Analiza Masurii Controlului Judiciar

INTRODUCERE

Garantarea libertății și siguranței persoanei este consacrată ca principiu fundamental, mai întâi în tratatele și convențiile internaționale ratificate de Romania, dar și în legislația internă cum ar fi Constituția Romaniei ce prevede în art. 23 alin. 1 că “libertatea și siguranța persoanei sunt inviolabile”, precum și Codul de Procedură Penală ce subliniază în art. 9 alin. (1) că “În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță” și alin. (2) “Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.”

Astfel Declarația Universală a Drepturilor Omului, dispune în art. 9 că “nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar”, iar Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice cuprinde reglementări detaliate în art. 9 parag. 1-5 privind libertatea persoanei.

De asemenea, prin intermediul art. 9 alin. (2) Cod Procedură Penală, se instituie caracterul excepțional al luării oricărei măsuri privative sau restrictive de libertate. Prin acest text, practic, nivelul de protecție al libertății individuale realizat prin normele procesuale penale devine superior atât standardelor constituționale, cât și dispozițiilor cu rang de principiu cuprinse în instrumentele juridice internaționale menționate.

De cele mai multe ori, controlul judiciar va fi, pentru inculpat, o agravare a situației sale, el fiind pus sub control după ce inițial nu avea nicio restricție, iar nu o atenuare, cum era în toate cazurile în sistemul vechiului Cod. Se poate spune că instituția își atenuează drastic caracterul pronunțat de beneficiu, în favoarea caracterului de restricție. Dacă în vechea reglementare controlul judiciar îi succeda arestului, acum el, după cum se poate preconiza, de regulă îi va preceda acestuia, dacă sunt încălcate obligațiile stabilite.

Noul cod de procedură nu a mai menținut procedura admiterii în principiu a liberării provizorii sub cele două forme ale sale, în mare parte deoarece a renunțat la condițiile formale ale vechii reglementări, la limita maximă de pedeapsă și la condițiile negative prevăzute de vechiul art. 160². Potrivit vechii dispoziții, “liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.” Pentru a stabili situațiile în care liberarea se putea acorda, se raționa per a contrario.

O eroare frecvent întâlnită în practica judiciară a instanțelor sub vechea reglementare, care pare a fi lămurită în prezent, a fost aceea prin care instanțele, analizând o cerere de liberare sub control judiciar sau pe cauțiune, făceau o analiză a cazurilor de arestare preventivă prevăzute de art. 148 C. pr. pen., iar în situația în care constatau că acestea subzistă, respingeau cererea, fără a face o analiză a condițiilor prevăzute de art. 160². Se făcea deseori această confuzie între situația revocării arestului preventiv și aceea a acordării liberării provizorii. În mod just ar fi trebuit procedat la analiza stării de arest, iar dacă aceasta se impunea în continuare, cererea nu trebuia respinsă de plano, ci ar fi trebuit analizate separat condițiile liberării.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI CU CARACTER INTRODUCTIV

1.1Rolul principiului garantării libertății persoanei în procesul penal

Consacrată ca principiu fundamental, inviolabilitatea persoanei constă în dreptul fiecărui om de a fi și a se putea comporta liber, atingerea acestor atribute putând fi făcută numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Acest principiu fundamental al procesului penal, prevăzut de Constituție, Convenția europeană și de Codul de procedură penală, potrivit căruia în cursul procesului penal nicio persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată în alt mod de libertate și nici supusă vreunei forme de restrângere a libertății.

Constituția României, revizuită în octombrie 2003, a consacrat, în art. 23, libertatea individuală, arătând că „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Reținerea nu poate depăși 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal.

În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.

În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.

Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.

Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege.

Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune".

în literatura juridică de specialitate s-a făcut, pe bună dreptate, precizarea că textul constituțional vizează două noțiuni distincte: libertatea individuală și siguranța persoanei.

Astfel, prin libertate individuală este necesar a se înțelege libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi ținută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reținută, arestată sau deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi1.

În același timp, legiuitorul constituant a avut în vedere, prin consacrarea sintagmei siguranța persoanei, ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și a legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale2.

Desigur că actuala redactare constituțională a prevederilor care garantează libertatea individuală în România vădește preocuparea pentru protecția deosebită a persoanei și, în aceiași timp, aliniază normele juridice în această materie la cele de același profil din legislațiile statelor democratice.

Cu toate acestea, după părerea noastră, dispozițiile constituționale cuprinse în art. 23 sunt, în parte, prea mult detaliate și se substituie, practic, prevederilor care, în această materie, trebuie să-și găsească locul în Codul de procedură penală.

Garantarea libertății persoanei, ca principiu fundamental al procesului penal, are consacrare nu numai constituțională, regula regăsindu-se și în cele mai importante instrumente juridice de garantare a drepturilor omului. Avem în vedere, în acest sens, Convenția europeană a drepturilor omului (1950), Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966) și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2010).

Prin dreptul la libertate se înțelege dreptul la libertate fizică al persoanei (sensul clasic al libertății individuale: liberte d'aller et de venir), ce constă în posibilitatea acesteia de a se mișca, de a se deplasa în mod liber;

O persoană este privată de libertate prin dispunerea măsurii reținerii, conducerii administrative la sediul poliției, prin executarea mandatului de aducere prin constrângere, prin dispunerea arestării preventive, arestului la domiciliu, arestării provizorii în vederea extrădării sau a emiterii mandatului european de arestare, a dispunerii măsurii de siguranță a internării etc; tot astfel, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, există o privare de libertate în cazul executării pedepsei principale a închisorii sau a detențiunii pe viață ori a măsurii educative a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție;

Prin dispunerea controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune va exista o restrângere a libertății de circulație a persoanei (măsură restrictivă de libertate), iar nu o privare de libertate;

Art. 9 alin. (2) NCPP instituie caracterul de excepție al măsurilor privative (reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu) sau restrictive de drepturi (controlul judiciar sau pe cauțiune), prevăzând că acestea se dispun doar în cazurile și în condițiile prevăzute de o lege previzibilă, în scopul evitării privărilor arbitrarii de libertate. Din caracterul de excepție al acestor măsuri rezultă necesitatea satisfacerii exigențelor de subsidiaritate a acestora și proporționalitate cu scopul urmărit;

NCPP acordă o atenție deosebită garantării dreptului la libertate și siguranță, pe de o parte stipulând în mod strict cazurile și condițiile generale ale luării măsurilor de prevenție (art. 202, 209, 211, 216, 218, 223 NCPP), iar, pe de altă parte, prin faptul că acestea pot fi dispuse numai de organele judiciare; măsurile de prevenție, cu excepția reținerii care poate fi luată și de organele de cercetare penală, se dispun exclusiv de magistrat judecător ( de drepturi și libertăți, cameră preliminară sau instanță) sau procuror.

Observând regulile cu rang de principii cuprinse în Constituție și în Codul de procedură penală, rezultă că, potrivit reglementărilor din țara noastră, privarea de libertate sau restrângerea libertății persoanei în orice altă formă este posibilă, în practica aplicării dreptului, numai ca urmare a unei activități judiciare de natură penală. În conformitate cu reglementările evidențiate mai sus, în ordinea de drept din țara noastră, restrângerea libertății persoanei poate interveni fie ca o măsură de prevenție luată în cursul procesului penal, fie sub forma unei pedepse privative de libertate dispuse la finalul soluționării cauzei penale prin hotărârea definitivă a instanței de judecată.

Dacă în privința privării de libertate ca urmare a aplicării unei sancțiuni penale sub forma unei pedepse privative de libertate nu sunt de învederat aspecte deosebite în afara celor cunoscute în teoria dreptului substanțial, cu privire la restrângerea libertății prin luarea măsurilor procesuale de prevenție au fost formulate numeroase critici.

Ignorând dreptul societății de a interveni prin norme de drept, pentru a restrânge libertatea persoanei în interesul superior al realizării scopului procesului penal, unele curente din gândirea juridică militează pentru ideea neîngrădirii libertății persoanei nici în cazul în care interesul major al societății, exprimat în anumite norme de drept, impune acest lucru.

Aceste concepții promovează asemenea teze pornind de la un liberalism rău înțeles și interpretat în sensuri anarhice, în care libertatea nu are nicio relație interdependentă cu necesitatea, chiar în cazurile în care necesitatea exprimă interesele generale ale societății.

Lipsa de temeinicie a unor asemenea concepții este confirmată, între altele, de faptul că la ora actuală măsurile de prevenție privative de libertate sunt reglementate, desigur, sub regimuri juridice diferite, în toate codurile de procedură penală din lume.

În procesul penal român există un cadru legislativ adecvat ocrotirii libertății persoanei, cadru în care numărul și diversitatea garanțiilor care asigură acest drept fundamental al persoanei constituie premise reale ale realizării neabătute a legalității în domeniul măsurilor de prevenție.

1.2 Considerații generale privind măsurile procesuale ca instituție

Având în vedere specificul obligațiilor ce decurg din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal și ținând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfășurări a activităților ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale.

În literatura de specialitate, măsurile procesuale sunt definite ca instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.

Într-o altă definiție se arată că prin măsura procesuală se înțelege mijlocul de constrângere prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces a obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune.

Ambele definiții surprind esența conținutului măsurilor procesuale, dar, în opinia noastră, ar putea fi formulată o definiție mult mai sintetică, prin care să se exprime natura și funcționalitatea acestor instituții de drept procesual penal. înainte de a formula această definiție, foarte sumar, reamintim ce se urmărește de fapt prin luarea măsurilor procesuale.

În primul rând, prin aceste instituții se urmărește buna desfășurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activități judiciare. Scopul imediat al procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Măsurile procesuale se dispun însă numai în cazul în care din probele administrate rezultă că s-a comis o anumită infracțiune și făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală. De aceea, considerăm că prin măsurile procesuale se urmărește realizarea scopului procesului penal, și anume tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea. Această latură a scopului procesului penal formează obiectul acțiunii penale.

În al doilea rând, prin măsurile procesuale se urmărește garantarea acordării de despăgubiri civile persoanelor prejudiciate material sau moral prin infracțiune, aceasta constituind obiectul acțiunii civile în procesul penal.

Și, în sfârșit, prin măsurile procesuale se urmărește asigurarea desfășurării în bune condiții a activității judiciare în vederea atingerii celor două deziderate menționate mai sus.

Măsurile procesuale sunt însă instituții care sunt folosite în anumite împrejurări, și anume când organele judiciare consideră că numai prin intermediul lor se poate desfășura o activitate procesuală normală și se poate realiza tragerea la răspundere penală și civilă a persoanelor prevăzute de lege, din aceasta rezultând caracterul lor, de regulă, facultativ.

În raport cu cele arătate mai sus, apreciem că măsurile procesuale penale sunt instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal.

Măsurile procesuale apar, în lumina definiției date mai sus, ca posibilități, nefiind caracteristice oricărei cauze penale, organele judiciare dispunând luarea măsurilor în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale. Din acest aspect decurge caracterul adiacent al măsurilor procesuale față de activitatea principală.

Măsurile procesuale au și caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora.

Caracterul măsurilor procesuale este impus de atitudinea pe care o au unii participanți la procesul penal, față de care constrângerea este necesară în vederea rezolvării cauzei penale. Elocventă în acest sens, spre exemplu, este măsura arestării preventive a inculpatului care se ascunde în vederea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată. Menționăm, de asemenea, faptul că nu toate măsurile procesuale presupun existența constrângerii. Astfel, unele dintre acestea (spre exemplu, măsurile asigurătorii obligatorii sau măsurile de siguranță cu caracter medical) se dispun în scopul de a proteja anumite categorii de persoane ale căror interese ar fi lezate prin derularea procesului penal.

Fără aceste instrumente procesuale ar fi posibil ca, în anumite cauze penale, să nu se poată asigura desfășurarea normală a activității judiciare și să nu se poată executa obligațiile ce decurg din exercitarea acțiunii penale și civile.

1.3 Prezentare generală a măsurilor preventive neprivative de libertate

Instituția controlului judiciar și cea a controlului judiciar pe cauțiune au fost unele dintre cele mai discutate sub vechea reglementare procesual penală, mai ales sub aspectul caracterului lor mixt. Liberarea provizorie sub cele două forme ale sale, instituție relativ recentă în dreptul nostru procesual penal, nu putea fi privită separat de o altă instituție fundamentală și anume arestul preventiv. Aceasta pentru că ele se aflau într-o strânsă legătură care le făcea interdependente una de cealaltă.

În realitate, liberarea provizorie sub control judiciar și pe cauțiune nu erau altceva decât o atenuare a stării de detenție preventivă, una consistentă, întrucât în opoziție cu arestul, liberarea presupune starea neprivativă de libertate a persoanei inculpate.

