Analiza Mijloacelor Economice Si a Resurselor de Finantare a Acestora

CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

PREZENTAREA SOCIETĂȚII

1.1. Înființarea societății

1.2. Structura organizatorică a agentului economic

1.3. Organizarea procesului de producție

1.4. Piața agentului economic

CAPITOLUL II

METODE DE ANALIZA PRIVIND SITUAȚIA FINANCIAR-PATRIMONIALA PE BAZĂ DE BILANȚ

2.1. Conceptul juridico-economic al patrimoniului întreprinderii și impactul acestuia asupra analizei bilanțului

2.2. Abordări conceptuale în domeniul bilanțului

2.1. Bilanțul patrimonial și bilanțul funcțional

2.3.1. Bilanțul patrimonial

2.3.2. Bilanțul funcțional

2.4. Rolul și funcțiile bilanțului

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ

ANALIZA MIJLOACELOR ECONOMICE ȘI A RESURSELOR DE FINANȚARE A SC. RCS-RDS S.A

3.1. Analiza structurii patrimoniale a societății

3.1.1. Analiza structurii activului

3.1.2. Analiza structurii surselor de finanțare a întreprinderii

3.2. Analiza patrimoniului net

CAPITOLUL IV

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

4.1. Fondul de rulment

4.2. Necesarul de fond de rulment

4.3. Trezoreria netă

4.4. Analiza lichidității și solvabilității întreprinderii

4.4.1. Ratele de lichiditate sau de trezorerie

4.4.1.1. Rata lichidității generale (RLG)

4.4.1.2. Rata lichidității restrânse (RLR)

4.4.1.3. Rata lichidității imediate (RLI)

4.4.2. Rata solvabilității globale (RSG)

4.4.3. Ratele de îndatorare (RÎ)

4.4.3.1.Rata de îndatorare globală (RÎG)

4.4.3.2.Rata de îndatorare la termen (RÎT)

CAPITOLUL V

ANALIZA REZULTATELOR ȘI A EFICIENȚEI UTILIZĂRII

CAPITALURILOR

5.1. Contul de rezultate (de profit și pierdere)

5.2. Soldurile intermediare de gestiune

5.3. Capacitatea de autofinanțare (C.A.F

5.4. Analiza ratei rentabilității economice a activului

5.5. Analiza ratei rentabilității financiare

5.5.1. Analiza ratei rentabilității financiare a capitalurilor proprii

5.5.2. Analiza ratei rentabilității financiare a capitalului permanent

5.6. Analiza vitezei de rotație a activelor circulante

CAPITOLUL VI

MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A SITUAȚIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE A S.C. RO-GALU PROD S.R.L. București

6.1. Sistemul informațional al S.C. RO-GALU PROD S.R.L

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Având în vedere situația economică cu care ne confruntăm in România, am decis abordarea unei teme din acest domeniu care să evidențieze tranziția unei întreprinderi prin elaboararea și analiza bilanțului său.

În alegerea acestei teme rolul principal îl ocupă bilanțul deoarece este cel mai important document al contabilității prin care se evidențiază activitatea întreprinderii și totodata reprezintă finalitatea contabilității pe un an de zile.

Prin acest bilanț care este elementul de bază al analizei financiare, patronatul, acționarii, terții și potențialii investitori pot aprecia atât cantitativ cât și calitativ situația întreprinderii.

Pe lângă abordarea teoretică a temei, lucrarea cuprinde și un studiu practic elaborat la SC RCS&RDS S.A. cu scopul de a expune cât mai bine importanța și modul de utilizare al bilanțului.

Analiza financiară urmărește să evidențieze, pe de o parte modalitatea de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe de altă parte nivelele de acumulare bănească, de rentabilitate a întreprinderii (activitatea financiară, excepțională și cea de exploatare), obiectiv al analizei contului de profit și pierdere.

Pentru a-și putea forma concluzii în legătură cu situația financiară a societății comerciale, managerii demarează analiza economico-financiară, în urma căreia pot lua și deciziile necesare în funcție de rezultatele obținute.

Aceste rezultate obținute iau forma unor indicatori care exprimă diverse aspecte ale situației financiare. Forma lor de prezentare poate fi generală sau detaliată prin care se caracterizează rezultatele financiare ale entităților financiare.

.

CAPITOLUL I

PREZENTAREA SOCIETĂȚII

1.1. Înființarea societății

Societatea comercială RCS&RDS, societate cu răspundere limitată cu sediul în București, sector 5, Str. Dr. Staicovici nr. 75, Cladirea Forum 2000, înscrisă la Registrul Comerțului sub J40/12278/1994 având Certificatul de Înregistrare Fiscală cu nr.5888716 și-a început activitatea in anul 1994, având în prezent un capital social subscris și vărsat de 42.206.417 RON.

Domeniul de activitate a acestei societăți comerciale este cel de telecomunicatii.

În conformitate cu clasificarea activităților din economia națională (CAEN) S.C. RCS&RDS S.A. face parte din ramura: Activitati de telecomunicatii prin retele cu cablu – COD CAEN 6110 (Aceasta clasa cuprinde activitati de expoatare, intretinere si furnizare a accesului la facilitatile de transmisie a vocii, datelor, a unui text, a sunetelor si imaginilor prin utilizarea unei infrastructuri de telecomunicatii formata din retele de cabluri. Facilitatile de transmisie care desfasoara aceste activitati se bazeaza pe o singura tehnologie, fie pe o combinatie de tehnologii. In mod specific, aceste activitati includ: 1) exploatarea si intretinerea instalatiilor de comutare si transmitere pentru a asigura comunicatia intre doua puncte prin intermediul: liniilor terestre, a microundelor sau o combinatie de linii terestre si conexiuni prin satelit 2) exploatarea sistemelor de distributie prin cablu (de exemplu: pentru distributia de date si semnale de televiziune) 3) furnizarea de servicii de comunicatii telegrafice precum si a altor comunicatii non-vocale. Aceasta clasa include, de asemenea, asigurarea accesului la Internet prin operatorul infrastructurii de retele cu cablu.).

RCS exista încâ din 1994 având ca scop de a oferi avantajul unei companii moderne și profesionaliste in domeniul serviciilor de comunicații din moment ce avea in 2005 peste 10 ani de experiență.  

În 1997 RCS s-a consolidat în România cu ajutorul fondurilor obținute in urma vânzării în a unei rețele de cablu înființată in 1995 la Chișinău.

În aprilie 1998 se înfiițează compania RDS (Romanian Data System) care se specializează in transmisii de date si internet. Doi ani mai târziu se demarează un proiect de construire a unei rețele de fibră optică în România de 4,2 km lungime, dar pâna in 2004 doar un sfert din aceasta a fost realizată.

În 2001 rețeaua este modernizata permițând introducerea pachetelor de programe diferențiate și concomitent cu acestea este pus la dispoziție serviciul Cablelink, serviciu care face posibilă transmiterea de internet prin cablu, iar pretul fiind accesibil persoanelor de rând.

În aprilie 2003, RCS a cumpărat pentru suma de 4,5 milioane de dolari furnizorul de televiziune prin cablu TerraSat, aceasta din urmă având 150.000 de abonați. TerraSat la momentul respectiv ocupa locul 4 pe piață, deținând aproape 5% din piața CATV.

În 2004 RCS și RDS achiziționează alături de Astral Telecom furnizorul de televiziune prin cablu FX Communications care avea 107.000 de clienți și furnizorul de internet FX Internet cu un număr de 13.000 de utilizatori. Tot în acest an este lansat Digi TV care se va extinde în estul Europei.

Anul 2005 este unul significativ deoarece are loc fuziunea intre cele două companii RCS și RDS formând RCS & RDS. Această decizie s-a impus ca o nevoie de a reducere a costurilor operaționale, de administrație a pieței și de imbunătățire a modului de utilizare a infrastructurii.

În 2007 RCS & RDS optează pentru o finanțare bancară record pentru România de 500 de milioane de euro, dintre care 300 de milioane de euro vor fi alocați dezvoltării rețelei 3G la nivel național.

În 2010 RCS & RDS preia compania de comunicații Airbites care avea un portofoliu de câteva mii de clienți și cu o cifră de afaceri de 2,9 milioane de euro și o pierdere netă de 8,5 de milioane de euro înregistrată în 2008. După doi ani compania preia și operatorul de cablu iLink care oferea servicii de internet, telefonie și televiziune prin internet în sud-estul României. iLink avea 20.000 de abonati.

În 2014, RCS & RDS își completează portofoliul media cu patru posturi de radio: PRO FM, DanceFM, MusicFM și InfoPro care au fost achiziționate în urma tranzacției cu grupul CME.

RCS & RDS este unul dintre cei mai mari furnizori de televiziune prin cablu de pe piața est-europeană și unul dintre cei mai importanți furnizori privați de servicii integrate de comunicare din Romania si compania cu cea mai rapida dezvoltare in domeniu. În prezent compania inregistrează peste 3,5 milioane de abonati doar în România și este clar ca a avut o ascensiune explozivă, astfel câstigând premiul de cea mai valoroasa dintre tinerele companii

Motto-ul firmei RCS & RDS este "Servicii accesibile de o calitate care va depaseste asteptarile", viziunea firmei este "sa fim prezenti in fiecare casa si in fiecare sediu de firma", iar misiunea ei este "sa oferim servicii multiple de comunicatii".

Servicii de comunicație oferite

Rețeaua națională de transmisii de date a RCS & RDS pune la dispoziția clienților realizarea de soluții de comunicație complexe si complete.

Viteza de comunicație în rețeaua națională și în cele metropolitane, inclusiv accesul la rețea, este semnificativ mai mare decât cea a liniilor telefonice. Canalele de comunicație între orașe oferită de companie sunt minim garantate (CIR comitted information rate), utilizatorul având o lungime de bandă dedicată exclusiv nevoilor sale de comunicație.

Datorită calității conexiunilor naționale clienții pot dezvolta aplicații client-server, acces on-line pe serverele din sediul central si alte aplicații care presupun accesul în timp real la informare.

Rețeaua oferă un bun suport pentru transmisii de date si acces Internet, dar și pentru o serie de aplicatii Internet, Intranet si de continut cum ar fi web hosting si co-location, web casting, fax prin Internet portal-uri, videoconferinte, e-leaming .

Data Center este locul în care sunt instalate serverele clienților care au ales serviciile de colocare pe care le oferă compania. Funcționarea permanentă la capacitate maximă este garantată de monitorizarea 24 de ore din 24, de amplasarea într-un mediu controlat, în încaperi protejate împotriva incendiilor și de asigurarea back-up-ului cu generatoare pentru alimentarea electrică cât și pentru conexiunea de internet în sine. Astfel viteza de internet, indiferent de apariția apexurilor de trafic este oricând accesibilă clienților din interior cât și exterior.

Web Profesional este o soluție profesională pentru gestionarea completă si integrală a serviciilor Internet într-un mediu aplicat unic, pentru companii, din orice sector si de orice dimensiune. Clientul are acces non-stop la zonele speciale ale site-ului său cum ar fi baze de date online ale companiei, cataloage cu gestionarea comenzilor, etc. Navigarea este ușoară, rapidă si consultarea datelor se face coerent si omogen datorită integrării tuturor modulelor sistemului în cadrul aceleiași structuri. Web Profesional mai oferă o opțiune care permite personalizarea graficii aplicațiilor si administrarea on-line a acestor aplicații și de către cei care nu sunt specialiști.

Site-uri Web   – HOME.RO; portal cu servicii gratuie de e-mail, găzduire și construcție de pagini web, știri și informații utile

                                 – LINUX.RO; comunitate de utilizatori Linux, cu știri din domeniu, forum, cursuri, articole.

E-learning este denumirea pe care o poartă o nouă soluție de distribuire a conținutului informației pe cale electronică (media, Internet, Intranet) folosindu-se de aplicații în domeniul educațional cum ar fi Blackboard, Lotus Learning Space, Ebook, Smart Force, WebCT. Prin această soluție cu aplicațiile sale serviciul oferit de companie este ușor adaptabil clienților, depășind capacitățile învățământului la distanță. De asemenea se oferă consultanță pentru alegerea soluției, în funcție si de domeniul de activitate: academic (solutie completa ce faciliteaza învatamântul la distanta) sau mediul de afaceri (know-how management, e-coaching).

IP Fax asigură transmisii internationale de fax sigure si la costuri minime de până la 70% mai ieftine decât sistemul tradițional, prin care utilizatorii pot trimite faxuri în întreaga lume deoarece sistemul acoperă 243 de țări. Confidențialitatea mesajelor si a transmisiei este asigurată de o codare.

Web casting oferă transmisiuni în direct pe Internet, de la diverse evenimente: târguri, conferințe, competiții sportive, concerte, etc.

Videoconferinta este sistemul de transmitere de imagini în timp real și la distanță. RCS & RDS impreună cu partenerii furnizează cele mai moderne sisteme de comunicare audio-vizuală, adaptate diferitelor tipuri de utilizatori.

Romanian Info Direct  sunt informații financiar-bursiere în timp real oferite de Reuters prin care utilizatorii au acces instantaneu la cotațiile de bursă, la știri, la rapoarte, date istorice din principalele segmente ale pieței financiare din România.

Intranet VPN este definit ca legătura semi-permanentă peste o rețea publică între un WLAN și o filială a companiei. Prin aceste tipuri de conexiuni LAN-LAN scoatem la suprafață punctul slab în ceea ce privește securitatea firmelor deoarece firmele merg pe încredere când este vorba de propriile lor filiale, dar controlul este încă menținut de administratorii de sistem care decid asupra situațiilor întâlnite

Intranet VPN tipic este unde tunele bidirecționale și criptate sunt stabilite de LAN-uri de încredere peste Internet.

Cazul de securitate maximă cuprinde amenințarile la securitate vin adesea din interiorul firmei, anume din anumite departamente sau din partea anumitor angajați, iar soluția pentru această problemă este investirea intr-un VPN care constă intr-un sistem de autentificare și a unui protocol de sucuritate la nivel de utilizator decât pe baza unei simple încrederi acordate. Prin acest VPN poate evita posibilitatea scurgerii de informații prin intermediul angajaților.

Intranet VPN de mare securitate cuprinde numai anumiți utilizatori din filiale care au acces la resursele firmei, fiecare avănd drepturi diferite. Toate datele transferate peste Internet sunt criptate și autentificate pâna la punctul de destinație, nu doar în cadrul rețelei.

Serviciul de Telefonie Fixă și Mobilă este rețeaua de telefonie a companiei care permite inițierea apelurilor proprii și de recepționare a apelurilor telefonice și a mesajelor locale, interjudețene și internaționale în rețeaua proprie precum și în/din alte rețele publice de telefonie fixă sau mobilă cu care RCS & RDS are contracte în vigoare.

Serviciul de televiziune digitală (DIGI TV) este un sistem de televiziune digitală conceput în special pentru locațiile izolate, acolo unde nu există infrastructura necesară unei rețele de televiziune prin cablu. Acest sistem este format dintr-un Kit decodor, o cartelă de decodare, un Kit antenă și un LNB standard, de 0,3-0,5 dB (o antenă parabolică digitală). În cazul în care kit-ul decodor si kit-ul antenă de la momentul achiziționării/semnării contractului de către utilizator intră în posesia acestuia, cartela de decodare ramâne în proprietatea firmei, aflându-se la utilizator doar în custodie, ca la rezilierea contractului dintre utilizator și companie, primul predă cartela de decodare, iar restul echipamentelor ramân în proprietatea personală, putând fi folosite ca o antenă parabolică normală. Prin folosirea acestui sistem se pot recepșiona 62 de programe tv și 6 canale Radio în orice locație pe teritoriul României.

        Avantajul acestui serviciu față de serviciul CATV este calitatea mai bună și accesul la EPG .

        Dezavantajul față de serviciul CATV este acela ca la sistemul Digi TV poate fi conectat la un singur televizor independent, pentru un al doilea receptor fiind necesar un alt kit decodor și o altă cartelă de decodare, deoarece selectarea programelor se face din kit-ul receptor, iar televizorul devine un simplu monitor, pe când la rețeaua CATV se pot conecta independent și simultan mai multe receptoare.

1.2. Structura organizatorică a agentului economic

Structura acționariatului

Zoltan Teszari este unul dintre cei mai discreți oameni de afaceri din România, neacordând interviuri și nedorind să devină imagine publică, motiv pentru care până și participările la adunările acționarilor RCS & RDS le realizează prin intermediul videoconferințelor. Oficialii la rândul lor își fac de regulă apariția in cadrul evenimentelor telecom. Pe de altă parte imaginea publică a companiei o constituie directorul general Alexandru Oprea.

Organizarea Societatii

O întreprindere este o colectivitate umană legal constituită având ca scop cooperarea pentru realizarea în comun a unor produse, servicii sau lucrări destinate vânzării la un preț care să acopere cheltuelile și să aducă profit.

Elemente de bază comune structurilor organizatorice ale întreprinderii.

Conducerea competentă și un cadru organizator rațional care se realizează prin elaborarea structurii sale organizatorice sunt primele două aspecte importante care duc la îndeplinirea de către o întreprindere a obiectivelor stabilite în condiții cât mai eficiente.

Prin S.O. (structura organizatorică) se înțelege ansamblul persoanelor cu funcții de conducere și a compartimentelor de muncă tehnice, economice si administrative, modul cum sunt acestea constituite si grupate precum și legăturile ce se stabilesc între ele în vederea funcționării normale a întreprinderii. Structura întreprinderilor poate fi foarte complexă, rezultatele diferind de la una la alta chiar in cadrul aceleiași ramuri de producție în funcție de

– structura si volumul productiei;

– natura procesului tehnologic;

– gradul de specializare;

– gradul de mecanizare si automatizare;

– gradul de autonomie;

– amplasarea teritorială;

Totuși există câteva elemente care sunt comune tuturor întreprinderilor.

Acestea sunt:

  1. Funcția (postul);

  2. Compartimentele de muncă;

  3. Treptele sau nivelele ierarhice;

4. Evantaiul subordonărilor (norma de conducere);

5. Relațiile dintre compartimente (relații organizaționale);

6. Atribuțiile (funcțiile) conducerii;

7. Funcțiunile întreprinderii.

Funcția reprezintă ansamblul sarcinilor care-i revine în mod organizat si permanent unui salariat pe un anumit loc de muncă, reprezentând cea mai mică subdiviziune organizatorică a întreprinderii. Pentru delimitarea functiilor, fiecare domeniu de activitate trebuie divizat în sarcini de muncă și gruparea lor pe funcții în funcție de natura lor, interdependența dintre ele și a gradului de complexitate. Sarcina este cea mai mică unitate de muncă individuală.

Atributele care conferă o definiție a funcției sunt competențele, responsabilitatea și autoritatea conferite salariatului ce le realizează și care trebuie exprimate prin denumirea funcției.

Prin competenta se înțelege capacitatea individuală sau colectivă care alături de cunoștiințele de specialitate și de aptitudinile specifice duc la îndeplinirea anumitor sarcini.

