Analiza Noului Model European DE Afaceri Competitivitate Vs Coeziune

CUPRINSUL LUCRĂRII DE DISERTAȚIE:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I NOUL MODEL EUROPEAN DE BUSSINESS: UNELE ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1. Apariția și evoluția conceptului de nou model european de afaceri

1.2. Pilonii de bază ai noului model european de bussiness

1.3. Perspectiva financiară 2014-2020

CAPITOLUL II NOUL MODEL DE BUSSINESS EUROPEAN versus AMERICAN

2.1. Principalele elemente de identitate ale modelului european de bussiness

2.2. Politicile de bussiness ale SUA în contextul noului model european de bussiness

CAPITOLUL III ANALIZĂ COMPARATIVĂ: COMPETITIVITATE VERSUS COEZIUNE

3.1. Regiunile de dezvoltare a Românei. Prezentare și analiză

3.2. Conceptul de competitivitate

3.3. Conceptul de coeziune

3.4. Studiu de caz: Regiunea București-Ilfov: competitivitate, coeziune și durabilitate

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În prezenta lucrare de disertație mi-am propus să tratez prin prisma competitivității și concurenței, noul model european de afaceri în oglindă cu model american de bussiness. După clarificările de natură conceptuală și instrumentală referitoare la competitivitate și coeziune am procedat la efectuarea unui studiu de caz evidențiind o analiză SWOT a regiunii București-Ilfov din acest punct de vedere.

Fundamentul documentar al lucrării a fost constituit dintr-o bogată și atent prelucrată literatură de specialitate, românească și străină, din studii specializate elaborate de organismele comunitare și cele decizionale naționale, din rapoartele unor departamente specializate în afaceri europene, din legislația națională și europeană și din numeroase articole regăsibile în literatura de specialitate din domeniu.

Actualitatea temei alese. Interesul pentru un astfel de subiect este justificat atât de modificările de fond care se produc la nivelul mediului social-economic și politic în care evoluează la nivelul anului 2015 politica de coeziune; aceasta oferă sprijin financiar tuturor regiunilor europene pentru a le permite să depășească obstacolele în calea dezvoltării lor, indiferent dacă acestea constau în infrastructuri neadecvate sau lipsa capacității de a inova sau de a se adapta la un mediu economic global dinamic. Aceste obstacole se manifestă la niveluri diferite în toate regiunile, însă nivelul sprijinului financiar acordat reflectă nivelul lor de dezvoltare și nevoile de asistență financiară pentru a le aborda în mod eficient.

În perioada 2014-2020, fondurile politicii de coeziune vor fi direcționate către două obiective principale: investițiile favorabile creșterii și ocupării și cooperarea teritorială europeană.

Obiectivul general pe care mi l-am propus este prezentarea cadrului actual al politicii de dezvoltare regională a UE, a evoluției în timp și a perspectivelor de viitor ale acestei politici și implicațiile asupra competitivității regionale a implementării fondurilor structurale pentru facilitarea înțelegerii importanței și a implicațiilor pentru România ale aplicării politicii de dezvoltare regională a UE, dar și a provocărilor care stau în fața României în contextul dezbaterii actuale despre regionalizare și restructurare administrativ-teritorială.

Lucrarea este structurată în trei capitole, prefațate de introducere și se încheie cu o serie de concluzii și recomandări.

În primul capitol am surprins câteva aspecte privind apariția noului concept de model european de afaceri și am încercat să evidențiez importanța, pilonii de bază și evoluția sa în cadrul vieții economico-sociale românești și europene în încercarea continuă de peste 8 ani de armonizare cu cerințele Uniunii Europene, pentru ca în final să deplasez accentul pe persepectiva financiară 2014-2020.

În capitolul II am prezentat în paralel principalele elemente de identitate ale modelului european de bussiness și trăsăturile specifice politicilor de bussiness ale SUA în contextul noului model european de bussiness.

În Capitolul III am făcut o serie de clarificări de natură conceptual-metodologică referitoare la competitivitate și coeziune, pentru ca în final să prezint un studiu de caz relevant din acest punct de vedere și anume regiunea București-Ilfov.

În finalul prezentei lucrări de disertație, în capitolul – „Concluzii” este abordată atât tema care a făcut obiectul studiului de caz, cât și întreaga lucrare din perspectiva formulării unor concluzii pertinente.

CAPITOLUL I

NOUL MODEL EUROPEAN DE BUSSINESS:

UNELE ABORDĂRI CONCEPTUALE

Apariția și evoluția conceptului de nou model european de afaceri

În primul capitol al prezentei lucrări de disertație mi-am propus să evidențiez din punct de vedere conceptual noul model de business european bazat pe calitate și competitivitate de mare complexitate la nivelul Uniunii Europene. Pentru a putea urmări evoluția acestuia am avut ca reper utilizarea sa în ultimii 2 ani în diverse ipostaze referitoare în special la prezența companiilor străine care investesc în România care consider că la nivelul anului 2015 este foarte important, deoarece companiile străine trebuie să servească drept model european de business, bazat pe competitivitate onestă și investiții pentru companiile românești.

Prezenta lucrare de disertație mi-a întărit credința că noul model de bussiness la nivel european nu poate fi înțeles fără a prezenta conceptele teoretice de bază privitor la exercitarea puterii în Uniunea Europeană și statele membre.

Un prim obiectiv al analizei efectuate a fost acela de a surprinde modul în care ideea de „bussiness” poate ajuta la mai buna abordare a principalelor provocări cu care se confruntă Uniunea Europeană la nivelul anului 2015, iar ca arhitectură integrativă complexă, bazată pe un proces de integrare progresiv și ireversibil, Uniunea Europeană trebuie să facă față unor provocări precum:

a) Provocarea instituțională nu se reduce doar la problemele apărute în mod direct ca urmare a extinderii Uniunii Europene. Independent de aceasta, maturizarea integrării europene, inclusiv încheirea unificării economice și monetare și aplicarea unei politici externe și de securitate comune, creează noi obligații pentru structurile decizionale instituțiile europene.

b) Provocarea alimentată de deficitul democratic se manifestă printr-o contradicție între susținerea generală de către cetățeni a ideii europene neîncrederea persistentă a acestora față de instituții. Ameliorarea condițiilor economice și realitatea vizibilă a monedei unice-euro au întărit speranța că se va realiza o unitate politică. Însă, insatisfacția față de modul de funcționare a instituțiilor persistă, în pofida întăririi prerogativelor parlamentului european. Cauzele acestei insatisfacții sunt neînțelegerea de către publicul larg a obiectivelor Uniunii Europene, necunoașterea diverșilor protagoniști implicați și puternicul sentiment că realitățile de pe teren nu sunt luate suficient în considerare, ceea ce diminuează avuția reprezentată de diversitatea culturală, lingvistică și regională.

La prima vedere aceste provocări menționate sunt independente, având cauze diferite și manifestări diferite în timp. Însă, soluțiile la provocările amintite se intercondiționează. Astfel, un răspuns adecvat la provocarea democratică determină în mare măsură succesul răspunsurilor la celelalte provocări: identificarea cetățenilor cu Uniunea Europeană și creșterea capacității protagoniștilor implicați de a acționa în cadrul unor reguli comune, de a-și exercita plenar rolul și de a beneficia de rezultatele obținute condiționează legitimitatea amplificării transferului de suveranitate de la nivel național la nivelul instituțiilor comunitare; întărirea sentimentului cetățenilor că stăpânesc modul de funcționare a Uniunii Europene, că participă la elaborarea și controlul politicilor sale, condiționează viziunea lor despre o Europă lărgită și avantajele acesteia.

Procesul globalizării și criza mondială din ultimii ani au favorizat o serie de schimbări structurale resimțite profund în plan antreprenorial. A crescut presiunea competitivității la nivelul întreprinderilor, ceea ce a determinat o creștere a productivității prin apelarea la noi tehnologii și inovarea proceselor. În plus, evoluțiile din domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor au condus la crearea de noi piețe, care au revoluționat procesele de producție în multe sectoare economice: industrial și, în mod deosebit, cel al serviciilor. Tehnologia avansată și costurile reduse de transmitere a informațiilor la distanță au contribuit la facilitarea accesului întreprinzătorilor la cunoștințe și rețele de cooperare, oferindu-le posibilitatea de a opera la scară internațională. Noile oportunități au stimulat inițiativa antreprenorială și creativitatea, care sunt considerate motoarele dezvoltării economice în perspectiva anului 2020.

În acest context voi face o serie de remarci strict referitoare la antreprenoriat pe care le voi corela cu noul model de afaceri la nivel european. Spun antreprenoriat care reprezintă un proces, o serie de activități și nu o activitate extraordinară sau supranaturală destinată doar unor oameni predestinați. Activitățile antreprenoriale implică o serie de competențe și abilități care pot fi învățate și pot fi aplicate oricăror contexte organizaționale (poți să fii antreprenor inclusiv ca angajat). De asemenea, aceste activități trebuie analizate pentru a învăța din greșeli și pot fi îmbunătățite în permanență. Antreprenorul trebuie să creeze valoare pentru el și pentru societate, deoarece în caz contrar își pierde motivația pentru activitatea desfășurată, își pierde clienții și implicit rațiunea de a acționa ca antreprenor.

Activitatea antreprenorială implică inovare în cele mai variate forme: ca mod de mobilizare și utilizare a resurselor, ca mod de servire a clienților, de obținere a produselor, de identificare și satisfacere a nevoilor de pe piață. Activitatea antreprenorială vizează exploatarea diferitelor oportunități de către cei care sunt deschiși și pregătiți să le întâmpine, adică de către antreprenori.

La nivelul anului 2015 supraviețuirea este cea mai importantă problemă pentru întreprinderile nou înființate și pentru dezvoltarea antreprenoriatului în România. Totuși, cele mai multe dintre noile firme care supraviețuiesc ori rămân în categoria microîntreprinderilor ori în cel mai bun caz evoluează ca mărime în clasa întreprinderilor mici. Un număr foarte redus dintre ele sunt capabile să se dezvolte la nivelul unei întreprinderi mijlocii într-o perioadă scurtă de timp. Acest din urmă grup de întreprinderi, numite proiecte antreprenoriale dinamice sunt răspunzătoare de crearea celui mai mare număr de locuri de muncă, de inovație și de valoare adăugată în cadrul mediului socio-economic.

Prin urmare, politicile publice de sprijinire a antreprenoriatului ar trebui să facă distincție între întreprinderile tradiționale și cele cu potențial de creștere rapidă și să asigure mecanismele de creare și dezvoltare a acestora mai ales în zonele mai puțin dezvoltate ale țării.

Europa se situează în urma altor regiuni de pe mapamond, în ceea ce privește locul antreprenoriatului în societate. Astfel, din perspectiva opțiunii pentru cariera profesională, procentul mediu al cetățenilor care preferă să fie angajați pe cont propriu este 71% în China și 55% în SUA, în timp ce în Europa numai 45% din populație ar alege ca alternativă statutul de antreprenor, restul preferând statutul de angajat.

În ceea ce privește percepția societății despre rolul antreprenorilor, 85% dintre americani, 87% dintre cetățenii chinezi și 88% dintre europeni apreciază antreprenorii pentru rolul lor în crearea locurilor de muncă. Impactul educației antreprenoriale este considerat important de către 51% dintre cetățenii din SUA, de 53% dintre chinezi și de 25% dintre europeni. Acest decalaj nu este cauzat neapărat de idea respingerii antreprenoriatului de către cetățenii europeni, ci mai degrabă este rezultatul unor factori structurali, administrativi și culturali care inhibă spiritul antreprenorial. entul mediu al cetățenilor care preferă să fie angajați pe cont propriu este 71% în China și 55% în SUA, în timp ce în Europa numai 45% din populație ar alege ca alternativă statutul de antreprenor, restul preferând statutul de angajat.

În ceea ce privește percepția societății despre rolul antreprenorilor, 85% dintre americani, 87% dintre cetățenii chinezi și 88% dintre europeni apreciază antreprenorii pentru rolul lor în crearea locurilor de muncă. Impactul educației antreprenoriale este considerat important de către 51% dintre cetățenii din SUA, de 53% dintre chinezi și de 25% dintre europeni. Acest decalaj nu este cauzat neapărat de idea respingerii antreprenoriatului de către cetățenii europeni, ci mai degrabă este rezultatul unor factori structurali, administrativi și culturali care inhibă spiritul antreprenorial.

Cu toate acestea, Europa are nevoie de mai mulți antreprenori, de mai multe întreprinderi viabile și de mai multe locuri de muncă. Este binecunoscut faptul că, noile companii reprezintă sursa principală pentru noi locuri de muncă. În Europa, sunt create anual 4,1 milioane de locuri de muncă numai de firmele nou înființate4. Se apreciază că rata medie a ocupării ar fi negativă, în absența locurilor de muncă înființate de startup-uri. Există însă riscul ca în perioada actuală, caracterizată de turbulențe ale mediilor economice, multe dintre firme să nu poată supraviețui dacă nu este sprijinită instituțional creșterea și dezvoltarea afacerilor.

Deși operează într-o piață unică din ce în ce mai mare și mai diversificată, reglementată de standarde comune, situația întreprinderilor din diferite țări ale Uniunii Europene este diferită și marcată de discrepanțe. Întreprinderile din noile state membre au devenit parte a lanțurilor de furnizori pan-europene, lucru care le-a ajutat să se restructureze și să își crească exporturile. În același timp, companiile vest-europene și-au reorientat producția către economiile emergente investind sau relocându-și fabricile în aceste state. Astfel, se poate distinge o distribuție a oportunităților la nivelul regiunilor Europei între statele cu un profil antreprenorial ridicat, care se adaptează ușor și fructifică integrarea piețelor, pe de o parte, și țările din Europa Centrală și de Est, beneficiare ale investițiilor străine dar dependente de economiile de origine ale investitorilor. Țările cu sisteme de reglementare mai eficiente și-au crescut productivitatea, au devenit mai competitive la nivel internațional, intensificându-și exporturile și sporindu-și locurile de muncă. În oricare dintre acestea, există întotdeauna o corelație pozitivă între cadrul de reglementare al mediului de afaceri, dezvoltarea întreprinderilor și atragerea investitorilor. Simplificarea legislației și reducerea poverii administrative conduce la creșterea firmelor în număr și în dimensiune, la consolidarea anumitor sectoare economice și funcționarea cu succes pe piața unică, dar poate sprijini în aceeași măsură exportul în afara UE și atragerea investițiilor străine directe. Țările în care guvernele au susținut antreprenoriatul prin îmbunătățirea infrastructurilor de afaceri și facilitarea accesului la credite pentru finanțarea investițiilor au cele mai performante economii.

Modelul economic de succes din Europa este caracterizat de un sector privat dinamic, care promovează inițiativa antreprenorială și responsabilitatea socială, fiind sprijinit de un cadru de reglementare simplu și eficient. Nu toate statele din UE au reușit să adopte acest model de echilibru, legislația din unele state fiind încă împovărătoare pentru mediul de afaceri împiedicând, astfel, întreprinderile să fructifice pe deplin avantajele pieței unice europene.

Per ansamblu, reglementările europene cu impact direct sau indirect asupra afacerilor sunt mai anevoioase comparativ cu cele aplicate în SUA sau Japonia, însă și aici există diferențe între statele membre. Astfel, țările europene nordice și occidentale au un cadru de reglementare mai bun față de cele din sudul și estul Europei. Suedia, Finlanda și Norvegia stau mai bine față de restul Europei în ceea ce privește echilibrul dintre cantitatea și calitatea5 reglementărilor pentru afaceri și sunt în linie cu cele mai avansate state din lume datorită eficienței sistemelor administrative.

Calitatea proiectării și aplicării reglementărilor în Europa poate fi evaluată de diferiți indicatori. Acești indicatori măsoară calitatea reglementărilor (de ex: povara taxelor fiscale, rigiditatea legislației muncii, intrarea–ieșirea, accesul ușor la finanțare și aplicarea contractelor) pe baza experienței utilizatorilor. Ele permit comparații, măsoară pașii pe care companiile trebuie să îi facă pentru a fi conforme cu reglementările de afaceri, -în numărul de proceduri, timp și bani cheltuiți.

La baza sistemelor de reglementare din Europa stă modelul economiei sociale care diferențiază, de exemplu, politica economică din Europa de cea din Statele Unite. Acesta promovează activitatea economică orientată pe profit, concomitent cu responsabilitatea socială și de mediu. Fiind identificat și promovat la începutul anilor 2000, modelul social european a devenit proiectul oficial al Uniunii Europene, reiterat în Agenda Lisabona ca soluție pentru dezvoltarea și creșterea ocupării în Europa. Obiectivele strategice privind dezvoltarea economiei europene, astfel încât să devină cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere, au fost preluate în Strategia UE 2020 pentru creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale.

În acest context caracterizat de unele limitări, dar și de o serie de oportunități, antreprenorii și întreprinderile europene sunt în măsură să răspundă multor așteptări. Așteptările din partea societății sunt ca firmele să creeze locuri de muncă și să protejeze mediul, stakeholderii urmăresc să realizeze profit, în timp ce guvernele sunt interesate ca acestea să plătească taxe, impozite și contribuții sociale sau să genereze export.

Extinderea Uniunii Europene și crearea pieței interne bazate pe principiul liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalului și a forței de muncă au consolidat poziția favorabilă a companiilor europene în peisajul competitivității mondiale. Europa exportă bunuri și servicii în valoare mai mare de 40% din PIB, cu mult mai ridicată decât media înregistrată de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD).

1.2. Pilonii de bază ai noului model european de bussiness

În analiza efectuată am plecat de la ipoteza conform căreia noul model european de bussiness se bazează pe trei piloni:

consolidarea agendei economice printr-o supraveghere mai atentă din partea organismelor Uniunii Europene. Acest pilon include: prioritățile politice și obiectivele stabilite în cadrul Strategiei Europa 2020, angajamentele suplimentare pe care și le-au asumat statele membre participante la Pactul euro plus, consolidarea supravegherii de către Uniunea Europeană a politicilor economice și fiscale, ca parte a Pactului de stabilitate și creștere, dar și prin intermediul noilor instrumente menite să stopeze dezechilibrele macroeconomice, adoptarea unei noi metode de lucru- semestrul european- care permite discutarea priorităților economice și bugetare în aceeași perioadă a fiecărui an.

asigurarea nivelului optim de stabilitate în zona euro. În anul 2010 Uniunea Europeană a reacționat la criza datoriei suverane prin crearea unor mecanisme temporare de sprijin pentru statele membre. Acestea au fost înlocuite în anul 2013 de un mecanism permanent, respectiv Mecanismul european de stabilitate (MES). Aceste măsuri de sprijin sunt condiționate de aplicarea unor programe de reformă și consolidare fiscală și au fost elaborate în strânsă colaborare cu FMI. Lucrarea face referire la câteva aspecte esențiale ale noii guvernanțe economice a Uniunii Europene. Unul dintre acestea este Semestrul european care include primele șase luni ale fiecărui an și reprezintă perioada pe durata căreia are loc coordonarea politicilor bugetare, macroeconomice și structurale ale statelor membre, pentru ca acestea să poată ține cont de recomandările Uniunii Europene în luarea deciziilor cu privire la bugetul național și la alte aspecte de interes economic. În acest complex proces de reinventare, un rol de bază revine în continuare Pactului de stabilitate și creștere. Această arhitectură reglementară reprezintă un set de reguli care încurajează statele membre să mențină viabilitatea finanțelor publice. Pactul are două componente:

componenta preventivă invită statele membre să transmită anual programul de stabilitate (țările din zona euro) sau de convergență (celelalte state membre), odată cu programul național de reformă. Acest program prezintă modul în care statul membru intenționează să asigure și să mențină viabilitatea finațelor publice pe termen mediu. Ulterior, Comisia poate oferi recomandări politice sau dacă este necesar poate înainta o propunere Consiliului pentru ca acesta să transmită un avertisment în cazul unui deficit excesiv.

componenta corectivă reglementează procedura în caz de deficit excesiv (PDE). În baza PDE, dacă deficitul bugetar al unui stat membru depășește limita de 3% (conform Tratatului), Consiliul va transmite recomandări privind redresarea situației. Nerespectarea acestor recomandări poate duce la impunerea de sancțiuni pentru statele din zona euro.