În sistemul măsurilor de prevenție statuat de vechiul cod procesual penal nu se putea concepe o liberare provizorie fără o stare de arest preexistentă, pentru că doar o persoană privată de libertate putea beneficia de acest act de clemență pe care îl poate acorda un judecător. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale ce reglementau instituția juridică a liberării provizorii se reține că o condiție esențială și prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conținutul normelor în materie, o constituia preexistența măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menținută) față de învinuit sau inculpat.

Starea de libertate propriu-zisă diferă substanțial de starea de libertate provizorie, prin condițiile în care acestea sunt instituite și prin obligațiile pe care instanța de judecată le poate impune inculpatului pus în libertate.

În Noul cod de Procedură Penală, controlul judiciar este prevăzut ca fiind o măsură preventivă cu existență de sine stătătoare, însă controlul judiciar pe cauțiune are o existență de sine stătătoare parțială, sau mai degrabă o dependență limitată, fiind necesară preexistența condițiilor arestului pentru a putea fi dispusă, dar nu și a arestului însuși. Noul Cod renunță la denumirea de liberare tocmai pentru aceste motive. Persoana în privința căreia se ia măsura controlului nu mai este liberată dintr-o stare anterioară de deținere.

Noua reglementare recunoaște competența procurorului, a judecătorului sau, după caz, a judecătorului de drepturi și libertăți, de a dispune luarea măsurii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune, instituții ce sunt reglementate ca măsuri preventive distincte. Reglementarea propusă schimbă optica asupra instituțiilor procesuale ale controlului judiciar și respectiv cauțiunii, care în vechea reglementare erau aplicabile numai în cazul unui învinuit sau inculpat arestat preventiv în prealabil. Sub acest aspect, se urmează modelul Codului de procedură penală francez, care reglementează controlul judiciar ca alternativă la arestarea preventivă[4].

Măsura preventivă a controlului judiciar prezintă noutăți, în primul rând asupra persoanei care o poate dispune, sub acest aspect putându-se aprecia că posibilitatea luării măsurii de către procuror este o restrângere a sferei libertății persoanei, raportată la vechea reglementare, când numai un judecător putea statua asupra acesteia, în condiții de contradictorialitate specifice. Dacă ne raportăm însă la lipsa arestului preexistent, optica se schimbă și, deși nu mai există un control al instanței, netrecând prin măsura privativă de libertate, controlul judiciar este totuși în reglementarea nouă o măsură mai ușoară.

Măsura poate fi luată în fiecare etapă a procesului penal de magistratul care conduce acea etapă: procuror, judecător, judecător de drepturi și libertăți și de cameră preliminară. Trebuie făcută observația că judecătorul de drepturi și libertăți nu poate pronunța această măsură în mod direct, la sesizarea procurorului, întrucât cel din urmă poate lua el însuși această măsură în faza urmăririi penale. Judecătorul de drepturi și libertăți ar putea lua această măsură preventivă însă când înlocuiește arestul preventiv sau arestul la domiciliu.

Instituția a fost consistent modificată față de proiectul inițial, prin Legea de punere în aplicare nr. 255/2013. Astfel, controlul judiciar în forma inițială potrivit noului cod era o măsură rezervată judecătorului de drepturi și libertăți. În mod excepțional și în caz de nevoie urgentă, în faza de urmărire penală, procurorul putea lua în mod provizoriu, prin ordonanță, măsura controlului judiciar fată de inculpat pentru cel puțin 5 zile.

Judecătorul de drepturi și libertăți era sesizat de procuror cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea termenului de 5 zile pentru care se ia măsura, îl cita pe inculpat a cărui prezență nu este obligatorie, însă este obligatorie prezența asistenței judiciare a inculpatului si a procurorului.

Potrivit proiectului inițial, dacă inculpatul era prezent urma a fi ascultat de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul se va pronunța prin încheiere mai înainte de expirarea celor 5 zile asupra legalității si temeiniciei ordonanței procurorului, putând confirma măsura luată de procuror dacă aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale sau, dimpotrivă revoca dacă au fost încălcate dispoziițiile legale privitoare la condițiile de luare a acesteia. În teremen de 48 de ore de la pronunțarea încheierii motivate, dosarul cauzei se restituie procurorului.

Această reglementare nu a rezistat însă modificărilor din anul 2013, apreciindu-se că nu se impune luarea măsurii de către judecătorul de drepturi și libertăți, extinzându-se astfel sfera competențelor procurorului în urmărirea penală.

Această măsură se poate dispune, pe lângă procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se afla cauza spre judecată poate dispune prin încheiere ca și în celelalte situații, luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, la propunerea motivată a procurorului sau din oficiu. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat și prezența avocatului inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

Controlul judiciar poate fi luat doar față de inculpat, nu și față de suspect, prin urmare, atunci când intenționează să ia această măsură, procurorul trebuie să pronunțe prin ordonanță, punerea în mișcare a acțiunii penale.

CAPITOLUL II

ANALIZA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR

2.1 Noțiune și reglementarea măsurii controlului judiciar

Măsura preventivă a controlului judiciar este nou-introdusă în legislația noastră procesuală, preluând o parte semnificativă din conținutul măsurilor preventive a liberării sub control judiciar, obligării de a nu părăsi localitatea sau obligării de a nu părăsi țara.

Ca deosebiri substanțiale fața de măsura liberării sub control judiciar prevăzută de vechiul Cod de procedură penală, remarcăm următoarele:

– controlul judiciar poate fi dispus ca măsura preventivă autonomă, nefiind condiționat de existența, anterior dispunerii, a unei măsuri preventive privative de libertate (vechea reglementare prevedea posibilitatea celui arestat preventiv de a obține liberarea sub control judiciar143);

controlul judiciar poate fi dispus indiferent de infracțiunea pentru care este acuzat inculpatul (câtă vreme sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute de art. 202 NCPP), nemaifiind excepții de la beneficiul măsurii legate de tipul infracțiunii comise, pedeapsa prevăzută de lege, forma de vinovăție cu care a fost comisă infracțiunea;

controlul judiciar poate fi dispus exclusiv asupra inculpatului, fiind, așadar, necesară punerea în mișcare a acțiunii penale față de cel suspectat de comiterea infracțiunii.

Măsura preventivă a controlului judiciar este neprivatîvâ de libertate, inculpatul bucurându-se de libertatea fizică, dar fiind supus, prin instituirea unui ansamblu de obligații și, uneori, de interdicții, unui control al autorității judiciare, cu menirea de a se atinge scopul prevăzut de lege prin instituirea acestei măsuri.

Prin conținutul său, controlul judiciar este mai sever decât reținerea, dar mai ușor decât controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventiva.

2.2 Condițiile luării măsurii controlului judiciar

în vederea luării măsurii controlului judiciar, se cer a fi îndeplinite condițiile generale prevăzute de art. 202 alin. (1) NCPP, anume:

să existe probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit infracțiunea de care este acuzată. Suspiciunea rezonabila, nedefinită în legislația procesuală penală internă, are accepțiunea dată de jurisprudența C.E.D.O., anume aceea de existență a unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune. Datele sau informațiile ce fundamentează suspiciunea rezonabilă trebuie să provină din probe (elemente de fapt obținute prin mijloace de probă) și[1] (eventual) din indicii temeinice[2]. Suspiciunea rezonabilă trebuie să vizeze comiterea unei infracțiuni, în sensul definiției date de art. 174 NCP[3], și nu doar a unei fapte prevăzute de legea penală; legea procesuală nu condiționează și nici nu restricționează luarea acestei măsuri preventive de un anumit tip de pedeapsă ori de anumite limite ale pedepsei (limite speciale); prin urmare, măsura ar putea fi dispusă și în cazul în care pentru infracțiunea presupus a fi comisă de inculpat legea prevede pedeapsa amenzii penale ca pedeapsă unică ori alternativ cu pedeapsa închisorii; de asemenea, în cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii, luarea măsurii nu este împiedicată de existența unui maxim special scăzut al acesteia;

o a doua condiție este una negativă, aceea de a nu fi incident vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 NCPP; chiar dacă această condiție negativă a fost verificată și ia momentul punerii în mișcare a acțiunii penale [conform art. 309 alin. (1) NCPP], se impune a fi verificată din nou la momentul în care organul judiciar este chemat a dispune în legătură cu controlul judiciar.

Măsura preventivă poate fi dispusă doar împotriva inculpatului, prin urmare, pe de o parte, se impune – pentru a se putea dispune luarea măsurii – ca, anterior, în cursul urmăririi penale, procurorul să fi dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspect; pe de altă parte, ca o condiție de luare a măsurii, se va verifica existența suspiciunii rezonabile doar cu privire la faptele pentru care față de inculpat s-a pus în mișcare acțiunea penală141, doar raportat la acestea putându-se la în calcul măsura preventivă;

c) măsura controlului judiciar să fie necesară și, totodată, suficientă pentru scopul urmărit prin luarea eim. Prin luarea măsurii controlului judiciar se urmărește un scop preventiv procesual, anume:

-al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

Cu referire la posibilitatea dispunerii controlului judiciar de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul fazei de urmărire penală, deși în cuprinsul Secțiunii a lll-a, „Controlul judiciar", nu este stabilită competența judecătorului de drepturi și libertăți în acest sens, această prerogativă decurge din art. 203 alin. (2).

Această concluzie se desprinde din prevederile art. 204 alin. (11), unde se arată că în judecarea contestației împotriva încheierii prin care se dispune cu privire la măsurile preventive în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune, printre altele, măsura controlului judiciar. în același sens, judecătorul de drepturi și libertăți care respinge propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu sau a arestării preventive, potrivit art. 219 alin. (9) și art. 227 alin. (2), poate dispune, printre altele, măsura controlului judiciar.

Ca o constantă însă a dispunerii controlului judiciar de către judecătorul de drepturi și libertăți, acesta are posibilitatea instituirii controlului judiciar în cadrul unor proceduri de soluționare a unor contestații având ca obiect alte măsuri de prevenție sau în proceduri de luare a altor măsuri preventive.

Pentru ipoteza luării măsurii controlului judiciar de către procuror, acesta va dispune citarea inculpatului aflat în libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reținere.

Inculpatului prezent i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii controlului judiciar.

Măsura controlului judiciar se dispune de procuror prin ordonanță motivată, care se comunică inculpatului.

Aceeași procedură, în principiu, este aplicată pentru luarea controlului judiciar și de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată.

2.3 Conținutul controlului judiciar

Controlul instituit de organul judiciar vizează atingerea unui scop bine determinat – acela al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de ia judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Acest scop se consideră că poate fi atins prin impunerea unui set de obligații (pozitive) și, uneori, a unor interdicții inculpatului aflat în cursul procedurilor judiciare, tocmai pentru ca organul judiciar să poată controla, într-o anumită măsură, conduita acestuia.

În reglementarea conținutului controlului judiciar [art. 215 alin. (1) și (2) NCPP], legiuitorul a instituit, mai întâi, un set de obligații ce trebuie dispuse de organul judiciar ia luarea măsurii, fără posibilitatea de a le cenzura, obligații inerente oricărui controljudiciar dispus (indiferent de infracțiunile comise, indiferente de persoana inculpatului) -este vorba de cele trei obligații „de a face" impuse inculpatului prin dispozițiile art. 215 alin. (1) NCPP. în afara acestora, legiuitorul a mai reglementat un set de obligații (în majoritatea lor obligații „de a nu face" – interdicții) asupra cărora s-a lăsat organului judiciar facultatea de a decide dacă sunt necesare și proporționale și, în consecință, de a le aplica sau nu, pentru unele dintre ele fiind necesară și individualizarea sub aspectul întinderii obligației sau interdicției.

n această manieră, măsura controlului judiciar poate fi individualizată pentru a răspunde cât mai bine scopului definit de art. 202 alin. (1) NCPP, în raport cu datele legatede faptă și făptuitor care conturează starea de pericol ce necesită instituirea acestei mă-suri preventive. 1

Obligațiile ce se impun a fi dispuse în cazul oricărei măsuri preventive a controlului judiciar (cu dispunere obligatorie de către organul judiciar) sunt cele reglementate de art. 215 alin. (1) NCPP, anume:

să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;

să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.

spre deosebire de vechiul Cod, NCPP nu mai prevede între obligațiile care sunt de esența controlului judiciar (fiind impuse ope legis), interdicția de a depăși o anumită limită teritorială și pe cea de a deține, folosi și purta vreo categorie de arme; obligații impuse ope legis în cadrul fostelor măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea/țara ori liberarea provizorie sub control judiciar);

Pe lângă aceste obligații, art. 215 alin. (2) NCPP stipulează că organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca pe timpul controlului judiciar să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:

să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;

să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;

c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;

să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitare» căreia a săvârșit fapta;

f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență;

g) să se supună unormăsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în specM în scopul dezintoxicării;

h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;

i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;

k) să nu emită cecuri.

Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP extinde sfera obligațiilor ce pot fi impuse inculpatului prevăzând noi obligații cum ar fi cele de a comunica informații despre mijloacele sale de existență, de a se supune măsurilor de control, îngrijire sau tratament medical și de a nu emite cecuri;

a) Să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia. În mod uzual, atunci când organele judiciare dispun aplicarea acestei restricții în cadrul controlului judiciar, dispun interdicția de a părăsi țara sau interdicția de a părăsi localitatea în care persoana locuiește. Nimic nu împiedică însă ca organul judiciar să individualizeze această interdicție în funcție de particularitățile cauzei și ale inculpatului, putând, de pildă, să dispună restricționarea libertății de mișcare la o anumită arie din cuprinsul localității (determinată de anumite străzi) ori ia nivelul mai multor localități ale unui județ sau al mai multor județe. Este important însă ca limita teritorială să poată fi ușor identificabilă de către inculpat, astfel încât acesta, în mod conștient, să poată respecta obligația impusă.

Interdicția astfel dispusă nu este absolută, ci este una sub condiție – aceea a unei aprobări care trebuie să fie anterioară, în sensul că inculpatul nu poate depăși limita teritorială fixată decât în măsura în care, anterior, i s-a aprobat, motivat, solicitarea sa de a o depăși.

Interdicția nu se aplică în cazul în care, conform art. 215 alin. (1) lit. a) NCPP, inculpatul a fost chemat în fața organului judiciar, iar sediul acestuia se află situat în afara limitei teritoriale impuse; în acest caz, „încuviințarea" depășirii limitei teritoriale fixate este cubînțeleasă de dispunerea citării inculpatului.

Sa nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doc în locurile stabilite de acesta. Interdicția vizează un alt aspect al limitării libertății de deplasare, complementară, de regulă, celei prevăzute la lit. a). Scopul ei ar putea fi, de exemplu, de a interzice inculpatului accesul la anumite locații sau/și interacțiunea cu anumite categorii (generice, nedeterminate) de persoane care frecventează astfel de locații, apreciindu-se că interacțiunea ar putea determina sau stimula un comportament inadecvat al inculpatului, similarsau nu celui ce a favorizat comiterea faptelor de care este acuzat. Astfel, apreciem că inculpatului i s-ar putea interzice deplasarea la manifestări ce presupun participarea unui număr mare de persoane (manifestări nepublice, cu caracter privat) ori prezența în localuri tip club sau discotecă, accesul în locații tip internet cafe ș.a. Locațiile pot fi identificate generic sau pot fi identificate în concret, prin indicarea adresei acestora.

Sa poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Posibilitatea de a impune inculpatului purtarea unui sistem electronic de supraveghere, ca reglementare, nu are caracter de noutate, fiind prevăzută și în vechiul Cod de procedură penală începând cu anul 2007; obligația (cu dispunere facultativă) a fost introdusă prin O.U.G. nr. 60/2006 cu referire la conținutul măsurilor preventive a obligării de a nu părăsi țara, a obligării de a nu părăsi localitatea, a liberării sub control judiciar (simplu sau pe cauțiune), precum și în ipoteza amânării sau întreruperii executării pedepsei. Din păcate, deși intrate în vigoare la data de 1 iulie 2007, timp de aproape 7 ani, până la ieșirea din vigoare a vechiul Cod de procedură penală, măsura a fost inaplicabilă, întrucât nu a fost reglementată, prin lege specială, modalitatea de dotare cu astfel de echipamente ori modalitatea de executare a acestei obligații.

Nici noul Cod de procedură penală – adoptat încă din anul 2010, intrat în vigoare 4 ani mai târziu – nu pare să fi rezervat o soartă mai bună acestei modalități tehnice de supraveghere a persoanei, întrucât, deși există reglementată procedural posibilitatea de a se dispune o astfel de măsură[1], nu au fost luate celalalt măsuri financiare și administrative necesare pentru ca ea să poată fi pusă în practică.

Măsura supravegherii electronice a deplasării unei persoane a fost introdusă pentru prima dată în Statele Unite în anul 1983, iar ulterior a fost adoptată în Canada, China și în alte legislații, inclusiv în unele state europene: Marea Britanie, Olanda, Suedia, Germania, Franța, Belgia; procedura ar consta în obligarea celui față de care a fost dispusă supraveghea de a purta o brățară (la gleznă sau la mână) care are atașat un dispozitiv electronic ce permite transmiterea constantă a unor semnale radio către un receptor situatîntr-un centru de supraveghere al organului desemnat cu supravegherea. De ase-menea, dispozitivul permite atât notificarea imediată a centrului de control cu privire la depașirea unei anumite arii teritoriale anterior fixate, cât și alertarea purtătorului dispozitivului cu privire la încălcarea perimetrului stabilit.

În acest fel, măsura controlului judiciar în privința respectării obligației de a nu depăși anumite limite teritoriale sau de a nu se afla în anumite locații (ori de a se afla doar în anumite locații) ar putea fi efectiv și permanent supravegheată.

d) Să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale. Interdicția vizează, pe de o parte, limitarea dreptului inculpatului de a se folosi de locuința familiei, de a reveni în acel loc, în scopul de a nu lua legătura cu membrii familiei, de a preveni exercitarea unor manifestări agresive, fizic sau psihic, ori a unor încercări de intimidare, de influențare în legătură cu conduita în procesul penal – măsura fiind dispusă cu precădere în privința comiterii unor infracțiuni contra membrilor de familie.

În ceea ce privește ceilalți participanți, martorii, experții, interpreții sau alte persoane desemnate de organul judiciar (de exemplu, grefieri, polițiști, specialiști ai organului de cercetare penală ori persoane ce ar putea deveni subiecți procesuali în procesul penal), interdicția ca inculpatul să se apropie de ori să ia legătura cu ei, direct sau indirect, vizează preîntâmpinarea pericolului ca astfel inculpatul să îi influențeze în derularea procedurilor judiciare viitoare, să preîntâmpine atât înțelegeri frauduloase, cât și amenințări sau intimidări ale acestor persoane, în scopul asigurării unei corecte desfășurări a procesului penal.

Pentru a putea fi respectată o asemenea interdicție de către inculpatul supus măsurii controlului judiciar, se impune ca organul judiciar ce dispune măsura să individualizeze și să nominalizeze (cu nume și prenume) în cuprinsul actului procedural persoanele față de care există această obligație negativă, nefiind suficientă, în opinia noastră, indicarea lor doar prin prisma calităților procesuale (de exemplu, prin referirea la „martorii din dosar" sau „persoanele vătămate din cauză"), în condițiile în care, în mod special în faza de urmărire penală, inculpatul nu are acces de multe ori la aceste informații privind identitatea martorilor, experților sau interpreților, din cauza caracterului nepublic al acestei faze procesuale.

e)Să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta.

Această interdicție, prin conținutul său, se aseamănă atât cu pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) NCP, cât și cu măsura de siguranță prevăzută de art. 111 alin. (1) NCP[2]. Motivele impunerii unei asemenea interdicții în cadrul controlului judiciar vizează însă atingerea scopului măsurii preventive, în special acela al săvârșirii unei noi infracțiuni; astfel, interdicția s-ar putea dispune atunci când s-ar aprecia că inculpatul a profitat de această activitate pentru comiterea infracțiunii de care este acuzat, că, prin exercitarea în continuare a aceleiași profesii, meserii sau activități, inculpatul ar fi tentat să repete comportamentul infracțional (ori ar avea la îndemână instrumentele și oportunitatea necesare comiterii unei alte infracțiuni); de asemenea, interdicția ar fi necesară și în ipoteza în care organul judiciar ar aprecia că este dovedită împrejurarea că acesta a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități.

Indiferent de motivarea impunerii acestei interdicții, ea poate fi aplicată doar dacă există probe sau indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă nu doar a comiterii infracțiunilor, dar și legătura dintre exercițiul funcției, profesiei, meseriei ori activității și infracțiunea sau infracțiunile de care inculpatul este acuzat.

Să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență. Prin impunerea unei asemenea obligații, controlul judiciar acoperă și mijloacele prin care inculpatul își asigură existența, evitând, astfel, să dobândească în mod ilicit, infracțional aceste venituri, determinându-l să urmărească desfășurarea unei activități licite și prevenind comiterea de fapte de natură penală.

Să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării. Pericolul pentru buna desfășurare a procesului penal ori riscul comiterii de noi infracțiuni ar putea deriva și din constatarea împrejurării că inculpatul suferă de anumite afecțiuni sau boli, în special în cazul dependenței de alcool ori de alte substanțe generatoare de dependență, ce alterează comportamentul celui în cauză (substanțe psihotrope), motiv pentru care simpla obligație negativă de a nu comite noi infracțiuni ar putea fi lipsită de efect dacă nu s-ar interveni și asupra unora dintre cauzele ce generează sau facilitează comportamentul infracțional.

h) Să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice.
Credem că inculpatului i s-ar putea interzice deplasarea la manifestări culturale, sportive, prezența la manifestări ce presupun participarea unui număr mare de persoane (mitinguri, demonstrații), în condițiile în care s-ar aprecia că o astfel de participare ar genera pericolul comiterii unor noi fapte de natură penală (în mod special prin interacțiunea cu unele persoane cu astfel de comportamente violente ori profitând de relative anonimitate a individului în cadrul acestor adunări, la adăpostul cărora ar fi tentat să comită infracțiuni).

i)Să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar. În mod similar interdicției prevăzute la lit. e), apreciem că o astfel de obligație negativă ar putea fi dispusă de organul judiciar când s-ar ajunge la concluzia fie că inculpatul s-a folosit de tipul respectiv de vehicule pentru comiterea infracțiunii, fie că săvârșirea acesteia este consecința incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru conducerea vehiculelorrespective.

j) Să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme. Obligarea inculpatului de a nu deține, de a nu folosi și de a nu purta arme poate fi impusă fie atunci când datele cauzei dovedesc o asemenea conduită anterioară care, dacă ar fi permisă, ar putea genera comiterea unei noi infracțiuni, fie în ipotezele în care inculpatul, dacă ar fi în posesia unor astfel de arme, ar avea prilejul comiterii unor fapte de natură penală. Noțiunea de „arme" trebuie înțeleasă în concordanță cu definiția furnizată de art. 179 NCP. În sensul legii speciale, prin arme se înțelege atât armele și armele de foc[2], cât și armele albe[1]. Interdicția vizează atât armele ce necesita aprobare prealabilă pentru deținere (permis), chiar dacă inculpatul obținuse anterior o asemenea autorizație administrativă, cât și pe cele care necesită doar notificări către autoritatea statului sau care nu necesită nicio formalitate pentru deținere.

k) Sa nu emită cecuri. în legătură cu această interdicție, apreciem că poate fi impusă de organul judiciar atunci când inculpatul este acuzat de comiterea unor infracțiuni economice ori infracțiuni în care s-a folosit de aceste instrumente de plată, scopul interdicției neputând fi altul decât prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

Atât obligațiile cu dispunere obligatorie, cât și cele cu dispunere facultativă, care au fost impuse de organul judiciar în conținutul controlului judiciar, trebuie să fie expres menționate în conținutul actului prin care s-a luat măsura, fiind aduse la cunoștința celor interesați (inculpatul, pe de o parte, organele sau instituțiile statului însărcinate cu supravegherea respectării acestor obligații, pe de altă parte) odată cu comunicarea ordonanței procurorului sau hotărârii judecătorești (un exemplar original inculpatului, respectiv o copie celorlalte organe, instituții sau autorități).

În cuprinsul aceluiași act procedural, legea impune organului judiciar de a-i atrage atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării cu rea-credință chiar și a uneia dintre obligațiile impuse, anume posibilitatea de a se înlocui măsura preventivă a controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau cu arestarea preventivă. De asemenea, în art. 215 alin. (8) și (9) NCPP se prevede posibilitatea modificării ulterioare a conținutului măsurii controlului judiciar121, atât de procuror, în cursul urmăririi penale, cât și de judecătorul de cameră preliminară (în faza de cameră preliminară) sau instanța de judecată (în faza de judecată), după audierea inculpatului – doar cu privire la anumite obligații ce dau conținut măsurii preventive (apreciem că doar cu privire la obligațiile cu dispunere facultativă procurorul sau magistratul judecător ar putea face aprecieri, motivat, asupra oportunității sau necesității menținerii lor, menținând, totodată, măsura controlului judiciar).

În practica judiciară s-a pus problema competenței de a dispune modificarea obligațiilor în situația în care măsura controlului judiciar a fost dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, după respingerea propunerii de arestare preventivă. Deși există argumente pentru a susține ambele opinii, apreciem că, în lipsa unei prevederi exprese, poate fi urmată interpretarea dată de instanța supremă într-o situație relativ asemănătoare, în care, în raport de Codul de procedură penală anterior, a analizat problema competenței organului judiciar de a dispune, în cursul urmăririi penale, prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi țara, în situația când o atare măsură a fost luată de un judecător. în motivarea soluției, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin dispozițiile legale nu s-a instituit o competență alternativă a judecătorului și procurorului în luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi țara, în cursul urmăririi penale, față de aceea din cursul cercetării judecătorești.

