Analiza Mediului de Afaceri International

Capitolul I. Noțiuni teoretice

1.1 Strategia de afaceri

Strategia de afaceri reprezintă organizarea la unitatea de afaceri sau la nivel de produs și presupune îmbunătățirea poziției competitive a serviciilor sau produselor firmei în industria specifică sau segmentul de piață deservit de unitatea de afaceri. Strategiile de afaceri sun formate din: strategii competitive și de cooperare.

Strategia este o acțiune pe care o desfășoară managerii pentru a atinge unul sau mai multe dintre obiectivele organizației. Strategia mai poate fi, definită și ca un set generale de direcții pentru întreprindere și diversele sale componente pentru atingerea situației dorite în viitor.

O strategie se mai referă la integrarea activităților organizatorice și de utilizare și alocare a resurselor limitate în cadrul mediului organizațional, în așa fel încât să îndeplinească actualele obiective. În timpul planificări unei strategii, este important să se ia în considerare faptul că deciziile nu sunt luate într-un vid și că orice act luată de o firmă este posibil să fie îndeplinite de către o reacție la aceste afectate, clineți, concurenți, angajați sau furnizori.

Strategia mai poate fi definită ca și cunoaștere a obiectivelor, incertitudinea de evenimente și mai trebuie să se ia în considerare comportamentul real sau probabil al altora. Strategia este într-o organizație planul de decizie care prezintă scopurile și obiectivele sale, reduce politicile cheie și planuri pentru atingerea obiectivelor acestora.

Caracteristicile strategiei

Strategia este semnificativă, pentru că nu este posibil să se prevadă viitorul. Fără o prevedere perfectă, companiile trebuie să fie pregătite pentru a face față evenimentelor neprevăzute care constituie mediul de afaceri.

Strategia cu evoluțiile pe termen lung, mai de preferat decât operațiunile de rutină, adică se ocupă cu o probabilitate de noi produse sau inovații, piețe noi, sau noi metode de producții, care urmează să se dezvolte în viitor.

Strategia este creată pentru a avea în vedere comportamentul probabil al concurenților și a clienților. Acea strategie care se ocupă cu angajații vor prezice comportamentul angajatului.

Strategia este o foaie de parcurs bine definită a unei organizații. Aceasta definește misiunea de ansamblu, viziunea și direcția unei organizații. Obiectivul unei strategii este de a maximiza punctele forte ale unei organizații și de a reduce punctele forte ale concurenților.

1.3 Perspectiva globală a economiei

Principala problemă de dezbătut în acțiunea unei corporații multinaționale pe piața mondială este legată de motivațiile care stau la baza acestei expansiuni, respectiv de elementele acelea pe care le consideră a fi în interesul dezvoltării globale a firmei. De fapt, la nivelul corporațiilor se află o singură soluție strategică, care se poate aplica în toate țările: extinderea pe noi piețe și creșterea organizației. Răspunsul la provocarea aceasta este dat de felul în care managerii operează cu resursele financiare, umane, tehnologice, etc. în așa fel încât, extinderea aceasta să nu intre în conflict cu interesele firmei mamă și cu ale țărilor de origine și celor primitoare de filiale.

Mania expansiunii prin diferite forme, de la export, joint-venture, acordarea de licențe, până la unități de producție, fuziuni, achiziții, a cuprins întreaga planetă, care este stimulată și de noua regionalizare economică a lumii.

Dacă anii 1980 au fost caracterizații de conștientizarea înțelesului și potențialului pieței americane și europene, în ani 1990 s-au produs schimbări rapide în țările din Europa de Est și Centrală, aceasta exprimând transformări politice și economice, da a ajuns și la rate de creștere economică foarte mari. Acești toți factori au determinat interesul corporațiilor multinaționale pentru anumite piețe și țări, în special pentru indentificarea unor oportunități de piață și avantaje. Măsura în care afacerile lor se vor deplasa că trebuie mediul internațional va fi condiționată, în mare parte, de structura prezentată a afacerii.

