Analiza Nedemnitatii Succesorala In Lumina Noului Cod Civil
LUCRARE DE LICENȚĂ
ANALIZA NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE ÎN LUMINA NOULUI COD CIVIL
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII DESPRE MOȘTENIRE
1.1. Scurt istoric despre moștenire și nedemnitate
1.2.Data deschiderii succesiunii
1.3.Locul deschiderii moștenirii
1.4. Cauza deschiderii moștenirii
1.5. Condițiile pentru a putea moșteni
CAPITOLUL II.
NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ
1. Definiție
2. Istoric
3.Formele nedemnității succesorale
2.1. Nedemnitatea de drept
2.1.1. Primul caz de nedemnitate succesorală
2.1.2. Al doilea caz de nedemnitate succesorală d moștenire.
2.1.3 Constatarea nedemnității
2.2 Nedemnitatea judiciară
2.2.1 Scurt Istoric.
2.2.2 Primul caz de nedemnitate judiciară
2.2.3 Al doilea caz de nedemnitate
2.2.4. Al treilea caz de nedemnitate.
CAPITOLUL III.
EFECTELE NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE
3.1. Efectele nedemnității față de nedemn
3.2. Efectele nedemnității față de descendenții nedemnului.
3.3. Efectele nedemnității față de terți
3.4. ÎNLĂTURAREA EFECTELOR NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În prezenta lucrare, ne-am propus să analizăm nedemnitatea succesorală, o instituție care, deși strâns legată de moștenire, atât în calitate de condiție negativă a acesteia, cât și prin consecințele pe care le produce în caz că intervine, respectiv suprimarea drepturilor succesorale, a fost neglijată nepermis de mult de legiuitorul român, sub reglementarea vechiului Cod civil de la 1864.
Se poate constata faptul că dezbateri teoretice pe tema nedemnității de la începutul secolului al XX-lea au privit caracterul de drept sau nu al nedemnității succesorale, și interpretarea sintagmei ”acuzație capitală”, ultima marcând efortul doctrinei de a face totuși aplicabilă această instituție. Dar, odată tranșate aceste dispute în sensul că nedemnitatea reglementată de Codul civil de la 1864 este de drept, iar acuzația capitală calomnioasă nu este aplicabilă, doctrina modernă alocă un spațiu destul de restrâns acestei instituții.
Structural, lucrarea este organizată pe trei (divizate în subcapitole), care cuantifică aspectele esențiale ale nedemnității: am început cu Considerațiile generice despre moștenire, pentru că nedemnitatea și moștenirea sunt indisolubil legate, am continuat cu Nedemnitatea propriu-zisă în reglementarea Noului Cod civil, apoi cu Efectele nedemnității, finalizând cu o scurtă expunere de concluzii.
Mijloacele de informare folosite au fost unii autorii români clasici (D. Alexandresco, M.B. Cantacuzino, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, G. Plastara), ale căror opinii le-am regăsit în lucrările autorilor contemporani, decantate în controverse doctrinare deja soluționate. Am acordat o atenție deosebită chestiunilor de istoric, pentru care am folosit inclusiv lucrări de drept roman, apreciind că este interesant de analizat evoluția instituției moștenirii și odată cu aceasta a nedemnității succesorale. Cât privește reglementarea din Noul Cod Civil, până la apariția tratatelor de drept civil care să o reglementeze, ea beneficiază de un spațiu redus, limitat la scurte expuneri ale noilor texte legale, sau articole din revistele universitare. Pentru nedemnitatea succesorală în reglementarea Noului Cod Civil, am făcut analiza pe cunoștințelor de drept civil și procesual civil acumulate, și a surselor bibliografice expuse,
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII DESPRE MOȘTENIRE
1.1. Scurt istoric despre moștenire și nedemnitate
Întrucât instituția nedemnității succesorale este strâns legată de cea a moștenirii, în sensul că nedemnitatea succesorală nu poate exista înafara moștenirii, fiind o condiție esențială negativă a acestea, ne propunem câteva considerații, inclusiv sub aspectul istoric, relative la aceasta din urmă.
Ființă trecătoare, omul, privit strict ca persoană fizică, piere inevitabil prin moarte. Pieirea fizică a omului, conduce din punct de vedere juridic la dispariția acestuia ca subiect de drept, dar patrimoniul acestuia (alcătuit din drepturile și obligațiile cu conținut patrimonial) îi supraviețuiește. Indubitabil, persoana decedată se bucură prin tradiție de un anumit respect, fiind protejată, sens în care s-a vorbit chiar de un drept al trupului neînsuflețit la protecția imaginii sale, la integritate, de dreptul la pacea ultimului lăcaș, precum și de dreptul la respectul memoriei celui decedat. Însă, legiuirile omenești nu reglementează drepturile mortului, cât interesul patrimonial al celor vii. Ca atare, inclusiv în noua reglementare, cea intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, Codul Civil nu face decât să reglementeze regulile după care patrimoniul defunctului se transmite la moștenitorii acestuia.
Materia moștenirii, sau a succesiunilor, cum mai este numită în mod curent, este extrem de importantă deoarece dreptul de succesiune se găsește în strânsă legătură, atât cu proprietatea, cât și cu familia, și adeseori chiar cu orânduirea politică a societății.
De aici și interesul deosebit pe care toate legiuirile i l-au acordat pentru a-l reglementa.
Succesiunea reprezintă unul din modurile de transmitere a proprietății care prezintă, atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere al dreptului comparat, cele mai multe vicisitudini și varietăți.
Preocuparea pentru reglementarea succesorală apare încă din cele mai vechi timpuri, respectiv în dreptul roman, care prezintă importanță pentru că este acela care stă la baza sistemului nostru de drept. Dreptul pretorian este acela care realizează o reglementare coerentă a materiei succesorale, urmat de Novelele lui Iustinian. În perioada feudală însă, principiile transmisiunii succesorale regresează sub influența mentalității Evului Mediu întunecat.
La romani, ideea de succesiune (înțeleasă în sensul de transmitere a patrimoniului) pentru cauză de moarte se întemeia pe dreptul de proprietate, pe care individul îl avea asupra patrimoniului său. De timpuriu, jurisconsulții observaseră că patrimoniul – în sensul de totalitate de bunuri – subzista și dincolo de viața efemeră a titularului său. Era așadar firesc să i se recunoască facultatea de a dispune de bunurile sale pentru vremea când el însuși nu va mai fi în viață.
Această concepție a dreptului roman a avut consecințe însemnate. Din ea a izvorât marea favoare cu care la Roma erau privite testamentele, întrucât ele erau socotite ca exprimând voința testatorului însuși. De asemenea, succesiunea ab intestat, care datează din vremuri îndepărtate – texte numeroase dovedesc existenta ei în perioada celor XII Table – era considerată ca exprimând voința prezumată a defunctului. Cu toate acestea, niciodată la Roma succesiunea ab intestat nu a fost văzută cu multă bunăvoință.
Sub regimul dreptului medieval, în special sub influența cutumelor germanice, apar în această materie noastră concepții noi. Autori celebri ca Aubry și Rau, susțin că în acele vremuri succesiunea s-ar fi întemeiat pe ideea de proprietate colectivă a familiei. Cercetări de la începutul secolului XX au dovedit însă că această părere este eronată și că fundamentul transmisiunii ereditare, în epoca Evului Mediu, se baza pe ideea că bunurile trebuie păstrate în familie.
Consecințele aceste noi concepții s-au manifestat prin aceea că devoluțiunea testamentară a cedat locul devoluțiunii ab intestat. De aici se ajunsese atât de departe încât se considera că moștenitorii adevărați erau numai moștenitorii ab intestat (legali), iar că moștenitorii testamentari erau doar simpli legatari, adică persoane cărora defunctul le lăsase anumite bunuri. Din vremea aceea datează cunoscutele adagii ”Institution d’hériter n’a point de lieu” și ”Dumnezeu singur poate face moștenitori, iar nu omul” (Deus solus facit heres, non homo.
Aceste două concepții se regăsesc în vechiul drept francez. În țările de drept scris era în vigoare sistemul roman, iar în țările de drept cutumiar domnea ideea germanică a coproprietății familiale.
Trecând la epoca redactării Codului lui Napoleon, se constată că două concepții stăteau față în față: aceea a dreptului roman, în care devoluțiunea testamentară predomina asupra devoluțiunii ab intestat și aceea a dreptului medieval. Se pune problema de a se ști dacă Codul Civil Napoleon a admis vreuna din aceste concepții, sau dacă el reprezintă o a treia etapă în evoluția fundamentului dreptului succesoral.
Fără îndoială nu se poate afirma că, Codul Napoleon a admis în mod absolut doctrina dreptului cutumiar, adică aceea care vedea adevărata succesiune numai în succesiunea ab intestat. Așadar, nu se poate susține că în legiuirea noastră, așa-zișii moștenitori testamentari, adică aceea care sunt desemnați de către de cujus, n-ar fi decât simpli legatari, întrucât doar ”Dumnezeu singur poate face moștenitori, iar nu omul”. Totodată, nu s-a contestat că în principiile Codului Civil Napoleon, preluate ulterior și de cel românesc de la 1864, predomină ideea că singurii moștenitori sunt cei de sânge, moștenitorii legitimi. De aceea, existența unui testament nu poate împiedica pe moștenitorii de sânge să fie învestiți cu titlul lor, legatarii fiind obligați a cere trimiterea în posesiune.
În definitiv, sistemul admis de Codul Napoleon în materie de succesiune este un sistem mixt care constă în coexistența succesiunii ab intestat cu cea testamentară. De aici s-a născut concepția potrivit căreia legea succesorală nu ar fi altceva decât testamentul prezumat al defunctului. Concepția nu poate fi interpretată prea strict deoarece, dacă ea ar corespunde realității nu s-ar putea explica îndeajuns motivele pentru care Codul Civil Napoleon face distincție între moștenitorii legitimi și legatari.
Se poate spune că atunci când legiuitorul reglementează devoluțiunea succesorală nu face altceva decât ceea ce însuși defunctul ar fi făcut, dacă ar fi avut vreme sau dacă ar fi fost mai precaut. Alături însă de această idee a voinței prezumate a defunctului, apare la baza dreptului succesoral și interesul familial. La această concepție se reduce în cele din urmă fundamentul dreptului succesoral, în sistemul legislației noastre civile.
Din cele sus-menționate, rezultă explicit că în concepția legiuitorului reglementarea succesorală este expresia testamentului ideal al defunctului, întrucât la baza succesiunii ab intestat se află întrunite cele două noțiuni: interesul familial și voința prezumată a defunctului. Din cauza acestei calități se explică de ce astăzi există în materia succesiunii un principiu invers decât acela al dreptului roman și anume predominarea succesiunii ab intestat asupra celei testamentare.
Cât privește dreptul succesoral românesc consacrat de Codul Civil de la 1864, el este în linii generale acela al Marii Revoluții Franceze, cu mențiunea că, în materia nedemnității succesorale, Codul Civil de la 1 octombrie 2011 este de inspirație canadiană.
Opera Marii Revoluții Franceze a fost aceea de a substitui o legislație nouă, modernă, în locul celei existente, pe care se rezema vechiul regim, cel feudal, care avea o bază foarte solidă. Ordinea și modul de succesiune constituiau baza regimului feudal, astfel încât a fost necesară această mișcare socială de amploare pentru a putea fi răsturnat.
În dreptul feudal, în locul principiului modern și actual al unității succesorale, existau pentru aceeași succesiune, diferite patrimonii și diferite feluri de moștenitori. Se făcea distincția bunurilor din punctul de vedere al naturii și a originii lor. Bunurile erau diferențiate în bunuri nobile și roturiere (roturier-ul era persoana care nu avea origini nobile), în bunuri paterne și bunuri materne, în bunuri imobile transmise prin succesiune sau donații, numite proprii și în achizite, care erau imobilele dobândite cu alt titlu. Această din urmă distincție avea drept scop conservarea bunurilor în familie.
Transmisiunea pe cale succesorală a bunurilor era extrem de complicată în epocă: pentru fiecare tip de bunuri existau reguli diferite menite a le determina natura și transmisiunea succesorală.
Bun. Ordinea și modul de succesiune constituiau baza regimului feudal, astfel încât a fost necesară această mișcare socială de amploare pentru a putea fi răsturnat.
În dreptul feudal, în locul principiului modern și actual al unității succesorale, existau pentru aceeași succesiune, diferite patrimonii și diferite feluri de moștenitori. Se făcea distincția bunurilor din punctul de vedere al naturii și a originii lor. Bunurile erau diferențiate în bunuri nobile și roturiere (roturier-ul era persoana care nu avea origini nobile), în bunuri paterne și bunuri materne, în bunuri imobile transmise prin succesiune sau donații, numite proprii și în achizite, care erau imobilele dobândite cu alt titlu. Această din urmă distincție avea drept scop conservarea bunurilor în familie.
Transmisiunea pe cale succesorală a bunurilor era extrem de complicată în epocă: pentru fiecare tip de bunuri existau reguli diferite menite a le determina natura și transmisiunea succesorală.
Bunurile nobile aparțineau celui mai mare dintre copiii de sex masculin ai defunctului. Alături de dreptul de primogenitură, exista și privilegiul masculinității. După o remarcă spirituală în epocă, fetele moșteneau o cunună de trandafiri (posibilitatea de a se căsători) sau mănăstirea (obligația de a se călugări).
În numele ideii luminate de egalitate, Revoluția Franceză a desființat deosebirile de sex și toate privilegiile contrare naturii, care provocau dezbinare între copiii aceluiași defunct, slăbind sentimentul de afecțiune și coeziune familială. Astfel s-a stabilit principiul egalității partajului. De asemenea, Revoluția Franceză a recunoscut dreptul de a moșteni al străinilor, pe care i-a asimilat cu cetățenii proprii și de asemenea a suprimat incapacitatea de a moșteni a persoanelor care făceau parte din ordinele religioase.