2.4 Verificarea legalității și temeiniciei controlului judiciar

2.4.1 Verificarea legalității și temeiniciei controlului judiciar în camera preliminară

După trimiterea în judecată prin rechizitoriu a inculpatului aflat sub măsura controlului judiciar cauza trece în mod obligatoriu în faza de cameră preliminară; ia cadrul acestei proceduri, pe lângă verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară trebuie să procedeze din oficiu în termen de 3 zile de la primirea dosarului (termen de recomandare) la verificarea legalității și temeiniciei măsurii controlului judiciar;

În ipoteza în care inculpatul arestat preventiv la domiciliu formulează în cursul urmăririi penale o cerere de înlocuire a măsurii preventive privative de libertate cu măsura controlului judiciar care este și repartizată aleatoriu spre soluționare judecătorului de drepturi și libertăți, iar înainte de soluționarea cererii procurorul întocmește rechizitoriul și dispune trimiterea în judecată a inculpatului, completul căruia i s-a repartizat inițial cererea o va trimite spre soluționare judecătorului de cameră preliminară, întrucât acesta din urmă este competent să soluționeze toate cererile referitoare la măsurile preventive la care sunt supuși inculpați atâta timp cât cauza se află în camera preliminară;

Judecătorul de cameră preliminară analizează legalitatea și temeinicia controlului judiciar în camera de consiliu, cu citarea inculpatului; inculpatul are obligația, impusă prin măsura controlului judiciar, de a se prezenta la chemarea judecătorului de cameră preliminară;ascultarea inculpatului nu este obligatorie;

După deliberare judecătorul de cameră preliminară poate pronunța, prin încheiere, una dintre următoarele soluții:

menținerea controlului judiciar, când judecătorul de cameră preliminară stabilește că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin, sunt relevante,necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea măsurii preventive sau că există temeiuri noi care justifică controlul judiciar, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal;judecătorul nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura controlului judiciar.

revocarea măsurii controlului judiciar, în situația în care judecătorul de
cameră preliminară constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive;

înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive sau a
arestului la domiciliu dacă judecătorul de cameră preliminară constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului,se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzutla art. 202 alin. (1) NCPP.

Indiferent de soluția pronunțată este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale;

Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra arestării preventive se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare, dacă procurorul sau inculpatul au lipsit de la pronunțare;

2.4.2 Verificarea legalității și temeiniciei controlului judiciar în cursul judecății

În cursul judecății (indiferent dacă sesizarea a fost făcută prin rechizitoriu sau ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției), instanța are obligația de a verifica, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea controlului judiciar, cu citarea inculpatului; instanța analizează legalitatea și temeinicia arestării preventive în ședință publică;

După deliberare instanța de judecată poate pronunța prin încheiere una dintre următoarele soluții:

menținerea controlului judiciar, când instanța de judecată stabilește că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin, sunt relevante, necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea măsurii preventive sau că există temeiuri noi care justifică controlul judiciar iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal;instanța de judecată nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura controlului judiciar.

revocarea măsurii controlului judiciar, în situația în care instanța de judecată
constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive;

înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive sau a
arestului la domiciliu, dacă instanța de judecată constată sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventive mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) NCPP.

Indiferent de soluția pronunțată este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale; împotriva încheierii prin care instanța de judecată dispune, în primă instanță, asupra controlului judiciar se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare, dacă au lipsit de la pronunțare; încheierea prin care instanța de apel dispune cu privire la menținerea măsurii controlului judiciar este definitivă;

2.5 Modificarea obligațiilor impuse inițial

În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta;

În mod corespunzător, și în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului sau a procurorului, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta;

Deopotrivă, în cadrul procedurilor de verificare din oficiu a legalității și temeiniciei măsurii controlului judiciar, potrivit art. 207 NCPP, respectiv art. 208 NCPP, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune modificarea obligațiilor din conținutul controlului judiciar pentru a face măsura preventivă cât mai adaptată exigențelor noilor faze ale procesului penal;

Procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța trebuie să procedeze la audierea inculpatului înainte de a decide cu privire la modificarea obligațiilor;

În cursul urmăririi penale modificarea obligațiilor impuse inițial poate fi dispusă de procuror, prin ordonanță (indiferent dacă măsura a fost luată de procuror sau de judecătorul de drepturi și libertăți); împotriva acestui act procesual inculpatul poate să formuleze plângere, în temeiul art. 336 NCPP la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, NCPP neprevăzând posibilitatea contestării acestui act la judecătorul de drepturi și libertăți;

În cursul procedurii de cameră preliminară, procedura de modificare a obligațiilor se desfășoară în camera de consiliu, judecătorul dispunând prin încheiere pronunțată în camera de consiliu; împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară se poate formula contestație în condițiile art. 205 NCPP (descrise mai sus);

În cursul judecății modificarea obligațiilor poate fi dispusă numai de completul de judecată învestit să judece cauza, prin încheiere, pronunțată în ședință publică; împotriva încheierii instanței de judecată, dată în primă instanță, se poate formula contestație în condițiile art. 206 NCPP (descrise mai sus);

Ordonanța procurorului sau încheierea judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată trebuie să prevadă în mod explicit toate obligațiile (atât pe cele vechi obligatorii, cât și pe cele nou introduse) pe care inculpatul trebuie să le respecte, precum și avertismentul că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se poate lua față de acesta măsura arestării preventive.

2.6 Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurii controlului judiciar

Revocarea măsurii controlului judiciar este măsura procesuală prin care se revine asupra măsurii controlului judiciar a inculpatului, dacă au încetat temeiurile care au determinat-o (încetarea tuturor temeiurilor de fapt și de drept ce au fost avute în vedere la luarea, sau menținerea măsurii), ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii;

Înlocuirea măsurii controlului judiciar este măsura procesuală ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată prin care controlul judiciar este înlocuit cu măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu în situația în care s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 223 NCPP. respectiv art. 218 NCPP, și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) NCPP;

Deopotrivă, în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive; înlocuirea măsurii nu este obligatorie în această ipoteză, judecătorul/instanța urmând a aprecia in concreto dacă o măsură privativă de libertate este necesară și proporțională cu scopul bunei desfășurări a procesului penal;

Este posibilă și înlocuirea controlului judiciar cu măsura reținerii care se poate dispune numai în cursul urmăririi penale de procuror; în cazul în care procurorul dispune – în privința unei persoane față de care era luată măsura controlului judiciar – luarea măsurii reținerii, operează în fapt o înlocuire a unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, ce are ca temei tot satisfacerea cerințelor prevăzute de art. 202 alin. (1) NCPP, întrucât față de o persoană în cadrul aceluiași proces penal se poate lua numai o singură măsură preventivă dintre cele prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. a)-e) NCPP;

Revocarea controlului judiciar se poate dispune:

de procuror, din oficiu sau la cererea inculpatului, în ipoteza în care procu-
rorul este cel care a dispus luarea măsurii controlului judiciar în cursul urmăririi
penale;

de judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea inculpatului sau a procuro-
rului, în cursul urmăririi penale; în cazul în care măsura controlului judiciar a fost dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, procurorul nu are competența de a verifica legalitatea și temeinicia măsurilor preventive dispuse de acesta;

de judecătorul de cameră preliminară căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza
spre soluționare, din oficiu ori la cererea inculpatului sau a procurorului;

de instanța sesizată cu judecarea cauzei în primă instanță sau în apel, din
oficiu ori la cererea inculpatului sau a procurorului.

Înlocuirea controlului judiciar cu măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu se poate dispune:

de judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea procurorului, în cursul urmăririi penale;

de judecătorul de cameră preliminară căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza spre soluționare, din oficiu sau la cererea procurorului;

de instanța sesizată cu judecarea cauzei în primă instanță sau în apel, din oficiu sau la cererea procurorului.

În cazul în care măsura controlului judiciar a fost luată în cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală are obligația să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informațiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta, sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu judecătorul de drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta;

NCPP prevede că soluționarea cererii de revocare sau înlocuire se face numai după ascultarea inculpatului asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu; cererea de revocare sau înlocuire se soluționează și în lipsa inculpatului, atunci când din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate nu poate fi prezent, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii;

În urma deliberării judecătorul (de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară) sau instanța poate dispune, prin încheiere, una dintre următoarele soluții:

admiterea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii controlului judiciar;

respingerea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii controlului judiciar;

ia act de retragerea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii controlului
judiciar.

În cazul în care găsește propunerea întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată va dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu arestarea preventivă/arestul la domiciliu, iar nu luarea măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu și va emite mandatul de arestare preventivă;

Măsura controlului judiciar încetează de drept:

în cazurile în care procurorul dispune o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală ori instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;

la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Constatarea încetării de drept a măsurii trebuie efectuată, din oficiu, de procuror prin ordonanță de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, sau de instanța de judecată prin hotărâre;

Persoanei față de care s-a dispus măsura preventivă, precum și tuturor instituțiilor cu atribuții în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanța sau hotărârea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.

CAPITOLUL III

ANALIZĂ PRIVIND MĂSURĂ CONTROLULUI JUDICIAR PE CAUȚIUNE

3.1 Noțiune și reglementarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune

Potrivit art. 216 alin. 1, în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 223 alin. (1) și (2) și luarea acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauțiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.

Măsura controlului judiciar pe cauțiune poate fi dispusă de procuror în cursul urmării penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară și de către instanță în cursul judecății.

Pentru ca măsura controlului judiciar pe cauțiune să poată fi luată de către procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, trebuie să fie îndeplinite condițiile arestului preventiv sau ale arestului la domiciliu.

Se observă astfel, că, spre deosebire de controlul judiciar, controlul pe cauțiune este o măsură care poate fi luată doar față de un inculpat susceptibil de a fi arestat preventiv sau care poate fi plasat în arest domiciliar, adică față de care sunt întrunite condițiile arestului, dar se apreciază că privarea de libertate nu se impune in concreto.

Acest aspect apropie măsura de dispozițiile anterioare. Legiuitorul face o deosebire esențială între controlul judiciar și cel pe cauțiune, prin impunerea unor restricții la luarea celei din urmă măsuri de prevenție. Astfel, dacă față de o persoană poate fi luat controlul judiciar fără prea multe condiții preexistente, controlul pe cauțiune impune îndeplinirea condițiilor de la art. 223 C. pr. pen.

În ceea ce privesc cazurile de posibilitate a aplicării arestului preventiv, opinăm că acestea sunt mai dure decât în vechea reglementare. Chiar dacă se renunță la ambigua exprimare de indicii temeinice, fiind necesare în prezent probe, privarea preventivă de libertate se poate lua mai ușor decât în baza vechiului cod. Astfel, primele situații nu mai sunt condiționate de o pedeapsă minimă prevăzută de lege pentru fapta pentru care este cercetat inculpatul, acesta putând fi arestat pentru orice faptă, chiar sancționată cu o pedeapsă infimă. La fel, în situația enumerativă de la art. 223 al 2 teza inițială, suspiciunea de comitere a infracțiunilor enumerate nu trebuie coroborată cu condiția minimului de pedeapsă ca în vechea reglementare.

În mod poate paradoxal, s-ar putea spune, că, din punct de vedere al instituțiilor controlului judiciar, posibilitatea luării mai ușor a măsurii arestului duce și la posibilitatea optării în mai multe cazuri pentru măsura controlului pe cauțiune. S-ar putea astfel afirma că, din moment ce avem condiții pentru arest, am putea avea și posibilitatea controlului judiciar ca alternativă la acesta.

Interesantă este păstrarea în continuare a opțiunii procurorului sau judecătorului de a lua această măsură, chiar dacă se depune cauțiunea, legiuitorul menținând exprimarea poate dispune. 

Acest aspect face ca și în situația depunerii cauțiunii să existe opțiunea neluării măsurii pentru motive de oportunitate. Cu toate acestea, pare nerealist să ne imaginăm ca, în cursul urmăririi penale, la inițiativa și dispoziția procurorului, o persoană să depună cauțiunea, iar apoi același reprezentant al parchetului să nu ia această măsură, aflându-ne într-o situație oarecum absurdă, de retractare a propriei inițiative. Eventual aceasta s-ar putea întâmpla dacă în timpul scurt între depunerea cauțiunii și pronunțarea ordonanței, inculpatul ar încălca anumite condiții care l-ar face susceptibil de a fi propus spre arestare. Opțiunea posibilă în practică ar rămâne aceea a instanței sesizată de inculpatul arestat preventiv cu luarea măsurii controlului pe cauțiune, care, chiar după depunerea sumei, va analiza oportunitatea punerii în libertate a inculpatului[6].

