. Pasul precedent, respectiv, combinația precedenta de rate va fi considerata optima.

Aceasta combinație liniara a ratelor, care diferențiază cel mai bine posibil întreprinderile sănătoase de întreprinderile falimentare, conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor (notat cu Z). Acest indicator oferă o buna aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere data, respectiv, care este probabilitatea de a fi o întreprindere normala sau de a fi falimentara. Scorul (Z) apare ca o funcție liniara de mai multe variabile (rate, limitate ca număr), caracterizate de coeficienți de pondere determinanți prin metoda celor mai mici pătrate, în urma observațiilor asupra întreprinderilor reprezentative și grupate de la început în "sănătoase și deficitare" :

n

Z =Σ (KiRi)+C ,

i=1

în care :

Ki = coeficient de ponderare al fiecărei rate;

Ri = rate selecționate la puterea discriminanta cea mai ridicata;

C= constanta (care poate sa apăra sau nu);

n = numărul de rate reținute pentru calculul mărimii "Z".

Coeficienții (Ki) pot fi pozitivi sau negativi, în cel din urma caz, ei degradând scorul și contribuind deci la creșterea riscului de faliment.

Ratele selecționate (Ri) sunt independente între ele în raport cu funcția scor (Z), întrucât un anumit grad de corelație între ele, ar conduce la înregistrarea în funcția scor a unor influente repetate ale aceluiași fenomen economic financiar.

Indiferent de modelul funcției discriminante (cuprinzând cinci până la opt rate selecționate), se va regăsi aproape în toate rata referitoare la fondul de rulment net global, la îndatorare, la solvabilitate pe termen scurt, la cheltuieli financiare, la cheltuieli de personal.

În teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care, cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Băncii Franței etc.

Una dintre primele funcții scor a fost elaborata în Statele Unite de profesorul E.J.Altman în anul 1968.A1tman a folosit informațiile obținute în urma studierii unui larg eșantion de companii atât din rândul celor care au dat faliment cat și al celor care au supraviețuit. El a descoperit ca analiza bazata pe mai multe variabile, făcuta cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente cu 2 ani înainte de producerea acestora.

Analiștii au încercat să dezvolte capacitatea de previziune a modelului original. Taffler, în Europa de Vest, precum și Koh și Killoungh, au creat modele "Z" de analiza cu o capacitate sporita de previziune.

Modelul "Z" al lui Altman se prezintă astfel :

Z = 1,2 R1 + 1 ,4 R2 + 3,3 R3 + 0,6 R4 + 1,0 R5

În care, variabilele R1… R5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificați indicatorii sunt de natura statistica, și exprima într-o masură semnificativa ponderea sau importanta variabilei în logica economica a evaluării riscului de faliment.

Cei cinci indicatori economico-financiari luați în considerare la calculul scorului "Z" sunt:

R1= Capital circulant*/ Total activ

*) Capital circulant = Active circulante -Pasive circulante = Fond de rulment

R1 – este o măsură a flexibilității întreprinderii și arata ponderea capitalului circulant în totalul active1or. Cu cat rezultatul acestui raport este mai mare, cu atât mai bine este folosit capitalul circulant.

R2= Profit reinvestit */ Total activ

*) Profit reinvestit = Profit net -Dividende

R2 – fiind o măsură a capacitații de finanțare interna a întreprinderii, se recomanda ca valoarea raportului sa fie cat mai mare.

R3 = Profitul înainte de deducerea impozitului și plata dobânzilor/Total activ

R3 – având semnificația unei rate de rentabilitate economica sau de eficienta a utilizării activelor, este de dorit sa fie cat mai mare.

R4= Capitalizare bursiera / Datorii pe termen lung (peste un an)

R4 – exprima gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen lung. Rezultatul acestui raport se recomanda sa fie cat mai mare.

