Analiza Performantelor Economico Financiare In Cadrul Societatii DE Asigurari Alliantz Tiriac
CUPRINS
Introducere
Capitolul I . Introducere in analiza performantei economico-financiare
Notiunea de performanta economico-financiara
Sistemul de indicatori de măsurare a performanțelor economico – financiare ale firmelor
Indicatori moderni ai performantelor economico-financiare
Metode și tehnici folosite în analiza performanțelor firmei
Capitolul II. Aspecte generale cu privire la societatile de asigurari
2.1. Necesitatea, condițiile apariției și evoluția asigurărilor
2.2. Asigurările – componentă a sistemului financiar
2.3. Definirea conceptului de asigurare
2.4. Elemente tehnice ale asigurarilor
2.5. Reglementarea activității de asigurare în România
2.6. Legaturile dintre asigurati si asiguratori pe piata asigurarilor
2.7. Societatea de asigurari S.C. Alliantz Tiriac
2.7.1. Descrierea societatii de asigurari Alliantz Tiriac
2.7.2. Scurt istoric
2.7.3. Categorii si clase de asigurari practicate
2.7.4. Aspecte legate de salariati
2.7.5. Capital social si actionariat
Capitolul III. Analiza performantei economico-financiare a firmei pe baza bilantului
Capitolul IV. Capitolul V: Analiza performantelor economico-financiare pe baza Contului de profit si pierdere
Capitolul V. Indicatori de apreciere a eficientei activitatii de asigurare
Concluzii
84 pagini
=== ANALIZA PERFORMANTELOR ECONOMICO-FINANCIARE IN CADRUL SOCIETATII DE ASIGURARI ALLIANTZ TIRIAC ===
CUPRINS
Introducere
Capitolul I . Introducere in analiza performantei economico-financiare
Notiunea de performanta economico-financiara
Sistemul de indicatori de măsurare a performanțelor economico – financiare ale firmelor
Indicatori moderni ai performantelor economico-financiare
Metode și tehnici folosite în analiza performanțelor firmei
Capitolul II. Aspecte generale cu privire la societatile de asigurari
2.1. Necesitatea, condițiile apariției și evoluția asigurărilor
2.2. Asigurările – componentă a sistemului financiar
2.3. Definirea conceptului de asigurare
2.4. Elemente tehnice ale asigurarilor
2.5. Reglementarea activității de asigurare în România
2.6. Legaturile dintre asigurati si asiguratori pe piata asigurarilor
2.7. Societatea de asigurari S.C. Alliantz Tiriac
2.7.1. Descrierea societatii de asigurari Alliantz Tiriac
2.7.2. Scurt istoric
2.7.3. Categorii si clase de asigurari practicate
2.7.4. Aspecte legate de salariati
2.7.5. Capital social si actionariat
Capitolul III. Analiza performantei economico-financiare a firmei pe baza bilantului
Capitolul IV. Capitolul V: Analiza performantelor economico-financiare pe baza Contului de profit si pierdere
Capitolul V. Indicatori de apreciere a eficientei activitatii de asigurare
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Un concept foarte important in viata si evolutia omului, inca din cele mai vechi timpuri l-a constituit grija fata de viitor, teama combinata cu precautie si intelepciunea cu siguranta unui lucru implinit.
Astfel, acest concept poarta denumirea de asigurare. Pornind de la definitia asigurarii, aceasta se refera la: „Asigurarea exprima in principal o protectie financiara pentru pierderile suferite de oameni sau companii datorate unor diverse riscuri.”
Foarte important este acordul de vointa , care permite realizarea unui contract intre asigurat si asigurator, prin care asiguratul beneficiaza de protectie pentru riscurile pe care si le-a asumat asiguratorul. Asiguratorul printr-un contract de asigurare se obliga sa plateasca contravaloarea daunelor in cazul producerii unuia din riscurile asumate.
Contractul incheiat intre un asigurat si asigurator este denumit contract de asigurare sau polita de asigurare. Asigurarea transfera riscurile si totodata daunele unei persoane catre o societate de asigurari oferind securitate financiara.
Transferul riscului prin distributie a fost determinat in antichitate de catre navigatori si transportatori ai bunurilor pe apa prin impartirea marfurilor pe mai multe nave, acesta fiind un mod de protectie.
Apariția asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc în cazul daunelor în permanentă creștere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administrează fondurile și activitățile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor și a procesului de dezdăunare pe cât mai multe umere.
Activitatea de asigurare este acea prestație, care desemnează, în principal oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată.
Asigurarea este operațiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea unor anumite riscuri, și îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate.
Activitatea de asigurare constituie pentru unii un mit, pentru alții o fascinanță.
Pentru mulți oameni și chiar întreprinzători, asigurările constituie o problemă complexă pe care nu o pot explica în totalitate sau pe care o înțeleg doar parțial. Și totuși, asigurările sunt o realitate economică socială care însoțește și marchează istoria dezvoltării omenirii.
Activitatea de asigurare a apărut din nevoia firească de protecție a omului împotriva calamităților naturii, împotriva consecințelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de existență în condițiile pierderii sau limitării capacității de muncă în urma bolilor sau bătrâneții.
Dezvoltarea societății a însemnat o continuă strădanie a omului în găsirea celor mai bune forme de protecție. În organizarea și apărarea vieții lor, ca și în procesul producerii bunurilor materiale și desfășurarea altor activități, oamenii s-au aflat într-o luptă continuă cu unele fenomene ale naturii care pot împiedica desfășurarea normală a activității umane.
Deși oamenii au obținut mari succese în lupta cu forțele naturii, dar sunt încă neputincioși în fața unor calamități ale naturii, cum sunt: furtunele, uraganele, cutremurele de pământ, alunecările de teren, grindină, înghețuri etc. Împotriva acestor fenomene știința nu a găsit încă mijloacele tehnice suficiente de luptă, de aceea ele aduc societății mari prejudicii. În această situație, omului i-a rămas calea solidarizării pentru suportarea în comun a efectelor calamităților naturii și accidentelor, și anumite calea asigurării și reasigurării.
Dezvoltarea activității de asigurare a fost strîns legată de activitatea economică, precum și de evoluția ralațiilor de drept.
Economistul englez Adam Smith observă, ca asigurările constituie o tehnica foarte eficienta de a pulveriza pierderile individuale pe o arie cât mai largă, facându-le mai usor de suportat, prin acoperirea lor de către un număr cât mai mare de persoane.
Actualmente la baza asigurărilor stă formarea și utilizarea fondului de asigurare. În procesul de formare și utilizare a acestuia apar anumite relații economice între participanții la asigurare.
Astfel la prima etapă, fluxurile bănești sub forma primelor de asigurare pornesc de la persoanele fizice și juridice asigurate către companiile de asigurare.
La etapa următoare, fluxurile bănești sub forma de despăgubiri sau sume asigurate pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziția companiilor specializate, către asigurații care au fost afectați de fenomenele asigurate.
De aici rezultă, ca asigurările reprezintă un sistem de relații menite să protejeze interesele personale și/sau patrimoniale ale asiguraților prin formare de fonduri bănești din contul primelor de asigurare plătite de asigurat, în schimbul cărora asigurătorul își asumă obligația că la producerea riscului asigurat să-i plătească asiguratului suma de asigurare sau despăgubirea de asigurare.
Capitolele ce urmeaza a fi dezbatute in cuprinsul lucrarii descriu pe larg bazele teoretice referitoare la cunoașterea necesității apariției activității de asigurare, la sensul unor noțiuni și dobândirea cunoștințelor în ceea ce privește: asigurarea, asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul, contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, suma asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării, ș.a.
Astfel, cunoscând noțiunile respective pot fi înțelese și aplicate corect prevederile actelor normative care reglementează asigurările. Problemele asigurării sunt abordate sub aspect juridic, economic sau financiar.
Se vor face precizari detalitate referitoare la societatea de asigurari Alliantz Tiriac , prin prezentarea generala a societatii , aspecte legate de personal si desfasurarea activitatii societatii , urmand ca apoi in baza datelor precizate sa recurgem la o analiza amanuntita din punct de vedere economico-financiar a performantelor firmei pe baza indicatorilor financiari , pe baza bilantului , a contului de profit si pierdere determinand performantele firmei si pozitia societatii de asiguri la nivel european .
Capitolul privind riscul in cadrul societatii de asigurari pune în evidență formele de protecție folosite atât pe plan intern cât și internațional. Astfel sunt descrise: asigurarea, care are la bază principiul mutualității, coasigurarea, autoasigurarea, care nu se bazează pe o relație contractuală și reasigurarea, care are ca efect „pulverizarea riscului”.
De asemenea, sunt descrise particularitățile fiecărei forme de protecție, precum și avantajele și dezavantajele lor.
Se fac referiri la elementul specific al asigurării, și anume riscul, precum și identificarea, cuantificarea și reacția la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale potențiale.
Riscul asigurat este acel fenomen produs care prin efectele sale îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
„Dacă ar fi după mine, aș scrie cuvântul ”asigurare” pe ușa fiecărei case și pe fruntea fiecărui om pentru că sunt convins că pentru sacrificii neconceput de mici, familii întregi pot fi protejate împotriva catastrofelor care le-ar putea distruge pentru totdeauna…
Abia atunci aș putea fi mulțumit, căci asigurarea protejează familia în cazul ivirii unei nenorociri și a unor pagube ireparabile…”
Capitolul I . Introducere in analiza performantei economico-financiare
Notiunea de performanta economico-financiara .
Activitatea umană, indiferent de domeniul în care se desfășoară, poate fi caracterizată în funcție de realizări, de efectele ei, de modul de îndeplinire a obiectivelor prestabilite.
În domeniul economic, activitatea poate fi cuantificată prin diverși indicatori și apreciată prin compararea valorilor atinse de acești indicatori sau prin raportarea lor la un element de referință prestabilit.
Într-un asemenea context, se impune necesitatea de a cunoaște care dintre rezultatele înregistrate constituie performanță în condițiile asigurării viabilității firmei în cadrul competiției interne și internaționale, cu respectarea restricțiilor impuse de dezvoltarea durabilă.
Reliefarea performanței se poate realiza numai prin comparație cu alte rezultate înregistrate, această raportare constituind una din cerințele conceptului de performanță. Referențialul ales poate fi nu numai obiectivul de atins, ci și rezultatele agenților economici ce activează în același sector. Aprecierea nivelului indicatorilor realizați de un agent economic în raport de cel al partenerilor ce activează în același sector de activitate are caracter relativ, deoarece este posibil ca nici unul dintre actorii pieței să nu fie capabil de performanță în anumite condiții.În literatura de specialitate, nu există o viziune unitară asupra conceptului de performanță, întâlnindu-se fie definiții particularizate ale acestuia, ce surprind anumite laturi ale sale, fie definiții generale și care sunt greu cuantificabile:
– nivelul de îndeplinire a obiectivelor
– rezultatele obținute de întreprindere în raport cu resursele utilizate
– tot ce contribuie la îmbunătățirea cuplului valoare – cost
În accepțiunea cea mai generală, eficiența este definită ca raportul direct sau indirect dintre efectele utile obținute și efortul depus:
.
Din punct de vedere managerial, prin eficiență se are în vedere măsura în care au fost realizate obiectivele sau scopurile propuse. Performanța managerială apare, în această situație, în punctul de intersecție dintre calitatea rezultatelor deciziilor și acțiunilor manageriale și calitatea scopurilor sistemului managerial.
Eficiența cunoaște forme diverse, în funcție de domeniul sau activitatea care se urmărește și de natura efectelor care se obțin, delimitându-se următoarele forme principale:
– productivitatea – când se evaluează eficiența muncii cheltuite în procesul de producție;
– rentabilitatea – când se evaluează capacitatea unei firme de a obține profit;
– randamentul – în privința eficienței utilizării mijloacelor fixe;
– gradul de valorificare productivă a materialelor – în privința eficienței utilizării materiilor prime și materialelor în procesul de producție;
– ratele de gestiune sau de rotație – când se urmărește eficiența utilizării elementelor patrimoniale (active și capitaluri).