Anii 1990 au adus o continuare a globalizării afacerilor. Perspectiva aceasta globala reprezintă o luptă continuă între America, Asia de Est și Europa, pentru supremația în afaceri la nivel mondial.

Fenomenul de integrare europeană a stimulat multe companii să analizeze potențialul strategic pan-european. Decizia din 1986 de a crea o piață europeană unică, care astăzi a îmbrăcat forma Uniunii Europene a adus un mediu de afaceri schimbat total. Standardele de producție aveau să fie armonizate, taxele vamale și barierele netarifare au fost desființate și s-a liberalizat circulația forței de muncă și a bunurilor.

Pentru companiile multinationale care sunt prezente pe piața europeană, schimbările acestea au reprezentat o provocare. Pe lângă necesitatea de coordonare a strategiei de management și a tacticilor de marketing (mixul de marketing) în Europa, s-a pus problema care ar fi structura organizatorică cea mai potrivită pentru implementarea schimbărilor. Legislația noua presupunea existența unei conduceri centralizate pentru filiale naționale, în scopul înlăturării diferențelor naționale, în ceea ce privește numele mărcii, design-ul produselor și promoțiile. Fabricile mai mici din anumite țări trebuiau închise pentru a se înființa unități de producție cu o capacitate mai mare. Pentru multe companii transnaționale, schimbarea a adus beneficii prin înlăturarea strategiilor de management depășite.

Văzută din orice perspectivă, piața nord americană ( SUA, Canada, Mexic ) are un potențial enorm. Cu o populație de peste 350 de milioane de locuitori, cu unul dintre cele mai mari venituri pe cap de locuitori din lume, cu o varietate de segmente etnice, cu o populație eterogenă, această regiune poate oferi oportunități pentru companiile globale. În afara unora situați ( unele produse agricole, oțelul și segmentul de îmbrăcăminte ) zona s-ar putea considera ce mai deschisă piață din lume, poziționându-se ca una dintre cele mai competitive piețe din lume pentru multe produse.

Economiile asiatice au cunoscut nivele înalte ale ratei de creștere economică de-a lungul anilor 1980 și 1990, în ciuda crizei care a lovit anumite țări din această regiune în jurul anilor 1997. Deși Japonia rămâne o putere economică dominantă în această regiune, a crescut și succesul economiilor “tigru” cum sunt Coreea de Sud, Hong Kong ( în ciuda reintegrării în China în 1997) Singapore, Taiwan și Malaysia. Mai mult, China se dezvolta rapid și atrage investiții străine directe, atât din SUA, cât și din Europa. Japonia în ciuda crizei economice din 1990, ea rămâne o piață principală, competitivitatea companiilor și produselor japoneze pe piețele externe fiind recunoscută.

Diferențele în dezvoltarea economică pe piețele asiatice sunt încă destul de mari, ceea ce face ca implementarea strategiilor globale de dezvoltare să fie încă prematură. Cu toate acestea, blocurile comerciale, oferă un punct de pornire pentru strategiile pan-asiatice. Din cauza distanțelor foarte mari dintre orașele Asiei, activitățile industriale și piețele tind să se concentreze în jurul punctelor nodale ale transportului regional, unde capitalul, materiile prime și forța de muncă specializată se unesc.

O trăsătură care a marcat ani 1990 a fost rata crescută a schimbărilor din mediul de afaceri global și mediul european. Acest lucru a dus la o tulburare în mediile de afaceri, cu consecințe directe asupra multor companii care au trebuit să facă schimbări strategice radicale pentru a-și păstra avantajul competitiv pe piața pe care operau. Așadar asistăm la schimbări importante la nivelul structurii companiilor – s-a restrâns scara ierarhică, s-au adaptat structuri descentralizate și s-a trecut la o formă de organizare mai flexibilă.

