Analiza Migratiei Interne In Romania In Perioada 1990 2012

Diverse

Analiza Migratiei Interne In Romania In Perioada 1990 2012

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

MIGRAȚIA INTERNĂ A POPULAȚIEI ȘI A FORȚEI DE MUNCĂ.

ANALIZA MIGRAȚIEI INTERNE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990 – 2012.

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – PIAȚA MUNCII ȘI FENOMENUL MIGRAȚIONIST

1.1. Flexibilitatea pieței muncii

1.1.1. Abordări ale flexibilității muncii

1.1.2. Flexibilitatea salariilor

1.1.3. Avantaje, dezavantaje și bariere în calea flexibilității pieței muncii

1.2. Mobilitatea forței de muncă

1.2.1. Funcțiile mobilității

1.3. Migrația forței de muncă

1.3.1. Clasificarea migrației

1.4. Migrația internă

1.4.1. Teorii ale migrației interne

1.4.2. Modelarea economică a procesului de migrație

1.4.3. Decizia de a emigra

CAPITOLUL II – FACTORII DETERMINANȚI ȘI EFECTELE MIGRAȚIEI

2.1. Factorii și determinanții fenomenului migraționist

2.2. Efectele migrației

2.3. Modelul Harris – Todaro

CAPITOLUL III – ANALIZA MIGRAȚIEI INTERNE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990 – 2012

3.1. Contextul demografic și evoluția migrației

3.2. Fluxurile migrației interne

3.3. Sosirile cu domiciliul

3.4. Plecările cu domiciliul

3.5. Soldul schimbărilor de domiciliu

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Lucrarea de licență cu titlul ”Migrația internă a populației și a forței de muncă. Analiza migrației interne în România în perioada 1990 – 2012” este structurată în trei capitole și analizează migrația din punct de vedere a teoriilor ce stau la baza migrației, al elementelor declanșatoare și al efectelor economice, sociale și demografice pe care le produce.

Migrația internă presupune deplasarea teritorială a populației ce implică schimbarea domiciliului în interiorul granițelor unei țări, unei regiuni sau dintr-o regiune în alta, cele mai frecvente fiind migrațiile urban-rural și rural-urban. Fenomenul migraționist există încă din cele mai vechi timpuri și este prezent în toate țările lumii, cu precădere în statele slab dezvoltate din cauza insuficienței dezvoltării economiei și a nivelului scăzut de trai. Acest fenomen este studiat de specialiști din diverse domenii, fiecare analizându-l din mai multe perspective: demografice, sociologice, economice, politice.

Motivația alegerii temei a fost determinată de dorința de a afla de ce se deplasează populația, cum este luată decizia de a emigra, ce schimbări se produc în mediul economic, social și demografic ca urmare a deciziei de migrare.

Primul capitol al lucrării prezintă cadrul teoretic general al migrației și legătura dintre aceasta și piața muncii, mai exact aspecte legate de flexibilitatea forței de muncă. Tot aici sunt prezentate funcțiile și tipurile de migrație, iar ultima parte a acestui capitol prezintă teoriile migrației interne, modelarea economică a procesului de migrație la nivel macroeconomic și microeconomic, precum și decizia indivizilor de a migra.

În al doilea capitol, am evidențiat factorii determinanți ai migrației și efectele pe care le produce în economie și asupra regiunilor de origine și de destinație. În ultima parte, am prezentat modelul economic Harris-Todaro, model care analizează problemele legate de migrația rural-urban.

Capitolul trei al lucrării prezintă studiul de caz în care am decis să analizez evoluția migrației interne în România în perioada 1990 – 2012. Studiul de caz a fost realizat pe baza prelucrării datelor statistice furnizate de Institutul Național de Statistică și Anuarele Statistice ale României. În cadrul studiului, am prezentat cadrul general al migrației interne înainte de anul 1990 și am analizat fenomenul migraționist pentru perioada 1990 – 2012 în raport de stabilirile și plecările cu domiciliul pe medii de rezidență, pe regiuni, pe sexe, pe grupe vârstă și pe județe.

CAPITOLUL I – PIAȚA MUNCII ȘI FENOMENUL MIGRAȚIONIST

Flexibilitatea pieței muncii

Piața muncii reprezintă una dintre principalele componente ale economiei de piață și se întemeiază pe întâlnirea și confruntarea cererii de forță de muncă cu oferta de forță de muncă. Din confruntarea cererii cu oferta pe piața muncii, apare o zonă de echilibru, ceea ce numim ocuparea forței de muncă care poate fi înțeleasă la nivel global, pe sectoare și ramuri, profesii, vârstă, sex, etc.

Ca expresie a raporturilor dintre cerere și ofertă, piața muncii se desfășoară în două faze. Prima se manifestă pe ansamblul unei economii sau segmente mari de cerere și ofertă, determinate de particularitățile tehnico-economice ale activităților. În această fază, se formează condițiile generale de angajare ale salariaților, are loc conturarea principiilor ce acționează la stabilirea salariilor și tendința de stabilire a acestora la un nivel scăzut sau ridicat. A doua fază este premergătoare celei dintâi și constă în întâlnirea în termeni reali a cererii cu oferta de muncă, în funcție de condițiile concrete ale firmei și ale salariaților săi.

”Într-o piață a muncii dinamică și flexibilă, forța de muncă este capabilă să schimbe locurile de muncă relativ rapid, stimulând astfel crearea de locuri de muncă mai productive și dispariția celor mai puțin productive. Dinamismul pieței muncii contribuie la creșterea ratelor de ocupare, în timp ce barierele în calea ocupării formale mută angajații în sectoarele informale mai puțin productive sau chiar în inactivitate (Kuddo, 2009).”

Flexibilitatea presupune rapiditatea cu care piața forței de muncă răspunde șocurilor ce pot apărea în economie la un moment dat și este analizată printr-o triplă abordare: flexibilitatea salariilor, flexibilitatea timpului de muncă și mobilitatea lucrătorilor.

Din perspectiva angajatorului, nevoia de flexibilitate este percepută ca asigurarea unui flux adecvat de personal, corelat cu procesele tehnologice desfășurate, în condițiile realizării inovației ca principală sursă a competitivității. Din perspectiva angajatului, flexibilitatea este explicată prin mobilitatea lui pe piața muncii pentru a fi în măsură să își afirme pe deplin abilitățile sale, pentru a-și optimiza timpul liber și timpul de muncă, având ca scop final maximizarea bunăstării sale.

Flexibilitatea forței de muncă poate fi abordată la nivel microeconomic și macroeconomic.

La nivel microeconomic, flexibilitatea apare din lipsa unor reglementări clare ale întreprinderii privind forța de muncă, acestea putând stabili propriile salarii, programul de muncă sau modul de angajare și concediere a personalului.

La nivel macroeconomic, flexibilitatea pieței forței de muncă reprezintă viteza de ajustare la șocurile externe din economie, abilitatea forței de muncă de a reacționa la schimbările ce se produc pe această piață.

Abordări ale flexibilității muncii

În literatura de specialitate, flexibilitatea muncii a fost abordată în mai multe moduri, iar în continuare voi prezenta câteva aspecte ale acesteia în concepția mai multor autori.

Flexibilitatea pieței muncii privită sub patru aspecte:

Costul real al flexibilității forței de muncă la nivel larg al economiei;

Adaptabilitatea costurilor relative ale forței de muncă dincolo de profesii și întreprinderi;

Mobilitatea forței de muncă;

Flexibilitatea timpului și a programului de lucru.

Primele două reprezintă aspecte la nivel microeconomic și macroeconomic, în timp ce următoarele două se referă la adaptabilitatea din punct de vedere cantitativ și calitativ a ofertei de muncă și a utilizării forței de muncă. Spre exemplu, rigiditatea salariilor pentru ocuparea forței de muncă full-time ar putea duce la deschideri sporite spre munca part-time, crescând astfel flexibilitatea timpului de lucru și a programului.

Aspecte ale flexibilității muncii (Atkinson, 1984):

Flexibilitatea la nivel funcțional: permite angajaților îmbinarea aptitudinilor cu competențele, în sensul creșterii mobilității lor între diferite canale de producție. Pentru a atinge flexibilitatea funcțională, întreprinderile trebuie să organizeze training-uri pentru angajați, astfel încât aceștia să fie capabili să-și îndeplinească sarcinile. Abilitățile manageriale sunt în strânsă legătură cu crearea unei organizații flexibile, iar abilitățile salariaților sunt cele mai importante deoarece o organizație este la fel de flexibilă ca și angajații săi.

Flexibilitatea numerică: se referă la posibilitatea ca organizația să își poată adapta numărul de salariați, sporind sau reducând personalul în funcție de nevoi, pe baza preavizului. Variația numărului de angajați se poate realiza prin angajarea temporară a unor lucrători sau prin încheierea de contracte de muncă pe perioadă determinată. Flexibilitatea numerică este adesea legată de drepturile siguranței locului de muncă.