Responsabilitatea se definește ca fiind totalitatea obligațiilor ce trebuie îndeplinite, obligații ce pot fi încredintate printr-o reglementare sau de către cel aflat într-o funcție mai mare decât cel desemnat cu îndeplinirea obligațiilor.

Autoritatea este dreptul încredințat unei persoane de a lua decizii, de a da dispoziții și de a controla realizarea acestora.

Analizând competențele, responsabilitățile și autoritatea unei funcții, acestea se pot împărtii în două categorii: funcții de execuție; funcții de conducere.

Prin functie de executie se înțelege acea funcție caracterizată prin sfera limitată a competențelor care se limitează la executarea de lucrări sau rezolvarea de probleme si nu presupune coordonarea activității altor persoane.

Functia de conducere se caracterizează prin stabilirea de competențe și responsabilități din domenii mai vaste de activitate presupunând coordonarea activității unui număr de persoane, a unui colectiv.

         Funcției de conducere îi sunt sunt specifice următoarele atribuții: de previziune, organizare, coordonare, comandă și control.

Norma de conducere trebuie stabilită astfel încât conducătorul sa poată coordona munca întregului colectiv și a subordonatului în parte.

Compartimentul de muncă este o subunitate organizatorică alcătuită dintr-un număr de salariați care este condus de o autoriate unică pentru a îndeplini anumite activități bine definite. Aceste compartimentele pot fi organizate sub formă de secții, sectoare, birouri, servicii, laboratoare de cercetări, oficii de calcul etc.

         Compartimentele se pot clasifica după mai multe criterii dar cel mai des după modul de exercitare a autorității.

         Compartimente:  – funcționale;

– ierarhice;

– de stat major;

Compartimentele funcționale sunt investite cu autoritate funcțională într-un domeniu definit de activitate cu scopul de a face sugestii, propuneri și recomandări de rezolvare a problemelor în care are competență.

Compartimentele ierarhice se caracterizează prin autoritatea pe care o au conducătorii acestora asupra conducătorilor compartimentelor direct subordonate.

Compartimentul de stat major este investit cu autoritate funcțională într-un domeniu definit de activitate fiind atașat conducerii întreprinderii pentru care elaborează propuneri de decizii privind rezolvarea problemelor pe care conducerea o cere.

         Responsabilitățile apar din nevoia funcționării normale a întreprinderii. Există în cadrul întreprinderii următoarele patru categorii de relații:

                       – relatii de cooperare;

– relatii de control;

– relatii de reprezentare.

Relațiile de autoritate sunt cele instituite de conducerea întreprinderii prin diferite acte sau norme elaborate:

– regulamentul de organizare si funcționare;

 – regulamentul de ordine interioară;

– decizii ale conducerii care atrag după sine obligativitatea exercităriilor ca o condiție indispensabilă desfășurării normale a întreprinderii.

Teoria si practica conducerii au scos la suprafață existența următoarelor trei categorii de relații de autoritate; funcționale, ierarhice și de stat major.

Relațiile funcționale sunt cele ce se stabilesc între două compartimente unde unul are asupra celuilalt o autoritate funcțională (de competență) ce se traduce în reglementări, sugestii, avize, date celorlalte compartimente, în vederea specializării pe care o are compartimentul respectiv.

Relațiile ierarhice stabilesc raporturile între funcții de conducere și cele subordonate. Acestea sunt adevăratele relații de autoritate în virtutea cărora întreprinderea poate să și reprezinte grafic sub formă piramidală în vârful careia se află conducerea unui personal sau colectiv și la bază se află funcțiile de execuție.

         Relațiile ierarhice exprimă esența muncii de conducere asigurând unitatea de acț„une a întregului sistem (întreprinderea).

         Relațiile de stat major se stabilesc atunci când un colectiv de stat major primește o delegare pentru rezolvarea unor probleme ce vizează activitatea unuia sau mai multor compartimente în virtutea competenței specializate pe care o au.

         Aceste compartimente nu intervin în numele lor propriu ci în numele conducerii care le-a dat delegarea temporară respectivă.

Relațiile de cooperare se stabilesc în general între compartimentele de pe un același nivel ierarhic, dar care aparțin unor sectoare diferite. Se realizează practic pe baza de relații personale și în felul aceasta se evită linia ierarhică de drept. Aceste relații apar spontan din nevoia cooperării pentru a îndeplini un scop comun și astfel crește și operativitatea în cadrul firmei.

Relatiile de reprezentare sunt cele stabilite între diferitele organizații ale salariaților cum ar fi: – organizația sindicală

– conducerea întreprinderii.

Uneori aceste relații sunt și de control cum ar fi cele privind tehnica protecției muncii.

Conducerea și organizarea S.C. RCS & RDS S.A. (Organigrama)

Organigrama firmei Rds & Rcs cuprinde 6 departamente principale:

marketing

comercial

servicii/mentenanță

economic

logistic

resurse umane

RCS & RDS poate fi considerată o organizație puternic ierarhizată, având autoritatea localizată pe mai multe nivele, o arie de control largă, linii de comunicare vaste.

Numărul de nivele ierarhice în cadrul companiei RCS & RDS este de 7 nivele, acesta fiind considerat numărul optim pentru o bună funcționare a unei organizații moderne.

Firma RCS & RDS este o companie puternic descentralizată având un număr mare de filiale în toată țara care desfășoară operații autonome.

Ponderea ierarhică diferă de la un departament la altul avănd în medie între 2-3 subordonați care sunt conduși de un manager.

Mai putem distinge cele 3 tipuri de relații organizatorice între compartimentele și posturile din structura organizatorică a firmei:

relații de autoritate

relații de cooperare

relații de control

Această structură organizatorică poate fi considerată una de succes deoarece a permis firmei să se dezvolte foarte mult, devenind cel mai important furnizor de servicii de internet, cablu tv și telefonie fixă din România.

1.4. Piața agentului economic

Piața de Telecomunicații

Structura de bază a economiei moderne o constituie telecomunicațiile care au devenit peste tot prezente, avănd rolul de a transmite informații folosindu-se de infrastructura care este in principal compusa din cabluri, sateliți, relee, modemuri, routere și receptori. Se consideră că valoarea pieței de telecomunicații depășește cu mult pe cea a infrastructurii deoarece ponderea serviciilor, care este componenta " soft ", este intr-o continuă creștere față de cea a echipamentelor, care constituie componenta " hard ". Acest fenoment este datorat în principiu numărului cu adevărat impresionant și al importanței serviciilor ce sunt suportate de partea " hard ".

Proporțiile și importanța sectorului serviciilor de telecomunicații poate fi apreciată prin indicatorii uzuali cum ar fi investițiile bune, ponderea investițiilor din sector, totalul investițiilor, ponderea veniturilor obținute in P.I.B. sau prin indicatori specifici cum ar fi numărul liniilor telefonice principale, teledensitatea, etc.

Sectorul serviciilor de telecomunicatii participăcu 1,5% de pănă la 3% la formarea P.I.B.-ului in funcție de țară.

O altă definire a sectorului de telecomunicații este că ar fi o gamă largă de produse care cuprinde serviciile de telefonie, fax, teleconferinte, videoconferinte, transmisii de date, circuite digitale specializate, rețele de circuite digitale integrate (I.S.D.N.) și dacă se ia in considerare convergenta serviciilor informaționale și a celor de telecomunicații, output-ul sectorului va include și stocarea informațiilor cu transmiterea acestora in timp real, transfer electronic de fonduri sau de informații (posta electronică), administrare de date.

În mare, telecomunicațiile sunt fi definite ca fiind acele servicii care permit transmiterea electronică a imaginilor, sunetelor, și informațiilor din punctul în care sunt emise, spre cel în care sunt recepționate. Până în prezent avem două modalități de transmitere a datelor: – ANALOG/CLASIC care este procedeul care se folosește de semnale directe și continue pe calea undelor

– DIGITAL/NUMERIC care este procedeul care se folosește de semnale compuse din sistem binar (0 și 1), iar avantajul lui fata de cel analog este că semnalul este discret și cuantificat, fiind mai puțin afectat de factorii exteriori cum ar fi zgomotul. Din această cauză sunetele și imaginile au o calitate mai bună.

Piața serviciilor de telecomunicații cuprinde oferta și cererea pentru activitățile de transport și distribuție a diferitelor semnale (informații, voce, imagini). Oferta include și exploatarea rețelelor și furnizarea diferitelor servicii, delimitarea intre cele două categorii de activități devenind tot mai precisă pe măsura ce oferta se diversifică și a modificărea tipului de proprietate predominantă.

Piața serviciilor de telecomunicații la ora actuală este o piață apropiată de saturație.

  Ofertele sunt consumate individual și in mod diferit de către fiecare client. Clienții trebuie să fie ascultați și să li se acorde atenția cuvenită, astfel creându-se o colaborare intre aceștia și firmă pentru a le putea oferi servicii de calitate și pentru a le satisface exigențele acestora. Pentru ca această colaborare să fie realizată, personalul trebuie să fie riguros selecționat în fucție de departament și bine instruit pentru a menține un nivel calitativ ridicat.

Orice companie din domeniul telecomunicațiilor cunoaște cât este de important să-și ofere serviciile cu maximă eficientă și să-și cunoască consumatorii pentru a afla care sunt motivele pentru care cumpară serviciile sale. Compania trebuie constant să se intrebeȘ cine, ce, de ce, de unde, cum, cât de mult și cât de des cumpără pentru a concluziona de ce consumatorii au o anumită atitudine. Această prospectare este esențială pentru a putea stabili strategiile de marketing care vor desemna segmentarea pieței, poziționarea serviciului, lansarea de servicii noi, etc.

Tipul de piață pe care acționează firma RCS & RDS

Din puctul de vedere al asimetriei, piețele sunt structurate în următoarele categorii:

piețele cu concentrare foarte înaltă

piețele cu concentrare înaltă

piețele cu concentrare medie

piețele cu concentrare redusă

piețele cu concentrare foarte redusă

Indicatorul care definește tipul de piață din punct de vedere al asimetriei.

, unde:

G – indicatorul Gini

ci – cota de piață a agentului economic „i”

n – numărul de agenți economici

Indicatorul Gini poate lua ca valori : 0 ≤ G ≤ 1

În funcție de valoarea acestui indicator, piețele se clasifică :

0,8 < G ≤ 1,0 concentrare foarte înaltă

0,6 < G ≤ 0,8 concentrare înaltă

0,4 < G ≤ 0,6 concentrare medie

0,2 < G ≤ 0,4 concentrare redusă

0,0 < G ≤ 0,2 concentrare foarte redusă

Pentru a se putea calcula indicatorul Gini pentru a stabili tipul de piață pe care acționează firma RCS & RDS, trebuie să se calculeze cotele de piață ale principalilor concurenți din domeniul telecomunicațiilor.

Cotele de piață ale concurenților

G= 0,075226

G= 0,181016

G = 0,211922

Observăm evoluția pieței de telecomunicații de la o piață cu concentrare foarte redusă la una cu concentrare redusă. În anii 2012-2013 valoarea indicatorului Gini este cuprinsă intre 0,0 și 0,2, iar în anul 2014 vedem o schimbare, valoarea depășind limita de 0,2.

Piața în prezent este împărțită intre 3 furnizori principali – Telekom, RCS & RDS și UPC Romania.

Segmentul de piață

Segmentul de piață este definit de totalitatea clienților din București și din țară ce doresc sa apeleze la serviciile oferite de firma SC RCS&RDS S.A. Data fiind piata pe care opereaza aceasta firma, anume cea de telecomunicatii, segmentul de piata este vast deoarece traim intr-o era in care omul, indiferent de varsta, sex, nationalitate, religie etc., este dependent de tehnologie, iar serviciile de comunicatii ii sunt indispensabile.

Mediul concurențial

Firma RCS & RDS acționează intr-un mediu concurențial clasic de tip emergent, după tipologia elaborata de Francis Bidault.

Mediul de activitate al firmei, anume cel al telecomunicațiilor, este cel care desemnează mediul concurențial, iar mediul emergent cuprinde acele firme care își desfășoară acivitatea în domeniul înatei tehnologii, al informaticii, al biotehnologiilor, etc.

Caracteristicile acestui mediu sunt:

nevoia de inovare este foarte puternică

nevoile pieței sunt foarte intense și se schimbă foarte repede

rentabilitatea este ridicată (posibilitățile de câștig sunt mari)

există un mare risc în activitatea întreprinderilor

în acest mediu își desfășoară activitatea firmele de înaltă tehnologie în domeniul informaticii, telecomunicațiilor, biotehnologiilor, mediului etc.

există bariere de intrare pe piață mai reduse

costurile inițiale sunt ridicate 

există dificultăți de acces la anumite resurse din cauza lipsei de experiență și producției reduse ca volum 

există o incertitudine tehnologică și strategică deoarece există o presiune mare pentru diferențiere 

este specifică absența unor structuri de distribuție, întreținere și vânzare

reputația este fragilă deoarece produsele se reînnoiesc permanent.

.

Concurența

Concurența este definită ca fiind trăsătura esențială a economiei de piață, care reflectă rivalitatea, disputa dintre agenții economici de a produce și vinde bunuri și servicii similare sau substituibile în condițiile cele mai avantajoase pentru ei.  Concurența reprezintă un fenomen deosebit de important pentru viața economică, dar și pentru viața socială, deoarece ea reprezintă factorul motor care motivează, atât afacerile, cât și existența oamenilor.

Competitorii sunt firmele similare, care aparțin aceleiași piețe, care încearcă să satisfacă aceleași nevoi ale clienților, iar consumatorii îi percep ca alternative pentru satisfacerea cerințelor lor.

Putem identifica atât concurenți indirecți cât și direcți ai companiei astfel:

Concurența indirectă

Este compusă din micile firme de telecomunicații prezente în orașele mici în care compania încă nu are acoperire și în sate. Cele mai multe au o tradiție îndelungată și clienți fideli.

Concurența directă

Concurenții firmei sunt:

pentru serviciile de telefonie fixă și internet : UPC România și TELEKOM

pentru serviciile de telefonie fixă si mobilă : UPC, TELEKOM, VODAFONE și ORANGE

pentru serviciile de cablu TV : UPC , TELEKOM

Negocierea cu clienții

Cu cât numărul clienților este mai mare cu atât puterea lor de negociere este mai mare și vor încerca obținerea unui preț cât mai bun pentru servicii de calitate superioară plus facilități deosebite. Astfel firma trebuie să anticipeze nevoile clienților și să le ofere servicii de o calitate superioară, pentru ca aceștia să rămână fideli și să nu se orienteze către o altă companie rivală.

RCS & RDS este cel mai important furnizor de servicii integrate de comunicații având 290 de puncte de lucru doar în România.

Încrederea pe care clienții o acordă abilității firmei de a le furniza serviciile de calitate pe care le merită, este factorul decisiv care dă succesul companiei.

În prezent, pe teritoriul României, compania are 1.200.000 de utilizatori care beneficiază de serviciile de telefonie RDS-Tel, 2.300.000 de abonați au acces la serviciile Internet și alți 2.700.000 de clienți au serviciul Digi TV în România.

Negocierea cu furnizorii

Capacitatea de o cât mai bună negociere poate exista dacă firma dă dovadă de fidelitate față de furnizorii ei, iar asta se adeverește printr-un număr cât mai mic de furnizori cu care să tranzacționeze constant pentru ca furnizorii la rândul lor să poată oferi un preț cât mai bun.

Furnizori ai RCS & RDS

S.C. ERGOMAN ROMANIA S.R.L.-Bucuresti

S.C. EURO INDUSTRIES S.R.L.-Cluj Napoca

MICROMEDIA SYSTEM S.R.L.-Craiova, Dolj

ROADPOINT S.R.L.-Timisoara, Timis

AGERYS BANAT S.R.L.-Timisoara, Timis

BYTENET CONSULTING-Bucuresti

Amenințarea din partea produselor de subtituție

Piața românescă cuprinde 4 mari concurenti, anume UPC, TELEKOM, VODAFONE și Orange. Oricare dintre aceștia, folosindu-se de o calitate stituție a serviciilor și/sau un preț mai bun, poate să substituie cu ușurință serviciile oferite de RCS & RDS.

Un exemplu clar de substituire a serviciului CATV oferit de RCS & RDS vine din partea UPC-ului care în prezent este operatorul de cablu cu cea mai mare grilă de canale HD – 34. Peste 65% din abonații UPC folosesc televiziunea digitală, dintr care peste jumătate din ei bneficiază de calitatea HD.

În urma unei declarații de presă susținute de Severina Pașcu, CEO UPC România și Ungaria, RCS va avea parte de competiție și pe sectorul de servicii de Internet. Aceasta declară că "Rămânem consecvenți strategiei noastre de a oferi acces clienților UPC la internet de mare vteză si calitate digitală superioară. Acest efort este susținut și de planul de investiții, iar in 2015 avem planificate peste 35 de milioane de euro, atât pentru servicii noi precum și pentru modernizarea și extinderea rețelei actuale".

Intrarea de noi competitori

Un domeniu nu este atractiv dacă in viitor pot pătrunde ușor in el noi concurenți care să aducă noi capacități de producție și resurse suplimentare și care vor lupta pentru creșterea cotei de piață și impărtirea profiturilor. Dacă barierele de intrare și tendința spre relații concurențiale între competitorii existenți sunt mai putin evidente sau reduse, atunci intrarea in sector va fi ușurată.

O aprofundare a analizei presupune studierea corelată a intrărilor și ieșirilor  potențiale din cadrul domeniului de activitate, sub raportul nivelului barierelor existente in ambele cazuri. Astfel:

dacă ambele bariere – de intrare si de iesire – sunt mici, veniturile sunt stabile, dar mici pentru că firmele intră și părăsesc ușor, fără restricții, sectorul respectiv; de asemenea există un risc ridicat sub raportul gradului de concurentă

daca barierele de intrare sunt mici, iar cele de iesire mari, firmele intră ușor atunci când conjunctura este favorabilă, dar ies greu. În aceste condiții, oferta de produse depașește capacitatea de acaparare a pieții, reducându-se nivelul profiturilor pentru toți concurenții

cel mai bun si atractiv sector este acela in care barierele de intrare sunt foarte înalte, iar cele de ieșire sunt mici. Astfel, se intră greu și se parăsește ușor domeniul in caz de criză economică

daca ambele bariere sunt înalte, atunci potențialul de profit este ridicat, în timp ce ieșirea este îngreunată în cazul în care posibilitatea de a obține profit devine statică sau incepe să scadă

CAPITOLUL II

ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND ANALIZA

SITUAȚIEI FINANCIARE

2.1.Conceptul juridico-economic al patrimoniului întreprinderii și impactul acestuia asupra analizei bilanțului

Patrimoniul își are originea în dreptul roman și este asociat succesiunii, aceasta din urmă fiind una din problemele de drept civil relativ dezvoltată la popoarele din antichitate și îndeosebi la romani. O asemenea cristalizare a noțiunii de patrimoniu reflectă utilitatea practică în directă legătură tocmai cu asigurarea trasmiterii proprietății în concordanță cu interesele familiei romane.