Dintr-un studiu realizat de S. Hymer și R. Rowthorn asupra corporațiilor multinaționale, prin care se analizează rolul pe care îl joacă în economia mondială acestea, rezultă foarte clar diferențele de opnie între zona americană și cea europeană, diferențe date de perspectiva celor două culturi.

Penetrând piețele externe străine, în special dacă pentrarea se realizează prin investiții străine direct, s-ar putea spune că firmele multinaționale inhibă creșterea firmelor naționale, exportând profiturile și astfel reducând nivelul de producție și a angajărilor în industria afectată. Lipsa consensului în literatura de specialtate asupra acestui aspect reflectă mai exact varietatea contextelor în care parte cărora funcționează și imposibilitatea de a clasifica companiile gigantice în șabloane clasice.

Contribuțiile lui P. Krugman la teoria comerțului internațional au vizat și comportamentul firmelor transnaționale. Teoria comerțui strategic consideră modul în care firmele se comportă ca factori cheie în rezultat. Cu cât unele organizații sunt mai mari, mai puternice și mai independente, cu atât mai mare este nevoia de a folosi modele strategii și ,, ale jocului ” pentru a analiza comportamentul firmei.

În timp ce criticii antiglobalizare acuză companiile globale că exploatează muncitorii din țările lumii a treia, aceste firme continuă să exploreze noi oportunități de afaceri în țările sărace.

1.4 Analiza mediului de afaceri internațional

Datorită schimbărilor fundamentale care au avut loc în ultimii ani, companiile au început să conștientizeze necesitatea analizei mediului internațional în care operează, în special dacă firma dorește să se extindă dincolo de granițele naționale. Acest proces de analiză a intrat în atenția managerilor datorită dezvoltării pieței unice europene, a tendințelor de integrare regională, precum și a oportunităților pe care aceste dezvoltări le aduc pentru corporațiile transnaționale. Pe lângă acest lucru, dezvoltarea fenomenului de globalizare a determinat companiile să cerceteze piețe din America și Asia și să ia în considerare impactul lor asupra mediului de afaceri. Pe baza elementelor rezultate din aceste analize, companiile pot evita mai multe probleme care ar putea să apară ca urmare a intrării pe o piață nouă.

Cunoașterea mediului de afaceri, a pieței naționale, regionale sau internaționale, a pieței pe care dorește să se extindă, va ajuta compania să adopte o poziție proactivă și să-și ajusteze strategiile, pentru a valorifica avantajul competitiv în fața rivalilor săi și să aibă succes pe piața internațională.

Pentru o companie, analiza mediului de afaceri presupune identificarea factorilor care ar putea prezenta amenințări sau oportunități pentru acea companie, astfel încât ea să-și poată ajusta în mod corespunzător strategiile. Dacă o companie nu sesizează schimbările din mediul ei de afaceri, există riscul ca strategia ei să nu fie relevantă pentru stadiul afacerii și astfel, va fi nevoie de schimbări dramatice ale strategiei pentru a o duce înapoi firma în poziția inițiala.

Majoritatea companiilor sunt conștiente de factorii care se schimbă în mediul lor național, dar efectele acestor schimbări externe devin și mai importante atunci când compania ia în considerare posibilitatea de a se muta într-un mediu de afaceri nou, extinzându-se într-o alta țară .

Impactul factorilor de mediu asupra strategiilor manageriale

Primul aspect care trebuie luat în calcul se referă la factorii economici, care au o importanță critică pentru afaceri. Unul dintre cei mai importanți factori, este starea economiei țării respective, dacă economia intră în faza de recesiune sau în faza de creștere. Dacă economia națională arată rate de creștere scăzute în comparație cu alte economii, acest lucru ar putea acționa ca un stimulent pentru corporațiile multinaționale de a investi în alte țări. Politica economică a guvernului ar trebui și ea luata în considerare, la fel ca și indicatorii economici principali – inflația, șomajul, nivelul salariilor, rata de schimb valutar și rata dobânzii. Acești factori vor avea implicații strategice pentru toate afacerile: o rată mare a dobânzii va afecta costul finanțării pentru companie; dacă nivelul salariilor este mare acest lucru va afecta costul resurselor umane; variațiile ratei de schimb valutar poate afecta costul materiilor prime și a prețurilor pentru export.