Flexibilitatea temporală: presupune adaptarea orelor de muncă astfel încât să se îndeplinească cerințele de producție. Aceasta poate include munca peste program sau alocarea inegală a orelor de muncă pe o perioadă de timp, în funcție de fluctuațiile de producție. Munca part-time ar putea fi, de asemenea, utilizată de către organizație pentru a face față cererii ridicate.

Flexibilitatea financiară: reflectă eforturile în folosul organizației de a reduce costurile cu forța de muncă, în scopul protejării profitabilității. Pentru a fi aplicată, necesită utilizarea parțială a flexibilității temporale împreună cu economisirea costurilor ce revin din ajustarea nivelurilor salariale pentru a reflecta performanța la nivel individual, de grup sau la nivel organizațional.

Un grup de specialiști, membri ai OECD, au identificat șase categorii ale flexibilității pieței muncii:

Costurile forței de muncă: evitarea mecanismelor, fie ele instituționale sau automatice, ar conduce la creșteri salariale mai mari decât creșterea productivității;

Condiții de angajare: construirea unei balanțe între dorința angajaților de a beneficia de siguranța locului de muncă și nevoia eficienței economice;

Practici și tipare de lucru: modificarea organizării muncii pentru a spori capacitatea de muncă și a crește nivelul aptitudinilor pentru asigurarea creșterii flexibilității în regimul timpului de lucru;

Reguli și regulamente: aplicarea regulilor și a regulamentelor într-o manieră rezonabilă și reevaluarea impactului direct și indirect al acestora, la intervale regulate de timp;

Mobilitatea: înlăturarea obstacolelor mobilității, precum reglementările pensiei netransferabile și rigiditatea pieței imobiliare;

Educație și formare profesională: îmbunătățirea școlarizării inițiale, consolidarea programelor de recalificare și mediatizarea importanței învățării pe tot parcursul vieții pentru o societate flexibilă.

Flexibilitatea salariilor

Flexibilitatea salariilor se referă la capacitatea salariilor reale de a se modifica pentru a elimina dezechilibrele dintre cererea și oferta de forță de muncă. Acest lucru poate fi privit prin expansiunea salarizării în funcție de performanță și regionalizarea primelor, pentru a reflecta diferențele dintre cererea și oferta de forță de muncă și de asemenea, variațiile în costurile regionale de trai.

Există patru teorii ale salariilor care explică de ce este mai benefic pentru firme să plătească un salariu superior celui de echilibru, astfel încât sa funcționeze mai eficient și să își crească profitul.

Dacă firma oferă salarii mai reduse angajaților, cei care dispun de performanțe ridicate și de un nivel ridicat de productivitate își vor căuta un alt loc de muncă. Aceștia vor părăsi firmele cu angajați slab calificați făcându-i astfel mai slab productivi.

Această teorie arată legătura dintre salarii și nutriție (hrană). Se spune că angajații care au un salariu mai mare își pot permite să mănânce mai sănătos, devenind astfel mai productivi.

Dacă firmele oferă lucrătorilor salarii mai ridicate sunt stimulați să nu-și caute alt loc de muncă. Și chiar dacă au acest stimulent, aceștia nu ar fi capabili să găsească același post cu același salariu în altă parte. Acest lucru reduce nevoia organizației de a pregăti și angaja mai mulți lucrători.

Cea de-a patra teorie se referă la bunăvoința angajaților de a munci din greu. Dacă firmele nu își motivează angajații prin plata ună un salariu superior celui de echilibru, astfel încât sa funcționeze mai eficient și să își crească profitul.

Dacă firma oferă salarii mai reduse angajaților, cei care dispun de performanțe ridicate și de un nivel ridicat de productivitate își vor căuta un alt loc de muncă. Aceștia vor părăsi firmele cu angajați slab calificați făcându-i astfel mai slab productivi.

Această teorie arată legătura dintre salarii și nutriție (hrană). Se spune că angajații care au un salariu mai mare își pot permite să mănânce mai sănătos, devenind astfel mai productivi.

Dacă firmele oferă lucrătorilor salarii mai ridicate sunt stimulați să nu-și caute alt loc de muncă. Și chiar dacă au acest stimulent, aceștia nu ar fi capabili să găsească același post cu același salariu în altă parte. Acest lucru reduce nevoia organizației de a pregăti și angaja mai mulți lucrători.

Cea de-a patra teorie se referă la bunăvoința angajaților de a munci din greu. Dacă firmele nu își motivează angajații prin plata unor salarii ridicate, aceștia nu vor munci la capacitate maximă, vor deveni delăsători și vor ajunge să fie concediați.

Avantaje, dezavantaje și bariere în calea flexibilității pieței muncii

Avantaje:

Economiștii neoclasici, consideră că flexibilitatea salariilor și flexibilitatea ocupării forței de muncă ajută la eliminarea rapidă a exceselor de cerere sau ofertă, astfel că economiile intră automat într-un echilibru pe termen lung al producției potențiale.

Îmbunătățirea mobilității ocupaționale conduce la un șomaj structural mai redus și la reducerea ratei naturale a șomajului

Flexibilitatea face ca economia britanică sa fie mai atractivă pentru investițiile străine

Economia poate răspunde rapid șocurilor externe generate de cerere sau ofertă deoarece salariile și ocuparea sunt mai flexibile

Dezavantaje:

Există temeri cu privire la formarea profesională a lucrătorilor cu contracte de muncă pe termen scurt

Schimbările frecvente ale locului de muncă pot fi tulburătoare pentru lucrători și familiile lor

Există temeri cu privire la legătura dintre flexibilitatea pieței muncii și a sărăciei relative din cauza reducerii negocierilor membrilor de sindicat și a numărului redus de salariați – puterea de negociere

Mulți oameni cu contracte de muncă pe termen scurt, nu primesc nicio pensie ocupațională

Bariere:

Salariul minim

Directiva Uniunii Europene privind orele de muncă

Drepturi privind sărbătorile, dreptul la concediu de maternitate și legile de sănătate și siguranță

Legile ocupării forței de muncă pentru protecția angajaților față de concedierile abuzive

Mobilitatea forței de muncă

Flexibilitatea pieței muncii este asigurată de mobilitatea lucrătorilor. Mobilitatea forței de muncă poate fi înțeleasă ca schimbarea locului de muncă/a profesiei dintr-un domeniu de activitate în altul dar și ca mobilitate spațială. Ambele sunt în strânsă legătură cu migrația deoarece principala motivație a fenomenului migratoriu o reprezintă căutarea locului de muncă.

”Din timpuri străvechi populația de pe glob a fost într-o continuă mișcare de-a lungul și de-a latul continentelor colonizând teorii, astfel absorbindu-se unele națiuni, creându-se altele noi, împletind culturi și rase diferite.

Dintotdeauna oamenii au fost în căutarea locului ideal de viață și muncă, fiind împinși spre țări străine de sărăcie și disperare, de speranțe și calcule diverse sau chiar de spiritul de aventură, încercând să-și găsească norocul sau măcar să-și schimbe existența într-un nou spațiu.”

Mobilitatea forței de muncă este condiția esențială pentru funcționarea eficientă a economiei și nu apare în mod întâmplător, aceasta fiind afectată de transformările economice, politice și sociale din diferite regiuni ale țării și din alte țări.

Mobilitatea forței de muncă poate fi analizată din perspectiva a patru dimensiuni: la nivel microeconomic (rotația angajaților), la nivel mezoeconomic (migrația în interiorul unei țări), la nivel macroeconomic (fluxurile migrației naționale ale unui stat) și la nivel internațional (migrația în afara granițelor unei țări).

Mobilitatea se poate realiza în plan teritorial sau profesional.

”Mobilitatea geografică (teritorială), numită și migrație, este efectuată fie sub forma schimbării domiciliului, a apropierii acestuia de locul de muncă (migrație), fie prin menținerea domiciliului și deplasarea la locul de muncă (navetism). În funcție de mediul în care sunt situate localitățile, mobilitatea teritorială poate fi: interrurală, interurbană sau între urban și rural. În funcție de durata și natura deplasărilor, există migrații definitive și temporare. La rândul ei mișcarea temporară poate lua forma migrației zilnice, sezoniere sau de weekend. Această formă de mobilitate conduce la reducerea dezechilibrelor dintre cerere și ofertă pe piața muncii și influnețează dezvoltarea economică.

Mobilitatea profesională este datorată apariției noilor tehnologii, a noilor descoperiri ale științei și tehnicii în diferite domenii, adică a progresului tehnic. Aceasta presupune schimbarea ocupației, prin trecerea de la o firmă la alta, schimbarea activității economice, schimbarea profesiei, a categoriei socio-profesionale, etc.”

Aceasta permite adaptarea forței de muncă la schimbările pieței muncii și influențează dezvoltarea profesională, astfel că, atât angajații cât și angajatorii vor investi mai mult în perfecționare, reorientare profesională, dezvoltare personală și profesională.