Pactul de stabilitate și creștere este în curs de consolidare, prin introducerea unor modificări menite să permită componentei corective a Pactului să ia mai bine în considerare interacțiunea dintre datorie și deficit, mai ales în țările puternic îndatorate (unde datoria publică depășește 60% din PIB) să accelereze procedura în caz de deficit excesiv și să facă impunerea sancțiunilor semiautomată-în acest sens, în cadrul Consiliului va fi nevoie de o majoritate calificată nu atât pentru a aproba, cât mai ales pentru a respinge o propunere de sancționare înaintată de Comisie să amelioreze cadrele bugetare naționale, abordând aspectele contabile și statistice, precum și practicile în materie de previziuni. În ultimii zece ani, statele membre au făcut alegeri economice divergente, care au dus la accentuarea diferențelor în materie de competitivitate și la apariția unor dezechilibre macroeconomice la nivelul Uniunii Europene. Pentru ca această situație să nu se repete în viitor, Comisia a propus un nou mecanism de supraveghere, menit să identifice și să corecteze aceste aspecte, încă din faza incipientă. Prin acest mecanism, economiile statelor membre vor fi monitorizate în vederea depistării dezechilibrelor macroeconomice. Dacă statele membre depășesc „nivelurile de alertă”, Comisia va face analize aprofundate pentru a stabili dacă dezechilibrele sunt dăunătoare și, dacă este cazul, va face recomandări. Un moment de referință în procesul de identificare a vectorilor de rezistență ai noii guvernanțe economice la nivel european l-a reprezentat adoptarea Pactului euro plus care reprezintă un program suplimentar de reforme care constituie o reflecție a interdependenței dintre ele. Alte șase țări care nu fac parte din zona euro au decis să adere la acest pact: Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia și România. Angajamentele asumate în virtutea pactului se integrează în noul cadrul de guvernanță economică și sunt incluse în programele naționale de reformă ale statelor membre.

O altă provocare căreia trebuie să îi facă față cu succes Uniunea Europeană este reconfigurarea sectorului financiar. Uniunea Europeană a elaborat noi reglementări și a creat agenții cu scopul de a preveni din timp apariția problemelor și de a se asigura că toți actorii din sectorul financiar sunt supuși unor reglementări și monitorizări stricte. În prezent se întreprind și alte acțiuni, în special pentru a garanta că băncile europene au suficiente rezerve de capital pentru a face față, în viitor, șocurilor care afectează sistemul financiar și pentru a continua să funcționeze și să ofere credite întreprinderilor și persoanelor fizice. Anii de criză economică au evidențiat faptul că Uniunea Europeană are nevoie urgentă și disperată de noi proceduri de luare a deciziilor economice și de noi instrumente pentru a le pune în practică.

Pot afirma acum în anul 2015 că o serie de aspecte privind mecanismele de guvernanță prevăzute de tratatele în vigoare s-au dovedit a fi depășite, dar în același timp modificarea tratatelor pare să fie în momentul de față o opțiune nerealistă. Din acest motiv, s-a ajuns la o situație în care liderii europeni încearcă să găsească paliative care să ofere soluții punctuale imediate problemelor urgente, explorând în același timp opțiuni de întărire a sistemului de guvernanță aplicabile în limitele Tratatului Uniunii Europene. S-a ajuns deja la o construcție deosebit de complexă, care cuprinde, pe de o parte, un mecanism de asistență financiară pentru țările aflate în dificultate temporară și, pe de altă parte, un mecanism de guvernanță economică ce ar trebui să permită o mai bună coordonare a politicilor economice la nivelul statelor membre și o intervenție mai eficientă în cazul în care se constată acumularea unor riscuri.
      Acest nou mecanism de guvernanță economică are două componente principale: semestrul european și procedura dezechilibrelor excesive. Semestrul european instituie o modalitate de schimb de informații și coordonare între statele membre atât în ceea ce privește politicile fiscale și bugetare, cât și pentru programele naționale de reforme economice structurale. El reprezintă mecanismul normal, permanent, de dialog cu Comisia și cu celelalte state membre. Procedura dezechilibrelor excesive urmărește să instituționalizeze un mecanism de monitorizare, alertă timpurie și intervenție care să prevină repetarea unor situații când țări membre ale Uniunii Europene au acumulat deficite nesustenabile sau au pierdut din competitivitate din cauza unor politici economice inadecvate. La baza procedurii dezechilibrelor excesive stă „tabloul de bord”, un ansamblu de 11 indicatori economici însoțiți fiecare dintre ei, de praguri a căror depășire este interpretată ca un semnal de alarmă. Țările care înregistrează depășiri ale pragurilor de alarmă sunt supuse unei analize aprofundate a situației lor economice în urma căreia fie se fac recomandări pentru corectarea deficitelor, fie se inițiază o procedură a deficitelor excesive ce presupune elaborarea și asumarea unui „plan de acțiuni corective”, care va fi monitorizat și evaluat periodic. Nerespectarea acestui plan poate conduce la aplicarea de sancțiuni financiare pentru țara în culpă.

Pot menționa faptul că eficacitatea procedurii dezechilibrelor excesive în semnalarea, prevenirea și corectarea situațiilor cu risc macroeconomic ridicat rămâne a fi verificată: în anul 2012 au fost finalizate primele analize de profunzime pentru un număr de 12 state membre și nu s-au formulat recomandări de declanșare a procedurii de deficit excesiv pentru vreunul dintre acestea.

Perspectiva financiară 2014-2020

În abordarea acestui subcapitol al prezentei lucrări de disertație voi porni de la faptul că bugetul UE nu reprezintă suma bugetelor statelor membre, ci un instrument de sine stătător.

Începând cu anul 1988, bugetul UE este planificat multianual, iar componenta de cheltuieli se regăsește detaliată în cadrul “perspectivelor financiare” și reprezintă 1% din produsul național al Uniunii aproximativ 255 euro per cetățean al UE.

Spre deosebire de bugetele statelor naționale, Bugetul Uniunii Europene nu poate fi deficitar.

Instituția responsabilă din punct de vedere politic de execuția bugetului este Comisia Europeană.

Cheltuielile pentru investiții sunt superioare celor administrative.

Principiile elaborării bugetului Uniunii Europene:

Principiul unității – toate veniturile și cheltuielile sunt incluse într-un singur document

Principiul universalității – toate veniturile și cheltuielile intră în intregime în buget, veniturile dintr-o anumită sursă nu se aloca unei anumite surse.

Principiul anualității – operațiunile bugetare se referă la fiecare an financiar. Sunt prevăzute și obligații multianuale, dar cu defalcarea pe fiecare an a acestora.

Principiul echilibrului – bugetul estimat este obligatoriu în echilibru. Astfel, se finanțează politici doar în limitele veniturilor din buget.

Principiul specificității – în actul bugetar trebuie să se precizeze exact fiecare sumă de unde provine și în ce scop este folosită.

Componența bugetului comunitar este următoarea:

Venituri

Resurse proprii tradiționale – reprezentate din taxele impuse asupra importurilor de produse provenite din alte state din afara UE.

Resura bazată pe TVA- care reprezintă o taxă fixă aplicată veniturilor din TVA-ul armonizat al statelor membre (0.3%).

Resursa bazată pe VNB – care reprezintă o rată procentuală fixă aplicată VNB-ului fiecărui stat membru.

Alte surse (aproximativ 1%)- taxe, contribuții ale statelor non-membre ale UE la diferite programe.

Cheltuieli

Cheltuieli obligatorii: cele prevăzute în tratate (subvenționarea prețurilor produselor agricole, ajutor acordat statelor slab dezvoltate, etc)

Cheltuieli ne-obligatorii –legate de funcționarea instituțiilor sau de acțiunile structurale- aprobate de Parlament.

Gestionarea fondurilor în cadrul UE se face conform graficului de mai jos:

unde:

Comisia- 22%;

Comisia plus statele membre (SM) – 76%;

Țările terțe – 1%;

Comisia plus parteneri internaționali – 1%.

Perspectivele financiare 2014-2020 sunt prezentate în graficul nr.2:

Sursa: Comunicarea Comisiei Europene (COM(2011)500)

unde:

UE ca actor mondial -6%

Cetățenie, libertate, securitate și justiție – 2%

Resurse natruale: agricultură, dezvoltare rurală, mediu și pescuit: 39%;

Cheltuieli administrative: 6%;

Competitivitate și coeziune-47%.

Creditele de angajament în perioada 2014-2020 (milioane euro) se prezintă astfel:

Sursa: Comunicarea Comisiei Europene (COM (2013)500)

Se remarcă procentul de aproape jumătate din perspectiva financiară, alocat sectorului competitivitate și coeziune, pe care îl voi analiza în cadrul capitolului III al prezentei lucrări de disertație.

Știm că fiecare stat membru a avut obligația să își conceapă planuri strategice cu necesități pe investiții, numite acorduri de parteneriat. Știm că pentru toate statele membre au fost depuse și acceptate acordurile. România a avut și ea un astfel de acord în anul 2014. Politica de coeziune este principala modalitate de investiții a UE. Politica de investiții a Guvernului României va trebui să țină foarte mult cont de politica de coeziune a UE. Fondurile nu se mai numesc ”de coeziune”, ci ”de investiții”. Se pleacă de la premisa că, dacă într-o economie nu se alocă investiții, nu apare dezvoltarea; politica de coeziune este de fapt politica ce ne ajută să trăim la fel ca în Vest. Va trebui ca guvernele care vor gestiona această politică să o facă mai eficient, să nu mai rămânem ca țară, cu bani nealocați pentru mediu, autostrăzi etc.

În comparație cu perioada de programare 2007-2013, normele adoptate pentru instrumentele financiare aferente perioadei 2014-2020 sunt neprescriptive în raport cu sectoarele, beneficiarii, tipurile de proiecte și de activități care urmează să fie sprijinite. Statele membre și autoritățile de gestionare pot utiliza instrumente financiare în legătură cu toate obiectivele tematice care intră sub incidența programelor operaționale și pentru toate fondurile, în cazul în care acest lucru este eficient și eficace. Noul cadru conține, de asemenea, norme clare care să permită o combinare mai adecvată a instrumentelor financiare cu alte forme de sprijin, în special cu subvențiile, întrucât aceasta stimulează mai intens elaborarea de sisteme de asistență bine adaptate, care respect necesitățile specifice ale statelor membre sau regiunilor. Instrumentele financiare reprezintă o categorie specială de cheltuieli, iar elaborarea și punerea lor în aplicare cu succes depinde de o evaluare corectă a deficiențelor și necesităților identificate pe piață. Prin urmare, în contextul unui program operațional, există o nouă dispoziție, potrivit căreia instrumentele financiare ar trebui să fie elaborate pe baza unei evaluări ex ante, care să fi identificat deficiențele pieții sau situațiile de investiții sub nivelul optim, necesitățile respective de investiții, posibila participare a sectorului privat și valoarea adăugată rezultată a instrumentului financiar în cauză. O astfel de evaluare ex ante va contribui, de asemenea, la evitarea suprapunerilor și contradicțiilor dintre instrumentele de finanțare puse în aplicare de diferiți actori pe diverse niveluri.

Ca efecte practice ale acestei perspective financiare pot menționa:

Noile regulamente prevăd ca statele membre și autoritățile de gestionare să beneficieze de o mai mare flexibilitate în elaborarea programelor, atât de a alege între realizarea de investiții cu ajutorul subvențiilor sau al instrumentelor financiare, cât și de a selecta cel mai potrivit instrument financiar. De asemenea, acestea oferă mai multă claritate și certitudine cadrului juridic și de politică al instrumentelor financiare. Dintr-o perspectivă bugetară, consolidarea instrumentelor financiare, ca fiind catalizatori de resurse publice și private, va ajuta statele membre și regiunile să atingă nivelurile de investiții strategice necesare punerii în aplicare a strategiei Europa 2020. Mai mult, dacă instrumentele financiare sunt aplicate la scară mai largă și adaptate corespunzător necesităților specifice ale regiunilor și destinatarilor țintă ale acestora, accesul la finanțare poate fi în mod semnificativ îmbunătățit în beneficiul unei palete largi de actori socio-economici din teritoriu. Instrumentele financiare pot servi, de exemplu, întreprinderilor care investesc în inovație, gospodăriilor care doresc să îmbunătățească performanța locuinței lor în materie de eficiență energetică, indivizilor care urmăresc punerea în practică a ideilor lor de afaceri, precum și infrastructurii publice sau proiectelor de investiții productive care îndeplinesc obiectivele strategice ale politicii de coeziune și furnizează rezultatele așteptate ale programelor acesteia

În acest context trebuie să menționez faptul că în perioada 2007–2014 România a primit în total, 25 miliarde euor și a plătit 10 miliarde euro, numai fonduri structurale post-aderare –inclusiv agricultura; numai fondurile sunt 9 miliarde. Așadar, suntem pe plus cu 14 miliarde euro în relația cu UE la 8 ani după aderare.

Scopul urmărit de Comisie prin perspectiva financiară 2014-2020 vizează următoarele aspecte:

– finanțarea politicilor europene pentru care finanțarea nu poate fi asigurată integral de SM (statele membre);

– respectarea principiului solidarității, prin asigurarea sprijinului pentru regiunile mai slab dezvoltate;

– finanțarea intervențiilor pentru finalizarea creării pieței unice a UE;

– asigurarea sinergiilor și a economiilor de scală prin facilitarea cooperării și identificării unor soluții comune pentru problemele la care SM nu pot găsi singure răspuns;

– asigurarea unui răspuns la provocările actuale –mediu, schimbări climatice, ajutor umanitar, schimbări demografice și cultură).

Perspectiva financiară 2014-2020 se bazează așadar pe următoarele principii fundamentale:

– concentrarea pe prioritățile politicilor cheie;

– concentrarea pe valoare adăugată la nivel UE

– concentrarea pe impact și pe rezultate

– asigurarea de beneficii reciproce la nivelul întregii UE.

Pentru implementarea acestor principii Comisia Europeană a redefinit programele și instrumentele ce vor fi utilizate în această perspectivă financiară 2014-2020, astfel:

– rezultatele vor fi evaluate funcție de contribuția la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa 2020;

– vor fi introduse condiționalități în cadrul instrumentelor și programelor, pentru a încuraja SM să atingă obiectivele și rezultatele scontate;

– asigurarea complementarității între finanțarea de la bugetul UE și finanțarea privată, inclusiv prin utilizarea garanțiilor de la bugetul UE pentru proiecte de investiții.

CAPITOLUL II

NOUL MODEL DE BUSSINESS EUROPEAN

versus AMERICAN

2.1. Principalele elemente de identitate ale modelului european de bussiness

În acest subcapitol al prezentei lucrări de disertație voi trata o serie de elemente pe care le consider de bază în identificarea modelului de afaceri european.

Europenii nu sunt ca poporul american. They're more creative, more patient, and a lot calmer.Sunt mai creativi, mai răbdători și mai calmi și mWalk into a negotiation with a clear goal in mind.erg într-o negociere de afaceri cu un obiectiv clar în minte. Consider că la nivelul anului 2015 Be respectful with opponents, make concessions, and find a way to reach mutual ground.este timpul pentru noi modele de afaceri, care să profite la maximum de evoluțiile tehnologice și de stilul de viață trepidant din aceste vremuri. În acest context consider că elementele de bază ale modelului european de afaceri sunt:

Comerțul. Economiile puternice și cele mai sărace din Uniunea Europeană sunt mult mai bine integrate față de oricare altă parte din lume, rezultând o convergență mai rapidă a standardelor de viață comparativ cu cea a veniturilor.

Finanțele. Europa este singura regiune unde capitalul privat sub toate formele lui – investiții străine directe, financiar și nonfinanciar circulă în sensul „top-down”, de la țările mai bogate la cele mai sărace și de la economiile cu creștere redusă la cele cu creștere rapidă.

Antreprenoriatul. Inițiativa privată este orientată pe profit, dar în același timp poartă o mai mare responsabilitate pentru consecințele sociale și de mediu, decât în oricare parte a lumii.

Inovarea. Cercetarea, dezvoltarea (R&D) și educația superioară recunoscute în restul lumii ca efect „spillover” al economiei (dinspre economie către intervenția publică) sunt considerate în Europa ca fiind în primul rând în responsabilitatea statului.

– Munca. Angajații din Europa se bucură de cele mai avantajoase politici în domeniul protecției împotriva abuzurilor angajatorilor, salarizării, securității postului, asigurării pentru șomaj, a concedierilor, pensiilor, etc.

– Guvernarea. Guvernele naționale din UE sunt redistributive și au cea mai avansată coordonare supranațională din lume.

În acest context performanța oricărei companii nu se rezumă în mod simplist doar la rezultatele financiar-contabile superioare, respectiv profitabilitate maximă, echilibru financiar stabil, capacitate de a genera cash necesar funcționării și extinderii în perspectivă, ci vizează toate aspectele non-financiare și financiare ale activității sale. Investitorii nu sunt interesați numai de trecutul istoric al companiei, reflectat în mod relevant de indicatorii financiari ci mai ales de perspectivele viitoare de dezvoltare generate de resursele materiale, financiare, umane, informaționale și organizaționale ale acesteia.

Conceptul de performanță globală a companiei are la bază teoria deținătorilor de interese. Managerii nu pot maximiza valoarea firmei dac[ ignoră interesele partenerilor săi sociali: acționari, salariați, creditori, furnizori, clienți etc. Performanța firmelor cotate este influențată semnificativ de forma de guvernare corporativă, respectiv de capacitatea factorilor decizionali de a identifica și armoniza interesele celor mai semnificativi parteneri sociali ai acestora. Armonizarea acestor interese se asigură prin intermediul sistemului de guvernanță corporativă (în engleză corporate governance).

Într-o lume în care ierarhiile și valorile de orice fel sunt într-o continuă reașezare, simțim nevoia tot mai apăsătoare de rigoare, transparență, deschidere și, nu în ultimul rând, de responsabilitate, mai ales în domeniul vieții publice, domeniu în care suntem, deopotrivă, actori și spectatori. Toate aceste principii fundamentale pentru existența unui climat organizațional adecvat realizării obiectivelor stabilite, sunt promovate de guvernanța corporativă, concept care își așează temelia pe patru mari ,,stâlpi” și anume: responsabilitate, integritate, deschidere și competență.

Dezvoltarea modelului de afaceri european are la bazǎ următoarele argumente:

necesitatea dezvoltǎrii unor soluții pentru problemele și oportunitǎțile referitoare la diversitatea culturalǎ, economicǎ, politicǎ și socialǎ specificǎ spațiului european;

elaborarea unei strategii coerente de dezvoltare a tuturor resurselor, pe considerentul cǎ numai o strategie economicǎ europeanǎ poate raspunde eficient provocǎrilor mediului concurențial global;

reformarea managementului organizațiilor europene, astfel încât modelele naționale de management sǎ poatǎ depăși barierele economice, sociale și culturale existente;

extinderea spațiului Uniunii Europene, introducerea monedei unice europene și dezvoltarea unui cadru instituțional, juridic și legislativ care guvernează spațiul Uniunii Europene, reglementând rapoartele dintre state;

-trecerea de la ideea de concurențǎ între țǎrile Europei la cea de competiție între companiile europene;

angajarea de către companiile multinaționale strǎine a unor manageri europeni pentru a asigura o abordare managerialǎ unitarǎ la nivelul tuturor filialelor acestora.

Aș putea aprecia că viabilitatea bussinessului uropean este dependentă de succesul Uniunii Europene pe plan economic și social, în condițiile economiei și concurenței globale, care se poate realiza potrivit principiului: ceea ce este bun și agreat într-un anumit model național trebuie menținut și generalizat prin adaptare la ceilalți, iar ceea ce este neviabil și păgubos trebuie să dispară treptat, printr-un proces de omogenizare ce presupune apropierea fără a exclude unitatea în diversitate în cadrul Uniunii Europene.