Factorii politici pot avea un impact puternic asupra mediului companiei, în ceea ce privește natura politică a guvernului ce se află la putere, dar și în ceea ce privește natura politică a guvernului ce se află la putere, dar și în ceea ce privește legislația statului respectiv. În cazul unor schimbări de politică guvernamentală, acestea vor conduce la o nouă legislație sau la anularea anumitor legi, lucru care poate fi semnificativ pentru o companie. La un nivel mai general, schimbările politice pot duce la instabilitate economică sai socială. Majoritatea companiilor multinaționale monitorizează legislația, care ar putea afecta operațiunile lor. În timp ce compania poate fi conștientă de schimbările legislative care o afectează pe plan național, va trebui să studieze amănunțit în cazul în care plănuiește să se extindă într-o altă țară.

Factorii sociali vor avea și ei o importanță majoră, aceștia pot include probleme precum mobilitatea socială, diferite stiluri de viață, atitudinea față de flexibilitate, tradiții și atitudinea consumatorilor. Domeniul inclus la factorii sociali sunt trendurile demografice. Informațiile demografice au o disponibilitate crescută și astfel descoperirea creșterii populației sau structurii populației poate duce la sublinierea oportunităților de afaceri.

Când o companie decide să se stabilească într-o țară atunci o serie de aspecte legate de resursele umane captează atenția acesteia. Unul dintre aspectele de luat în calcul va fi disponibilitatea forței de muncă. Mai important pentru companie ar putea fi nivelul de calificare al forței de muncă și abilitatea companiei de a atrage calificările necesare operațiunilor ei.

Costul forței de muncă va trebui luat în calcul, în special dacă compania dorește să pornească o afacere ce necesita mulți angajați, sau dacă va avea nevoie de un nivel de calificare înalt al forței de muncă. Un alt aspect important este productivitatea muncii, cu alte cuvinte, forța de muncă cu un cost ridicat nu este o piedică dacă există un nivel înalt de productivitate, pentru că, în final, acest lucru va reduce costurile.

Un domeniu de importanță crescândă pentru companiile multinaționale este cel al culturilor naționale, și implicit al diferențelor culturale. Companiile au nevoie de o comunicare eficientă între diferite părți ale organizației sau au nevoie ca membrii organizației ( membrii din țări diferite ) să lucreze în echipă. Compania va trebui să decidă dacă va angaja manageri seniori din țara de proveniență ( expatriați) sau va angaja manageri din țara unde dorește să investească. Primul va menține o bună comunicare cu sediul central și filiala, dar cel de-al doilea ar putea ajuta compania să înțeleagă mai bine atitudinea clienților, a forței de munca și a managementului. Uneori companiile iau decizia strategică de a adopta o anumită limbă ca limba oficială a companiei.

Hofstede a folosit patru criterii pentru a caracteriza cultura națională: distanța față de putere (prin care se analizează relațiile de putere, prezentând aspecte cum ar fi atitudinea subordonaților față de dezacordul cu un superior sau cât sunt de importante ierarhiile în organizație), gradul de evitare al riscului (dacă gradul de evitare al riscului este scăzut, atunci există o mai mare înclinare către asumarea de riscuri și o mai mare aprobare a situațiilor ambigue, un grad înalt de evitare al riscului presupune că managerii vor trebui să dea indicații clare, existând o rezistență la schimbare), individualismul (se referă la preferința pentru un comportament individual vs comportament colectiv, bazat pe grup), masculin vs feminin (care scoate în evidență diferența dintre obiectivele ocupaționale sau de lucru ( masculi ) și obiectivele personale (feminin). Trompenaars, continuând munca lui Hofstede, a identificat șapte dimensiuni ale unei culturi. Unele dintre dimensiuni sunt similare cu cele ale lui Hofstede, dar în plus au fost identificate culturi cu relații neutre vs culturii cu relații afective, care reflectă cum sunt exprimate emoțiile în diferite țări, criteriul specific vs difuz care reflectă măsura în care viața privată este diferită față de viața în organizație.