Funcțiile mobilității

Funcția de echilibru – presupune corelarea dimensiunilor forței de muncă cu dimensiunile sistemului productiv (numărul locurilor de muncă, structura profesională);

Funcția de asigurare a ocupării – o parte a foței de muncă devine disponibilă atunci când intervin modificări în sistemul productiv la nivel microeconomic sau macroeconomic;

Funcția de folosire eficientă a forței de muncă – asigură o mai bună ocupare, folosirea eficientă a factorului uman și concordanța dintre oferta și cererea de muncă;

Funcția de sporire a venitului național pe locuitor – dacă mobilitatea forței de muncă este inexistentă sau are loc în proporții insuficiente, excedentul sau deficitul coexistă, generând tensiuni sociale, importante pierderi de forță de muncă și de producție;

Funcția demografică – constă în faptul că deplasarea forței de muncă din zonele și județele excedentare către cele deficitare, contribuie nu numai la ocuparea deplină și utilizarea eficientă a forței de muncă, dar și la îmbunătățirea structurii pe vârste, la întinerirea populației.

Migrația forței de muncă

Migrația, ca formă a mobilității umane, reprezință deplasarea teritorială a populației în interiorul granițelor unei țări sau în afara acestora. Numeroasele forme ale mobilității au condus la o clasificare a acestora după mai multe criterii: scopul deplasării, distanța deplasării, durata deplasării.

Astfel, după aspectul teritorial distingem:

Migrația internă reprezintă sosirile (in-migrație) și plecările (out-migrație) de persoane care îsi schimbă domiciliul stabil în interiorul granițelor unui stat și pot fi în cadrul aceleași regiuni (intra-regionale) sau dintr-o regiune în alta (inter-regionale). Cele mai importante sunt migrațiile rural-urban, interurbane și migrațiile urban-rural.

Migrația externă (internațională) este reprezentată de mișcarea migratorie în afara granițelor unui stat, dintr-o țară în alta și este alcătuită din imigrație și emigrație. Migranții internaționali pot fi clasificați ca: imigranți legali, ilegali sau refugiați. Aceasta se poate desfășura dinspre statele dezvoltate către alte state dezvoltate, dinspre țările subdezvoltate către altele subdezvoltate, dar cea mai des întâlnită este migrația dinspre statele subdezvoltate către cele dezvoltate.

Clasificarea migrației

Migrația poate fi clasificată în mai multe moduri: speculativă – constă în căutarea unui loc de muncă în altă parte și contractuală reprezentată de găsirea unui loc de muncă în altă parte. Migrația speculativă face parte din procesul de căutare a unui loc de muncă, în timp ce migrația contractuală este rezultatul acestui proces.

Putem distinge și între migrația temporară și cea permanentă. Mișcarea migratorie temporară presupune deplasarea dintr-o locație în alta fără schimbarea domiciliului (studenți, lucrători sezonieri), în timp ce migrația permanentă implică schimbarea domiciului.

După modul de luare a deciziei distingem între migrație voluntară (din proprie inițiativă) și migrație forțată (are loc ca urmare a unor constrângeri, evenimente nedorite cum ar fi războaie, calamități naturale, conficte interne) și după gradul de extensie a migrației: migrație individuală (la nivel de individ, decizia și mijloacele de migrare sunt luate de fiecare persoană în parte și se realizează pe perioade mari de timp), de grup sau de masă (mișcarea unui număr mare de persoane generate de calamități naturale, conflicte interne violente și se realizează pe distanțe mici).

Migrația internă

”Migrația internă a fost definită la începutul anilor 1970 de Organizația Națiunilor Unite ca ”mutarea dintr-o zonă definită de migrație în alta făcută într-un anumit interval de timp și care presupune o schimbare a rezidenței”. Migrantul, la rândul său, a fost definit ca ”o persoană care și-a schimbat locul obișnuit de rezidență dintr-o zonă în alta (sau care s-a mutat pe o anumită distanță minimă) cel puțin o dată în intervalul de migrație”.

În România, migrația internă reprezintă schimbările de domiciliu în interiorul granițelor țării. Schimbarea domiciliului privește ”persoanele pentru care organele de poliție au înscris noul domiciliu în cartea de identitate și în fișa de evidență a persoanei… Nu sunt incluse schimbările de domiciliu în interiorul aceleași localități sau în același sector, și nici dintr-un sat în altul, în cadrul aceleași comune” dar sunt incluse ”schimbările de domiciliu dintr-un sector în altul al Municipiului București” (Anuarul Statistic al României, 2010).”

Teorii ale migrației interne

Teoria neoclasică a capitalului uman

Din această perspectivă, migrația este analizată prin prisma beneficiilor și costurilor investiției în capitalul uman. Migrația ca investiție în capitalul uman are efecte benefice atât pentru individ cât și pentru economie în ansamblu.

Migrația este considerată o investiție în capitalul uman, unde pentru a obține beneficii viitoare pe perioade mai mari de timp costurile sunt suportate la început. Dar, migrația nu are loc de fiecare dată când există posibilitatea unor câștiguri viitoare mai mari deoarece fenomenul migrator presupune anumite costuri ce trebuie luate în considerare și comparate cu câștigurile așteptate. Principalele costuri sunt: cheltuielile de transport, banii cheltuiți cu mutarea, pierderea beneficiilor de vechime la pensionare. Individul va alege sa emigreze atunci când valoarea așteptată este mai mare decât costurile suportate. În prezent, capitalul uman este mai valoros decât capitalul fizic, fiind în legătura directă cu educația parcursă și cu experiența acumulată, care pentru majoritatea ocupațiilor se pot încheia la 45-65 ani.

Teoria căutării (job-matching)

Spre deosebire de abordarea neoclasică care consideră că migrația se realizează înaintea găsirii unui loc de muncă în altă parte, această teorie susține că oamenii migrează după obținerea unei slujbe la destinație. Distanța parcursă este mai puțin importantă, iar migranții sunt influențați și de diferențele regionale. Înainte de luarea decizie de emigrare, migranții trebuie să se informeze cu privire la oportunitățile disponibile. Decizia de a emigra poate fi adoptată în două etape: decizia de a emigra sau nu, având în vedere costurile și decizia de a accepta un loc de muncă sau nu.

Teoria capitalului fizic

”Infrastructura fizică, odata creată este foarte greu de adaptat noilor timpuri. Creșterea rapidă a populației face ca, pe termen scurt și mediu, noua cerere pentru infrastructura fizică să poată fi satisfăcută cu oferta deja existentă. Infrastructura fizică este puțin modernă și, astfel necorespunzătoare stilului de viață și cererii actuale. Dificultatea ajustării acestui capital se datorează investițiilor imense și costului extrem de ridicat dacă ar fi ca această infrastructură să fie construită în altă parte.”

Teoria factorilor ”push-pull”

Migrația are la bază un proces de ”respingere-atracție”: condițiile nefavorabile din localitatea de domiciliu îi forțează pe oameni să plece (out-migreze), iar condițiile favorabile din localitatea de destinație atrag in-migranții. Printre factorii de respingere se numără job-urile insuficiente, oportunități și condiții de trai scăzute, foamete, tensiune politică. Factorii de atracție sunt reprezentați de oportunitățile și condițiile de trai mai bune, educație, asistență medicală de calitate, siguranță, libertate politică, climat favorabil.

Teoria keynesiană

Teoria keynesiană critică abordarea neoclasică, afirmând că oferta de muncă depinde și de salariul nominal nu doar de cel real. Această distincție a apăut din cauza diferitelor viziuni asupra rolului banilor în economie. Dacă în economia neoclasică banii sunt văzuți doar ca mijloc de schimb, în viziunea keynesiană banii sunt și mijloc de economisire. Astfel, migranții potențiali sunt atrași și de regiunile cu salarii nominale mai mari. În contextul acestei teorii, migrația absoarbe decalajele de șomaj.

Teoria rețelelor sociale

”Teoria rețelelor sociale constă în formarea de rețele de migranți ca urmare a unor fluxuri masive. Aceste rețele presupun legături interpersonale între populațiile din zonele de origine și cele de destinație consecință a rudeniei, prieteniei sau naționalității. Migranții ”vechi” (cunoscuți și drept cohorte de migranți) le asigură celor ”noi” informații despre piața de muncă locală, facilitățile existente, le oferă găzduire temporară, etc. (Fawcett, 1989).

Legăturile pot fi de două feluri: personale (familie sau prieteni) sau impersonale. Rolul jucat de fiecare dintre ele este diferit. Legăturile personale pot fi mai de folos în cazul migrației necalificate sau a migrației familiei; cele impersonale sunt de mai mare ajutor în cazul migrației calificate, în special a bărbaților (Bagchi, 2001).

Dacă ne raportăm la nivel micro, putem afirma că rețelele de migranți diminuează costurile migrației și sporesc probabilitatea de a găsi un loc de muncă, făcând ca migrația să fie rentabilă.”