Eficacitatea poate fi definită ca nivelul de satisfacere a exigențelor externe, respectiv ale clienților, statului, furnizorilor, salariaților, acționarilor. O întreprindere devine eficace atunci când reușește să identifice și să controleze interactivitatea dintre sursele externe și interne de dezvoltare, răspunzând cât mai bine așteptărilor partenerilor externi.
O întreprindere devine performantă atunci când s-a optimizat capacitatea ei de a produce un bun sau un serviciu la un moment dat.
În aceste condiții, putem considera că o întreprindere este performantă atunci când este, în același timp, și eficientă și eficace. Rezultă, astfel, că performanța este o funcție de două variabile, eficiența și eficacitatea, combinația dintre ele reflectând nivelul de performanță a unei firme. În timp ce eficacitatea reflectă gradul de îndeplinire a așteptărilor externe, eficiența este măsurată prin gradul de îndeplinire a așteptărilor mediului intern al întreprinderii.Date fiind cele enunțate anterior, se poate stabili relația matematică de calcul al performanței:
Performanța = Eficiență x Eficacitate.
Grafic, reprezentarea performanței ca funcție de cele două variabile se
prezinta astfel :
l:
Reprezentarea grafică a performanței firmei ca funcție a eficienței și eficacității
Figura anterioară reprezintă grafic performanța firmei (axa Oz) în funcție de doi factori substituibili, eficacitatea (Oy) și eficiența (Ox). Se consideră că firma are trei variante de obținere a performanței, respectiv cele trei opțiuni de pe grafic: a, b, c. Varianta ideală este a, care presupune o combinare în egală măsură a eficacității și eficienței. Variantele b și c sunt căi de obținere a performanței prin concentrarea efortului pe unul din cei doi factori determinanți.
Pentru a obține performanța A, firma se poate poziționa într-unul din punctele B, D sau C. Evident, situația optimă este punctul D, situat pe dreapta a. Punctele B, D și C sunt astfel alese încât segmentul de dreaptă BC să aibă lungimea maximă.
În cazul în care firma se situează în punctul D, ea înregistrează un nivel al eficacității egal cu cel al eficienței, lucru reflectat de egalitatea segmentelor OV și ON. În punctul B, eficiența este mult mai mare decât eficacitatea (segmentul OP este mai mare decât OU), iar, în punctul C, eficacitatea este superioară eficienței (OT mai mare ca OM).
Pe secțiunea OB, se observă o elasticitate mai mare a eficienței față de eficacitate. După atingerea acestui punct, pe porțiunea BE se înregistrează o elasticitate mai mare a eficacității. O situație inversă se înregistrează pe arcul OE, respectiv o elasticitate mai mare a eficacității pe OC și o elasticitate mai mare a eficienței pe CE. Se poate, astfel, considera că punctele B și C reprezintă puncte de inflexiune, care marchează schimbarea accentului de pe unul din cei doi factori pe cel de-al doilea.
Punctele B și C reprezintă punctele în care se manifestă cel mai mare dezechilibru între eficacitate și eficiență, aceasta fiind o situație total nefavorabilă pentru firmă.
Deși pe arcele OC și BE se obține o elasticitate superioară a eficacității față de eficiență, cele două situații se interpretează diferit.
Astfel, pe OC, nivelul eficacității este mai mare decât al eficienței, iar diferența dintre ele se majorează până în punctul C, accentuându-se dezechilibrul dintre cei doi factori.
Pe secțiunea BE, eficacitatea este mai mică decât eficiența, dar firma a depășit punctul de dezechilibru maxim (B), iar măsurile luate acum sunt menite să restabilească echilibrul dintre cei doi factori determinanți, echilibru care se atinge în punctul E.
O interpretare asemănătoare se realizează și în cazul arcelor OB și CE. Rezultă, deci, că este de preferat o poziționare a firmei în partea superioară a graficului, lucru care se realizează atunci când sunt adoptate măsuri adecvate de echilibrare a ponderii celor doi factori. De asemenea, având în vedere că, odată cu apropierea de punctul E, se înregistrează și o creștere a performanței, acest lucru se interpretează cu atât mai favorabil.
Performanța maximă pe care o poate înregistra firma este în punctul E de pe grafic, căruia îi corespunde un nivel al performanței egal cu A”. În acest punct, eficacitatea este egală cu eficiența (OS egal cu OR).
Din figură, se observă că varianta a este cea optimă, întrucât elasticitatea eficacității față de eficiență este unitară, obținându-se un echilibru între cele două variabile.
În cazul b, ritmul de obținere a producției este mai ridicat decât ritmul de obținere a rezultatelor. Întreprinderea înregistrează o bună utilizare a forței de muncă și a mijloacelor fixe, dar are dificultăți în desfacerea producției obținute pe piață.
Rentabilitatea vânzărilor are o valoare redusă, ca urmare a unei concurențe ridicate (oferta este mai mare decât cererea), care nu permite practicarea unor prețuri de vânzare prea mari, sau datorită creșterii stocurilor de produse finite.
În acest caz, se impune acordarea unei atenții sporite activității de marketing, care să impulsioneze vânzările firmei.
Varianta c semnifică o dinamică a indicelui rezultatelor mai accentuată decât a indicelui de efort (a mijloacelor utilizate).
În acest caz, întreprinderea înregistrează o eficiență scăzută în utilizarea factorilor de producție, ca urmare a unor deficiențe apărute în asigurarea cu mijloacele fixe adecvate, în întreținerea și utilizarea acestora, în asigurarea cu personal corespunzător sub aspectul necesarului, calificării, stabilității sau eficienței muncii acestuia. Întreprinderea are un volum ridicat al desfacerilor, o rentabilitate a vânzărilor satisfăcătoare, dar întâmpină dificultăți în realizarea producției în parametrii proiectați.
Evident, varianta a constituie obiectivul pe care și-l propune fiecare firmă. În realitate, cele mai multe întreprinderi se situează fie pe curba b din figură, fie pe c.
Indiferent, însă, dacă accentul este pus pe creșterea eficienței sau pe cea a eficacității, firmele trebuie să-și propună, ca obiectiv secundar, și creșterea celeilalte variabile, în caz contrar, ele confruntându-se cu degradarea poziției în mediul în care evolueaza.
Pornind de la cele prezentate anterior, putem defini performanța ca reprezentând gradul în care o întreprindere reușește să satisfacă atât cerințele mediului intern, cât și ale mediului extern, printr-o combinație optimă între eficacitate și eficiență.
Ignorarea eficacității în favoarea eficienței poate avea consecințe economice și sociale negative. Firmele devin preocupate exclusiv de activitatea de producere a bunurilor, fără a acorda atenția cuvenită cerințelor consumatorilor, sporirii volumului vânzărilor printr-un marketing adecvat, activității de cercetare-dezvoltare, în scopul reînnoirii gamei de produse cu altele mai competitive. Rezultatele unei astfel de strategii sunt produse de calitate slabă, care nu răspund exigențelor consumatorilor, și producerea pe stoc, care presupune imobilizări de fonduri bănești.
Sistemul de indicatori de măsurare a performanțelor economico – financiare
Sistemul tradițional al indicatorilor rezultatelor economico-financiare cuprinde două componente importante: indicatorii în mărime absolută și ratele financiare.
Indicatorii în mărime absolută ai rezultatelor
Principalele componente în mărime absolută ale sistemului tradițional al indicatorilor rezultatelor economico-financiare ale firmei sunt: producția exercițiului, cifra de afaceri, valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare, profitul de exploatare, profitul brut (înainte de impozitare) și profitul net (după impozitare), capacitatea de autofinanțare. Fiecare dintre acești indicatori are semnificația și rolul său în cadrul aprecierii de ansamblu a rezultatelor economico-financiare ale unei firme.
a) Producția exercițiului reflectă producția totală (bunuri, lucrări, servicii) realizată de o întreprindere într-o perioadă de timp, destinată a fi vândută în afară sau pentru consumul propriu al întreprinderii. Nivelul său depinde de capacitățile productive de care dispune firma și de eficiența gestiunii resurselor.
b) Cifra de afaceri arată volumul total al vânzărilor din activitatea de producție și de comerț realizate de către o firmă într-o anumită perioadă de timp. Ea constituie unul dintre indicatorii principali de apreciere a performanțelor economico-financiare ale unei firme, deoarece exprimă puterea concurențială a firmei și locul său pe piață.
c) Valoarea adăugată este un indicator sintetic care exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă și comercială a unei firme în decursul unei anumite perioade de timp.
Valoarea adăugată exprimă mai bine efortul nemijlocit al fiecărei întreprinderi industriale la crearea produsului intern brut, permite aprecierea mai corectă a eficienței economice, stimulează reducerea cheltuielilor cu materialele, folosirea eficientă a mijloacelor de producție și a forței de muncă.
d) Excedentul brut de exploatare exprimă rezultatul economic monetar ce se obține din activitatea de exploatare a întreprinderii. El prezintă avantajul că nu este influențat de politicile de amortizare și de stabilire a provizioanelor, fiind, astfel, scutit de distorsiunile care afectează indicatorii contabili tradiționali, deși nu poate elimina distorsiunile provenite din modul de evaluare a stocurilor.
e) Rezultatul exploatării este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de activitatea operațională a întreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor de exploatare cu ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprimă rezultatele realizate de întreprindere din activitatea industrială și comercială, ținând cont de politica de amortizare și fiscală a întreprinderii.
f) Profitul brut și profitul net
Profitul brut (rezultatul total al exercițiului) și profitul net reprezintă indicatori sintetici prin care se apreciază sub formă absolută rentabilitatea unei firme. Maximizarea valorii acestor indicatori constituie unul dintre obiectivele principale urmărite de către toate întreprinderile, constituind o necesitate obiectivă pentru existența lor pe piață. Analiza profitului brut și a celui net se realizează pe baza contului de profit și pierdere, acesta reprezentând principala sursă de informații pentru analiza rentabilității.
g) Capacitatea de autofinanțare
Măsoară aptitudinea unei firme de a degaja resurse interne de finanțare din activitatea desfășurată. Aceste resurse interne sunt considerate cele mai sigure și, de multe ori, cele mai ieftine surse de finanțare a nevoilor viitoare ale întreprinderii.
B. Indicatorii în mărime relativă ai rezultatelor
B.1. Ratele rentabilității
Ratele de rentabilitate sunt indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă relativă situația profitabilității întreprinderii. Ratele rentabilității sunt printre cei mai importanți indicatori prin care se apreciază eficiența activității unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obținute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție și desfacere.
Rata rentabilității economice
Această rată măsoară eficiența globală a mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Activele pe baza cărora se analizează rentabilitatea economică sunt cele totale angajate de întreprindere, în cadrul exercițiului, sau numai cele de exploatare.
b) Rata rentabilității financiare exprimă capacitatea unei firme de a genera un rezultat net pozitiv, apreciat drept rezultat al folosirii capitalurilor (în special a capitalurilor proprii ale întreprinderii) și care este destinat, astfel, recompensării acestor capitaluri. Din acest considerent, rata rentabilității financiare prezintă o importanță deosebită pentru acționari, care apreciază, în funcție de nivelul acestei rate, dacă investiția lor este justificată și dacă vor continua să sprijine dezvoltarea firmei, fie prin aportul unor noi capitaluri, fie prin renunțarea pentru o perioadă limitată la o parte din dividendele cuvenite.
c)Rata rentabilității capitalului investit exprimă eficiența cu care
firma utilizează capitalul atras pentru care datorează o remunerație (capitalul propriu și datoriile financiare).
d) Rata rentabilității resurselor consumate se exprimă ca raport între un anumit rezultat economic și cheltuielile efectuate pentru obținerea acestuia. Această rată prezintă interes pentru managerii întreprinderii, care trebuie să asigure o utilizare eficientă a resurselor disponibile ale fiecărei firme.
e) Rata rentabilității vânzărilor, numită și rata rentabilității comerciale, face parte din categoria marjelor de profitabilitate și exprimă eficiența activității de comercializare a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp.
B.2. Productivitatea muncii
Este unul din cei mai importanți indicatori sintetici ai eficienței activității economice a întreprinderilor, care reflectă eficacitatea sau rodnica muncii cheltuite în procesul de producție.