Paralel cu dezvoltarea raporturilor de proprietate din interiorul familiei, s-a manifestat o evoluție bine conturată și în lumea afacerilor, a comerțului la început și ulterior în industrie și în activitățile de prelucrare a materiilor prime. Noțiunea juridică de patrimoniu s-a identificat cu averea, capitalul și datoriile agenților economici, la început organizat în atelierele meșteșugărești, unde prelucrarea și transformarea obiectelor erau efectuate aproape exclusiv pe cale manuală.

Noțiunia de patrimoniu ar putea fi considerat ca un concept pur teoretic, însă ia forma unui pronunțat caracter aplicativ, de generalizare, în domeniul financiar-contabil, cu incidență directă și imediată la nivel microeconomic al întreprinderilor aparținătoare diverselor activități din economie.

În domeniul contabilității această constatare este urmarea faptului că metodologia adoptată (de origine matematică) este de neclintit în timp, fiind de „specie aeternitas”

Evoluția în acest domeniu a mai adăugat elemente noi, augmentări de structuri contabile și chiar de proceduri în domeniul contabilității și în mod special al analizei economico-financiare. Rezultatul a fost unul impresionant și demn de semnalat, în sensul că adevărate tehnici în domeniul analizei au apărut, s-au dezvoltat și au reușit să dea fenomenului contabil noi și diversificate interesate și care au ajuns să prezinte până și soluții în timp referitoare la formarea unor indicatori de analiză a situației financiare.

În acest sens, conceptul juridico-economic al patrimoniului este prima noțiune fundamentală a contabilității în partidă dublă, rămasă intangibilă de la creatorul tehnicii „doppia scrittura”, mecanism matematic cu aplicații în domeniul economiei și contabilității, constituit de practica din fiecare entitate patrimonială.

Patrimoniul, noțiune integral juridică, de la prima abordare nu se putea oglindi în lucrarea genială a lui Lucas Paciolo, însă toate elementele arhitectonice ale conceptului menționat erau bine așezate, încât a rămas doar ca secolele să adauge substanța juridică, bine impusă drept universalitate a bunurilor ce dau conținut juridico-economic al patrimoniului.

Din moment ce patrimoniul se consideră că este definit și delimitat ca noțiune fundamentală, în domeniul contabilității urmează a continua seria asocierilor de noțiuni cu cele furnizate de instrumentele de lucru în partida dublă (bilanțul și conturile).

Pe lângă conceptul juridico-economic al patrimoniului s-a dezvoltat relativ recent, în special în Germania, conceptul economic al contabilității ca instrument al întreprinderii capitaliste deja formate încă de la începutul sec.XVIII-lea și consolidate în timp de peste două secole. Astfel contabilitatea se consideră a fi ca o simplă tehnică de înregistrare a unei serii întregi de acțiuni de comerț asociate întreprinderii, urmând în permanență egalitatea dintre activ (avere) și pasiv (resursele financiare).

Concluzia logică a acestui mod de abordare a contabilității ca instrument principal și indispensabil al întreprinderilor economice este doar integrarea ei în știința economiei întreprinderilor, servind de instrument uzual de lucru. Continuând analiza concisă a concepției economice a contabilității, observăm că bilanțul constituie în primul rând punctul de plecare legal al înregistrărilor în contabilitate, iar în al doilea rând acesta reprezintă și baza înțelegerii raționale a funcționării mecanismului dublei înregistrări în conturi. Afirmația aceasta este o reluare în termenii celebrei definiții date de economistul Osbahr în concepția căruia „dubla înregistrare contabilă” este un bilanț în continuă mișcare.

Concuzia trasă din cele prezentate anterior este aceea că patrimoniul în conceptul său juridico-economic a servit și servește drept criteriu al înregistrărilor în contabilitatea în partidă dublă. Întreaga instrumentație ce constituie elementele fundamentale ale sistemului de contabilitate în partidă dublă este prevăzută de Legea contabilității nr.82/1991 și constă în:

bilanț ca situație generalizatoare;

conturi ce se țin pentru diversele elemente patrimoniale distincte;

documentele justificative, care fac dovada efectuării actelor (faptelor) de comerț, pentru care considerent se află la baza înregistrării în contabilitate.

Pe lângă acestea mai adăugăm inventarierea care constă în confruntarea consemnărilor din contabilitate cu realitatea existentă în întreprinderi și evaluarea elementelor patrimoniale totale pe baza constatărilor faptice, precum și reflectarea datelor în bilanțul de fine de exercițiu.

Legea contabilității nr.82/1991 este legea care reprezintă codul contabilității, fiind un sintetizator de principii de ordin metodologic. Aceste principii sunt destinate a fi dezvoltate prin intermediul regulamentelor la lege, a planului de conturi general, inclusiv a normelor metodologice de utilizare a conturilor, a registrelor de contabilitate, inclusiv a normelor de utilizare a lor, a modelelor de bilanțuri anuale, inclusiv a normelor lor de utilizare.

Pe parcursul secolelor, metoda de contabilitate în partidă dublă a fost aplicată cu măiestrie și ingeniozitate în cadrul conceptului juridico-economic al patrimoniului. Această metodă de contabilitate are ca fundament egalitatea între conținutul juridic și conținutul economic al patrimoniului, transpusă în bilanț între activul și pasivul bilanțier, și asociată persoanelor fizice în calitate de comerciant, respectiv persoanelor juridice. Adevărul este că începuturile contabilității în partidă dublă sub forma unor calcule incipiente, parțiale și izolate se pierd de-a lungul istoriei.

Dezvoltarea contabilității, procedeelor, metodelor și principiilor teoretice, au avut ca început registrele celebrilor comercianți din Veneția, Genova și din restul cetăților italiene, fiind urmate de înregistrarea contabilă a uzinelor, manufacturilor și fabricilor fondate încă din secolele XVII – XVIII și continuând cu organismele complexe și sofisticate de la începutul epocii moderne în domeniul dezvoltării comerțului național și mondial, cu calculațiile și înregistrările detaliate și specializate ale industriei moderne. Într-un final s-a ajuns și la contabilitatea computerizată a marilor organisme industriale, bancare și de transporturi maritime a societăților transnaționale din prezent, fiind o aplicare ingenioasă a mecanismului partidei duble.

Deși domeniul economic a fost cel în care fenomenul dezvoltării s-a manifestat mai pronunțat, există și o abordare și analiză a acestor noțiuni în domeniu cu privire la aspectul juridic.

Prin expresia universalității concluzionăm că un patrimoniu poate fi alcătuit dintr-o varietate extrem de complexă și de diversă de bunuri, creanțe și obligații. Patrimoniul ne este astfel prezentat ca o universalitate unitară și indivizibilă.

Seria de legi ce prefigurează cadrul juridic de acțiune al întreprinderilor specifică, că în general, capitalul social ese un element definitoriu și obligatoriu al persoanei juridice în cauză. De asemenea, capitalul social, în momentul înființării societății, este în mod obligatoriu echivalent cu patrimoniul economic, asta în absența datoriilor, care nu constituie un element obligatoriu în crearea diverșilor agenți economici. În concluzie putem afirma următoarele: capitalul social = patrimoniul juridic, respectiv expresia valorică a activelor (imobilizări și active circulante) limitate și delimitate din punct de vedere fizic la inventarul inițial (de fondare). Pentru a proceda la definirea patrimoniului în mod logic, vom aborda clasificarea structurilor fundamentale ale patrimoniului, în patrimoniu juridic și patrimoniu economic.

Acesta din urmă, în forma sa concretă de bunuri și valori, cuprinde două elemente componente: imobilizările și mijloacele circulante.

Imobilizările reprezintă investiții în bunuri corporale și necorporale (tangibile și intangibile), ce constau din valori care participă la mai multe cicluri de producție, transferând valoarea lor în mod succesiv asupra proceselor de producție, circulației sau prestării de servicii care constituie obiectul activității.

Astfel apare nevoia includerii în întreaga perioadă de funcționare a unor părți din valoarea lor, sub formă de amortismente. Spre deosebire de imobilizări, mijloacele circulante constau din materii prime, materiale, combustibil, obiecte de inventar, stocuri de producție, produse finite, mărfuri, mărfuri în depozite în curs de aprovizionare, semifabricate, produse expediate și disponibilități bănești (trezorerie) în casă sau la bănci etc. Alte elementele concrete din cadrul mijloacelor circulante sunt drepturile de creanță sau pur și simplu creanțele, ce rezultă din actele sau faptele de comerț care le-au dat naștere. Denumirea de mijloace circulante exprimă modul cum acestea participă la diverse procese economice ale întreprinderilor, încorporându-și întreaga lor valoare în volumul de producție, prestații și servicii sau alte activități.

Prima categorie valorică ce apare în patrimoniul juridic este capitalul, ce cuprinde în formă bănească totalitatea imobilizărilor și a mijloacelor circulante.

Patrimoniul este prezentat sub forma unei balanțe cu două părți egale. În mod convențional, partea din stânga egalității a fost denumită patrimoniul economic, iar partea din dreapta egalității, patrimoniul juridic. Între acestea două este o egalitate matematică. Conținutul juridic are ca fundament conținutul economic, iar conținutul economic este suportul material, concret al conținutului juridic ca abstracțiune, proveniența sau sursa de formare a diverselor elemente patrimoniale concrete componente ale patrimoniului economic. Deci, egalitatea generalizatoare este:

patrimoniul economic = patrimoniul juridic

La un moment dat, în contabilitate se reflectă toate operațiunile economice aferente existenței patrimoniale, modificările ce intervin în conținutul patrimoniului într-o perioadă de gestiune, precum și rezultatele exploatării aferente, anume profitl sau pierderea. Precizăm că există o egalitate matematică între patrimoniu și contabilitate prin cele două mecanisme specifice contabilității: sistemul conturilor și bilanțul.

2.2. Abordări conceptuale în domeniul bilanțului

Bilanțul are calitatea de element contabil de sinteză prezentând elemente de activ și de pasiv ale întreprinderii la încheierea exercițiului, precum și în celelalte momente când se încheie potrivit dispozițiilor legale. În bilanț regăsim toate elementele de activ și de pasiv grupate după natură, destinație și lichiditate, proveniență și exigibilitate.

Introducându-se obligația de a conduce contabilitatea de către unitățile patrimoniale cu data de 01.01.1994 în baza planului de conturi general, a Regulamentului de aplicare a Legii Contabilității și a normelor metodologice de utilizare a conturilor contabile aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.707/1993, s-a creat în România, posibilitatea de reflectare în evidențe a operațiunilor economico-financiare, specifice economiei de piață, în acord cu actele normative adoptate în această perioadă și cu prevederile Directivei a IV-a¹ a Comunității Economice Europene și standardelor de contabilitate internațională.

Principiile contabile stabilite prin normele de aplicare a Legii Contabilității și a Ordinului 94/ 20 februarie 2001, trebuie să asigure o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute au fost formulate astfel:

Principiul continuității activității

Aceasta presupune că întreprinderea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activității sau fără reducere semnificativă a acesteia.

În cazul în care situațiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuității, această informație trebuie prezentată împreună cu explicațiile privind modul de întocmire a raportării financiare respective și motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia întreprinderea nu își poate continua activitatea.

Principiul permanenței metodelor

Aceasta presupune continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor în timp a informațiilor contabile.

Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informații mai relevante sau mai credibile referitoare la operațiile întreprinderii.

Este foarte importantă menționarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința reală a rezultatelor activității societății.

Principiul independenței exercițiului

Se vor lua în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților.

Normele internaționale I.A.S.C.( International Accounting Standards Committe: Comisia Internațională a standardelor contabile), specifică:

„ veniturile și cheltuielile sunt contabilizate pe măsura generării sau angajării lor (și nu cu ocazia încasării sau a plății lor) și înregistrate în situațiile financiare ale perioadei respective”.

Din aplicarea acestui principiu apar 6 consecințe. Regulamentul nostru contabil face referință numai la primele două dintre acestea.

Prima consecință este practicarea unei contabilități de angajamente, adică înregistrarea veniturilor în momentul livrării mărfurilor, produselor sau al prestării serviciilor și înregistrarea cheltuielilor în momentul primirii bunurilor sau al prestării serviciilor de către terți. Practicarea unei „contabilități de angajamente” asigură astfel prezentarea unei imagini fidele asupra rezultatului exercițiului.

A doua consecință este utilizarea conturilor de regularizare.

Normalizatorii romani au reținut în acest sens cheltuielile constatate în avans și veniturile constatate în avans, dar practica europeană (în special cea franceză) recunoaște și include în aceeași categorie veniturile de primit, cheltuielile de plătit și cheltuielile de repartizat asupra mai multor exerciții.

Principiul prudenței

Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenței. În mod special se vor avea în vedere aspectele:

se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data încheierii exercițiului financiar;

se va ține seama de toate obligațiile previzibile și de pierderile potențiale care au luat naștere în cursul exercițiului încheiat sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații / pierderi apar între data încheierii și data întocmirii bilanțului;

se va ține seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este profit sau pierdere.

Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv

În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv.

Principiul intangibilității bilanțului de deschidere

Bilanțul de deschidere al unui exercițiu trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere a exercițiului precedent, cu excepția corecțiilor impuse de aplicarea IAS 8.

Principiul pragului de semnificație

Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situațiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeași natură sau cu funcții similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.

Principiul prelevanței economicului asupra juridiciului

Informațiile prezentate în situațiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.

Principiul necompensării

Acest principiu nu îngăduie compensarea între posturile de activ și de pasiv din bilanț și între veniturile și cheltuielile din contul de rezultate, ci excepția compensărilor între active și pasive admise de Standardele Internationale de Contabilitate.³

Se cunoaște faptul că relațiile întreprinderii cu terții au la bază contractele între cele două părți.

Respectarea principiului necompensării implică aprecierea rezultatului beneficiar său deficitar la nivelul fiecărui contact, compensarea pierderilor cu care se soldează un contract cu beneficiile altuia nefiind permise.

Bilanțul în sine este ca un tabel care cuprinde în formă sintetizată și în expresie valorică mijloacele economice patrimoniale, sursele de constituire ale acestora, precum și rezultatele financiare ale activității unui agent economic la un moment dat după Legea contabilității – art.27.

În practică se cunosc două forme pe care le puate lua bilanțul în funcție de recomandările organismelor naționale și internaționale de normalizare contabilă. Una dintre acestea este sub formă de tablou cu două părți – partea stângă numită activ și partea dreaptă cuprinzănd pasivul, numită și schema orizontală de bilanț, iar cealaltă este sub forma unei liste verticale sau schema bilanțului vertical.

Bilanțul sub formă de tablou cu două părți pune în evidență egalitatea existență între resurse și utilizări și este cea mai răspândită pe când modelul de bilanț sub forma listei verticale ordonează structurile patrimoniale în active, datorii, capitaluri, rezerve și alte componente ale situației nete, finalitatea fiind tocmai prezentarea situației nete a patrimoniului.

Datele din bilanț sunt prezentate cu referire la data avută în considerare, anume a exercițiul încheiat, cât și la un moment anterior, fiind exercițiul precedent.

Mijloacele economice patrimoniale ale agentului economic sub aspectul concret al componenței materiale evaluate în bani se oglindește în activul bilanțului.

Sub aspectul provenienței elementelor patrimoniale a resurselor din care au fost constituite cât și a obligațiilor ce decurg pentru agentul economic din asigurarea resurselor și mijloacelor de lucru necesare, sub formă de fonduri proprii, împrumutate în decontari speciale, acest aspect al elementelor patrimoniale evaluat în bani se oglindește în pasivul bilanțului.

Activul și pasivul bilanțului formează un tot deoarece el se referă la aceeași masă de mijloace materiale, fixe, financiare, bănești, imobiliare, în decontare ce formează capitalul social ca și a surselor atrase (împrumutul) în decontare doar că acestea sunt privite din două unghiuri de vedere: – al componenței lor „materiale”

– al surselor de provenință ca „surse” sau „fonduri”

Deoarece în bilanț se prezintă aceleași elemente componente ale capitalului sub aspectul componenței materiale în activ și sub aspectul provenienței în pasiv rezultă că între cele două părți ale bilanțului există întotdeauna egalitate.

Egalitatea patrimoniului exprimată bilanțier constă din:

Activ = Pasiv; Utilizări = Resurse.

Reglementările cuprinse în Ordinul 94/20.02.2001 stabilesc regulile și principiile contabile de bază, forma și conținutul situațiilor financiare anuale, scopul general fiind asimilarea deplină a Directivei a IV- a C.E.E. și continuarea armonizării cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

Situațiile financiare au scopul de a furniza informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii, care sunt indispensabile în luarea deciziilor economice.

Poziția financiară a unei întreprinderi este influențată de resursele economice pe care le controlează, de structura sa financiară, de lichiditatea și solvabilitatea sa, precum și de capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care își desfășoară activitatea. Bilanțul este primul ce ne oferă informațiile privind poziția financiară.

Informațiile privind performanța unei întreprinderi sunt oferite de contul de profit și pierdere. Acestea sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potențiale ale resurselor economice pe care întreprinderea le va putea controla în viitor.

Informațiile privind modificările poziției financiare sunt furnizate în situațiile financiare prin intermediul unei situații distincte; ele sunt utile pentru a evalua activitățile întreprinderii de finanțare, investiții și exploatare în perioada raportată.

Părțile componente ale situațiilor financiare se inter-relaționează deoarece ele reflectă diferite aspecte ale acelorași tranzacții.

2.3. Bilanțul patrimonial și bilanțul funcțional

2.3.1 Bilanțul patrimonial

Bilanțul patrimonial prezintă o importanță deosebită pentru acționarii care doresc să-și

cunoască valoarea averii și creditorii care pentru realizarea drepturilor lor, patrimoniul reprezintă o garanție.

Dintre cele trei concepții cunoscute de teoria contabilității privind conținutul bilanțului, anume cea juridică, economică și financiară, ultima prezintă o importanță deosebită pentru analiză, ea definind activul bilanțului ca un ansamblu de mijloace folosit pentru achitarea datoriilor la scadență, iar pasivul reflectă totalitatea datoriilor grupate în funcție de termenul lor de exigibilitate.

Bilanțul patrimonial este folosit în analiza financiară pentru evaluarea firmei, analiza structurii mijloacelor economice și a surselor de finanțare a acestora, analiza echilibrului financiar, analiza lichidității și a solvabilității, ș.a.

La stabilirea bilanțului patrimonial se au în vedere următoarele principii:

pentru activ: ordinea inversă a lichidității – aptitudinea posturilor de activ de a se transforma în numerar

pentru pasiv: ordinea inversă a exigibilității – timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziția întreprinderii

Pentru a stabilirea bilanțul patrimonial ne uităm la bilanțul contabil unde se impun unele corecții ale informațiilor. Corecțiile au loc:

În activ:

a) eliminarea activelor de natura nonvalorilor (activelor fictive).