Modelarea economică a procesului de migrație

Conform abordării la nivel macroeconomic, motivația migrării inter-regionale este dată de diferențele de venit și șomaj, iar conform abordării microeconomice, motivația este dată de câștigul anticipat.

Modelarea microeconomică face referire la decizia unei familii de a se muta sau a rămâne în localitatea de domiciliu. Dacă decide să migreze, trebuie să aleagă destinația din mai multe posibile, ținând cont de facilitățile destinației alese, deoarece se urmărește maximizarea utilității. Factorii care influențează decizia sunt caracteristicile individuale, ale familiilor și a locurilor de destinație.

Modelarea macroeconomică pune în evidență fluxurile migratoare agregate și relațiile ce se stabilesc între migrație și rata șomajului, rata de creștere economică, respectiv mărimea populației. Prin această abordare, migrația este privită ca un mecanism de echilibrare care reduce diferențele de șomaj și de venit/locuitor, mai ales în interiorul țării.

Decizia de a emigra

”Decizia de a emigra implică numeroase considerații legate de diferențele de venit, rata șomajului, gradul și formele protecției sociale, rata inflației, costul emigrării (informare, transport, instalare, cost psihologic) considerații pe baza cărora cuantificându-se avantajele bănești și nonbănești” și a unei analize cost-beneficiu, individul decide dacă migrează sau nu.

CAPITOLUL II – FACTORII DETERMINANȚI ȘI EFECTELE MIGRAȚIEI

Factorii și determinanții fenomenului migraționist

Migrația nu este un proces întâmplător, fiind afectată de modificările factorilor economici, sociali, politici, culturali din regiunile țării, din țară și din alte țări. Determinanții migrației pot fi subiectivi (veniturile, situația pe piața muncii, sexul, vârsta, nivelul de educație, absolvirea studiilor, intrarea pe piața muncii, statutul social, starea sănătății) și obiectivi (gradul de urbanizare, condițiile pieței muncii locale, distanța dintre regiuni, condițiile climatice și de mediu, impozitele și taxele locale).

”O direcție majoră de investigare în literatura de specialitate privind migrația și remitențele este orientată asupra sărăciei, privită ca factor explicativ principal al migrației. Skeldon demonstrează că sărăcia poate fi considerată drept cauza principală a migrației, susținând totodată că migrația cu scopul de a scăpa de sărăcie este probabil să se producă în primul rând în interiorul țării, deoarece cei mai săraci nu își pot permite costul și riscul migrației în străinătate (Skeldon, 2005). Migrația internă a primit mai puțină atenție în literatura dedicată migrației și dezvoltării, deși în multe țări a jucat un rol mai important decât migrația internațională. (DeWind, Haldway, 2005)”

”Factorii motivaționali ai fenomenului migraționist care ies cel mai mult în evidență sunt: acoperirea cererii de forță de muncă, obținerea unor venituri mai mari, mai stabile, a unor condiții de trai sau muncă superioare, a unei realizări profesionale, fuga de sărăcie, de foamete, de represalii politice, religioase, de violarea drepturilor omului, de conflicte regionale sau interne.”

La baza deciziei migratoare stau propriile motivații ale migrantului fiind influențat de anumiți factori din exterior care acționează în mod concertat sau diferit asupra acestuia, el acționând în circumstanțe specifice.

Acest fenomen este abordat atât de către economiști, cât și de către sociologi, demografi, analiști politici, psihologi, alte categorii de specialiști și poate fi analizat prin prisma a două perspective:

Perspectiva individuală – individul ca ființă umană rațională are dreptul de a decide și alege destinația de emigrare care îi asigură combinația optimă a elementelor motivaționale: costurile călătoriei, problema locului de muncă, siguranța personală, problema salariului, a condițiilor de trai. Individul privit drept ”capital uman” tinde să obțină din utilizarea investiției sale (calificare, educație, experiență) maximum de profit.

Perspectiva structurală – presupune luarea în considerare a condițiilor cărora indivizii dispuși să migreze trebuie să le facă față, influențându-le și determinându-le astfel decizia și în mod implicit viața.

Pornind de la aceste două perspective, sunt două categorii de factori ce determină migrația și îi îmbină pe cei de natură economică, socială, demografică, politică, etc:

Factori care îi ”împing” (push), îi forțează pe indivizi să emigreze, să-și părăsească domiciliul, regiunea de origine;

Factori care îi ”atrag” (pull), îi atrage pe indivizi spre anumite destinații, regiuni de imigrație.

Factorii de atragere sunt reprezentați de oportunitățile de angajare și veniturile potențiale ridicate în regiunea de destinație, în timp ce factorii de împingere sunt de obicei șomajul ridicat și câștigurile reduse în regiunile de origine.

Faptul că, structurile nu pot fi alcătuite decât din indivizi, care pot lua decizii numai în cadrul acestor structuri, decizii prin care se creează sau modifică cadrul economic, politic, cultural duce la intercondiționarea și interacțiunea dintre cele două perspective.

Astfel, factorii principali ai migrației sunt:

Unul dintre factorii structurali majori, cu importanță semnificativă privind motivarea migrației este reprezentat de decalajele regionale existente în interiorul țării. Prezența decalajelor duce la creșterea nivelului șomajului, scăderea cifrei de salarizare și accentuarea stării de sărăcie;

Un alt factor structural ce determină migrația este dezechilibrul demografic. Diferența între rata natalității și a mortalității are influență asupra dezvoltării economice și asupra decalajelor economice dintre țări, regiuni.

Există și un factor sistemic, numit strategia de supraviețuire a familiei. Corespunzător acestui factor, decizia de migrație nu mai este una individuală, ci este dictată de capul familiei care va distribui forța de muncă existentă în funcție de greutățile cu care se confruntă familia și de posibilitățile de care dispune pentru a reuși pe termen lung.

Migrația este de asemenea afectată de caracteristicile spațiale ale zonei de origine și destinație. Astfel, diferiții factori care determină fluxurile de migrație pot fi clasificați în patru categorii: variabile gravitaționale, variabile economice, varibile ale pieței forței de muncă, variabile de mediu.

Variabilele gravitaționale

Variabilele gravitaționale sunt distanța și mărimea populației, acestea formând baza modelului gravitațional. Evidențele empirice privind efectul pozitiv al mărimii populației asupra migrației interne este relevant pentru modelul gravitațional. Densitatea populației se poate transforma de multe ori într-un factor de ”împingere” decât într-un determinant atractiv. Distanța este considerată variabila explicativă fundamentală care substituie costurile de migrare, în plus disponibilitatea informațiilor privind zonele de destinație scade odată cu distanța.

Variabilele economice

Ravenstein (1885) consideră că nivelul activității economice constituie un important determinant al migrației. Majoritatea lucrărilor empirice încearcă să investigheze impactul anumitor variabile economice asupra migrației interne (Greenwood, 1997). Cea mai reprezentativă variabilă economică este produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc). Studiile empirice cu privire la migația internă, arată că există o relație pozitivă între venitul pe locuitor și migrația netă. Aceleași studii au demonstrat faptul că venitul pe angajat are un impact negativ asupra fluxului de migrație, o creștere a venitului având efect descurajator asupra fluxurilor migratorii.

Variabilele pieței forței de muncă

Aceste variabile fac referire la ratele de ocupare și șomaj, schimbarea condițiilor de muncă, etc. Studiile realizate cu privire la migrația inter-regională au arătat că ratele ridicate al șomajului în regiunea de origine îi împinge pe indivizi să migreze spre regiunile cu rate ale șomajului mai reduse.

Variabilele de mediu

Motivul pentru care indivizii decid să migreze dintr-o regiune în alta nu depinde doar de factorii economici. Alte variabile care afectează fluxurile de migrație internă sunt legate de

calitatea vieții, a nivelului de trai. Toți acești factori fac referire la siguranța publică, la serviciile sociale, la calitatea mediului, regimul politic, etc.

Factori efectivi și posibili ai migrației

Vârsta

este considerat cel mai important factor cauzal al migrației deoarece cu cât un individ este mai tânăr, cu atât dorința și posibilitățile de migrare sunt mai mari;

tinerii au o rentabilitate a investiției mai lungă și își pot recupera costurile migrației;

costurile psihologice sunt mai scăzute deoarece tinerii nu au relații puternice cu cei din jur care i-ar putea împiedica să plece.

Educația

dacă nivelul de educație este mai ridicat și posibilitatea de a migra crește;

absolvenții de studii universitare își caută locuri de muncă pe piețele regionale și naționale, iar prin analiză și evaluare își minimizează costurile;

studenții migrează la început pentru a studia la o anumită facultate din țară, acest lucru facilitându-le o altă mutare.

Diferențele salariale

între migrație și salarii are loc o relație pozitivă deoarece dacă salariul dintr-o regiune crește, atunci indivizii vor fi stimulați să rămână în locația respectivă și totodată fiind favorizată migrația;

raportându-ne la factorii de atracție si respingere, salariul mare din regiunea de destinație se consideră drept factor de atracție, în timp ce salariul redus din regiunea de origine constituie un factor de respingere.