Creșterea productivității muncii constituie cel mai important factor de sporire a volumului producției, de reducere a costurilor de producție și de creștere a rentabilității și competitivității produselor pe piața internă și externă.
B.3. Eficiența utilizării mijloacelor fixe
Acest indicator arată gradul în care o firmă își utilizează activele sale fixe (terenuri, instalații și echipamente) pentru a obține venituri din vânzări.
B.4. Eficiența folosirii activelor totale
Exprimă, în mărime relativă, vânzările obținute cu activele totale folosite.
B.5. Viteza de rotație a activelor circulante
Reflectă numărul de rotații sau durata în zile a unei rotații a elementelor de active circulante din forma materială în forma bănească, pe circuitul aprovizionare – depozitare – producție – comercializare – încasare. Cu cât numărul de rotații este mai ridicat sau durata în zile a unei rotații mai mică, cu atât firma utilizează mai eficient activele sale circulante.
Pertinența indicatorilor de performanță
Datorită complexității activității economice desfășurate de întreprinderi, precum și valorii informaționale diferite pe care o prezintă diverși indicatori economico-financiari, nu se poate utiliza un indicator compozit de apreciere globală a performanțelor. În selecția acestor indicatori, trebuie să se aibă în vedere metoda adecvată de calcul și semnificația reală a indicatorului pentru firmă și pentru partenerii acesteia.
D. Deficiențele sistemului actual al indicatorilor rezultatelor economico-financiare ale firmei
Indicatorii economici de apreciere a performanțelor au rolul de a furniza informații despre diverse aspecte ale vieții economice, astfel încât cei interesați să poată lua decizii în cunoștință de cauză. Pentru ca informația furnizată de un indicator să fie utilă în procesul decizional, trebuie îndeplinite anumite condiții. Însă, chiar atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, analistul trebuie să fie circumspect în a considera valoarea unui indicator ca fiind certă, dat fiind faptul că toți indicatorii prezintă anumite limite informaționale. Astfel, un indicator măsoară un singur aspect al vieții economice, nereușind să surprindă complexitatea acesteia, influențele, corelațiile și relațiile de intercondiționare care se manifestă în acest domeniu. Cu cât analistul cunoaște mai bine limitele informaționale ale unui indicator, cu atât este în măsură să elimine o parte din ele, prin efectuarea unor corecții sau prin utilizarea unor indicatori complementari.
Indicatorii moderni ai performanțelor economico-financiare
Majoritatea firmelor utilizează o paletă largă de indicatori economico-financiari pentru a putea exprima scopurile și obiectivele financiare stabilite, precum și modul de îndeplinire a acestora.
În contextul dezvoltării durabile, capătă o importanță tot mai mare aspectele calitative ale activității firmelor, care privesc impactul asupra mediului înconjurător sau cheltuielile efectuate cu programele de pregătire a salariaților. Printre principalii indicatori care vizează performanțele unei firme în contextul dezvoltării durabile se pot aminti:
– rata de emisie a substanțelor toxice;
– indicele de biodegradabilitate;
– rata de reciclare a materiilor prime;
– gravitatea și frecvența accidentelor de muncă;
– cheltuielile de formare a salariaților;
– numărul și cota de piață a produselor biologice etc.
La acești indicatori, se adaugă și cei care reflectă crearea de valoare adăugată pentru acționari, salariați, clienți, firmă:
– valoarea adăugată economică;
– valoarea adăugată de piață;
– valoarea adăugată sub formă de cash flow;
– rentabilitatea prin cah flow a investițiilor;
– customer value added;
people value added.
1.4. Metode și tehnici folosite în analiza performanțelor firmei
Pentru analiza diagnostic a activității economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe metode: metoda indicilor, metoda trendului, metoda mediilor, metoda corelației, metoda funcțiilor de producție, metoda comparației rezultatelor economice, metoda diviziunii rezultatelor economice, metoda măsurării influenței factorilor și a legăturilor de cauzalitate.
Metoda comparației are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al activității întreprinderii se studiază nu numai ca o mărime în sine, ci și în raport cu un anumit criteriu luat ca bază de comparație, ceea ce permite cunoașterea abaterilor intervenite în timp și spațiu. În funcție de baza de comparație folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparații: comparații în timp, în spațiu, mixte și cu caracter special.
Analiza cu ajutorul trendului presupune utilizarea funcțiilor statistico-matematice în realizarea previziunilor privind evoluția indicatorilor economico-financiari. În acest sens, în extrapolarea tendințelor dintr-o perioadă de gestiune anterioară se pot utiliza atât funcții lineare, cât și nelineare.
Metoda corelației se folosește în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina sensul și intensitatea legăturii între fenomenele economice analizate, precum și gradul de influență a factorilor care acționează asupra fenomenelor respective. Ea se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât și în cele previzionale, în vederea extrapolării tendinței de evoluție a unor fenomene economice în viitor.
Funcțiile de producție se folosesc pentru studierea interdependenței dintre resurse (input-uri) și rezultatele procesului de producție (output-uri), a eficienței folosirii factorilor de producție, precum și a posibilităților de combinare și substituire (înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice.
Alături de aceste metode, în analiza performanțelor economico-financiare se pot folosi și metode manageriale, considerând nivelul rezultatelor firmei ca fiind determinat de poziția concurențială a întreprinderii în cadrul sectorului în care își desfășoară activitatea.
Concurența reprezintă un factor important al succesului sau eșecului firmelor, ea determinând oportunitatea acelor activități ale unei firme care pot contribui la performanța acesteia. Strategia concurențială urmărește să stabilească o poziție profitabilă și durabilă față de forțele care determină concurența în cadrul ramurii.
Existența și dezvoltarea concurenței sunt o expresie a manifestării liberei inițiative, întreprinzătorii dezvoltând activitățile pe care le consideră a fi profitabile. Concurența propriu-zisă se desfășoară între întreprinderi în calitatea lor de ofertanți. Ea îmbracă forma luptei pentru cucerirea pieței, întreprinderile concurente urmărind creșterea vânzărilor produselor în detrimentul concurenților. Pentru atingerea acestui obiectiv, fiecare firmă caută să satisfacă nevoile clienților în condiții superioare celorlalți ofertanți, respectiv să-și maximizeze rezultatele obținute printr-o strategie adecvată de cucerire a pieței. Scopul strategiei poate fi exprimat prin dorința de atingere a unui nivel de satisfacere a nevoilor clienților superior celui oferit de concurenți sau prin obținerea unui cost mai redus de realizare a unui produs. Crearea avantajelor concurențiale este legată strâns de selectarea piețelor de desfacere și de particularitățile firmei privind structura investițiilor. In concepția lui M. Porter, în orice ramură economică regulile concurenței sunt reprezentate prin cinci forțe concurențiale:
– intrarea unor concurenți noi;
– amenințarea produselor de substituție;
– puterea de negociere a cumpărătorilor;
– puterea de negociere a furnizorilor;
– rivalitatea dintre concurenții existenți.
Intensitatea colectivă a acestor cinci forțe competitive determină capacitatea firmelor dintr-o ramură economică de a obține, în medie, rate ale rentabilității investiției peste costul capitalului. Grafic, cele cinci forțe concurențiale care determină capacitatea unei firme de a obține într-un anumit sector o rentabilitate superioară costului capitalului sunt prezentate în figura de mai jos:
Cele cinci forțe concurențiale care determină profitabilitatea ramurii economice (Modelul lui M. Porter)
Aceste cinci forțe trebuie luate în considerare pentru a concepe o strategie de dezvoltare. Conform concepției lui Porter, activitatea firmei constituie elementul principal al strategiei, asupra căruia acționează alte forțe externe. Capacitatea de acțiune a unei firme depinde de strategia acesteia, care poate fi corelată cu cea a altor concurenți (forța de coeziune) sau, dimpotrivă, poate fi îndreptată împotriva unui alt concurent (forța de respingere). Indiferent, însă, de natura relațiilor de interacțiune din sector, strategia unei firme trebuie să țină seama de ceilalți concurenți.
Modelul forțelor lui Porter obligă firmele să facă o analiză serioasă înainte de a decide o orientare strategică. El constituie un instrument util pentru manageri în procesul de maximizarea a performanțelor firmei prin mijloace externe, respectiv pe seama creșterii eficacității.
Evaluarea situației întreprinderii și a mediului în care ea acționează se poate face și cu ajutorul analizei SWOT.
Capitolul II. Aspecte generale cu privire la societatile de asigurari
2.1. Necesitatea, condițiile apariției și evoluția asigurărilor
Apariția asigurărilor este legată de existența unor evenimente posibile, dar incerte, care amenință bunurile materiale, precum și integritatea corporală și chiar viața oamenilor, așa cum sunt calamitățile naturale, incendiile, bolile, accidentele.
Ca urmare, oamenii s-au solidarizat pentru a găsi în comun mijloace de prevenire, dar și de eliminare sau atenuare a consecințelor unor asemenea evenimente (riscuri). Deși pe parcursul evoluției societății, a științei și tehnicii, au apărut mijloace eficiente de prevenire și limitare a consecințelor evenimentelor ce amenință bunurile și persoanele, există încă asemenea evenimente ce nu pot fi prevăzute, prevenite sau oprite în desfășurarea lor.
În adoptarea unor măsuri de protecție pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiții de viață decente persoanelor care și-au pierdut capacitatea de muncă, s-au conturat două căi, care au apărut încă din antichitate și coexistă și în prezent: solidaritatea și asigurarea.
În condițiile în care diferite evenimente amenință întreaga colectivitate, dar nu se produc efectiv decât asupra unor bunuri sau a unor membri ai colectivității, solidaritatea are în vedere acoperirea de către colectivitate a pagubelor suferite de către unii membri, după producerea lor. În acest caz, funcționează principiul reciprocității, în sensul că o persoană, ajutând sinistrații, poate spera la o contribuție asemănătoare din partea celorlalți membri ai societății. În țara noastră, au apărut de multă vreme forme incipiente de asigurare. Astfel, a acționat un gen de asigurare a animalelor, bazată pe mutualitate, denumită „hopșa“. Ea avea în vedere întrajutorarea locuitorilor din aceeași comună, în cazul pierderii animalelor prin sacrificare, ca urmare a unui accident.
Primele organizații de mutualitate și întrajutorare au apărut în secolul al XV-lea, în cadrul breslelor din Transilvania, unde se practicau un gen de asigurări de deces, respectiv, de incendiu. Din sumele constituite prin cotizațiile membrilor se acoperea cheltuielile de înmormântare, respectiv, se acordau despăgubiri în caz de incendiu.
Până în anul 1949, activitatea de asigurare s-a dezvoltat în condiții de concurență, partea majoritară a pieței asigurărilor fiind deținută de asigurători privați, organizați ca societăți comerciale pe acțiuni, sau, în proporție redusă, ca societăți cooperative.
După apartenența capitalului, existau societăți cu capital românesc – preponderente – și societăți cu capital străin. Instituțiile de asigurare care au funcționat până în anul 1948 în țara noastră pot fi grupate astfel (2):
1. Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.) care avea monopolul asigurării bunurilor de stat și comunale;
2. Instituții ce asigurau bunurile publice legate de o anumită activitate. În cadrul Casei Armatei, exista o secție de asigurări care asigura caii proprietate de stat din armată;
3. Societăți de asigurare propriu-zise, cu capital privat.
4. Asociații de asigurare mutuală pentru asigurarea animalelor. Trecerea la economia de piață s-a manifestat și în domeniul asigurărilor.
Au fost înființate primele societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor (3) prin scindarea Administrației Asigurărilor de Stat în trei societăți (ASIROM, ASTRA și CAROM) care au preluat portofoliul de asigurare și patrimoniul fostei ADAS, exclusivitatea practicării asigurărilor obligatorii revenind societății ASIROM.
__________________________
2 Ștefura, G. – Asigurări de stat, Iași, 1981, p. 15.
3 H.G. nr. 1279/1990.
Datorită tendinței normale de concentrare a activității pe piața românească, numărul asigurătorilor a scăzut după anul 2000 (47 în anul 2001, 52 în 2002) ajungând în anul 2005 la 42 de societăți de asigurare. Dintre acestea, primele 10 societăți de asigurare, după nivelul primelor subscrise, dețin peste 83% din piața de asigurare autohtonă(4).