Sistemul succesoral instituit de Revoluția Franceză a trecut în Codul Civil Napoleon și de acolo în cel românesc de la 1864, cu modificări nesemnificative, fiind păstrat în linii mari și în reglementarea Noului Cod Civil.
Potrivit art. 953 din Noul Cod Civil ”Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă”. Spre deosebire de Codul Civil de la 1864, care nu conținea definiția legală a moștenirii, lăsând-o pe seama doctrinei, noua codificare definește această instituție. Termenul de moștenire este sinonim cu acela de succesiune.
Cuvântul ”succesiune / moștenire” este susceptibil de mai multe înțelesuri. Lato sensu, a succeda, a moșteni, însemnă că o persoană ia locul altei persoane. Strict din punct de vedere legal, cuvântul succesiune desemnează în primul rând un mod specific de dobândire sau de transmitere a proprietății pentru cauză de moarte (mortis causa), transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Fiind o transmisiune, succesiunea statuează o legătură juridică între două persoane: cea care transmite moștenirea, autorul sau de cujus, cum este numit uzual și cel care primește moștenirea, numit moștenitor, succesor, erede, instituit contractual (în cazul donației de bunuri viitoare) sau legatar (în cazul succesiunii testamentare).
În al doilea rând, succesiunea mai are înțelesul de obiect al transmisiunii succesorale, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor defunctului – patrimoniul defunctului, supranumit în practică și masa succesorală.
1.2.Data deschiderii succesiunii
Înțelegem să tratăm această chestiune în cadrul lucrării relative la nedemnitatea succesorală , întrucât nedemnitatea succesorală nu poate fi invocată decât cu începere de la momentul deschiderii succesiunii, chiar dacă în mod firesc, cu excepția cel mult a cazului reglementat de art. 959 alin. 1) lit. b) din Noul Cod Civil (ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului) faptele care atrag nedemnitatea se petrec înainte de deschiderea succesiunii.
Potrivit art. 954 alin. 1 din Noul Cod Civil ”Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia”, sau cum precizează Codul civil de la 1864 în art. 651 ”Succesiunile se deschid prin moarte”.
Prin urmare succesiunea se deschide în momentul în care cel care o lasă decedează. În vechiul drept românesc, exista și un al caz de deschidere a succesiunii, analog cu moartea naturală, respectiv moartea civilă. Astfel, art. 692 din Codul Calimach dispunea: ”Dritul moștenirii se începe după moartea cea firească sau politică a celui de la care rămâne moștenirea”. Legiuitorul considera că persoanele condamnate la diverse pedepse infamante, cum ar fi munca silnică pe viață, nu mai exista din punct de vedere juridic.
Țări civilizate ca Belgia, în 1831, Franța, în 1854, au eliminat în mod definitiv moartea civilă ca moment al deschiderii succesiunii.
Stabilirea momentului deschiderii moștenirii este important pentru mai multe considerente:
În raport cu această dată se determină persoanele care au vocație la moștenire (în temeiul legii, al testamentului sau al contractului), capacitatea succesorală a acestora, precum și drepturile ce li se cuvin asupra moștenirii;
Aceasta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la moștenire;
Aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acceptarea moștenirii;
În raport cu această dată se stabilește compunerea masei succesorale;
În cazul în care există mai mulți moștenitori, aceasta este data de la care se naște starea de indiviziune între aceștia și în raport cu care se va produce efectul declarativ al partajului la ieșirea din indiviziune;
În cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabilă succesiunii este cea în vigoare la data deschiderii acesteia. Este de precizat că actele ulterioare deschiderii succesiunii, dar relative la aceasta, cum ar fi cazul acceptării sau renunțării la succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la data săvârșirii lor, în temeiul principiului aplicării imediate a legii noi.
Determinarea datei deschiderii moștenirii.
Pentru că moștenirea se deschide în momentul morții celui care o lasă, constatarea morții este oficializată, în sensul că în mod normal, atunci când corpul neînsuflețit este la îndemână, moartea biologică trebuie să fie stabilită medical prin eliberarea unui certificat medical constatator care consemnează cauza decesului, întocmit și semnat de către un medic, sau în lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar (art. 37 din Legea nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă).
Din punct de vedere juridic, stabilirea momentului exact al morții (oră, minut) poate avea o importanță majoră întrucât dacă două persoane cu vocație succesorală reciprocă decedează în același interval de timp, supraviețuirea unui celuilalt, oricât de scurtă, face ca succesiunea celui decedat mai întâi să se deschidă și să fie culeasă de cel care a decedat mai târziu, regăsindu-se în masa succesorală de care beneficiază moștenitorii celui din urmă.
Medicina, ca orice știință, a evoluat în timp, astfel încât de la constatarea biologică a morții, implicând constatarea opririi complete și ireversibile a funcțiilor vitale (creier, inimă, plămâni) s-a ajuns mai recent la ideea morții cerebrale, considerându-se că moartea survine la încetarea oricărei activități electrice a creierului1.
Pe baza certificatului medical constatator al decesului, autoritatea administrației publice locale de la locul producerii decesului va elibera actul de deces. Acest document face dovada morții și a datei la care aceasta a survenit. Dacă momentul decesului este imposibil de stabilit, data morții va fi considerată a fi aceea la care autoritatea administrației publice locale constată decesul.
Întrucât actul de deces este un act de stare civilă, mențiunile referitoare la data morții defunctului cuprinse în acesta pot fi combătute pe calea acțiunii în rectificare a actelor de stare civilă, în condițiile prescrise de art. 52 alin.3 din Noul Cod civil. Fiind vorba de un element de fapt care nu a fost constatat personal de ofițerul de stare civilă, dovada contrară se poate face prin orice mijloc de probă, nefiind necesar a se recurge la înscrierea în fals. Această dovadă trebuie făcută de cel care contestă data morții lui de cujus.
În cazul declarării judecătorești a morții prezumate, data decesului lui de cujus va fi cea stabilită de instanța judecătorească în condițiile reglementate de art. 49 ș. urm. din Noul Cod Civil.
Există situații, pe care Codul Civil de la 1864 nu le-a reglementat, în care două sau mai multe persoane care au vocație succesorală reciprocă sau unilaterală – de exemplu tată și fiu – decedează în aceeași împrejurare (incendiu, atentat terorist, inundații, accident rutier etc.) fără a se putea stabili momentul decesului fiecăreia dintre acestea. Aceste persoane se numesc comorienți.
În Codul Napoleon, respectiv art. 720, s-au stabilit o serie de prezumții relative la această situație, bazate pe ideea că un individ poate să ofere mai multă sau mai puțină rezistență morții, după vârsta și sexul lui. De exemplu, un tânăr, ar putea conform prezumției Codului civil francez să reziste mai mult decât un bătrân.
Sistemul acestor prezumții legale a fost înlăturat după ce a fost viu criticat de autori. Sistemul Codului românesc este cel întrebuințat în Anglia și care a fost preconizat de marele jurisconsult Laurent, în anteproiectul de revizuire a Codului civil francez. El constă în aplicarea dreptului comun ipotezei persoanelor moarte în același eveniment, adică în admiterea tuturor mijloacelor de probă, iar în cazul în care elementele de fapt lipsesc cu desăvârșire, atunci fiecare succesiune se deschide în mod separat, făcându-se abstracție de vocația reciprocă la moștenire a persoanelor dispărute în același accident. Astfel, s-a născut prezumția potrivit căreia în cazul în care nu se poate stabili dacă o persoană a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată.
Până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, problema comorienților a fost reglementată de art. 21 din Decretul nr. 31/1954, act normativ abrogat de noua codificare. Prezumția a rămas valabilă și în noua reglementare, cu deosebirea că Noul Cod Civil pune accentul pe capacitatea succesorală. Astfel, potrivit art. 957 alin. 2 din Noul Cod Civil ”Dacă în cazul morții mai multor persoane nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”.
1.3.Locul deschiderii moștenirii
Potrivit art. 954 alin. 2 din Noul Cod Civil ”Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.
(3)Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să existe cel puțin un bun imobil al celui care lasă moștenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să se afle bunuri mobile ale celui care lasă moștenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat.”
Importanța practică a locului deschiderii moștenirii se vădește prin aceea că acest element constituie criteriul unic de determinare a competenței teritoriale a unor organe cu atribuții în instrumentarea procedurii succesorale. Astfel, în funcție de locul deschiderii moștenirii se determină:
Notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială;
Instanța judecătorească competentă să judece acțiunile privitoare la moștenire, indiferent dacă moștenirea conține sau nu bunuri imobile situate în circumscripția altei instanțe. Astfel, potrivit art. 14 din Codul de procedură civilă ”În materie de moștenire, sunt de competența instanței celui din urmă domiciliu al defunctului:
(1)cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare,
(2)cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia,
(3)cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar”.
Aceeași instanță este competentă să judece și cererile privitoare la anularea certificatului de moștenitor sau pentru remedierea încălcării drepturilor terților, produse prin măsurile de inventariere și conservare ale bunurilor succesorale.
Inclusiv acțiunea în constatarea sau declararea nedemnității succesorale, după caz, este tot de competența instanței menționate de art. 14 din Codul de procedură civilă.
Locul deschiderii moștenirii nu trebuie confundat cu locul decesului lui de cujus, acesta putând deceda într-un loc în care se află doar întâmplător și care nu are nici o legătură cu viața, activitatea și bunurile sale.
Este posibil ca domiciliul real al defunctului să nu corespundă cu acela trecut în actul său de identitate. În acest caz, cel care are interes să stabilească o anumită competență teritorială a organelor abilitate să realizeze procedura succesorală poate face dovada domiciliului real al celui decedat cu orice mijloace de probă, aceasta fiind o chestiune de fapt. Semnalăm faptul că în pofida acestei situații, în practica judiciară, la adăpostul dispozițiilor art. 14 din Codul de Procedură civilă, care reglementează competența teritorială obligatorie, instanțele arareori acceptă administrarea de probatorii pentru a putea determina competența teritorială a instanței.
Stabilirea locului domiciliului real al unei persoane presupune cercetarea voinței acelei persoane – stabilirea domiciliului fiind întotdeauna un act de voință – element care poate fi dedus din combinarea unor criterii cum ar fi: acela al locuinței obișnuite, acela al centrului de interes familial, acela al sediului intereselor sale pecuniare, sau acela al locului exercitării activității principale. De aceea, nu se poate conchide că domiciliul unei persoane condamnate la pedeapsa închisorii este aceea a locului unde se află în detenție, ci aceea a locului unde cel condamnat a locuit statornic înainte de condamnare.
În cazul celor declarați morți pe cale judecătorească, locul deschiderii succesiunii este acela al domiciliului celui dispărut la data stabilită prin hotărârea judecătorească ca fiind data morții prezumate.
Deschiderea moștenirii persoanelor nomade, care prin definiție nu au un domiciliu stabil, reprezintă o situație pe care nici Noul Cod civil nu o reglementează, deși doctrina a semnalat-o de ani buni. În cazul acestora, s-a stabilit că deschiderea succesiunii se va face la locul unde se află bunurile cele mai importante din punct de vedere valoric, ale celui decedat, iar în lipsă de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea acelei persoane.1
Persoanele ocrotite ca urmare a lipsei capacității de exercițiu – minorii și interzișii judecătorești – nu pot însă să își stabilească domiciliul după propria voință, așa cum pot face persoanele care au capacitatea de exercițiu deplină, având domiciliul stabilit prin lege la domiciliul ocrotitorului legal. Ca atare, în cazul decesului locul deschiderii moștenirii acestor persoane este la domiciliul lor legal, adică acela al ocrotitorului lor.
1.4. Cauza deschiderii moștenirii
Cum potrivit art. 954 alin. 1 din Noul Cod Civil, moștenirea se deschide prin moartea persoanei, legat de aspectul deschiderii succesiunii, pe lângă data și locul deschiderii, mai prezintă importanță și faptul generator al acesteia: cauza deschiderii moștenirii.
Prin deschiderea moștenirii se înțelege faptul care dă naștere transmisiunii succesorale2. Acest fapt este moartea persoanei fizice.Tot moartea persoanei fizice care lasă moștenirea este cea care face aplicabile normele privitoare la nedemnitate, cu excepția cazului în care nedemnul a fost iertat.
Deschiderea moștenirii nu se confundă cu deschiderea procedurii succesorale notariale.
Deschiderea moștenirii este declanșată de faptul juridic al morții unei persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului. Pe de altă parte, deschiderea moștenirii face ca patrimoniul succesoral să se transmită de la de cujus la succesori, în timp ce deschiderea procedurii succesorale, așa cum o arată chiar denumirea ei, declanșează procedura necontencioasă care are ca finalitate eliberarea certificatului de moștenitor, act constatator al compunerii masei succesorale, a persoanelor chemate la moștenire și a cotelor părți sau bunurilor ce revin acestora din moștenire.
Până la deschiderea moștenirii, succesibilii nu au nici un drept asupra patrimoniului antecesorului lor, ci doar o simplă speranță de a moșteni. Speranța, adică vocația succesorală se transformă în drept propriu-zis doar la decesul lui de cujus.
Numai moartea naturală, constatată direct sau, în cazul imposibilității constatării directe, declarată prin hotărâre judecătorească, declanșează deschiderea moștenirii. Declararea judecătorească a morții unei persoane creează o prezumție în acest sens, prezumție care poate fi răsturnată prin proba contrarie, caz în care hotărârea judecătorească de declarare a morții va fi anulată. În această situație se consideră că succesiunea acelei persoane nu s-a deschis.