Principalele caracteristici ale sistemului de afaceri european sunt:

flexibilitatea managementului în afacere

Aceastǎ particularitate a modelului european de management al resurselor umane are mai multe sensuri. În primul rând este vorba de diversitatea economică, socialǎ, culturalǎ și politicǎ care caracterizeazǎ spațiul european. Din acest punct de vedere managerii companiilor multinaționale care acționeazǎ în Europa trebuie sǎ dispunǎ de capacitatea de a înțelege și a interpreta această diversitate și complexitate.

În Olanda principiul care stǎ la baza relațiilor dintre manageri și angajați îl reprezintǎ consensul. Angajații din companiile olandeze manifestǎ un grad sporit de rezistențǎ fațǎ de formalizarea practicilor de resurse umane în stil francez. În Olanda managementul resurselor umane se bazeazǎ pe o comunicare cât mai bunǎ între manageri și angajați.

În Germania, Franța, Belgia, Luxemburg au fost elaborate o serie de norme și reglementǎri legislative care obligă companiile ca, în funcție de numărul de angajați, să recunoască activitatea sindicatelor și sǎ le consulte într-o serie de probleme cu implicații directe la nivelul forței de muncǎ.

un grad foarte mare de mobilitate a forței de muncǎ

Pentru spațiul european, circulația persoanelor și respectiv, a forței de muncǎ prezintǎ o importanțǎ deosebitǎ. Globalizarea și internaționalizarea piețelor sunt factori care determinǎ noi comportamente migratorii, fenomenele migratorii temporare având o semnificație aparte. Mobilitatea forței de muncă permite realizarea transferului intercultural.

existența unor valori și comportamente specifice modului de viațǎ european care permit integrarea sub raport politic, social, economic și cultural. Între acestea, pot fi menționate: cultura religioasǎ, preocuparea pentru protecția mediului, guvernǎrile democratice din țǎrile europene.

orientarea cǎtre resursele umane

În opinia managerilor europeni, resursele umane sunt cele care asigurǎ progresul, considerându-le ca fiind investiții strategice ale companiilor. O astfel de orientare este susținutǎ, din punct de vedere practic, de preocupǎrile companiilor pentru calitatea vieții propriilor salariați, asigurarea unor condiții de muncǎ corespunzǎtoare, dezvoltarea și motivarea resurselor umane de care dispun. Din punctul de vedere al legislației, modelul european de management al resurselor umane este limitat de o serie de constrângeri legislative specifice atât Uniunii Europene, cât și fiecǎreia dintre țǎrile din spațiul european. De asemenea, acesta este limitat și de un grad sporit de intervenție a statului în reglementarea strategiilor și politicilor de resurse umane la nivel național.

asigurarea sǎnǎtǎții și bunǎstǎrii în muncǎ a salariaților reprezintǎ una dintre principalele coordonate ale afacerilor europene cu precădere în domeniul securității și sănătății în muncă.

În acest context, consider că trebuie să evidențiez conceptul de euromanagement- care ca disciplină de studiu s-a afirmat în anii ’90 și are drept obiect de cercetare o realitate specifică și complexă: concepția și practica de management a organizațiilor europene. Elementele care definesc superficialitatea europeană și care sunt împărtășite de toți cei care se identifică drept cetățeni ai Europei, fie ei cetățeni individuali sau corporaționali, reprezintă baza comună a modelului european de comportament și management. Euromanagementul este un mozaic de modele naționale de management. Analiza din punct de vedere al culturii manageriale a țărilor europene împarte spațiul Uniunii Europene în cinci grupe culturale:

-nordică (Suedia, Finlanda, Danemarca, Olanda),

– germanică (Germania, Austria),

– latină (Franța, Spania, Portugalia, Luxemburg, Italia, Belgia),

– engleză (Marea Britanie și Irlanda)

– estică (Grecia, România, Turcia, Polonia).

În opinia unor specialiști, bussinessul european este caracterizat de o serie de trasături specifice, precum:

-lipsa unei identități naționale a managementului la nivelul întregii Europe, comparativ cu modelele de management american și japonez;

– inexistatea unui limbaj cultural comun;

– schimbările apărute la nivelul spațiului european sunt mult mai complexe decât în SUA și Japonia; procesul de extindere a Uniunii Europene către sud-estul Europei generează o serie de mutații din punct de vedere economic, social și politic;

– ritmul rapid de asimilare a cunoștințelor în domeniul tehnologiei și comunicațiilor;

– managerii companiilor europene trebuie să dispună nu numai de abilități manageriale, fiind necesare și abilitățile sau competențele lingvistice în ceea ce privește folosirea unor limbi străine;

– necesitatea de a dezvolta noi forme de organizare a muncii și de a spori flexibilitatea organizațiilor în mediul de afaceri, scopul de a folosi diversitatea sși complexitatea culturală, socială, politică, economică pentru a obține avantajul competitive.

În concluzie, modelul european de afaceri va înregistra o dezvoltare și mai puternică în viitorul apropiat, și în mod evident acesta nu se va limita doar la dimensiunile economice, politice și sociale, ci va îngloba și diferențele culturale, care îl vor individualiza și mai mult în raport cu modelele de afaceri din alte state.

Chiar dacă nu se poate aprecia pe deplin că există și că se poate aplica în statele membre ale Uniunii Europene un model cultural de afaceri, se pot totuși distinge unele valori care pot fi considerate europene și care ar putea constitui baza unui model european care să se regăsească, parțial chiar, în toate statele membre ale Uniunii Europene, creându-se astfel premisele pentru crearea unei alternative la managementul american sau la managementul japonez. În continuare mi-am propus să prezint câteva dintre aceste caracteristici culturale comune:

– toate popoarele europene sunt creștine;

– popoarele europene au creat importante mișcări artistice și literare;

– Europa a fost marcată de o gândire politică omogenă;

– toate țările continentului au rădăcini juridice comune;

– Europa a beneficiat de o tradiție umanistă comună;

– în țările europene există sisteme politice de guvernare democratice, bazate pe forme democratice de participare a cetățenilor la întreaga viață economică și socială;

– se manifestă un accent puternic pentru crearea de oportunități de dezvoltare la locul de muncă;

– se înregistrează, mai ales în țările nordice, creșterea participării indivizilor, grupurilor, organizațiilor la un proces de reconsiderare a moralei și a eticii precum și la redefinirea rolului acestora în economie, societate, politică;

– se constată mai ales în țările anglo-saxone, amplificarea relațiilor sociale multiple, în afara serviciului și a familiei, între parteneri sau asociați;

– crește valoarea autorealizării, care presupune egalitatea șanselor pentru tot mai mulți cetățeni, indiferent de țara de origine;

– se acordă o atenție sporită aspectelor afective și plăcute de la locul de muncă, atât la nivelul postului sau funcției ocupate, cât și al mediului ambiant;

– crește valoarea calității vieții, ceea ce permite situarea pe prim plan a unor valori precum: pacea, drepturile omului și ale minorităților, protejarea mediului natural-ecologic, combaterea sărăciei, a șomajului, a consumului de droguri, a violenței, toate acestea constituind noi orientări în atitudinea cetățenilor statelor europene, având semnificația unei noi dimensiuni morale poate chiar la nivel global;

– crește importanța pe care o au securitatea și recompensele individuale, precum salariul, șansele personale, siguranța și calitatea locului de muncă.

Dincolo de aceste caracteristici culturale comune, există și câteva elemente de diferențiere, tot de natură culturală, dintre care le pot menționa pe următoarele:

– caracteristicile culturale specifice fiecăruia dintre cele cinci grupuri de state membre ale Uniunii Europene;

– caracteristicile culturale specifice fiecăruia dintre cele cinci grupuri de state membre ale Uniunii Europene, rezultate din abordarea diferențelor culturale realizată de Fons Trompenaars;

– istoria recentă care atestă parcurgerea de către o mare parte dintre statele membre ale Uniunii Europene (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania), România, Bulgaria, Croația a unei perioade de circa 50 de ani în care populația a fost obligată să accepte norme sociale neadecvate, sisteme sociale cu false valori, organisme politice impuse și nu alese în mod democratic, ceea ce a creat mari diferențe de natură socială și economică în comparație cu țările care nu au fost atinse de flagelul comunismului;

– unele diferențe, chiar dacă nu determinante, între religia catolică, mai implicată social, mai puțin dogmatică și religia ortodoxă, întâlnită doar în Grecia, România și Bulgaria.

În consecință, diversitatea valorilor culturale europene ar putea imprima în timp, pe măsură ce Uniunea Europeană se va consolida un specific al afacerilor europene, cu condiția afirmării necesității acestuia. În plus acest model de afaceri european trebuie să asigure o identitate europeană pentru toate componentele sistemelor de management practicate în organizațiile din Europa sau în companiile transeuropene.

Necesitatea conturării unui model de afaceri european a generat ample dispute în rândurile specialiștilor în management. Există, ca atare, atât argumente pentru acceptarea acestui concept, dar și opinii împotriva construirii unui model european.

În continuare voi prezenta câteva argumente pentru și opinii împotriva modelului european de afaceri. Dintre principalele obiecții în privința conceptului de afaceri european, pot menționa:

– diferențele de ritm în ceea ce privește procesele de internaționalizare a unor elemente de natură economică specifice statelor membre ale Uniunii Europene, precum piața capitalurilor, piața financiar-valutară;

– tendința companiilor mari europene mai degrabă spre internaționalizare, pentru a beneficia de diverse avantaje fiscale sau de disponibilitate a resurselor și de cost al acestora, decât spre transeuropenizare, care ar oferi, comparativ, avantaje mult mai mici, sau chiar nici unul;

– aprecierea identității companiilor mari europene drept o sursă de avantaj competitiv în sine, în condițiile în care pentru cele mai multe dintre acestea identitatea, stilul, climatul de muncă și cultura organizațională sunt elemente de diferențiere pe o piață extrem de concurențială;

– globalizarea activităților economice, fenomen indiscutabil care transcende frontiere fizice, culturale sau naționale.

Dintre argumentele care susțin necesitatea construirii, în ciuda tuturor dificultăților, a unui model de afaceri european le prezint pe următoarele:

• necesitatea elaborării de către companiile mari transeuropene a unor strategii comune, care să le permită să concureze cu alte companii mari din lume și pentru a câștiga această competiție;

• conturarea clară a unei tendințe de transeuropenizare a companiilor mari din Europa, ceea ce impune unele schimbări, precum: trecerea de la competiția dintre țările europene la competiția dintre companiile europene; creșterea mobilității resurselor umane, mai ales a managerilor companiilor transeuropene; realizarea de către companiile europene a unor importante investiții în capacități de producție în țări situate în afara Europei;

• înființarea de către unele companii mari americane, japoneze sau din alte țări a unor filiale de producție sau de comercializare în țări din Europa, unde este nevoie de manageri care să cunoască specificul managementului european;

• înființarea de către organizațiile transeuropene, apărute ca urmare a procesului de extindere a Uniunii Europene, a unor centre europene unice care să se ocupe cu managementul efectiv al acestor activități transnaționale.

Din analiza comparativă a obiecțiilor și a argumentelor pozitive, rezultă că este nu numai posibilă, dar și necesară crearea unui model specific european de afaceri, bazat pe principii și pe reguli acceptate de țările europene participante la schimbul internațional de valori. Acest model european are la bază diversitatea și complexitatea culturală, socială, economică și politică a contextului în care acționează, ceea ce impune ca managerii companiilor europene să dispună de capacitatea de a înțelege și de a interpreta corect diversitatea și complexitatea culturală. De fapt, managerii acestor companii – euromanagerii – trebuie să poată acționa într-un mediu cultural eterogen, să înțeleagă comportamente și atitudini diferite, să poată gândi și acționa în manieră transeuropeană.

Voi menționa în continuare câteva dintre elementele care conduc la conturarea modelului de afaceri european:

– asigurarea mobilității la nivel european a resurselor umane, premisă pentru realizarea unei cariere europene sau internaționale;

– asigurarea unei compatibilități între obiectivele companiilor mari europene și obiectivele concrete stabilite de comunitățile locale sau de guvernele țărilor europene;

– crearea unei identități proprii organizațiilor europene bazată pe valori economice și sociale specifice continentului;

– accentuarea rolului elementelor manageriale de natură informală, inclusiv a celor antreprenoriale, intraprenoriale, inovative;

– descentralizarea companiilor transeuropene în unități de afaceri, mai ușor de coordonat pe orizontala sistemului de management.

Sintetizând cele prezentate, consider că managementul companiilor devenite transeuropene ar urma să fie realizat de ceea ce se numește din ce în ce mai des astăzi manager de companie transeuropeană sau euromanager. Realizarea unui punct de vedere comun în privința modelului de management european, diferit de unul cultural, devine mai facilă dacă se cunosc unele dintre particularitățile managementului practicat în țările membre ale Uniunii Europene.

Evoluția mediului socio-economic și politic românesc, pe fondul integrării europene și euro-atlantice, aduce în atenția managerilor abilitați să asigure succesul organizațiilor, indiferent de sectorul în care operează (public sau privat), noi provocări la care sunt obligați să răspundă. Reacția managementului, indiferent de palierul la care este situat, trebuie să fie una corespunzătoare gradului de maturitate la care a ajuns mediul în care acționează; în acest context consider că universalitatea principiilor guvernanței economice și aplicabilitatea sa în sectorul public. Consider că orice abordare a managementului, la nivel de top sau de linie, ar trebui precedată de aprofundarea unor noțiuni generale despre mediul de control intern, guvernanță economică și managementul riscului.

Noțiunea de guvernanță continuă să fie într-un proces de adaptare la cerințele unei economii moderne, la globalizarea tot mai evidentă a vieții sociale și totodată la necesitățile de informare a investitorilor și a terțelor părți interesate în activitatea organizațiilor. ,,Combinația de procese și structuri implementate de consiliul de administrație pentru informarea, conducerea, administrarea și monitorizarea activităților organizației în scopul atingerii obiectivelor sale”. Totodată, tendințele actuale cu privire la exercitarea actului managerial atât la nivel public, cât și corporativ au în vedere conducerea organizației pe principiile guvernanței economice.

Prin urmare, guvernanța reprezintă sistemul prin care organizațiile sunt conduse și controlate, ori combinația de procese și structuri implementate de management pentru a informa, conduce, direcționa și monitoriza activitățile organizației în scopul atingerii obiectivelor acesteia.

Interesul manifestat în ultimul timp peste tot în lume pentru guvernanță îi conferă acesteia o conotație foarte largă, ce include: principii etice; responsabilitate socială; bune practici; activități de control.

În acest context, apărută în urma unor eșecuri spectaculoase în domeniul privat, într-o perioadă foarte scurtă de timp, guvernanța corporativă s-a dorit a fi o încercare de stăvilire a acestui curent și de a recâștiga încrederea pierdută în afacerile private. Lipsa de încredere a societății nu s-a limitat la companiile private, ci a afectat deopotrivă și instituțiile publice, precum și modul în care acestea erau conduse.

Cercetările cauzelor acestor eșecuri au relevat faptul că rădăcina răului o reprezintă sistemul de control intern defectuos; concluzia desprinsă se referă la două probleme principale pe care nevoia pentru îmbunătățirea guvernanței a încercat să le evidențieze: prima se referă la comportamentul profund lipsit de etică, corupt și fraudulos întâlnit la cei din vârful organizației, a doua se referă la nivelul strategic (corporativ) scăzut al managementului, unde membrii consiliului director sau cei din managementul de top nu reușesc să furnizeze direcția potrivită pentru organizație ori nu dispun de mecanismele care să identifice problemele semnificative sau slaba performanță și care să ia măsurile necesare pentru remediere.

Deși inițiativele pentru o guvernanță îmbunătățită au început în sectorul privat, principiile se aplică în egală măsură și în sectorul public.

De fapt, se poate spune că acest concept poate aduce plus valoare aici unde sunt în joc interesele contribuabilului și ale publicului larg, care au interesul ca instituțiile publice să fie bine conduse în furnizarea serviciilor publice.

La nivelul anului 2015 Uniunea Europeană este în are o serie de resurse financiare (prezentate în primul capitol al prezentei lucrări de disertație) și posibilitățile ei de dezvoltare viitoare se bazează pe următoarelor pârghii în contextual acestui nou model de afaceri:

urmărirea prioritară a intereselor pe termen scurt ale salariaților și managerilor, adică creșterea salariilor și a altor indemnizații, stabilitatea și protecția locurilor de muncă etc;

diminuarea ritmului restructurării și a reorganizării sau amânarea falimentului unor firme aflate în dificultate financiară;

vânzarea abuzivă a activelor firmelor conduse sau aflate în proprietate;

nerealizarea de investiții de modernizare, menținere sau dezvoltare a potențialului productiv al companiilor;

preluarea abuzivă a unor ponderi din ce în ce mai mari de capital de către acționarii majoritari;

satisfacerea intereselor acționarilor majoritari prin metode distructive de diminuare și transfer a averii acționarilor minoritari;

imposibilitatea utilizării unor programe de remunerare a managerilor în funcție de valoarea reală creată;

mobilitatea excesivă a personalului ca urmare a conflictelor interne și a lipsei unor programe de promovare și stimulare după criterii de valoare;

distribuirea cu întârziere sau nedistribuirea de dividende celorlalți acționari în scopul acordării de stimulente salariaților și managerilor la sfârșitul anului;

restricționarea tranzacționării de titluri de valoare pe piața de capital, ceea ce determină majorarea volatilității și a riscului investiției în titlurile respective;

menținerea unei atmosfere tensionate ca urmare a conflictului dintre management și/sau salariați și acționarii minoritari, sau a conflictului dintre acționarii majoritari și acționarii minoritari;

imposibilitatea implicării active a altor parteneri sociali, de exemplu a băncilor, în procesul de conducere a companiilor;

accesul redus la credite bancare datoritã furnizării defectuoase de informații și a calității acestora și inexistenței suficiente a garanțiilor;

imposibilitatea efectuării de achiziții sau preluări de către alte firme din domeniu în scopul eficientizării activității firmelor respective;

scăderea prestigiului pe piață a firmelor cotate etc.

Consider că noul model de business european condiționează hotărâtor nivelul performanțelor economico-financiare curente, dar și așteptările investitorilor privind oportunitățile viitoare de dezvoltare ale acestora. Astfel, pe de o parte calitatea modului de administrare și conducere reprezintă o variabilă non-financiară esențială de apreciere a performanței globale a companiilor cotate pe piața de capital. Pe de altă parte, piața de capital prin intermediul funcțiilor de redistribuire a capitalului disponibil și de finanțare a investițiilor cele mai rentabile, poate contribui hotărâtor la îmbunătățirea sistemul de guvernare a companiilor cotate și implicit la ameliorarea performanțelor lor, prin intermediul achizițiilor și fuziunilor sau prin implicarea activă a investitorilor instituționali în cadrul managementului acestora.

2.2. Politicile de bussiness ale SUA în contextul noului model european de bussiness

În acest subcapitol al prezentei lucrări de disertație voi trata o serie de elemente pe care le consider de bază în identificarea modelului de afaceri american.

Ca și elemente de bază ale modelului de afaceri american pe care mi-am propus să le analizez voi evidenția următoarele:

a) Stilul managerial

Managerii americani practică un management participativ, care însă este greu de explicat în contextul tendinței lor spre operativitatea adoptării deciziilor. Stilul de management are la bază modelul anglo-saxon al capitalismului bazat pe reușita individului și a profitului pe termen scurt.

Stilul managerial manifestă o tendință puternic autoritară care este determinată de ideologia că statutul unei persoane este stabilit în exclusivitate de propriile performanțe în muncă.

Totodată, managerii au responsabilitatea deciziilor individuale, iar tradițional, managerii americani au pus accent pe distincția dintre activitățile manageriale și cele de execuție. Această distincție a fost întărită de prejudecata că managerii reprezintă și apără interesele proprietarilor, în timp ce restul salariaților acționează împotriva acestora.

Managerii și-au reținut anumite prerogative decizionale, precum dreptul de a aloca resursele și dreptul de a face recrutări și concedieri. Acest lucru a condus, în general, la reducerea participării executanților la procesele decizionale privind organizarea sau strategia firmei.

Managerii de vârf au responsabilități în obținerea rezultatelor la nivel organizațional și au și autoritate totală. În acest context rezultatul este că adoptarea deciziilor se face în exclusivitate de către manageri, iar natura relațiilor în cadrul organizațiilor americane este de tipul autoritate-responsabilitate.