R5= Cifra de afaceri / Total activ

R5 – este tot un indicator de eficienta a utilizării activelor, care exprima rotația activului total prin cifra de afaceri. Cu cat activitatea este mai eficienta, cu atât vânzările vor fi mai mari iar activele se vor reînnoi mai repede prin cifra de afaceri.

Din conținutul informațional al inditacorilor, rezulta că nivelurile lor sunt cu atât mai bune, cu cat înregistrează o valoare absoluta mai mare. De aceea, scorul"Z" este interpretat astfel :

când Z <18 – stare de faliment este iminenta.

când Z > 3 – situația financiara este buna și bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectiva. Aceasta este solvabila.

când 1,8 < Z < 3 – situația financiara a întreprinderii este dificila, cu performante vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment. Aflata în aceasta situație, întreprinderea își poate relansa activitatea, daca adopta o strategie financiara corespunzătoare.

Modelul Altman este aplicabil mai ales în condițiile existentei bursei de valori. Într-o economie în care nu funcționează bursa de valori se poate face o apreciere a alternativelor care exista pentru economiile particulare sau instituționale de a investi capitalul la bănci sau în alte oportunitatea.

Tabel 3.7

Z = 1,2*0,042 + 1,4*0,165 + 3,3*0,333 +0,6*0 + 1*1,44 = 2,8203

Z= 2,8203

Tinând cont de faptul că scorul „Z” se situează în intervalul [1,8;3] în anul 2004, situația financiară a întreprinderii este considerată încă dificilă privind evaluarea pragului stării de faliment. Însă, dacă se ține cont de evoluția bună în acest sens și de faptul că valoarea scorului se apropie foarte mult de pragul de 3, se poate concluziona că evoluția întreprinderii este bună și există tendințe de îmbunătățire a situației financiare prin relansarea activității, adoptând o strategie financiară corespunzăzoare.

Modelul J. Conan și M. Holder se aplica întreprinderilor industriale cu un număr de 10 pana la 500 salariați și se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost stabilit în anul 1978, prin observarea unui număr de 31 rate pe un eșantion de 190 întreprinderi mici și mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970 -1975.

Modelul are, de asemenea, 5 variabile :

Z = 0,24 R1 + 0,22 R2 + 0,16 R3 -0,87 R4 – 0,10 R5

în care :

R1 = Excedent brut de exploatare / Datorii totale

R2 = Capitaluri permanente / Activ total

R3 = Activ circulant (fora stocuri) / Activ total

R4 = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri

R5= Cheltuieli cu personalul / Valoarea adăugată

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului (Tabelul 3.1) astfel:

Tabel 3.8

Z = 0,24*0,6 + 0,22*0,38 + 0,16*0,15 – 0,87*0 – 0,10*0,54 = 0,1976

Z ≈ 0,2

Tabelul 3.9

Cu cât valoarea lui Z este mai mica cu atât mar mult întreprinderea este mai vulnerabila.

După modelul J.Conan și M.Holder, valoarea scorului este de 0,1976, valoare ce situează întreprinderea în cele cu situație financiară foarte bună, cu un risc de faliment mai mic de 10%.

Modelul Centralei bilanțurilor din cadrul Băncii Centrale a Franței prezice riscul de faliment al întreprinderilor franceze, după un scor cu 8 variabile.

Modelul a fost elaborat prin observarea unui număr de 26 rate, pe un eșantion de 3000 de întreprinderi industriale cu mai puțin de 500 salariați și clasate în normale și deficitare. Slăbiciunea lor a fost studiata pe o perioada de 3 ani precedenți falimentului: 1977 -1979.

În baza mediilor ratelor de ansamblu, fundamentate pe analiza funcționala, Centrala bilanțurilor din cadrul Băncii Franței a determinat următoarea funcție scor:

100 Z=-1,25R1+2,003R2-0,824R3+5,221R4-0,689R5-1,164R6+0,706R7+1,408R8-85,544

În jurul acestei valori medii a scorului exista o zona de incertitudine, fiind dificil de prezis daca o întreprindere este normala sau deficitara, probabilitatea riscului de faliment fiind 0,5 pentru Z=0.