În plan cantitativ, sectorul asigurărilor a cunoscut o dezvoltare continuă. Veniturile din prime au crescut continuu, ritmul lor real de creștere fiind mult superior altor ramuri de activitate. Creșterea anuală reală a primelor – cu un maxim de 49% în 1998 – a fost în anul 2005 de 17 %, față de anul anterior. Această evoluție a îmbunătățit permanent și gradul de penetrare al asigurărilor (ponderea primelor în PIB) care, față de valori ca 0,4 % în anul 1995 sau 0,79 % în 1999, a ajuns la 1,54 % în anul 2005 (5).
2.2. Asigurările – componentă a sistemului financiar
În mod tradițional, inclusiv după anul 1990, în literatura de specialitate autohtonă, sistemul financiar este conceput, definit și structurat în strânsă legătură cu modul de definire al finanțelor, în sens larg și în sens restrâns.
Sistemul financiar este definit drept „un ansamblu de componente legate între ele prin esența comună a fenomenelor financiare și între care există raporturi de interdependență“(6). Într-o abordare a conceptului de sistem financiar(7), acesta este privit sub mai multe aspecte:
____________________________
4 Raportul CSA privind activitatea desfășurată și evoluția pieței de asigurări în anul 2005, www.csa-isc.ro.
5 Idem.
6 Filip, Gh. – Finanțe Publice, Ed. Junimea, Iași, 2002, p. 39.
7 Filip, Gh., Voinea, Gh., Mihăescu, S., Lungu, N., Zugravu, B. – Finanțe, Ed. Junimea, Iași, 2002, p. 73 și urm.
● ca sistem de relații economice în expresie bănească;
● ca sistem de instituții care constituie o reflectare în plan instituțional a acestor relații;
● ca sistem de fonduri de resurse financiare;
● ca sistem de balanțe și bugete, cu rol de instrumente financiare de conducere și reglare
În cadrul sistemului financiar privit ca un ansamblu de relații financiare, se disting două mari subsisteme: sistemul financiar public, respectiv, cel privat.
Componentele subsistemului financiar public sunt considerate a fi: bugetul de stat, bugetele locale; asigurările sociale de stat; creditul (cu participarea entităților publice); asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă (prin societăți cu capital de stat); finanțele întreprinderilor și a altor entități publice.
Sistemul financiar poate fi abordat și ca sistem de instituții sau structuri cu atribuțiuni în organizarea relațiilor financiare sau ca participant la formarea, distribuirea și utilizarea fondurilor bănești, precum și la elaborarea și execuția deciziilor financiare.
Din acest punct de vedere „societățile de asigurări și reasigurări preiau de la asigurați, în schimbul unor prime, riscuri referitoare la producerea de pagube sau accidente etc. bunurilor și persoanelor, urmând să plătească despăgubiri sau sume asigurate. Ele administrează resursele bănești ce se mobilizează la fondul de asigurare, dezvoltând relații financiare prin mai multe categorii de asigurări/reasigurări, potrivit obiectului de activitate stabilit prin contractul de societate și prin statut“(8). Pe de altă parte, comportamentul diferit al agenților economici în circuitele de finanțare a economiei conduce la distincția între agenți nefinanciari și intermediari financiari.
_______________________
8 Filip, Gh. – Finanțe Publice, Ed. Junimea, Iași, 2002, p. 52.
Agenții nefinanciari sunt toți agenții economici a căror activitate de bază este centrată pe producția, repartiția, consumul de bunuri și servicii; ei realizează operațiuni de vânzare-cumpărare, prelevare-transferare în domeniul lor de activitate.
Intermediarii financiari, denumiți și agenți financiari(9), sunt, prin opoziție cu primii, toți agenții economici a căror activitate principală are la bază operațiuni de plasament ori de acordare de împrumuturi. Existența paralelă și complementaritatea dintre agenții nefinanciari care, în afara autofinanțării (finanțare internă) au un excedent, respectiv, un deficit de resurse financiare (o nevoie de finanțare externă) poate conduce fie la contactul direct între aceștia (finanțare externă directă), fie la apariția intermediarilor financiari (finanțare externă indirectă). Aceștia intermediază între cele două categorii de agenți nefinanciari, având rolul de a facilita contactul între aceștia și de a reduce costul culegerii de informații în condițiile existenței unei asimetrii informaționale între cei care împrumută și cei împrumutați.Intermediarii financiari sunt clasificați, în funcție de capacitatea lor de a crea sau nu titluri ce permit realizarea de plăți directe și imediate, în intermediari financiari monetari, respectiv, nemonetari, în această ultimă categorie, fiind cuprinse și societățile de asigurare.
Din abordarea economică, cât și din cea financiară a conceptului de asigurare, rezultă că societățile de asigurare dețin atât poziția de agent nefinanciar, cât și pe cea de intermediar financiar. Ca agenți nefinanciari, societățile de asigurare au ca principală activitate vânzarea de produse de asigurare către clienții lor, obținând venituri, efectuând cheltuielile și realizând profit sau pierderi din această activitate. Față de alți agenți nefinanciari, asigurătorii prezintă particularitatea că apelul la resursele de finanțare externă de pe piața capitalului de împrumut are un caracter excepțional.
__________________________
9 Gh. Bistriceanu – Sistemul asigurărilor din România – Ed. Economică, 2002
În structura resurselor externe necesare funcționării curente sau dezvoltării, împrumuturile ocupă o pondere nesemnificativă.
În calitate de resurse externe, apar cu precădere contribuțiile asiguraților care rămân un timp mai scurt sau mai lung la dispoziția societăților de asigurare.
Ca intermediari financiari, asigurătorii mobilizează resurse financiare de la agenții nefinanciari și de la populație și le oferă agenților economici deficitari atât prin sistemul de finanțare extern direct (acordarea de împrumuturi directe sau cumpărarea de acțiuni ale altor
agenți economici), cât și prin sistemul de finanțare extern indirect (plasarea disponibilităților la bănci, fonduri de investiții financiare).
În literatura de specialitate din țara noastră, abordarea apartenenței asigurărilor la sistemul financiar vizează similitudinea raporturilor economice din asigurări cu raporturile bănești-financiare din toate celelalte componente ale sistemului financiar. În sinteză, se argumentează că(10)
● în procesul constituirii și repartizării fondurilor de asigurare apar anumite raporturi economice, în forma bănească între participanții la asigurare.
Aceste raporturi iau naștere între societățile de asigurare ca persoane juridice, pe de o parte, și persoanele fizice sau juridice care au calitatea de asigurați, pe de altă parte.
Statul participă la aceste raporturi fie în mod direct – ca deținător de capital în sistem – fie indirect, prin relațiile între societățile de asigurare, ca agenți economici cu obligații față de buget și bugetul statului;
_________________________
10 Asemenea trăsături ale raporturilor economice din asigurări sunt evidențiate în: Văcărel, I., Bercea, F. – op.cit.; Cistelecan, L., Cistelecan, R. – op. cit; Râmniceanu, I. – Asigurările de stat în România, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
11 În Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit. p. 60 se precizează chiar: a valorii adăugate brute.
● constituirea și utilizarea fondurilor de asigurare exprimă, în esență, raporturi de redistribuire a produsului intern brut(11), la care participă persoanele fizice, diferite categorii de persoane juridice (agenți economici cu capital de stat, privat, mixt; instituții publice; colectivități teritoriale; organizații politice, sindicale etc.) și statul, ceea ce face ca asigurările să fie considerate o componentă distinctă a sistemului financiar;
● asigurările exprimă, deci, ca și finanțele, raporturi economice, în formă bănească, ce apar în procesul repartizării produsului intern brut, prin intermediul cărora se formează și se repartizează fonduri specifice, cele de asigurare.
Considerăm că sunt necesare și alte precizări privind aspectul financiar al asigurărilor,
rezultate din evoluția acestei activități în ultimele decenii.
Astfel, este, în general, acceptată ideea că prestațiile oferite de asigurător asiguraților au formă exclusiv bănească(12).
În cazul distrugerii sau avarierii unor bunuri, asigurătorul nu se angajează să le înlocuiască sau să le repare, ci oferă sumele necesare pentru efectuare acestor operațiuni.
În asigurările de viață, asigurătorii nu pot compensa durerea provocată supraviețuitorilor de decesul unei persoane dragi.
La asigurările de accidente, asigurătorul nu compensează traumele fizice sau psihice ale persoanelor accidentate și nici nu realizează revenirea la starea de sănătate și integritate corporală inițiale, ci acoperă consecințele financiare ale accidentelor (cheltuieli de îngrijire medicală, concedii medicale).
Totuși, două ramuri de asigurare apărute în ultimele decenii se abat în parte de la acest principiu.
_________________________
12 Gh. Bistriceanu – Asigurări și reasigurări în România, Ed. Universitară, 2006
Asigurările de protecție juridică oferă, în mod direct, serviciile unor avocați, iar asigurările de dependență, apărute ca urmare a accentuării procesului de îmbătrânire a populației și a îngustării cercului familial și incluse în categoria asigurările de viață, acordă servicii similare cu cele ale asistenței sociale la domiciliu pentru cei asigurați.
În plus, apariția societăților de asistență, care au ca obiect de activitate acordarea de servicii complementare contractelor de asigurare sau separate de acestea, precum și oferta de servicii (reparații ale bunurilor etc.) de către societățile de asigurare, ca obligații asumate prin contracte, ies din sfera strictă a raporturilor bănești tradiționale din asigurări.
Fondurile de asigurare, deși sunt fonduri cu caracter financiar, au o serie de trăsături distinctive, în comparație cu altele de aceeași natură:
● contraprestația poate lipsi, dar poate și exista, în condițiile în care asigurătorul plătește despăgubirea sau suma asigurată. Nu există însă o echivalență între mărimea contribuției asiguratului la formarea fondului și a indemnizației plătite din fondul de asigurare, iar apariția prestației este legată de anumite condiții (producerea riscului, respectarea prevederilor din contract);
● transferul de resurse de la asigurat la asigurător are caracter definitiv, numai dacă nu se produce riscul asigurat;
● raporturile de asigurare satisfac interese ale unor persoane fizice sau juridice;
● interesul comun, social, de satisfacere a unor interese generale apare numai dacă el este înscris în cadrul comunității de risc și al mutualității.
Asemenea caracteristici conferă fondurilor de asigurare un loc aparte în cadrul sistemului fondurilor financiare.
2.3. Definirea conceptului de asigurare
Din însăși reliefarea trăsăturilor activității de asigurare, așa cum au fost ele expuse în subcapitolele anterioare, rezultă complexitatea conceptului de asigurare și dificultatea definirii sale, fapt subliniat și în literatura consacrată acestui subiect . Într-o altă lucrare de referință, se recunoaște, de asemenea, că „asigurarea este un mecanism complex și în consecință greu de definit“(13). Studierea definițiilor date asigurării – care în multe cazuri, diferă substanțial – ne conduce la o grupare a lor, atât în funcție de precizia și claritatea lor, cât și în funcție de poziția, de punctul de vedere din care sunt elaborate.
Există, în primul rând, abordări de o generalitate excesivă, care pun în evidență aspecte neesențiale și în consecință nu servesc formării unei imagini reale asupra conceptului definit.
Definiția atribuită Corporației Lloyd's(14), conform căreia „asigurarea este contribuția celor mulți la nenorocirea celor puțini“ este valabilă și în cazul solidarității, atât individuale (contribuțiile private pentru ajutorarea sinistraților), cât și al celei colective (prin organizații non-profit) ori publice (fonduri centrale sau locale constituite pe cale bugetară).
Tot o asemenea definiție este cea care privește asigurarea drept „o reuniune de persoane care, temându-se de un eveniment păgubitor pentru ele, cotizează în comun pentru a permite celor atinși de acest eveniment, să facă față consecințelor sale“.