Simpla dispariție a unei persoane fizice, constatată prin hotărâre judecătorească, nu poate avea ca efect deschiderea moștenirii, întrucât cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă.
Logica devoluțiunii succesorale este în esență că, pentru a moșteni, o persoană trebuie să existe, iar pentru ca succesiunea să se deschidă și un patrimoniu să se transmită la o altă persoană, trebuie ca titularul acelui patrimoniu să fi încetat din viață, adică să se fi creat un loc vacant.
1.5. Condițiile pentru a putea moșteni
Cartea a IV-a Titlul I din Noul Cod Civil cuprinde reglementarea relativă la moștenire.
Capitolul II – ”Condițiile generale ale dreptului de a moșteni” este acela care în noua reglementare statuează nedemnitatea succesorală.
Potrivit art. 957 din Noul Cod Civil ”O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. În cazul morții mai multor persoane, dacă nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”, text care reproduce parțial dispozițiile art. 654 din Vechiul Cod Civil. Articolele 959 – 961 din Noul Cod Civil reglementează nedemnitatea succesorală, iar art. 962 reglementează vocația succesorală.
Din coroborarea textelor legale ante-menționate, rezultă că pentru a putea succede, o persoană trebuie să îndeplinească 3 condiții: a) să existe la momentul deschiderii moștenirii, adică să aibă capacitate succesorală, b) să nu fie nedemnă de a moșteni și c) să aibă calitatea prescrisă de lege pentru a putea succede, adică vocația succesorală.
Dacă prima și a treia condiție sunt obligatorii și cumulative, nedemnitatea succesorală nu mai reprezintă în noua reglementare o condiție sine qua non pentru a putea moșteni, față de împrejurarea că oricare din formele ei – de drept sau judiciară – poate fi înlăturată de persoana care lasă moștenirea. În situația înlăturării efectelor nedemnității, condițiile generale ale dreptului de a moșteni rămân: capacitatea succesorală și vocația succesorală. Însă, în măsura în care nedemnitatea succesorală subzistă, în sensul că nu a fost înlăturată în condițiile art. 961 C. civ., ea se adaugă ca și condiție negativă, necesară și obligatorie pentru ca o persoană să poată moșteni.
Ne vom ocupa pe scurt de condițiile generale pozitive ale dreptului de a moșteni, urmând să tratăm în capitole separate nedemnitatea succesorală.
a)Capacitatea succesorală
Potrivit art. 957 din Noul Cod Civil ”O persoană poate moșteni dacă există în momentul deschiderii succesiunii”. Același text face trimitere expresă la art. 36 din Noul Cod Civil, care dă glas vechiului adagiu latin ”infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur” (copilul conceput se consideră că există ori de câte ori este vorba despre interesele sale), cu condiția să se nască viu. Legiuitorul român a înlăturat condiția viabilității, pe care de pildă codurile civile francez și italian o cereau, considerând-o excesivă din punctul de vedere al considerentelor de echitate.
Practic, odată ce omul s-a născut și a trăit măcar o clipă, existența lui nu poate fi negată. Și din punctul de vedere al echității, justețea limitării condițiilor doar la aceea de a se naște viu, nu și viabil, este evidentă. De exemplu, un copil moare la scurt timp de la naștere. Acestuia i se cuvine moștenirea mamei sale, decedată la naștere. Dacă s-ar cere condiția viabilității, un asemenea copil nu ar fi socotit moștenitorul mamei sale, iar rudelor cu vocație succesorală ale copilului – moștenitorii acestuia – nu ar putea culege succesiunea mamei. În acest caz, ar beneficia de moștenire rude mai îndepărtate, de exemplu colateralii mamei, în detrimentul unor persoane mult mai interesate și mai apropiate afectiv de persoanele decedate, de pildă tatăl copilului.
Art. 957 din Noul Cod civil mai face trimitere la art. 53 din aceeași codificare, păstrează prezumția potrivit căreia persoana dispărută este socotită a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte. De asemenea, textul face trimitere la art. 208 din Noul Cod Civil, potrivit căruia persoanele juridice pot fi gratificate prin testament.
Din economia textelor legale sus-menționate, rezultă că au capacitate succesorală (aptitudinea de a moșteni) persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii, inclusiv persoanele dispărute, dacă acestea nu au fost declarate decedate.
Și copilul conceput, dar nenăscut are capacitate succesorală, sub condiția suspensivă de a se naște viu. Acesta are o capacitate de folosință reală, nu fictivă, abstractă, care este limitată însă la dobândirea de drepturi. Timpul legal al concepției copilului prezintă importanță nu numai pentru determinarea capacității succesorale, cât mai ales pentru a determina vocația succesorală.
Mai au capacitate succesorală persoanele juridice, însă numai în materie testamentară, întrucât potrivit devoluțiunii legale, au vocație la moștenire – condiție cumulativă a dreptului de a moșteni – numai persoanele fizice, respectiv rudele defunctului. Doar statul poate culege o moștenire vacantă.
Per a contrario, nu au capacitatea succesorală persoanele predecedate celui care lasă moștenirea. Tot astfel, în materie testamentară, nu pot moșteni decât persoanele juridice care există în mod legal în momentul morții lui de cujus: nu vor moșteni cele care au fost desființate înainte de succesiunii, sau înființate după acest moment.
Se cunoaște că nu pot moșteni comorienții.
O problemă pusă în literatura de specialitate, care rămâne de actualitate și în cadrul noii reglementări, este aceea a codecedaților1. Aceștia sunt persoanele fizice cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală – legală sau testamentară – care decedează în același timp, fără a se putea stabili ordinea în care au decedat, dar care se deosebesc de comorienți prin aceea că nu au decedat în aceeași împrejurare.
Soluția propusă de teoreticieni2 a fost tot aplicarea art. 21 din Decretul Lege 31/1954 (abrogat de Noul Cod Civil), ceea ce înseamnă că potrivit noii reglementări se aplică art. 957 alin. 2 din Noul Cod Civil.
b)Vocația succesorală.
Potrivit art. 962 din Noul Cod Civil ”Pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”.
Noțiunea are dublu sens. În sens general, desemnează vocația potențială (eventuală) sau altfel spus posibilitatea/speranța legitimă de a moșteni a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de alte persoane. De exemplu, vocația succesorală a rudelor în linie directă fără limită de grad, sau limitarea vocației succesorale legale a rudelor pe linie colaterală la gr. IV inclusiv, sau principiul reciprocității vocației succesorale legale.
În special, noțiunea vizează vocația concretă, utilă determinată de devoluțiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocație succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Deci, vocația succesorală concretă presupune 2 condiții: una pozitivă – vocația succesorală generală și una negativă – persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moștenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar.
Cele două condiții esențiale și cumulative ale dreptului de a moșteni prezintă importanță, față de împrejurarea că poate fi declarată/constatată nedemnitatea numai a persoanelor care au capacitate succesorală și vocație succesorală, fie și numai generală.
CAPITOLUL II.
NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ
1. Definiție
Ca și în reglementarea precedentă, nedemnitatea succesorală nu beneficiază de o definiție legală.
Putem defini însă nedemnitatea (nevrednicia) succesorală ca fiind o sancțiune civilă1 care constă în decăderea unui succesibil – care are capacitate succesorală și vocație succesorală efectivă – din dreptul de a moșteni o persoană ca urmare a săvârșirii unor fapte grave – anume prevăzute de lege2 – față de defunct sau față de un succesibil care ar putea înlătura vocația succesorală a nedemnului. Sau mai simplu, ca fiind situația în care un moștenitor este înlăturat de la succesiunea, inclusiv rezerva pe care ar fi fost îndreptățit să o culeagă.
Spre deosebire de reglementarea precedentă, unde nedemnitatea succesorală putea opera numai în cazul succesiunii legale, potrivit art. 960 alin.1 din Noul Cod Civil, nedemnitatea succesorală afectează atât succesiunea legală, cât și pe cea testamentară.
2. Istoric
Nedemnitatea este o instituție cunoscută de multă vreme în legislația românească, legislație care a consacrat nenumărate cazuri de nevrednicie succesorală. Ecourile unora dintre ele se fac simțite până în legislația actuală.
Pravila lui Matei Basarab excludea de la moștenirea tatălui pe fiul care coabitase cu țiitoarea tatălui3.
Art. 695 al Codului Calimach, articol inspirat din art. 540 al Codului Austriac, stabilea că cel care, cu intenție criminală, adusese, sau numai căutase să aducă atingere onoarei, averii sau persoanei celui de la are era chemat să culeagă o succesiune, sau copiilor
Majoritatea autorilor califică nedemnitatea ca pedeapsă civilă: Fr. Deak, M. Eliescu, C. Stătescu, C. Bîrsan
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 66: „Nedemnitatea ca sancțiune civilă se caracterizează prin următoarele: a) se aplică numai în cazul faptelor expres și limitativ prevăzute de lege
G. Plastara
acestei persoane, sau părinților ori soției sale, era exclus de la moștenire ca nedemn, dacă nu fusese iertat. Și în vechiul drept francez nedemnul putea fi iertat de defunctul căruia îi cauzase
o vătămare, iertare care îl repunea în dreptul de a culege succesiunea. Regăsim așadar, încă din vremuri îndepărtate, o viziune de care legiuitorul român a ținut cont în redactarea art. 961 din Noul Cod Civil, care spre deosebire de precedentul, permite iertarea nedemnului1.
Art. 34 din Capitolul III al Codului Caragea statua că ”Au putere părinții, cari fac dieți (nn. donații, înzestrări, daruri manuale) și celelalte rude din sus (nn. ascendenți), să depărteze de moștenire pe copiii și pe celelalte rude din jos (nn. descendenți), pentru următoarele pricini:
1.Când copiii și rudele din jos îi vor necinsti, ocărându-i și bătându-i, sau pornind jalbă asupră-le cu pâri nedrepte;
2.Când bolnăvindu-se sau sărăcind, nu vor îngriji de dânșii și nu-i vor căuta după putere;
3.Când vor cădea robi, și ei, având putere, nu-i vor răscumpăra;
4.Când vor umbla să-i omoare”.
Art. 36 al aceluiași cod, adăuga: ”Copiii și rudele din jos pot să depărteze de moștenire pe părinți și rudele de sus, pentru pricinile arătate la nr. 2, 3 și 4 de la art. 34”2.
Prin actualizarea în timp a vechilor concepții asupra nedemnității succesorale, este vizibil că la baza sistemului succesoral modern stă ideea de afecțiune prezumată a defunctului. Nu se poate însă prezuma că o asemenea afecțiune ar fi existat între defunct și cel care săvârșește fapte reprobabile – anume prevăzute de lege – la adresa acestuia.
3.Formele nedemnității succesorale
Dacă în reglementarea Vechiului Cod Civil nedemnitatea era numai de drept, Noul Cod Civil, în articolele 958 și 959 face distincția între nedemnitatea de drept și în nedemnitatea judiciară.
Noua reglementare pune capăt controverselor doctrinare asupra caracterului acestei sancțiuni civile. Dacă în ultimii ani, până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, era unanim admis că nedemnitatea succesorală operează de plin drept (ope legis)1, fără a fi necesară intervenția instanței de judecată în sensul constatării acesteia, lucrurile nu au stat așa
dintotdeauna.
Astfel, controversa în sensul dacă nedemnitatea operează de plin drept sau este necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești s-a născut în România din absența unui text legal care să prevadă soluția. Ea a fost alimentată și de faptul că până la adoptarea în Franța a Codului lui Napoleon, în Vechiul drept francez cazurile de nedemnitate nu erau expres prevăzute de lege, astfel încât nedemnitatea nu putea opera decât în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești în acest sens.
După apariția Codului Civil Napoleon, primii comentatori2 ai acestuia au continuat tradiția preluată din vechiul drept, apreciind că nedemnitatea succesorală nu poate opera de drept și ca atare este indispensabilă pronunțarea unei hotărâri care să-l înlăture pe nevrednic de la moștenire3. Interpretarea a dăinuit multă vreme, fiind preluată și de autorii români clasici. Adepții acestui curent și-au motivat opinia pe necesitatea respectării tradiției istorice, respectiv pe vechiul drept francez, în care justițiabilului îi incumba sarcina de a stabili lipsa de demnitate succesorală a celui pe care era interesat să-l înlăture de la moștenire.
Această opinie s-a sprijinit și pe art. 655 alin. 3 din Vechiul Cod Civil, care vorbește de eredele major care nu denunță omorul asupra defunctului, omor de care a avut cunoștință. Sub acest aspect s-a apreciat că este imperios necesară intervenția instanței de judecată, singura în măsură să aprecieze dacă eredele este sau nu vinovat. S-a mai susținut în sprijinul acestui curent că atâta vreme cât eredele nedemn este obligat să restituie veniturile și fructele a căror folosință a avut-o de la deschiderea succesiunii, însemnă că o asemenea restituire nu poate avea loc decât pe cale judiciară. În caz contrar, adică a existenței de plin drept a nedemnității, nedemnul nu ar fi putut intra în posesia bunurilor succesorale.
Treptat, s-a cristalizat concepția unanimă în doctrina și practica judiciară că formularea art. 655 din Vechiul Cod Civil (care este echivalentul art. 727 din Codul Civil francez) ”sunt nedemni de a moșteni” presupune că nedemnitatea operează de drept. Adepții existenței de plin drept a nedemnității au apreciat că legiuitorul a pus pe picior de egalitate nedemnitatea cu incapacitatea1.