Nivelul redus de participare a angajaților la procesul decizional a avut ca și rezultat formarea unui proces decizional centralizat în care predomină deciziile individuale. Ca urmare se poate observa în cadrul companiilor americane o predominanță a structurilor ierarhice înalte cu accentuarea pozițiilor manageriale specializate pe natura obiectivelor urmărite de organizație.

Lanțul de comandă este direcționat de sus în jos, cu o specializare înaltă a departamentului sau grupului de muncă și o responsabilitate concentrată la nivelul managerilor pentru toate deciziile ce influențează munca și motivarea angajaților.

Comunicarea internă în organizațiile americane se bazează pe schimbul de informații pe suport scris, tablouri de bord formalizate. Circularele, directivele și sugestiile scrise sunt omniprezente în cadrul firmei. Presiunea din partea acționarilor impune realizarea unor rapoarte regulate și actualizarea permanentă a previziunilor.

Ședințele operative prezintă unele particularități:

– sunt centrate pe un obiectiv dat;

– se finalizează prin decizii concrete și soluții precise;

– sunt conduse de un președinte de ședință care nu este neapărat la cel mai înalt nivel ierarhic, dar care dispune de o capacitate recunoscută de mediere.

Comunicarea precisă, stilul simplu și clar este preferată.

O formă specifică de management centrat pe activitățile de producție îl reprezintă managementul integrat al producției care reunește de o manieră interdependentă trei abordări manageriale eficace ale activității de producție:

-Tehnologia de prelucrare– presupune realizarea activităților de producție având la bază un solid fundament informatic;

-Gestiunea stocurilor în timp real– asigură o diminuare substanțială a timpilor de stocare și aprovizionare, și concomitent a costurilor;

-Managementul calității totale– presupune perfecționarea continuuă a activităților și a elementelor implicate în această activitate și satisfacerea necesităților clienților.

Scopul managementul integrat al producției îl reprezintă eliminarea barierelor dintre fazele, funcțiile și scopurile producției pentru a crea un sistem centrat pe obținerea de valoare adăugată.

b) Politica de resurse umane

În cadrul companiilor americane- angajații sunt recrutați cu rapiditate și sunt eliberați din funcție tot atât de rapid. Însă a fi concediat nu reprezintă un stigmat, americanii având tendința de a schimba frecvent firma și locul de muncă.

Datorită acestei flexibilități a angajaților americani, firmele preferă să schimbe personalul în funcție de nevoi, în loc să investească în pregătirea acestuia. Această politică este reflectată de faptul că cele mai mari investiții în resursele umane sunt orientate către domeniul selecției și recrutării.

În managementul resurselor umane firmele americane își stabilesc următorul scop general: îmbunătățirea motivării ca premisă de creștere a eficienței utilizării resursei umane.

În activitățile specifice managementului resursei umane sunt angajate trei categorii de persoane:

– prima categorie – poartă întreaga responsabilitate în acest domeniu și este reprezentată de managementul de nivel superior, respectiv președintele companiei care impune un anumit climat de muncă, fiind ajutat de directorii executivi în stabilirea obiectivelor și politicilor din acest domeniu.

– a II- a categorie- reprezentată de toți managerii companiei, care pun în practică politica de resurse umane.

– a III-a categorie- reprezentată de departamentul de personal care are rolul activ în procesul de adoptare a deciziilor legate de resursa umană la nivelul organizației și de elaborare a strategiei din perspectiva resurselor umane.

Individualismul agresiv este stăpânit în interiorul companiei, prin reguli stricte privind activitatea internă și circuitul documentelor.

Promovarea are la bază:

– calitățile,

– nivelul de pregătire,

– vechimea personalului.

Vârsta managerilor de vârf sprijină concluzia conform căreia experiența joacă un rol important în promovarea în funcții de conducere.

Pregătirea în domeniul managementului se realizează în primul rând la nivel individual, în școală unde se pun bazele gândirii economice. Diploma universitară este considerată a fi un punct de plecare indispensabil, completat mai târziu printr-o pregătire în afaceri. Companiile asigură ulterior o pregătire a personalului, atât prin programe în afara ei, în școli și universități specializate, cât și în interiorul companiilor.

Motivarea managerilor și a salariaților americani nu are conotații complexe ca în cazul managerilor companiilor europene sau orientale, constând în general în recompense financiare.

Metode de motivare:

– acordare de prime,

– acordarea de participații la profit sau de acțiuni preferențiale,

– oportunități de promovare pentru tinerii angajați.

Emoția competiției și șansa de a demonstra capacitatea de a rezolva probleme satisfac aspirațiile multor tineri americani. Dar, spre deosebire de europeni, americanii au nevoie de receptivitate, de încurajare permanentă și de laude din partea superiorilor.

c) Etica în afaceri

O trăsătură de bază a culturii manageriale americane o reprezintă în prezent obținerea consensului asupra a ceea ce este bun și drept, asupra a ceea ce este cinstit, corect și responsabil.

La nivelul anului 2015 se pune un accent tot mai mare pe elaborarea și adoptarea codurilor de etică, având ca obiective principale:

-păstrarea consumatorilor-clienți,

-protejarea consumatorilor-clienți,

-protejarea colectivității.

Aceste coduri de etică își propun promovarea unor atitudini și comportamente adecvate în folosul angajaților, dar și al companiilor americane, care să permită reglarea situațiilor de criză prin intermediul unor sisteme de comunicare specifice.

Nu trebuie neglijată importanța codurilor de etică, pentru manageri acestea fiind o modalitate de control și un instrument de apreciere privind respectarea și îndeplinirea responsabilităților.

Sintetizând cele expuse până acum pot afirma că punctele tari și punctele slabe ale modelului de afaceri american sunt:

Puncte tari:

concentrarea pe profit și eficiență

promovarea pe baza calităților și a eficienței

flexibilitatea

accentual pus pe motivare în vederea creșteii eficienței

managementul calității

experiența capitalismului

structurarea și organizarea clară a companiei.

Puncte slabe:

Preferința managerilor americani pentru câștiguri măsurabile și pe termen scurt în defavoarea investițiilor pe termen lung în activitatea de cercetare și în echipamente mai productive.

Dezvoltarea activității prin fuziuni și achiziții și mai puțin prin dezvoltarea și lansarea de produse noi și cucerirea de noi piețe.

Concentrarea managerilor asupra carierei proprii și mai puțin asupra bunăstării firmei ca întreg.

Pregătirea preponderent financiar-contabilă a managerilor de vârf, fapt ce face ca firma să fie condusă pe baza cifrelor, fără a lua în considerarea caracteristicile tehnice ale produselor, specificul domeniului de activitate etc.

Consumul inutil de timp și de bani în conflicte cu sindicatele, cu autoritățile publice și cu alte companii.

Referitor la anagajatul american pot menționa o serie de trăsături specifice și anume:

este afiliat la un sindicat puternic;

sindicatele de ramură poartă negocieri la nivel național, cu reprezentanții companiilor, scopul lor final fiind acela de a stabili termenii contractului de muncă colectiv. În schimb, sindicatele profesionale tind să negocieze numai la nivel local. Organizațiile internaționale ale acestor sindicate nu se implică în negocieri colective. Reprezentanții organizațiilor internaționale oferă sprijin și expertiză sindicatelor locale, acestea din urmă fiind cele care poartă negocierile;

relațiile sindicate-management au fost întotdeauna tensionate. Angajații sunt atrași de afilierea la aceste sindicate datorită faptului că reprezentarea colectivă le permite să negocieze cu managerii companiilor de pe o poziție de egalitate.

Sindicatele au avut o contribuție deosebită la îmbunătățirea condiției muncitorilor, în principal prin negocierea creșterilor salariale, a beneficiilor extrasalariale și a îmbunătățirii mediului de muncă;

Dă dovadă de pragmatism având mentalitatea „Time is Money”;

flexibilitate – tendința de a schimba frecvent locul de muncă;

dă dovadă de individualism;

promovare pe motive de eficiență;

dobândirea pregătirii profesionale în scoli și universități, dar și prin cursuri de perfecționare ulterioară;

motivare financiară în cea mai mare parte;

spiritul de competiție;

demonstrarea unor caracteristici speciale în procesul de negociere.

-se comportă familiar încă de la început.

-analizează propunerile din perspectiva rentabilității investițiilor sau a termenului de obținere a rezultatelor;

-sunt insistenți și consideră că întotdeauna există o soluție.

-privesc negocierea ca pe o problemă ce se rezolvă prin compromisuri;
-consideră stilul american ca fiind cel mai bun;

-folosesc adesea forța ca argument, respectiv votul majorității, și nu își pierd timpul să obțină consens.

În continuare în cadrul acestui capitol al prezentei lucrări de disertație ca analiză comparativă mi-am propus să evidențiez diferențele de de practici manageriale în ce privește planificarea și organizarea, diferențe ce ilustează mai mult decât o diferență de abordare a managementului, ci și diferențe de mentalitate și culturale între cele două segmente aplicate în cadrul unei companii:

Sintetizând cele prezentate în acest capitol al prezentei lucrări de disertație pot afirma că dacă în cadrul modelului american de business accentul se pune pe responsabilitatea socială a firmei, în cadrul noului model european de business se pune accent deosebit pe respectarea drepturilor omului și, ulterior pe conceptul de responsabilitate socială.

Așadar, datorită diversității extreme a contextului cultural-istoric european, sesizarea și interpretarea corectă a particularităților noului model de business european este posibilă doar ca urmare a unei analize puternic contextualizate.

Statele membre ale Uniunii Europene au fost grupate în cinci grupe: țări anglo-saxone, țări nordice, țări latine și din sudul continentului, țări din centrul continentului, țări baltice.

Din punct de vedere cultural-istoric există atât caracteristici cultural comune, cât și elemente de diferențiere.

Contextul european se caracterizează prin: piață unică, spațiu european, politici comune, monedă unică, extindere spre estul continentului, redimensionarea relațiilor cu alte țări sau regiuni economice ale lumii.

În privința conceptului de management european există atât argumente pentru cât și argumente împotrivă, în statele membre ale Uniunii Europene funcționând trei tipuri de companii mari: grupurile industriale, holdingurile industriale, conglomeratele financiare.

În companiile europene se folosesc următoarele tipuri de structuri organizatorice: structura de tip funcțional-simplă sau compusă, structura de tip divizional, structura de tip holding-simplu sau complex.

Cu toate diferențele de natură geografică, socială, economică, legislativă, culturală dintre statele membre ale Uniunii Europene, se conturează pentru viitor (2014-2020) unele perspective comune ale managementului european.

‎

CAPITOLUL III

ANALIZĂ COMPARATIVĂ:

COMPETITIVITATE VERSUS COEZIUNE

În acest capitol al prezentei lucrări de disertație mi-am propus să fac o scurtă incursiune în vastul și complexul domeniu al competitivității în oglindă cu cel al coeziunii, pornind de la o analiză statistică a Românei la finalul anului 2014.

3.1. Regiunile de dezvoltare din România. Prezentare și analiză

România are o istorie relativ recentă în ceea ce privește politica de dezvoltare regională, primele politici în acest sens fiind introduse în perioada economiei de comandă: 1947 – 1989, cu ocazia celor două reorganizări teritoriale: în 1950 (regiuni, raioane și comune) și în 1968 (județe, orașe și sate).

Perioada 1947-1989 a fost caracterizată de obiectivul dezvoltării teritoriale echilibrate. Primele încercări concrete de a reduce diferențele de dezvoltare între regiuni au fost realizate în perioada comunistă, dar rezultatul politicii socialiste a fost unul nefast, datorită investițiilor în centre urbane mici care au determinat migrația populației dinspre zona rurală înspre zona urbană și astfel destabilizarea echilibrului urban-rural. De asemenea, centrele urbane mici care s-au dezvoltat în această perioadă au fost create în jurul unei ramuri monoindustriale care după căderea comunismului au falimentat, astfel încât investițiile realizate nu s-au dovedit a fi durabile.

După căderea comunismului, problemele dezvoltării regionale nu au prezentat importanță pentru decidenții politici până la semnarea la 1 februarie 1993 a Acordului European de Asociere a României, care a intrat în vigoare în anul 1995 și a determinat începutul pregătirilor României pentru aderarea la UE și, implicit, adoptarea viziunii europene în dezvoltarea regională. Cadrul legal și structurile instituționale necesare pentru implementarea conform viziunii UE a politicii de dezvoltare regională în România au fost create ca răspuns funcțional la nevoia de absorbție a fondurilor de pre-aderare. Practic, aplicarea politicii de dezvoltare regională în România a demarat prin adoptarea în anul 1998, a Legii nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabilește obiectivele, cadrul instituțional, competențele și instrumentele specifice pentru a îndeplini planurile strategice la nivel regional. Prin această lege, au fost create prin libera asociere a județelor – 8 regiuni de dezvoltare, care la rândul lor cuprind un anumit număr de județe, fiecare dintre județele respective având la rândul lor un anumit număr de orașe, comune și sate.

Pot spune astfel că există o anumită ierarhizare a elementelor component iar elementele componente luate separat se caracterizează prin dinamică intrând în interacțiune unele cu altele. Sistemul de bază sau întregul este format din: Regiunile Nord Est, Sud Est, Sud Muntenia, Sud Vest Oltenia, Vest, Nord-Vest, Centru și București-Ilfov, iar subsistemele cuprind județele, orașele, comunele și satele componente. Regiunile de Dezvoltare ar trebui să reprezinte un sistem de dezvoltare economic care să aibă ca finalitate creșterea bunăstării locuitorilor din cadrul său. Regiunile de dezvoltare de nivel NUTS II sunt configurate ca unități teritorial-statistice (unități standard cu o arie medie de 13.000 de km2 și o populație de aproximativ 2,5 milioane de locuitori), fără personalitate juridică sau competențe decizionale la nivel regional.

Tabel nr.2: Regiunile de Dezvoltare ale României și componența lor

Sursa: Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea regională

Populația României reprezintă numărul de locuitori care se află în interiorul granițelor acesteia având drept criterii domiciliul acestora. Populația României înregistrată la Recensământul Populației din anul 2012 a fost de 20.254.866 locuitori, iar la 1 august 2014 a fost de 19.464.689 locuitori. Populația stabilă recenzată din România a scăzut cu peste 2,6 milioane de persoane în ultimul deceniu, ajungând la 19.043.767 de persoane,  în timp ce persoanele plecate pe perioadă îndelungată sunt în număr de 1.281.264. Populația masculină reprezintă 48,7%, iar cea feminină, 51,3%. Densitatea acesteia este de 79,9 loc/km pătrat. Pe ansamblu, în decursul acestui secol populația a crescut continuu, dublându-se de la 10 milioane în anul 1891 și 12,8 milioane în anul 1912 la 22,7 în anul 1992 cu o densitate de 95 locuitori pe km pătrat. După anul 1990 pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial populația țării a scăzut continuu, motivele fiind multiple. Cea mai mare populație stabilă înregistrată în ultimii 64 de ani a fost cea din anul 1992, când numărul românilor a ajuns la peste 22,8 milioane.

La 30 august 2014 cifrele erau următoarele:

populația stabilă – 19.042.936 locuitori;

persoane prezente – 18.384.049;

persoane plecate pe perioadă îndelungată – 910.264;

persoane prezente temporar – 301.679;

persoane temporar absente – 658.972.

Distribuția populației pe zone de locuit este de 55,20% în zona urbană și 44,80% în zona rurală. Rata natalității este de 9,1 la mia de locuitori (în august 2014) iar cea a mortalității de 12,1 decese la mia de locuitori (în august 2014).

Speranța de viață la naștere este de:

aproximativ 69,8 de ani pentru bărbați;

aproximtiv 77,4 ani pentru femei.

Rata totală a fertilității este de 1,3 copii născuți/femeie în anul 2014.

Grafic nr.1: Evoluția populației ocupate (mii persoane)

Sursa: date INS

În ce privește numărul salariaților, acesta a evoluat de la 4.591 mii persoane în anul 2003 la 5.046 mii în anul 2008, 4.376 mii în anul 2010 și 4.349 mii în anul 2014 (Grafic nr.2). Toată creșterea de 455 mii persoane realizată în intervalul 2003- fost depășită de diminuarea cu 697 mii persoane în anul 2011 față de anul 2008.

Grafic nr.2: Evoluția numărului de salariați (mii persoane)

Sursa: date INS.

Figura nr.1 – structura populației ocupate civile pe sexe și sectoare de activitate

Repartizarea resurselor de muncă pe regiuni de dezvoltare reliefează următoarele aspecte:

regiunea Nord-Est asigură 17,1% din resursele de muncă ale României, populația în vârstă de muncă reprezentând 17,0% din populația în vârstă de muncă pe țară;

regiunea Sud-Muntenia dispune de 14,8% din resursele de muncă ale țării, cu o populație în vârstă de muncă de 2092,1 mii persoane, respectiv 14,9% din populația în vârstă de muncă a țării;

regiunea Sud-Est concentrează 13,2% din resursele de muncă la nivel național și 13,2% din populația în vârstă de muncă.

Cea mai mare rată de ocupare a resurselor de muncă a fost de 79,5% și a revenit regiunii Bucuresti-Ilfov.

Dintre celelalte regiuni, valori mai ridicate s-au înregistrat în regiunile:

Nord-Vest (65,0%),

Vest (64,0 %)

Și cele mai scăzute în regiunile:

Nord-Est (49,7%) și

Sud-Est (53,0%).

În aproape toate regiunile, rata de ocupare a înregistrat valori mai ridicate pentru persoanele de sex masculin comparativ cu cele de sex feminin.

Ecartul dintre ratele de ocupare pentru cele doua sexe a avut valori cuprinse între 7,0 puncte procentuale (regiunea Vest ) și – 1,4 puncte procentuale (regiunea Nord-Est).

Din distribuția populației ocupate civile pe regiuni de dezvoltare, se observă că în regiunea Bucuresti-Ilfov se concentreaza cea mai mare proportie a persoanelor ocupate (14,6%), iar in regiunile Vest si Sud-Vest Oltenia cele mai mici proportii (9,8% si respectiv 9,9%).

Figura nr.2 – Populația ocupată civilă pe regiuni și sectoare de activitate ale economiei naționale

Analiza structurii populației ocupate civile pe sectoare de activitate evidențiază că în regiunile Nord-Est și Sud-Vest Oltenia s-au înregistrat cele mai mari ponderi ale persoanelor care lucrau în activitățile agricole (41,5% și 40,1%). Industria și construcțiile concentrau 34,3%, respectiv 33,7% din persoanele ocupate ale regiunilor Vest și Centru. În servicii își desfășurau activitatea peste 40,0% din persoanele ocupate din regiunile:

Vest (40,8%),

Centru (42,1%) și

București-Ilfov 70,2%.

La 1 ianuarie 2014, cea mai mare parte a populației ocupate civile a fost constituită din salariați în regiunile:

București-Ilfov (81,6%),

Vest (60,9%) și

Centru (58,2%).

Cele mai mici ponderi s-au înregistrat în regiunile:

Nord-Est (44,0%)

Sud-Vest Oltenia (45,8%)

Sud – Muntenia (47,0%).

Ponderea patronilor în totalul populației ocupate civile depășea ponderea pe țară (1,5%) în regiunile:

București-Ilfov (3,3%) și

Vest (1,8%).

Lucratorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați au deținut ponderi importante în populatia ocupată civilă a regiunilor:

Nord-Est (30,8%, respectiv 24,0%) si

Sud-Vest Oltenia (30,1%, respectiv 23,1%).

Analizând structura populației ocupate după statutul profesional se constată că salariații dețineau ponderile cele mai mari în București Ilfov (94,4%) și Centru (82,1%) iar cele mai mici în regiunile Nord Est (50,8%) și Sud Vest Oltenia (52,1%).Regiunile în care lucrătorii pe cont propriu dețineau ponderi semnificative în totalul populației ocupate au fost în general regiunile sărace, respectiv Nord Est 28,7%, Sud Vest Oltenia (23,3%) și Sud Muntenia (23,2%).