Înșiși autorii avertizează asupra generalității acestei definiții care este, de altfel, urmată de o alta, mai exactă.(15)Caracteristică în acest sens este definirea asigurării ca „metodă de constituire la dispoziția unei instituții specializate, de obicei societate pe acțiuni, a unui fond de asigurare, format prin contribuțiile de asigurare, sau cum li se mai spune, pe seama primelor de
______________________
13 Râmniceanu, I. – Asigurările de stat în România, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
14 Cistelecan, L., Cistelecan, R. – op. Cit
15 Văcărel, I., Bercea, F. – op.cit
asigurare plătite de persoanele fizice sau juridice. Fondul constituit este destinat pentru acoperirea unor pagube rezultate, fie ca urmare a unor calamități naturale sau în urma unor accidente, precum și a unor evenimente viitoare cu aspect imprevizibil“(16). Acestei definiții i se pot reproșa:
● faptul că asigurarea este considerată drept o metodă de constituire a unui fond;
● la formarea fondului de asigurare participă primele de asigurare sau, cum li se mai spune, contribuțiile de asigurare și nu invers;
● menționarea acoperirii pagubelor, ca unică destinație a fondului de asigurare, nu este suficientă, ea referindu-se numai la asigurările de daune (bunuri și răspundere civilă) nu și la cele de persoane, unde, de altfel, noțiunea de pagubă nu are sens; mai potrivită ar fi fost utilizarea noțiunii de prejudiciu;
● ultima parte a definiției („precum și a unor evenimente viitoare cu aspect imprevizibil“) dă naștere la confuzii: rezultă că accidentele și calamitățile naturale nu sunt evenimente viitoare și imprevizibile.
În același grup de definiții, se situează și unele emise în lucrări de specialitate. Astfel, într-un dicționar bilingv, termenul de asigurare (insurance) este definit ca fiind „atât un sistem de transfer al riscului, cât și un sistem de distribuire al riscului“(17) restul articolului referindu-se mai degrabă la noțiunea de risc, decât la cea de asigurare. Într-un alt loc se arată că „termenul insurance semnifică asigurarea unui eveniment care ar putea sau nu să se producă“. Considerăm că, în ambele cazuri, definirea asigurării nu cuprinde elemente necesare delimitării conținutului lor, așa cum vom arăta în continuare. După o altă definiție, „asigurarea constituie un sistem de relații economice, care implică aportul unui mare număr de persoane fizice și juridice în constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care, fiind amenințate de aceleași pericole, în existența și activitatea lor, concep și recunosc oportunitatea prevenirii
________________________
16 Gorincu, Gh. – Mic dicționar al economiei de piață, Ed. Porto-Franco, Galați, 1991, p. 12.
17 Constantinescu, D.A. ș.a. – Dicționar de asigurări, S.C. Naționala S.A., București, 1999, pp. 178, 40.
și înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile, dar nesigure.“(18) Meritele acestei definiții față de cele discutate anterior sunt: abordarea asigurărilor ca raporturi economice, în formă bănească; luarea în considerare a riscurilor comune și a mutualității, care stau la baza activității de asigurare; utilizarea noțiunii de prejudiciu, care acoperă toate ramurile de asigurare.
Alte definiții pun accentul pe latura juridică, de raporturi contractuale a asigurărilor. Astfel, asigurarea este considerată a fi un „un contract ce garantează, contra unei prime vărsate, prestații bine definite în cazul realizării unui eveniment aleatoriu precis“.(19)
O altă categorie de definiții scoate în evidență aspectul financiar al asigurărilor. Într-una dintre cele mai reușite lucrări de specialitate publicate în țara noastră, se arată că „asigurarea exprimă relații de distribuire și redistribuire a valorii adăugate brute, relații care apar în procesul constituirii și utilizării fondului de asigurare, în vederea desfășurării neîntrerupte a activității economice, păstrării integrității bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva unor evenimente care le-ar putea afecta viața ori integritatea corporală, precum și onorării obligațiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice și juridice față de terți“(20).Unele definiții pun în lumină mai mult sau mai puțin explicit, latura tehnică a asigurărilor.
Într-o asemenea definire, „asigurarea este o operațiune prin care o parte, asiguratul, obține promisiunea – prin intermediul unei remunerații (prima) – unei prestații pentru sine sau pentru un terț, în cazul producerii unui risc, suportată de cealaltă parte, asigurătorul, care preluând în sarcina sa un ansamblu de riscuri, le compensează în conformitate cu legile statisticii“.(21)
_____________________
18 Cistelecan, L., Cistelecan, R. – Asigurări comerciale, Ed. D. Cantemir, Tg. Mureș, 1996, p. 8.
19 Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări și reasigurări, Ed. Marketer, București, 1998, p. 60.
20 Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări și reasigurări, Ed. Marketer, București, 1998, p. 60.
21 Bistriceanu Gheorghe , Asigurari si reasigurari in Romania , Editura: Universitara [2006] ,
Pe de o parte, această definiție nu conține unele elemente esențiale pentru conturarea conținutului asigurărilor (mutualitatea, constituirea unor fonduri specifice), iar pe de altă parte, face apel la unele detalii care încarcă inutil mesajul transmis. Astfel, considerăm că nu sunt necesare precizări cu privire la terți – care nici nu apar în toate formele de asigurare – sau la legile statisticii, utile însă în cazul definirii noțiunii de risc.
Într-o altă lucrare, deja menționată, deși nu se emite o definiție propriu-zisă, sunt conturate unele elemente definitorii ale asigurărilor. Astfel, se arată că „asigurarea este o tehnică.
Ea transferă asupra unei colectivități consecințele anumitor evenimente, dar spre deosebire de alte tipuri de transfer, cel pe care îl operează este anterior producerii evenimentului“.(22)
În afara faptului că asigurarea este privită ca o simplă tehnică, trebuie să arătăm că transferul de risc anterior producerii evenimentului nu este specific numai asigurării.
Riscul poate fi transferat și fără a apela la asigurare și anume asupra unor companii nespecializate, de exemplu prin contracte de închiriere a activelor sau prin subcontractarea fabricării unei părți a producției, caz în care aceste companii au un interes în evitarea producerii riscului.
Tot în această categorie, se încadrează și definiția după care asigurarea este „un mecanism pentru transferul contractual al poverii unui număr de riscuri pure prin punerea în comun a acestora“(23).
Într-un alt mod de abordare a definirii asigurărilor, se acordă conceptului mai multe accepțiuni, din puncte de vedere diferite. (24)
____________________________
22 Gheorghe D. Bistriceanu , Sistemul asigurarilor din Romania , Editura: Economica
23 Constantin Anghelache, Oleg Verejan, ION PERTACHI , ANALIZA ACTUARIALA IN ASIGURARI , Editura: Economica [2006]
24 Bistriceanu, Gh. D., Bercea, F., Macovei, E.I. – Dicționar de asigurări, Ed. Științifică, București, 1991, p. 35 și, de aceeași autori, Lexicon de protecție socială, asigurări și reasigurări, Ed. Karat, București, 1997, p. 52.
Asigurarea este definită ca:
● „garantare, punere în siguranță, încredințare, promisiune fermă, măsură de prevedere luată de cei interesați pentru conservarea contravalorii bunurilor pe
care le posedă, pentru ocrotirea persoanelor fizice în cazul diminuării sau pierderii capacității de muncă datorită unor boli, accidente sau atingerii unei anumite limite de vârstă, precum și pentru apărarea unor drepturi supuse, eventual, pierderii;
● sistem de relații economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării economice și sociale izvorât din acțiunea legilor economice obiective care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice și juridice amenințate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele și se satisfac și alte cerințe economico-financiare, probabile, imprevizibile;
● operațiune economico-financiară ce decurge dintr-o obligație prevăzută de lege sau dintr-un contract (aleatoriu, sinalagmatic, cu titlu oneros și cu executarea succesivă) prin care asiguratul se obligă să plătească o anumită sumă, denumită primă de asigurare, în schimbul căreia asigurătorul își asumă obligația ca la producerea evenimentului (riscului asigurat) să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea de asigurare sau suma asigurată.
● raportul juridic izvorât din lege sau dintr-un contract de asigurare a persoanei sau a unui bun.“
În aceeași categorie, se încadrează și definirea asigurărilor ținând seama de necesitățile – colective sau individuale – care se satisfac.
Apar astfel două definiții ale asigurărilor privite din punctul de vedere al individului, respectiv al societății.
Cele două definiții, cu o formulare ușor alambicată, sunt:
● „din punct de vedere individual, asigurarea este un mecanism economic prin care o persoană substituie o pierdere financiară mare și incertă (eventualitate contra căreia trebuie să fie pregătit) cu un cost mic și cunoscut (prima de asigurare), pierdere care s-ar putea produce dacă n-ar fi asigurată“;
● „din punct de vedere social, asigurarea este un mecanism economic ce are ca scop reducerea și eliminarea riscurilor prin procesul reunirii unui număr suficient de mare de expuneri similare la risc într-un grup, pentru a face pierderile previzibile la nivelul întregului grup“.
Considerăm că asemenea elemente, de natură să contureze trăsăturile și sfera de cuprindere a asigurărilor, sunt:
● faptul că asigurările reprezintă, în esență, relații economice;
● caracterul bănesc al acestor relații;
● prin asigurări are loc transferul riscurilor pure;
● faptul că raporturile de asigurare se bazează pe mutualitate;
● specificitatea constituirii și utilizării fondurilor de asigurare;
● caracterul obligatoriu sau contractual al raporturilor de asigurare.
Ținând seama de toate aceste condiții, valorificând elementele pozitive ale definițiilor analizate și adăugând precizările considerate necesare, apreciem că o definiție mai corectă a asigurărilor poate fi următoarea: asigurările constituie relații economice, în formă bănească, stabilite pe baze obligatorii sau contractuale, generate de transferul unor riscuri pure între asigurați și asigurători și prin care se constituie și se utilizează, pe baze mutuale, fonduri bănești specifice (de asigurare).
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic și financiar.
Din punct de vedere juridic – pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părților și din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă.
Astfel, contractul de asigurare și legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi și obligații în materie de asigurări.
Din punct de vedere economic – asigurarea implică constituirea, în condiții specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidență câteva aspecte:
– faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
– fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăți de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
– constituirea și utilizarea fondului de asigurare implică relații economice între părți prin fluxurile bănești pe care le presupune încasarea primelor și apoi plata despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eșalonat primele de asigurare și persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
2.4. Elementele tehnice ale asigurarilor
Pentru cunoasterea modului si a conditiilor de realizare a asigurarii, se impune prezentarea elementelor care participa la prezentarea elementelor care participa la activitatea din acest domeniu.
Astfel, pot fi intelese si aplicate corect prevederile actelor normative privind asigurarile de bunuri, persoiane si raspundere civila.
In figura de mai jos sunt prezentate elementele asigurarii :
2.5. Reglementarea activității de asigurare în România
Toate statele dispun de legi ce reglementeaza activitatile asiguratorilor. Aceste legi stabilesc modul de constituire al asiguratorilor, capitalul si rezervele necesare, autorizarea agentilor si brokerilor, investirea fondurilor, cerintele financiare privind mentinerea solvabilitatii, cotele de prime de asigurare care pot fi practicate, metodele de marketing si procedurile de despagubire, impozitarea asiguratorilor , reorganizarea sau lichidarea asiguratorilor insolvabili.
Asiguratorii sunt supravegheati de departamentele de stat pentru asigurari, care au principala sarcina de a elabora diferite legi si ordonante.
Departamentul de stat pentru asigurari este condus de un director care fie este numit de un ministru, fie este ales prin vot public. Desi, în prezent, directorii sunt numiti, tendinta generala este aceea de a fi alesi prin vot public.
Directorii departamentelor de stat pentru asigurari reglementeaza activitatea din domeniul asigurarilor prin masuri ca: ordine de încetare a functionarii, penalizari sau amenzi pentru asiguratorii care încalca legea, interzicerea anularii contractelor în masa, limitarea cresterii ratelor si luarea tuturor masurilor necesare pentru protectia asiguratilor.