Într-adevăr, un incapabil nu poate intra în posesia succesiunii pentru că însăși incapacitatea lui se opune. Dar împotriva acestei opinii au existat și critica potrivit căreia, spre deosebire de incapabil, care nu poate intra în posesia succesiunii, nedemnul o poate face, urmând ca abia după ce i s-a descoperit nevrednicia să fie înlăturat de la succesiune, post factum.
Firește, chiar în contextul acestei interpretări, dacă între nedemn și persoanele interesate să invoce nedemnitatea se ivește un litigiu (de ex. o acțiune având ca obiect partajul succesoral) în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor de a moșteni, soluționarea acestuia este de competența instanței de judecată. În cazul vechii reglementări, ca și în cazul nedemnități întemeiate pe art. 958 din Noul Cod Civil, instanța nu poate decât să constate existența nedemnității, hotărârea având caracter declarativ, nu constitutiv2
2.1. Nedemnitatea de drept
Nedemnitatea de drept intervine în două situații prevăzute de art. 958 din Noul Cod Civil:
persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea și
persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.
2.1.1. Primul caz de nedemnitate succesorală corespunde cu cel reglementat de art. 655 pct.1 din Vechiul Cod civil, cu deosebirea esențială că, cel puțin teoretic, noul text vizează o sferă mai largă de infracțiuni prin comiterea cărora nedemnul ar putea cauza moartea celui care lasă moștenirea. Acest caz de nedemnitate dă glas vechiului adagiu francez ”On n`hérite pas de ceux qu`on assassine” (Ucigașul nu poate moșteni pe cel pe care l-a asasinat).
Din textul art. 958 alin. 1) lit. a) din Noul Cod Civil rezultă că pentru a opera acest caz de nedemnitate trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
Prima condiție este să existe din partea succesibilului intenția de a ucide pe cel care lasă moștenirea, manifestată sub forma omorului sau a tentativei de omor asupra celui care
lasă moștenirea. Spre deosebire de art. 655 pct. 1) din vechiul Cod civil, care se referea expres la fapta de a omorî sau a încerca să omoare pe cel care lasă moștenirea, noua reglementare nu face referire strictă la infracțiunea de omor în forma consumată, sau în forma tentativei, ci la orice faptă săvârșită cu intenția de a cauza moartea celui care lasă moștenirea.
Formularea legiuitorului român este clară, nepunând problema de interpretare din reglementarea canadiană, din care s-a inspirat, unde s-a pus problema dacă nedemnitatea intervine în cazul uciderii din culpă.
A doua condiție este să existe o hotărâre judecătorească de condamnare. Având în vedere că textul legal se referă la ”persoana condamnată” se înțelege că trebuie să fie vorba despre o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
Nedemnitatea nu afectează însă drepturile proprii ale nedemnului, chiar dacă ele vizează un patrimoniu comun pe care nedemnul îl are cu cel împotriva căruia a comis o faptă care atrage nedemnitatea. Este de pildă cazul soțului care a suprimat viața celuilalt soț. Prin efectul nedemnității, ucigașul nu mai poate culege cota succesorală cuvenită soțului supraviețuitor din moștenirea soțului nedemn, dar păstrează dreptul de proprietate asupra cotei proprii asupra bunului comun dobândit în timpul căsătoriei.
În acest sens, a decis instanța supremă, bazându-se pe corespondentul art. 958 alin. a lit. a) din Noul Cod Civil și anume, art. 655 alin. 1:
”Art. 655 pct. 1 din Codul civil prevede că sunt nedemne de a succede, și prin urmare, sunt excluse de la succesiune, persoanele care au încercat sau l-au omorât pe defunct.
In sensul textului citat, soția este exclusă de la moștenirea defunctului soț, a cărui viață a suprimat-o.
Desigur că, atunci când bunurile in litigiu sunt dobândite in timpul căsătoriei cu defunctul, in calitate de soție are drepturi asupra unei cote din aceste bunuri comune in baza raporturilor de familie, iar nu ca moștenitoare”.
(Curtea Suprema de Justiție, Secția civilă, decizia nr.1526 din 15 august 1990)
2.1.2. Al doilea caz de nedemnitate succesorală de drept reprezintă o noutate în sistemul nostru de drept, întrucât succesibilul este sancționat ope legis nu numai pentru fapte grave la adresa celui care lasă moștenirea, dar și pentru fapte grave la adresa anumitor succesibili care îl concurează la moștenire.
Cazul reglementat de art. 958 alin. 1 lit. b) din Noul Cod Civil preia cazul de nedemnitate preconizat de Mihail Eliescu în Proiectul de Cod Civil din anul 1971.
Condițiile pentru a opera această formă de nedemnitate sunt:
Prima condiție este existenta intenției succesibilului de a ucide pe un alt succesibil, intenție care poate îmbrăca forma infracțiunii consumate sau a tentativei de omor.
A doua condiție este ca succesibilul ucis sau la viața căruia atentează nedemnul să înlăture de la moștenire sau să restrângă vocația succesorală a făptuitorului, în situația în care moștenirea ar fi fost deschisă la data comiterii faptei. De exemplu: defunctul care lasă moștenirea are un fiu și un frate. Fratele defunctului își ucide nepotul de frate (copilul defunctului), care în măsura în care ar fi trăit, și-ar fi înlăturat unchiul de la moștenire. Sau: unul din frați îl ucide pe al doilea, cu scopul de a culege întreaga masă succesorală după părinți.
Practic, fapta se comite din perspectiva vocației succesorale, care exprimă speranța, șansa de a moșteni, spre deosebire de cota succesorală.
A treia condiție este ca omorul sau tentativa de omor să fi avut loc înainte de deschiderea succesiunii. Logica acestei condiții este aceea că odată deschisă succesiunea, nu se mai pot modifica cotele succesorale.
A patra condiție este identică cu cea de la art. 958 alin. 1) lit. a) din Noul Cod, în sensul de a exista o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare pentru omor sau tentativa de omor.
În practică, poate apărea și concursul dintre cele două forme ale nedemnității de drept, care suscită deja interesul doctrinei. De exemplu: o persoană își ucide fratele. În această situație, autorul omorului nu-și poate moșteni tatăl, pentru că în baza art. 958 alin. lit. b) este decăzut din dreptul de a culege moștenirea acestuia. În același timp nu ar putea veni nici la moștenirea fratelui ucis, ca urmare a aplicării cazului de nedemnitate reglementat de art. 958 alin. 1 lit. a) din Noul Cod Civil.
Doctrina1 își pune însă deja problema dacă este o soluție adecvată ca o singură faptă, care se poate încadra în două texte legale diferite, să asigure înlăturarea pentru nedemnitate nu de la o moștenire, ci de la două. Deși sancțiunea ar putea părea prea drastică, opinăm că atâta vreme cât fapta care antrenează nedemnitatea este corespunzătoare ambelor texte sus-menționate, este firesc ca nedemnitatea să opereze pentru ambele justificări. Justificarea stă pe de o parte în specificul relațiilor de rudenie, care au la bază prezumția afecțiunii între succesibil și defunct, iar pe de altă parte, sancțiunea eventual prea drastică poate fi înlăturată de decujus, conform art. 961 din Noul Cod civil.
Particularități ale condamnării
Spre deosebire de reglementarea Vechiului Cod Civil, care a lăsat pe seama doctrinei și a practicii judiciare problemele speciale legate imposibilitatea de a sancționa prin hotărâre de condamnare fapta de omor asupra celui care lasă moștenirea, Noul Cod Civil reglementează expres aceste situații.
Potrivit art. 958 alin.3 C. civ.”În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate mai sus este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă faptele au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”.
Noutatea legislativă introdusă de art. 958 alin. 3 din Noul Cod Civil este salutară, față de împrejurarea că legislația anterioară excludea în principiu nedemnitatea succesorală în situația în care cel vinovat deceda înainte de a fi condamnat. Reglementarea art. 655 pct.1 din Vechiul Cod Civil a fost calificată în doctrină ca fiind inechitabilă și criticabilă întrucât permitea ucigașului care se sinucide imediat după comiterea crimei – astfel încât nu putea fi condamnat – să culeagă moștenirea celui pe care l-a omorât și să o transmită mai departe rudelor sale, în detrimentul rudelor celui ucis.
În acest sens este cunoscută Decizia CEDO pronunțată la data de 10.11.2009 – definitivă la 1.03.2010 în Dos.64.301/01 – cauza Velcea și Mazilu contra României. În cauză, numitul Aurel A. și-a ucis soția, iar ulterior s-a sinucis. Organele de urmărire penală au reținut, în urma expertizelor că autorul omorului a fost soțul victimei, numitul Aurel A., însă ca urmare a sinuciderii, cauza a fost clasată.
În procesul de partaj care a avut ca obiect partajarea averii succesorale după soția lui Aurel A., reclamanții Velcea și Mazilu (tatăl și sora defunctei – soția ucigașului Aurel A.), au solicitat constatarea nedemnității succesorale a lui Aurel A., astfel încât rudele acestuia din urmă să nu poată veni la moștenirea soției predecedate a acestuia. Instanțele române, pornind de la interpretarea stricto sensu a textului art.655 pct. 1 din Codul Civil, au respins cererea în toate gradele de jurisdicție și au recunoscut membrilor familiei lui Aurel A. dreptul de a moșteni 1/4 din succesiunea soției predecedate a acestuia. Ca urmare a faptului că instanțele române au interpretat restrictiv art. 655 pct. 1 din Vechiul Cod Civil, fratele lui Aurel A. a putut veni prin retransmitere la moștenirea victimei Tatiana A.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în drept au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la respectarea vieții private și familiale. CEDO a amintit că viața de familie cuprinde atât relații sociale, morale sau culturale, cât și obligații alimentare sau dreptul la moștenire. În jurisprudența sa anterioară Curtea statuase că materia succesiunilor este intim legată de viața de familie.
De asemenea Curtea a reiterat faptul că art. 8 din Convenție nu impune dreptul de a culege liberalități sau o parte din moștenire, permițând statelor să adopte propria concepție cu privire la viața de familie, care să includă și dreptul la moștenire. Prin urmare Convenția nu poate impune unui stat să adopte norme legale în materia nedemnității succesorale, însă în cazul în care ele există, cum este cazul statului român în cauză, ele trebuie aplicate conform propriului scop.
În cauză, Curtea a constatat existența a două mari interese: al reclamanților de a-l declara pe Aurel A. nedemn din punct de vedere succesoral și al lui Lucian L. de a-și moșteni fratele, inclusiv pentru partea de moștenire care a aparținut Tatianei A. în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare. O asemenea decizie, aduce în principiu, o garanție se securitate juridică în raport cu orice constatare a răspunderii persoanei pretins nedemne.
Pentru a determina dacă instanțele naționale au păstrat un echilibru just între cele două interese concurente, Curtea a acordat o atenție deosebită dispozițiilor Vechiului cod Civil Român în materia nedemnității. Ea a reiterat faptul că instanțele naționale au obligația de a interpreta și aplica dreptul intern și că ea nu își va substitui propria interpretare în lipsă de arbitrar.
Curtea a reținut că interpretarea dispozițiilor Codului civil fusese una prea restrictivă, în detrimentul vieții de familie al reclamanților. Nu există nici o îndoială de faptul că Aurel A. fusese autorul crimei. Neținând seama de constatarea făcută de parchet, de mărturisirea autorului crimei și din recunoașterea familiei acestuia, instanțele naționale depășiseră ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea securității juridice.
Curtea nu pune în discuție în discuție principiul fundamental al dreptului penal național, al caracterului personal și netransmisibil al răspunderii penale. Totuși, recunoașterea formală de către autorități a caracterului ilicit al unor asemenea comportamente înainte de clasarea cauzei din pricina decesului persoanei vizate, ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autoritățile nu sunt dispuse să tolereze asemenea acțiuni și ar trebui să servească, pe de altă parte, celor interesați în pretențiile lor cu caracter civil pe care le-ar putea avea. Respectarea vieții de familie a reclamantului ar fi impus să se țină seama de circumstanțele speciale ale cauzei, pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a dispozițiilor art. 655 C. civ.
În concluzie, instanțele naționale nu realizaseră un just echilibru între interesele succesorului lui Aurel A. și cele ale părții reclamante, statul român fiind obligat la plata unor despăgubiri în profitul solicitanților.
Redăm un fragment din conținutul motivării acestei soluții, care ilustrează necesitatea sesizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca instituția nedemnității succesorale să fie una eficientă:
”Curtea reamintește că Convenția nu îi impune unui stat membru să adopte prevederi legislative în materie de nedemnitate succesorală. Cu toate acestea, odată ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate în conformitate cu scopul lor. Astfel, în speță, pentru a stabili dacă instanțele naționale au păstrat un just echilibru între interesele concurente, Curtea este nevoită să acorde o atenție specială aplicabilității regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate și, mai ales, aplicării sale în speță (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, A§ 150). Ca excepții de la exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie, argumentele instanțelor impun o analiză atentă și detaliată de către Curte (Emonet si alții împotriva Elveției, nr. 39.051/03, A§ 77, CEDO 2007-…). Curtea nu neagă faptul că obligația de a interpreta și de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autorităților naționale, mai ales instanțelor jurisdicționale, și nu își va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretării lor, afară de situațiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, A§ 29, si Tejedor Garcia împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, A§ 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este competentă să controleze procedura urmată în fața instanțelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenție ”.
Noua formulare complinește vidul legislativ lăsat de art. 655 din Vechiul Cod Civil, și permite instanțelor să nu pronunțe hotărâri judecătorești care să fie în spiritul jurisprudenței CEDO, dar împotriva legii românești. În acest sens, Noul Cod Civil prevede expres că în situațiile în care condamnarea penală este împiedicată – amnistia, prescripția răspunderii penale sau decesul autorului faptei, nedemnitatea, care rămâne de drept, să poată fi constatată pe calea unei acțiuni civile, formulate în condițiile art. 111 C. pr. civ.