Factorii tehnologici au importanță pentru majoritatea afacerilor, fie că au legătură cu tehnologia informațională (IT), care este de importanță critică pentru industria serviciilor, fie cu tehnologia de fabricație, caz în care dezvoltarea de noi produse sau procese poate fi de importanță majoră când dă unei companii avantaj competitiv asupra rivalilor ei .

Dintre toți factorii, tehnologia este probabil factorul cu cea mai mică importanță pentru companie când se ia în calcul potențialul mediului unei țării; în primul rând, din cauză că tehnologia este un fenomen global și apoi pentru că ar putea exista doar puține diferențe între piețele și industriile dezvoltate.

Este clar că potențialul enorm pe care îl au anumite țări și piețe va constitui întotdeauna o provocare pentru aceste companii globale. Cu toate acestea, presiunile sociale și economice îndreaptă competitorii internaționali în două direcții opuse. Pe de o parte, o serie de presiuni de natură economică încurajează managerii să-și considere operațiunile pe care le derulează în diferite țări ca părți ale unui ansamblu a cărui coordonare trebuie să fie realizată în scopul eficientizării globale a operațiunilor. Pe de altă parte, managerii filialelor firmei situate în țările gazdă sunt supuși unor presiuni sociale care îi determină să fie receptivi la circumstanțele specifice de natură culturală și politică ale piețelor respective.

1.5 Promovarea industriei prin măsuri protecționiste

Protejarea industriei prelucrătoare

Deși există dubii cu privire la susținerea industriilor infantile, multe țări, mai puțin dezvoltate, au văzut în această susținere în această susținere un motiv întemeiat prin care să sprijine dezvoltarea industriilor prelucrătoare. În principal, un asemenea suport poate fi asigurat printr-o varietate de metode: de exemplu, țările pot aplica subvenții pentru produsele industriale în general, sau pot să se concentreze asupra subvențiilor pentru exportul unor produse prelucrate care ei le consideră a fi dezvoltate. Cu toate acestea, în majoritatea țărilor mai puțin dezvoltate, strategia de bază pentru industrializare este aceea de a dezvolta industriile orientate spre piața internă prin folosirea restricțiilor de comerț cum ar fi taxele sau impozitele pentru a încuraja înlocuirea produselor din import cu cele autohtone. Această strategie, este cunoscută sub numele de ”strategia industrializării în vederea înlocuirii importurilor”.

Substituirea importurilor a fost adesea aleasă ca o strategie de industrializare din motive economico-politice mai în locul susținerii creșterii exporturilor. Pentru început, până în anii 1970 multe țări mai puțin dezvoltate erau sceptice cu privire la posibilitatea exportării produselor prelucrate. Ele considerau industrializarea ca un fapt necesar pentru înlocuirea importurilor.

Anii 1950 și 1960 au dezvăluit marele avantaj al industrializării în vederea substituirii importurilor. Țările slab dezvoltate au început în mod sistematic să protejeze industriile prin anumite stagii cum ar fi industria alimentară și cea constructoare de mașini. În țările mai mari, dar slab dezvoltate, produsele autohtone au înlocuit aproape în totalitate produsele de consum importate (chiar dacă prelucrarea era făcută de companii străine multinaționale).

Protecția acordată industriilor ce folosesc tehnologii înalt calificate

Teoria politicii comerțului internațional ca și teoria comerțului însăși are o tradiție de lungă durată în ce privește studiul său.

Pentru început, în 1980 a apărut un nou set de argumente sofisticate pentru intervenția guvernelor în comerț. Acestea s-au concentrat pe industriile care folosesc tehnologiile de vârf.