Reglementarea activitatii de asigurare se concentreaza în special în urmatoarele domenii:
– Constituirea si autorizarea asiguratorilor
– Autorizarea personalului de asigurari
– Reglementarea solvabilitatii
– Stabilirea cotelor de prima
– Reglementarea contractelor
– Studii de piata
Un asigurator trebuie sa aiba o situatie foarte buna. Legile de stat impun ca asiguratorii – societati pe actiuni sa satisfaca anumite cerinte în ceea ce priveste capitalul si rezervele necesare pentru eliberarea autorizatiei de functionare.
Toate activitatile Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor, în domeniul asigurarilor, au ca baza legala Legea nr.32/2000 privind societatile de asigurare si supravegherea asigurarilor, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si toate normele si hotararile date în aplicarea acestei legi de catre Comisie.
Pentru îndeplinirea atributiilor prevazute de lege, Comisia de Supraveghere a Asigurarilor adopta avize, norme, decizii si circulare, sub semnatura presedintelui, dupa deliberare în sedinte. Normele sunt puse în aplicare prin ordin al presedintelui.
Cateva prevederi legale obligatorii in tara noastra, la constituirea unei societati specializate in domeniul asigurarilor :
– limita minima a capitalului subscris este de 25 milioane de lei pentru fiecare din cele 10 categorii de asigurari pe care le practica;
– la constituirea unei agenti de intermediere de 1,5 milioane de lei.
Capitalul social varsat nu poate fi mai mic de 50% din cel subscris.
– sa tina conturi distincte pentru asigurarile de viata, sa gestioneze separat fondurile aferente lor.
– obligatiile sa nu depaseasca un palfon echivalent cu pana la de 5 ori suma capitalului social varsat si a rezervelor de capital..
– sa constituie rezerve de prime pentru asigurari de viata si rezerve de daune care nu pot fi mai mici de 40% din diferenta dintre primele incasate si daunele platite la asigurarile si reasigurarile cu valabilitate in cursul anului.
– sa aiba un coeficient de solvabilitate de minimum 15% din fonduri.
2.6. Legaturile dintre asigurati si asiguratori pe piata asigurarilor.
Ca activitate economico-financiară, operațiunile de asigurare-reasigurare se realizează într-un cadru organizat numit piața asigurărilor, care în formă schematică este prezentată alăturat:
Schema pieței asigurărilor
Ca parte a sistemului general de piață, piața asigurărilor subliniază faptul că în acest spațiu apare cererea (care vine din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări) și oferta de asigurare (susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu, și capabile, sub raport financiar, să desfășoare o astfel de activitate), ca raport între ofertant și solicitant, susținută de norme și legi. Ea este parte a pieței mărfurilor, unde asigurătorul vinde serviciile sale, precum și a pieței capitalurilor, prin fonduri puse la dispoziție societăților comerciale bancare și de credit.
Dimensiunea acestei piețe speciale depinde de cererea de asigurare determinată pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice și/sau juridice asigurabile și asigurate, iar pe de altă parte, de convingerea acestora în utilitatea asigurării prin instituții specializate (care exprimă oferta agenților economici asigurători).
2.7. Societatea de asigurari Alliantz Tiriac
2.7.1. Descrierea societatii de asigurare Alliantz Tiriac
2.5.1. Date de identificare
S.C.Allianz-Tiriac Asigurari S.A.
Str. Caderea Bastiliei , nr. 80-84
Sector 1 , cod postal 010616 , bucuresti
Nr. De ordine in Registrul Comertului 140/15882/1994
CUI 612740
2.7.2. Scurt istoric
Allianz-Țiriac Asigurări a fost fondată în anul 1994, operând inițial sub numele de "Asigurări Ion Țiriac – ASIT". Compania a reușit să se impună pe piața asigurărilor din România î ntr-un timp record, în primul rând prin seriozitate și consecvență în promovarea celor mai ridicate standarde de calitate în ceea ce privește serviciile și produsele oferite. Aceste valori au reprezentat fundamentul înregistrării unei evoluții permanent crescătoare a afacerilor ASIT, justificând ascensiunea continuă a companiei spre vârful ierarhiei asigurătorilor care desfășoară operațiuni în România.
Integrarea, în august 2000, a societății ASIT, în grupul de asigurări german Allianz, a întărit poziția acesteia pe piața românească și statutul de membru al unuia dintre cele mai importante grupuri financiare din lume, conferind companiei rezultate – Allianz-Țiriac Asigurări – un avantaj competițional sensibil atât din perspectiva garantării stabilității financiare, cât și în ceea ce privește angajamentul de a impune, pe termen lung o marcă de prestigiu în România. începând din anul 2002, Allianz-Țiriac a devenit liderul incontestabil al pieței asigurărilor din România, poziție pe care o deține și în prezent.
2.7.3. Categorii si clase de asigurari practicate
Diversificarea progresiva a gamei de produse, in concordanta cu nevoile clientilor si adaptarea lor la tendintele cererii, au reprezentat elemente de strategie, ce au avut o contributie importanta la accelerarea dezvoltarii afacerilor Allianz-Tiriac Asigurari. Astazi, portofoliul companiei are o structura echilibrata, incluzand un spectru larg de produse din gama asigurarilor generale, inclusiv obligatorii, respectiv din categoria asigurarilor de viata, capabile sa acopere, practic, toate solicitarile venite din partea clientilor locali.
Clasele de asigurari generale, practicate de Allianz-Tiriac Asigurari, in baza autorizatiilor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor, sunt:
– asigurari de accidente si boala (inclusiv de munca si boli profesionale);
– asigurari de sanatate;
– asigurari de mijloace de transport terestru, altele decåt cele feroviare;
– asigurari de mijloace de transport aeriene;
– asigurari de mijloace de transport navale (maritime,fluviale, lacustre, canale navigabile);
– asigurari de bunuri in tranzit, inclusiv marfuri transportate, bagaje si orice alte bunuri;
– asigurari de incendiu si calamitati naturale;
– asigurari de daune la proprietati;
– asigurari de raspundere civila a autovehiculelor
(raspundere civila auto obligatorie si carte verde);
– asigurari de raspundere civila a mijloacelor de transport aerian;
– asigurari de raspundere civila a mijloacelor de transport naval;
– asigurari de raspundere civila generala;
– asigurari de credite;
– asigurari de garantii.
In ceea ce priveste produsele de asigurari de viata, Allianz-Tiriac ofera polite care se incadreaza in doua clase principale, asa cum sunt ele definite de legislatia in vigoare:
– asigurari de viata, anuitati si asigurari de viata suplimentare;
– asigurari de viata si anuitati care sunt legate de fonduri de investitii.
2.7.4. Aspecte legate de salariati
In spatele succeselor Allianz-Tiriac Asigurari stau oamenii, angajatii companiei.
De-a lungul intregii sale existente, Allianz-Tiriac a reusit sa atraga si sa mentina in randul angajatilor sai cei mai buni specialisti in domeniul asigurarilor. Profesionalismul acestora, reputatia pe care si-au castigat-o in timp reprezinta capitalul de incredere absolut necesar unei companii financiare de talia Allianz-Tiriac Asigurari. Angajamentul lor permanent contribuie substantial la dezvoltarea sanatoasa a unei afaceri profitabile, de care, in cele din urma, angajatii insisi beneficiaza.
La sfarsitul anului 2007, numarul angajatilor Allianz-Tiriac depasea 2.000 de persoane la nivelul intregii tari. Obiectivele si perspectivele de crestere ale companiei creeaza in permanenta oportunitati de dezvoltare a unor cariere de succes, pe termen lung.
Activitatea Allianz-Tiriac Asigurari este condusa de doua structuri executive cu rol de implementare a strategiei si ale directiilor de dezvoltare a companiei.
Allianz-Tiriac Asigurari opereaza actualmente in conditii de maxima eficienta sub aspectul reprezentarii teritoriale, bazåndu-se pe una dintre cele mai extinse retele de sucursale, agentii si birouri de reprezentare de pe piata romåneasca a asigurarilor. Numarul de unitati teritoriale Allianz-Tiriac, prin intermediul carora se deruleaza activitatea companiei, a ajuns la sfårsitul anului 2007 la 171 de sedii, prezenta acestora fiind consemnata in aproximativ 150 de localitati din toate judetele Romåniei.
Birourile locale ale companiei indeplinesc rolul de coordonare a activitatilor de vånzari, pe de o parte, iar pe de alta parte, a operatiunilor de solutionare a daunelor, facilitånd accesul eficient al clientilor existenti si potentiali la produsele si serviciile oferite de Allianz-Tiriac Asigurari.
La nivelul anului 2007, in cadrul birourilor si reprezentantelor teritoriale ale Allianz-Tiriac (inclusiv din sediul central), si-au desfasurat activitatea un numar mediu de 1.992 persoane. Dintre acestea, un numar de 1.353 angajati permanent au avut sarcini de vånzari, formånd canalul intern de distributie al produselor Allianz-Tiriac Asigurari. Reteaua de distributie a companiei, operationala la sfårsitul anului 2007, includea, de asemenea, alte doua canale de vånzari externe importante, si anume:
– peste 7.500 de mandatari care au reprezentat societatea Allianz-Tiriac Asigurari in relatia cu tertii, in baza unor contracte de colaborare (6.383 agenti de vånzare a produselor de asigurari generale, respectiv 1.257 consultanti financiari specializati in distributia de polite de asigurari de viata emise de companie);
– 721 agentii de intermediere si societati de brokeraj in asigurari.
In plus, Allianz-Tiriac Asigurari este aproape de clientii sai din oricare colt al tarii, prin organizarea celor cåteva sute de puncte de constatare a daunelor si unitatilor de reparatii auto, proprii si/sau ale partenerilor companiei. Practic, toate sucursalele Allianz-Tiriac Asigurari opereaza ca puncte de constatare a daunelor pentru clienti (respectiv tertii pagubiti de asigurari ai societatii de asigurari). In plus, Allianz-Tiriac are incheiate parteneriate cu peste 500 de unitati service autorizate in toata tara, care ofera servicii de reparatii si/sau de constatare a daunelor auto.
Consiliul Director are rol de reprezentare legala a companiei, fiind structura decizionala responsabila cu implementarea strategiei Allianz-Tiriac Asigurari.
Membrii Consilului Director detin urmatoarele functii executive la nivelul societatii:
• Director General;
• Director Executiv Vånzari si Marketing;
• Director Executiv Financiar.
Comitetul Executiv este structura administrativa avånd rol decizional in ceea ce priveste implementarea directiilor de dezvoltare a companiei. Comitetul Executiv este format din opt membri, cu urmatoarele functii executive:
• Director General;
• Director Executiv Vanzari si Marketing;
• Director Executiv Financiar;
• Director Executiv Asigurari Generale;
• Director Executiv Asigurari de Viata;
• Director Executiv Pensii;
• Director Executiv Daune;
• Director Executiv Tehnologia Informatiei.
Consiliul de administratie
In conformitate cu statutul companiei si cu respectarea legislatiei , responsabilitatea administrarii companiei Allianz-Tiriac Asigurari revine Consiliului de Administratie .
2.7.5. Capital social si actionariat
Allianz-Tiriac Asigurari face parte din Allianz Group, actionarul majoritar al companiei fiind Allianz New Europe Holding GmbH, entitate afiliata a Allianz SE.
Valoarea capitalului social al companiei la data de 31 decembrie 2007 era de 64.252.325 RON, aferent unui numar de 123.325 ac]iuni cu valoare nominala de 521 lei fiecare. Fata de valoarea de 35.090.601 lei capital social la data de 31.12.2006, acest indicator a inregistrat o crestere de aproximativ 83%, ca urmare a majorarilor de capital efectuate pe parcursul anului 2007. Aceste operatiuni s-au derulat in trei etape.
In prima dintre ele, a fost consemnata majorarea capitalului social de la 35.090.601 lei, la 51.210.653 lei, prin incorporarea unei parghii din profitul net obtinut de Allianz-Tiriac Asigurari in anul 2006, ce a revenit sub forma de dividende actionarilor Din punct de vedere tehnic, aceasta operatiune a fost realizata prin majorarea valorii nominale a unei actiuni emise de
Allianz-Tiriac Asigurari, de la 357, la 521 RON.
In cea de-a doua etapa, actionarii companiei au decis majorarea capitalului social de la 51.210.653 lei, la 54.147.530 lei, prin aport in numerar in suma de 2.936.877 lei, reprezentånd valoarea a 5.637 actiuni nou emise.