Justificarea noii reglementări rezidă în faptul că aceste măsuri de politică penală nu șterg – ca și reabilitarea sau grațierea – intenția de a ucide, ci numai condamnarea și executarea pedepsei, sau unele efecte secundare ale condamnării.
Dacă în cazul reabilitării, nu pot exista confuzii, pentru că aceasta înlătură doar consecințele condamnării, dar nu și condamnarea în sine, este de observat că noua reglementare tace în ceea ce privește instituția grațierii. Discuția prezintă interes la nivel teoretic, întrucât în practică, grațierea în cazul infracțiunii de omor cu intenție este puțin plauzibilă.
Având în vedere faptul că potrivit art. 120 alin.1 din Codul penal ”Grațierea are ca efect înlăturarea în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară”, putem conchide că grațierea nu înlătură nedemnitatea, întrucât ea nu șterge intenția de a ucide și nici măcar nu înlătură condamnarea, ci produce doar modificări în modalitatea de executare a pedepsei.
Pe de altă parte, nedemnitatea nu poate interveni în situația în care persoana acuzată de omor a fost achitată (de exemplu, pentru că a fost în legitimă apărare), sau a fost scoasă de sub urmărire penală de procuror (de pildă pentru o cauză care înlătură răspunderea penală, cum ar fi iresponsabilitatea)1.
2.1.3 Constatarea nedemnității
Potrivit art. 958 alin. 4 din Noul Cod Civil, ”Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea”.
Acest text pune capăt controversei doctrinare pe care am relatat-o în subcap. 3 – ”Formele nedemnității. Scurt istoric al interpretării modului în care operează nedemnitatea”. Astfel, dacă relativ la art. 655 din Vechiul Cod civil se cristalizase opinia doctrinară unanimă că nedemnitatea operează de plin drept2, intervenția instanței de judecată fiind necesară doar în cazurile controversate, în noua reglementare ea nu mai operează de plin drept, ci este necesar a se dispune o hotărâre de constatare a nedemnității.
Constatarea nedemnității, care se poate realiza, mai nou, chiar de către notarul public în cadrul procedurii succesorale, se poate realiza fie din oficiu – prin autosesizarea celor competenți să o constate: instanța sau notarul public – , fie la cererea oricărei persoane interesate.
Sintagma oricare persoană interesată a suscitat controverse doctrinare vechi, față de împrejurarea că în reglementarea anterioară, cristalizându-se opinia că nedemnitatea operează de plin drept, evident putea fi invocată de oricine. S-a pus întrebarea – care rămâne de actualitate – dacă creditorii unei persoane interesate să invoce nedemnitatea, pot urmări constatarea nedemnității unei persoane, cu alte cuvinte dacă aceștia pot exercita acțiunea oblică.
Unii autori au susținut că acest lucru este posibil devreme ce o atare acțiune tinde la salvgardarea unui interes pecuniar, cu alte cuvinte la valorificarea unui drept de creanță1. După alții însă, acțiunea nu poate fi exercitată și de creditori, pentru că acțiunea în declararea unei persoane ca nedemne prezintă un netăgăduit caracter personal2.
Condiția esențială ca instanța sau notarul public să poată constata nedemnitatea de drept este aceea de existență a hotărârii judecătorești din care se rezulte nedemnitatea.
Aceasta din urmă este fie hotărârea de condamnare definitivă pronunțată de instanța penală în condițiile art. 958 alin. 1 lit. a) și b) din Noul Cod civil, fie hotărârea definitivă pronunțată de instanța civilă în situațiile prevăzute de art. 958 alin. 2 din Noul Cod Civil.
Ca atare, nu trebuie confundate: hotărârea de constatare a nedemnității, cu cea din care rezultă nedemnitatea. În cazul celei de constatare a nedemnității, cei competenți – instanța sau notarul public – nu pronunță și nu aplică nedemnitatea, ci doar constată faptul că a intervenit, neavând nici o putere de apreciere3.
Hotărârea de constatare a nedemnității, sau după caz, dispoziția notarului public, are caracter declarativ. Din caracterul declarativ al hotărârii de constatare a nedemnității rezultă mai multe particularități:
1. Hotărârea poate fi pronunțată și după moartea nedemnului.
2. Produce efecte retroactiv, care urcă până în momentul morții lui decujus, pe care nedemnul nu-l mai poate moșteni.
3. Momentul în care se poate invoca, respectiv constata nedemnitatea nu poate fi decât posterior deschiderii succesiunii, anterior acțiunea fiind inadmisibilă ca urmare a lipsei de interes.
2.2 Nedemnitatea judiciară
Nedemnitatea judiciară reprezintă o noutate în contextul în care Vechiul Cod Civil nu recunoștea decât nedemnitatea de drept, asupra căreia opinia generală s-a cristalizat în sensul că operează ope legis.
2.2.1 Scurt Istoric.
Noua formă de nedemnitate, prin cele trei cazuri în care se permite declararea acesteia, complinește caracterul lacunar, vag, profund interpretabil al art. 655 pct. 2 din
G. Plastara, Fr. Deak, Dan Chirică
Matei B. Cantacuzino
Dan Chirică: „Instanța nu pronunță sau aplică nedemnitatea, ci doar constată survenirea acesteia, neavând nicio putere de apreciere
Vechiul Cod Civil, cu privire la care majoritatea autorilor s-au pus de acord că a căzut în desuetudine : ”Acela care a făcut în contra defunctului o acuzație capitală, declarată de judecată calomnioasă”.
Textul legal în formula sa anterioară reprezintă preluarea art. 727 alin. 2 din Codul Civil Francez (Napoleonian) din 1804. La rândul său, acesta a apărut după o perioadă istorică tulbure, respectiv Revoluția Franceză, în care denunțul calomnios pentru crime care antrenau condamnarea la pedeapsa capitală se practica la scară largă. Această perioadă în care un simplu denunț atrăgea condamnarea la moarte a acuzatului era încă vie în memoria colectivă la momentul apariției Codului Napoleon, astfel încât prin acest text, societatea franceză și-a propus să sancționeze pe succesibilul care din calcul meschin nu omora el însuși pe cel pe care voia să-l moștenească în cel mai scurt timp și prin orice mijloace, ci țesea acuzații mincinoase, pentru ca statul să facă acest lucru1.
Sintagma ”acuzație capitală” preluată din Codul Civil Francez s-a dovedit a fi destul de ambiguă, fapt care a dat naștere la interpretări diferite. Cu privire la primul cuvânt al sintagmei – acuzație – s-a convenit unanim că vădește orice mod de a aduce o faptă la cunoștința autorităților publice: denunțul, plângerea penală, mărturia făcută într-un proces penal.
În schimb, cu privire la cerința ca aceasta să fie ”capitală”, părerile au fost împărțite. După unii autori, între care semnalăm opinia prof. Dr. Francisc Deak, cărora li s-a raliat și jurisprudența, termenul se referă în exclusivitate la acuzația relativă la săvârșirea unei infracțiuni care se pedepsește cu moartea. În această situație, odată cu intrarea în vigoare a Decretului – Lege 6/1990 prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită, acest caz de nedemnitate a devenit caduc. Mai mult, art. 22 alin. 2 al Constituției României garantează interzicerea pedepsei cu moartea.
Justificarea acestui punct de vedere consta în faptul că reglementând această formă de nedemnitate, legiuitorul a avut în vedere nu atât gravitatea faptelor imputate – care formau obiectul acuzației, ci scopul urmărit de calomniator, acela de a-și deschide calea spre culegerea moștenirii pe o cale aparent legală ”justa mors”, fie ea și rezultatul unei erori judiciare.
Textului art. 655 pct. 2 din Vechiul Cod Civil i s-a imputat de partizanii acestei opinii că a fost tradus fără discernământ din Codul Napoleonian de la 1804, în condițiile în care la 1 decembrie 1865, dreptul român nu cunoștea pedeapsa capitală. Aceasta a fost introdusă abia
prin Constituția din anul 1923, aplicându-se numai în materie militară, primind o aplicare mai largă abia odată cu intrarea în vigoare a Codului Penal Carol al II-lea din 1936.
Tocmai în contextul absenței unui corespondent în legislația românească privind pedeapsa cu moartea, alți autori (George Petrescu și Constantin Nacu) au pornit însă de la faptul că sintagma ”acuzație capitală” își are sorgintea în dreptul roman, în care avea un înțeles mai larg decât acela al pedepsei cu moartea, cum ar fi pierderea dreptului la cetate, consideră că sintagma trebuia interpretată în sensul acuzației care vizează o infracțiune gravă, sancționată cu o pedeapsă grea, infamantă, cum ar fi condamnarea pe viață, care a înlocuit-o pe cea cu moartea.
Intenția declarată a acestora a fost aceea de a asigura pe cât posibil aplicare practică unui text legal inaplicabil, în contextul în care erau de acord că textul fusese conceput să se refere la pedeapsa cu moartea.
Acest al doilea punct de vedere doctrinar a rămas izolat, doctrina majoritară și după ea, practica judiciară neținând cont de acest punct de vedere.
Prin reglementarea cazurilor de nedemnitate judiciară, Noul Cod Civil pune capăt acestei controverse doctrinare, polarizată în două curente deopotrivă justificate, punând problema nedemnității succesorale în acord cu noile concepții de politică penală. În acest sens, Noul Cod Civil reglementează expres trei situații cu aplicabilitate practică în care anumite fapte reprobabile pot atrage nedemnitatea succesorală. Trebuie precizat că Noul Cod Civil preia clasificarea canadiană a nedemnității în nedemnitate de drept și nedemnitate judiciară (facultativă), cu o diferență: Codul Provinciei Quebec prevede și nedemnitatea celui decăzut din drepturile părintești în ceea ce-l privește pe copilul la a cărui moștenire urma să vină.
Potrivit art. 959 alin.1 din Noul Cod Civil ” Poate fi declarată nedemnă de a moșteni:
persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei,
persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului,
persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul”.
2.2.2 Primul caz de nedemnitate judiciară vizează săvârșirea de către succesibil a unor fapte grave, în măsură să atragă decăderea acestuia din dreptul de a-l moșteni pe decujus.
Norma – deși posibil aplicabilă și succesiunii testamentare – vizează cu precădere devoluțiunea legală a moștenirii, întrucât pentru legate există sancțiunea revocării, fie în timpul vieții testatorului – de către el însuși, fie după moartea acestuia, de către instanță.
Justificarea acestui text legal pare să vină din nevoia de a sancționa acei succesibili care, fără să fi atentat la viața lui decujus, au săvârșit fapte reprobabile la adresa acestuia. Art. 959 alin. 1 lit. a), își propune să intervină împotriva acelor succesibili care, deși exheredați, păstrau totuși rezerva succesorală, pe care nedemnul însă o pierde.
Practic, Noul Cod tinde să echilibreze balanța între interesul lui decujus și al succesibililor săi. Pe de o parte, lui decujus nu-i permite să aleagă în mod arbitrar modalitatea în care se va transmite patrimoniul său, exheredând un moștenitor fără motiv, sau în cel mai bun caz pentru fapte minore, astfel încât păstrează rezerva succesorală pentru anumite categorii de moștenitori. Pe de altă parte, nu permite moștenitorilor rezervatari ca la adăpostul acestui beneficiu al legii – rezerva succesorală – să-și permită fapte grave la adresa defunctului; în cazul acestora a instituit nedemnitatea, care antrenează și pierderea rezervei succesorale.
Condițiile pentru a opera acest caz de nedemnitate sunt următoarele:
Succesibilul să fi săvârșit fapte grave de violență fizică sau morală, sau fapte care au avut ca urmare moartea victimei.
Violența poate fi fizică: lovire, vătămare corporală, lipsire de libertate, sau morală: insulta, defăimarea etc.
Ultima teză a acestui caz de nedemnitate judiciară nu trebuie interpretată în sensul săvârșirii infracțiunii de omor, pentru că în această situație ne aflăm în prezența cazului de nedemnitate de drept reglementat de art. 958 alin. lit. a) din Noul Cod Civil. În acest caz, este vorba despre ceea ce în dreptul penal se numește infracțiune praeterintenționată, respectiv aceea în care rezultatul produs – în speță decesul, este mai grav decât cel urmărit de autorul faptei. Exemplu îl constituie loviturile cauzatoare de moarte, tâlhăria care are a obiect moartea lui decujus etc.
2. Să existe o hotărâre judecătorească penală de condamnare a succesibilului pentru faptele sus-menționate. Deși textul legal nu precizează expres, se subînțelege că aceasta trebuie să aibă caracter definitiv, din perspectiva prezumției de nevinovăție, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare.
Păstrarea condiției existenței unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare este, prin comparație cu proiectul din anul 2004 al Codului Civil o măsură justă și prudentă, în absența căreia practica judiciară ar fi fost încărcată cu numeroase litigii în care un anumit comportament al succesibilului față de defunct ar fi putut fi analizat cu prea mult subiectivism.
Față de împrejurarea că acesta este un caz de nedemnitate judiciară, existența unei hotărâri penale de condamnare pentru fapte grave de violență fizică sau morală asupra lui decujus, sau pentru fapte care au avut ca urmare moartea acestuia, nu atrage automat nedemnitatea.