În al doilea rând în anul 1990 s-a iscat o discuție aprinsă în jurul efectelor creșterii comerțului internațional asupra forței de muncă din țările mai puțin dezvoltate și asupra faptului dacă înțelegerile de comerț ar trebui să includă standarde pentru rata salariilor și condițiile de muncă.

Subvenționarea industriilor ce folosesc tehnologii avansate trebuie făcută și aplicată sub un control strict.

Cu toate că industriile ce folosesc tehnologii avansate produc probabil alte beneficii sociale din cauza cunoștințelor pe care le generează, nu există un motiv pentru a subvenționa angajarea salariaților din compartimentele administrative din industriile ce folosesc tehnologii avansate. Pe de alte parte, răsturnările și inovațiile tehnologice au loc în unele cazuri și în industrii care nu sunt în majoritate bazate pe tehnologii avansate. Un principiu general este acela că atât comerțul cât și politica industrială ar trebui orientate asupra activităților în care apar dezechilibre ale pieței. Politicile ar trebui să subvenționeze generația de cunoștințe pe care firma nu o poate adopta. Un set general de subvenții pentru industrii în care acest tip de cunoștințe sunt generate reprezintă un instrument destul de uzat.

Nivelul subvenției pentru tehnologiile înalte depinde de răspunsurile la o problemă empirică: cât de important este cantitativ argumentul orientării tehnologice în direcția industriilor avansate.

1.6 Politica comercială strategică

Politica strategică reprezintă încercarea unui stat de a schimba circumstanțele strategice internaționale în avantajul oligopolurilor de pe piața internă. Apelând la protecționism, statul urmărește să asigure pentru firmele naționale o parte mai mare de piață. Deoarece și alte țări pot influența competiția de pe piața internațională, politica comercială și relațiile de schimb se definesc prin interacțiunea strategică.

În condițiile existenței unei controverse susținute în legătură cu dimensionarea și semnificația politicii comerciale strategice, încercarea din partea statului de a modifica regimul comercial în vederea ameliorării poziției pe piață a firmelor naționale în scopul creșterii profiturilor, are o semnificație sporită subliniată de factori precum dinamica avantajului comparativ, apariția corporațiilor multinaționale și importanța amplificată a competiției oligopoliste în relațiile internaționale.

Un mediu strategic este compus dintr-un număr relativ mic de agenți economici; într-o astfel de piață imperfectă, agenții economici puternici pot influența semnificativ rezultatele. Ca urmare, guvernele trebuie să urmărească și să încerce să influențeze acțiunile și reacțiile previzibile ale altor țări. Astfel, modelul liberal al concurenței formate dintr-o infinitate de participanți, în care consumatorii și producătorii individuali sunt considerați aceia care fixează prețul, iar statul nu influențează piața, se dovedește mai puțin relevant în unele sectoare ale economiei, mai ales în cele în din sfera tehnologiilor înalte.

O piață oligopolistă formată din firme de mari dimensiuni permite obținerea unor profituri suplimentare și mobilitatea acestora. Această situație determina guvernele să sprijine agenții economici din țară și să desfășoare politici comerciale care să orienteze profiturile spre firmele naționale.

Avantajele teoriei comerțului strategic sunt:

politică națională activă poate atrage avantajele create de o situație comercială oligopolistă;

statul poate dezvolta politici care să ofere avantaje economice de scară și profituri similare firmelor naționale;

statul intervine în politica comercială deoarece inovațiile tehnologice au devenit un factor major în concurența internațională; cunoștințele generate de un sector pot fi utile altor sectoare și crește nivelul tehnologic al acestora.