Cea de-a treia etapa a vizat majorarea capitalului social al Allianz-Tiriac Asigurari cu o valoare de 10.104.795 RON, aport in numerar al actionarilor, in contul unui numar de 19.395 actiuni nou emise.
Capitolul III. Analiza performantei economico-financiare a firmei pe baza bilantului
Prezentele situații financiare pentru exercițiul încheiat la 31 decembrie 2008 se refera numai la Societate, ca entitate individuala.
Prezentele situații financiare sunt intocmite in conformitate cu:
1) Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3129/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor, care transpune:
Directiva Comunităților Economice Europene 91/674/EEC din data de 19 decembrie 1991 privind situațiile financiare anuale si consolidate ale societăților de asigurare publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 374, din data de 31 decembrie 1991, cu modificările si completările ulterioare;
Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene 78/660/EEC din data de 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăți comerciale, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 222 din data de 14 august 1978, cu modificările si completările ulterioare.
Legea Contabilității nr 82/1991 republicata, cu modificările ulterioare .
Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/05.02.2009 pentru aprobarea Precizărilor privind incheierea exercițiului financiar 2008 la societățile din domeniul asigurărilor.
Activele totale ale S.C. Alliantz Tiriac S.A., la sfârșitul anului 2008 sunt în valoare de 312.821.981 lei și prezintă o creștere față de exercițiul financiar 2007 cu 73.841.826 lei, respectiv cu 30,90% și o creștere față de exercițiul financiar 2006 cu 50.065.389 lei, respectiv cu 19,05 %.
Aspecte privind bilantul societatii Alliantz Tiriac pe anul 2008
Situațiile financiare ale Allianz-Țiriac Asigurări SA, aferente exercițiului financiar 2008, au fost întocmite cu respectarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene aprobate prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3129/2005, precum și în conformitate cu Legea Contabilității nr. 82/1991 republicată, cu modificările ulterioare.
BILANT 2008
Analiza structurii activului implică analiza structurii activelor permanente și analiza structurii activelor curente.
Analiza structurii activelor permanente se realizează cu ajutorul indicatorilor:
1 – rata activelor imobilizate;
2 – rata imobilizărilor necorporale;
3 – rata imobilizărilor corporale;
4 – rata imobilizărilor financiare.
Rata activelor imobilizate (Rai), reprezintă ponderea elementelor patrimoniului utilizate permanent:
.
Rai 2007 = 342018864/1.534.047.093×100 = 22,29
Rai 2008 = 511940217/2.202.593.986×100 =23,24
Rata imobilizărilor necorporale (Rin), arată ponderea valorii activelor intangibile în totalul imobilizărilor:
.
Rin 2007 = 1.655.711/342018864×100 = 0,48
Rin 2008 =2.838.195/511940217×100 =0,55
Rata imobilizărilor corporale (Ric), arată ponderea valorii activelor corporale în total imobilizări:
.
Ric 2007 = 13.075.534/342018864×100 = 3,82
Ric 2008 =18.005.555/511940217×100 =3,52
Rata imobilizărilor financiare (Rif) exprimă ponderea valorii activelor financiare permanente în total imobilizări:
Rif 2007 =327.287.619/342018864×100= 95,69
Rif 2008 = 491.096.467/511940217×100 =95,92
Analiza structurii activelor curente se face cu ajutorul indicatorilor:
1 – rata activelor circulante;
2 – rata creanțelor;
3 – rata disponibilităților.
1. Rata activelor circulante (Rac) arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în total patrimoniu:
.
Rac 2007 =501854011/1.534.047.093×100=32,71
Rac 2008 = 366990413 / 2.202.593.986×100=16,66
Situația este normală când stocurile nu depășesc 50% din total active circulante.
Rata creanțelor (Rcr) reflectă ponderea creanțelor pe care la are firma în total active circulante:
.
Rcr 2007 =346.254.653 /501854011×100 =68,99
Rcr 2008 = 468.299.961/366990413×100 = 12,76
Rata disponibilităților (Rdb) reflectă ponderea activelor cele mai lichide în totalul activelor circulante, inclusiv gradul de lichiditate imediată a activelor curente:
.
Rdb 2007 = 86.943.273/ 346254653×100 =25,10
Rdb 2008 = 126.937.103/468299961×100=27,10
Nivelul minim acceptat al acestui indicator este de 5% iar cel maxim de 25%.
Analiza structurii activului bilanțului
Analiza structurii pasivului
Presupune analiza structurii resurselor pe termene de exigibilitate și a structurii resurselor pe surse de proveniență.
Analiza structurii resurselor pe termene de exigibilitate include:
1 – analiza stabilității financiare;
2 – analiza gradului de finanțare curentă;
1. Analiza stabilității financiare
Se realizează cu ajutorul indicatorului rata stabilității financiare (Rsf).
Rsf reflectă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent față de totalul resurselor:
.
Rsf 2007 =410595738/ 2.202.593.986 x 100 = 18,64 %
Rsf 2008 =562901002/ 1.534.047.093 x 100 = 36,69%
2. Analiza gradului de finanțare curentă
Se realizează cu ajutorul indicatorului gradul de finanțare curentă (Gfc).
Gfc reflectă măsura în care resursele curente participă la formarea resurselor totale și la finanțarea activității:
.
Gfc 2007 = 306.741.250/ 1.534.047.093×100 = 19,99%
Gfc 2008 = 385.266.346/ 2.202.593.986×100 =17,49%
3. Analiza autonomiei financiare
Rata autonomiei financiare globale (Rafg) arată cât din patrimoniul firmei este finanțat pe baza resurselor proprii:
.
Rafg 2007 =35.090.601 / 1.534.047.093 x 100 = 22,9 %
Rafg 2008 = 64.252.325 / 2.202.593.986 x 100 = 29,2 %
Valoarea minim admisibilă 33%, deși se consideră că sursele proprii ar trebui să contribuie la finanțare într-o proporție de cel puțin 50%.
Analiza îndatorării
Rata îndatorării globale (Rîg) măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul firmei:
.
Rig 2007 = 375.505.13315347/1.534.047.093×100=24.48%
Rig 2008 = 498.648.677/2.202.593.986×100=22,63 %
Analiza structurii pasivului bilanțului
.
Valoarea activelor totale ale Allianz-Țiriac Asigurări, la data de 31.12.2008, era de 2.202,6 milioane lei, evidențiind o creștere de aproximativ 44 de procente, comparativ cu valoarea de 1.534 milioane lei înregistrată la 31.12.2007.
Această majorare se datorează, în principal, evoluției pozitive a creanțelor (+43%), respectiv plasamentelor deținute (+54%), precum și creșterii nivelului rezervelor tehnice aferente răspunderilor cedate prin contractele de reasigurare, încheiate de societate (+35%).
Interpretarea evoluției acestor elemente de active evidențiază perspectivele pozitive ale dezvoltării afacerilor companiei, în condiții de eficiență a operațiunilor derulate.
Astfel, creanțele se referă, în principal, la sumele ce urmează a fi încasate de companie de la clienți, respectiv de la reasigurători, conform contractelor încheiate cu aceștia, în timp ce partea din rezervele tehnice aferente cedărilor în reasigurare evidențiază estimarea sumelor aflate în sarcina reasigurătorilor ce urmează a fi achitate pentru daunele înregistrate până la sfârșitul anului 2008 de clienții Allianz-Țiriac Asigurări.
Pe categorii, la sfârșitul exercițiului financiar 2008, structura principalelor elemente de active erau reprezentate de: plasamente, în valoare totală de 679,4 milioane RON, alocate, în principal, pe următoarele categorii: obligațiuni și alte titluri cu venit fix (în valoare de peste 249 milioane lei), depozite la instituții de credit (236 milioane RON), terenuri și construcții (în valoare netă de 35,5 milioane lei), respectiv plasamente aferente polițelor de asigurări legate de investiții tip unit-linked (a căror valoare depășea 126,9 milioane lei); partea din rezervele tehnice aferente cedărilor în reasigurare, în valoare totală de 467,4 milioane lei; creanțe, în valoare totală de 956,8 milioane lei, din care suma de aproximativ 426 milioane RON reprezintă creanțe provenind din operațiuni de asigurare directă, respectiv 246,3 milioane de lei creanțe aferente operațiunilor de reasigurare.
În ceea ce privește randamentele principalelor tipuri de plasamente realizate pe parcursul anului 2008, acestea au fost următoarele:
– titluri de stat denominate în devize – între 5,44 și 6,02% p.a.;
– titluri de stat în RON – între 6,02-10,91% p.a.;
– depozite denominate în devize – randamente cuprinse între 1,77-5,28% p.a.;
– depozitele în RON la instituții de credit – randamente între 3,04-11,05% p.a.
Pasivul bilanțului Allianz-Țiriac Asigurări la sfârșitul exercițiului financiar 2008, cuprindea următoarele componente principale:
– capitaluri proprii, în valoare totală de aproximativ 460 milioane lei;
– rezerve tehnice brute în sumă totală de peste un milliard de lei, din care 980 milioane RON rezerve tehnice aferente operațiunilor de asigurări generale, 41 milioane lei
– rezerve tehnice aferente operațiunilor de asigurări de viață;
– rezerva matematică aferentă asigurărilor de viață pentru care expunerea la riscul de investiții este transferată contractanților, în valoare de 127 milioane lei;
– datorii în valoare de 498,6 milioane lei.
Așadar, la capitolul pasive, la data de 31 decembrie 2008, ponderea cea mai ridicată, de aproximativ 46%, era deținută de rezervele tehnice brute create de Allianz-Țiriac Asigurări.
Acestea au înregistrat o creștere de 26 de procente, până la un nivel de 1.021 milioane de lei. Principalele categorii de rezerve existente la sfârșitul anului 2008 în conturile societății erau reprezentate de rezervele de prime (în valoare totală de 585 milioane RON pentru întreg portofoliul Allianz-Țiriac), respectiv de rezervele de daune pentru asigurări generale (400 milioane RON), care evidențiază proiecția obligațiilor de plată asumate de companie în contul daunelor avizate și neavizate la nivelul portofoliului de asigurări generale.
De asemenea, respectând prevederile legislației specifice în domeniul asigurărilor, Allianz-Țiriac Asigurări a menținut nivelul rezervei de catastrofă la peste 18 milioane de RON, valoare care depășește cu mult nivelul reținerii unor asemenea riscuri catastrofice în sarcina companiei de asigurări. Practic, pentru toate contractele care oferă acoperire a riscurilor catastrofice, Allianz-Țiriac Asigurări derulează programe de protecție catastrofică în cadrul cărora cedează aceste riscuri reasigurătorilor internaționali de prim rang, având ratinguri foarte ridicate, între care pot fi amintiți: Munich Reinsurance Co AG, Swiss Re, Allianz AG,
In cele ce urmeaza vom relata unele aspecte privind bilantul financiar , instrument important in analiza performantelor economico-financiare a societatilor de asigurari precum si in cadrul tutuor intreprinderilor . Scopul bilanțului financiar este acela de a inventaria averea și angajamentele întreprinderii și de a le ordona pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate, pornind de la informațiile prezentate în bilanțul contabil și în notele explicative.
Capitolul IV: Analiza performantelor economico-financiare pe baza Contului de profit si pierdere
Rentabilitatea este categoria economică prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit, ceea ce reflectă performanța acesteia. Obiectivul major al întreprinderii este atât mărirea averii participanților la viața întreprinderii (acționari, salariați, creditori, stat), cât și creșterea valorii sale, pentru asigurarea propriei dezvoltări.
Realizarea acestui obiectiv este condiționată de desfășurarea unei activități rentabile, care să permită remunerarea factorilor de producție și a capitalurilor utilizate, indiferent de proveniență.
Orice afacere implică o investiție care are drept consecință rezultatul așteptat de investitor.
Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se pot forma noi surse disponibile pentru alte investiții în diverse scopuri: stimularea partenerilor, asigurarea propriei dezvoltări, crearea de rezerve.
Rentabilitatea unei afaceri rezultă din comensurarea efectelor concretizate în venituri cu eforturile depuse reflectate în cheltuielile aferente.