Chiar dacă hotărârea penală conține suficiente elemente pentru a aprecia gravitatea faptelor succesibilului, instanța civilă, competentă a se pronunța în sensul declarării nedemnității, are spre deosebire de cazul nedemnității de drept, inclusiv dreptul de a face aprecieri asupra faptelor succesibilului față de cel care lasă moștenirea. Astfel, împrejurarea că în cuprinsul hotărârii penale s-au reținut și circumstanțe atenuante nu reprezintă în mod obligatoriu un etalon prin raportare la care instanța civilă să aprecieze gravitatea faptei din perspectiva nedemnității. De exemplu, dacă prin hotărârea penală s-a reținut drept circumstanță atenuantă în vederea individualizării pedepsei faptul că inculpatul/succesibil nu are antecedente penale, sau că după ce l-a lovit pe defunct, a regretat fapta, acest fapt nu este în măsură să influențeze în vreun fel chestiune nedemnității, care se analizează strict din perspectiva conduitei succesibilului față de decujus.
Particularități ale condamnării.
Potrivit art. 959 alin. 4 din Noul Cod Civil, ” Atunci când condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) lit. a. este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”.
Textul legal este identic cu cel al art. 958 alin. 1 din Noul Cod Civil și își propune reglementarea inechivocă a unei situații pe care vechea reglementare o lăsase complet descoperită, considerațiile acolo expuse fiind deopotrivă acceptabile. Rațiunea acestui text este identică cu cea expusă în ceea ce privește nedemnitatea de drept, nefiind acceptabil ca spre deosebire de cazul nedemnității de drept, succesibilul să fie exonerat de sancțiunea nedemnității doar pe considerentul că a săvârșit fapte mai puțin grave decât omorul.
Faptele menționate la art. 959 alin. 1 lit. a) să fi fost săvârșite cu intenție.
În cazul prevăzut de teza a II-a a textului, anume acela al faptelor ”care au avut ca urmare moartea victimei”, evident intenția nu poate fi aceea de a ucide, ci doar intenția – depășită – de a leza fizic sau moral persoana celui care lasă moștenirea.
În cazul acestei forme de nedemnitate contează doar intenția, ca formă de vinovăție în comiterea faptelor de violență, dar nu și scopul urmărit sau resorturile subiective, psihologice care stau la baza faptei comise de succesibil, ca în cazul nedemnității de drept. Astfel, nu prezintă importanță dacă faptele grave sancționate de legiuitor cu nedemnitatea judiciară au ca scop dorința de a accede mai repede la moștenire, sau o simplă dorință de a aplica o corecție fizică, de exemplu.
Acest caz de nedemnitate se bazează pe natura raporturilor succesorale, care au la bază relațiile de rudenie, în cadrul cărora cei implicați au, pe lângă drepturi, obligația – între altele – de respect și conduită familială corespunzătoare.
4. Să nu fi trecut un an de la data deschiderii succesiunii, iar în cazul în care hotărârea de condamnare se pronunță după deschiderea succesiunii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Astfel, potrivit art. 959 alin. 2 C. civ. ”Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței judecătorești să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Introducerea acțiunii constituie un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant.
(3)Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. 1 litera a) se pronunță ulterior datei deschiderii moșteniri, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.”
2.2.3 Al doilea caz de nedemnitate presupune ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului defunctului.
Condițiile pentru a opera sunt:
Succesibilul să fi ascuns, alterat, distrus sau falsificat testamentul defunctului.
Ascunderea presupune punerea testamentului la adăpost de pretențiile celorlalți succesibili. Ca și celelalte manopere asupra testamentului, în practică, aceasta apare ca fiind imposibilă asupra testamentului autentic / notarial, care poate fi oricând depistat în contextul existenței procedurii de verificare a evidențelor succesorale1.
Alterarea presupune orice manoperă prin care testamentul ar fi deteriorat, degradat, făcut greu descifrabil etc.
Distrugerea presupune eliminarea testamentului prin rupere, ardere.
Falsificarea poate avea loc prin alterare, contrafacerea scrierii sau a semnăturii, modalități care sunt descrise la art. 288 din Codul penal. Cu toate acestea, pentru că textul art. 959 alin. 1 lit. b) din Noul Cod Civil nu prevede, nu este necesar ca falsul asupra testamentului să îmbrace consistență penală, în sensul că nu este necesară o condamnare penală pentru fals și nici măcar un proces penal în acest sens. Instanța civilă este aceea care va investiga falsul asupra testamentului, uzând inclusiv de procedurile reglementate de Codul de Procedură Civilă: verificarea de scripte și/sau procedura falsului (art. 177-184 C. pr. civ.)
2. Faptele sus-menționate să fi fost săvârșite cu rea-credință.
Deși legiuitorul nu definește reaua-credință, aceasta poate fi definită în cazul de față ca fiind manifestarea voinței succesibilului în sensul de a înlătura, în propriul interes, efectele testamentului. Așadar, faptele descrise de lit. b) a art. 959 din Noul Cod civil, fără a constitui obligatoriu infracțiuni, se comit cu intenția directă de a-i profita succesibilului care le realizează.
Evident, în cazul în care faptele sunt săvârșite din culpă, nedemnitatea nu poate fi declarată. Dacă în cazul distrugerii, al alterării și al ascunderii (aceasta din urmă putând fi confundată cu pierderea involuntară) distincția între intenție și culpă riscă să fie extrem de dificilă în practică, putându-i confrunta pe care pe cei interesați să o invoce cu o adevărată probatio diabolica, falsificarea nu poate îmbrăca decât forma intenției, a relei-credințe.
3. A treia condiție, subînțeleasă, este aceea ca succesibilul care realizează după caz, ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului să urmărească un interes succesoral propriu.
De exemplu, succesibilul distruge ultimul testament al defunctului, care revoca implicit un testament anterior, care conținea dispoziții mai favorabile pentru acest succesibil, scopul direct fiind acela de a face aplicabil testamentul anterior.
Față de dispozițiile art. 960 alin. 1 din Noul Cod Civil, care prevăd că nedemnitatea succesorală afectează atât succesiunea legală, cât și pe cea testamentară, împrejurarea că acest
caz de nedemnitate vizează testamentul defunctului nu înseamnă că interesul succesoral propriu vizează obligatoriu succesiunea testamentară.
Fr. Deak
De exemplu, unicul fiu al defunctului, distruge testamentul lăsat de acesta în favoarea fratelui defunctului, cu scopul de a înlătura efectele succesiunii testamentare, respectiv de a face aplicabilă numai succesiunea legală, în temeiul căreia, prin înlăturarea claselor subsecvente de moștenitori, culege singur toată moștenirea lăsată de tatăl său.
4. Să nu fi trecut un an de la data deschiderii succesiunii, așa cum prevăd dispozițiile art. 959 alin. 2 din Noul Cod Civil, redate mai sus.
Prin excepție de la regula generală consacrată de art. 959 alin. 2 din Noul Cod Civil – aplicabilă tuturor cazurilor de nedemnitate judiciară – alin. 5 al aceluiași articol prevede: ”În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. b) și c) termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii”.
2.2.4. Al treilea caz de nedemnitate vizează situația celui care prin dol sau violență l-a împiedicat pe decujus să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
Condițiile pentru a opera sunt:
1.Să existe o atitudine de împiedicare a testatorului să-și întocmească testament, să-l modifice sau să-l revoce. Aceasta poate îmbrăca forma comisivă: de exemplu testatorului i se interzice expres – prin violență fizică să meargă la notar pentru a-și modifica testamentul, sau poate fi omisivă.
De exemplu, fiul își ține tatăl captiv în locuință – nu-i descuie ușile, pentru a-l împiedica să lase testament unei organizații umanitare, aspect care ar determina o exheredare totală sau parțială a acestuia.
Împiedicarea trebuie să se realizeze prin dol sau violență.
Dolul sau viclenia este acel viciu de consimțământ, care se întâlnește cu precădere în cazul testamentului, ca act juridic unilateral1. El constă în inducerea în eroare, crearea unei impresii false cu privire la anumite împrejurări care ar putea modifica voința testatorului.
Cel mai adesea, dolul îmbracă forma ușoară – captatio benevolentie – care în practică este foarte dificil de dovedit, ea presupunând specularea unui anumit fond de subiectivism al testatorului. De exemplu, beneficiarul testamentului, acordă o atenție excesivă testatorului – atenție care nu are ca suport afecțiunea față de acesta – , sau răspândește știri defavorabile false la adresa anumitor persoane care ar putea fi gratificate prin testament, pentru a-l împiedica pe cel care lasă moștenirea să schimbe dispozițiile testamentare.
În forma sa mai strictă, dolul poate îmbrăca forma unor manopere frauduloase care, fără a fi violente, să-l împiedice pe testator să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul. De exemplu, beneficiarul testamentului îi interzice testatorului să-și viziteze rudele cu vocație succesorală legală, care în absența testamentului ar moșteni toată masa succesorală, sau o parte mai mare din aceasta.
Violența ca viciu de consimțământ, constă în acte de agresiune exercitate asupra celui care lasă moștenirea. Violența poate fi fizică sau psihică.
Violența se poate exercita și sub forma amenințării cu un rău suficient de puternic pentru a determina pe cel care lasă moștenirea să nu mai dispună prin testament în sensul dorit de acesta.
Simpla temere nerezonabilă, reverențioasă a celui care lasă moștenirea, chiar dacă are consecințe asupra modului în care înțelege să dispună prin testament, nu poate fi calificată drept o consecință a violenței și ca atare, nu va atrage nedemnitatea succesorală2. De exemplu, succesibilul îl amenință pe cel care lasă moștenirea cu faptul că-i va face farmece care-i vor cauza un rău.
3. A treia condiție este aceea ca prin actele de dol și/sau violență, persoana interesată să fi reușit să împiedice pe cel care lasă moștenirea să lase testament, să-l modifice sau să-l revoce pe cel deja existent.
În acest caz de nedemnitate, nu este așadar suficientă doar intenția de împiedica lăsarea, modificarea sau revocarea testamentului, conjugată cu acele de dol sau violență exercitate în acest scop, ci este necesar ca scopul urmărit de succesibil să fi fost atins.
4. A patra condiție, este identică cu cea aplicată cazului precedent de nedemnitate, respectiv să nu fi trecut un an de la data deschiderii succesiunii, sau prin excepție, în situația în care succesibilul interesat să invoce nedemnitatea a aflat despre ea după deschiderea succesiunii, să nu fi trecut un an de la data cunoașterii motivului de nedemnitate.
Termenele în materia nedemnității judiciare sunt termene de decădere.
Persoanele care pot invoca nedemnitatea judiciară
Potrivit art. 959 alin. 6 din Noul Cod Civil ”Comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu excepția autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alți succesibili. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.”
Gh. Beleiu
Gh. Beleiu
Din textul legal redat mai sus rezultă că acțiunea poate fi exercitată în primul rând de succesibilii interesați să-l înlăture pe nedemn de la moștenire. Aceștia sunt co-moștenitorii chemați la moștenire împreună cu nedemnul, care beneficiază astfel de dreptul de acrescământ1. De exemplu: la moștenirea unei persoane sunt chemați cei doi fii ai acesteia, din care unul va fi îndepărtat de la moștenire ca nedemn. În acest caz, moștenirea va fi culeasă integral de celălalt frate, care are practic o cotă de 1 / 1 din masa succesorală, respectiv nu se va împărți în 2 părți cu s-ar fi întâmplat în lipsa nedemnității succesorale.
Mai pot invoca nedemnitatea succesibilii subsecvenți, adică moștenitorii din clasele mai îndepărtate, care în situația inexistenței nedemnității ar fi înlăturate de la moștenire. De exemplu, defunctul lasă un fiu nedemn și un frate. Decăderea fiului din dreptul de a moșteni ca urmare a nedemnității, face ca succesiunea să revină fratelui defunctului.
În mod excepțional, când cel care lasă moștenirea nu are alți moștenitori în afară de nedemn, acțiunea poate fi exercitată de autoritatea administrativ teritorială în raza teritorială a cărora se află bunurile la data deschiderii succesiunii, pot promova această acțiune. Inclusiv acțiunea exercitată de autoritățile administrativ teritoriale legale este supusă termenelor de decădere și condițiilor reglementate de art. 959 alin. 2-5 din Noul Cod Civil.
De asemenea, ca și în cazul nedemnității de drept – sens în care am redat opiniile doctrinei în secțiunea 4.1.3 – Constatarea nedemnității, creditorii celui interesat să exercite acțiunea în declararea nedemnității, dar care rămâne în pasivitate, pot exercita acțiunea oblică.
Legat de acțiunea în declararea demnității (judiciare), revine în actualitate o problemă care a suscitat interes în secolul al XX-lea când părerile asupra modalității în care opera nedemnitatea – de plin drept sau numai prin intervenția instanței. Problema nu s-a pus în cazul concepției potrivit căreia nedemnitatea operează de plin drept, dar a prezentat interes în doctrina contrară, care considera că pentru declararea nedemnității era necesară o hotărâre judecătorească. Dacă în cazul nedemnității de drept reglementate de art. 958 din Noul Cod Civil, problema nu se pune, problema revine în actualitate odată cu reglementarea nedemnității judiciare și anume: Se poate intenta acțiunea în declararea nedemnității în contradictoriu cu moștenitorii persoanei vinovate de fapte care atrag nedemnitatea?
Una dintre opinii, conturată în secolul al XX-lea a fost aceea că nedemnitatea poate fi invocată și împotriva moștenitorilor nedemnului ca urmare a principiului potrivit căruia defunctul nu poate transmite succesorilor drepturi mai întinse decât are el însuși1. Astfel, succesibilul nevrednic a transmis propriilor succesori un drept care nu are caracter definitiv, care poate fi desființat retroactiv, sens în care justiția poate decide.