Nonvalorile sunt elemente înscrise în activul bilațului contabil dar care, din punctul de vedere al lichidității nu au nici o valoare pentru că nu dau naștere unui flux numerar. Principalele active de această natură sunt cheltuielile de constituire, cheltuielile de repartizat asupra exercițiilor financiare următoare, debitorii din capital subscris și nevărsat, primele privind rambursarea obligațiunilor, diferențele de conversie-activ. Pentru eliminarea acestor elemente din bilanțul patrimonial se procedează astfel:

– cheltuielile de constituire, debitorii din capitalul subscris și nevărsat și cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciții financiare se scad din activ și concomitent din capitalurile proprii;

– primele privind rambursarea obligațiunilor se scad din activul bilanțului contabil și din pasiv din împrumuturi și datorii asimilate pe termen mediu și lung;

– diferențele de conversie-activ se elimină din activul bilanțului contabil și se corectează în sensul scăderii capitalurilor proprii, reprezentănd o pierdere latentă.

b) includerea în activele imobilizate a activelor circulante cu termen de lichiditate mai mare de un an;

c) cuprinderea în activele circulante sau în activele imobilizate, în funcție de lichiditatea sumelor înregistrate la „Decontări din operațiuni în curs de clarificare” (soldul debitor al contului 473);

d) efectele scontate neajunse la scadență sunt creanțe cedate băncii pentru care s-a înregistrat o creștere a disponibilităților, în consecință cu valoarea acestora se majorează activele circulante (creanțele) concomitent cu majorarea creditelor pe termen scurt.

În pasiv:

Pe lângă modificările de răspuns la corecțiile activelor menționate anterior, se impun:

datoria fiscală latentă, aferentă subvențiilor pentru investiții, provizioanelor reglementate și provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli, precum și altor elemente de capitaluri proprii, se va include în categoria datoriilor pe termen scurt sau pe termen mediu și lung după natura acestora

veniturile înregistrate în avans, în funcție de conținutul lor, se includ în datorii pe termen scurt sau datorii pe termen mediu și lung

cu diferențele de conversie-pasiv se majorează capitalurile proprii, ele reprezentând un profit potențial

datoriile totale ale întreprinderii se grupează în două mari categorii:

datorii pe termen scurt – cele care au un termen de exigibilitate sub un an

datorii pe termen mediu și lung – cele care au un termen de exigibilitate mai mare de un an

În urma corecțiilor menționate bilanțul patrimonial va avea următoarea formă:

Principalele funcții ale contului de bilanț patrimonial sunt:

1. Funcția de investiții – poate fi ilustrată reprezentativ prin indicatorul fond de rulment net (FRN). Acesta este calculat ca diferența dintre capitalurile permanente și imobilizările nete.

2. Funcția de exploatare – poate fi ilustrată reprezentativ prin indicatorul necesar de fond de rulment (NFR). Acesta este calculat ca diferența dintre activele circulante, cu excepția celor de trezorerie și împrumuturilor pe termen scurt.

3. Funcția de ajustare financiară poate fi ilustrată reprezentativ de indicatorul trezorerie netă (TN). Acesta este calculată în doua versiuni: ca diferența dintre FRN și NFR și ca diferența dintre disponibilitățile bănești și datoriile financiare pe termen scurt.

2.3.2 Bilanțul funcțional

Bilanțul funcțional are rolul de a oferi o imagine din punct de vedere economic asupra modului de funcționare al întreprinderii punând în evidență utilizările și sursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.

Ciclurile întreprinderii avute în vedere sunt:

– de investiții

– de finanțare

– de exploatare

– de trezorerie

Ciclul de investiții cuprinde achiziționarea de active imobilizate.

Ciclul de finanțare cuprinde ansamblul operațiunilor dintre întreprindere și proprietarii de capital (acționarii și creditorii întreprinderii). Fluxul de finanțare permite ca întreprinderea să facă față decalajului dintre fluxul de lichidități de intrare și de ieșire provocat de ciclul de exploatare.

Ciclului de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producție și distribuție (vânzări) atât sub forma unor fluxuri fizice, cât și a unor fluxuri financiare.

Ciclul de trezorerie urmarește incasările și plâțile în care se materializeazâ celelalte operații. Aici se includ și datoriile pe termen scurt și soldurile creditoare de la bănci.

Stabilirea bilanțului funcțional se realizează avându-se în vedere următoarele principii:

– activele sunt luate în calcul cu valoarea lor brută și se are în vedere valoarea lor de intrare in patrimoniu

– conceptul de activ fictiv nu mai este operațional

– imobilizările închiriate, deținute în leasing sau în locație de gestiune sunt integrate în activ și, corespunzător, în pasiv la „ Împrumuturi și datorii asimilate” datorită faptului că ele servesc ciclului de exploatare

– cheltuielile ce privesc exercițiile financiare următoare se asimilează activelor imobilizate

– efectele scontate neajunse la scadență, debitorii privind capitalul subscris și nevărsat, primele privind rambursarea obligațiunilor și diferențele de conversie-activ și de pasiv se tratează în același mod ca și elaborarea bilanțului patrimonial

– amortizarea și provizioanele sunt incluse în pasivul bilanțului funcțional ca resurse aciclice. Acestea din urmă rămân la dispoziția întreprinderii o perioadă mai mare de un an.

Bilanțului funcțional ca urmare a corecțiilor menționate va avea următoarea formă:

Bilanțul funcțional permite aprecierea structurii financiare a întreprinderii, stabilirea din punct de vedere funcțional a fondului de rulment, necesarului de fond de rulment și trezoreriei nete.

2.4. Rolul și funcțiile bilanțului

Bilanțul este oglinda economică a activității desfășurate de întreprindere, este un procedeu al metodei contabilității care asigură prezentarea în formă generalizată, sintetizată, în etalon valoric, la un moment dat a elementelor patrimoniale ale unui agent economic ca și rezultatele activității.

După prevederile „legii contabilității” bilanțul contabil se întocmește obligatoriu anual precum și în situații de fuziune sau de lichidare a agenților economici, respectând unele reguli cum sunt:

bilanțurile contabile anuale se supun verificării și certificării atestând astfel autenticitatea, veridicitatea precum și respectarea normelor de întocmire a acestuia

posturile înscrise în bilanț să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate puse de acord cu situația reală a elementelor patrimoniale stabilite în urma inventarierii

nu se admit compensări între conturile ce se înscriu în bilanț și în contul profit și pierdere

Acceptat ca o situație care redă capitalurile proprii prin diferența între active și datorii, specialiștii nord-americani consideră că bilanțul furnizează informațiile privind natura și sumele investite în resursele întreprinderii, obligațiile ei față de creditori, precum și partea capitalurilor proprii în resursele întreprinderii.

Bilanțul, pe lângă rolul său de a completa informațiile privind compoziția beneficiului, contribuie și la furnizarea bazei informaționale privind:

evaluarea structurii capitalului întreprinderii

calculul ratei de randament

determinarea lichidității și flexibilității sale financiare

Prin bilanț putem formula judecăți de valoare privind riscul pe care și-l asumă o întreprindere și evaluarea mișcărilor viitoare de trezorerie. Pentru acesta, se poate proceda la o analiză a bilanțului, prin prisma lichidității financiare cu care se confruntă întreprinderea. Prin lichiditate întelegem intervalul de timp necesar pentru ca o datorie să fie achitată sau un element de activ să fie realizat sau convertit în disponibilități.

Creditorii întreprinderii, atât cei pe termen scurt cât și cei pe termen lung, analizează relațiile între elementele activului pe termen scurt (activul circulant) și ale pasivului pe termen scurt (datoriile), deoarece astfel de relații constituie un indice al aptitudinii întreprinderii de a-și onora angajamentele.

Informațiile de tip lichiditate sunt utilizate de către acționarii actuali sau potențiali pentru a evalua probabilitatea ca întreprinderea să continue sau să-și crească distribuirile de dividende și în măsura posibilului, posibilitatea de expansiune a activităților sale.

În general, pentru o întreprindere, cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât aceasta riscă mai puțin să dea faliment.

Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile necesare, în vederea modificării valorilor și calendarului mișcărilor de trezorerie, astfel încât să se poată face față nevoilor și situațiilor neprevăzute. De exemplu, se poate afirma că o întreprindere cu un pasiv extern atât de mare încât sursele sale de lichiditate să fie considerate insuficiente pentru a achita la scadență datoriile sau pentru a finanța creșterea sa economică, este o întreprindere căreia îi lipsește flexibilitatea. În schimb, o întreprindere care este aptă să surmonteze momentele dificile și care sesizează cu ușurință oportunitățile de investiții ce îi sunt oferite, este o întreprindere cu un grad înalt de flexibilitate financiară.

Bilanțul ca modalitate de prezentare a datelor îndeplinește următoarele funcții:

1) Funcția de generalizare a datelor. Această funcție apare din necesitatea grupării datelor contabilității într-un restrâns de indicatori care să ofere o imagine de ansamblu asupra activității desfășurate de întreprindere.

2) Funcția de analiză a activității desfășurate de întreprindere. Funcția de analiză permite efectuarea analizei și pe baza acesteia cunoașterea modului cum este folosit patrimoniul întreprinderii. Analiza are ca obiectiv să stabilească un diagnostic asupra situației financiare și rentabilității întreprinderii. În mod corespunzător, analiza se structurează pe două categorii de probleme: analiza situației patrimoniale prin prisma echilibrului financiar, lichidității și solvabilității întreprinderii și analiza rezultatelor.

3) Funcția de control. Aceasta constă în posibilitatea ce oferă bilanțului de a urmări modul cum este respectată legislația în vigoare.

4) Funcția previzională. Constă în faptul că bilanțul oferă posibilitatea orientării viitoare a activității întreprinderii în funcție de rezultatele activității curente.

CAPITOLUL III

ANALIZA MIJLOACELOR ECONOMICE ȘI A RESURSELOR DE FINANȚARE A SC. RCS-RDS S.A

În contextul mecanismelor pieței, creșterea gradului de complexitate a activității economice a întreprinderilor are implicații profunde în procesul de conducere, care nu se poate realiza decât pe baza unei studieri atente a realității, pe o analiză științifică care să faciliteze adoptarea deciziilor corespunzătoare.

Activitatea de conducere, indiferent de domeniul vizat sau de nivelul la care se exercită, implică cunoașterea riuroasă a situației date, a întregului complex de cauze și factori care o determină. Acest fapt se realizează prin intermediul analizei economico-financiare.

Analiza economico-financiară are în practică un caracter permanent indiferent dacă se efectuează de un organism (compartiment din interiorul întreprinderii sau din afara acesteia) și nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea unui obiectiv; aceasta trebuie să ofere soluții pentru fundamentarea corespunzătoare a deciziilor.

Analiza îmbină armonios teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate și furnizează informații multiple asupra activității economico-financiare la nivel micro și macroeconomic. Analizei îi revine sarcina, ca prin metodele, procedeele și tehnicile pe care le utilizează, să concure la descoperirea mecanismelor factoriale, a intimităților cauzale ale fenomenelor cercetate și pe această bază să permită diagnosticarea stării acestora în scopul fundamentării acțiunilor de reglare și funcționare stabilă și eficientă a întreprinderii în sistemul economiei de piață.

Analiza economică cercetează activitățile sau fenomenele din perspectiva economică, respectiv al consumului de resurse și al rezultatelor obținute. Esențialul în analiza economică îl reprezintă luarea în considerare a relațiilor structural-funcționale și a celor de cauză-efect.

Analiza performanțelor unei întreprinderi, inclusiv a rentabilității acesteia, sunt necesare pentru o corectă apreciere și evaluare a eventualelor modificări esențiale privind resursele economice pe care le-ar putea controla în viitorul previzibil, determinându-se în acest scop aspectele legate de generarea de fluxuri de trezorerie în funcție de resursele existente. În ceea ce privește orientarea întreprinderii către noi resurse financiare, analiza preformanței va trebui să furnizeze concluzii asupra impactului pe care l-ar avea utilizarea de resurse suplimentare.

Analiza financiară este activitatea care dianostichează starea de performanță financiară a întrepriderii la închiderea exercițiului, iar prin această analiză se stabilesc punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, în vederea dezvoltării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial. În plus, analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiari-bancari, pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva întreprindere. Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză care sunt bilanțul, contul de rezultate și anexa la bilanț. Aceasta va fi completată cu informații privind evoluția prețurilor, a cursurilor bursiere pe piață.

Contabilitatea furnizează majoritatea informațiilor necesare elaborării bugetelor. “ A prevedea presupune a ști “ și această cunoaștere contabilă a trecutului este cea care ne premite să facem previziuni utile.

În procesul conducerii, analiza economico-financiară realizează o serie de funcții, una din ele fiind funcția de fundamentare a deciziei pe criterii de eficiență care reprezintă o cerință obiectivă a desfășurării activității în oricare domeniu al vieții economico-sociale.

În structurile decizionale ale întreprinderii, prezintă interes modul de desfășurare al oricărei activități în scopul satisfacerii unor nevoi sociale. Indiferent de activitate, aceasta presupune un efort economic și este totodată o generatoare de efecte.

Nimeni nu dorește să investească fără a obține o eficiență scontată a respectivei investiții. Calculul economic de eficiență este cel care dă decizia, iar acesta presupune punerea alternativă în balanță a eforturilor necesare pentru obținerea unor efecte sau viceversa, dorindu-se pe cât posibil, în funcție de caracterul limitat al resurselor, ca eforturile să fie minimalizate și/sau efectele să fie maximizate.

Utilitatea practică a acestei funcții, își dovedește aplicabilitatea atât în faza de estimare a capacității de ofertare a întreprinderii, cât și post-factum, ca măsură a verificării modului de utilizare eficientă a resurselor intrate în circuitul economic, prin nivelul efectelor obținute în raport cu acestea.

Prin analiza condițiilor economice și financiare în care își desfășoară activitatea întreprinderea în raport cu cerințele pieței, se contribuie la susținerea puterii și autonomiei financiare ale acesteia, prevenind neachitarea plăților și falimentul. Capacitatea întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment, ocupa un loc central în analiza finanicară. Pentru orice întreprindere, realizarea echilibrului financiar reprezintă un obiectiv permanent, însemnând că menținerea solvabilității constituie condiția financiară de bază în ceea ce privește supraviețuirea întreprinderii.

3.1. Analiza structurii patrimoniale a societății

Prin analiza structurii patrimoniale putem stabili și urmări evoluția ponderii diferitelor elemente patrimoniale (de activ și de pasiv), pe baza datelor din bilanțul patrimonial.

BILANȚ PATRIMONIAL AL S.C. RCS&RDS S.A.

Metoda de analiză care se recomandă este metoda ratelor.

Principiul metodei ratelor constă în calcularea raporturilor caracteristice între mărimile financiare. Prin această metodă se permite punerea în evidență a anumitor. aspecte semnificative relative la bilanț, la contul de rezultate sau la tabloul fluxurilor.

Acele rate care fac referire la structura bilanțului contabil, sau ratele de structură patrimonială, stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea de a se exprima în procente. Importanța acestui demers constă în identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp. Informațiile privind situația financiară a întreprinderii vor fi edificatoare, mai ales, în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.

3.1.1. Analiza structurii activului

Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii.

Analiza se bazează pe datele din activul bilanțului patrimonial și cuprinde principalele rate de caracterizare a structurii activului.

Active imobilizate

rata activelor imobilizate = ––––––––––– * 100

Total Activ

măsoară procentajul activelor imobilizate în patrimoniul total al firmei.

Conținutul diferit al componentelor activelor imobilizate justifică utilizarea și a unor rate complementare:

Imobilizări corporale

rata imobilizărilor corporale = –––––––––- * 100

Activ total

– pune în evidență mărimea imobilizărilor sub formă de capital fix în cadrul patrimoniului întreprinderii, prin urmare este dependentă de caracteristicile tehnice ale activității exercitate de întreprindere

– reflectă mărimea imobilizărilor sub formă de capital fix în cadrul patrimoniului întreprinderii, este deci dependentă de caracteristicile tehnice ale activității exercitate de întreprindere

rata imobilizărilor corporale arată în ce măsură firma va putea rezista unei crize economice, știind că o imobilizare foarte ridicată a capitalului în active fixe implică riscul netransformării rapide a acestora în lichidități. Cu cât valoarea este mai mare, cu atât îi este mai greu întreprinderii să opereze o conversie în caz de schimbare bruscă a tehnicii, a cerințelor pieței sau a preferințelor consumatorilor

Imobilizări necorporale

rata imobilizărilor necorporale = –––––––––– * 100

Activ total

un activ necorporal este un activ identificabil nemonetar, fără suport material și deținut pentru utilizare în procesul de producție sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terților sau pentru scopuri administrative ;

un activ necorporal trebuie recunoscut în bilanț în cazul în care se estimează că va genera beneficii economice pentru persoana juridică și costul activului poate fi evaluat în mod credibil

beneficiile economice viitoare reprezintă potențialul de a contribui, direct sau indirect, la fluxul de numerar către persoana juridică; potențialul poate fi unul productiv, fiind parte a activităților de exploatare a persoanelor juridice.

Imobilizări financiare

rata imobilizărilor financiare = –––––––––––- * 100

Activ total

– exprimă ponderea imobilizărilor financiare în cadrul patrimoniului întreprinderii; se pune în evidență importanța legăturilor financiare pe care întreprinderea le întreține, în special în întreprinderile care dețin participați

Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului fix. Nivelul ridicat se datorează procentajului foarte mare de dotări tehnice, echipamente și instalații. După cum putem observa, în întreprinderea studiată, această rată indică un procentaj în scădere din 2012 pănă în 2014 deoarece achiziăționarea de imobilizări corporale a fost diminuată deoarece nu a mai fost nevoie de atâtea echipamente. În anul 2012 avem 85%, în 2013 este de 82 %, iar în 2014 se înregistrează 79%.

Activul total al firmei la data de 31.12.2014 a fost de 4,971,574,659 lei, ceea ce reprezintă o creștere de 1,04 ori față de valoarea înregistrată la sfârșitul anului 2013 care afișa 4,757,208,769 lei, iar fată de 2012 cu 4,291,677,253 lei de 1,16 ori.

Putem aprecia că societatea comercială are o dinamică ridicată a activelor totale. Trebuie să analizăm grupele de bază care au contribuit la acestă creștere de patrimoniu, prentru a aprecia cât mai corect evoluția utilizărilor patrimoniale.

activele imobilizate au crescut în anul 2014 de 1,07 ori față de anul 2012 și de 1 ori față de anul 2013

activele circulante de asemene au crescut în 2014 de 1,69 ori față de anul 2012 și de 1,26 ori față de 2013

Active circulante

rata activelor circulante = ––––––––– * 100

Total Activ

– reflectă ponderea pe care activele circulante le au în totalul mijloacelor economice ale firmei.

Activele circulante se minifestă printr-o adevărată creștere datorită stabilizării economice. Din persperctiva structurii, ponderea cea mai importantă revine creanțelor care ocupă 14% din totalul activelor circulante, apoi sunt urmate de disponibilități care ocupă 5% și în cele din urmă stocurile cu 2%..