Cu toate ca statele au încercat dintotdeauna să sprijine firmele naționale, acum au la dispoziție tactici noi, precum blocarea accesului pe piețele interne (care le permite obținerea unei poziții puternice în stabilirea avantajului competitiv), subvențiile pentru reducerea costurilor și creșterea cotei de piață și a profiturilor firmei naționale), susținerea cercetării-dezvoltării prin unități mixte care aduc firmei naționale avantaje din ce în ce mai mari.În astfel de situații, protecția oferită pieței naționale oferă posibilitatea obținerii economiilor de scara și să-și crească eficiența. Tactica „protecției față de import și promovării exportului” a fost practicată de Japonia și multe țări recent industrializate pentru protejarea industriei la începuturile ei și de a atrage refuzul accesului pe piață al producătorilor străini, mai ales americani, până când „producția japoneză va atinge costul și nivelurile de calitate internaționale”. Odată ajunse aici, firmele japoneze au început să exporte pe piețele lumii, deschizând piața națională (de exemplu, cazul industriei automobilelor, electronicii, etc.).

1.7 Consecințele protecționismului

Consecințele protecționismului sunt generate de problema precum: sensul și întinderea protecției (la nivel de ramuri sau de economie națională), nivelul protecției (care trebuie să fie invers proporțional cu întinderea protecției pentru ca efectul să fie protejarea agenților autohtoni pentru a suporta concurența străină), durata protecției (până ce agenții autohtoni ating nivelul competitivității externe) și orientarea protecției (spre anumite elemente ale economiei care sunt vitale satisfacerii nevoilor interne).

Efecte negative:

Cu toate că este costisitor din punct de vedere economic, protecționismul este un principalul fenomen care caracterizează comerțul internațional având ca și consecințe altele:

creșterea prețurilor prin creșterea costurilor de import (ca urmare a acordului multifibre prețurile la produsele textile au crescut cu 20-40%);

costul suplimentar determinat de necesitatea pieței interne de a substitui importurile;

scăderea competitivității produselor autohtone prin renunțarea la tehnologi

reducerea potențialului economic al țării prin reorientarea producției spre produse mai puțin eficiente, dar viabile pe piață datorită protecției oferite;

creșterea inflației datorită creșterii prețurilor de import;

costul măsurilor protecționiste (pentru salvarea unor locuri de muncă) este mai mare de cele mai multe ori decât mărimea salariilor muncitorilor

Chiar dacă măsurile protecționiste implică costuri ridicate și nu se renunță la protecție din motive de securitate națională, pentru susținerea industriilor tinere, menținerea unei concurențe puternice pe piața externă, neacordarea de protecție poate genera o serie de costuri mai puțin vizibile.

Efecte pozitive:

Efectele favorabile ale protecționismului asupra unor ramuri interne sau asupra economiei naționale sunt obținute în condiții limitate.

Una dintre aceste condiții este ca durata protecției să fie scurtă, cu alte cuvinte să fie utilizate măsuri temporare de protecție pentru ca agenții economici autohtoni să poată obține profituri suplimentare necesare îmbunătățirii competitivității față de agenții economice străini. Oportunitatea redobândirii competitivității este condiționată de capacitatea ramurilor protejate ca după o anumită perioadă de timp să poată face față în mod independent concurenței externe și de posibilitatea recuperării costurilor generate de măsurile de protecție a ramurilor vizate după redresarea acestora.

O altă condiție este cea care permite reducerea dimensiunilor ramurilor afectate de concurența străină pentru evitarea unor costuri suplimentare cu forța de muncă ocupată în aceste ramuri, dând posibilitatea realocării forței de muncă în economie într-o manieră care să nu afecteze întregul demers al reajustării structurale. Ca urmare, se reduc costurile recalificării forței de muncă dislocate, reducându-se și fondul necesar plății indemnizației de șomaj, se reduc costurile investițiilor suplimentare necesare absorbției de către alte ramuri a forței de muncă dislocate de ramurile presate de concurența străină, precum și costurile necesare combaterii efectelor psihologice ale șomajului.

Dacă costurile alocării protecției pentru unele ramuri inferioare costurilor generate de acceptarea neîngrădită a concurenței externe în ramurile respective, atunci protecția se justifică.