Șomajul

rata ridicată a șomajului în localitatea de origine, determină populația să migreze; șomerii trebuie să evalueze posibilitățile găsirii unui loc de muncă în altă parte;

în vederea migrării trebuie să se țină cont și de ratele șomajului în localitatea de destinație – există tendința migrării persoanelor în căutarea unui loc de muncă către destinații cu rate ale șomajului mai mici decât media.

Alți factori

”calitatea vieții și a mediului de afaceri are un impact mai mare asupra deciziilor tinerilor bine pregătiți;

deținerea unei proprietăți imobiliare îngreunează plecarea prin intermediul costurilor de tranzacție pe care le implică;

politicile guvernamentale locale pot influența migrația:

ratele ridicate de impozitare a veniturilor personale care reduc venitul disponibil pot inhiba migrația

nivelurile ridicate ale cheltuielilor guvernamentale pot impulsiona in-migrația

politicile care atrag noi afaceri în zonă, pot favoriza in-migrația

acoperirea sindicală: existența unei voci reprezentative care să schimbe condițiile nefavorabile de muncă poate diminua migrația;

inflația: pe de o parte, proprietarii de locuințe beneficiază de pe urma creșterii inflației prin scăderea valorii reale a împrumuturilor ipotecare, stimulând astfel mobilitatea, pe de altă parte, creșterea generalizată a prețurilor debilitează economia în ansamblul său, îngreunând mobilitatea;

creșterea ratelor de dobândă la credite (nominale, reale) demotivează migrația;

facilități specifice fiecărei locații: numărul de spitale sau hoteluri pe locuitor, calitatea infrastructurii publice, a mediului înconjurător, condițiile de agrement și petrecere a timpului liber, condițiile climatice sau alte condiții care pot influența calitatea vieții. Acestea atrag multe firme care creează locuri de muncă ce devin atractive pentru potențialii migranți.”

Efectele migrației

Pornind de la faptul că migrația este mai răspândită în rândul tinerilor și a celor cu educație superioară, rezultă că out-migrația acestora împiedică dezvoltarea regiunilor sărace din care migrează, crescând presiunea migratorie.

Chiar dacă migrația are un impact favorabil asupra scăderii ratei șomajului, tinerii fiind categoriile cele mai afectate de șomaj, out-migrația produce efecte negative asupra echilibrului pieței muncii pentru anumite ocupații.

Regiunile de destinație pot întâmpina greutăți suplimentare în sistemele economice, sociale, etc., iar dacă acestea devin excedentare pot transforma atracția migratorie în presiune migratorie.

”Bentolila (2001) consideră că nivelurile joase ale migrației conduc la:

Persistența disparităților regionale: relația dintre șomaj și migrație este bidirecțională; șomajul descurajează migrația, iar dacă migranții provin din regiunile cu un șomaj ridicat și se îndreaptă către cele cu un șomaj redus, atunci se produce o convergență între regiuni în privința șomajului;

Schimbări în nivelurile de venit și șomaj: pe de o parte, o rată redusă a mobilității creează dezechilibru, și anume există locuri de muncă vacante în unele regiuni, iar șomerii din alte regiuni nu migrează pentru a le acoperi; producându-se un exces de cerere de muncă în primele regiuni și o reducere a presiunii șomajului asupra salariilor din ultimele regiuni, ceea ce conduce la un șomaj și la o inflație în creștere. Pe de altă, eliminarea slujbelor din sectoarele cu productivitate joasă împinge forța de muncă către sectoarele mai eficiente, și astfel, asistăm la o eficiență economică agregată mai scăzută și un venit național pe locuitor diminuat.”

De-a lungul timpului s-au efectuat mai multe studii, analize și cercetări despre impactul migrației asupra economiei, dar și implicațiile produse de aceasta în plan sociologic, demografic, psihologic, etc. Din analiza mai multor articole de specialitate privind efectele și consecințele migrației, voi preciza câteva dintre acestea.

Efecte pozitive:

În plan social, persoanele care migrează din mediul rural către orașe, vor obține calificări profesionale mai bune, vor acumula experiență și vor dezvolta abilități ce îi vor ajuta în obținerea unui nou job mai bun. Pe de altă parte, migranții vor avea un stil de viață mai bun datorită salariilor ridicate ce le va permite să beneficieze de o locuință mai bună, să mănânce mai sănătos și să beneficieze de o educație de mai bună calitate.

Raportându-ne la efectele economice, muncitorii care se mută la oraș trimit remitențe familiilor rămase în zonele de origine. Banii vor fi utilizați în zonele de origine și vor ajuta la creșterea veniturilor pentru cei din zona respectivă.

În plan demografic, migrația conduce la scăderea populației în zonele de emigrare și creează aglomerare și suprapopulare în orașe, în zonele de destinație. Dacă indivizii migrează, se va reduce rata șomajului în regiunea respectivă, însă cei rămași vor beneficia de mai multe resurse decât au nevoie.

Efecte negative:

Deoarece bărbații sunt cei care migrează cel mai des din sate la orașe, pe termen lung poate conduce la creșterea ratei divorțurilor, iar copiii rămași acasă vor avea de suferit deoarece tatăl nu participă la creșterea și dezvoltarea lor. Un alt efect negativ este cel al încetinirii creșterii economice în mediul rural deoarece bărbații pleacă la oraș pentru a munci și nu va mai avea cine lucra și întreține pământul, acesta se va degrada și nu va mai putea fi cultivat. Consecințele demografice sunt reprezentate de depopularea zonelor rurale și inegalitatea dintre sexe.

Am prezentat efectele migrației asupra regiunilor de origine dar să ne îndreptăm atenția și asupra efectelor pe care le produc migranții asupra regiunilor de destinație, la nivelul orașelor.

Ca beneficiu social putem vorbi despre diversitatea culturală. Indivizii aduc cu ei tradițiile din zonele din care provin și pot de exemplu să-și deschidă un restaurant unde să promoveze tradițiile și obiceiurile și să obțină veniturile pe care și le doresc.

Muncitorii sunt dornici să lucreze chiar dacă li se oferă salarii mici, au un program lung de lucru și trebuie să muncească din greu sau nu au siguranța locului de muncă. Astfel, angajatorii vor avea multe beneficii, vor obține profit cu cheltuieli reduse și vor contribui la creșterea economică. Un alt aspect este legat de mediu deoarece mai multă forță de muncă va conduce la creșterea și dezvoltarea muncii civile și a infrastructurii.

Migrarea spre orașe produce și efecte negative. Numărul mare al populației duce la suprapopularea orașelor, aglomerarea în transportul public dar și a anumitor servicii precum piața imobiliară, locuințele – construcția de noi imbobile va conduce la creșterea poluării.

În concluzie, migrația internă din zonele rurale în orașe are efecte pozitive și negative din punct de vedere economic, demografic, social și de mediu, atât în zonele de origine cât și în cele de destinație.

Modelul Harris – Todaro

Modelul Harris –Todaro este un model economic dezvoltat în 1970 de către John R. Harris și Michael Todaro, utilizat în economiile dezvoltate și de bunăstare pentru a explica problemele legate de migrația rural-urban. Principala ipoteză a modelului este că decizia de migrație se bazează mai degrabă, pe diferențele dintre venitul așteptat între zonele urbane și rurale decât pe diferențele de salarizare. Acest lucru presupune că migrația rural-urban în contextul unui șomaj urban ridicat este un proces rațional din punct de vedere economic, atât timp cât venitul urban așteptat depășește venitul rural așteptat.

Conform acestui model, există trei sectoare din care salariații pot face parte:

Sectorul rural caracterizat de salarii reduse dar flexibile, locuri de muncă stabile, deplină ocupare a forței de muncă, lipsa beneficiilor extrasalariale;

Sectorul urban informal diferă de primul sector prin instabilitatea locurilor de muncă și sub-ocupare;

Sectorul urban formal caracterizat de prezența salariilor mari și rigiditatea acestora la scădere, stabilitatea locurilor de muncă (însă acestea sunt limitate), existența beneficiilor extrasalariale și a oportunităților de promovare.

Premisele modelului:

Indivizii din sectorul urban formal beneficiază de salarii peste cel de echilibru datorită existenței puterii sindicale, a politicilor guvernamentale, a riscului de concediere și a sporirii efortului depus;

Cei din sectorul rural sau urban informal primesc salarii mai mici, ca rezultat al confruntării cererii cu oferta.

Astfel, productivitatea generală a muncii va scădea, se va produce aglomerarea urbană ca urmare a creșterii migrației dinspre sat spre oraș, iar în sectorul urban informal ocuparea va fi supradimensionată.