Dan Chirică
A doua opinie este în sensul că acțiunea pentru declararea nedemnității nu poate fi exercitată împotriva moștenitorilor nedemnului, pe de o parte pentru că nedemnitatea are caracterul unei pedepse civile, iar erezii nu pot fi sancționați pentru păcatele autorilor lor. Pe de altă parte s-a invocat un argument de analogie cu materia donației și anume art. 833 alin. 2 din Vechiul Cod Civil, potrivit căruia acțiunea în revocarea unei donații nu se poate exercita împotriva moștenitorilor donatarului, cu excepția situației în care donatarul însuși a intentat acțiunea sau a încetat din viață în anul în care aceasta putea fi intentată.
Problema prezintă încă interes pentru că vechiul art. 833 alin. 2 se regăsește în art. 1024 alin. 2 și 3 din Noul Cod civil, discuție pe care o vom continua în capitolul următor.
CAPITOLUL III.
EFECTELE NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE
Efectele nedemnității sunt reglementate de art. 960 și 961 din Noul Cod Civil. Potrivit art. 960 din Noul Cod. Civil: ”(1) Nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară.
(2) Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moștenirii este considerată posesie de rea – credință.
(3) Actele de conservare, precum și actele de administrare, în măsura în care profită moștenitorilor, încheiate între nedemn și terți, sunt valabile. De asemenea, se mențin actele de dispoziție cu titlu oneros încheiate între nedemn și terții dobânditori de bună credință, regulile din materia cărții funciare fiind însă aplicabile”.
Potrivit art. 961 din Noul Cod Civil ”(1) Efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea. Fără o declarație expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea.
(2) Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale.”
În reglementarea anterioară, cea de la 1864, concepția despre efectele nedemnității se limita la succesiunea legală1, apreciindu-se că echivalentul nedemnității în materie de liberalități este revocarea pentru ingratitudine.
Noul Cod Civil părăsește această concepție și introduce ca element de noutate în legislația românească posibilitatea ca această sancțiune să fie aplicabilă indiferent de natura legală sau testamentară a succesiunii, soluție care se inspiră tot din Codul Civil Quebec, părăsind modelul tradițional francez. Termenul de decădere de 1 an pentru exercitarea acțiunii în declararea nedemnității judiciare, aplicabil și acțiunii de revocare pentru ingratitudine reprezintă o dovadă în sensul părăsirii concepției sus-menționate.
Decizia legislativă de a prevedea expres că nedemnitatea afectează ambele forme ale devoluțiunii succesorale – legală și testamentară – izvorăște dintr-o discuție mai veche, anume aceea că nici în vechea reglementare nu exista vreun text legal care să interzică aplicarea dispozițiilor art.655 C. civ. și succesiunii testamentare.
Fr. Deak
Noua reglementare instituită de art. 960-961 C. civ. se bazează pe întreaga evoluție a sistemului nostru de drept, de factură romană.
În vechiul drept roman și în cel clasic, succesiunea testamentară era regula, iar cea legală excepția. Nedemnitatea nu era cunoscută, ci era lăsată la latitudinea lui decujus posibilitatea de a înlătura vocația la succesiune a succesibililor nevrednici. O putea face inter vivos prin emancipare, sau mortis causa, prin exheredare.
În dreptul roman post – clasic, Iustinian a menținut întâietatea voinței testamentare și ca atare a succesiunii testamentare, dar a legiferat cauzele de dezmoștenire. Acestea au fost 14 – statuate limitativ – în Capitolul III din Novela, impunând totodată includerea acestora în testament. Au apărut și cazuri de nedemnitate care operau în afara unei exheredări exprese făcute de decujus, cum erau împiedicarea lui decujus prin violență sau dol la întocmirea testamentului, situație care se regăsește astăzi la art. 959 alin. 1 lit. c) din Noul Cod Civil. Sancțiunea era însă alta: confiscarea de către fisc a bunurilor moștenite, nu nedemnitatea1.
Vechiul drept francez a preluat în esență concepția romană. În cadrul acestuia s-a cristalizat ideea potrivită căreia dacă defunctul nu reușise să își dezmoștenească urmașii nevrednici, va interveni nedemnitatea ca exheredare tacită dispusă de legiuitor. Aceasta fiind o prezumare a voinței lui decujus, iertarea din partea acestuia era posibilă.
Codul Civil Francez de la 1804 a adoptat însă un alt punct de vedere. El renunță formal la dezmoștenire și intervine nedemnitatea, ca sancțiune civilă întemeiată pe o concepție de ordine publică: nu este acceptat să moștenească acela care s-a manifestat dușmănos față de decujus.
Aceasta este concepția receptată și în Noul Cod Civil. Acesta revine la concepția potrivit căreia nedemnitatea este o dezmoștenire prezumată, aspect care-i creează celui care lasă moștenirea posibilitatea de a-și impune voința. În același sens se aprecia și în Franța că, după reforma succesorală, posibilitatea de iertare ”nu mai este considerată ca decurgând exclusiv din lege, ci – din contra – excluderea legală a moștenitorului nedemn este subordonată voinței celui decedat”.
Cu distincțiile corespunzătoare între cele două forme ale nedemnității în ceea ce privește, după caz, constatarea nedemnității în cazul celei de drept, respectiv declararea nedemnității în cazul celei judiciare, pe care le-am făcut la momentul potrivit la subcapitolele rezervate constatării/declarării nedemnității, deosebim între efectele nedemnității față de nedemn, față de urmași și față de terți.
3.1. Efectele nedemnității față de nedemn
Titlul de moștenitor al nedemnului este desființat retroactiv, respectiv din însuși momentul deschiderii succesiunii, indiferent când se constată/declară nedemnitatea. Prezumându-se că nu a fost niciodată moștenitor, el nu poate culege nici partea sa de moștenire, nici rezerva succesorală1. Partea de moștenire care i s-ar fi cuvenit nedemnului este culeasă de cei care vin la moștenire împreună cu el (acrescământ) sau de cei pe care prezența nedemnului i-ar fi înlăturat de la succesiune, ceea ce însemnă că înlăturarea nedemnului de la succesiune profită comoștenitorilor legali sau celor subsecvenți. Ea poate profita și legatarilor sau donatarilor, în situația în care venirea nedemnului la moștenire ar fi determinat reducțiunea liberalităților excesive făcute de decujus.
Sancțiunea civilă a nedemnității produce efecte relative, în sensul că nedemnul este exclus numai de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de săvârșirea faptelor care, potrivit legii, atrag nedemnitatea, nu și de la moștenirea altor rude care l-au moștenit pe decujus și în patrimoniul cărora se regăsesc elemente ale patrimoniului celui față de care este nedemn. Altfel spus, nedemnul poate moșteni indirect, prin intermediul unui terț, patrimoniul celui pe care nu l-a putut moșteni ca urmare a nedemnității. De exemplu, o persoană lasă doi fii, din care unul nedemn2. Fiul care nu se face vinovat de nedemnitate culege întreaga moștenire după tatăl său, dar decedează înaintea fratelui său, care-i este unic moștenitor. Acesta din urmă, deși nedemn față de succesiunea tatălui, culegând moștenirea fratelui, primește indirect și ceea ce nu a putut moșteni direct de la tată.
Explicația rezidă în caracterul personal și nu real al nedemnității, în sensul că nedemnul este împiedicat să moștenească persoana față de care a săvârșit fapte anume prezumate de lege, nu bunurile ei, pe care le poate dobândi în alte moduri prevăzute de lege.
De asemenea, nedemnul exclus de la moștenirea unei persoane o poate totuși reprezenta, venind în locul și gradul acesteia la moștenirea unui ascendent sau colateral
Fr. Deak, Dan Chirică
Dan Mirică
privilegiat în grad de rudenie mai îndepărtat. De exemplu: fiul poate urca în locul și gradul tatălui său, față de care este nedemn, pentru a-și moșteni bunicul. Explicația constă în faptul că nedemnul nu exercită drepturi succesorale proprii în raport cu cel față de care este nedemn, ci drepturi ale acestuia la succesiunea unui terț.
Dispozițiile art. 960 alin. 2 și 3 in Noul Cod Civil reglementează situația în care nedemnul intră în posesia bunurilor succesorale după deschiderea succesiunii, dar înainte de constatarea/declararea nedemnității.
Titlul său fiind desființat cu efect retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, se consideră că posesia sa a fost cu rea-credință, de unde obligația de restituire a acestora, împreună cu fructele și veniturile pe care bunurile le-au produs, sau ar fi trebuit să le producă.
Art. 960 alin.3 Cod Civil prevede excepțiile de la desființarea cu efect retroactiv a titlului de moștenitor a nedemnului care se răsfrâng asupra mai multor categorii de acte întreprinse de nedemn. În primul rând este vorba de actele de conservare sau de administrare întreprinse de nedemn încheiate între nedemn și terți, sub condiția ca acestea să le profite moștenitorilor. În cazul actelor de administrare sau conservare profitabile succesibilului, legiuitorul nu cere condiția bunei credințe a terților co-contractanți.
Se subînțelege de la sine că în măsura în care nedemnul a făcut cheltuieli pentru administrarea sau conservarea bunului succesoral până la constatarea/declararea nedemnității, în măsura în care actele de conservare sau administrare profită celorlalți succesibili, acesta poate recupera de la succesibilii care culeg moștenirea cheltuielile pe care le-a făcut. Justificarea rezidă pe de o parte în faptul moștenitorii care culeg succesiunea nu pot înregistra o îmbogățire fără justă cauză, iar pe de altă parte în faptul că nedemnitatea nu este o sancțiune pecuniară care să greveze patrimoniul propriu al nedemnului.
În schimb, potrivit art. 960 alin. 3 teza a II-a din Noul Cod Civil, se mențin ca fiind valabile actele de dispoziție încheiate de defunct cu terțele persoane, sub condiția ca terții co-contractanți să fi fost de bună-credință. De exemplu, până la constatarea/declararea nedemnității nedemnul vinde bunul succesoral, unei persoane care nu are cunoștință despre conduita acestuia față de defunct, făcându-se practic aplicarea teoriei moștenitorului aparent sau error communis facit jus.
3.2. Efectele nedemnității față de descendenții nedemnului.
Până la apariția Noului Cod Civil a prezentat interes distincția între copiii nedemnului și descendenții de grad mai îndepărtat ai acestuia, cei dintâi fiind în mod cert dezavantajați de legislația preexistentă momentului 1 octombrie 2011.
Astfel, în vechiul drept francez se născuse adagiul ”l`indignité este dans le sang” – nedemnitatea este în sânge, aspect care presupunea că până și copiii și descendenții de orice grad ai nedemnului erau afectați de fapta părintelui lor, suportând consecințele nedemnității.
Considerând concepția sus-amintită drept un act de inechitate față de copiii nedemnului, pe considerentul că nedemnitatea are un caracter personal, de natură a nu afecta și pe descendenții de orice grad ai defunctului, Codul lui Napoleon a respins această maximă. Soluția s-a concretizat în Codul Civil Românesc de la 1864, sub forma art. 658 potrivit căruia copiii defunctului pot veni la succesiune în nume propriu, dar nu și prin reprezentarea tatălui lor nedemn.
Deși concepția care stă la baza textului legal sus – amintit avea în vedere tocmai protejarea descendenților nedemnului de consecințele unei sancțiuni cu caracter personal, antrenată de o faptă cu privire la care nu sunt cu nimic vinovați, textul art. 658 din Codul Civil de la 1864 nu protejează întru totul pe copiii defunctului, producând sau nu efecte, după caz.
De exemplu: unicul fiu al defunctului este nedemn. În această situație, față de dispozițiile art. 658 din Vechiul Cod Civil, copilul acestuia culege moștenirea bunicului, dar în nume propriu, pentru că reprezentarea succesorală a părintelui nedemn îi era interzisă.
Copilul nedemnului nu mai beneficiază însă de nici un fel de protecție în fața nedemnității pe care nu el a atras-o în situația în care bunicul său a decedat lăsând doi fii, dintre care unul nedemn. În această situație copilul nedemnului nu mai poate culege succesiunea după bunicul său, deși tatăl său nedemn, este decedat la data deschiderii succesiunii. Cum copilului nedemnului îi este interzisă reprezentarea succesorală, el nu poate urca în locul și în gradul părintelui său. Ca atare, el vine la succesiunea bunicului în nume propriu, ca descendent de gradul II, astfel încât succesiunea este culeasă integral de celălalt fiu al defunctului, rudă de gr. I cu acesta, după principiul proximității gradului de rudenie1.
Noul Cod Civil pune capăt acestei situații inechitabile, în care numai particularitățile practice determinau posibilitatea copilului nedemnului de a moșteni persoane față de care părintele său este nedemn. Art. 967 alin. 1 din Noul Cod civil prevede că ”Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moșteni, precum și nedemnul, chiar aflat în viață la momentul deschiderii moștenirii”.
Exemplu dat de Dan Chirică
Noul text revoluționează până și concepția anterioară asupra reprezentării succesorale, potrivit căreia pot fi reprezentate numai persoanele decedate. În cazul nedemnității succesorale regula reprezentării cunoaște o excepție: poate fi reprezentat și nedemnul aflat în viață la data deschiderii succesiunii celui pe care ar fi fost în drept să-l moștenească. În acest fel, copiii nedemnului sunt apărați de pedeapsa pentru păcatele părinților, pe care Codul lui Napoleon și Codul Civil Românesc de la 1864, copia sa fidelă, și-au propus să o înlăture, nereușind decât parțial acest lucru.
Noul text reglementează inechivoc și problema descendenților de grad mai îndepărtat ai defunctului cu privire la care doctrina tranșase problema efectelor nedemnității în sensul că textul art. 658 din Vechiul Cod Civil se aplica numai copiilor defunctului, nu și descendenților în rang mai îndepărtat1.