Conținutul cauțiunii este aproape similar celui din vechiul cod, valoarea cauțiunii fiind tot de cel puțin 1.000 lei și aceasta se determină avându-se în vedere gravitatea acuzației aduse inculpatului, obligațiile legale pe care inclpatul le are, situația materială a inculpatului, procurorul sau instanța având o largă posibilitate de apreciere asupra acesteia. Obligațiile ce pot fi impuse persoanei liberate pe cauțiune sunt aceleași cu cele din situația controlului judiciar. Dispozițiile procedurale sunt similare. În cazul în care pe durata măsurii controlului judiciar sau a controlului pe cauțiune inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.

3.2Condițiile luării măsurii controlului judiciar pe cauțiune

Măsura controlului judiciar pe cauțiune poate fi dispusă în oricare dintre fazele procesului penal, după aceeași procedură, de către aceleași organe judiciare și prin aceleași acte procedurale stipulate pentru măsura preventivă a controlului judiciar. Astfel:

în faza de urmărire penală, poate fi dispusă de procuror prin ordonanță (din oficiu sau ia propunerea organului de cercetare penală) ori prin încheiere de către judecătorul de drepturi și libertăți învestit cu soluționarea unei propuneri de luare sau prelungire a unei măsuri preventive privative de libertate (ori în soluționarea unei contestații împotriva unei încheieri prin care s-a dispus asupra unei asemenea măsuri);

în faza de cameră preliminară, competența de dispunere aparține judecătorului de cameră preliminară, care se pronunță prin încheiere;

în faza de judecată (judecata la fond sau judecata în apel), competența aparține instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, aceasta putându-se pronunța prin încheiere, iar uneori prin sentință sau decizie.

Pentru luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune, se impun a fi îndeplinite condițiile generale prevăzute de art. 202 NCPP, anume:

să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit infracțiunea de care este acuzată. Suspiciunea rezonabilă, nedefinită înlegislația procesuală penală internă, are accepțiunea dată de jurisprudența C.E.D.O., anume aceea de existență a unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune. Spre deosebire de măsura preventivă a reținerii ori cea a controlului judiciar, pentru care presupunerea rezonabilă poate
izvorî nu doar din probe, ci și din indicii temeinice, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune (dar și al arestului la domiciliu, respectiv al arestării preventive),presupunerea rezonabilă trebuie să aibă la baze doar probe [conform art. 216 alin. (1) raportat la art. 223 alin. (1) NCPP].

Suspiciunea rezonabilă trebuie să vizeze comiterea unei infracțiuni; legea procesuală nu condiționează și nici nu restricționează luarea acestei măsuri preventive de un anumit tip de pedeapsă ori de anumite limite ale ei (limite speciale), de comiterea faptei cu o anumită formă de vinovăție ori de forma tentată sau consumată a acesteia;

o a doua condiție este una negativă, și anume să nu fie incident vreunul dintre
cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 NCPP; chiar dacă această condiție negativă a fost verificată și la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale [conform art. 309 alin. (1) NCPP], se impune a fi verificată din nou la momentul în care organul judiciar este chemat a dispune în legătură cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune.

Măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune poate fi dispusă doar împotriva inculpatului, prin urmare, doar după punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspect;

c) măsura controlului judiciar pe cauțiune să fie necesara și, totodată, suficientă pentru scopul urmărit prin luarea ei. Prin luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune se urmărește un scop preventiv procesual, anume:

al asigurării bunei desfășurări a procesului penal,

al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori

al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

Noul Cod de procedură penală reglementează-în art. 223 alin. (1) și (2)cinci cazuri în care se poate dispune arestarea preventivă și, deci, și măsura controlului judiciar pe cauțiune, anume:

inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;

există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;

inculpatul a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana inculpatului, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Pentru discuțiile legate de fiecare dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) și (2) NCPP, facem trimitere la comentariile ocazionate de condițiile și cazurile de dispunere a măsurii arestului preventiv.

Procedura de luare a măsurii controlului judiciar pe cauțiune este, aparent, aceeași cu cea de luare a măsurii controlului judiciar, textul art. 216 alin. (3) NCPP făcând referire la aplicarea în acest sens și a dispozițiilor art. 212 și art. 214 din același cod (prin care se reglementează dispunerea controlului judiciar).

Textul de lege este însă criticabil, prin absența unor reglementări specifice ale procedurii de dispunere a măsurii controlului judiciar pe cauțiune – cu precădere în privința procedurii de urmat în ipoteza în care competența de a dispune revine unui magistrat judecător în faza de cameră preliminară ori în faza de judecată sau chiar în faza de urmărire penală, când judecătorul de drepturi și libertăți este învestit cu soluționarea unei cereri sau propuneri privind luarea, prelungirea ori înlocuirea unei măsuri preventive privative de libertate. Aceasta, deoarece depunerea cauțiunii este o condiție prealabilă pentru a se dispune măsura preventivă, însă cauțiunea nu poate fi apreciată și depusă direct de către inculpat, cuantumul ei stabilindu-se tot de către organul judiciar, situație ce generează necesitatea soluționării propunerii de luare a măsurii preventive a controlului judiciar în două etape distincte:

cea a verificării admisibilității în principiu – a verificării îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru a dispune această măsură preventivă; dacă se consideră solicitarea ca fiind admisibilă în principiu, se impun fixarea cuantumului cauțiunii și stabilirea termenului de depunere a acesteia de către inculpat;

cea a dispunerii măsurii controlului judiciar pe cauțiune, atunci când se constată îndeplinirea condiției de depunere a cauțiunii stabilite de organul judiciar.

O formă a procedurii de dispunere a controlului judiciar pe cauțiune a fost reglementată de legiuitorul procesual penal doar în ipoteza descrisă de art. 242 alin. (10)-(13) NCPP, anume atunci când se solicită înlocuirea unei măsuri preventive privative de libertate (arestul la domiciliu sau arestarea preventivă) cu măsura controlului judiciar pe cauțiune; în lipsa altor reglementări exprese, apreciem că aceeași procedură poate fi aplicată și la luarea (directă) a măsurii preventive menționate.

Potrivit textelor de lege indicate , procedura în fața judecătorului sau a instanței competente a dispune luarea măsurii ar trebui să de deruleze în maniera următoare:

cererea se formulează de procuror sau judecătorul ori instanța o pune în discuție din oficiu;

judecătorul sau instanța dispune citarea inculpatului, asigură prezența procurorului și a apărătorului inculpatului, ales sau din oficiu;

dacă inculpatul este prezent, se procedează la ascultarea acestuia;

dacă găsește cererea întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea și stabilește valoarea cauțiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei; dacă respinge în principiu propunerea sau sesizarea din oficiu legată de luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune, constatând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege, organul judiciar nu ar putea dispune luarea unei alte măsuri preventive;

dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de luare a măsurii controlului judiciar pe cauțiune și stabilește obligațiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii;

dacă nu se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului și a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată; trecând însă de admisibilitatea în principiu, constatând atât existența probelor ce fundamentează presupunerea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, precum și necesitatea de a se dispune o măsură preventivă pentru realizarea scopului asigurării bunei desfășurări a procesului penal, împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, apreciem că nu se pot dispune doar respingerea propunerii (sau a sesizării din oficiu) și neluarea astfel a vreunei alte măsuri preventive, ci, dimpotrivă, s-ar impune, credem noi, ca judecătorul sau instanța, odată cu pronunțarea soluției de respingere, să ia în calcul și sesizarea din oficiu pentru declanșarea procedurilor de luare a unei masuri preventive fie mai ușoare (controlul judiciar), fie a unei măsuri privative de libertate (arestul la domiciliu sau arestarea preventivă).

Dacă obiectul sesizării este solicitarea de înlocuire a arestului la domiciliu sau a arestării preventive cu controlul judiciar pe cauțiune, nedepunerea cauțiunii în termenul fixat de organul judiciar conduce la respingerea solicitării și, pe cale de consecință, la menținerea măsurii preventive privative de libertate [conform art. 242 alin. (12) NCPP],

3.3Verificarea legalității și temeiniciei controlului judiciar pe cauțiune

3.3.1 Verificarea legalității și temeiniciei controlului judiciar pe cauțiune în camera preliminară

După trimiterea în judecată prin rechizitoriu a inculpatului aflat sub măsura controlului judiciar pe cauțiune cauza trece în mod obligatoriu în faza de cameră preliminară; în cadrul acestei proceduri, pe lângă verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară trebuie să procedeze din oficiu în termen de 3 zile de la primirea dosarului la verificarea legalității și temeiniciei măsurii controlului judiciar pe cauțiune;

În cazul în care trimiterea în judecată a fost realizată prin acordul de recunoaștere a vinovăției, verificarea legalității și temeiniciei controlului judiciar pe cauțiune va fi efectuată de instanța de judecată, în această ipoteză cauza neparcurgând faza camerei preliminare;

După deliberare judecătorul de cameră preliminară poate pronunța prin încheiere una dintre următoarele soluții:

menținerea controlului judiciar pe cauțiune, când judecătorul de cameră preliminară stabilește că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin, sunt relevante, necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea măsurii preventive sau că există temeiuri noi care justifică controlul judiciar, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal; judecătorul nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura controlului judiciar.

revocarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune, în situația în care judecă-
torul de cameră preliminară constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive; în acest caz se va dispune restituirea cauțiunii.

înlocuirea măsurii controlului judiciar pe cauțiune cu măsura arestării pre-
ventive sau a arestului la domiciliu dacă judecătorul de cameră preliminară constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) NCPP.

Indiferent de soluția pronunțată este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale; împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra controlului judiciar pe cauțiune se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare, dacă procurorul sau inculpatul au lipsit de la pronunțare;

3.3.2 Verificarea legalității și temeiniciei controlului judiciar în cursul judecății

În cursul judecății (indiferent dacă sesizarea a fost făcută prin rechizitoriu sau ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției), instanța are obligația de a verifica din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea controlului judiciar pe cauțiune, cu citarea inculpatului;

Instanța de judecată dă cuvântul procurorului și apărătorului inculpatului pentru dezbaterea, cu asigurarea exigențelor de contradictorialitate, a necesității menținerii controlului judiciar, acesta având ultimul cuvânt;

După deliberare instanța de judecată poate pronunța prin încheiere una dintre următoarele soluții:

menținerea controlului judiciar pe cauțiune, când instanța de judecată stabi-
lește că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin, sunt relevante, necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea măsurii preventive sau că există temeiuri noi care justifică controlul judiciar, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal; instanța de judecată nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura controlului judiciar.

revocarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune în situația în care instanța
de judecată constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive; în acest caz se dispune restituirea cauțiunii.

înlocuirea măsurii controlului judiciar pe cauțiune cu măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu dacă instanța de judecată constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) NCPP.

Indiferent de soluția pronunțată este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale;

Împotriva încheierii prin care instanța de judecată dispune asupra controlului judiciar pe cauțiune se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare, dacă au lipsit de la pronunțare;

3.4Modificarea obligațiilor impuse inițial

Potrivit legii în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta;

Deasemnea, și în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului sau a procurorului, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta;

Deopotrivă, în cadrul procedurilor de verificare din oficiu a legalității și temeiniciei măsurii controlului judiciar pe cauțiune potrivit art. 207 și art. 208 NCPP, judecătorul de cameră preliminară, sau instanța de judecată poate dispune modificarea obligațiilor din conținutul controlului judiciar pe cauțiune pentru a face măsura preventivă cât mai adaptată exigențelor noilor faze ale procesului penal;

Procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța trebuie să procedeze la audierea inculpatului înainte de a decide cu privire la modificarea obligațiilor;

În cursul urmăririi penale modificarea obligațiilor impuse inițial poate fi dispusă de procuror, prin ordonanță (indiferent dacă măsura a fost luată de procuror sau de judecătorul de drepturi și libertăți); împotriva acestui act procesual inculpatul poate să formuleze plângere, în temeiul art. 336 NCPP la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, NCPP neprevăzând posibilitatea contestării acestui act la judecătorul de drepturi și libertăți;

În cursul procedurii de cameră preliminară, procedura de modificare a obligațiilor se desfășoară în camera de consiliu, judecătorul dispunând prin încheiere pronunțată în camera de consiliu; împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară se poate formula contestație în condițiile art. 205 NCPP;

În cursul judecății modificarea obligațiilor poate fi dispusă numai de completul de judecată învestit să judece cauza, prin încheiere, pronunțată în ședință publică; împotriva încheierii instanței de judecată se poate formula contestație în condițiile art. 206 NCPP;

ordonanța procurorului sau încheierea judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată trebuie să prevadă în mod explicit toate obligațiile (atât pe cele vechi obligatorii, cât și pe cele nou introduse) pe care inculpatul trebuie să le respecte și avertismentul că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se poate lua față de acesta măsura arestării preventive.