Modelul Todaro susține că la baza deciziei migratoare se află diferența de venit dintre mediul rural și cel urban, mai degrabă decât diferențele de venit dintre regiuni. Echilibrul este atins în momentul în care salariul urban așteptat va fi egal cu produsul marginal al muncii lucrătorului agricol. Modelul presupune că șomajul este inexistent în sectorul agricol. De asemenea, se presupune că producția agricolă din mediul rural și piața forței de muncă sunt perfect competitive. La echilibru, migrația între cele două medii nu are loc deoarece salariile din cele două regiuni sunt identice.

Concluzionând, migrația dinspre zonele rurale spre cele urbane va crește dacă: salariul urban va crește – crește venitul urban așteptat; scade productivitatea agricolă – reducându-se productivitatea marginală în agricultură și diminuând astfel venitul rural așteptat.

Problema migrației rural-urban este dată de aglomerarea urbană și de creșterea șomajului în mediul urban. Această situație apare din cauza faptului că ratele de migrație sunt mai mari decât ratele de creare de noi locuri de muncă, și astfel, se va produce o creștere neproductivă a ocupării în economia informală (subterană).

Limitarea modelului este cauzată de faptul că, se presupune că migranții sunt neutri la risc, adică sunt indiferenți în aceeași măsură de certitudinea venitului rural așteptat și de incertitudinea unui venit urban așteptat.

CAPITOLUL III – ANALIZA MIGRAȚIEI INTERNE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990 – 2012

Contextul demografic și evoluția migrației

Conform Recensământului populației din 2011, populația stabilă a României era de 20.121.641 persoane, iar în 2012 populația estimată a României era de 21.316.420 persoane. La 1 ianuarie 2012, în mediul urban locuiau 11.7 milioane de persoane, reprezentând peste jumătate din populația țării, iar în mediul rural locuiau 9.6 milioane de persoane reprezentând 45% din populația țării.

În trimestrul III din 2013, populația totală era de 21 267 mii locuitori, populația activă reprezenta 10 162 mii persoane și populația ocupată 9 450 mii persoane. Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15 – 64 ani) a crescut cu 0.2 puncte procentuale față de cea înregistrată în aceeași perioadă a anului trecut, reprezentând 61%.

Figura nr. 1 Participarea populației la forța de muncă, pe sexe și medii, în trimestrul III 2013.

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de INSS (Comunicat de presă, nr. 309 din 20 decembrie 2013).

Din graficul prezentat, observăm că bărbații dețin o pondere mai mare în populația activă decât femeile. Dacă facem referire la mediile de rezidență, în mediul urban populația activă și inactivă sunt mai mari decât în mediul rural.

Evoluția migrației interne în România

Migrația internă a luat naștere ca urmare a diferențelor existente între regiunile și comunitățile țării, din punct de vedere economic, social, cultural și a înregistrat intensități mai mari sau mai mici în funcție de perioada în care s-a desfășurat.

În perioada 1938 – 1948, mișcarea migratorie înregistra o creștere permanentă, îndeosebi migrația populației în vărstă de muncă dinspre zonele rurale către orașe.

După anul 1948 are loc o intensificare a migrației de la sate la orașe și din județele cu profil agrar către cele cu profil industrial, datorită industrializării și a urbanizării.

Perioada 1972 – 1982, a reprezentat maximul migratoriu produs în anii postbelici – explozie a mobilității teritoriale, mai ales a fluxurilor rural-urban. S-a înregistrat plecarea masivă a populației rurale către orașe pentru a obține locuri de muncă mai bine remunerate, în industrie, construcții, învățământ, etc.

În perioada 1983 – 1989, din cauza recesiunii economice are loc o reducere a proceselor migratorii interne, în 1985 și 1989 înregistrându-se cele mai joase praguri ale migrației interne comparativ cu începutul anilor 1970.

După căderea comunismului (1989), migrația a început să se intensifice în 1990 înregistrându-se cele mai semnificative shimbări de domiciliu. La începutul anilor 1990 migrația se realiza inter-județean, urmând ca în 1992 migrația intra-județeană să crească.

Fluxurile migrației interne

Pentru o mai bună evidențiere a migrației după anii 1990, am realizat următorul grafic:

Figura nr. 2 Ratele de migrație la nivel național.

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor din Anuarul Statistic al României.

Figura nr. 2 prezintă evoluția fluxurilor migrației interne în perioada 1990 – 2012, pe rate la 1000 locuitori. După 1989, datorită reglementărilor legislative ce au permis libera circulație a persoanelor și libertatea schimbării domiciliului, migrația internă în România s-a intensificat, în anul 1990 înregistrându-se cea mai mare rată a migrației de 33.9‰. Această evoluție a fost caracteristică doar anului 1990, în perioada 1991 – 2000 mobilitatea teritorială a scăzut, înregistrând valori între 10.6‰ și 13.4‰, cea mai mică rată fiind de 10.6‰ în anul 1993. După anul 2001, migrația este în creștere cu o ușoară scădere în 2005 (12.6‰) și depășind cu puțin 17‰ în perioadele de creștere economică. Declanșarea crizei economice la nivel mondial în 2008, a condus la o scădere a migrației interne în primul an de recesiune – 15.4‰ în 2009, însă contrar perioadei de recesiune dorința populației de a-și schimba domiciliul a crescut, în anul 2010 înregistrându-se un flux migrator de 21.4‰ cea mai mare valoare după anul 1990. În 2011 rata migrației a scăzut la 15.2‰, urmând ca în 2012 să ajungă la 17.5‰.

Figura nr. 3 Structura fluxurilor migrației interne cu schimbarea domiciliului în perioada 1990 – 2012 (%).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de INSS.

În anul 1990 și 1991, 69.8% respectiv 50.3% din volumul migrației interne a revenit fluxului rural – urban, fluxul din mediul rural spre mediul urban constituind principala direcție a mobilității teritoriale până în anul 1996 când ponderea migrației în acest sens a scăzut la 24.7%. Primii doi ani după ieșirea din comunism, migrația rural – urban a avut o evoluție ridicată datorită schimbărilor din acea perioadă și a dorinței populației de ”a trăi la oraș”. Începând din 1997 fluxurile de migrație se inversează, astfel mișcarea populației dinspre zonele urbane către cele rurale se intensifică, crescând de la 26.8% în 1997 până la 33.8% în anul 2000. În următorii 12 ani, până în 2012, fluxurile de migrație rural – urban și urban – rural, prezintă o fluctuație redusă având o pondere în jur de 20%, respectiv 30%.

Sosirile cu domiciliul

Figura nr. 4 Stabiliri de domiciliu pe sexe în perioada 1990 – 2012 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

Observăm că în perioada analizată, fluxurile migratorii sunt dominate de migrația populației feminine. Exceptând anul 1990, când migrația avea valori ridicate, în următorii ani, sosirile atât la femei cât și la bărbați sunt reduse comparativ cu anul 1990, însă au o tendință de creștere, media stabilirilor de domiciliu a femeilor în totalul persoanelor migrante fiind de 54.8% și doar 45.1% ponderea în rândul bărbaților. În 2010 s-a înregistrat cel mai mare număr de stabiliri de domiciliu atât la populația feminină cât și la cea masculină. De asemenea, putem remarca faptul că tot în anul 2010 s-a înregistrat cea mai mare diferență între sexe a populației ce și-a stabilit domiciliul pe teritoriul țării, ponderea femeilor în total fiind de 54.9% și a bărbaților de 45.1%.

Figura nr. 5 Stabiliri de domiciliu pe medii de rezidență în perioada 1990 – 2012 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

Distribuția pe medii de rezidență a sosirilor în anul 1990, arată că marea majoritate a migranților s-au orientat către mediul urban, astfel că 88% din totalul migranților au decis să se stabilească în mediul urban, în timp ce doar 12% din persoanele care și-au schimbat domiciliul au preferat mediul rural. În perioada 1991 – 1996, volumul de migranți din mediul urban a rămas în continuare superior celui din zona rurală, urmând ca după 1997 mediul rural să devină mai atractiv pentru migranți, iar în perioadele de creștere economică (2007 și 2008) peste 52% din populația migrantă s-a îndreptat către mediul rural. În anul 2012, numărul sosirilor în ambele medii de rezidență este mai redus comparativ cu anul 2010, însă mediul rural rămâne atractiv pentru cei care își schimbă domiciliul în detrimentul zonei urbane.

În funcție de repartizarea pe grupe de vârstă a sosirilor migranților prin schimbarea domiciliului (figura nr. 6), se remarcă faptul că tinerii cu vârste cuprinse între 20 și 29 ani sunt mai dispuși să-și schimbe domiciliul față de persoanele cu vârste peste 40 de ani. Dorința de schimbare a domiciliului la persoanele vârstnice este mai redusă în comparație cu populația tânără care prezintă o mobilitate mai mare. De asemenea, putem observa că migrația la persoanele sub 19 ani este mai mare decât la persoanele cu vârsta de peste 40 ani, fapt datorat migrației ridicate a familiilor tinere care conduce la sporirea mobilității teritoriale a copiilor.