În funcție de valoarea lui Z se disting următoarele zone :

a) a zona nefavorabila: daca Z < -0,25, situația este riscanta, întreprinderea prezintă vulnerabilitate și are șanse sigure sa cunoască dificultatea economico-financiare importante.

b) a zona de incertitudine: daca -0,25< Z<0,125, neputându-se formula o concluzie definitorie, se recomanda sa se utilizeze și o alta funcție a falimentului.

c) a zona favorabila: daca Z > 0,125, situația economico-financiara a întreprinderii este normala iar probabilitatea de a fi falimentara foarte redusa.

În concluzie, metoda scorurilor, foarte utilizata de bănci și instituții financiare pentru propriile evaluări de credite, permite poziționarea rapida a riscului de faliment pe care-1 prezintă întreprinderile împrumutate. Ea nu constituie decât un instrument de detectare precoce a riscului de faliment, iar valoarea informativa a scorului nu trebuie supraestimata, deoarece analiza discriminanta reduce informația de baza prin selectarea ratelor cele mai semnificative pe care le considera constante în timp, iar întreprinderea este un sistem economico-social ce acționează într-un mediu complex cu mult mai multe variabile de determinare a sănătății sau slăbiciunii acesteia. Din prudență, se recomanda urmărirea evoluției scorului la întreprinderile din aceeași ramura economica, precum și completarea diagnosticului cu metodele clasice de analiza (analiza echilibrului financiar, performanțelor rentabilității, fluxurilor financiare și în final a riscului global).

Deoarece utilizarea practica a metodei scorurilor a avut confirmări efective numai în aproximativ 75-80% din cazurile analizate (în practica internațională) ale unui eșantion de întreprinderi care erau în funcțiune, dar prezentau dificultatea de natura financiara, pentru a mari gradul de siguranță al diagnosticului, băncile au recurs și la folosirea altor metode.

În cadrul metodelor bancare, funcția Z este considerata ca parte a unei evaluări generale, analiza fiind suplimentata cu prezentarea critica a următoarelor elemente: activitatea de conducere, administrarea financiara, rapoartele experților contabili, relațiile cu creditorii, declarațiile presei, modificarea prețului acțiunilor, condițiile în care se desfășoară activitatea, gradul de satisfacere al angajaților.

Realizarea unei funcții scor, specifică sectoarelor industriale din România, presupune un efort complex de analiză discriminantă a ratelor semnificative ale unor eșantioane reprezentative de întreprinderi luate în studiu. Obținerea unui instrument sintetic de evaluare a performantelor întreprinderilor romanești prezintă interes atât pentru conducerea întreprinderii, dar mai ales pentru partenerii de afaceri ai acesteia, pentru a evidenția credibilitatea angajamentelor pe care întreprinderea le ia față de ei.

Tabel 3.10

100Z = -1,255*0 + 2,003*31 – 0,824*48,3 + 5,221*25,8 – 0,689*29,065 -1,164*16,6 + 0,706*249,12 + 1,408*0,15 – 86,511 = 208,193

Z = 2,08

După modelul Centralei bilanțurilor din cadrul Băncii Centrale a Franței, valoarea scorului înregistrat de întreprindere este de 2,08, fapt ce o situează în zonă favorabilă cu risc de faliment de 9,5%.

Concluzionând, S.C.Sarom SRL Buzău, în anul 2004 a abordat a strategie financiară și strategică adecvată, reușind să înregistreze o evoluție favorabilă. Gradul de adaptabilitate la cerințele pieței a făcut ca politica financiară adoptată să dea roade. Dacă în 2003, prin pierderea unui sector important din piață, se afla în situație iminentă de faliment, prin deciziile luate și aplicarea unui management corect și coerent, a ajuns în 2004 să iasă din spectrul falimentului, intrând pe noi piețe de desfacere atât a serviciilor cât și a produsele agricole, precum și creșterea sectorului productiv.