3.3. Efectele nedemnității față de terți
Aceste efecte juridice le-am analizat la pct. 3.1.
Efectele nedemnității față de nedemn, ca o consecință a actelor juridice bilaterale încheiate între nedemn și terțele persoane. Ele sunt reglementate de art. 960 alin. 2 și 3 din Noul Cod Civil.
Se mai impune a preciza că, consecința care ar trebui să decurgă, ca regulă, din desființarea cu efect retroactiv a titlului nedemnului este desființarea tot retroactivă a actelor de dispoziție încheiate cu terții, potrivit principiului nemo dar quod non habet. Condiția desființării este dată de reaua-credință a terțului co-contractant în sensul că acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că tratează cu un ne-proprietar.
Excepțiile consacrate de textul legal sus-menționat se circumscriu însă necesității protejării siguranței circuitului juridic civil.
3.4. ÎNLĂTURAREA EFECTELOR NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE
Înlăturarea efectelor nedemnității, constituie o premieră instituită de Noul Cod Civil. Potrivit art. 961 din Noul Cod Civil, redat mai sus, efectele ambelor forme de nedemnitate – de drept sau judiciare – pot fi înlăturate. Dacă pentru reglementarea anterioară practica și doctrina au fost unanime în a statua că nedemnitatea nu poate fi înlăturată prin voința celui
Fr. Deak care lasă moștenirea, Noul Cod, permite contrariul, chiar și în cazul nedemnității de drept.
Justificarea rezidă în suveranitatea individului asupra propriului patrimoniu, respectiv asupra dreptului de proprietate, care este garantat de Constituție. Justificarea rezidă și în faptul că nedemnitatea, așa cum am mai arătat, se întemeiază pe concepția legiuitorului relativă la afecțiunea prezumată dintre decujus și succesibili, afecțiune din perspectiva căreia iertarea este posibilă.
Înlăturarea efectelor nedemnității trebuie să aibă caracter expres, respectiv să îmbrace o anumită formă prescrisă de legiuitor: testament sau act autentic notarial care emană de la persoana care lasă moștenirea. Pentru a exclude interpretarea potrivit căreia legatul în favoarea nedemnului, lăsat posterior faptei care antrenează nedemnitatea, ar constitui un act implicit de înlăturare a nedemnității, textul art. 961 alin. 1 teza II din Noul Cod Civil este inechivoc asupra semnificației caracterului expres al înlăturării efectelor nedemnității: în absența unei declarații autentificate notarial, legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea, nu înlătură această sancțiune civilă.
Potrivit art. 961 alin. 2 din Noul Cod Civil, aspectele care țin de politica penală nu înlătură nedemnitatea: efectele nedemnității nu sunt înlăturate de reabilitare, amnistia postcondamnatorie, grațierea sau prescripția executării pedepsei, cu alte cuvinte înlăturarea efectelor nedemnității, mai ales atâta vreme cât cel care lasă moștenirea este în viață, este subordonată voinței acestuia. În absența intenției celui care lasă moștenirea de a-l ierta pe nedemn, instituțiile de drept penal care înlătură condamnarea însăși sau efectele acesteia, sunt lipsite de consecințe juridice.
CONCLUZII
Reglementarea Noului Cod Civil revigorează instituția nedemnității succesorale, devenită aproape inaplicabilă, prin instituirea unor cazuri viabile de nedemnitate. Având în vedere dispozițiile art. 93 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul Civil, potrivit căruia ”Prevederile art. 958 și 959 din Codul Civil se aplică numai faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a Codului civil”, sunt șanse majore ca practica judiciară să cunoască, în sfârși,t acțiuni de constatare sau declarare a nedemnității, după caz.
Considerăm că spre deosebire de nedemnitatea de drept, în cazul căreia faptele care atrag nedemnitatea sunt clar determinate – ele vizează infracțiunea de omor, reglementată de art. 174 ș. urm. din Codul Penal și cu precădere art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul Penal – omorul calificat în forma uciderii soțului sau a rudei apropiate – în forma consumată sau a tentativei, nedemnitatea judiciară va fi profund discutabilă. Faptele care atrag nedemnitatea judiciară nu sunt determinate expres, astfel încât le va reveni practicii judecătorești și doctrinei sarcina de a defini situațiile clare în care se poate reține că operează această formă de nedemnitate succesorală.
Fără a nega faptul că Noul Cod Civil reprezintă un progres major față de vechea reglementare în ceea ce privește instituția nedemnității, din perspectiva nedemnității judiciare Noul Cod Civil păcătuiește totuși prin imitația celui al Provinciei Quebec, fără a-și punea problema ajustării sale în acord cu legislația românească în materie testamentară și regulile probatoriului, într-un cuvânt, cu realitatea românească practică și juridică.
Astfel, cel de-al doilea caz de nedemnitate judiciară (persoana care cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului) are toate șansele să nu se regăsească în practica judiciară. Pe de o parte, întrucât succesiunea testamentară este excepția, iar pe de altă parte, în măsura în care o întâlnim, testamentul îmbracă forma autentică, în proporție covârșitoare,, astfel încât în practică sunt prea puține șanse de ascundere, alterare, distrugere sau falsificare a acestuia. Este, de altfel firesc, că atâta vreme cât o persoană, în ipoteza morții sale, lasă dispoziții testamentare care tind să înfrângă devoluțiunea legală a moștenirii, are și simțul elementar de prevedere de a da testamentului forma autentică, ce-i va asigura protecția în fața manoperelor expuse de art. 959 alin. 1 lit. b) din Noul Cod Civil.
De asemenea, apreciem că și cel de-al treilea caz de nedemnitate judiciară (persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul) are puține șanse de aplicabilitate practică, nu atât pentru că testament întocmesc destul de puține persoane, mai ales dacă au descendenți direcți, cât din cauza dificultăților probatorii.
Evident, fiind vorba de chestiuni de fapt, acest caz de nedemnitate va putea fi dovedit prin orice mijloace de probă, însă nelimitarea probatoriului este de puțin ajutor față de teza probatorie. De exemplu, este aproape imposibil de dovedit faptul că defunctul avea intenția de a lăsa un testament, dar și alte aspecte conexe: că testamentul pe care defunctul avea de gând să îl lase ar fi fost în favoarea celui interesat să invoce nedemnitatea. Ar fi, de asemenea, greu de dovedit cu precădere actele de dol, precum și faptul că acestea, ca și cele de violență au avut ca scop întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului.
Este regretabil însă faptul că legiuitorul nu și-a pus problema de a socoti drept un caz de nedemnitate, cel puțin judiciară, situația moștenitorului care nu și-a respectat obligația de întreținere a lui de cujus (se subînțelege, atunci când acesta era în viață), situație de care abundă practica judiciară în materia devoluțiunii legale a moștenirii. O atare reglementare s-ar justifica atât pentru considerente de etică și echitate între moștenitori, dar și având în vedere fundamentul nedemnității succesorale: afecțiunea prezumată reciprocă dintre de cujus și succesibili.
Sunt cunoscute cazurile în care copilul ajuns la maturitate nu prestează nici măcar întreținere minimală părintelui vârstnic, aflat în nevoie (nu-i dă ”o cană cu apă”, cum a calificat înțelepciunea populară acest dezinteres), sau îl lasă exclusiv în grija altor persoane, rude sau străine de familie. Cu toate acestea, el este socotit demn de a moșteni, drepturile sale rămân nealterate, iar în concurs cu ceilalți moștenitori, acesta manifestă un interes succesoral invers proporțional cu cel față de persoana defunctului.
Și acest caz reprezintă în accepțiunea noastră o faptă gravă la adresa celui care lasă moștenirea, demnă de o condamnare morală, dar cum legiuitorul, în formularea art. 959 alin. 1 lit. a) din Noul Cod Civil instituie condiția obligatorie a existenței unei hotărâri penale de condamnare, această situație rămâne fără aplicabilitate.
Omisiunea este cu atât mai surprinzătoare cu cât Noul Cod Civil, în Cartea a II-a, Titlul V. Obligația de întreținere a alocat un spațiu vast acestei obligații. Potrivit art. 516 alin. (1) din Noul Cod Civil ”Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane prevăzute de lege”. Obligația de întreținere este reciprocă, precum vocația succesorală însăși.
Desigur că nerespectarea obligației de întreținere poate fi sancționată prin constatarea săvârșirii infracțiunii de abandon de familie reglementată de art. 305 din în Codul penal, în măsură să atragă o condamnare penală definitivă și ca atare aplicabilitatea dispozițiilor art. 959 alin. 1 lit. a) din Noul Cod Civil. Însă, având în vedere natura raporturilor de familie, rareori se ajunge la situația condamnării definitive pentru abandon de familie. În practică, cel mai adesea se întâlnesc cazurile de condamnare pentru abandon de familie în forma neplății pensiei de întreținere datorate minorului, cel mai adesea pe fondul plângerii inițiate de fostul soț, căruia i-a fost încredințat copilul spre creștere și educare, dar rareori părintele ar sesiza organele de cercetare penală pentru condamnarea aceleiași fapte, respectiv când obligația de întreținere funcționează în sens invers.
Ar exista și posibilitatea ca în cadrul procedurii partajului succesoral judiciar, sau prin acțiune separată, moștenitorii care au prestat întreținerea lui de cujus, să solicite celui care n-a prestat , dar care își exercită dreptul de opțiune succesorală în sensul acceptării succesiunii, să le restituie contravaloarea întreținerii prestate de ei, proporțional cu cota parte ce i se cuvine din moștenire. Soluția este totuși nesatisfăcătoare întrucât întreținerea prestată este greu de cuantificat în bani, iar acțiunea pentru recuperarea ei este prescriptibilă. În plus, ea nu afectează cu nimic drepturile succesorale ale celui care a neglijat grav pe defunct, astfel încât nedemnitatea ar fi o sancțiune de preferat, întrucât așa cum succesibilul a fost ca un străin față de de cujus în timpul vieții acestuia, tot astfel să fie străin și de moștenirea lui.
În concluzie, instituția nedemnității – marcată permanent de strădaniile legiuitorului de a perfecționa și de a o pune în acord cu realitățile societății contemporane – își propune să reglementeze unul dintre cele mai fine fundamente ale succesiunii: sentimentul de afecțiune reciprocă între cel care lasă succesiunea și cei îndreptățiți să o culeagă. Privită ca sancțiune, nedemnitatea își propune în primul rând să prevină – funcția preventivă, iar în al doilea rând să sancționeze – funcția punitivă și educativă – derapajele de la respectul reciproc pe care și-l datorează cei cu vocație succesorală reciprocă.
Nedemnitatea succesorală, privită ca instituție în sine, apare ca fiind reversul dreptului de a moșteni. Dacă dreptul de a moșteni presupune facultatea, posibilitatea recunoscută de legiuitor sau prin voința defunctului ca o persoană să primească patrimoniul sau fracțiuni ale patrimoniului unei persoane decedate, nedemnitatea reprezintă tocmai contrariul: acela de a nu putea moșteni.
BIBLIOGRAFIE
D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. III, Atelierele grafice Socec, 1912
Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, București, Ed. Actami, 1997
Matei B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Craiova, Ed. Ramuri, 1921
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, București, Ed. Rosetti, 2003
Șt. Cocoș, Drept roman, București, Ed. UMC, 1997
Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, București, Ed. Actami, 1999
M. Eliescu, Proiectul de Cod civil, 1971
C, Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Opere citat p. 376 – 377
E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, București, 1995
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale, Universitatea București, 1988
C. Toader, R. Popescu, Considerații în legătură cu aplicarea principiului aparenței în drept în materia moștenirii, Revista Dreptul nr. 9, 1993
Mircea Dan Bob, revista Studia Universitatis, Univ. Babeș Bolyai, nr. 4 / 2010 și 4 / 2011
Jurisprudența CEDO – Dos. 64.301 / 01 (cauza Velcea și Mazilu contra României)
Stănciulescu Liviu. Drept civil. Succesiuni, Editura Universul juridic, București, 2012
15. Lupșan Gabriela Drept civil. Succesiuni, note de curs, Galați, 2013
Curtea de apel București – secția a 4 a civilă, Dec. 75 / 95 cuprinsă în Culegerea de practică judiciară civilă 1993 – 1998, București, Ed. All Beck, 1999
BIBLIOGRAFIE
D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. III, Atelierele grafice Socec, 1912
Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, București, Ed. Actami, 1997
Matei B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Craiova, Ed. Ramuri, 1921
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, București, Ed. Rosetti, 2003
Șt. Cocoș, Drept roman, București, Ed. UMC, 1997
Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, București, Ed. Actami, 1999
M. Eliescu, Proiectul de Cod civil, 1971
C, Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Opere citat p. 376 – 377
E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, București, 1995
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale, Universitatea București, 1988
C. Toader, R. Popescu, Considerații în legătură cu aplicarea principiului aparenței în drept în materia moștenirii, Revista Dreptul nr. 9, 1993
Mircea Dan Bob, revista Studia Universitatis, Univ. Babeș Bolyai, nr. 4 / 2010 și 4 / 2011
Jurisprudența CEDO – Dos. 64.301 / 01 (cauza Velcea și Mazilu contra României)
Stănciulescu Liviu. Drept civil. Succesiuni, Editura Universul juridic, București, 2012
15. Lupșan Gabriela Drept civil. Succesiuni, note de curs, Galați, 2013
Curtea de apel București – secția a 4 a civilă, Dec. 75 / 95 cuprinsă în Culegerea de practică judiciară civilă 1993 – 1998, București, Ed. All Beck, 1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Nedemnitatii Succesorala In Lumina Noului Cod Civil (ID: 126266)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.