3.5 Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurii controlului judiciar pe cauțiune

3.5.1 revocarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune

Este măsura procesuală prin care se revine asupra măsurii controlului judiciar al inculpatului, dacă au încetat temeiurile care au determinat-o (încetarea tuturor temeiurilor de fapt și de drept ce au fost avute în vedere la luarea, sau menținerea măsurii), ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii;

Înlocuirea măsurii controlului judiciar pe cauțiune este măsura procesuală ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată prin care controlul judiciar pe cauțiune este înlocuit cu măsura arestării preventive, ori a arestului la domiciliu în situația în care s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 223 NCPP, respectiv art. 218 NCPP, și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (l) NCPP;

Deopotrivă, în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe cauțiune, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive;

Este posibilă și înlocuirea controlului judiciar pe cauțiune cu măsura reținerii care se poate dispune numai în cursul urmăririi penale de procuror, în cazul în care procurorul dispune în privința unei persoane față de care era luată măsura controlului judiciar pe cauțiune luarea măsurii reținerii, operează în fapt o înlocuire a unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, ce are ca temei tot satisfacerea cerințelor prevăzute de art. 202 alin. (1) NCPP, întrucât față de o persoană în cadrul aceluiași proces penal se poate lua numai o singură măsură preventivă dintre cele prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. a)-e) NCPP;

dispozițiile procedurale referitoare la revocarea și înlocuirea controlului judiciar se aplică în mod corespunzător și în cazul controlului judiciar pe cauțiune.

3.5.2 Încetarea de drept a măsurii controlului judiciar pe cauțiune

în cazurile în care procurorul dispune o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală ori instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă.

la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului.

-Constatarea încetării de drept a măsurii trebuie efectuată, din oficiu, de procuror prin ordonanță de clasare sau de renunțare la urmărirea penală sau de instanța de judecată prin hotărâre;

-persoanei față de care s-a dispus măsura preventivă, precum și tuturor instituțiilor cu atribuții în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanța sau hotărârea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.

CAPITOLUL IV

ARESTUL LA DOMICILIU

4.1Luarea măsurii arestului la domiciliu

Arestul la domiciliu reprezintă o măsură preventivă introdusă în peisajul procesual penal românesc prin dispozițiile Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Această măsură preventivă presupune o privare de libertate a inculpatului cu caracter special, deoarece libertatea individuală este limitată la perimetrul domiciliului inculpatului. Pe de altă parte, privarea de libertate realizată prin intermediul arestului la domiciliu este mai puțin constrângătoare decât privarea de libertate care se realizează prin intermediul arestării preventive, măsură care se execută în centre de detenție și reținere ori în penitenciare, conform unor criterii stricte, prevăzute în legislația specială.

Potrivit art. 221 alin. (1), măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.

Sursa de inspirație a legiuitorului român pentru reglementarea acestei măsuri preventive a reprezentat-o Codul de procedură penală italian. Astfel, în art. 284 din acest cod se prevede posibilitatea judecătorului de a dispune arestul la domiciliu (arresti domiciliari), constând în obligarea inculpatului (imputato) de a nu se îndepărta de propria locuință, de o altă locuință privată sau de o instituție publică de îngrijire sau asistență.

Arestul la domiciliu se poate dispune, potrivit art. 218, dacă se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 223, necesare pentru luarea măsurii arestării preventive, a celorlalte condiții specifice arestului la domiciliu, în vederea realizării scopului prevăzut în art. 202 alin. (1). Similar considerentelor formulate în materia controlului judiciar și a controlului judiciar pe cauțiune, apreciem că este necesar a se urmări prin luarea arestului la domiciliu îndeplinirea tuturor cerințelor care sunt prevăzute în art. 202 alin. (1-3), și nu numai în art. 202 alin.(1).

În aceste condiții, măsura arestului la domiciliu se poate dispune dacă se întrunesc următoarele condiții:

să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune.

măsura arestului la domiciliu să fie necesară în scopul asigurării
bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului
de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte
infracțiuni;

măsura arestului la domiciliu trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;

să nu existe o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale;

să nu existe suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie;

inculpatul să nu fi fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare;

inculpatul trebuie audiat, în prezența avocatului ales sau desemnat din oficiu;

să se constate îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 223*.
Măsura preventivă se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, și de instanța de judecată, în cursul judecății.

4.2 Prelungirea măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale

Arestul la domiciliu se poate dispune, în cursul urmăririi penale, pe o perioadă determinată ce nu poate depăși 30 de zile. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, doar în caz de necesitate:

– dacă se mențin temeiurile (de fapt și de drept) care au determinat luarea măsurii ori dacă au apărut temeiuri noi (de asemenea, putând fi vorba de noi temeiuri de fapt sau de drept) care să justifice necesitatea de prelungire a măsurii preventive.

În vederea prelungirii măsurii arestului la domiciliu, procurorul trebuie să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți cu o propunere de prelungire (deși se prevede aceeași competență teritorială alternativă, legea nu impune ca propunerea privind prelungirea să fie adresată judecătorului de drepturi și libertăți de la aceeași instanță de judecată ce a dispus luarea măsurii), propunere ce se impune a fi înregistrată la instanța competentă cu cel puțin 5 zile înainte de data expirării duratei pe care anterior fusese dispusă măsura arestului la domiciliu. Deși este un termen de recomandare, termenul de 5 zile îi este necesar judecătorului de drepturi și libertăți pentru a avea timpul necesar soluționării propunerii de prelungire anterior expirării duratei măsurii, în caz contrar propunerea de prelungire rămânând fără obiect.

Procedura de prelungire urmează aceiași pași ca și propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu în faza de urmărire penală.

În cursul urmăririi penale, măsura arestului la domiciliu, indiferent de numărul de prelungiri acordate, nu poate depăși durata maximă de 180 de zile. împlinirea celor 180 de zile de arest la domiciliu în cursul urmăririi penale determină încetarea de drept a acestei măsuri preventive.

În absența unor dispoziții exprese, în durata maximă de 180 de zile nu vor fi considerate perioadele în care, eventual, inculpatul a fost anterior supus măsurii preventive a reținerii ori a arestării preventive. De asemenea, în calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale nu se ia durata în care respectivul inculpat s-a aflat în arest la domiciliu [art. 222 alin. (10) NCPP].

În faza de cameră preliminară și în faza de judecată, măsura arestului la domiciliu nu este dispusă pe o perioadă determinată; de asemenea, în urma verificării legalității și temeiniciei arestului la domiciliu, în caz de menținere, judecătorul de cameră preliminară ori, după caz, instanța de judecată nu stabilește o durată a acestei măsuri (ea este menținută pe o durată nedeterminată), existând, în schimb, obligația de verificare, din oficiu, a legalității și temeiniciei măsurii, verificări care se impun a avea loc la termene ce nu depășesc 30 de zile în faza de cameră preliminară, respectiv 60 de zile în faza de judecată.

De asemenea, spre deosebire de măsura arestării preventive, pentru care s-a dispus o durată maximă în faza de judecată la instanța de fond, măsura arestului la domiciliu, verificată cu periodicitatea prevăzută de lege, poate dura, în principiu, întreaga perioadă a acestui stadiu procesual, indiferent de durata totală. În apel însă, atât arestul ia domiciliu, cât și arestul preventiv nu pot depăși durata pedepsei aplicate prin hotărârea dată asupra fondului.

4.3 Verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în cameră preliminară și în cursul judecății

4.3.1 Verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în camera preliminară

După trimiterea în judecată prin rechizitoriu a inculpatului arestat la domiciliu cauza trece în mod obligatoriu în faza de cameră preliminară; în cadrul acestei proceduri pe lângă verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară trebuie să procedeze, din oficiu, în termen de 3 zile de la primirea dosarului, la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu, înainte de expirarea duratei măsurii preventive;

Rechizitoriul procurorului poate cuprinde și propunerea de menținere a măsurii arestului la domiciliu;

Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului arestat la domiciliu, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile (termen de recomandare) înainte de expirarea duratei acesteia pentru a proceda la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu;

În cazul în care trimiterea în judecată a fost realizată prin acordul de recunoaștere a vinovăției, verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu va fi efectuată de instanța de judecată, în această ipoteză cauza neparcurgând faza camerei preliminare;

Înainte de verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu judecătorul de cameră preliminară trebuie să analizeze dacă nu a fost depășită durata maximală a măsurii preventive în cursul urmăririi penale (180 de zile) pentru că în acest caz starea de arest a încetat de drept;

Judecătorul de cameră preliminară analizează legalitatea și temeinicia arestului la domiciliu în camera de consiliu, cu citarea inculpatului; acesta are obligația, după luarea măsurii, să se prezinte în fața judecătorului de cameră preliminară ori de câte ori este chemat; absența inculpatului legal citat nu împiedică dezbaterea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu;

După deliberare, judecătorul de cameră preliminară poate pronunța, prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu, una dintre următoarele soluții:

menținerea stării de arest la domiciliu, când judecătorul de cameră preliminară stabilește că temeiurile care au determinat arestul la domiciliu se mențin, sunt relevante, necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal în faza de judecată; judecătorul trebuie să
evidențieze motive relevante și suficiente față de circumstanțele concrete ale cauzei care să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului;

Judecătorul nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura arestului la domiciliu, aceasta neputând dura însă mai mult de 30 de zile; având în vedere că pe parcursul camerei preliminare nu sunt stabilite termene de judecată, judecătorul de cameră preliminară poate stabili un termen pentru următoarea verificare a legalității arestului la domiciliu.

revocarea arestului la domiciliu, în situația în care judecătorul de cameră preliminară constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestului la domiciliu și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive;

înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu controlul judiciar, sau controlul
judiciar pe cauțiune, dacă judecătorul de cameră preliminară constată în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului că temeiurile arestului la domiciliu s-au schimbat sau că, deși există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat, menținerea măsurii arestului la domiciliu nu mai este necesară față de scopurile urmărite prin privarea de libertate sau că măsura preventivă nu este proportional cu scopurile urmărite;

încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu, în cazul în care până la
momentul pronunțării judecătorului de cameră preliminară asupra legalității și temeiniciei arestului la domiciliu s-a împlinit termenul pentru care măsura preventive fusese anterior dispusă sau dacă a fost depășită durata maximă de 180 de zile a arestării în cursul urmăririi penale.

Verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în cursul judecății

În cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății, înaintează dosarul instanței de judecată cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii arestului la domiciliu;

În cursul judecății (indiferent dacă sesizarea a fost făcută prin rechizitoriu sau ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției), instanța are obligația de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestului la domiciliu; astfel, instanța de judecată verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestului la domiciliu, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului;

După verificarea legalității și menținerea arestului la domiciliu în cadrul procedurii de cameră preliminară, instanța trebuie să procedeze, înainte de expirarea prevenției, la o nouă verificare a legalității și temeiniciei arestului la domiciliu, chiar dacă această verificare nu are loc la data primului termen de judecată, ci la un termen intermediar, anterior acestui moment procesual;

Instanța analizează legalitatea și temeinicia arestului la domiciliu în ședință publică, în prezența inculpatului asistat de avocat ales sau din oficiu și a procurorului; acesta are obligația, după luarea măsurii, să se prezinte în fața instanței ori de câte ori este chemat;

Instanța de judecată dă cuvântul procurorului și avocatului inculpatului pentru dezbaterea, cu asigurarea exigențelor de contradictorialitate, a necesității menținerii arestului la domiciliu, acesta având ultimul cuvânt;

După deliberare instanța de judecată poate pronunța, prin încheiere motivată pronunțată în ședință publică, una dintre următoarele soluții:

menținerea arestului la domiciliu, când instanța stabilește că temeiurile care au determinat arestul la domiciliu se mențin, sunt relevante, necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi carejustifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare aprocesului penal în faza de judecată; instanța de judecată trebuie să evidențiezemotive relevante și suficiente față de circumstanțele concrete ale cauzei care să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului;

Instanța de judecată nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura arestului la domiciliu, aceasta neputând dura mai mult de 60 de zile;

În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestului la domiciliu nu este limitată în timp; totuși, durata arestului la domiciliu nu poate fi mai mare decât durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare în primă instanță.

revocarea arestului la domiciliu, în situația în care instanța de judecată constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestului la domiciliu și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive;

înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu controlul judiciar sau controlul
judiciar pe cauțiune, dacă instanța de judecată constată, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, că temeiurile arestării inițiale s-au schimbat sau că, deși există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat, menținerea măsurii arestului la domiciliu nu mai este necesară față de scopurile urmărite prin privarea de libertate sau că măsura preventivă nu este proporțională cu scopurile urmărite;

încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu, în situația în care în cauză
nu s-a mai procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în termen de 30 de zile de la menținerea măsurii arestului la domiciliu de judecătorul de cameră preliminară, respectiv în termen de 60 de zile de la ultima verificare a legalității și temeiniciei măsurii arestului la domiciliu de către instanța de judecată.