După modul în care se realizează comparația între efecte și eforturi în analiza rentabilității se utilizează două serii de indicatori de evaluare: în mărimi absolute și în mărimi relative. Indicatorii în mărimi absolute se obțin ca marje, (diferențe) între venituri și cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obțin ca rate (rapoarte) între rezultate și cheltuieli sau capitaluri .
Analiza rentabilității se realizeză pe baza datelor din contul de rezultat Profit și pierdere, situație financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul fluxurilor patrimoniale ce permit crearea bogăției plecând de la ansamblul cheltuielilor și veniturilor.
Soldul net al contului (creditor sau debitor) reflectă performanța întreprinderii, respectiv capacitatea de a genera fluxuri viitoare de numerar prin utilizarea resurselor existente.
Indicatorii lichidității
Se determină pe baza datelor contabile din bilanț și din contul de profit și pierdere.
Gradul în care firma poate acoperi datoriile pe termen scurt este măsurat prin indicatorii: a) lichiditatea generală; b) lichiditatea redusă; c) lichiditatea imediată.
Lichiditatea generală (Lg) sau lichiditatea curentă, compară totalitatea lichidităților potențiale, respectiv activele circulante, cu ansamblul datoriilor cu termen de scadență sub 1 an, astfel:
.
Lg 2007=.534.047.093/1.534.047.093 =1
Lg 2008=2.202.593.986/2.202.593.986 = 1
Rezultatul favorabil: .
b) Lichiditatea redusă sau rapidă, măsoară capacitatea firmei de a-și achita datoriile pe termen scurt, din creanțe și disponibilități:
.
Lr 2007 =346.254.653+155599358/1.534.047.093= 0,32
Lr 2008 = 468.299.961+101309548/2.202.593.986=0,25
Pentru , rezultă optim.
Lichiditatea imediată (Li) ia în considerare posibilitatea transformării imediate în bani a disponibilităților existente în conturi bancare, în casă și eventual în titluri de credite cotate la bursă:
.
Li 2007= 595699392/2202593986 = 0,27
Li 2008 =780682909/1534047093= 0,50
Valoarea minim acceptabilă este de 0,35 și maximă de 0,65.
Gradul în care firma face față datoriilor totale este dat și de indicatorul de solvabilitate (Is), calculat ca raport între activ total și datorii totale, astfel:
.
Is 2007 =1.534.047.093 /498.648.677 =3,07
Is 2008 = 2.202.593.986 /375.505.137= 5,86
Indicatorii lichidității
Capitolul V. Indicatori de apreciere a eficientei
activitatii de asigurare
5.1. Conceptul de eficienta economico-financiara in asigurari
Orice activitate economica, sociala, financiara, inclusiv activitatea de asigurare și reasigurare trebuie evaluata atat din prisma eficientei, a rezultatelor economico-financiare, cat și din punct de vedere al necesitatii și al utilitatii sociale.
Asigurarile de persoane, bunuri și raspundere civila constituie un element important al complexului mecanism al economiei de piata, deoarece ele corespund unor cerinte concrete ale societatii, unor nevoi reale ale cetatenilor și ale agentilor economici.
Eficienta economico-sociala a asigurarilor exprima raportul dintre efectul obtinut și efortul depus pentru aceasta activitate, dintre rezultatele optime obtinute și cheltuielile determinate de refacerea bunurilor distruse și de plata sumelor de asigurare.
Efortul necesar desfașurarii activitatii de asigurare este depus atat de asigurati, care platesc primele de asigurare, cat și de asigurator, responsabil cu realizarea efectiva a asigurarilor de diferite tipuri. Prin urmare, eficienta activitatii de asigurare trebuie privita din doua unghiuri, atat al asiguratului, cat și al asiguratorului.
Din punctul de vedere al asiguratorului, activitatea de asigurare este cu atat mai eficienta cu cat plata despagubirilor, a sumelor asigurate și cheltuielile administrativ-gospodarești sunt mai mici.
Din punctul de vedere al asiguratului, eficienta economica și sociala a asigurarilor este cu atat mai ridicata cu cat despagubirile și, respectiv, sumele asigurate pe care le primesc sunt de un nivel mai apropiat de valoarea reala a bunului avariat sau distrus și cu cat asiguratii primesc intr-un timp mai scurt aceste sume asigurate.
De asemenea, eficienta asigurarilor se poate aprecia și prin raportul dintre cuantumul pagubelor totale și volumul despagubirilor incasate de asigurati.
Eficienta economico-sociala a asigurarilor se apreciaza prin gradul de satisfacere atat a cerintelor generale ale societatii, cat și al fiecarui asigurat.
La analiza eficientei activitatii de asigurari este necesar sa se tina seama de caracterul aleatoriu al fenomenelor generatoare de daune. Din acest motiv, pentru o buna analiza a eficientei economico-sociale trebuie luata in calcul o perioada de timp cat mai indelungata (peste cinci ani). Extinderea cat mai mult a activitatii de asigurari, cuprinderea a cat mai multor persoane și bunuri in asigurari, constituie o premisa a obtinerii unei eficiente ridicate.
Se poate spune ca asigurarile realizeaza functia de eficienta, deoarece societatile de asigurari urmaresc realizarea unui profit. Daca inregistreaza pierderi, societatea de asigurari poate ajunge in situatia de faliment.
5.2. Indicatori ai eficientei asigurarilor
Eficienta economico-sociala a asigurarilor se analizeaza și se exprima cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care unii sunt specifici anumitor feluri de asigurari.
Alegerea indicatorilor se face pe baza unor criterii, cum sunt:
obiectivele concrete care se urmaresc,
nivelul macro sau micro la care urmeaza sa fie facuta aprecierea,
modul de reglementare juridica a asigurarilor care se practica,
ramura de asigurare despre care este vorba.
Rata daunei este unul dintre cei mai importanti indicatori utilizati in aprecierea activitatii unei societati de asigurare. Se exprima ca raport intre daune platite plus rezerve de daune și primele incasate diminuate cu comisioanele platite. Formula de calcul este urmatoarea:
Rata daunei = D/P X 100
D- totalul despagubirilor sau sumele asigurate de asigurator
P-totalul primelor de asigurare incasate de asigurator
Rata daunei 2007=329929916/332788913×100 = 99,14 %
Rata daunei 2008 = 300202430/278871366×100 =107 ,65 %
Rata daunei se exprimă în procente și poate fi mai mică, egală sau mai mare de 100%.
Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situația financiară este mai favorabilă pentru asigurător.
Asigurătorul efectuează și alte cheltuieli decât cele cu plata despăgubirilor și a sumelor asigurate.
Costul relativ al activitatii de asigurare se obtine ca raport intre
totalul cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare și totalul
incasarilor obtinute din primele de asigurare sau din alte surse. Acest
indicator se calculeaza cu scopul de a cuprinde in evaluare și alte
cheltuieli efectuate de asigurator in afara celor cu plata sumelor de
asigurare și a despagubirilor. Formula de calcul este urmatoarea:
Formula de calcul este:
Ca = C/Px100
Ca – costul relativ al activității
C – totalul cheltuielilor efectuate de asigurător
P – totalul primelor de asigurare și a altor venituri încasate
Ca 2007 =332788913/516249046×100 = 64,46 %
Ca 2008 = 278871366/468188775 x100 = 59,56%
Costul relativ reprezintă cheltuielile de asigurare față de veniturile realizate din activitatea de asigurare.
Costul relativ al activității este mai mic decât 100%, însă pot apărea cazuri când este mai mare. Când costul relativ al activității este mai mare, în perioada respectivă, asigurătorul n-a reușit să acopere, cu încasările din primele de asigurare și din alte venituri, cheltuielile totale pe care le-a efectuat.
In general, Ca este mai mic decat 100%, insa, pot aparea și cazuri cand
este mai mare. In acest caz, inseamna ca, in perioada respectiva, asiguratorul
nu și-a acoperit cheltuielile totale din veniturile realizate pe seama incasarilor
din prime și din alte venituri.
Rata venitului net este un alt indicator des utilizat in aprecierea
eficientei unei societati de asigurare. Acest indicator se calculeaza ca raport
intre diferenta dintre totalul veniturilor și totalul cheltuielilor inregistrate intr-
o anumita perioada (de regula, un an) la totalul veniturilor. Formula de calcul
este:
Rvn = (C-P)/PX100
Rvn 2007 = (332788913-516249046)/516249046×100= – 35,53
Rvn 2008 = (278871366-468188775)/468188775×100 = – 40,43
Rata venitului net arata, in procente, cat ii ramane asiguratorului din
fiecare 100 u.m. prime incasate.
Cheltuieli la 1 leu, la venit net. Acesta se calculează raportând
diferența dintre totalul cheltuielilor și totalul despăgubirilor (sumelor
asigurate) plătite de asigurător pe parcursul unui an, la diferența dintre totalul
veniturilor și totalul cheltuielilor.
Formula de calcul este:
C1leu Vn = C-D / P-C
C1leu Vn 2007 = (332788913-329929916) / (516249046-332788913) = 1,56
C1leu Vn 2008 = (278871366-300202430)/(468188775-278871366)= – 11,26
Gradul de acoperire prin asigurare arata in ce raport se afla suma asigurata fata de valoarea reala a bunului asigurat. Formula de calcul este urmatoarea:
Gradul de acoperire prin asigurare se calculează ca un raport între suma asigurată și valoarea reală a bunului asigurat. Ne arată, în procente, în ce raport, se află suma asigurată față de valoarea reală a bunului asigurat.
Formula de calcul este:
Gaa = S/V x100
Gaa 2007 = 52700/139420499= 0,037
Gaa 2008 = 31574/142076312= 0,022
Gaa – gradul de acoperire prin asigurare
S – suma asigurată
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării
Gradul de acoperire a daunei arata, in procente, in ce raport se afla despagubirea fata de valoarea pagubei produse. Formula de calcul este urmatoarea:
Gad = D/Px100
Gad 2007 =9647518/8607369X100= 112
Gad 2008 = 6803443/6486408X100=105
Gad – gradul de acoperire a daunei
D – despăgubirea acordată asiguratului
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri cuprinse în asigurare, dar valorile înregistrate diferă în funcție de principiul de răspundere aplicat de asigurător în cazul soluționării daunelor. Astfel, dacă se aplică principiul răspunderii proporționale, Gad parțial va fi mai mic decât dacă se aplică principiul primului risc.
Gradul de acoperire al daunei se poate urmari separat, pe feluri de bunuri cuprinse in asigurare. De mentionat ca nivelul acestui indicator difera in functie de principiul de raspundere (de acoperire), care se aplica la categoria respectiva de bunuri.
Concluzii
Concluzionând cele prezentate anterior apreciem că:
– specificul activității societăților de asigurare determină existența în contabilitatea orgnizată
la nivelul acestora a unor elemente de particularitate;
– decalajul creat între momentul încasării primelor de asigurare și momentul achitării daunelor, fac posibilă gestionarea resurselor prin activitatea de investiții;
– în activul bilanțului ponderea cea mai ridicată o au activele circulante, aproximativ 70%, valorile ridicate explicate prin necesitatea asigurătorului de a onora în orice moment obligațiile față de asigurați; activele circulante sunt urmate de imobilizările financiare și de
cele corporale;
– imobilizările deținute de societate cu titlu de plasament sunt reprezentate distinct de imobilizările corporale deținute pentru desfășurarea activității normale, făcându – se pe această cale distincție între terenurile și construcțiile deținute de societate cu titlu de plasament și clădirile și terenurile utilizate de societate în activitatea operațională;
– valorea actrivelor circulante amintite anterior variază de la o zi la alta, de aceea devine
necesar studierea atât a beneficiilor cât și a costurilor fiecărei categorii de active, încercăndu-se menținerea nivelurilor legale pentru fiecare dintre ele
– specific societăților de asigurări este existența în pasivul bilanțier a rezervelor tehnice, constituite pe baza cheltuielilor și nu a profitului, datorită caracterul aleator al contractului de asigurare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Performantelor Economico Financiare In Cadrul Societatii DE Asigurari Alliantz Tiriac (ID: 134838)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.