Figura nr. 6 Stabiliri de domiciliu pe grupe de vârstă în anii 1990, 2000, 2005, 2010 și 2012 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

Figura nr. 7 Structura sosirilor cu domiciliul pe regiuni de dezvoltare în perioada 1990 – 2012 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

Analiza migrației interne în România din perspectiva regiunilor de dezvoltare, evidențiază faptul că populația migrează către regiunile cu grad ridicat de dezvoltare economică (centre urbane mari, zone puternic industrializate, oportunități de muncă, câștiguri salariale mari, etc) sau spre zone rurale. Așa cum se observă în figura de mai sus, regiunile în care sosesc cei mai mulți migranți sunt regiunea București-Ilfov, fiind cea mai dezvoltată regiune a țării și regiunea Nord-Est, regiune mai slab dezvoltată în care populația se îndreaptă către zonele rurale ale regiunii. Astfel, în perioada analizată 1990 – 2012, există diferențe mici între sosirile migranților dintre cele două regiuni, ponderea sosirilor fiecărei regiuni (București-Ilfov, Nord-Est) în total fiind în jur de 16%. Cu o pondere de 13.6%, respectiv 14.5% în totalul sosirilor, regiunile Sud-Est și Sud-Muntenia sunt și ele destinații preferate pentru populația ce dorește să-și schimbe domiciliul. La polul opus, cel mai mic număr de sosiri cu schimbare de domiciliu s-a înregistrat în regiunile Nord-Vest și Vest, care au înregistrat o pondere în total de 10.9% fiecare. În cele patru regiuni cu un volum redus de sosiri s-au stabilit 44.3% din populația ce și-a schimbat domiciliul în perioada 1990 – 2012.

Distribuția pe județe a stabilirilor de domiciliu (figura nr. 8 și nr. 9) evidențiază faptul că populația se orientează către centrele urbane, către orașele mari și dezvoltate. Municipiul București este un pol de atracție a populației ce dorește să-și schimbe domiciliul datorită potențialului economic pe care îl oferă. Exceptând capitala, în județele Timiș, Constanța și Brașov se stabilesc cei mai mulți indivizi în anul 1990. În anul 1990, populația își stabilea domiciliul mai mult în mediul urban datorită schimbărilor din acea perioadă (explozia migrației din mediul rural către orașe).

Și în anul 2012, Municipiul București rămâne pe primul loc în preferințele migranților însă cu o valoare mult mai mică decât în anul 1990 (164 758 persoane), 47 850 de persoane își stabilesc domiciliul în capitală în 2012. Topul județele privind sosirile cu domiciliul este compus din județele Iași, Timiș, Ilfov, Constanța și Cluj. Observăm că în anul 2012, migrația cu schimbarea domiciliului s-a realizat cu precădere spre zonele rurale.

Figura nr. 8 Stabiliri cu domiciliul pe județe și medii de rezidență în anul 1990 (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de INSS.

Figura nr. 9 Stabiliri cu domiciliul pe județe și medii de rezidență în anul 2012 (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de INSS.

Plecările cu domiciliul

Figura nr. 10 Plecările cu domiciliul pe sexe în perioada 1990 – 2012 (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de INSS.

De-a lungul perioadei analizate, se observă că populația feminină este cea mai activă din punct de vedere a mobilității teritoriale. În anul 1990, s-a înregistrat cel mai mare volum al migrației atât la populația feminină, cât și masculină. În următorii ani plecările cu domiciliul sunt mai reduse decât în 1990 și înregistrează o tendință de creștere și nu există diferențe semnificative între sexe. Cel mai mare volum al plecărilor cu domiciliul s-a înregistrat în anul 2010 și se observă o diferență mai mare între sexe, mișcarea populației feminine fiind de asemenea mai mare decât cea în rândul bărbaților – 54.9% din totalul migranților erau femei.

Figura nr. 11 Plecări cu domiciliul pe medii de rezidență în perioada 1990 – 2012 (număr de persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de INSS.

Distribuția plecărilor pe medii de rezidență prezentată în figura nr. 11, reflectă faptul că în 1990 migrația se realiza în mare măsură dinspre mediul rural către urban, 78.3% din totalul migranților plecând către orașe. Această tendință se păstrează până în anul 1996 când fluxul se inversează și ponderea în total a celor care pleacă din mediul urban (50.8%) o depășește pe cea a mediului rural. În următoarea perioadă, plecările din urban sunt mai mari decât plecările din mediul rural, în anul 2010 înregistrându-se cel mai mare volum al plecărilor, 59.6% din totalul migranților plecând din mediul urban. În anul 2012, 60.5% din totalul migranților au decis să părăsească mediul urban.

Figura nr. 12 Plecările cu domiciliul pe grupe de vârstă în anii 1990, 2000, 2005, 2010 și 2012 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

Privind repartizarea pe grupe de vârstă a plecărilor se poate observa că persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 și 29 ani, precum și copiii sub 15 ani migrează cel mai mult iar la polul opus se află populația vârstnică. Persoanele sub 19 ani prezintă un interes mai ridcat de a pleca din zona de reședință comparativ cu persoanele de peste 40 ani.

Figura nr. 13 Structura plecărilor cu domiciliul pe regiuni de dezvoltare în perioada 1990 – 2012 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

Analizând migrația internă din România în raport de regiunile de dezvoltare observăm că populația pleacă din zonele slab dezvoltate sau din zonele urbane care se află în declin. Astfel, regiunile din care pleacă cele mai multe persoane sunt regiunea Nord-Est – cea mai săracă regiunie din țară și regiunea București-Ilfov – deoarece prezintă un grad ridicat de urbanizare și este cea mai dezvoltată.

În perioada analizată, 1990 – 2012, 18.6% din totalul migranților au plecat din regiunea Nord-Est și 13.3% din totalul plecărilor s-au înregistrat în regiunea București-Ilfov. Și din regiunile Sud-Est și Sud-Muntenia au plecat multe persoane, 13.8% din totalul plecărilor s-au înregistrat în Sud-Est, respectiv 15.5% în Sud-Muntenia. Celelalte patru regiuni dețin o pondere în totalul plecărilor de 43.3%, de-a lungul perioadei analizate. Regiunea Centru deține cea mai mică pondere a plecărilor cu domiciliul în cei 22 ani analizați, de 8.5% din total.

Figura nr. 14 Plecări cu domiciliul pe județe și medii de rezidență în anul 1990 (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor INSS.

Figura nr. 15 Plecări cu domiciliul pe județe și medii de rezidență în anul 2012 (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor INSS.

Figurile prezentate anterior (nr. 14 și 15) reflectă distribuția pe județe și medii de rezidență a plecărilor cu domiciliul în anul 1990 și 2012. Se observă că populația pleacă cu domiciliul din unele centre urbane orientându-se către alte zone ale țării.

Dacă în 1990, polul de atracție al migrației era Municipiul București, în 2012 populația pleca din această zonă datorită gradului ridicat de urbanizare. În 1990, județele din care plecau fluxurile de migrație erau Iași, Dolj, Galați, Constanța și Bacău, din mediul rural.

În anul 2012, populația pleca mai mult din mediul urban, județele cele mai afectate de plecarea populației fiind: Iași, Constanța, Prahova, Argeș, Bacău.

Soldul schimbărilor de domiciliu

Figura nr. 16 Soldul schimbărilor de domiciliu pe regiuni în perioada 1991 – 2012 (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de INSS.

Figura de mai sus prezintă evoluția soldului migrator pe regiuni de dezvoltare în perioada 1991 – 2012 și putem observa că populația se îndreaptă spre zonele cu un grad de dezvoltare economică ridicat sau spre zonele rurale.

De-a lungul perioadei analizate, regiunile București-Ilfov și Vest au înregistrat solduri cu valori pozitive și au cea mai mare valoare pe toată perioadă analizată. Regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia și Sud-Vest Oltenia prezintă solduri negative în toți anii, în ultima perioadă cele mai mari valori ale soldurilor negative înregistrându-se în Nord-Est și Sud-Vest Oltenia.

În regiunile Nord-Vest și Centru, soldul se modifică trecând de la valori negative la valori pozitive. De asemenea, regiunea Centru a trecut de la valori pozitive mari în anul 1991 la un sold aproape zero în 2012.

Analiza soldului schimbărilor de domiciliu imediat după ieșirea din comunism (figura nr. 17), datorită dezindustrializării și a restructurărilor economice populația a migrat către centrele industriale și marile orașe. Astfel, marile centre urbane au fost atractive și destinații favorite ale migranților – județele Timiș, Constanța și Brașov au înregistrat cele mai mari solduri pozitive în mediul urban. Mediul rural din acea perioadă a înregistrat solduri negative, foarte puține județe înregistrând solduri negative în mediul urban (Alba, Călărași, Giurgiu).