4.4Revocarea sau înlocuirea măsurii arestului la domiciliu

Revocarea măsurii arestului la domiciliu este măsura procesuală prin care se revine asupra măsurii arestului la domiciliu dacă au încetat temeiurile care au determinat-o (dispariția tuturor temeiurilor de fapt și de drept ce au fost avute in vedere la luarea, prelungirea sau menținerea măsurii), ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii;

În ipoteza în care există o nelegalitate vădită, flagrantă la luarea/prelungirea/menținerea arestului la domiciliu (de pildă, lipsa oricărei motivări la luarea măsurii preventive, necompetența materială a judecătorului de drepturi și libertăți etc), această nelegalitate originară, iar nu ulterioară, poate constitui, de asemenea, temei pentru revocarea măsurii arestului la domiciliu;

Înlocuirea măsurii arestului la domiciliu este măsura procesuală ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară saa de instanța de judecată prin care arestul la domiciliu este înlocuit cu măsura arestări preventive, a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune, în situația ia care s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestului la domiciliu, sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 211 NCPP, art. 216 NCPP, respectând art. 223 NCPP și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) NCPP, respectând măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art.202 alin. (l)NCPP;

În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura arestului la domiciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, dacă această din urmă măsură este necesară și proporțională cu scopul urmărit; În acest scop, dacă organul de supraveghere constată nerespectarea cu rea-credință a măsurii și a obligațiilor impuse inculpatului, întocmește o sesizare motivată pe care o înaintează, de îndată, procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanței de judecată, în cursul judecății; în vederea întocmirii sesizării organul de supraveghere verifică situația de fapt și audiază inculpatul, dacă este posibil, sau alte persoane;

Arestul la domiciliu nu poate fi înlocuit cu măsura reținerii, internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice sau a internării medicale provizorii;

Revocarea sau înlocuirea arestului la domiciliu se poate dispune la cererea scrisă a persoanei private de libertate, a procurorului sau din oficiu, de către:

judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță (chiar și în situația în care măsura privativă de libertate a fost dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară cu ocazia judecării recursului), ori al instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere, în cursul urmăririi penale;

judecătorul de cameră preliminară căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza spre soluționare;

instanța sesizată cu judecarea cauzei în primă instanță sau în apel; în acest ultim caz, completul de judecată căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza trebuie să soluționeze și cererile de revocare sau de înlocuire a arestului Ia domiciliu.

4.5 Încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu

Reprezintă terminarea ope legis a privării de libertate impusă prin măsura arestului la domiciliu; legiuitorul a reglementat anumite cazuri în care, independent de subzistența temeiurilor, arestul la domiciliu nu poate continua;

Măsura arestului la domiciliu încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la expirarea termenului de 30 de zile, dacă judecătorul de cameră preliminară sau instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în acest termen, respectiv la expirarea termenului de 60 de zile, dacă instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în acest termen;

b)în cazul în care procurorul dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea
penală;

c)în ipoteza în care instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;

d)în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare;

e)la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

CAPITOLUL V

ANALIZĂ DE CAZ

SPEȚA I- Cerere de liberare provizorie

Pe rol este soluționarea cerererii de liberare provizorie formulată de inculpatul MAC.

La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpatul, în stare de arest, asistat de av. Patricia  Giurgiu și de mama sa.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care, s-a procedat la audierea inculpatului a cărei declarație este consemnată în procesul-verbal depus la dosar.

Mama inculpatului arată că acesta este elev în clasa a IX-a și că i-a retras dosarul de la școală pentru a nu fi exmatriculat, urmând a-l reînscrie în clasa a IX-a începând din toamnă.

Mai arată că fiul ei a comis faptele doar sub influența numitului PS, care uneori l-a și bătut chiar pentru a-I urma indicațiile. Se angajează să îl supravegheze îndeaproape pe minor dacă va fi pus în libertate. Arată că mai are doi copii majori, studenți care nu i-au creat astfel de probleme.

Apărătorul inculpatului susține cererea așa cum a fost formulată și arată că se impune liberarea provizorie a minorului având în vedere caracteristicile vârstei sale, că provine dintr-o familie cu părinte unic dar în care ceilalți frați sunt studenți, că minorul suferă de unele tulburări psihice și că un inculpat major și recidivist care a participat la comiterea faptelor este cercetat în stare de libertate.

Reprezentanta Parchetului solicită respingerea cererii ca nefondată, pe motiv că, din moment ce în cursul zilei de ieri, judecătorul a dispus prelungirea stării de arest preventiv, nu se justifică punerea lui în libertate, căci între timp nu a apărut nici un element nou.

I N S T A N Ț A

Prin cererea din 18.02.2004, MAC  a solicitat liberarea sa provizorie sub control judiciar, iar în subsidiar pe cauțiune. Instanța constată cu sunt deosebiri de fond între cele două  tipuri de liberare provizorie, astfel că se consideră sesizată cu soluționarea cererii în prima modalitate.

În raport cu dispozițiile legale prevăzute de art. 1602 alin.1 și 2 C.p.p. instanța urmează să admită cererea în baza art. 1608a al. 2 C.p.p.

Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 12 ani. Întrucât în cauza de față inculpatul este minor, acuzat de săvârșirea infracțiunii de furt calificat pentru care pedeapsa este de maxim 15 ani închisoare, este îndeplinită această primă condiție, avându-se în vedere că pentru minori limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, potrivit art. 109 C.pen.

O a doua condiție este aceea ca inculpatul să nu fie recidivist. Aceasta este îndeplinită în cauză întrucât, deși inculpatul mai are o condamnare anterioară, fiind minor aceasta nu se poate avea în vedere la stabilirea stării de recidivă, conform art. 38 alin.1 lit. a C.p.p.

Liberarea nu se poate acorda dacă există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Aceste date nu există la dosarul de urmărire penală și nu au fost invocate de procuror, care a solicitat respingerea prezentei cereri. Mai mult, audiind minorul și ascultând-o pe mama sa, instanța și-a format convingerea că săvârșirea faptelor de care este acuzat inculpatul s-a datorat anturajului acestuia.

Prin urmare, impunerea unor măsuri speciale de supraveghere pe durata liberării ar fi suficientă pentru preîntâmpinarea reiterării comportamentului infracțional. Cât privește cea de-a doua teză, nici o clipă nu s-a pus problema că minorul ar fi încercat sau ar avea de gând să încerce a zădărnici aflarea adevărului, mai ales că probațiunea în cursul urmăririi penale este deja finalizată.

Prin urmare sunt îndeplinite cele trei condiții impuse de lege. Instanța constată că cererea este și întemeiată, pe motiv că starea de minoritate a inculpatului impune cercetarea acestuia în condiții care să nu pericliteze sănătatea sa, cel puțin din punct de vedere psihic. Or, menținerea stării de arest preventiv cu executare în regim de detenție ar fi un impediment în acest sens.

Așadar cererea va fi admisă. De altfel, nici nu s-ar putea respinge atât timp cât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1608a alin.2 C.p.p..

Aceasta pentru că, deși aparent art. 1602 alin.1 lasă la latitudinea instanței acordarea liberării provizorii, ea nu poate fi refuzată în mod discreționar, doar prin puterea de apreciere a instanței căci atunci ar fi o dovadă a arbitrariului și nu a aplicării legii. Cu alte cuvinte, ceea ce este un drept pentru inculpatul arestat, devine o obligație pentru instanță dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

Dat fiind anturajul frecventat de minor și teribilismul specific vârstei instanța va dispune totodată ca minorul să respecte unele din obligațiile prevăzute în art. 1602 alin. 3 C.p.p.

Cât privește cererea formulată de procuror de respingere a prezentei cereri pe motiv că s-a dispus prelungirea stării de arest preventiv, aceasta nu are legătură cu soluționarea prezentei cauze, întrucât nu se dezbate necesitatea revocării stării de arest, ci menținerea unei alte măsuri preventive, ca alternativă la executarea în arest a detenției preventive. 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

În baza art. 1608a C.p.p., admite cererea de liberare provizorie sub control judiciare a inculpatului MAC.

Dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului aflat în arestul IPJ Cluj, în baza mandatului de arestare preventivă nr. 14/5.02.2004 emis de Judecătoria Cluj-Napoca.

Administrația locului de deținere va lua măsurile prevăzute de art. 1608a alin. 5 C.p.p. în momentul rămânerii definitive a prezentei încheieri.

În temeiul art. 1608a alin.3 C.p.p. rap la art. 1602 alin.3 C.p.p., pe timpul liberării provizorii inculpatul va respecta următoarele obligații:

a.    nu va părăsi municipiul Cluj-Napoca decât cu încuviințarea procurorului (în cursul urmăririi penale), respectiv a instanței (în cursul judecății);

b.    nu va merge în baruri, discoteci, Internet-café

c.    se va prezenta la organul de urmărire penală, respectiv a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;

d.    nu va intra în legătură cu PS si TF.

SPEȚA II- Cerere de liberare provizorie pe cauțiune

Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2011, sub nr.10223/63/2011 inculpatul S. D. C. a formulat, prin apărătorul ales, cerere de liberare provizorie pe cauțiune, arătând în motivele scrise că sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru admiterea cererii.

În fapt, inculpatul în motivarea cererii, a solicitat liberarea provizorie pe cauțiune de sub puterea mandatului de arestare preventiva nr. 58 emis de Tribunalul Dolj la data de 16 iunie .2011, la propunerea de arestare preventiva formulata de DIICOT- Serviciul Teritorial Craiova în dosarul nr.65 /D/P/2011 pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen.; art.24 alin.2 teza I din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cp, art.27 alin.2 din Legea 365/2002 cu aplic. art.41 alin.2 Cp și art.42 alin.1 și 3 din Legea nr.161/2003, titlul III cu aplic. art.41 alin.2 Cp, constând în aceea că împreună cu alți inculpați a constituit în toamna – iarna anului 2010 un grup infracțional organizat, iar începând cu luna martie a anului curent au început activitatea infracțională ce constă în producerea, sortarea, prelucrarea datelor de identificare a mijloacelor de plată electronică și clonarea cardurilor în vederea extragerii frauduloase de sume de bani…

De asemenea, a precizat totodată că are cunoștință de obligațiile pe care instanța de judecată i le poate impune și că are cunoștință de situațiile în care poate fi revocată liberarea provizorie în cazul în care ar încălca cu rea credință obligațiile impuse, motiv pentru care apreciază că îndeplinește condițiile prevăzute de textul de lege pe care își întemeiază cererea, atât din punctul de vedere al cuantumului pedepselor prevăzute, cât și cu privire la faptul că nu există elemente care să poată conduce la concluzia că poate influența soluționarea cauzei în sens negativ și, de asemenea, că există riscul de a săvârși alte infracțiuni.

Examinând actele și lucrările dosarului de urmărire penală, tribunalul reține următoarele:

Prin încheierea din data de 16 iunie 2011 a Tribunalului Dolj s-a admis propunerea de arestare preventivă și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.D.C. pe o durată de 29 zile, începând de la 16 iunie.2011 până la 14.07.2011, inclusiv, perioadă ce a fost prelungită ulterior de instanța de judecată.

În propunerea de arestare preventivă s-a reținut, în fapt, în sarcina inculpatului că, împreună cu alți inculpați au constituit în perioada toamna – iarna anului 2010 un grup infracțional organizat, iar începând cu luna martie 2010 au început activitatea infracțională ce constă în producerea, sortarea prelucrarea datelor de identificare a mijloacelor de plată electronice și clonarea cardurilor în vederea extrageri frauduloase de sume de bani.

Aceste fapte reținute în sarcina inculpatului prezintă elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen.; art.24 alin.2 teza I din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cp, art.27 alin.2 din Legea 365/2002 cu aplic. art.41 alin.2 Cp și art.42 alin.1 și 3 din Legea nr.161/2003, titlul III cu aplic. art.41 alin.2 Cu pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani.

Analizând cererea de liberare provizorie pe cauțiune, în raport de actele și lucrările dosarului și în raport de dispozițiile art. 1602 alin. 1 C.pr.pen. rap. la art. 1604 C.pr.pen. tribunalul constată următoarele:

În conformitate cu dispoz. art. 1602 alin. 1 C.pr.pen inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie pe cauțiune, liberare provizorie care se poate acorda în cursul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care să nu depășească 18 ani și nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Îndeplinirea acestor condiții nu creează pentru inculpat un drept la acordarea liberării provizorii pe cauțiune, ci doar o vocație, instanța având posibilitatea să decidă, raportat la probele existente la dosar, care conturează pericolul social reprezentat de inculpat, dacă scopurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive pot fi îndeplinite prin lăsarea inculpatului în libertate cu impunerea unor obligații fixate de lege sau este necesară menținerea stării de arest, ca efect al subzistării temeiurilor ce au determinat luarea acesteia.

Având în vedere natura faptelor, modalitățile de săvârșire a infracțiunilor, urmările produse, amploarea scandalului creat, faptul că cercetarea judecătorească se află în faza de început, de datele ce particularizează persoana inculpatului, atitudinea manifestată de către inculpat pe parcursul procesului penal, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum acestea se conturează în prezent, pentru o bună înfăptuire a justiției se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului.