Așadar, piața muncii a înregistrat o ușoară revenire în anii 2013 și 2014, cu toate că unii indicatori arătau mai bine în anul 2012. Numărul de salariați din economie a crescut cu circa 49.000 de persoane, dar și numărul de șomeri a crescut cu 49.000 de persoane, iar salariile au fost mai mari cu 3,7% față de anul anterior. Numărul de salariați a ajuns în anul 2014 la 4,36 milioane de persoane, în creștere cu 49.000 de persoane de la începutul anului.

Ritmul de creștere a noilor locuri de muncă a fost de aproape trei ori mai scăzut în anul 2013 față de anul 2012 (când au fost create 81.000 de noi locuri de muncă). Cele mai multe angajări au fost făcute în companiile care se ocupă cu activități de suport (firmele de outsourcing în special), în agricultură sau în hoteluri. Cu toate acestea, economia mai are de recuperat încă 380.000 de locuri de muncă pierdute în criză.

Paradoxul pieței muncii este foarte bine reflectat în indicatorii din anul 2013: deși s-au făcut 49.000 de noi angajări, s-au făcut și concedieri, numărul de șomeri crescând tot cu 49.000 de persoane.

La finele anului 2014, rata șomajului calculată de INS după standardele Biroului Internațional al Muncii (BIM) a ajuns la 7,1% (și un număr de 719.000 de șomeri), față de nivelul de 6,7% în 2012 (când erau peste 670.000 de șomeri). În ceea ce privește indicatorul privind creșterile salariale din anul 2013, de 3,7% (peste nivelul inflației de 1,5%), există două explicații: reîntregirea salariilor bugetarilor (care reprezintă un sfert din numărul total de salariați, adică 1,2 milioane de persoane) prin acordarea unei creșteri salariale de 15% de la începutul anului și creșterea salariului minim pe economie de la 700 la 800 de lei brut/lună în anul 2013 (în două etape, măsură care a influențat salariile a peste un milion de salariați).

Sintetizând cele expuse în acest subcapitol pot afirma că în România la nivelul anului 2015 în care am pășit deja, 45% din populație locuiește în mediul rural iar cele 9,1 milioane persoane cât reprezintă populația ocupată, 2,5 milioane (aproximativ 28%) sunt ocupate în agricultură. Dintre acestea, mai mult de un milion reprezintă numărul lucrătorilor familiali neremunerați. În același timp, ponderea agriculturii în PIB este de 7-8%.

În sectorul secundar (industrie și construcții), fenomenul a cunoscut o erodare continuă și intensă, dacă la începutul anilor 90 România se putea mândri cu una din cele mai ridicate proporții ale populației ocupate în acest sector (45,1%), în anul 2010 doar 29,9% mai erau ocupați în industrie iar în 2014 doar 28,8%.

Sectorul terțiar (al serviciilor) a cunoscut la rândul său o scădere ca număr de locuri de muncă (cu 155 de mii) însă pe fondul reducerii pe total a ocupării, ponderea populației ocupate în ramurile serviciilor a cunoscut o creștere, ajungând la 34,5% în 2010, la 36,5% în 2012 și la 42,2% în 2014, totuși suntem departe de țările foste comuniste, chiar, adică 55,2% Republica Cehă, 56,3% Slovacia, 59,5% Ungaria, 50,5% Polonia sau 52,1% Slovenia.

Așa cum am afirmat, deși în acest sector s-au redus numărul de locuri de muncă pe ansamblu, totuși sunt câteva ramuri care au cunoscut o dezvoltare explozivă în această perioadă, cum ar fi:

finanțe, bănci asigurări care prin schimbarea sistemului economic a cunoscut o creștere spectaculoasă, cu o creștere anuală de minim 5,6%;

comerțul care a înregistrat o creștere medie anuală de 4,8%;

administrația publică cu o creștere medie anuală de 4,7%

Celelalte ramuri care compun sectorul terțiar s-au comprimat, cele mai mari reduceri s-au înregistrat în:

Transporturi cu o scădere medie anuală de 5,9%;

Tranzacții și alte servicii prestate firmelor cu un ritm mediu de scădere de 0,5%.

Cei douăzecișicinci de ani au avut un impact semnificativ asupra ocupării, afectând volumul pieței forței de muncă, structura, eficiența, instituțiile și politicile ei. Volumul și structura ocupării forței de muncă sunt dependente de o serie de factori de natură diferită care acționează concomitent și adesea diferit ca sens și intensitate.

Sursa: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

Din totalul șomerilor înregistrați, 134.689 au fost șomeri indemnizați și 306.531 neindemnizați. Numărul șomerilor indemnizați a crescut cu 7.347 persoane, iar numărul șomerilor neindemnizați a crescut cu 4830 persoane față de luna precedentă. Ponderea șomerilor neindemnizați în numărul total al șomerilor (69,47%) scade față de luna precedentă cu 0,85%.

Tabel nr.3: Productivitatea socială a muncii în România la 31.12.2014

Sursa: INS (AMIGO) – Anuar Statistic 2014

3.2. Conceptul de competitivitate

Obiectivul general pe care mi l-am propus prin acest subcapitol este de a prezenta conceptul de competitivitate regională și de a sublinia importanța determinării competitivității la nivel regional pentru a putea evalua corect șansele de dezvoltare a unei regiuni. Din punctul meu de vedere măsurarea competitivității ar trebui să reprezinte un punct de interes pentru decidenți și formatorii de politici. Există institute de cercetare și organisme care calculează competitivitatea la nivel internațional, la nivel european și chiar la nivel național. Motivul pentru care consider că este important de măsurat competitivitatea este pentru a identifica punctele tari și punctele forte ale regiunii considerate și pentru a o putea îmbunătăți. Principalele deosebiri între indicii de măsurare a competitivității la nivel național sau regional de către institute internaționale și nivelul regional calculat de către instituții naționale constau în nivelul de omogenizare și generalizare a calculelor. În anumite situații pentru a putea obține o imagine elocventă la nivel internațional fie că este măsurată competitivitatea națională sau regională trebuie să se facă abstracție de anumite caracteristici naționale/regionale individuale care nu se regăsesc în cadrul celorlalte regiuni/state. Din acest motiv, pentru a putea ține seama de caracteristicile regionale dintr-un anumit stat, pentru a putea fi create politici luând în considerare aspecte ce individualizează regiunile componente ale unui stat, este bine de identificat un indice de calcul a competitivității la nivel național.

Consider că definiția cea mai potrivită a conceptului de competitivitate la nivel național sau regional este capacitatea unei națiuni/regiuni de a oferi un nivel de bunăstare economică și socială ridicat locuitorilor săi, cu un caracter sustenabil. Consider această definiție ca fiind în acord cu conceptul de dezvoltare regională care este procesul prin care se urmărește creșterea calității vieții unei regiuni prin încurajarea interdependenței regionale economice mai mult în cadrul regiunii considerate decât între această regiune și restul regiunilor. Prin această corelație este subliniată încă o dată legătura de cauzalitate reciprocă și deci importanța tratării problemei competitivității regionale concomitent cu politica de dezvoltare regională.

Pentru aceasta am avut ca reper câteva provocări majore pe care Europa le are de rezolvat la nivelul anilor 2015-2017 și anume:

Creșterea numărului de state membre la 28 (și în curând cu alte state) a provocat schimbarea unor politici centrate pe competitivitate sau coeziune internă la nivelul UE, în special datorită decalajelor inerente între diferite regiuni.

Schimbările demografice datorate unei populații ce îmbătrânește și migrează afectează spațiul UE în maniere diferite și creează teritorii disperse precum și disparități demografice;

Este evident creșterea interacțiunii între țările dezvoltate din UE și țările aflate la periferie îndeosebi prin presiunea migrației asupra țărilor mai dezvoltate. Efectul advers este declinul demografic vitalitatea economică a periferiei, ce își pierde din forța de muncă;

Integrarea UE în competiția economic la scară global se produce într‐un ritm rapid, oferind posibilități majore pentru a dezvolta regiunile inovatoare dar, în același timp, se realizează un decalaj puternic față de regiunile periferice;

Schimbările economice au afectat orașele în funcție de dimensiunea acestora. În timp ce aglomerațiile urbane de mari dimensiuni s‐au adaptat schimbărilor economice, orașele mici și mijlocii au în continuare probleme în a‐și regăsi identitatea economică;

În ceea ce privește regionalizarea, o interacțiune mai puternică cu vecinii UE a conferit o serie de oportunități, dar și amenințări (conflicte geopolitice, presiunea migrației) ce pot duce la riscuri necunoscute sau piedici în integrarea economică a UE.

Pentru a evita un viitor declin economic sau social la periferia Europei, aceste provocări au o importanță aparte și au nevoie de o abordare separată. Prioritățile europene pentru acest subiect trebuie traduse într‐o multitudine de acțiuni la diferite nivele și scări de analiză pentru reduce rata sărăciei, crește nivelul de educație sau integrarea populației nespecializate în piața forței de muncă. Toate aceste acțiuni au ca scop creșterea economică a periferiei UE, o creștere de care au urgent nevoie; aceste regiuni care își bazează economia pe sectorul industrial iar distribuția este caracterizată prin orașe de dimensiuni mici tind să devină fragile în comparație cu regiuni similar cu zone urbane de dimensiuni mari. Chiar și așa, datele la nivel regional evidențiază disparități economice considerabile. Țările nordice au un caracter mai puțin pronunțat al decalajelor economice dar în același timp, Europa de E și Europa sudică se confruntă cu inegalități teritoriale puternice. Regiunile de graniță sunt considerate regiuni periferice, datorită caracterului opac al granițelor.

Totuși, conceptul de periferie rezultă din organizarea spațială ierarhică a UE. Ca și consecință, efectul principal al acestor regiuni este stagnarea sau declinul economic datorat unei slabe polarizări.

Tendința generală a populației la nivelul UE este de a migra din Est și Sud către regiunile vestice și nordice. Europa Estică, afectată de un declin general al populației (migrație și procesul de îmbătrânire) prezintă toate caracteristicele unei regiuni repulsive (excepția constituind-o zonele metropolitane). Uniunea Europeană, privită ca unitate în diversitate, reprezintă, în ciuda denumirii de “uniune” o entitate socio-economică și politică în cadrul căreia disparitățile existente între statele fondatoare încă în momentul constituirii acesteia s-au accentuat pe măsura creșterii în intensitate a integrării și a etapelor succesive de extindere.

Dezvoltarea economică în cadrul unui spațiu integrat ca România consider că se poate realiza la nivelul anului 2015 plecând de la cele două componente aparent interdeterminante ale convergenței economice.

Primul este dat de creșterea competitivității, cel de-al doilea de coeziunea economică și socială. Competitivitatea presupune, în esență, utilizarea cu maximum de eficiență în limitele raționalității economice a factorilor și repartizarea veniturilor, în timp ce coeziunea are la bază, alături sau, mai mult chiar decât componenta economică, pe cea socială și este în principal îndreptată spre diminuarea disparităților și spre ajungerea din urmă a zonelor dezvoltate. Plecând de la considerentele de mai sus, atingerea coeziunii economice, sociale și teritoriale ca bază a competitivității se detașează ca importanță, dat fiind faptul că, în esență, întreaga construcție europeană se reduce la formarea unei entități în cadrul căreia pe baza solidarității, se realizează atingerea unor obiective specifice: siguranță, stabilitate și creștere economică într-un alt cadru decât cel național. Ori, nu se poate vorbi de siguranță, stabilitate și creștere economică în situația unor diferențe semnificative în condițiile de pornire spre construcția unui spațiu comun.

Noul context global, în cadrul căruia inovația și dezvoltarea tehnologică devin noii factori determinanți ai creșterii economice obligă la o reconsiderare a structurii pe sectoare a economiei, cu accent pe creșterea în importanță a sectorului serviciilor. Acest aspect este mai accentuat în situația noilor state de coeziune, a căror structură pe ramuri a economiei este încă departe de modelul piețelor integrate dezvoltate. Remodelarea pieței interne în scopul creșterii competitivității pleacă de la abordarea, în plan instituțional-legislativ a transpunerii directivelor comunitare în legislațiile naționale.

Un alt aspect important al creșterii competitivității și coeziunii Pieței interne (conceptul de coeziune îl voi trata în următorul subcapitol al prezentei lucrări de disertație) îl constituie reglementarea concurenței cu scopul de a favoriza restructurarea industrială și de a facilita realocarea activităților economice.

În contextul actual, menținerea unor bariere de intrare și ieșire puternice de și pe piețele statelor membre datorate unor regimuri juridice diferite reprezintă unul din factorii care reduc competitivitatea firmelor în spațiul comunitar. Intrarea și ieșirea de pe piață a firmelor determină în mod nemijlocit realocarea resurselor spre firmele competitive, în condițiile în care, în anumite situații, intrarea facilă pe piață poate atrage după sine creșterea inovațiilor, și implicit a productivității muncii. În același timp, așa cum arată unii autori8 diferențele de pe piețele financiare comunitare fac ca accesul la finanțări al firmelor europene să fie mult mai dificil și cu costuri mult mai mari decât al firmelor similare de pe principalele piețe competitoare. O altă direcție importantă de consolidare a Pieței Interne o reprezintă cuplarea acesteia cu domeniile prioritare stabilite printr-o serie de strategii elaborate de către Uniunea Europeană în scopul transformării spațiului comunitar în cea mai dinamică și competitivă economie bazată pe cunoaștere, capabilă să asigure dezvoltare economică sustenabilă prin creșterea gradului de ocupare și a respectării condițiilor de mediu.

În acest context prezentat după 8 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană pot afirma că politica de dezvoltare regională în România este abordată în mod evaziv și nu de puține ori superficial, nu este evaluată la adevăratul ei potențial, fapt dovedit de nivelul scăzut al absorbției fondurilor structurale (17,3% -valoarea plăților efective către beneficiari la 31.12.2014) și de lipsa de interes față de oportunitățile pe care politica de dezvoltare regională le poate crea, abordarea României în acest domeniu fiind strict din prisma nevoii de adaptare la cerințele UE.

Din păcate la nivelul anului 2015 România se află în poziția de contributor net la bugetul UE, o poziție care nu doar că nu ajută la dezvoltare, ci scade nivelul resurselor financiare ale țării. Efectul este devastator pentru România întrucât aceasta nu poate beneficia de resursele financiare pe care le are la dispoziție prin politica de dezvoltare regională, puse la dispoziția României de către UE cu o calitate greu de neluat în seamă: nerambursabilitatea.

Acestea sunt alte motive pentru care subliniam la începutul acestui subcapitol al prezentei lucrări de disertație rolul determinant al indicelui de competitivitate regională și națională (acest aspect îl voi detalia în studiul de caz din acest capitol al prezentei lucrări de disertație și tocmai de aceea nu voi mai insista aici). Afirmam de competitivitate regional deoarece – aceasta se bazează pe o serie de factori favorizanți în ceea ce privește creșterea veniturilor, dar și a capacității de inovare, ce descriu performanța unei economii în raport cu o alta. În ceea ce privește inovația, aceasta a fost definită ca fiind capacitatea de a genera noi idei. Inovația reduce vulnerabilitatea economică a unei regiuni, deoarece are capacitatea de a imprima structurilor economice diversificare prin încurajarea creării de noi activități.

Stabilirea elementelor de competitivitate influențează formularea politicilor publice de dezvoltare, contribuind astfel la dezvoltarea regională. Pentru ca o regiune să crească și să joace un rol mai important la nivel global este necesar să atingă un nivel ridicat de competitivitate.

În context european s-a pus un accent din ce în ce mai mare pe creșterea competitivității, lucru vizibil, așa cum am menționat mai sus, încă din 2000, când s-a adoptat Agenda Lisabona.

De-a lungul timpului au fost identificate diferite elemente care contribuie la sporirea competitivității regionale și numeroase modalități de măsurare a acesteia, la nivel mondial, European sau regional. Importanța tot mai mare care se acordă competitivității regionale la nivelul UE este sugerată și de faptul că în ultima perioadă s-au realizat numeroase studii pentru măsurarea competitivității regiunilor europene, ajungând ca în anul 2011 să fie definit un indice al competitivității regionale, care are la bază elemente propuse de către Forumul Economic Mondial și, în cadrul metodologiei de calcul, se ține seama de nivelul de dezvoltare al regiunilor. Acest indicator grupează factorii de competitivitate regională la nivelul UE în 11 piloni: instituțiile, stabilitatea macroeconomică, infrastructura, sănătatea, calitatea învățământului primar, învățământ superior și formarea resurselor umane, eficiența pieții muncii, dimensiunea pieței, receptivitatea la noile tehnologii, calitatea mediului de afaceri, inovarea și trei categorii (de bază, eficiență și inovare).

Privind Uniunea Europeană per ansamblu, pot spune că performanțele acesteia în domeniul competitivității sunt vizibile la nivel mondial, confirmate de concluziile rapoartelor privind indicatorii de competitivitate (GCI), care arată că țările membre se plasează pe poziții bune, toate fiind în prima jumătate a ierarhiei. Performanțe mai bune se remarcă în rândul țărilor din nordul Europei (Olanda, Finlanda, Danemarca) și mai slabe în cazul celor din sudul Europei (Bulgaria, România și Grecia). Luând în considerare obiectivele strategiei Europa 2020, Uniunea Europeană a avut o performanță bună, comparativ cu alte economii avansate, din punct de vedere al creșterii incluzive și sustenabile, dar evoluția la capitolul creștere inteligentă a fost una dificilă.

România și regiunile ei se plasează pe ultimele locuri în clasamentele realizate pe baza diferiților indici ai competitivității (globală, europeană, regională). La nivel mondial, România a fost încadrată în categoria țărilor a căror economie se bazează pe eficiență. Performanțele țării sunt mai bune la capitolul creștere sustenabilă și foarte slabe în ceea ce privește creșterea inteligentă. Conform, sondajului realizat de Forumul Economic Mondial în rândul firmelor din România, cei mai problematici factori pentru afacerile din România sunt: corupția, nivelul taxelor, birocrația administrativă ineficientă și accesul la finanțare. Putem spune, deci, că România mai are încă mult de lucru pentru a recupera decalajul față de celelalte state din punct de vedere al competitivității. Ceea ce se subliniază în cadrul raportului privind competitivitatea regională la nivelul UE este faptul că regiunile care conțin capitala țării și marile zone urbane, înregistrează performanțe mult mai mari decât restul regiunilor, iar în cazul României această discrepanță este printre cele mai vizibile, fapt care vine să confirme prima ipoteză de cercetare. Regiunile României care înregistrează o competitivitate mai bună, conform indicelui UE al competitivității regionale sunt: București-Ilfov (locul 165 din 262), Nord-Vest (locul 241) și Vest (locul 242).

3.3. Conceptul de coeziune

În anul 1957 Tratatul de la Roma menționa în preambul necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor și de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferențelor existente între diversele regiuni și a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puțin favorizate”. Această referință generală privitoare la necesitatea consolidării unității economice dintre cele 6 țări semnatare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) nu oferă însă un mandat explicit pentru adoptarea unei politici de coeziune.

Anul 1986 marchează adoptarea Programului Pieței Unice Europene și semnarea Actului Unic European. Se poate spune că începe o noua era pentru politica de coeziune economică și socială din CE. Actul Unic European pune bazele unei politici de coeziune de sine stătătoare având ca scop facilitarea aderării la piața unică europeană a țărilor din sudul Europei.

În anul 1988 are loc, odată cu creșterea considerabilă a alocațiilor din bugetul comunitar, recunoașterea importanței Fonduri Structurale, denumire sub care sunt cunoscute fondurile de solidaritate, pentru reducerea disparităților regionale la nivel comunitar.

Odată cu intrarea în vigoare, în anul 1993 a Tratatul de la Maastricht, coeziunea economică și socială devine, alături de uniunea economică și monetară și piața unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene (UE). Totodată, se creează și Fondul de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului si transporturilor în statele membre cel mai puțin prospere (Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda).

Importanța diminuarea disparităților de dezvoltare economică și realizarea coeziunii economice și sociale la nivel comunitar este consacrată de Tratatul de la Amsterdam (1997), care accentuează necesitatea colaborării în vederea reducerii șomajului.

În anul 2000 pentru promovarea dezvoltării economice și sociale a țărilor din Europa Centrala și de Est candidate la aderarea la Uniunea Europeană, programul PHARE este completat de Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA) si Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (SAPARD).