Stocuri (Valori de exploatare)

rata stocurilor = –––––––––––––- * 100

Total Activ

– exprimă mărimea stocurilor în totalul activelor întreprinderii, depinzând de natura activității cât și de lungimea ciclului de exploatare. Elementele principale care influențează mărimea acestei rate sunt durata operațiilor de aprovizionare, desfacere și durata perioadei de producție

În perioada analiztă aceasta pondere pare a fi în scadere ocupând de la 3% în primii doi ani până la 2% în 2014.

Creanțe comerciale

rata creanțelor comerciale = ––––––––– * 100

Total Activ

– reflectă practicile întreprinderii care au legătură cu termenele de plată acordate clienților și este influențată de obișnuințele locale sau din sectorul de activitate al întreprinderii, fiind deasemenea determinată de natura clienților, rata fiind în general mică pentru întreprinderi având drept clientelă particulari și mai ridicată în cazul în care clientela e compusă din întreprinderi și instituții.

Nu observăm nici o diferență în procentajul lor în 2012 și 2013, fiind de 10%, însă acesta crește la 14% în 2014, însemnând o influență negativa asupra gradului de lichiditate.

Disponibilități

rata disponibilităților = –––––––- * 100

Total Activ

– este influențată de raportul dintre durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de achitare a obligațiilor, care este nefavorabil. Nivelul acestei rate este în continuă creștere în perioada analizată.

Procentajul însemnat al activelor circulante face total necesară o gestiune optimă a activelor și pasivelor circulante însemnând asigurarea celei mai bune corelații rentabilitate-risc între sursele financiare pe termen scurt și alocările de capital pe termen scurt, finanțare stocuri, creanțe.

În general ratele ce caracterizează structura activului sunt puternic influențate de aspecte economice, tehnice sau juridice ale activităților exercitate de întreprindere. Astfel aceste rate sunt expresia constrângerilor structurii productive, chiar dacă gestiunea firmei dispune de o reală marjă de manevră pentru a regla aceste constrângeri.

3.1.2. Analiza structurii surselor de finanțare a întreprinderii

Analiza este efectuată pe baza ratelor de structură a pasivului bilanțului patrimonial Ratele referitoare la structura pasivului reflectă compoziția resurselor întreprinderii, exprimând politica sa de finanțare. Aceasta constă în combinarea diverselor resurse accesibile întreprinderii în cele mai bune condiții de cost și de durată posibile.

Analiștii tind să-și concentreze atenția asupra a două caracteristici in politica de finanțare. Prima este că aceștia se intereasează de stabilitatea resurselor și caută să formuleze rate care pun în evidență structura la termen a pasivului, iar a doua este să aprecieze autonomia financiară a întreprinderii și prin urmare repartiția între resursele proprii și datoriile întreprinderii.

Principalele rate referitoare la pasivul bilanțului sunt:

Capital permanent

rata stabilității financiare = ––––––––– * 100

Total Pasiv

Rata stabilității finanicare exprimă procentajul capitalurilor cu durata mai mare de un an (capitaluri proprii, datorii pe termen lung și mediu, provizioane stabile) în ansamblul resurselor, fiind un indicator global relativ la stabilitatea finanțării.

Capital permanent = capital propriu + provizioane + datorii pe termen lung

CP 2012 = 429.197.649 + 221.911 + 2.470.022.731 = 2.899.442.291 lei

CP 2013 = 634.766.391 + 221.911 + 2.269.852.245 = 2.904.840.547 lei

CP 2014 = 491.398.809 + 221.911 + 2.005.444.130 = 2.497.064.850 lei

Rsf 2012 = 70% Rsf 2013 = 63% Rsf 2014 = 61%

Nivelul ratei în perioada 2012-2014 scade de la 70% până la 61% datorită creșterii capitalului permanent în 2012 și în urma scăderii tatalului de pasiv în 2014.

Capital propriu

rata autonomiei globale = –––––––- * 100

Total Pasiv

Rata autonomiei globale exprimă ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor. Este un indicator relativ la autonomia financiară a întreprinderii, apreciind ansamblul finanțării sale și arătând gradul de independență al firmei. Se consideră că existența unui capital propriu de cel puțin o treime din pasivul total constituie o premisă esențială pentru autonomia financiară a societății.

După cum se observă și din tabel în 2013 față de 2012, această rată crește de la 10% la 14%, însă în 2014 mai scade până la 12%.

Datorii pe termen scurt

rata datoriilor pe termen scurt = ––––––––––- * 100

Total Pasiv

Rata datoriilor pe termen scurt reprezintă gradul de acoperire a necesităților de finanțare a activității de exploatare cu surse externe de finanțare ( credite pe termen scurt ).

Procentajul datoriilor pe termen scurt este în creștere pe parcursul celor 3 ani studiați, ajungând de la 30% la 39% din total pasiv, motiv fiind neachitarea plaților scadente.

Datorii totale

rata datoriilor totale = ––––––––- * 100

Total Pasiv

Rdt 2012 = 90% Rdt 2013 = 86% Rdt 2014 = 88%

Rata datoriilor totale vine în completarea celei precedente exprimând ponderea datoriilor, indiferent de origine și durată, în totalul pasivului. Această rată prezintă o decreștere relativă întrucât în 2012 era de 90%, apoi scazuse în anul 2013 la 86%, însă în 2014 a mai dat semne de creștere până la 88%.

3.2. Analiza patrimoniului net

Patrimoniul net evidențiază activele societății negrevate de datorii.

Acesta reprezintă averea acționarilor stabilită pe baza bilanțului patrimonial și este echivalentul activului net contabil fiind forma de evaluare patrimonială a firmei.

Patrimoniul net se poate determina prin două metode:

ca diferență între activul total și datoriile totale (exprimare materială a patrimoniului net)

ca sumă a surselor de finanțare a acestuia

Pentru determinarea și analiza patrimoniului net al societății informațiile din bilanțul patrimonial s-au structurat astfel:

BILANȚ PATRIMONIAL LA S.C. RCS & RDS S.A.

Creștere semnificativă a patrimoniului net este clar vizibilă fiind o majorare a capitalului propriu.

Pentru analiza patrimoniului net se urmărește evoluția comparativă a patrimoniului net (PN), cifrei de afaceri (CA) și profitului brut (PB).

Astfel :

dacă IPN = ICA = IPB aceasta semnifică o folosire normală a patrimoniului net

dacă IPN < ICA < IPB reflectă o situație favorabilă, o utilizare eficientă a patrimoniului net

dacă IPN > ICA > IPB aceasta semnifică o folosire ineficientă a patrimoniului net, însemnând că efectele obținute (care sunt concretizate în cifra de afaceri și profitul brut) sunt sub nivelul efortului financiar (concretizat în patrimoniul net)

(efort > efect ; efect < rezultatul final).

CAPITOLUL IV

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Fondul de rulment

Fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri bănești, în vederea constituirii unei structuri de producție adecvate intențiilor productive ale întreprinzătorilor. Elementele de activ sunt structurate, după gradul lor de lichiditate (posibilitatea de fi transformate în bani), în intenția de a obține cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite și o rentabilitate ridicată. În bilanț se înscriu, mai întâi, activele cele mai puțin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperare): imobilizările necorporale (licențe, mărci de fabrică și comerciale, brevete, studii etc.), corporale (terenuri, clădiri, utilaje, mașini, instalații etc.), și financiare (participații, titluri cumpărate etc.). Capitalurile investite in aceste active mai poartă denumirea de alocări permanente (stabile) datorită rotației lente a capitalurilor investite in aceste active.

Apoi urmează la inscriere activele circulante (stocuri, creanțe, lichidități) sau alocările ciclice (temporare) deoarece sunt mult mai lichide decât imobilizările. Recuperarea capitalurilor investite se face după încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere).

Prin pasivul bilanțului putem evidenția sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul de exigibilitate, asta fiind asociată cu însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen. Mai întâi se înscriu capitalurile proprii provenite de la asociați, apoi cele din reinvestiri ale acumulărilor anterioare numite rezerve și din surse publice (subvenții, provizioane reglementate). Practic aceste surse nu au o scandență (decât în situațiile limită de faliment), prin urmare nu sunt exigibile și de aceea se mai numesc surse permanente (stabile), în această categorie găsindu-și locul și datoriile financiare, respectiv împrumuturile contractate pe termen lung, cu scadență mai îndepărtată.

Cele mai exigibile sunt datoriile pe termen scurt (furnizori, decontări, credite) numindu-se și ca surse ciclice (temporare), ele în cea mai mare parte fiind contractate pentru necesități de producție și le întâlnim în general sub denumirea de datorii (ale ciclului) de exploatare.

În imobilizări alocările permanente sunt în general acoperite din surse permanente (capitaluri proprii și datorii financiare), acestea din urmă cu cât sunt mai mari decăt necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o "marjă de securitate", care o ferește de potențiale evenimente neprevăzute. Acest plus de surse permanente poate fi rulat pentru reînoirea stocurilor și a creanțelor și este numit fond de rulment, cel care realizează echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului finanțării pe termen scurt.

FOND DE RULMENT = SURSE PERMANENTE – ALOCĂRI PERMENENTE

=(Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări nete (fără amortizări)

Determinarea, prin calcul, a fondului de rulment și neînscrierea lui distinctă într-un post din pasivul bilanțului este o consecință a gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii, fără a separa distinct fondurile pentru investiții de cele pentru producție. Utilizarea globală, fără destinații prestabilite a fondurilor bănești, dă întreprinderii libertatea de a aloca acolo unde nevoia de finanțare impune acest lucru, fie că este vorba de investiții, de producție, sau de cercetare etc.

Cu libertatea vine și marea responsabilitate de a elabora o politică coerentă de finanțare a întreprinderii, în măsură să asigure dezvoltarea echilibrată a tuturor sectoarelor de activitate și să determine succesul societății în raport cu concurența.

Concluzia trasă este că fondul de rulment este un mijloc de finanțare și, în același timp, un indicator de lichiditate. Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante.

Fondul de rulment poate fi analizat pe baza bilanțului patrimonial și a bilanțului funcțional.

Fondul de rulment patrimonial se poate determina în două moduri:

FR = Capital permanent – Active imobilizate

Astfel putem indica surplusul de capital permanent rămas după finanțarea imobilizărilor și care poate fi folosit pentru finanțarea activelor pe termen scurt.

Fondul de rulment patrimonial poate fi secționat în: fond de rulment propriu (FRP) și fond de rulment împrumutat (FRÎ).

FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate

FRÎ = Datorii pe termen mediu și lung

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Aici fondul de rulment rezultă prin punerea în corespondență a lichidității activelor circulante cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt. Fondul de rulment permite aprecierea pe termen scurt a riscului incapacității de plată.

Pe baza bilanțului funcțional se determină indicatorul fond de rulment net global (FRNG), astfel:

FRNG = Surse aciclice – Active aciclice

Fondul de rulment funcțional este partea din sursele aciclice destinată finanțării activelor ciclice, în principal a celor aferente ciclului de exploatare.

Tipologia fondului de rulment

Fondul de rulment (FR) poate fi: fond de rulment brut sau total, cuprinzând ansamblul elementelor de activ susceptibile de a fi transformate în bani, într-un termen mai mic de un an, adică să se reînnoiască, să efectueze cel puțin o rotație pe an; fond de rulment net (FRN), respectiv partea din capitalul permanent ce poate fi utilizată pentru finanțarea activelor circulante, adică excedentul activelor cu lichidități mai mici de un an asupra pasivelor cu exigibilități mai mici de un an sau excedentul capitalului permanent asupra activelor imobilizate; fond de rulment propriu (FRP), reprezentând excedentul capitalului propriu asupra activelor imobilizate sau autonomia societății comerciale, în materie de finanțare a investițiilor; fond de rulment străin (FRS), reprezentând diferența dintre fondul de rulment net și fondul de rulment propriu, adică datoriile la termen; exprimă mărimea resurselor împrumutate pe termen lung, destinate să finanțeze activele pe termen scurt (circulante).

Dimensionarea fondului de rulment net

Între fondul de rulment net, activele circulante și resursele de trezorerie există posibilitatea următoarelor corelații:

Ac > Rt → FRN > 0 → Fond de rulment net pozitiv

Ac < Rt → FRN < 0 → Fond de rulment net negativ

Ac = Rt → FRN = 0 → Fond de rulment net neutru

În cazul în care fondul de rulment net este pozitiv, excedentul de lichidități pe termen scurt, față de exigibilitățile pe termen scurt, reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea și echilibrul financiar. Astfel întreprinderea poate face față tuturor scadențelor și dispune încă, de un sold tampon în măsură să anihileze eventualii factori nefavorabili privitor la vânzarea stocurilor sau onorarea datoriilor pe termen scurt.

Când fondul de rulment net este negativ, excedentul de datorii pe termen scurt creează dificultăți financiare previzibile pe linia solvabilității și echilibrului financiar.

În situația în care fondul de rulment net este nul, solvabilitatea pe termen scurt a întreprinderii pare asigurată, dar riscul diferit al elementelor activului de exploatare face ca acest echilibru să fie fragil. Lichiditatea elementelor activului de exploatare poate fi pusă în pericol, dacă stocurile nu se pot vândute conform previziunilor sau dacă creanțele din partea clientului nu pot fi încasate la timp. Exigibilitatea datoriilor pe termen scurt poate să crească dacă furnizorii fac intervenții pentru accelerarea plăților.

Din aceste 3 corelații ale fondului de rulment net, tragem concluziile care rămân valabile numai dacă previziunile privind lichiditatea activelor pe termen scurt și exigibilitatea pasivelor pe termen scurt nu se modifică în cursul exercițiului financiar.

Prin modificarea fondului de rulment pot avea drept cauze principale: înregistrarea de profit sau de pierdere, distribuirea de dividende, variația datoriilor financiare pe termen mediu și lung, vânzarea de active imobilizate, noi investiții în imobilizări necorporale, corporale și financiare, noi aporturi ale acționarilor, ș.a.

4.2. Necesarul de fond de rulment

În cadrul unei întreprinderi, activitățile sale curente constau în efectuarea unor operațiuni repetitive a căror reluare e definită prin noțiunea de ciclul de exploatare. Acest ciclu se desfășoară în trei etape de bază în cazul întreprinderilor cu activitate de producție, în momentul în care se lansează în productie o nouă comandă.

APROVIZIONARE

PRODUCTIE

VANZARE DE

PRODUSE FINITE

În cadrul firmei RCS & RDS, producția constă in principiu în crearea și vânzarea de servicii.

Necesarul de fond de rulment apare din diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare, fiind expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri circulante (ale exploatării).

NECESARUL DE FOND DE RULMENT = ALOCĂRI CICLICE – SURSE CILCLICE

= ( Stocuri + Creanțe ) – Datorii de exploatare

Prin necesarul de fond de rulment (NFR) putem cel mai bine să evaluam echilibrului financiar pe termen scurt, deoarece evidențiază acele nevoi temporare, care permanent se înoiesc în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii și care au rămas neacoperite din surse temporare dar reînnoibile în cadrul acelorași cicluri de exploatare. Începutul acestei aprecieri pornește de la analiza calitativă a ciclului de exploatare privind capacitatea acestuia de a-și echilibra nevoile ciclice din surse ciclice de capital. Partea rămasă neacoperită financiar trebuie să fie egală sau inferioară fondului de rulment, altfel calitatea necorespunzătoare a activității de exploatare conduce la un dezechilibru financiar care pune în pericol integritatea capitalurilor proprii, deasemenea afectând exercițiile financiare viitoare.

Necesarul de fond de rulment se determină ca diferența dintre nevoile temporare și sursele temporare, respectiv suma necesară finanțării decalajelor, care se produc în timp, între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie determinate, în principal, de activitatea de exploatare.

Pe baza datelor oferite de bilanțul patrimonial, necesarul de fond de rulment se poate determina astfel:

NFR = Active ciculante – Datorii pe termen scurt

( exclusiv disponibilități bănești) (exclusiv credite pe termen scurt)

sau

NFR = (Stocuri + Creanțe) – Obligații pe termen scurt

Prin acest indicator se pot exprima, în esență, activele circulante de natura stocurilor și creanțelor nefinanțate pe seama obligațiilor pe termen scurt (surselor atrase). Obligațiile pe termen scurt față de salariați, furnizori, bugetul de stat etc., până în momentul plății lor reprezintă o sursă atrasă de finanțare a activelor circulante.

Pe baza bilanțului funcțional necesarul de fond de rulment se determină astfel:

NFR = Alocări ciclice – Surse ciclice

Necesarul de fond de rulment se împarte în două componente:

Necesarul de fond de rulment din exploatare – NFRE

NFRE evidențiază nevoia de finanțare determinată de ciclul de exploatare și reprezintă suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie continuă, permanentă de finanțare.

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării – NFRAE

NFRAE este legată de operațiuni diverse ale întreprinderii, altele decât cele care compun activitatea de bază.

NFR = NFRE + NFRAE

NFRE = Active ciclice aferente exploatării – Surse ciclice aferente exploatării

NFRAE = Active ciclice din afara exploatării – Surse ciclice din afara exploatării

Mărimea necesarului de fond de rulment din exploatare este influențată de natura activității, durata ciclului de fabricație, viteza de rotație a stocurilor și creanțelor, nivelul de activitate ș.a. Accelerarea vitezei de rotație a necesarului de fond de rulment din exploatare este un aspect pozitiv și influențează disponibilitățile întreprinderii.

Mărimea necesarului de fond de rulment este direct proporțională cu cifra de afaceri și poate fi previzionată în funcție de politica viitoare a conducerii întreprinderii privind vânzările. Această proporționalitate are o anumită stabilitate în cazul în care bilanțul nu suferă modificări majore în partea sa superioară, făcând posibilă previziunea echilibrului financiar din cadrul întreprinderii.

Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare (ciclice) posibile de mobilizat. Această situație poate fi judecată ca fiind normală, dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea stocurilor și creanțelor. Astfel, necesarul de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și a creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgentat plățile).

Dacă necesarul de fond de rulment este negativ, atunci el semnifică un surplus de surse temporare (ciclice) în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Dacă acest rezultat este datorat rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai relaxate, atunci NFR poate fi considerat ca ceva pozitiv, altfel poate fi consecința unor întreruperi temporare la secția de aprovizionare și la reînoirea stocurilor.

4.3. Trezoreria netă

Trezoreria netă este excendentul de finanțare pe care îl regăsim la incheierea unui exercițiu contabil sub forma disponibilităților bănești regăsite în conturile bancare și în casă. Ea este superioară necesarului de fond de rulment, neparticipând la contribuția acestuia.

TREZORERIA NETĂ = FOND DE RULMENT – NECESARUL DE FOND DE RULMENT

Prin trezoreria netă putem observa clar o activitate echilibrată și eficientă în desfășurare pe termen lung, cât și scurt. Ea face remarcată calitatea echilibrului financiar al firmei și are un rol decisiv în analiza evoluției ei.

Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanțului funcțional astfel:

Tn = FRNG – NFR

sau

Tn = Ta – Tp

Ta – trezoreria de activ, anume soldurile debitoare ale conturilor de disponibilități și plasamente

Tp – trezoreria de pasiv, anume soldurile creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt

Trezoreria netă pozitivă este cea care atestă că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului și a altor acumulări bănești. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară.

Prin plasament monetar sau financiar se iau în vedere 3 obiective

lichiditatea valorilor mobiliare de plasament (VMP) cumpărate

rentabilitatea valorilor mobiliare de plasament

securitatea valorilor mobiliare de plasament

De aceea se recomandă cumpărarea unor VMP ușor negociabile și cu bine cotate pe piața de capital.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. În această situație, trezorierul urmărește obținerea de noi credite la cel mai mic cost posibil, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital. În situatia în care necesarul de fond de rulment este constant, trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piață (de aprovizionare și de desfacere), dar înregistrează o creștere a necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activității, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o situație economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor și creanțelor în lichidități și durata medie de onorare pe termen scurt.

Creșterea trezoreriei nete, pe perioada exercițiului financiar, reprezintă „cash-flow”-ul (CF) ce revine acționarilor sub formă de dividende de încasat și/sau profit de reinvestit în întreprinderea lor.

CF = Tn1 – Tn0

În condițiile constantei necesarului de fond de rulment , cash-flow-ul ar fi egal cu profiturile nete și amortizările acumulate și ar exprima disponibilitatea monetară efectivă pentru dezvoltarea și prosperitatea întreprinderii. Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creștere a capacității reale de autofinanțare a investițiilor. Acesta ar determina o îmbogățire a activului real, o majorare a averii proprietarilor. Un cash-flow negativ sugerează o diminuare a capacității reale de autofinanțare a investițiilor, fiind o sărăcire a activului net real, scăzându-i valoarea proprietății.

În acest moment al analizei financiare putem afirma că trezoreria este dependentă de rentabilitatea economică. Pin creșterea rentabilității, profiturile suplimentare obținute vor fi repartizate pentru finanțarea acțiunilor de modernizare și de cointeresare a factorilor de producție (natura, munca și capitalul). Alimentând acești factori de producție va determina o accelerare a rotației capitalurilor întreprinderii, iar prin gradul mai ridicat de lichiditate avem un factor de sporire a rentabilității.

Totodată, se remarcă dependența trezoreriei și față de variația necesarului de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanțelor și plățile datoriilor scadente care face înteles faptul că o întreprindere rentabilă nu are automat și o trezorerie netă pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variațiile necesităților de finanțare și, ulterior, de variațiile termenelor de scadență a încasărilor și a plăților.

În concluzie, analiza pe bază de bilanț are ca scop stabilirea unui diagnostic asupra situației financiare și rentabilității întreprinderii.

FRN 2012 = 2.899.442.291 – 3.679.201.977 = – 779.762.686 lei

Capital permanent < Active imobilizate FRN < 0

Fondul de rulment net este negativ, cu o valoare de 1.437.921.582 lei, excedentul de datorii pe termen scurt creează dificultăți financiare previzibile pe linia solvabilității și echilibrului financiar.

NFR 2012 = 612.472.276 – 1.265.813.634 = – 653.341.358

Active ciculante < Datorii pe termen scurt NFR < 0

Necesarul de fond de rulment negativ de 653.341.368 lei semnalează un un surplus de surse temporare (ciclice) în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, rezultat al datoriilor cu scadențe mai relaxate.

TN 2012 = FR – NFR = – 779.762.686 + 653.341.358 = – 126.421.328 lei

TN 2012 = – 126.421.328 lei

FR – NFR < 0 FR < NFR

TN < 0

Pin calcularea trezoreriei nete putem concluziona că se evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. În această situație, trezorierul urmărește obținerea de noi credite la cel mai mic cost posibil, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital. În situatia în care necesarul de fond de rulment este constant, trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piață (de aprovizionare și de desfacere), dar înregistrează o creștere a necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activității, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o situație economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor și creanțelor în lichidități și durata medie de onorare pe termen scurt.

FRN 2013 = 2.904.840.547 – 3.936.253.285 = – 1.031.412.738 lei

Capital permanent < Active imobilizate FRN > 0

NFR 2013 = 820.955.484 – 1.712.362.663 = – 891.407.179 lei

Active ciculante < Datorii pe termen scurt NFR > 0

TN 2013 = – 1.031.412.738 + 891.407.179 = 140.005.559 lei

FR < NFR TN < 0

În acest an putem concluziona că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului și a altor acumulări bănești. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară.

FRN 2014 = 2.497.064.850 – 3.934.986.432 = – 1.437.921.582 lei

Capital permanent < Active imobilizate FRN < 0

NFR 2014 = 1.036.588.227 – 1.572.657.608 = – 536.087.381 lei

Active ciculante < Datorii pe termen scurt NFR < 0

TN 2014 = – 1.437.921.582 + 536.087.381 = – 901.834.201 lei

FR < NFR TN < 0

!!!!!rsul perioadei analizate societatea a înregistrat o fluctua favorabilă a dimensiunii fondului de rulment, acesta fiind în creștere evidentă din punct de vedere absolut și relativ. Trebuie precizat faptul că fondul propriu este pozitiv, capitalurile proprii ale firmei fiind superioare dimensiunii imobilizărilor. În toți anii analizați firma a reușit să-și finanțeze activitatea de exploatare prin fondul de rulment.

Necesarul de fond de rulment are valori pozitive pentru toate perioadele, acest fapt se datorează existenței unui surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare de mobilizat. Pentru toată perioada analizată trezoreria are o valoare pozitivă și un cash-flow pozitiv ce sugerează o creștere a capacității reale de autofinanțare a investițiilor. Semnifică faptul că întreprinderea constituie plasamente financiare față de partenerii financiari pentru o sumă care o depășește pe cea a resurselor pe termen scurt obținute de la partenerii financiari. În acest caz, situația exprimă o trezorerie îndestulătoare, pentru că întreprinderea dispune de lichidități abundente care să-i permită să ramburseze datoriile financiare pe termen scurt. Se poate vorbi de o autonomie financiară pe termen scurt.

În consecință, acesta semnifică o bogăție a activului net real, o majorare a valorii proprietății. !!!!!!

Analiza lichidității și solvabilității întreprinderii

Lichiditatea este proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, iar solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a-și onora obligațiile de plată la scadență. Această capacitate este reprezentată de solvabilitatea imediată și exprimă capacitatea mijloacelor bănești disponibile la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp, de regulă până la 30 de zile, de a acoperii obligațiile pentru același interval de timp.

Pentru analiza lichidității și solvabilității unei întreprinderi se recomandă folosirea metodei ratelor, astfel putând pune în evidență anumite aspecte semnificative relative la bilanț, tabloul fluxurilor, la contul de rezultate. Primul pas este compararea diferitelor componente ale activului cu diferite componente ale pasivului.

Ratele de echilibru financiar-patrimonial – ratele de lichiditate și solvabilitate

4.4.1. Ratele de lichiditate (de trezorerie)

Ratele de lichiditate măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv, solvabilitatea pe termen scurt. Pentru caracterizarea lichidității se compară pasivele pe termen scurt cu resursele disponibile pentru aceeași perioadă.

Gradul în care întreprinderea poate face față datoriilor pe termen scurt este dat de un sistem de rate de lichiditate, care cuprinde:

rata lichidității generale (globale)

rata lichidității restrânse

rata lichidității imediate

4.4.1.1. Rata lichidității generale (RLG)

Active curente

Rlg = –––––––

Pasive curente

Rata lichidității generale reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar, reflectând posibilitatea componentelor curente de a se transforma într-un

termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.

Activele curente includ valorile mobiliare foarte lichide, disponibilitățile, efectele comerciale de primit și stocurile, iar pasivele curente sunt formate din efecte comerciale de plătit, credite bancare pe termen scurt, partea de împrumuturi pe termen mediu și lung a căror scadență este cadrul exercițiului curent, impozitele de plătit, salariile și alte obligații.

Lichiditatea globală se apreciază favorabil atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară (între 2 – 2,5).

Valoarea supraunitară a ratei curente în toată perioada analizată, este expresia existenței unui fond de rulment care îi permite să facă față incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. Cu cât raportul este mai mare de 1, cu atât mai mult întreprinderea este ferită de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.

4.4.1.2. Rata lichidității restrânse (RLR):

Rata lichidității restrânse sau rata intermediară exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități și se poate determina astfel:

prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente și prin împărțirea diferenței obținute la valoarea pasivelor curente:

Active curente – Stocuri

RLR = ––––––––––-

Pasive curente

prin raportarea sumei creanțelor și disponibilităților la datoriile exigibile pe termen scurt:

Creanțe + Disponibilități

RLR = –––––––––––

Pasive curente

Această rată este de regulă subunitară.

Teoria economică conține opinii care afirmă că rata cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta o situație optimă în ceea ce privește solvabilitatea parțială. Valoarea înregistrată în anul 2012 exprimă o capacitate redusă a întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt. În perioada 2013 – 2014 valorile înregistrate sunt din ce în ce mai mari ajungând la aproape 0.6, astfel dacă această creștere este menținută, RCS & RDS va avea capacitate deplină de achitare a datoriilor pe termen scurt.

4.4.1.3. Rata lichidității imediate (RLI)/ rata capacității de plată imediate

Cu aceasta avem posibilitatea de a analiza corespondența dintre elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediate exigibile ale pasivului și de a măsura capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor, utilizând disponibilitațile existente, astfel:

Plasamente și disponibilități la pasive curente

RLI = –––––––––––––––––––-

Datorii imediate exigibile

Situația optimă pentru această rată este de a afișa o valoare mai mare de 0,3 ceea se înseamnă că întreprinderea trebuie să fie aptă în orice moment să-și achite măcar 30 % din datoriile pa termen scurt cu disponibilitățile pe care le are.

Din perioada analizată rezultă o deplasare a valorilor spre situația optimă. Anii 2001-2002 sunt mai afectați de politica de investiții agresivă care a fost aplicată. În anul 2003 investițiile făcute dau rezultate bune care asigură creșterea disponibilităților.

În teoria economică, această rată este cunoscută și sub denumirea de trezorerie la vedere sau rata solvabilității imediate. Rata lichidității imediate este totuși un indicator puțin relevant datorită instabilității încasărilor.

Pentru a măsura gradul în care întreprinderea face față datoriilor sale se utilizează rata solvabilității globale.

4.4.2. Rata solvabilității globale (RSG):

RSG indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate și circulante) și se determină astfel:

Activ total Active fixe + Active circulante

RSG = –––––– = ––––––––––––––

Datorii totale Datorii totale

Solvabilitatea este rezultatul unei activități eficiente, iar lipsa capacității de plată și a lichidității pot avea caracter temporar, în cazul în care întreprinderea se bazează pe o solvabilitate globală.

Rata solvabilității globale, este securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a firmei.

Valoarea situată sub nivelul de 1,5 ( optim > 1,5) evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția unității.

Ratele de îndatorare (RÎ)

Gradul de îndatorare rezultă din politica de investiții agresivă în perioadele respective, efectul fiind amortizat printr-o politică a repartizării scadențelor în raport cu capacitatea de autofinanțare astfel încât să fie înlăturată nevoia de atragere de surse din credite bancare.

4.4.3.1. Ratele de îndatorare globale (RÎG1, RÎG2)

Datorii totale

RÎG1 = –––––––– (optim ≤ 0,66)

Total Pasiv

Datorii totale

RÎG2 = –––––––– (optim ≤ 2)

Capital Propriu

4.4.3.2. Ratele de îndatorare la termen (RÎT1, RÎT2)

Datorii TM, TL

RÎT1 = –––––––––– (optim ≤ 0,5)

Capital Permanent

Datorii TM, TL

RÎT2 = –––––––– (optim ≤ 1)

Capital Propriu

CAPITOLUL V

ANALIZA REZULTATELOR ȘI A EFICIENȚEI UTILIZĂRII

CAPITALURILOR

Întreprinderea are libertatea de a desfășura orice activitate economică legală care să conducă la o rentabilitate scontată, astfel ea concentrează o complexitate de acțiuni economice și financiare, care se reflectă în documentele contabile de sinteză sub forma stocurilor și fluxurilor. Stocurile prezintă un impact, temporar sau de durată, asupra echilibrului financiar, nevoii de finanțare a operațiilor de gestiune și, în cele din urmă asupra solvabilității întreprinderii. Fluxurile au o influență imediată asupra rezultatului exercițiului. Fluxurile economice, anume veniturile și cheltuielile de gestiune sunt generate, în principal, de trei domenii de activitate (fig.5):

de exploatare sau de bază, privind sectorul industrial, investițional, comercial și/sau de prestări de servicii

financiară, privind participațiile la capitalurile altor societăți și alte acțiuni de plasament. Acetea 2 formează activitatea curentă a întreprinderii

excepțională, privind amenzile și penalitățile pentru cumpărări și pentru vânzări (percepute sau plătite de întreprindere din operațiuni de gestiune), privind cesiunea unor elemente de activ (cheltuiele și venituri din operațiuni de capital)

Contul de profit și pierdere regrupează, pe o anumită perioadă de activitate, ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri și cheltuieli.

În cadrul contului de rezultate se disting două categorii de fluxuri:

fluxuri de venituri încasabile / cheltuieli plătibile

fluxuri calculate

Fluxurile de venituri încasabile majorează sau diminuează rezultatul net și trezoreria, iar fluxurile calculate nu au influență decât asupra rezultatului, fără a afecta trezoreria întreprinderii (amortizări și provizioane calculate, reluări asupra provizionelor, valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau dispărute etc.).

Această clasificare a fluxurilor stă la baza determinării capacității de autofinanțare (CAF).

Pe baza contului de profit și pierdere se pot determina o serie de indicatori privind volumul și rentabilitatea întreprinderii.

5.1. Contul de rezultate (de profit și pierdere)

Bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la închiderea exercițiului, iar contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală. Acesta evidențiază fluxurile de cheltuieli și de venituri de gestiune pe tot parcursul exercițiului.

Cheltuielile de gestiune constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de firmă în cursul exercițiului. Aceste costuri sunt consumuri de materii prime, anume cumpărări + stoc inițial – stoc final, cheltuieli de personal constituite din salarii și cheltuieli sociale, amortizări și provizioane calculate în cursul exercițiului, valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau dispărute ș.a.

Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogățire legală a întreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normală și curentă. Marea parte a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terți în cursul exercițiului activității sale normale și curente.

Astfel veniturile cuprind:

– vânzările (facturate clienților)

– creșterea stocurilor de producție în curs (neterminată) și a stocurilor de produse finite

– dobânzile (asupra plasamentelor),

– subvenții repartizate (asupra plasamentelor)

– reluări asupra amortizărilor și provizioanelor, etc.

Diferența între venituri și cheltuieli constituie rezultatul, exercițiului.

Se impun câteva precizări între întreprinderea contabilă și cea financiară a veniturilor și a cheltuielilor:

O vânzare de produs finit reprezintă este considerat un venit chiar dacă această creanță va fi încasată mai târziu sau în exercițiul următor. Pe de altă parte, încasarea unei creanțe, constituită în exercițiul anterior, ne va crea un nou venit contabil și se va înregistra doar încasarea stingându-sa creanța.

Consumul de energie este o cheltuială pentru întreprindere chiar dacă furnizorul nu va plăti până la sfârșitul exercițiului, iar rezultatul în exercițiul următor va fi doar achitarea unei datorii fără a se genera o nouă cheltuială pentru acest exercițiu.

Amortizarea anuală a imobilizărilor se înregistrează la cheltuielile de exploatare, dar nu are nici o incidență asupra trezoreriei decât dacă într-o zi se impune, de exemplu, înlocuirea unui server complet amortizat, iar pentru acesta se va efectua o plată.

Provizioanele sunt concepute pentru viitor, având rolul de a acoperi deprecierea unor active sau pentru acoperirea unor riscuri se vor contabiliza la cheltuieli și vor diminua rezultatele exercițiului, fără consecințe asupra trezoreriei. Pentru a se evita o plată cauzată de riscurile devenite efective, acestea din urmă sunt total acoperite, iar provizionul rămâne obiect și atunci se va înregistra într-un cont de venituri. El va majora rezultatul exercițiului, dar nu va influența trezoreria.

5.2. Soldurile intermediare de gestiune (marjele de acumulare)

În funcție de contul de rezultate se poate determina o serie de indicatori valorici, privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii, care exprimă starea de echilibru financiar a unei societăți comerciale. Denumirea lor de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune este datorată construcției în trepte a indicatorilor, pornind cu cel mai cuprinzător – producția exercițiului + adaosul comercial – și încheind cu cel mai sintetic – profitul net al exercițiului. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare.

Un sold intermediar al gestiunii reprezintă diferența dintre două valori. Prin scăderi succesive se obțin indicatori de caracterizare a rentabilității și gestiunii firmei (unii se regăsesc ca atare în Contul de Profit și Pierdere, iar alții se determină în situația S.I.G.)

Soldurile intermediare de gestiune se prezintă într-un tablou care prezintă contul de rezultate.

Analiza soldurilor intermediare de gestiune se poate realiza pe baza următoarelor metode și procedee:

modificările absolute;

indicii cu bază fixă, în lanț și medii;

ritmurile cu bază fixă, în lanț și medii;

metoda ratelor;

metoda substituirilor în lanț.

MARJA COMERCIALĂ (adaosul comercial)

Marja comercială este principalul indicator de apreciere al performanțelor unei activități comerciale, un indicator indispensabil pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere.

Vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate complexă, de natură industrială și comercială.

Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunurile cumpărate pentru a fi vândute în aceeași stare.

Aceasta permite comparații între firme și reprezintă o etapă în calculul ”marjei asupra costurilor variabile”, pe baza cărora se determină ”pragul de rentabilitate”.

Surplusul vânzărilor de mărfuri reportat la costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Costul de cumpărare al mărfurilor vândute, revândute, include prețul de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.

PRODUCȚIA EXERCIȚIULUI

Cuprinde valoarea bunurilor și serviciilor fabricate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare producția exercițiului va include trei elemente

– producția vândută evaluată la prețul de vânzare

– producția stocată

– producția imobilizată evaluate la cost de producție

Producția exercițiului este un indicator inevitabil, întrucât este compus din elemente foarte eterogene: unele fiind evaluate la preț de vânzare – producția vândută, iar altele, la cost de producție -producția stocată, imobilizată. Valoarea producției nu poate să reflecte o realitate financiară, intrucât nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținută pentru evaluarea stocurilor.

În analiza financiară a unei întreprinderi, pricipalele marje sunt:

VALOAREA ADĂUGATĂ (VA) – primul sold intermediar de gestiune

Exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție și reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii. Ratele de remunerare ale valorii adăugate, reprezintă ponderea deținută de fiecare element component (ca expresie a remunerării partenerilor sociali) în valoare adăugată.