Soldul schimbărilor de domiciliu din anul 2012 (figura nr. 18), arată că populația s-a îndreptat spre mediul rural, destinațiile favorite fiind județele Ilfov, Cluj, Timiș și Iași ce înregistrează solduri pozitive mari. Soldurile negative mari din mediul urban confirmă declinul unor centre urbane – județele Olt, Hunedoara, Dolj și Bacău. Polul de atracție al migranților în 2012 îl reprezintă județul Ilfov, datorită potențialului economic pe care îl oferă și a poziționării acestuia în imediata vecinătate a Municipiului București, acesta fiind atractiv atât pentru mediul urban cât și rural – numărul celor ce își stabilesc domiciliul în acest județ fiind semnficativ.

Figura nr. 17 Soldul schimbărilor de domiciliu pe județe și medii în anul 1990 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

Figura nr. 18 Soldul schimbărilor de domiciliu pe județe și medii în anul 2012 (număr persoane).

Sursa: bază de date TEMPO (INSS), prelucrare proprie.

CONCLUZII

Obiectul central al lucrării l-a constituit studierea fenomenului migrației interne în România cu scopul de a identifica evoluția acestuia în timp și spațiu pe parcursul celor 22 de ani analizați. Studiul de caz s-a bazat pe analiza datelor statistice prezentate de Institutul Național de Statistică și Anuarele Statistice ale României.

În urma realizării studiului de caz, am observat că migrația internă în România a avut o evoluție oscilantă, de intensități mai mici sau mai mari în funcție de perioadă. Migrația se realizează în două sensuri de sosire (in-migrație) și de plecare (out-migrație) și pot fi inter-regionale sau intra-regionale. Mobilitatea teritorială se desfășoară sub formă de fluxuri și pot fi: din rural în urban, din urban în rural, din rural în rural și din urban în urban.

Din analiza fluxurilor de migrație am observat că anul 1990 a fost anul exploziei migrației, fluxul rural-urban fiind foarte mare deoarece populația și-a părăsit domiciliul din mediul rural în favoarea mediului urban. Factorul determinant l-a constituit cu siguranță componenta administrativ-juridică ce a permis schimbarea domiciliului, deoarece până în 1989 migrația spre orașe era controlată de sistemul comunist și odată cu schimbarea regimului au fost ridicate și restricțiile. Libera circulație a persoanelor și libertatea schimbării domiciliului dobândită după anul 1989 a condus la un număr de 786 471 persoane ce și-au schimbat domiciliul.

Începând cu anul 1997 direcția de migrație este cea urban-rurală datorită factorilor economici și politici administrativi. Populația din zona urbană este afectată de restructurarea economică, iar pierderea locurilor de muncă, costul ridicat al nivelului de trai au condus la inversarea fluxului de migrație. La orientarea populației către sate a contribuit și retrocedarea terenurilor confiscate în perioada comunistă, iar proprietarii acestora au preferat să se mute în zona rurală unde posibilitățile de trai erau mai ridicate și practicând agricultura de subzistență. În ultima perioadă putem lua în calcul și alți factori cum ar fi suprapopularea urbană, poluarea din orașe, modernizarea căilor de comunicație în zonele rurale, lipsa terenurilor și a banilor pentru construcția unor noi locuințe, interesul tot mai crescut al populației pentru natură și ”evadarea” din agitația centrelor urbane.

Din analiza rezultatelor se mai pot evidenția următoarele: femeile au migrat mai mult decât bărbații; populația tânără (20 – 34 ani) au fost cei mai activ, cei peste 40 ani deplasându-se cel mai puțin; regiunile București- Ilfov și Vest au înregistrat solduri pozitive pe întreaga perioadă, iar regiunea Nord-Est numai solduri negative; destinațiile preferate au fost Municipiul București, Timiș, Constanța și Brașov.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI:

[1]. Adumitrăcesei, I.D.; Niculescu, N.G., Piața forței de muncă: Teorie și practică economică contemporană, Editura Tehnica, Chișinău, 1995;

[2]. Borjas, J. George, Labor Economics, Editura McGraw.HiIVlrwin, 2005;

[3]. Constantin, Daniela-Luminița (ș.a.), Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială, Editura ASE, București, 2002;

[4]. Ghiță, Simona, Statistica resurselor de muncă, Editura Meteor Press, București, 2005;

[5]. Grigore, Liliana, Piața muncii pe plan mondial: teorii, realități și perspective, Editura Lumina Lex, 2000;

[6]. Grigore,Liliana, Probleme specifice în domeniul pieței muncii pe plan mondial, Editura Lumina Lex, 2000;

[7]. Roman, Monica (dir. proiect), Efectele migrației forței de muncă și ale modificărilor structurilor demografice asupra dinamicii economice, Bucuresti, ASE, 2011;

[8]. Tiiu, Paas (s.a.), Labour market flexibility and migration in the baltic states: macro evidences, Editura Tartu, 2003;

STUDII:

[9]. Ailenei, Dorel, (dir. Proiect), Realizarea unor scenarii privind pierderile de forță de muncă și capital uman ale Romaniei, București, 2009;

[10]. Bunea, Daniela, O abordare regională a migrației forței de muncă, București, 2012;

[11]. Bunea, Daniela, Determinants of Internal Migration in Romania, A Microeconomic Analysis Using a Social Survey, în: “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series Volume XII, Issue 1 /2012;

[12]. Suditu, Bogdan, Alexandru (coord.), Perspectivele politicii de migrație în contextul demografic actual din România, în: Studii de Strategie și Politici (SPOS) 2012, Institutul European din România, București, 2013;

ARTICOLE:

[13]. Ailenei, Dorel și Bunea, Daniela, Labour market flexibility in term of internal migration;

[14]. Friedrich, Klau și Axel, Mittelstadt, Labour market flexibility;

[15]. Jason, Long (Colby College) & Joseph, Ferrie (Northwestern University), Labour Mobility, Oxford Encyclopedia of Economic History;

[16]. Ivan, Etzo, Internal migration: a review of the literature, 2008;

[17]. Lucas, E.B Robert, Internal migration in developing countries, în: Handbook of Population and Family Economics, 1997;

[18]. Manolo, Abella, Effects of Labour Mobility: An Analysis of Recent International Development Literature, în: The International Indigenous Policy Journal, vol. 4 (3), 2013;

[19]. Petre, Ioana, Migrația internă și satul românesc, Institutul de Sociologie al Academiei Romane, http://strategia.ncsd.ro/docs/comentarii/ip-mi.pdf;

[20]. Priya, Deshingkar și Sven, Grimm, Voluntary internal migration an update, Overseas Development Institute, 2004;

[21]. Riley, Geoff, Flexible Labour Markets, 2012, http://tutor2u.net/economics/revision-notes/a2-macro-flexible-labour-markets.html;

[22]. Sarantinos, Vlasios, Flexibility in the workplace: What happens to commitment?, în: Journal of Business and Public Affairs, Vol. I, 2007;

[23]. Șerban, Andreea Claudia, Politici publice care țintesc rigiditățile pieței forței de muncă, http://store.ectap.ro/articole/831_ro.pdf

[24]. http://www.scientificjournals.org/journals2007/articles/1159.pdf;

SITE-URI:

[25]. http://www.scientificjournals.org/

[26]. http://www.ectap.ro/

[27]. http://www.ideas.repec.org/

[28].http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/REZULTATE-DEFINITIVE-RPL_2011.pdf

[29]. http://www.insse.ro/cms/

[30]. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/somaj/somaj_IIIr_13.pdf

[31]. http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania%20in%20cifre%202013_ro.pdf

[32]. https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo2&lang=ro&context=12

[33]. http://www.ectap.ro/modern-gravity-models-of-internal-migrationthe-case-of-romania-daniela -bunea/a714/

[34]. http://www.econport.org/content/handbook/Unemployment/Efficiency.html

[35]. http://en.wikipedia.org/wiki/Harris%E2%80%93Todaro_model

ANEXE

ANEXA 1 Structura fluxurilor migratiei interne urbane si rurale, determinate de schimbarea domiciliului (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 2 Structura fluxurilor migratiei interne urbane si rurale, determinate de schimbarea domiciliului (rate la 1000 locuitori).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 3 Stabiliri de domiciliu pe medii si sexe (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 4 Stabiliri de domiciliu pe medii si grupe de varsta (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 5 Stabiliri de domiciliu pe macroregiuni și regiuni de dezvoltare (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 6 Stabiliri de domiciliu pe județe (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 7 Plecări cu domiciliul pe medii și sexe (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 8 Plecări cu domiciliul pe medii și grupe de vârstă (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 9 Plecări cu domiciliul pe macroregiuni și regiuni de dezvoltare (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 10 Plecări cu domiciliul pe județe (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 11 Soldul schimbărilor de domiciliu pe macroregiuni și regiuni de dezvoltare (număr persoane).

Sursa: prelucrare proprie pe baza informațiilor din baza de date TEMPO (INSS) și Anuarele Statistice ale României.

ANEXA 12 Soldul schimbărilor de domiciliu pe județe (număr persoane).