În ceea ce privește susținerea apărării că nu s-a făcut dovada că lăsarea în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică, deoarece a trecut mult timp de data săvârșirii infracțiunilor, instanța consideră că temeiurile ce pot sta la baza privării de libertate a unei persoane, conform art.5 parag. l lit. c din Convenție, sunt acelea că o persoană poate fi privată de libertate "atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia".

Așadar, în temeiul acestui text al convenției, se interzice orice lipsire de libertate în mod preventiv, în afara unei proceduri penale, aducerea celui lipsit de libertate înaintea persoanei care exercită funcțiuni judiciare trebuie să aibă loc repede și în mod efectiv, trebuie să existe anumite motive plauzibile, iar autoritățile care dispun măsura să ofere un minim de date și informații care să convingă instanțele de existența motivelor plauzibile.

Instanța europeană a cercetat permanent respectarea condiției existenței unor bănuieli legitime plauzibile, verosimile care să justifice arestarea unei persoane.

Plauzibilitatea bănuielilor pe care trebuie să se întemeieze o arestare este elementul esențial al protecției cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate, astfel încât, bănuielile presupun existența unor fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana a putut comite infracțiunea pentru care se solicită arestarea.

În privința pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie precizat că în dreptul național este prevăzut că pedeapsa pentru infracțiunea de care este acuzat inculpatul să fie mai mare de 4 ani, deci prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, faptele de care natura celor reținute în sarcina inculpatului sunt considerate că suscită o tulburare a societății, astfel încât sub acest aspect justifică o detenție preventivă.

Cât privește pericolul concret, este real că acesta are o existență legată de timp, de regulă trecerea timpului poate duce la limitarea pericolului până la dispariție, iar lipsa lezării ordinii publice un timp rezonabil echivalează cu lipsa pericolului. Ori, în jurisprudența Curții s-a statuat în mod constant că un criteriu foarte important în aprecierea pericolului concret îl reprezintă modul în care cazul a fost instrumentat de autoritățile judiciare.

Legea națională nu prevede un termen limită de efectuare a activităților de urmărire penală, iar pentru opinia publică lezarea ordinii de drept apare ca actuală în momentul în care se află despre aceste fapte.

Totodată potrivit art 1604 alin 1 C.pr.pen. raportat la art. 1602 alin. 2 C.pr.pen ,,liberarea provizorie pe cauțiune nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.”

Ori, după cum se constată în cauză temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului a fost art. 148 lit. f C.pr.pen, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care este cercetat este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Jurisprudența CEDO în materie admite că prin gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, astfel că pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin trezirea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, posibil în cazul de față, menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității precum și încurajarea comiterii de infracțiuni de către alte persoane.

În concluzie, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 1602 alin. 2 C.pr.pen. instituie o vocație cu privire la liberarea provizorie și nu o obligație pentru instanță care poate să cenzureze posibilitatea liberării, dacă persoana inculpatului nu oferă suficiente garanții personale pentru buna desfășurare a procesului penal. În concluzie, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 1602 alin. 2 C.pr.pen. rap. la art. 1604 C.pr.pen. instituie o vocație cu privire la liberarea provizorie și nu o obligație pentru instanță care poate să cenzureze posibilitatea liberării, daca persoana învinuitului sau inculpatului nu oferă suficiente garanții personale pentru buna desfășurare a procesului penal.

În cauza, raportat la genul de infracțiuni pentru care este cercetat inculpatul, infracțiuni la care a participat un grup mai mare de persoane prin astfel de fapte fiind puse în pericol grav siguranța financiară a cetățenilor și chiar a persoanelor juridice, având în vedere și amploarea infracțiunilor de genul celor pentru care este cercetat inculpatul, existând indicii că activitatea infracțională a fost săvârșită și în afara țării, instanța constată că subzistă în continuare motivele care au impus arestarea preventivă a inculpatului și, lăsarea inculpatului în libertate continuă să prezinte pericol pentru ordinea publică.

Ca atare, având în vedere că liberarea provizorie pe cauțiune și măsura arestării preventive sunt oarecum strâns legate, nu se poate conchide că în cazul în care motivele care au determinat luarea arestării preventive se mențin la aceeași intensitate, inculpatul ar putea fi totuși liberat sub control judiciar.

În consecință, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și a nu se zădărnici aflarea adevărului, având în vedere subzistența motivelor care au impus luarea arestării preventive, instanța constată că nu se impune liberarea inculpatului sub control judiciar, astfel încât cererea formulată urmează a fi respinsă .

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Noul cod de procedură penală a lămurit în mare măsură și a structurat mai bine caracterul instituțiilor controlului judiciar. Condiționate în vechea lege de o trecere prealabilă prin arestul preventiv, în prezent ele pot fi luate și de sine stătător. Statutul lor de atenuări ale arestului subzistă totuși, mai ales prin prisma condițiilor controlului pe cauțiune, iar practica judiciară va stabili când, în condiți cvasisimilare, se impune privarea de libertate ori doar măsura restrictivă.

Având în vedere specificul obligațiilor ce decurg din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal și ținând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfășurări a activităților ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale.

În literatura de specialitate, măsurile procesuale sunt definite ca instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.

Instituția controlului judiciar și cea a controlului judiciar pe cauțiune au fost unele dintre cele mai discutate sub vechea reglementare procesual penală, mai ales sub aspectul caracterului lor mixt. Liberarea provizorie sub cele două forme ale sale, instituție relativ recentă în dreptul nostru procesual penal, nu putea fi privită separat de o altă instituție fundamentală și anume arestul preventiv. Aceasta pentru că ele se aflau într-o strânsă legătură care le făcea interdependente una de cealaltă.

În realitate, liberarea provizorie sub control judiciar și pe cauțiune nu erau altceva decât o atenuare a stării de detenție preventivă, una consistentă, întrucât în opoziție cu arestul, liberarea presupune starea neprivativă de libertate a persoanei inculpate.

Măsura preventivă a controlului judiciar prezintă noutăți, în primul rând asupra persoanei care o poate dispune, sub acest aspect putându-se aprecia că posibilitatea luării măsurii de către procuror este o restrângere a sferei libertății persoanei, raportată la vechea reglementare, când numai un judecător putea statua asupra acesteia, în condiții de contradictorialitate specifice. Dacă ne raportăm însă la lipsa arestului preexistent, optica se schimbă și, deși nu mai există un control al instanței, netrecând prin măsura privativă de libertate, controlul judiciar este totuși în reglementarea nouă o măsură mai ușoară.

Măsura preventivă a controlului judiciar este nou-introdusă în legislația noastră procesuală, preluând o parte semnificativă din conținutul măsurilor preventive a liberării sub control judiciar, obligării de a nu părăsi localitatea sau obligării de a nu părăsi țara.

Potrivit art. 216 alin. 1, în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 223 alin. (1) și (2) și luarea acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauțiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.

Pentru ca măsura controlului judiciar pe cauțiune să poată fi luată de către procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, trebuie să fie îndeplinite condițiile arestului preventiv sau ale arestului la domiciliu.

Interesantă este păstrarea în continuare a opțiunii procurorului sau judecătorului de a lua această măsură, chiar dacă se depune cauțiunea, legiuitorul menținând exprimarea poate dispune. 

Acest aspect face ca și în situația depunerii cauțiunii să existe opțiunea neluării măsurii pentru motive de oportunitate.

Măsura controlului judiciar pe cauțiune poate fi dispusă în oricare dintre fazele procesului penal, după aceeași procedură, de către aceleași organe judiciare și prin aceleași acte procedurale stipulate pentru măsura preventivă a controlului judiciar.

Arestul la domiciliu reprezintă o măsură preventivă introdusă în peisajul procesual penal românesc prin dispozițiile Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Această măsură preventivă presupune o privare de libertate a inculpatului cu caracter special, deoarece libertatea individuală este limitată la perimetrul domiciliului inculpatului.

Potrivit art. 221 alin. (1), măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.

BIBLIOGRAFIE

CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII

A. OROVEANU-HANȚIU, Drept procesual penal, Partea specială, Editura PRINTXPERT, CRAIOVA 2008.

Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H BECK, București 2014

Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Tratat de procedură penală, Editura Hamangiu, București 2014

Ioan Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014

Traian POP, Drept procesual penal, Vol I, Tipografia Națională, Cluj, 1946.

Ion TANOVICEANU, Curs de procedură penală romană, Atelierele Grafice SOCEC& CO Societate anonima, Bucuresti, 1913.

Ion NEAGU, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucuresti, 1997.

GR. THEODORU, T. PLEȘU, Drept procesual penală, vol II, Parte specială, Univ A.I CUZA, Iași, 1987.

Vicenzo MANZINI, Trattato di diritto processuale penale italiano, vol. 4.

E. STANCU, Criminalistică, vol. II, Tipografia Universității București, 1983.

Nicu JIDOVU, Drept procesual penal , Editura C.H Beck, București 2006.

S.KHANE, V. DONGOROZ și colectiv, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Partea Speciala, vol II, Editura Academiei, București, 1976.

Ion NEAGU, Tratat de procedură penlă, Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2009.

Ștefan Adrian TURBURE, Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală, în R.D.P. nr. 3/1999.

Nicolae VOLONCIU, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol. II, Editura Paideia, Bucuresti, 1999.

Carmen Silvia PARASCHIV, Mircea DAMASCHIN, Drept Procesual Penal, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.

Grigore THEODORU, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Cugetarea, Iasi, 1998.

Ion GORGĂNEANU, Considerații privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală, în revista Română de Drept nr 1/1974.

Mihail UDROIU, Procedură penală, Parte generală. Parte specială,. Editura C.H Beck, București 2010.

Gheorghiță MATEUȚ, Procedura penală. Partea specială, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, Costică BULAI, George ANTONIU, Nicoleta ILIESCU, Rodica STĂNOIU, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, Editura Academiei, București, 1976.

Gr. THEODORU, Lucia MOLDOVAN, Drept procesual penal, Editura didactica si pedagogică, București 1979.

Anca LELIA-LORINCZ, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București 2008.

II. LEGISLAȚIE

1) Constitutia Romaniei – republicată in M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

2) Codul Penal al Romaniei – Legea nr. 286/2009, publicată in M.Of.nr. 510 din 24 iulie 2009;

3) Codul de Procedura Penala al Romaniei – Legea nr.135/2010, publicata in M.Of.nr. 486 din 15 iulie 2010;

BIBLIOGRAFIE

CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII

A. OROVEANU-HANȚIU, Drept procesual penal, Partea specială, Editura PRINTXPERT, CRAIOVA 2008.

Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H BECK, București 2014

Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Tratat de procedură penală, Editura Hamangiu, București 2014

Ioan Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014

Traian POP, Drept procesual penal, Vol I, Tipografia Națională, Cluj, 1946.

Ion TANOVICEANU, Curs de procedură penală romană, Atelierele Grafice SOCEC& CO Societate anonima, Bucuresti, 1913.

Ion NEAGU, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucuresti, 1997.

GR. THEODORU, T. PLEȘU, Drept procesual penală, vol II, Parte specială, Univ A.I CUZA, Iași, 1987.

Vicenzo MANZINI, Trattato di diritto processuale penale italiano, vol. 4.

E. STANCU, Criminalistică, vol. II, Tipografia Universității București, 1983.

Nicu JIDOVU, Drept procesual penal , Editura C.H Beck, București 2006.

S.KHANE, V. DONGOROZ și colectiv, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Partea Speciala, vol II, Editura Academiei, București, 1976.

Ion NEAGU, Tratat de procedură penlă, Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2009.

Ștefan Adrian TURBURE, Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală, în R.D.P. nr. 3/1999.

Nicolae VOLONCIU, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol. II, Editura Paideia, Bucuresti, 1999.

Carmen Silvia PARASCHIV, Mircea DAMASCHIN, Drept Procesual Penal, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.

Grigore THEODORU, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Cugetarea, Iasi, 1998.

Ion GORGĂNEANU, Considerații privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală, în revista Română de Drept nr 1/1974.

Mihail UDROIU, Procedură penală, Parte generală. Parte specială,. Editura C.H Beck, București 2010.

Gheorghiță MATEUȚ, Procedura penală. Partea specială, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, Costică BULAI, George ANTONIU, Nicoleta ILIESCU, Rodica STĂNOIU, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, Editura Academiei, București, 1976.

Gr. THEODORU, Lucia MOLDOVAN, Drept procesual penal, Editura didactica si pedagogică, București 1979.

Anca LELIA-LORINCZ, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București 2008.

II. LEGISLAȚIE

1) Constitutia Romaniei – republicată in M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

2) Codul Penal al Romaniei – Legea nr. 286/2009, publicată in M.Of.nr. 510 din 24 iulie 2009;

3) Codul de Procedura Penala al Romaniei – Legea nr.135/2010, publicata in M.Of.nr. 486 din 15 iulie 2010;