VA = Marja comercială + Producția exercițiului – Consumuri externe (de la terți ) (din ct.600 la 608, exclusiv 607, ct.601 și 602)

Valoarea adăugată se enumeră printre cei mai importanți indicatori de reflectare a performanțelor economico-financiare ale unei întreprinderi, deoarece prin ea se poate aprecia adevărata dimensiune a activității unei firme.

Valoarea adăugată asigură legătură între contabilitatea întreprinderii și contabilitatea națională. Agregarea valorii adăugate duce la determinarea Produsului Intern Brut – PIB.

În analizele financiare, măsurarea presupune luarea în calcul a următoarelor considerații:

Măsurarea corectă a valorii adăugate, utilizat în analizele financiare, presupune luarea în calcul a următoarelor considerații:

cheltuieli cu colaboratorii (ct.621) trebuie tratate drept cheltuieli de personal, atunci când se referă la prestații efectuate de personal exterior întreprinderii (deci considerate ca o remunerație a factorului muncă și regrupate cu cheltuielile de personal, din ct.64);

revedentele aferente operațiilor de leasing (ct.612), care sunt consumații provenind de la terți, trebuie disociate în două componente; partea care corespunde rambursării de capital să fie tratată ca o cheltuială de exploatare privind amortizarea, iar partea aferentă dobânzilor, ca o cheltuială financiară.

Punerea în discuție a patrimonialității contului de rezultate generează noi noțiuni privind rezultatul întreprinderii. Astfel, noțiunea de valoare adăugată negativă, introdusă de ”contabilii mediului natural”, presupune luarea în considerare și a cheltuielilor estimate ca urmare a degresării mediului natural în care își desfășoară activitatea întreprinderea. Deci, evaluarea corectă a valorii adăugate de întreprindere trebuie să țină cont și de consumul de ”patrimoniu natural”, prin estimarea valorică a degradărilor pe care activitatea întreprinderii le provoacă asupra mediului natural (în mod clasic, aceste consumuri de ”capital ecologic” sunt transformate în ”cheltuieli externalizate”, deoarece sunt suportate de colectivitățile publice care realizează funcția de protecție a mediului natural).

Valoarea adăugată se poate calcula prin două metode:

Metoda deductibilă ( a tabloului SIG)

Valoarea astfel stabilită este o valoare adăugată brută, care nu ține cont de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor și provizioanelor calculate.

VA = Marja comercială + Producția exercițiului – Consumuri provenite de la terți

Metoda adițională

Valoarea adăugată se determină ca sumă a acumulărilor bănești care se repartizează partenerilor la activitatea economică:

cheltuieli cu personalul, CAS și cu ajutorul de șomaj;

cheltuieli cu impozite și taxe;

cheltuieli financiare (dobânzi);

dividende acționari;

CAF (amortizări, provizioane și rezultate capitalizate).

EXCEDENTUL BRUT DIN EXPLOATARE (EBE)

Acest indicator măsoară eficacitatea capitalului economic, altfel spus, reprezintă valoarea adăugată de capital economic. Excedentul brut din exploatare reprezintă sursa rezultată din exploatare și folosită pentru menținerea și dezvoltarea potențialului productiv al întreprinderii și remunerarea capitalurilor utilizate și a statului și este folosit pentru comparații în dinamică și în spațiu cu firme din aceeași branșă de activitate.

Rolul deosebit al excedentului brut al exploatării fața de alți indicatori este determinat de faptul că nu este influențat de sistemul de amortizare practicat, de politica de constituire a provizioanelor, politica financiară a firmei (gradul de îndatorare), de politica fiscală de impozitare a profitului și de politica de substituire a dividendelor. EBE este indicatorul cel mai pur al performanțelor economice, el admite că amortizările și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu și plătite. Provizoriu, ele se găsesc în acumulări bănești ale întreprinderii.

De altfel, excedentul brut de exploatare exprimă măsura resurselor degajate de exploatare pe baza cărora întreprinderea exercită decizii strategice. Luând în calcul veniturile și cheltuielile plătibile, indicatorul capătă o semnificație deosebită în termeni de resurse financiare (EBE reprezentând fundamentul autofinanțării întreprinderii) și trezorerie (EBE măsoară trezoreria potențială degajată de exploatare și decalajele dintre scadența încasării creanțelor și plata datoriilor: EBE = Excedentul de trezorerie al exploatării + Variația NFRE).

Excedentul brut din exploatare exprimă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor (din amortizări, provizioane și profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului și de remunerare a investițiilor de capital (acționarii și creditorii).

REZULTATUL EXPLOATĂRII

Reprezintă rezultatul degajat din activitatea de exploatare, normală și curentă a întreprinderii. Acest sold de gestiune constituie primul element de măsură a rentabilității economice, independent de politica financiară a întreprinderii și incidența elementelor excepționale.

Rezultatul din exploatare reprezintă ”venitul” degajat de activitatea de exploatare și pus la dispoziția aporturilor de capitaluri proprii și împrumutate (acționari, obligatari și bancheri). De aceea, acest rezultat este utilizat în compararea performanțelor întreprinderilor care au politici diferite.

REZULTATUL CURENT

Este rezultatul aferent activităților cu caracter repetitiv și normal (rezultatul activității normale).

Acest indicator nu include rezultatele excepționale care au o natură neobișnuită (anormale) sau care au o apariție întâmplătoare (nu vor mai apare în viitor).

Rezultatul curent este un sold intermediar cu cel din Contul de profit și pierderi.

REZULTATUL EXCEPȚIONAL

Determinarea rezultatului excepțional permite să distingem între rezultatul provenit din operațiuni curente și rezultatul determinat de operațiuni excepționale, care sunt operațiuni cu caracter nerepetitiv, îndeosebi vânzări de active imobilizate pe termen lung (active corporale).

Reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile excepționale.

REZULTATUL BRUT AL EXERCIȚIULUI

Este determinat atât de rezultatul exploatării, cât și de rezultatul activităților: financiară și excepțională. Este, deci, rezultatul activității curente. El constituie în fapt baza de calcul a impozitului pe profit.

REZULTATUL EXERCIȚIULUI (PROFITUL NET)

Exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități reale, astfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Acesta urmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul de acțiuni vândute sau/și să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

PROFIT NET = PROFITUL IMPOZABIL – IMPOZIT PE PROFIT

5.3. Capacitatea de autofinanțare (CAF)

Așa cum, pe baza bilanțului, s-a determinat un indicator care să evidențieze, la modul sintetic, potențialul de dezvoltare și de perenitate a întreprinderii, respectiv cash-flow-ul, tot astfel, în mod similar și cu semnificație apropiată, se poate determina, pe baza contului de rezultate, capacitatea de autofinanțare (CAF). Acesta reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Capacitatea de autofinanțare se calculează pornind de la veniturile și cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode: deductivă și adițională. Prin procedeul deductiv se pornește de la excedentul brut din exploatare (EBE, care semnifică rezultatul brut al activității industriale și comerciale), din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii (financiare, excepționale etc.):

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile =

= EBE + Alte venituri (din exploatare) încasabile

– Alte cheltuieli (din exploatare) plătibile

+ Venituri financiare și excepționale încasabile

– Cheltuieli financiare și excepționale plătibile

– Participarea salariaților la profit (în ipoteza înregistrării acesteia ca o cheltuială

deductibilă din materia impozitul pe profit)

– Impozit pe profit

În procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări, provizioane etc.), neplătibile la o anumită scadență după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluările asupra provizioanelor):

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate =

= Rezultatul net al exercițiului

+ Amortizări și provizioane calculate

– Reluări asupra provizioanelor

– Cota-parte a subvențiilor virate în contul de rezultate

+ (Valoarea netă contabilă a activelor cedate – Venituri din cedarea activelor).

Metoda adițională pune în evidență elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul capacității de autofinanțare.

Capacitatea de autofinanțare, deci, reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală.

Pentru determinarea capacității de autofinanțare trebuie avute în vedere atât variabile economice, cât și financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantități x prețuri) și de la previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibil, salarii, etc.), în timp ce variabilele financiare au în vedere politica de împrumut promovată de întreprindere care ocazionează cheltuieli financiare fixe, politica de amortizare, care poate încărca diferit costurile pentru anumiți ani, și politica de repartizare a profiturilor, care dimensionează atât volumul dividendelor distribuite acționarilor, cât și profitul reinvestit.

Nu întreaga capacitate de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii pentru necesități de finanțare internă ci mai puțin beneficiile distribuite acționarilor sub formă de dividende și participații la beneficii ale salariaților.

Factorii care determină capacitatea de autofinanțare își au rădăcinile în politicile de gestiune ale întreprinderii:

politica de preț, strategia de marketing, reclamă, perfecționarea tehnologiilor de producție care să ducă la o creștere a cifrei de afaceri;

politica corectă de împărțire a sporului în favoarea salariatului;

negocierea cât mai profesionistă a dobânzilor și identificarea tuturor căilor de obținere a veniturilor din plasamente;

în funcție de oportunitățile de reinvestire, adoptarea unor politici de dividend adecvate, etc.

În calitatea sa de indicator al finanțării interne, CAF poate asigura:

înnoirea echipamentelor (ca o consecință a amortizărilor);

acoperirea pierderilor probabile și a riscurilor la care este expusă întreprinderea (ca o consecință a constituirii sau majorării provizioanelor pentru depreciere și a celor pentru riscuri și cheltuieli);

dezvoltarea potențialului de producție și creșterea externă [prin capitalizarea (conservarea) unei părți din rezultat];

remunerarea acționarilor (partea distribuită din rezultat).

Acestui indicator i se poate aduce, însă, câteva critici:

– CAF nu este decât un surplus monetar potențial, deoarece nu ia în considerație decalajele de plată. Ea nu devine un flux disponibil de trezorerie decât după încasarea veniturilor și plata cheltuielilor. Caracterul potențial al CAF este și mai mult întărit de integrarea provizioanelor în conținutul acestei resurse. Integrarea lor în ”zona exploatării” pune sub semnul întrebării caracterul de stabilitate al CAF, cu excepția situației ipotetice a reînnoirii cu regularitate și cu aceeași mărime a acestor provizioane. De asemenea, o parte a beneficiului este distribuită sub formă de dividende acționarilor. Un argument în plus pentru a afirma că această resursă (CAF) nu este integral disponibilă pentru finanțarea întreprinderii.

– CAF este o resursă de natură heteroclită, deoarece ea conține atât elemente din ” zona exploatării” (cele care au condus la calculul EBE), care au un caracter structural, cât și elemente ”în afara exploatării”, care au un caracter variabil (impozite, cheltuieli financiare, elemente excepționale).

Din această disparată, rezultă că ea nu permite să se aprecieze profitabilitatea sau rentabilitatea activității industriale și comerciale. Validitatea sa ca indicator al rentabilității este puțin asigurată, știut fiind că această resursă este determinată înainte de luarea în considerație a costului de reînnoire a echipamentelor.

– CAF este influențată de politicile contabile și fiscale ale întreprinderii. Dacă, de exemplu, o întreprindere, prin “opțiunile” sale contabile sau fiscale, procedează la “netezirea” profiturilor, o astfel de practică de “împodobire a bilanțului” golește de conținut informațional capacitatea de autofinanțare. Fiind determinată după impozitarea profitului, CAF este influențată de implicațiile fiscale ale politicilor de amortizare și de provizioane. În același sens sunt apreciate și implicațiile alegerilor privind evaluarea stocurilor, evaluarea lucrărilor executate de întreprindere pentru sine și capitalizarea unor cheltuieli în activul bilanțului.

Pentru a judeca situația financiară a întreprinderii, se analizează datele din două bilanțuri succesive. Pentru explicarea cauzelor și factorilor care au determinat această evoluție a situației financiare, se studiază:

fluxurile de venituri și cheltuieli din contul de rezultate (rentabilitatea economică);

fluxurile de investiții în imobilizări și active circulante și de finanțare a acestora din Tabloul de finanțare;

decalajele dintre creșterea fluxurilor financiare (creanțe, obligații) și realizarea lor efectivă din Tabloul de finanțare;

Întrucât societatea a încheiat perioada 2005-2007 cu profit s-a înregistrat o creștere internă a resurselor proprii de finanțare pe termen lung. Această evoluție atestă menținerea societății în zona profiturilor, chiar în condițiile unui volum semnificativ al cheltuielilor financiare, și menținerea nivelului de capitalizare.

Se poate constata că, politica dusă de întreprindere a fost una de investiții, de rentabilitate a activității sale și de obținere de profit.

Se constată că evoluția cifrei de afaceri se înscrie pe o linie ascendentă, crescând din 2005 până în 2007 cu 12,569,884 mii lei, firma dispunând astfel de capital.

În anul 2007 cifra de afaceri a fost de 25,137,624 mii lei, fiind asigurată în proporție de 78% de vânzarea producției, diferența fiind reprezentată de vânzarea mărfurilor (22%).

Ca pondere în volumul total venituri cifra de afaceri reprezintă 99% în 2003, nivelul înregistrat fiind influențat de volumul veniturilor din producția vândută (19,639,578 mii lei), a veniturilor din vânzarea mărfurilor (5,498,046 mii lei) precum și din veniturile excepționale (111,186 mii lei) și financiare (182,430 mii lei).

Valoarea negativă a valorilor producției stocate în anii 2006 și 2007 semnifică o reducere a stocului de produse finite față de începutul anului.

Analiza structurală a veniturilor evidențiază reducerea ponderii cifrei de afaceri în totalul veniturilor cu creșterea veniturilor din producția stocată. Activitatea de exploatare deține ponderea preponderentă și corespunde profilului activității întreprinderii, activitate destinată pieței. Ponderea veniturilor financiare și a celor excepționale este redusă (sub 4% din venituri).

Analiza dinamică a rezultatelor obținute de societatea comercială pune în evidență creșterea nominală din perioada 2005-2007, după ce în perioada 2004-2005 societatea a înregistrat o reducere a volumului de activitate.

Dinamica cifrei de afaceri în perioada 2005-2007 este prezentată în tabelul de mai jos:

Cifra de afaceri în anul 2007 (25,137,624 mii lei) prezintă o creștere nominală față de anul 2006 (18,916,280 mii lei).

Cheltuielile totale au fost în 2007 de 24,692,242 mii lei iar cheltuielile de exploatare au reprezentat 23,660,340 mii lei (95,82% din totalul costurilor), în cadrul acestora peste 60% fiind consumuri provenind de la terți. O pondere importantă în structura cheltuielilor totale a revenit costurilor financiare 954,952 mii lei (3,86% din total costuri) care s-au redus semnificativ față de perioada anterioară (2005 –1,514,184 mii lei și 2006 – 1,258,436 mii lei).

Structura de cost cuprinde următoarele componente (2007, % în veniturile exploatării)

1. Costurile cu materiile prime și materialele consumabile (cca 38%), în scădere semnificativă față de perioada precedentă.

2. Costurile utilități sunt în creștere față de perioada precedentă. Costul energiei este cel mai important element de cost, de acesta depinzând în mare măsură rezultatele și performanțele economico-financiare ale societății. Au o pondere scăzută în nivelul veniturilor (1,25%) față de perioada precedentă.

3. Cheltuieli financiare (3,80%) au o pondere tot mai scăzută în nivelul venitului.

4. Costurile cu forța de muncă (peste 8%), în creștere evidentă față de perioada anterioară.

Rezultatul brut în 2007 a fost de 593,894 mii lei (în condițiile unui profit de exploatare de 1,443,366 mii lei), în creștere evidentă față de anul precedent, când s-a înregistrat profit de 73,822 mii lei (în condițiile unui profit de exploatare de 1,293,278 mii lei). Impactul negativ al rezultatului financiar a fost semnificativ în perioada analizată (pierderea financiară a fost de ca 50-60% din rezultatul exploatării).

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția în trepte a indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + adaosul comercial) și încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exercițiului), a sugerat denumirea lor de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare.

S-au avut în vedere în analiza economico-financiară fluxurile esențiale generate din activitatea firmei (valoarea adăugată, excedent brut, etc). Astfel pe baza informațiilor analizate, rezultă o dinamică bună a soldurilor intermediare de gestiune (% din producția exercițiului):

Valoarea adăugată – exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție și reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii.

Valoarea adăugată se calculează pornind de la producția exercițiului majorată cu marja comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție.

În perioada analizată valoarea adăugată crește pe seama sporirii eficienței costurilor materiale, reprezentând circa 27% în anul 2005, 25% în anul 2006, după care atinge nivelul de 30% în 2007.

Excedentul brut de exploatare (E.B.E.) – exprimă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor (din amortizări, provizioane și profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului și de remunerare a investițiilor de capital (acționarii și creditorii).

Excedentul brut de exploatare are în perioada analizată o tendință constant crescătoare, de la circa 16% în 2006 la 18% în 2007. Situația este favorabilă, confirmând sporirea capacității societății de a genera fluxuri de disponibilități din activitatea de exploatare.

Marja de profit (rezultatul) din exploatare – măsoară, în mărimi absolute, rentabilitatea procesului de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării; privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii.

Marja de profit (rezultatul) din exploatare scade în perioada analizată ajungând în 2007 la 8%, comparativ cu 11% în 2005.

Rezultatul brut – este determinat atât de rezultatul exploatării, cât și de rezultatul activităților: financiară și excepțională. Este, deci, rezultatul activității curente. El constituie în fapt baza de calcul a impozitului pe profit.

Rezultatul brut poartă amprenta rezultatului financiar (negativ), încadrându-se în limitele 1-3% (2005 rata destul de scăzută sub 1%, în anul 2007 rata de 3%). Variația destul de scăzută a acestei rate pune în evidență capacitatea managerului de a menține controlul asupra costurilor și asigurarea unei activități situate în zona profitabilității.

TABLOUL SOLDURILOR DE GESTIUNE

Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de un agent economic, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală.

Se poate determina prin două metode:

Metoda deductivă

Prin metoda deductivă CAF reprezintă un excedent de venituri încasabile peste nivelul cheltuielilor plătibile.

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile

Detaliat:

CAF = EBE

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli de exploatare

+ Venituri financiare încasabile

– Cheltuieli financiare plătibile

+ Venituri excepționale încasabile

– Cheltuieli excepționale plătibile

– Impozit pe profit

Metoda adițională

Conform acestei metode CAF este un cumul între rezultatul net și cheltuielile calculate din care se scad veniturile calculate.

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate

Detaliat:

CAF = Rezultatul net

+ Cheltuieli cu amortizările și provizioanele (de exploatare, financiare,

excepționale)

+ Valoarea netă contabilă a activelor imobilizate cedate (VNCTBAI cedate)

– Venituri din provizioane (de exploatare, financiare, excepționale)

– Venituri din cedarea activelor imobilizate

– Cote părți din subvențiile pentru investiții virate la venituri

În 2005 CAF = 176,214 + 962,804 = 1,139,018 mii lei

În 2006 CAF = 70,942 + 1,186,146 = 1,257,088 mii lei

În 2007 CAF = 593,894 + 1,654,000 = 2,247,894 mii lei

= rol/ron =

Creșterea CAF în timpul celor trei ani reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii și evidențiază potențialul de dezvoltare și de perenitate a firmei.