Tratatul de la Lisabona (2007) adaugă fără a modifica fundamental prevederile legislative ale politicii de coeziune, o dimensiune nouă, și anume „coeziunea teritorială”, cu impact asupra înțelegerii și implementării politicii de coeziune.

În strânsă corelație cu cele prezentate în primul subcapitol voi afirma că politica de coeziune susține integrarea piețelor și poate accelera creșterea regiunilor mai puțin dezvoltate. Strategia de la Lisabona, adoptată în anul 2000, avea ca obiectiv stimularea competitivității și a intensității cunoașterii în economia UE, în principal prin sporirea investițiilor în inovare. Strategia a fost relansată în anul 2005, punând accentul asupra creșterii și ocupării forței de muncă, precum și pe introducerea programelor naționale de reformă pentru a asigura o mai mare coerență și însușire a strategiei.

Legătura dintre politica de coeziune și strategiile de dezvoltare durabilă s-a intensificat în perioada de programare 2007-2013. Noile cerințe de alocare au fost concepute astfel încât cea mai mare parte a fondurilor politicii de coeziune să susțină proiectele care contribuiau la ambele strategii, marcând astfel o nouă etapă către alinierea politicii de coeziune cu programul global al UE.

În comparație cu agenda de la Lisabona, strategia Europa 2020 a adăugat două elemente noi pe agenda politică a UE: reducerea sărăciei și accentul asupra durabilității. Acest lucru a determinat o reorientare a obiectivelor politicii de coeziune și a modalităților de punere în aplicare, punând accentul mai mult pe măsurile care vizează atingerea mai multor obiective. Această strategie are cinci obiective principale stabilite la nivel european și la nivel național, însă există diferențe și în cadrul statelor membre. Fiecare dintre obiectivele principale se bazează pe o logică spațială diferită. În unele cazuri, concentrarea spațială înrăutățește situația. De exemplu, concentrarea sărăciei și a excluziunii sociale în zonele de mici dimensiuni are externalități negative semnificative. În alte cazuri însă, concentrarea spațială poate fi pozitivă, în special în materie de inovare, sau neutră în cazul emisiilor de GES sau al energiei regenerabile. În cazul educației, impactul concentrării spațiale este mixt. O mare concentrare a abandonului școlar timpuriu va genera probabil externalități negative, însă o concentrare de persoane cu studii superioare generează externalități pozitive. Acest ultim caz este poate imposibil de evitat, întrucât numeroase persoane cu studii superioare se mută în marile orașe în căutarea unor perspective profesionale mai bune.

Evoluția obiectivelor politicii de coeziune de-a lungul timpului poate fi rezumată după cum urmează. Atenuarea disparităților regionale în termeni de dezvoltare este și rămâne un obiectiv central, iar majoritatea fondurilor au fost și continuă să fie direcționate către regiunile cele mai puțin dezvoltate. Totuși, natura disparităților regionale în chestiune s-a schimbat de-a lungul anilor. Inițial s-a pus accentul pe șomaj, reconversie industrială și modernizarea agriculturii, fiind ulterior incluse disparitățile în materie de inovare, niveluri de educație, calitatea mediului și sărăcia, după cum reflect repartizarea fondurilor între diferitele domenii de politică. Reinterpretarea disparităților în termini de dezvoltare este un proces permanent care ar putea implica în viitor o atenție sporită acordată disparităților în termeni de bunăstare generală.

Comitetul Regiunilor consideră că elaborarea și punerea în aplicare a strategiei Europa 2020 ar trebui să includă o „dimensiune teritorială”. Aceasta ar implica definirea, cel puțin parțială, a obiectivelor la nivel regional, precum și a unor indicatori de progres care să permită regiunilor să măsoare progresele realizate pentru atingerea obiectivelor. În opinia Comitetului, acordarea unui rol mai important regiunilor și autorităților locale în gestionarea politicii de coeziune și aplicarea strategiei Europa 2020 ar contribui la o mai bună asumare și ar eficientiza investițiile publice, deși se recunoaște faptul că atingerea acestui obiectiv necesită îmbunătățirea suplimentară a capacității lor administrative. Comitetul Regiunilor favorizează, de asemenea, consolidarea orientării investițiilor regionale pe termen lung și creșterea rezistenței lor la crize.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în anul 2009, coeziunea teritorială a fost adăugată explicit la obiectivele de coeziune economică și socială, deși era deja un obiectiv de politică implicit. În concluzia dezbaterii lansate de Cartea verde privind coeziunea teritorială, al cincilea Raport de coeziune a rezumat schimbările pe care le presupune acordarea unei atenții mai mari coeziunii teritoriale, subliniind că acestea consolidează:

importanța accesului la servicii

Atât strategia Europa 2020, cât și bugetul pe 2014-2020 includ măsuri specifice de îmbunătățire a accesului digital și fizic la servicii. Agenda digitală pentru Europa are ca obiectiv să se asigure că toți cetățenii din UE au acces la o conexiune de bandă largă rapidă până în 2020 și că unul din doi locuitori ai UE folosesc serviciile de e-guvernare până în 2015. Între 2014 și 2020, Mecanismul de interconectare a Europei va investi 32 de miliarde EUR în infrastructura de transport, 9 miliarde EUR în infrastructura energetică și 9 milarde EUR în serviciile digitale și de bandă largă. Aceste investiții pot permite de exemplu, reducerea timpului de parcurs până la cel mai apropiat spital, care se poate afla de cealaltă parte a frontierei naționale, creșterea disponibilității și a fiabilității rețelelor de energie și îmbunătățirea accesului la serviciile online.

dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă constituie baza strategiei Europa 2020 și a politicii de coeziune. În perioada 2014-2020, cel puțin 20 % din fondurile alocate prin FEDER în regiunile mai dezvoltate și 6 % în cele mai puțin dezvoltate trebuie investite în măsuri de îmbunătățire a eficienței energetice și de consolidare a aprovizionării cu energie.

geografiile funcționale

Geografia funcțională reflectă dimensiunea spațială a unei probleme de politică, precum gestionarea unui bazin hidrografic sau a unei regiuni a pieței muncii. Aceasta permite eficientizarea politicilor publice, chiar dacă necesită deseori o mai bună coordonare dincolo de frontierele administrative și politice. În perioada 2014-2020, o nouă măsură a fost introdusă pentru a facilita utilizarea geografiei funcționale: investițiile teritoriale integrate, care vizează facilitarea implementării unei strategii integrate într-o anumită zonă, precum o zonă metropolitană sau o zonă transfrontalieră.

(4) analiza teritorială

O mai bună înțelegere a diferitelor zone geografice din Europa poate contribui la definirea și adoptarea celor mai adecvate răspunsuri strategice și pentru a evalua impactul politicilor UE cu dimensiune teritorială, după cum subliniază statele membre în cadrul agendei teritoriale și Comitetul Regiunilor. Din 2010, Comisia a sporit semnificativ volumul de date subnaționale disponibile provenind din statisticile oficiale prin Eurostat și din alte surse cu ajutorul Centrului comun de cercetare, prin programul Copernicus, Agenția Spațială Europeană, rețeaua ESPON, Agenția Europeană de Mediu, Banca Mondială, OCDE și contractanții externi. Astfel, s-a îmbunătățit disponibilitatea datelor care vizează diferite aspecte, precum sărăcia, bunăstarea, sănătatea, calitatea aerului, inovarea, accesul la transportul public și structura așezărilor umane, însă sunt necesare eforturi suplimentare pentru a completa lacunele și a oferi mai multe detalii.

Pentru a sprijini evaluarea impacturilor teritoriale, Comisia Europeană a investit în îmbunătățirea capacității de modelare, iar acum se pot genera proiecții la nivel subnațional în întreaga UE prin intermediul unui nou model economic regional (RHOMOLO) și printr-un model de utilizare a terenurilor (LUISA), fiind îmbunătățite și actualizate și proiecțiile privind populația și nivelul de studii.

Distincția dintre factorii de natură primară și cei de natură secundară nu este foarte clară. Unii factori determinanți nu se pot schimba deloc (precum prezența munților), fiind în mod clar intrinseci. Alții se pot schimba, însă doar pe termen foarte lung, precum caracterul rural sau urban al unei regiuni sau structura așezărilor umane și, practic, s-ar putea considera că sunt factori intrinseci din perspectiva politicii. Alți factori sunt susceptibili de a se schimba mai repede, deși într-un interval de timp destul de lung, precum structura generală a activității economice (care reflect probabil caracteristicile intrinseci ale regiunilor) sau nivelul de formare a forței de muncă, însă aceste elemente pot fi influențate mai degrabă de politici, chiar dacă schimbările realizate pe termen mediu (de exemplu, într-o perioadă de programare) vor fi probabil modeste. De asemenea, alți factori se pot schimba relativ repede, precum accesul la bandă largă, și aparțin în mod clar grupului de factori determinanți de natură secundară.

Într-o economie de secol XXI, caracteristicile inerente în cauză pot stimula creșterea sau pot constitui un obstacol în calea acesteia. De aceea, politica de coeziune a pus accentul pe factorii determinanți ai dezvoltării „de natură secundară”, care pot fi influențați de politică, în loc să se limiteze la compensarea regiunilor pentru presupusele dezavantaje, însă a recunoscut totodată că aceste „dezavantaje” trebuie luate în calcul la elaborarea politicii de pus în aplicare. De asemenea, încă de la început s-a concentrat asupra factorilor determinanți ai dezvoltării din a treia categorie – integrarea economică sporită a regiunilor din UE. De altfel, întreaga motivație a politicii de coeziune a fost de la bun început consolidarea capacității regiunilor de a se dezvolta în contextul unei piețe unice în care bunurile și serviciile sunt comercializate în mod liber peste frontierele naționale.

Politica de coeziune poate stimuli creșterea prin investiții în factorii determinanți ai creșterii de natură secundară. Teoria economică și datele empirice indică mai multe motive care ar putea explica întârzierea dezvoltării, acestea putând fi atribuite mai mult sau mai puțin factorilor de natură secundară, astfel:

(1) Investițiile insuficiente în capitalul public

Insuficiența capitalului public ca urmare a inadecvării istorice a investițiilor publice poate

explica nivelul de dezvoltare mult mai scăzut. De exemplu, majoritatea regiunilor din Europa Centrală și de Est care s-au aflat în spatele cortinei de fier prezintă infrastructuri mult mai deficitare. În unele țări, investițiile publice au devenit relativ concentrate în regiunile în care se află capitala sau sunt în apropierea acesteia, în timp ce nivelul capitalului public tinde să fie mai scăzut în regiunile îndepărtate de capitală, ceea ce le poate încetini dezvoltarea. De exemplu, în regiunea capitalei se pot concentra în mod disproporționat universitățile și centrele de cercetare în comparație cu alte zone de pe teritoriul național.

(2) Accesibilitatea redusă

Localizarea unui oraș sau a unei regiuni față de altele determină în mare măsură gradul său de accesibilitate. De exemplu, accesul pe cale rutieră la restul UE va fi întotdeauna mai dificil în nordul Finlandei și al Suediei decât în Luxemburg, indifferent de nivelul de investiții în infrastructura de transport. Cu toate acestea, accesibilitatea unor regiuni sau orașe este mult mai redusă față de nivelul pe care l-ar putea atinge dacă s-ar îmbunătăți legăturile de transport. Acest lucru le-ar permite producătorilor din regiunile respective să fie mai competitivi pe piața unică și ar facilita totodată accesul producătorilor din alte regiuni la piețele respective, intensificând astfel concurența. În acest mod s-ar consolida convergența economic a regiunilor mai puțin dezvoltate, în măsura în care costurile de producție de acolo ar fi mai reduse. În plus, integrarea economică sporită ar putea contribui la stimularea creșterii economice globale în UE.

(3) Capitalul uman

Calitatea forței de muncă are un efect major asupra productivității și, astfel, a dezvoltării economice. Un nivel ridicat de capital uman înseamnă că lucrătorii sunt mai eficienți și mai inovatori. De asemenea, acest lucru poate spori flexibilitatea și adaptabilitatea forței de muncă, facilitând astfel reorientarea economiei către noi oportunități, în funcție de evoluția pieței.

(4) Inovația

Introducerea unor noi produse pe piață, utilizarea unor noi proceduri de producție și îmbunătățirile organizaționale și comerciale pot avea un impact major asupra dezvoltării economice. Pe termen lung, inovarea este principala forță motrice a creșterii economice. Adoptarea și adaptarea inovărilor dezvoltate în alte zone poate permite regiunilor îndepărtate de frontiera cunoașterii să își reducă decalajele.

(5) Slaba calitate a instituțiilor

Studiile economice au adoptat în ultimii ani „o turnură instituțională”, consacrând importante lucrări rolului-cheie îndeplinit de calitatea administrației publice și capacitatea instituțională a acestora de a stimula dezvoltarea. Această axă de cercetare și dovezile obținute demonstrează că slaba calitate a guvernării poate fi un obstacol în calea dezvoltării, iar țările și regiunile se pot împotmoli în capcana slabei calități și a slabei dezvoltări. Majoritatea studiilor se concentrează pe țările în curs de dezvoltare, deși este evident să se pot aplica și Europei. Pe lângă avantajele directe pe care le poate genera, o administrație de calitate își poate spori și capacitatea de a identifica combinația adecvată de investiții și de a utiliza eficient fondurile.

(6) Aglomerări și grupări

Încă un motiv al dezvoltării insuficiente este absența aglomerărilor care pot întreține activitățile economice și pot genera avantaje economice sau absența economiilor, a persoanelor și întreprinderilor concentrate într-un anumit loc (economii de urbanizare). De asemenea, se pot obține avantaje economice și atunci când producătorii din același sector economic sau cu obiecte de activitate similare se află în apropiere unii față de alții (în grupări sau zone industriale). În mod evident, economiile de urbanizare depend de prezența unui mare oraș sau a mai multor orașe apropiate unele de altele. Grupările sau zonele industriale nu necesită neapărat prezența unui mare oraș, însă impun necesitatea unei concentrări suficiente de întreprinderi pentru a genera externalități. Regiunile ar putea fi afectate de dezvoltarea insuficientă a unuia sau mai multora dintre acești factori. Politica de coeziune a fost creată pentru a ajuta regiunile rămase în urmă să își reducă decalajele de dezvoltare în raport cu restul UE și poate remedia majoritatea motivelor dezvoltării insuficiente. Principala provocare este identificarea combinației optime de măsuri pentru remedierea factorilor care stau la baza întârzierilor de dezvoltare, un proces realizat în practică printr-un dialog între Comisie și regiunile și țările vizate. În funcție de regiune, combinația de măsuri ar putea să se concentreze pe capitalul uman, instituții, infrastructură sau inovare sau ar putea viza, după cum se întâmplă de obicei, mai multe dintre aceste domenii.

România a primit din partea UE 19,688 miliarde euro prin politica de coeziune. Deși suma este mare comparativ cu cea primită de celelalte noi state membre (după Polonia, Cehia și Ungaria), pe cap de locuitor îi revin doar 892 de euro, plasând-o pe penultimul loc (înaintea Bulgariei). Până la data de 31 martie 2013, la nivelul României au fost depuse 36.207 proiecte, din care 32% au fost aprobate și doar 9.434 au fost contractate (26%). Rata de absorbție a ajuns la 17%, iar rata rambursărilor la 13%. POS CCE și POR sunt programele care au atras cel mai mare număr de proiecte depuse și au contractat cele mai multe proiecte la nivel național (3.395, respectiv 2.459). Totuși, în cazul POS CCE se poate observa faptul că rata de contractare a fost cea mai mică (17%). Cel mai mare număr de proiecte au fost contractate pe Axa 4 din POR și Axa 1 din POS CCE, adică pe acele domenii care vizează sprijinirea întreprinderilor din regiune prin finanțarea unor investiții care să crească competitivitatea acestora atât pe plan național cât și internațional. POR (29,6%) și PO DCA (22,5%) au înregistrat cele mai mari rate de absorbție, iar POST și POS CCE cele mai mici (10,2%, respectiv 14,8%). Rata mică de absorbție a fondurilor alocate prin POS CCE vine practic să confirme dificultățile cu care s-au confruntat firmele în perioada de criză, neputând să susțină aceste proiecte din punct de vedere financiar.

3.4. Studiu de caz: regiunea București-Ilfov competitivitate, coeziune și durabilitate

În abordarea acestui studiu de caz al prezentei lucrări de disertație voi porni de la faptul că evaluarea impactului politicii de coeziune nu este o sarcină ușoară. Cu toate acestea, progresele obținute ca urmare a acestei politici sunt monitorizate constant, în timp ce efectele au fost evaluate la diferite niveluri utilizând numeroase metode diferite. În general, acestea confirmă beneficiile tangibile și concrete pe care politica de coeziune le-a produs și continuă să le producă în regiunile și orașele Uniunii Europene.

După o perioada de creștere susținută prin care regiunea București-Ilfov a ajuns să depășească media europeană a dezvoltării economice, criza a afectat semnificativ această regiune care în anul 2009 a înregistrat o scădere drastică a PIB/locuitor, cea de a doua ca severitate din Europa. Deși în anii 2013-2014 s-au înregistrat semne de redresare economică, regiunea București-Ilfov are nevoie pentru perioada 2015-2020 de o viziune care să asigure așezarea ei pe o cale sustenabilă a dezvoltării; în acest sens voi prezenta principalii indicatori de caracterizare a nivelului de dezvoltare și potențialului economic- la nivelul anului 2015:

Tabel nr.4: Indicatori de caracterizare a nivelului de dezvoltare și potențialului economic- la nivelul anului 2015

București, al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană, în fapt adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează populație de aproximativ 430.000 de locuitori.

Analiza SWOT a Regiunii București-Ilfov se prezintă astfel:

Din analiza SWOT au rezultat direcțiile de dezvoltare ale regiunii București-Ilfov pentru perioada 2015-2020 sunt creșterea competitivității regionale, reducerea disparităților intra-regionale și consolidarea dezvoltării durabile. Pentru atingerea acestor obiective am identificat ca vectori: IMM-urile, cercetarea-dezvoltarea și inovarea, coeziunea regională, transportul, calitatea mediului natural și construit, precum și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

În acest sens am identificat trei obiective strategice globale puternic interconectate:

– consolidarea competitivității regionale;

– reducerea disparităților intra-regionale;

– dezvoltarea ( și rurală) durabilă.

Pentru aceasta consider că sunt relevante 6 obiective specifice:

creșterea competitivității IMM-urilor;

consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării;

întărirea coeziunii sociale și teritoriale în cadrul regiunii;

– promovarea sistemelor de transport durabile și reducerea blocajelor din cadrul rețelelor de transport;

– îmbunătățirea calității mediului și sprijinirea dezvoltării durabile în regiunea București-Ilfov;

tranziția către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon.

În continuare voi prezenta și o argumentație a celor afirmate referitoare la cele 3 obiective globale și 6 obiective specifice, astfel:

România a trecut în printr-o criză economică care a afectat profund și regiunea București-Ilfov, evidențiind disparitățile intra-regionale, o competitivitate încă neconsolidată precum și un grad neuniform al dezvoltării urbane si rurale. Cu toate acestea conjunctura europeană și națională nefavorabilă în perioada de programare 2007-2013, regiunea București-Ilfov a înregistrat progrese economice care au determinat clasificarea regiunii noastre ca regiune mai dezvoltată care va beneficia de un sprijin mai redus din partea fondurilor europene în perioada de programare 2014-2020. În acest context consider că este nevoie de o strategie regională care să conducă la reducerea decalajele din interiorul regiunii, la asigurea unor niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă și de productivitate, punând un accent deosebit pe coeziune socială și teritorială. În acest context am avut în vedere următoarele aspecte relevante:

Îmbunătățirea competitivității IMM-urilor, inclusiv a celor care activează în sectorul agricol și conexe acestuia

IMM-rile reprezintă un factor cheie în ansamblul economic național și european. La nivel european în ceea ce privește IMM-urile ne plasăm pe ultima poziție din punct de vedere al valorii adăugate, angajării și productivității muncii. IMM-urile din regiune se confruntă adesea cu absența unor resurse de necesare dezvoltarii și sunt expuse unor riscuri serioase de a-și reduce activitatea. Prin comparatie cu alte regiuni mai dezvoltate IMM-rile din regiunea Bucuresti-Ilfov sunt în general caracterizate printr-o valoare adăugată scăzută, utilizarea intensivă a muncii, o componentă scăzută de cercetare dezvoltare și investiții reduse în echipamente tehnologice de înaltă performanță.

Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării în vederea dezvoltării de produse și servicii inovatoare

Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și inovarea sunt elemente cheie ale dezvoltării, ale creșterii inteligente. Regiunea București-Ilfov concentrează cea mai mare parte din totalul național în ceea ce privește cheltuielile cu cercetarea, dezvoltarea tehnologică și inovarea (CDTI). Dintr-un total la nivel de țară de 793 de instituții cu activitate în domeniul CDTI 56% sunt localizate în regiunea București-Ilfov. Cel mai puternic laser din lume va fi construit în județul Ilfov ELI-Extreme Light Infrastructure, fapt care va face ca România să devină o țară importantă în ceea ce privește cercetarea științifică. Fapt care va da posibilitatea dezvoltării orașului Măgurele ca centru internațional de conferințe. Cu toate acestea o importantă carență în ceea ce privește CDTI o reprezintă slaba legătură între instituțiile de cercetare și sectorul de afaceri. Cercetarea în domeniul agricol, potrivit studiilor în domeniu, este mai curând condusă de scopurile trasate prin programele de finanțare și nu este văzută de către actori ca o cercetare care să aibă o contribuție activă asupra modului în care sunt atinse obiectivele regionale. În domeniul cercetării agricole se constată un deficit de inovare combinat cu o capacitate scăzută de absorbție a sectorului privat.

Intărirea coeziunii sociale și teritoriale în cadrul regiunii

În perioada de programare 2014-2020 București-Ilfov se va încadra în categoria regiunilor mai dezvoltate, întrucât produsul intern brut pe cap de locuitor a depășit în perioada 2007-2010 media Uniunii Europene. Cu toate acestea în interiorul regiunii se observă discrepanțe semnificative în ceea ce privește accesul la sănătate și educatie, gradul de ocupare a forței de muncă, asistența si locuințele sociale. Combaterea sărăciei, a excluziunii sociale și a disparităților de dezvoltare dintre diferite zone regionale trebuie abordată prin strategii și masuri integrate care să se adreseze multitudinilor de fațete ale decalajelor înregistrate intra-regional; ele trebuie să combată riscul sărăciei sau al excluziunii sociale, mai ales în ceea ce privește grupurile vulnerabile, să contribuie la scăderea numărului de persoane aflate sub pragul sărăciei, precum și la îmbunătățirea infrastructurii sociale. Sărăcia este strâns corelată cu rata angajării, lipsa de slujbă fiind principala cauză a sărăciei. Copiii și tinerii sunt cei mai expuși riscului de sărăcie dintre toate categoriile, această situație cunoscând agravări în mediul rural. Accesul populației aflate în situație de sărăcie la servicii de calitate în domeniul social, educațional și de sănătate este foarte deficient, iar cheltuielile publice în aceste domenii sunt scăzute. O intervenție sprijinită prin fonduri europene de a contracara aceste dezavantaje apare a fi de primă urgență.

Forța de muncă și mobilitătea lucrătorilor

Regiunea București-Ilfov se plasează la nivel național pe primul loc în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, respectiv 64,7% în anul 2014, cifră aflată sub ținta de 70% fixată prin Programul Național de Reformă. Datorită rolului de capitală jucat de municipiul București, regiunea înregistrează cel mai înalt nivel național în ceea ce privește populația cu studii terțiare, respectiv de 31,4% în anul 2014. Cu toate datele pozitive, se poate constata o mare discrepanță între zona rurală și cea urbană, județul Ilfov înregistrând o semnificativă rămânere în urmă, mai ales în afara primului inel de localități din jurul Bucureștiului. Accesul la informații cu privire la oportunitățile de angajare este destul de dificil în special în mediul rural. Excluziunea tinerilor și a grupurilor vulnerabile de la ocupare, educație și pregătire este una din problemele majore cu care se confruntă regiunea.

Educație și formare de competențe

Datorită concentrării de instituții de învățământ superior, Regiunea București-Ilfov înregistrează o pondere superioară atât în față de media națională cât și față de fiecare regiune de dezvoltare în parte în ceea ce privește populația cu studii superioare (respectiv 31,4% în anul 2014) valoare superioară și mediei europene. În ceea ce privește învățământul preuniversitar regiunea se confruntă cu problematica unei rate mari a abandonului școlar, mai ales în rândul populației expuse la riscul de marginalizare, cum ar fi populația rromă. Regiunea se confruntă cu diminuarea numărului de cadre didactice, în principal datorită slabei salarizări, fenomen ce îmbracă forme acute în mediul rural. La nivel regional se mai pot constata atât o adecvare mai redusă a învățământului superior la piața muncii, cât și o orientare către un număr redus de specializări. Acest fapt conduce fie la angajarea sub nivelul de pregătire, cât și la un șomaj mai ridicat în rândul absolvenților de studii superioare. Există mari discrepanțe la nivel regional în ceea ce privește infrastructura de învățământ, în special în mediul rural calitatea și accesibilitatea infrastructurii de învățământ nu este adecvată unui proces educațional modern. Participarea populației la învățarea pe tot parcursul vieții este scăzută, fapt care afectează și șansele de angajare. Fenomenul este sever în mediul rural.

Oferirea și garantarea accesului tuturor cetățenilor la servicii de sănătate de înaltă calitate

Regiunea București-Ilfov se situează la nivel național pe primul loc în ceea ce privește infrastructura sanitară și serviciile medicale. În vederea îmbunătățirii accesului persoanelor vulnerabile la servicii de sănătate, a creșterii accesului populației la servicii medicale de calitate, a reducerii mortalității materne și infantile, precum sși pentru asigurarea accesului echitabil la serviciile de sănătate, principalele direcții prioritare la nivel regional sunt: întărirea descentralizării sistemului de sănătate publică, reabilitarea, modernizarea și echiparea infrastructurii serviciilor de sănătate.

Promovarea sistemelor de transport durabile și reducerea blocajelor din cadrul rețelelor de transport

Traficul auto în special în și dinspre municipiul București reprezintă una dintre principalele surse de poluare a aerului în regiunea București-Ilfov. O reducere a acestui trafic prin folosirea pe o scară mai largă a transportului în comun (metrou, tramvai, troleibuz, autobuz) este de natură saă contribuie în mod substanțial la un sistem de transport durabil. Rezultă astfel necesitatea implementării de măsuri menite să sprijine un transport cu emisii scăzute de noxe, un rol principal revenind transportului electric. Transportul rutier intraregional înregistrează valori de trafic peste media națională a traficului pe fiecare categorie de drum în special drumuri județene; însă din cauza calității scăzute a străzilor orășenești și drumurilor comunale, obiectivele deplasării nu pot să fie atinse în limite de timp acceptabile. Se impune ca o prioritate strategică, necesitatea îmbunaătățirii infrastructurii de transport rutier.

Îmbunătățirea calității mediului și sprijinirea dezvoltării durabile în regiunea București-Ilfov

Infrastructura verde în regiunea București-Ilfov a înregistrat un ușor declin în ultimii 4-5 ani pe fondul expansiunii spațiului artificial. Spațiul verde pe cap de locuitor, municipiul București se situează ușor sub prevederile normelor europene (23,21 mp/loc față de 26 mp/loc). Râurile care strabat regiune suferă un proces de poluare prezentând caracteristici ale valorilor elementelor biologice alterate datorită deversării de ape netratate. Calitatea acumulărilor de ape de pe diversele râuri care străbat regiunea București-Ilfov se încadrează în general în clasa de calitate moderată. Pânza freatică prezintaă alterări ale calității: un sfert din apele subterane monitorizate în regiunea București-Ilfov prezintă depășiri ale valorilor prag pentru anumiți poluanți iar 7 comune sunt încadrate în lista națională a zonelor vulnerabile la poluare nitrați. Cererea din ce în ce mai crescută pentru apa potabilă în regiunea București-Ilfov este neacoperită de capacitatea de distribuție existentă.

Capacitatea de colectare, selectare și stocare a deșeurilor este subdimensionată față de producția deșeurilor înregistrate în regiune.

Îmbunătățirea spațiului și a climatului urban, valorificarea patrimoniului cultural precum și facilitățile de petrecere a timpului liber ca și elemente esențiale ale unei dezvoltări durabile constituie priorități strategice ale regiunii București-Ilfov pentru perioada de programare 2014-2020.

Tranziția către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon

Eficiența utilizării energiei constituie un punct cheie al dezvoltării durabile și reprezintă una dintre cele mai ieftine modalități de a întăriri independența energetică. Economia națională, ca moștenitoare a unui sistem de dezvoltare industrială intensiv, rămâne în continuare o consumatoare intensivă de energie, cu efecte negative asupra competitivității, creșterii economice și nu în ultimul rând asupra mediului înconjurător. Sprijinirea eficientizării utilizării energiei de către societățile comerciale, în special de către IMM-uri, aduce contribuții atât în planul competitivității cât și al protejării mediului înconjurător. Consumul de energie al locuințelor rămâne foarte ridicat în comparație cu nivelul european. Cu toate că în ultimii ani s-au întreprins acțiuni de reabilitare termică a clădirilor, numărul de blocuri care necesită reabilitare termică este încă majoritar. Reabilitarea termică a cladirilor rămâne o prioritate, în special trebuie avute în vedere și clădirile publice.

Sistemul de transport și distribuție al energiei termice suferă de deficiențe majore, echipamentele și conductele fiind într-o stare avansată de degradare. Această situație pune în pericol însăși existența sistemului de încălzire orășenesc.

De asemenea trebuie pus accent importat pe reabilitarea și modernizarea sistemelor productie a energiei termice și energiei electrice în cadrul procesului de co-generare.

Sintetizând pot afirma că ținînd cont de toate aceste aspecte analizate în prezentul studiu de caz -regiunea București-Ilfov va fi o regiune în care oamenii se bucură de mediile de viață urbane și rurale, distincte dar legate între ele, în care pot valorifica oportunitățile de viață și de muncă bine plătită și posibilități variate de locuire, servicii publice performante și facilități culturale și de recreere.

În acest context prezentat în prezentul capitol al lucrării de disertație pot afima că noua strategie a politicii de coeziune recunoaște importanța reformării modelelor anterioare privind creșterea coeziunii în modelul european. Regiunile mai puțin dezvoltate trebuie să fie ajutate să genereze externalități tehnologice pozitive (să incumbe în sistem forțe centripete puternice). Este

necesară revitalizarea stimulentelor și nu „obișnuința comportamentului de cerșetor” pentru acestea.

Politica de coeziune europeană actuală completează obiectivele Strategiei de la Lisabona; fondurile structurale alocate ar trebui să vizeze asigurarea unei competitivități economice ridicate a regiunilor. Însă efectele pozitive pot apărea cu un lag semnificativ, deoarece:

a) îmbunătățirea pregătirii forței de muncă are un impact redus în regiunile în care nu există infrastructura de bază (transport eficient, telecomunicații și rețele energetice, furnizarea apei, servicii de mediu);

b) regiunile cu condiții inițial defavorabile se adaptează mai greu la provocările pe care le prespune o economie bazată pe cunoaștere;

c) regiunile care dispun de un avantaj inițial în cercetare-dezvoltare pot atrage totalitatea activităților acestui sector, ceea ce susține o rată ridicată de creștere economică. Astfel, structura centru-periferie devine una stabilă, ceea ce evidențiază impactul creșterii endogene asupra persistenței disparităților regionale în Uniunea Europeană;

d) îmbunătățirea calității actului educațional, care asigură o flexiblitate mai ridicată a forței de muncă, poate contribui la creșterea disparităților regionale. În acest sens, Strategia de la Bologna ar putea genera o creștere a mobilității tinerilor către centrul Europei și crearea unei structuri stabile centru-periferie la nivel comunitar. Deși politicile prin care se încurajează apariția germenilor unei creșteri economice endogene în regiunile mai puțin dezvoltate sunt singurele recomandabile, totuși lipsa coordonării acestora poate induce accentuarea decalajelor de dezvoltare.

Pentru ca politica de coeziune să fie eficientă, ar trebui ca fondurile să fie acordate regiunilor din apropierea centrului (sub formă de cercuri concentrice, în valuri spre exterior). Experiența arată că zonele izolate, beneficiare ale fondurilor structurale, nu au avut decât creșteri temporare. În prezent se acordă o asistență financiară tuturor regiunilor mai slab dezvoltate, iar impactul acestora este de multe ori nesemnificativ. De aceea, o soluție ar fi aceea a acordării mai multor fonduri unui număr mai redus de regiuni. Acestea vor genera externalități pozitive, rezultând o capacitate mai mare de extindere a centrului și de reducere a periferiei.

În final, pot spune că impactul exercitat de fondurile europene asupra competitivității regionale nu se ridică la nivelul așteptărilor, întrucât utilizarea fondurilor europene este încă tributară lipsei de viziune privind dezvoltarea socio-economică integrată și coerentă, atât la nivel național cât și regional. Chiar dacă există documente strategice atât la nivel de economie, per ansamblu, cât și la nivel de sectoare economice, s-a observat de-a lungul timpului, că transpunerea în practică a priorităților stabilite în cadrul acestora nu a avut ca rezultat o dezvoltare unitară, ci una disparată. Acest lucru se datorează faptului că proiectele finanțate sunt ”rupte” unele de altele, nu vin să se susțină unele pe altele. Prin urmare, nu există o concentrare a eforturilor pe domeniile cu adevărat importante, fiind finanțate proiecte mici în toate domeniile, nu proiecte strategice mari, integrate, care să producă un impact puternic asupra dezvoltării economice, și prin urmare asupra competitivității la nivel național sau regional. Altfel spus, nu se obține o sinergie a efectelor, prin proiecte corelate, care să urmărească o strategie economică unitară. Deși există acest cadru strategic încă de la începutul perioadei de programare, prioritățile nu au fost clar stabilite și nu s-a realizat o ierarhizare a lor. Astfel, interesul acordat acestora a variat în funcție de programele de acțiune ale diferitelor forțe politice care s-au succedat la guvernare. Acest lucru a dus fie la nefinalizarea proiectelor începute, fie la finalizarea unui număr mare de proiecte care nu au generat efectele așteptate în mediul economic și social. Pot menționa și faptul că multe dintre proiectele depuse și finanțate, mai ales cele având beneficiari administrații publice, nu au fost rezultatul unei planificări strategice, ci au devenit ”prioritare” datorită simplului fapt că exista posibilitatea de finanțare a acestora. Prin urmare proiectele nu au fost pregătite în funcție de nevoile existente și apoi să se caute surse de finanțare, ci s-au elaborat proiecte care să poată fi finanțate prin sursele de finanțare oferite de diferitele programe operaționale.

CONCLUZII

În urma prezentei lucrări de disertație pe care am efectuat-o și al studierii analitice a bibliografiei de specialitate am încercat să evidențiez o serie de concluzii și anume:

Între țările ce compun Uniunea Europeană există numeroase și notabile diferențe care pot deveni sursă de avantaj competitiv pentru statele UE:

țări nordice – cu culturi de tip germanic;

țări mediteraneene – cu culturi de tip latin;

țări nou intrate în UE – cu culturi de tip central-est-european.

Un model de afaceri de succes implementat în firmele dintr-o țară nu poate avea niciodată aceleași efecte, dar pot fi identificate aspectele relevante, fundamentale într-o organizație dintr-o țară, care se pot adapta și integra într-un mod specific într-o firmă din altă țară.

Europa se caracterizează printr-o mare diversitate culturală, având la bază un set de valori esențiale comune și/sau asemănătoare.

Managementul companiilor americane este orientat către performanță, reflectată în gradul ridicat de satisfacției al clienților, cu adâncă implicare în responsabilitatea socială și a comunităților locale. Acesta asigură un cadru organizațional pentru angajații săi, ce respectă valorile companiei.

Contextul actual social și economic în care operează o companie este în continuă schimbare. Ca atare, nu se poate vorbi de o ierarhizare rigidă a partenerilor unei organizații; grupurile cointeresate sunt dispuse ca niște cercuri concentrice în jurul companiei, care trebuie să scruteze orizontul așteptărilor partenerilor sociali și de afaceri.

Grupul angajaților dintr-o companie americană reunește personalul subordonat ierarhic managementului executiv, mai precis managementul de nivel mediu, supervizorii și angajații obișnuiți. Principalele așteptări ale angajaților sunt stabilitatea locului de muncă și siguranța financiară. Urmează, ca importanță, oportunitățile de dezvoltare profesională și posibilitățile de avansare în carieră. Anumite categorii de angajați vizează calitatea relațiilor de muncă ce le permit să-și folosească la maxim abilitățile intelectuale și creativitatea. Așteptările angajaților țin de aspirațiile lor individuale. Ipoteza general asumată de management conform căreia orice angajat dorește să devină membru al unei echipe transformă ”resursele umane” într-o masă omogenă de angajați. Pentru a avea succes, organizațiile trebuie să îi trateze pe angajați ca pe niște indivizi, cu propriile lor aspirații și așteptări. Comunitatea este importantă datorită influenței pe care o poate exercita asupra dezvoltării companiilor. Comunitățile pot sprijini mediul de afaceri, în cazul în care agreează politicile companiilor, sau, dimpotrivă, pot înfrâna dezvoltarea acestora, atunci când au îndoieli în ce privește bunele lor intenții. Principalele probleme cu care se confruntă companiile în relațiile cu comunitățile sunt poluarea și șomajul. Acestea sunt motive suficient de importante pentru ca mediul de afaceri să dea importanța cuvenită dialogului cu partenerii sociali. Rezumând, ignorarea așteptărilor grupurilor cointeresate poate însemna retragerea încrederii și, în consecință, a capitalului acestora, fie el financiar, intelectual sau de resurse umane. Partenerii sociali trebuie apreciați pentru contribuția lor, oricât de mică, adusă la succesul unei afaceri. Profitul pe termen scurt poate părea pentru mulți manageri un obiectiv dezirabil și ușor de atins. Însă și mai simplu este să-ți pierzi reputația prin ignorarea așteptărilor partenerilor.

O companie europeană sau americană poate echilibra propriile obiective de afaceri cu interesele partenerilor demonstrând că interesele partenerilor nu pretind neapărat sacrificarea intereselor companiei. Deciziile trebuie luate în acord cu principiul ”interesele companiei și așteptările partenerilor”, nu conform regulii ”interesele companiei sau așteptările celorlalți”. Dacă acționăm după regula lui ”și”, putem identifica în timp, acele strategii care aduc beneficii atât companiei cât și grupurilor cointeresate. Acest lucru este posibil printr-un proces progresiv de cunoaștere a nevoilor celorlalți. Un astfel de efort duce la rezultate durabile.

România prezintă serioase decalaje de competitivitate în raport cu statele din vestul și centrul Europei. Motivele acestei rămâneri în urmă se regăsesc la nivelul tuturor elementelor care determină capacitatea competitivă. Toate se traduc în ultima instanță, într-o eficiență scăzută, ceea ce definește problema competitivității în România.

În urma analizei situației actuale se poate constata o situație nefavorabilă la mai mulți factori cu influență asupra competitivității. În ciuda progreselor înregistrate în privința privatizării, eficientizării și reglementării sectorului financiar, accesul firmelor la capital rămâne încă foarte limitat. Utilizarea unor tehnologii și echipamente învechite, energo-intensive reduce drastic productivitatea în majoritatea sectoarelor industriale. Sectorul IMM este cel mai afectat, prin absența unor instrumente de finanțare specifice, a unor scheme de garantare, a sprijinirii accesului pe piață în perspectiva creșterii concurenței în toate domeniile, și prin accesul extrem de limitat la tehnologie. Cercetarea științifică are de suferit ca urmare a nivelului mereu în scădere al invesțiilor din partea sectorului public și privat, al numărului de specialiști cu înaltă calificare, și ca urmare a numărului extrem de redus al centrelor de excelență.