O analiză a rezultatului exploatării are menirea de a stabili sistemul de factori care determină modificarea rezultatului exploatării în vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evoluției viitoare.

RE = profitul aferent exploatării

V = veniturile din exploatare

h = cheltuielile aferente veniturilor

Astfel modificarea profitului aferent exploatării în 2007 față de 2005 este:

RE = 1,443,366 – 1,293,278 = 150,088 mii lei

Profitul s-a realizat în principal ca urmare a sporirii eficienței economice în activitatea de exploatare.

5.4. Analiza ratei rentabilității economice a activului

Rata rentabilității economice reflectă corelația dintre un rezultat economic și mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obținerea acestuia.

Rata rentabilității economice este independentă de structura financiară, politica fiscală de impozitare a profitului, precum și de elementele excepționale.

Rata rentabilității economice se poate stabili astfel:

Rezultatul exploatării

RE = –––––––––––*100

Activul total

Sau:

E.B.E.

RE = –––––––––––*100

Activul total

Analiza factorială a ratei rentabilității economice se poate realiza pe baza modelelor de tipul:

I.

CA Re CA E.B.E.

RE = ––- * ––––* 100 sau RE = ––– * –––– * 100

At CA At CA

II.

RC

RE = –––––––––––; At = Ai + Ac

1 1

––– + –––

CA / Ai CA / Ac

Unde:

RC = rata rentabilității comerciale;

Re

RC = ––– * 100

CA

E.B.E.

––– = marja brută de exploatare la 1 leu cifra de afaceri

CA

Ai = active imobilizate

Ac = active circulante

Potrivit modelului I sistemul de factori este:

CA / At care reprezintă viteza de rotație a activului total;

Rata rentabilității comerciale: RC

Rentabilitatea economică constituie variabila fundamentală pentru explicarea formării ratei de rentabilitate a fondurilor proprii, analiza sa fiind o etapă indispensabilă a diagnosticului rentabilității. Diagnosticul ratei de rentabilitate economică se sprijină pe descompunerea ratei de rentabilitate economică în două componente, rata marjei economice (profitabilitate) și rata de rotație a activului economic (productivitate). Rentabilitatea economică trebuie să fie la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și a riscului economic și financiar pe care și l-au asumat acționarii unității.

Rata rentabilității economice înregistrează un nivel scăzut în anii 2005-2007 (de la 9,78% la 5,54%).

Rata de rotație a activului economic constituie un indicator de rotație a capitalurilor investite, permițând să se aprecieze nivelul activității în raport cu capitalurile investite. Întreprinderea este cu atât mai productivă, cu cât nivelul de activitate este mai mare pentru o sumă dată a capitalurilor investite.

În perioada analizată se observă o creștere a ratei de rotație a mijloacelor economice de 1,15 ori în anul 2007 față de anul 2005, veniturile totale din vânzarea producției și a mărfurilor acoperă activele totale în proporție de 97% în anul 2007 față de 84% în anul 2005.

Dinamica nefavorabilă a rezultatului exploatării s-a manifestat în întreaga perioadă analizată (rata de rentabilitate comercială scade de la 12% în anul 2005 la 6% în anul 2007).

În cazul modelului II sistemul de factori se prezintă astfel:

CA / Ai, randamentul activelor imobilizate (R);

CA / Ac, viteza de rotație a activelor circulante (ca număr de rotații – n)

Randamentul activelor imobilizate în anul 2006 atinge o valoare maximă, veniturile din vânzarea producției și a mărfurilor acoperă aproape integral valoarea activelor imobilizate, iar viteza de rotație a activelor crește de la 1,36 în anul 2005 la 1,55 în anul 2007.

Metodologia de analiză factorială potrivit modelului II este:

1. Influența randamentului activelor imobilizate:

R0C R0C

––––––––––- – ––––––––––-

1 / R1 + 1 / n0 1 / R0 + 1 / n0

2. Influența vitezei de rotație a activelor circulante:

R0C R0C

––––––––––- – ––––––––––-

1 / R1 + 1 / n1 1 / R1 + 1 / n0

1. Influența randamentului activelor imobilizate

Anii: 2005 – 2006

11,68 11,68

––––––– – ––––––– = 10,52 – 9,73 = 0,79

0,37 + 0,74 0,46 + 0,74

Anii: 2006 – 2007

6,84 6,84

––––––– – –––––––– = 6 – 6,05 = – 0,05

0,38 + 0,76 0,37 + 0,76

Randamentul activelor imobilizate reflectă o situație favorabilă deoarece poate acoperi integral valoarea activelor imobilizate.

2. Influența vitezei de rotație a activelor circulante

Anii: 2005 – 2006

11,68 11,68

––––––– – ––––––– = 10,34 – 10,52 = -0,18

0,37 + 0,76 0,37 + 0,74

Anii: 2006 – 2007

6,84 6,84

––––––– – –––––––– = 6,64 – 6 = 0,64

0,38 + 0,65 0,38 + 0,76

Se observă o creștere a vitezei de rotație a activelor circulante în anul 2007, cifra de afaceri poate acoperi integral valoarea activelor circulante.

5.5. Analiza ratei rentabilității financiare

Rentabilitatea financiară exprimă corelația dintre profit și capitaluri. Având în vedere componența capitalurilor putem analiza două rate: rata rentabilității financiare a capitalului propriu și rata rentabilității financiare a capitalului permanent.

5.5.1. Analiza ratei rentabilității financiare a capitalurilor proprii

Acest indicator măsoară în mărime relativă remunerarea capitalurilor acționarilor (aduse ca aport sau profit net lăsat la dispoziția firmei pentru autofinanțare). Rata menționată reflectă corelația dintre profitul net (ca venit al acționarilor) și capitalurile proprii.

Rata capitalurilor proprii se determină pe baza relației:

Pr n

Rf =–––- * 100

Kp

Pentru analiza factorială se recomandă modelele:

Vt At Pr n

Rf = ––––––––- * 100

At Kp Vt

Vt Prb Pr n

Rf = ––––––––- * 100

Kp Vt Prb

În cazul modelului I sistemul de factori se prezintă astfel:

Vt / At – viteza de rotație a activului total (ca număr de rotații);

At / Kp – factorul de multiplicare a capitalului propriu, care reflectă gradul de îndatorare a firmei;

Pr n / Vt – rentabilitatea netă a veniturilor totale.

În anul 2007 se observă o accelerare a vitezei de rotație a activului total (de la 0,89 în 2005 la 0,97 în 2007). În cazul factorului de multiplicare a capitalului propriu acesta înregistrează o tendință de creștere în anul 2006 față de 2005 (fapt ce influențează o creștere a rentabilității financiare a firmei) urmată de o scădere accentuată a acestuia în 2007.

În cazul modelului II sistemul de factori se prezintă astfel:

Vt / Kp – venitul mediu la 1 leu capital propriu;

Pr b / Vt – profitul mediu brut la 1 leu venituri;

Pr n / Pr b – ponderea profitului net în profitul brut.

În anul 2007 se observă o scădere evidentă a capitalului propriu (venitul mediu la 1 leu capital propriu scade la 2,95 față de perioada precedentă 6,72 în 2006). Ponderea profitului brut scade în 2006 datorită impozitului pe profit.

5.5.2. Analiza ratei rentabilității financiare a capitalului permanent

Aceasta reflectă corelația dintre capitalul permanent și profitul înainte de scăderea cheltuielilor financiare cu dobânzile și impozitul pe profit.

Relația de calcul este:

Rb

Rfp = –––– * 100

Kpr

Unde:

Rfp – rata rentabilității financiare a capitalului permanent;

Rb – profitul brut înaintea deducerilor dobânzilor și a impozitului pe profit;

Kpr – capital permanent.

CA Rb

Rfp = –––– * ––––– * 100

Kpr CA

Sistemul de factori este:

CA / Kpr – cifra de afaceri la 1 leu capital permanent;

Rb / CA – rezultatul brut la 1 leu cifra de afaceri

În perioada analizată se observă o creștere a vânzărilor medii la 1 leu active finanțate pe seama capitalului permanent (rata rentabilității financiare a capitalului permanent în anul 2007 crește de circa 4,20 ori față de anul 2006).

5.6. Analiza vitezei de rotație a activelor circulante

Viteza de rotație a activelor circulante este un indicator de eficiență care reflectă schimbările intervenite în activitatea întreprinderii (în mod deosebit în activitatea de exploatare). Viteza de rotație a activelor circulante corelează cifra de afaceri cu totalul activelor circulante și poate fi exprimată ca:

număr de rotații (n)

CA

n = ––––-

AC

unde: AC reprezintă soldul mediu al activelor circulante

durata în zile (VR)

AC

VR = ––– * T

CA

unde: T reprezintă numărul de zile a perioadei analizate.

Evoluția activelor circulante comparativ cu cifra de afaceri pune în evidență o creștere a gradului de lichiditate a acestora, ciclul comercial total scăzând la 198 zile în 2007 față de 247 zile în 2005 și 244 zile în 2006.

Se înregistrează o accelerare a vitezei de rotație cu 49 zile față de anul 2005, această accelerare dă posibilitatea eliberării de mijloace circulante, participarea într-un număr de rotații mai mare a surselor proprii în circuitul economic și deci posibilitatea diminuării surselor împrumutate.

Cauzal această accelerare a vitezei de rotație este rezultatul respectării corelației dintre ritmul de creștere al cifrei de afaceri ca efect și ritmul de creștere al soldului mediu al activelor circulante ca efort. Aceasta presupune măsuri eficiente în toate stadiile circuitului economic (aprovizionare, producție, desfacere, realizare).

Rezultă deci că evoluția activelor circulante este favorabilă comparativ cu dinamica cifrei de afaceri, activitatea permițând accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante.

CAPITOLUL 6

MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A SITUAȚIEI FINANCIAR- PATRIMONIALE A S.C. RO-GALU PROD S.R.L. București

Pentru perioada următoare S.C. RO-GALU PROD S.R.L. va dezvolta în principal următoarele direcții de acțiune:

– Modernizarea fluxului tehnologic existent care să permită valorificarea materiilor prime și ocuparea segmentelor de piață disponibile, dimensionarea optimă a capacităților de producție astfel încât structura producție să urmărească cât mai exact structura cererii pe piața produsului șosete;

– Creșterea eficienței în utilizarea tuturor resurselor firmei, reducerea cantității de produse rebut și controlul eficient și operativ al parametrilor procesului de producție;

– Introducerea standardelor internaționale de management; datorită creșterii capacității de producție și măririi schemei de personal s-au aplicat concepte de management bazate pe derogarea de atribuțiuni, constituindu-se concentrări informaționale în posturile șef schimb și mecanic de întreținere utilaj;

– Îmbunătățirea imaginii produsului și a firmei prin diversificarea gamei de produse, menținerea unei linii moderne în colorit și design, ridicarea continuă a standardelor de calitate în condițiile unui nivel de preț care să permită evoluția și dezvoltarea rețelei de distribuție și cucerirea de noi piețe zonale;

– Echilibrarea cheltuielilor cu resursele financiare; datorită efortului continuu de retehnologizare gestionarea fluxurilor de trezorerie trebuie să fie bine corelată cu managementul contractelor, iar scadențarele de plați la contracte trebuie sa fie bine corelate cu disponibilitățile astfel încât să se reducă la 0 nivelul penalităților și dobânzilor de întârziere;

– Dezvoltarea rețelei de distribuție și acapararea de noi piețe zonale – acest obiectiv a fost demarat prin intrarea produselor în rețelele tuturor marilor magazine SELGROS, GIMA, CARREFOUR, METRO, MEGA IMAGE, ROMANIA HYPERMARCHE dar se va avea în vedere și dezvoltarea rețelei proprii în vederea reducerii costurilor de desfacere;

– Creșterea siguranței în funcționare, ridicarea nivelului de pregătire al mecanicilor de întreținere care trebuie să fie strâns corelat cu nivelul tehnologiei folosite;

– Creșterea cotei de piață a produselor firmei, pentru creșterea gradului de utilizare a capacității de producție;

– Creșterea vitezei de rotație a mijloacelor circulante;

– Creșterea ratei profitului ;

– Menținerea gradului de îndatorare la un nivel acceptabil și care să permită buna desfășurare a activității de producție – 77% din nivelul datoriilor sunt reprezentate de datoriile față de furnizorii externi care sunt rezultate din contracte ce se derulează pe o perioadă de 2-3 ani și deși gradul de îndatorare este mare plățile se fac la scadență și ritmic ;

– Armonizarea și integrarea sistemelor de management de calitate și resurse umane.

Astfel se vor urmării, în domeniul producției:

– îmbunătățirea indicatorilor referitori la valorificarea resurselor materiale;

– întreținerea tehnică a utilajelor, modernizarea tehnologică și dezvoltarea gamei de produse;

– creșterea nivelului evoluat al calității produselor prin achiziționarea de utilaje performante;

Resurse umane:

– creșterea nivelului de calificare și specializare a personalului și stimularea competenței profesionale în directa corespondență cu cerințele procesului de producție;

-corelarea necesarului de forță de muncă cu volumul și structura producție.

Comercial:

– Asigurarea bazei tehnico – materiale necesare realizării programelor de producție pe principiul eficienței economice;

– Corecta dimensionare a stocului de produse finite în corelație cu nivelul vânzărilor;

– Promovarea produselor din gama actuală și lărgirea pieței produselor pentru creșterea indicelui de utilizare a capacităților de producție existente.

Financiar:

– Creșterea și gestionarea eficientă a resurselor financiare necesare realizării acestor obiective;

– Realizarea unui sistem de gestiune a costurilor în timp real, care să ofere date corecte pentru fundamentarea deciziilor manageriale; încadrarea în cheltuielile planificate;

MĂSURI ÎNTREPRINSE DE S.C. RO-GALU PROD S.R.L.

Pentru dezvoltarea activității

I. Măsuri de natură tehnologică

Asimilarea în fabricație de noi produse MBY (Șosete bărbați cu lycra)

Producție suplimentar estimată 3000 per/lună

Spor – venituri 75 000 mii lei/lună

– costuri 45 000 mii lei /lună

– profit 30 000 mii lei/lună

Avantaje față de produsele existente:

Produsul MBY este un produs superior; se situează în gama de mijloc peste produsele populare cu preț mai redus și se apropie destul de mult de cele de categorie lux prin creșterea rezistentei datorită introducerii unui fir întăritor lycra.

Modernizarea tehnologiei de produs – introducerea sistemului de închidere Ket-prin care încheierea șosetei se face ochi cu ochi.

Avantaje : impact vizual deosebit asupra cumpărătorului;

Creșterea calității pentru produsele de lux;

Creșterea competitivității produselor pe piața internă și posibilitatea de pătrundere pe piața externă.

II. Măsuri de natură economico – financiară

Inventarierea creanțelor și urmărirea încasării acestora.

Creanțe= 8,596,338 mii lei

Din care cu termen depășit (mai mare de 60 zile) =1,900,000 mii lei

Măsura vizează încasarea creanțelor cu termen depășit prin:

-notificări la adresa beneficiarului;

-discuții și propuneri de îmbunătățire a colaborării;

-condiționarea livrărilor de achitarea datoriei ;

-compensarea creanțelor cu datoriile;

-acționarea în justiție .

Efect:

Aceasta măsura permite mărirea disponibilităților și buna desfășurare a activității de producție, plata la timp a datoriilor și reducerea cheltuielilor cu dobânzile și diferențele de curs.

6.1. Sistemul informational al SC RO-GALU PROD SRL

1. Analiza sistemului informațional actual

2. Sistemul informatic

1.1. Prezentarea generală a sistemului informațional

Atât la conceperea, elaborarea și proiectarea unui nou sistem informațional, cât și în cazul perfecționării sau raționalizării celui existent, trebuie respectate cu tristețe o serie de principii o serie de bază, dintre care, deosebit de importante sunt:

Subordonarea conceperii și funcționării sistemului informațional cerințelor conducerii firmei;

Intercalarea sistemului informațional cu structura organizatorică și cu sistemul decizional;

Asigurarea unității metodologice a tratării informațiilor;

Concentrarea sistemului informațional asupra furnizării informațiilor privind realizarea obiectivelor pentru etapa de dezvoltare în care se află societatea,

abaterile esențiale de la obiective, norme, standarde, eliminarea redundanțelor;

Asigurarea unui timp corespunzător de reacție decizională și operațională pentru toți beneficiarii de informații;

Satisfacerea tuturor necesităților informaționale din fondul de informații primare;

Realizarea de sisteme informaționale ai căror parametrii constructivi și funcționali să le confere flexibilitate ridicată;

Principiul eficienței, care presupune o permanentă evaluare și comparare a efectelor calitative și cantitative ale unui sistem, costurile realizării și funcționării lui.

Sistemul informațional trebuie să satisfacă integral cerințele informaționale ale activității de management, dar nu oricum, ci în condițiile realizării unui echilibru optim între efectele sistemului informațional și valoarea resurselor informaționale alocate.

BIBLIOGRAFIE

Bătrâncea I., Analiza economică și financiară a societăților comerciale, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1996;

Bran P., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 1997;

Cristea H., Cosma D., Talpas I., Gestiunea financiară a întreprinderilor, Editura Mirton, Timișoara, 1998;

Feleagă ., Sisteme contabile comparate-Ed.a – 2- a, Editura Economică, București, 1999, Vol. 2 Norme contabile internaționale, – 2000;

Feleagă N., Controverse contabile, Editura Economică, 1996;

Feleagă N., Contabilitate aprofundată, Editura Economică, București, 1996;

Feleagă N., Ionașcu I., Tratat de contabilitate financiară, vol.1-2, Editura Economică, 1998;

Hada T., Indicatorii echilibrului financiar la societățile comerciale, Revista de Finanțe, Credit, Contabilitate, nr.6, 1996;

Ilie V., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, 1999;

Munteanu V., Contabilitatea financiară a întreprinderilor, Editura LUCMAN SERV București, 1999;

Popescu S., Oprișan F., Echilibrul financiar al întreprinderilor, Buletin Economic Legislativ, nr.4, Tribuna Economică, 1998;

Ristea M., Bilanțul în gestiunea patrimoniului, Editura Academiei, București, 1989;

Ristea M., Contabilitatea rezultatului întreprinderii, Editor Tribuna Economică, București, 1997;

Robu V., Georgescu N., Analiza economico financiară, Editura OMNIA UNI S.A.S.T.S.R.L. Brașov 2000;

Stancu I., Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderii, Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, 1997;

Stănescu C., Isfănescu A., Baicuși A., Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 1996;

Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed.IV, Editura Didactică și Pedagogică RA, București, 2004;

Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale;

Legea nr.82/1991, republicată în M.Of. Nr.20 din 20.01.2000;

Monitorul Oficial al României, Nr.85-Ordin 94, februarie 2001.