La nivel de cerere internă, solvabilitatea este scăzută, având în vedere nivelul salariului mediu lunar net de doar 220 de euro. Nivelul de sofisticare a cererii în multe domenii este sub cel european. În aceste condiții, presiunile interne pentru certificare și standardizare au fost reduse, ceea ce limitează capacitatea de penetrare a produselor românești pe piețele externe și în final, competitivitatea pe propria piață în condițiile aderării la UE deja de peste 8 ani de zile și ale liberalizării comerțului.

În ceea ce privește strategia firmelor și concurența, abilitățile reduse în domeniul managementului reprezintă un handicap peren și care se manifestă la toate nivelele. Cele mai multe firme autohtone încă își bazează strategiile competitive pe costuri reduse și nu pe creșterea eficienței întregii activități. Firmele inovative reprezintă cu de patru ori mai puțin ca pondere în total firme comparativ cu Uniunea Europeană. Protecția proprietății intelectuale a făcut progrese juridice dar mai puțin practice. Nu există o infrastructură de susținere a start-up-urilor inovative, iar inițiativele din trecut (incubatoare de afaceri) nu au avut continuitate din cauza planificării și managementului defectuos.

În privința industriilor conexe și a serviciilor de suport, economia românească prezintă deficiențe majore. Multe din sectoarele economice s-au dezvoltat fie ca urmare a avantajului natural (prelucrarea lemnului, materiale de construcții, turism), fie ca urmare a intervenției masive a statului (mașini și utilaje, metalurgie). Ambele raționamente au determinat un grad redus de agregare și cooperare în cadrul acelorași sectoare, cu sincope serioase în privința asigurării unor inputuri de calitate pentru produsele finale și a asigurării unor canale de desfacere, a capacităților de inovare sau de promovare. Infrastructura de afaceri prezintă numeroase rămâneri în urmă, iar serviciile de suport sunt încă într-o fază incipientă de dezvoltare. Sectorul IMM care angajează peste două milioane de persoane nu are practic acces la servicii specializate de consultanță.

În plus există și alți factori determinanți ai competitivității care trebuie priviți în strânsă corelație cu procesul de dezvoltare competitivă. Infrastructura prezintă serioase deficiențe, atât sub raport cantitativ, cât și calitativ, după decenii de investiții insuficiente. Accesul la educația universitară rămâne încă sub media regională, cu o situație foarte defavorabilă în ceea ce privește absolvenții din mediul rural (corelată cu un grad redus de urbanizare la nivelul întregii țări).

Având în vedere cele prezentate în această lucrare de disertație, ca și în cazul altor state central-europene, România trebuie să își bazeze perspectiva de convergență reală pe două direcții:

managementul transformărilor structurale:

macrostabilitate,

– social și sănătate.

b) managementul îmbunătățirii competitive (politici orizontale):

– inovarea,

– societatea informațională,

– IMM și antreprenoriat,

– dezvoltarea capitalului uman.

În concluzie, consider imperativ necesar ca în perioada de programare 2015-2020 în cadrul documentelor strategice ale României, să existe un grad mai ridicat de concentrare și corelare în utilizarea fondurilor, cu accent pe acele intervenții prioritare specifice, identificate pe baza potențialului și a necesităților reale dintr-un anumit teritoriu, sector sau ale unui anumit grup țintă. De asemenea, este foarte important ca în procesul de identificare a proiectelor prioritare să fie consultați și implicați toți partenerii sociali, economici și reprezentanți ai tuturor partidelor politice, astfel încât acestea să fie recunoscute și asumate de toți și să se asigure o continuitate indiferent de modificările care ar putea interveni la nivelul factorilor de decizie naționali, regionali, județeni sau locali.

BIBLIOGRAFIE

Athanasoglou, S. și Dijkstra, L., -The Europe 2020 Regional Index. JRC Scientific and Policy reports, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014

Bachtler J and Taylor S -The New Structural Fund Regulations – Preparing for the New Programmes, IQ-Net Review Paper, 5(1), European Policies Research Centre, University of Strathclyde, Glasgow, 2009

Bachtler, J.& Taylor, S., -The added value of the Structural Funds: A regional perspective, IQ-net report on the reform of the Structural funds, Strathclyde University 2011

Bachtler, J., Wishlade, F., -Searching for Consensus: The Debate on Reforming EU Cohesion Policy, European Policies Research Paper, European Policies Research Centre, University of Strathclyde, November, 2012

Becker, S. O., Egger, P. H., și von Ehrlich, M., -Too Much of a Good Thing? On the Growth Effects of the EU’s Regional Policy, European Economic Review, 56(4): 648-668, 2012

Beetsma, R.,Giuliodori, M., -The effects of government purchases shocks: Review and estimates for the EU, The Economic Journal, 121(550): F4–F32, 2012

Bonciu F.,-O lume în schimbare- Economie mondială la începutul sec. XXI, Editura Pro Universitaria, București, 2011

Cini, M.,-European Union politics (second edition), Editura  Oxford University Press, 2006

Constantin,D.,L.,-Regional Development Policy in Romania: Institutional Transformations and Future Challenges, in A. Dobre, M. Martins-Gistelinck, R. Polacek, R. Hunink (editors), Handbook on EU Affairs, European Commission, European Institute – University of Leuven, 2012

Comănescu, M., – Management european, Editura Economică, București, 2008

Hofstede, G., -Cultures Consequences, London, Sage Publication, 1999

Gardiner, B., Martin, R., Tyler, P., -Competitiveness, Productivity and Economic Growth across the European Regions, Regional Productivity Forum Seminar, Londra, 2013

Murgescu, D., Varia, G., -Fonduri Structurale și de Coeziune: 2007-2013. Noi obiective. Noi provocari, Editura Universitară, 2012

Goergen M., -International Corporate Governance, Prentice Hall, , 2012

Jovanovic, M.N., -The Economics of European Integration. Limits and Prospects, Edward Edgar Publishing Ltd, , 2011

Miron, D., -Economia integrării europene, Editura ASE, București, 1998

Miron, D., (coord.), Păun L., Dima A., Băjenaru V., Slăvoiu O.,-Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001

Miron, D., -Economia Uniunii Europene, Editura “Luceafărul”, București, 2002

Miron, D., (coordonator), Drăgan G., Marinaș L., Ilie F., Cibian M., -Economia Uniunii Europene, Editura “Luceafărul”, București, 2004

Miron, D., Folcuț, O.,-Economia integrării europene, Editura “Universitară”, București, 2008

Pollack, M., Wallace, H., Wallace, W., -Elaborarea Politicilor în Uniunea Europeană, ediția a cincea, Editura Institutul European din România, București, 2007

Ion, A., O., -Guvernanța Uniunii Europene. Abordări actuale, Editura Polirom, București, 2013

Capello, R. și Nijkamp, P., -Handbook of Regional Growth and Development Theories, Edward Elgar Publishing, 2011

Jovanovic, M., N.,- The economics of European Integration: Limits and prospects, Edward Elgar Publishing Limited, 2009

Jula, D. și Jula, N., – Competitivitatea și dezechilibrele regionale, Dezvoltarea economică a României, Editura Academiei Române, București, 2008

Articole

1. Camagni, R. -On the concept of territorial competitiveness: sound or misleading?, Urban studies 39 (13):2395-2411, 2007

2. Gardiner, B., Martin, R. Și Tyler, P. -Competitiveness, Productivity and Economic Growth across the European Regions, prezentată în cadrul Asociației pentru Studii Regionale, Regional Productivity Forum Seminar, Londra, 2009

3. Kitson, M., Martin, R. and Tyler, P. -Regional competitiveness: an elusive yet key concept?, Regional Studies 38(9):991-999; 2008

Annoni, P. și Dijkstra, L., -EU Regional Competitiveness Index, RCI 2013, JRC Scientific and Policy reports, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2013

http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/6th_report/rci_2013_report_final.pdf

Policy reports, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene.

Inovarea în documentele Cadru Național Strategic de Referință, document de lucru DG Regio prezentat la Reuniunea Informală a miniștrilor dezvoltării regionale “Programele politicii de coeziune în sprijinul inovării și competitivității”, Bruxelles, 2012.

Tratatele Europene de la Roma, Maastricht si Amsterdam (http:europa.eu int)

Orientarile Comunitare pentru politica de Coeziune 2007 – 2013

Comisia Europeană – European Competitiveness Report, Luxembourg, Bruxelles, 2009

Comisia Europeană– Regional Innovation Strategies under the European Regional Development Fund Innovative Actions 2000-2002. Scoping document and summary of political messages, DG Regional Policy, 2002

Comisia Europeană- Innovation Union Scoreboard 2011 (IUS);

Comisia Europeană –Politica de coeziune 2014-2020 –Investiții în creștere economică și ocuparea forței de muncă; 2012

Grupul de Economie Aplicat –Reindustrializarea României: politici și strategii, București, 2012

Comisia Europeană, 2010, Al cincilea raport privind coeziunea economică, socială și teritorială: viitorul politicii de coeziune, SEC(2010) 1348 final.

Comisia Europeană, 2010, Concluziile celui de-al cincilea raport privind coeziunea economică, socială și teritorială: viitorul politicii de coeziune, COM(2010) 642 final.

Comisia Europeană, 2010, Europe’s Digital Competitiveness Report 2010, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene. http://ec.europa.eu/digital-agenda/sites/digital-agenda/files/edcr.pdf

Comisia Europeană, 2010, Member States competitiveness performance and policies, Staff Working Document SEC/2010/1272 final http://ec.europa.eu/enterprise/policies/industrial-competitiveness/industrial policy/files/member_states_competitiveness_ performance_and_policies_en.pdf

Comisia Europeană (2010), Strategia Europa 2020

Comisia Europeană (2011), „A New Regional Competitiveness Index: Theory, Methods and Findings”, Working paper no.2/2011

Comisia Europeană (2012b): The resource for the evaluation of Socio-Economic Development, disponibil la: http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/evaluation/guide/guide2012_evalsed.pdf

Guvernul României (2012), Raport Strategic Național 2012

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor (2007), Programul Operațional Regional 2007-2013, București

Ministerul Economiei și Finanțelor (2007), Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice 2007-2013, București

Ministerul Economiei și Finanțelor (2009), Programul Operațional Asistență Tehnică 2007-2013, București

Ministerul Finanțelor (2007), Cadrul Național Strategic de Referință al României 2007-2013, București

Ministerul Internelor și Reformei Administrative (2007), Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013, București

Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (2013), Programul Operațional Sectorial de Mediu 2007-2013, București

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse (2007), Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, București

Ministerul Transporturilor (2013), Programul Operațional Sectorial Transport 2007-2013, București

World Economic Forum (2012), The Europe 2020 Competitiveness Report: Building a More Competitive Europe, Editura Prof Klaus Schwab, World Economic Forum, Geneva

Sitografie

1. *** http://epp.eurostat.ec.europa.eu/;

2. *** http://www.adrvest.ro/

3. *** http://www.consilium.europa.eu/;

4. *** http://www.europa.eu.int/comm/regional_policy/;

5. *** www.fonduri-structurale.ro;

6. *** www.inforegio.ro;

DG Regio – http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.cfm

EUROSTAT – http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

Forumul Economic Mondial – http://www.weforum.org/issues/global-competitiveness

Institutul Național de Statistică al României – www.insse.ro

Institutul Internațional pentru Managementul Dezvoltării, Centrul pentru Competitivitate Globală – http://www.imd.org/wcc/

Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – http://www.mdrt.ro/

Ministerul Economiei – http://www.minind.ro

Ministerul Educației Naționale – http://www.edu.ro/

Ministerul Finanțelor Publice – http://www.mfinante.gov.ro/

Ministerul Fondurilor Europene – www.fonduri-ue.ro

Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice – http://www.mmediu.ro/

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice – http://www.mmuncii.ro

Ministerul Pentru Societatea Informațională – http://www.mcsi.ro/

Ministerul Sănătății – http://www.ms.gov.ro/

Ministerul Transporturilor – http://www.mt.ro/

BIBLIOGRAFIE

Athanasoglou, S. și Dijkstra, L., -The Europe 2020 Regional Index. JRC Scientific and Policy reports, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014

Bachtler J and Taylor S -The New Structural Fund Regulations – Preparing for the New Programmes, IQ-Net Review Paper, 5(1), European Policies Research Centre, University of Strathclyde, Glasgow, 2009

Bachtler, J.& Taylor, S., -The added value of the Structural Funds: A regional perspective, IQ-net report on the reform of the Structural funds, Strathclyde University 2011

Bachtler, J., Wishlade, F., -Searching for Consensus: The Debate on Reforming EU Cohesion Policy, European Policies Research Paper, European Policies Research Centre, University of Strathclyde, November, 2012

Becker, S. O., Egger, P. H., și von Ehrlich, M., -Too Much of a Good Thing? On the Growth Effects of the EU’s Regional Policy, European Economic Review, 56(4): 648-668, 2012

Beetsma, R.,Giuliodori, M., -The effects of government purchases shocks: Review and estimates for the EU, The Economic Journal, 121(550): F4–F32, 2012

Bonciu F.,-O lume în schimbare- Economie mondială la începutul sec. XXI, Editura Pro Universitaria, București, 2011

Cini, M.,-European Union politics (second edition), Editura  Oxford University Press, 2006

Constantin,D.,L.,-Regional Development Policy in Romania: Institutional Transformations and Future Challenges, in A. Dobre, M. Martins-Gistelinck, R. Polacek, R. Hunink (editors), Handbook on EU Affairs, European Commission, European Institute – University of Leuven, 2012

Comănescu, M., – Management european, Editura Economică, București, 2008

Hofstede, G., -Cultures Consequences, London, Sage Publication, 1999

Gardiner, B., Martin, R., Tyler, P., -Competitiveness, Productivity and Economic Growth across the European Regions, Regional Productivity Forum Seminar, Londra, 2013

Murgescu, D., Varia, G., -Fonduri Structurale și de Coeziune: 2007-2013. Noi obiective. Noi provocari, Editura Universitară, 2012

Goergen M., -International Corporate Governance, Prentice Hall, , 2012

Jovanovic, M.N., -The Economics of European Integration. Limits and Prospects, Edward Edgar Publishing Ltd, , 2011

Miron, D., -Economia integrării europene, Editura ASE, București, 1998

Miron, D., (coord.), Păun L., Dima A., Băjenaru V., Slăvoiu O.,-Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001

Miron, D., -Economia Uniunii Europene, Editura “Luceafărul”, București, 2002

Miron, D., (coordonator), Drăgan G., Marinaș L., Ilie F., Cibian M., -Economia Uniunii Europene, Editura “Luceafărul”, București, 2004

Miron, D., Folcuț, O.,-Economia integrării europene, Editura “Universitară”, București, 2008

Pollack, M., Wallace, H., Wallace, W., -Elaborarea Politicilor în Uniunea Europeană, ediția a cincea, Editura Institutul European din România, București, 2007

Ion, A., O., -Guvernanța Uniunii Europene. Abordări actuale, Editura Polirom, București, 2013

Capello, R. și Nijkamp, P., -Handbook of Regional Growth and Development Theories, Edward Elgar Publishing, 2011

Jovanovic, M., N.,- The economics of European Integration: Limits and prospects, Edward Elgar Publishing Limited, 2009

Jula, D. și Jula, N., – Competitivitatea și dezechilibrele regionale, Dezvoltarea economică a României, Editura Academiei Române, București, 2008

Articole

1. Camagni, R. -On the concept of territorial competitiveness: sound or misleading?, Urban studies 39 (13):2395-2411, 2007

2. Gardiner, B., Martin, R. Și Tyler, P. -Competitiveness, Productivity and Economic Growth across the European Regions, prezentată în cadrul Asociației pentru Studii Regionale, Regional Productivity Forum Seminar, Londra, 2009

3. Kitson, M., Martin, R. and Tyler, P. -Regional competitiveness: an elusive yet key concept?, Regional Studies 38(9):991-999; 2008

Annoni, P. și Dijkstra, L., -EU Regional Competitiveness Index, RCI 2013, JRC Scientific and Policy reports, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2013

http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/6th_report/rci_2013_report_final.pdf

Policy reports, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene.

Inovarea în documentele Cadru Național Strategic de Referință, document de lucru DG Regio prezentat la Reuniunea Informală a miniștrilor dezvoltării regionale “Programele politicii de coeziune în sprijinul inovării și competitivității”, Bruxelles, 2012.

Tratatele Europene de la Roma, Maastricht si Amsterdam (http:europa.eu int)

Orientarile Comunitare pentru politica de Coeziune 2007 – 2013

Comisia Europeană – European Competitiveness Report, Luxembourg, Bruxelles, 2009

Comisia Europeană– Regional Innovation Strategies under the European Regional Development Fund Innovative Actions 2000-2002. Scoping document and summary of political messages, DG Regional Policy, 2002

Comisia Europeană- Innovation Union Scoreboard 2011 (IUS);

Comisia Europeană –Politica de coeziune 2014-2020 –Investiții în creștere economică și ocuparea forței de muncă; 2012

Grupul de Economie Aplicat –Reindustrializarea României: politici și strategii, București, 2012

Comisia Europeană, 2010, Al cincilea raport privind coeziunea economică, socială și teritorială: viitorul politicii de coeziune, SEC(2010) 1348 final.

Comisia Europeană, 2010, Concluziile celui de-al cincilea raport privind coeziunea economică, socială și teritorială: viitorul politicii de coeziune, COM(2010) 642 final.

Comisia Europeană, 2010, Europe’s Digital Competitiveness Report 2010, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene. http://ec.europa.eu/digital-agenda/sites/digital-agenda/files/edcr.pdf

Comisia Europeană, 2010, Member States competitiveness performance and policies, Staff Working Document SEC/2010/1272 final http://ec.europa.eu/enterprise/policies/industrial-competitiveness/industrial policy/files/member_states_competitiveness_ performance_and_policies_en.pdf

Comisia Europeană (2010), Strategia Europa 2020

Comisia Europeană (2011), „A New Regional Competitiveness Index: Theory, Methods and Findings”, Working paper no.2/2011

Comisia Europeană (2012b): The resource for the evaluation of Socio-Economic Development, disponibil la: http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/evaluation/guide/guide2012_evalsed.pdf

Guvernul României (2012), Raport Strategic Național 2012

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor (2007), Programul Operațional Regional 2007-2013, București

Ministerul Economiei și Finanțelor (2007), Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice 2007-2013, București

Ministerul Economiei și Finanțelor (2009), Programul Operațional Asistență Tehnică 2007-2013, București

Ministerul Finanțelor (2007), Cadrul Național Strategic de Referință al României 2007-2013, București

Ministerul Internelor și Reformei Administrative (2007), Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013, București

Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (2013), Programul Operațional Sectorial de Mediu 2007-2013, București

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse (2007), Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, București

Ministerul Transporturilor (2013), Programul Operațional Sectorial Transport 2007-2013, București

World Economic Forum (2012), The Europe 2020 Competitiveness Report: Building a More Competitive Europe, Editura Prof Klaus Schwab, World Economic Forum, Geneva

Sitografie

1. *** http://epp.eurostat.ec.europa.eu/;

2. *** http://www.adrvest.ro/

3. *** http://www.consilium.europa.eu/;

4. *** http://www.europa.eu.int/comm/regional_policy/;

5. *** www.fonduri-structurale.ro;

6. *** www.inforegio.ro;

DG Regio – http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.cfm

EUROSTAT – http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

Forumul Economic Mondial – http://www.weforum.org/issues/global-competitiveness

Institutul Național de Statistică al României – www.insse.ro

Institutul Internațional pentru Managementul Dezvoltării, Centrul pentru Competitivitate Globală – http://www.imd.org/wcc/

Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – http://www.mdrt.ro/

Ministerul Economiei – http://www.minind.ro

Ministerul Educației Naționale – http://www.edu.ro/

Ministerul Finanțelor Publice – http://www.mfinante.gov.ro/

Ministerul Fondurilor Europene – www.fonduri-ue.ro

Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice – http://www.mmediu.ro/

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice – http://www.mmuncii.ro

Ministerul Pentru Societatea Informațională – http://www.mcsi.ro/

Ministerul Sănătății – http://www.ms.gov.ro/

Ministerul Transporturilor – http://www.mt.ro/