. Analiza Manageriala a Firmei Ca Instrument In Etapa de Tranzitie
CAPITOLUL I
Analiza diagnostic ca instrument managerial
în etapa de tranziție
Termenul de analiza-diagnostic a fost preluat din medicina unde semnifică analiza simptomelor și determinarea cauzelor interne sau externe ale unor stări anormale(maladii).În domeniul conducerii întreprinderii el a căpătat o largă utilizare, sub diferite sensuri și forme pe care le vom examina pe scurt în continuare .
În sensul cel mai larg, analiza-diagnostic reprezintă un instrument managerial destinat să procedeze la examinarea unui organism economic, în vederea identificării și rezolvării problemelor cu care acesta se confruntă. Analiza diagnostic constituie astfel un procedeu care ajută conducerea întreprinderii să înțeleagă trecutul și prezentul și totodată să determine acțiunile de desfășurat în viitor.
Cazurile în care apare necesitatea unei analize-diagnostic se pot separa în doua mari categorii:
–întreprinderea este în dificultate; .
–întreprinderea este sănătoasă, cel puțin aparent.
În prima ipoteză analiza diagnostic urmărește în principal identificarea disfuncționalităților, a cauzelor lor și a măsurilor de remediere. În a doua ipoteză, analiza-diagnostic se va orienta prioritar către identificarea “devitalizărilor” încă neevidente, dar generatoare a unor disfuncții manifeste viitoare.
Cerințe particulare ale analizei diagnostic în condițiile tranziției
Tranziția de la sistemul economiei de comandă la economia de piață presupune și se realizează prin schimbarea radicală a locului și funcțiilor fiecărei întreprinderi și a întreprinderii în general, în funcționarea organismului economic național. Această schimbare nu se realizează automat. Ea reprezintă un proces ce debutează cu ”dezagregarea” vechiului sistem centralizat de stabilire și desfășurare a legăturilor întreprinderii de ceilalți agenți economici și se manifestă printr-o stare de criză, de intensități diferite, a fiecăruia dintre ei. Depășirea stării de criză, schimbarea radicală a modului de funcționare a întreprinderii și desfășurarea ei sunt condiționate de cel puțin cinci factori:
–inerția structurilor constituite în condițiile economiei de comandă la nivelul fiecărei întreprinderi, a structurilor materiale (structurii producției și factorilor de producție, capital fix, resurse umane, capital circulant etc.) a structurii sistemelor de interese generate de structura relațiilor de proprietate, a structurilor organizațional-funționale, comportamentale, demersurilor manageriale etc.;
–structurile generate de natura relațiilor de proprietate și caracterul prestabilit (prim plan), atât al dinamicii lor interne, cât și a relațiilor lor externe (cu subiecții furnizori de imput–uri și cu beneficiarii de output–ului);
–amploarea mare – în raport cu necesarul – ale resurselor de capital financiar reclamate de efectuarea restructurărilor, în primul rând a celor materiale;
–faptul că mediul de piață căruia întreprinderea căruia întreprinderea trebuie să se adapteze este el însuși un proces complex, aflat abia în curs de desfășurare, al cărui ritm este condiționat în mare măsură de chiar ritmul înfrăngerii inerției structurilor constituite.
Ca urmare a acțiunii acestor factori, a fiecăruia în parte și a ansamblului lor, rezultă următoarele:
– necesitatea schimbării radicale a structurilor constituite și modului de funcționare se manifestă în toate întreprinderile și privesc toate componentele structurale ale acestora;
– conținutul particular, amploarea și ritmurile – atât cele necesare, cât și cele posibile – al schimbărilor sunt specifice fiecărei întreprinderi, în funcție de starea inerției (rigidității) fiecăruia din componentele ei structurale;
– indicatorii – “semnal “- ce definesc calitatea funcționării unei firme în condițiile de piață (indicatori prin definiție de natura financiară) sunt puternic distorționați ca urmare a nedesăvârșirii procesului de formare a piețelor și mecanismelor, distorsionare amplificată de profunda criză economică ce însoțește tranziția. Drept urmare , acești indicatori sunt insuficient de relevanți pentru determinarea , numai pe baza lor, a stării reale de sănătate și a gradului de adecvare a întreprinderii la cerințele funcționării ei pe principii de piață;
– restructurarea unora din structurile componente ale sistemului numit întreprindere – în primul rând a celor materiale – nu se poate realiza concomitent la toate întreprinderile, atât din lipsa resurselor financiare, cât și din considerente de ordin social; faptul reclamă stabilirea unei ordini de prioritate pe baza, în egală măsură, a unor criterii macroeconomice și a potențialului de redresare eficientă întreprinderilor.
Cele menționate impun acțiuni de efectuare a analizelor – diagnostic și metodei de diagnosticare a întreprinderilor într–o economie în tranziție o serie de particularități, respectiv cerințe, dintre care, evidențiem ca mai importante:
–diagnosticarea stării de sănătate, respectiv a “potențialului de viabilitate” trebuie să privească nu numai întreprinderi aflare în “dificultate” (acută și/sau cronică), citate întreprinderile, inclusiv cele ce înregistrează profituri de bilanț, “sănătatea” lor putănd fi aparentă;
–obiect al diagnosticării trebuie să fie toate structurile componente de bază ale sistemului–întreprindere, corespunzătoare funcțiilor acestuia; de aici caracterul necesar multicriterial al metodei;
–metoda trebuie să asigure agregarea evaluărilor parțiale, pe fiecare obiect al diagnosticării, în vederea determinării potențialului de viabilitate sau redresare al întreprinderii ca întreg;
–în diagnosticarea întreprinderilor – și în mod deosebit a celor cu funcție nodală în sistemul industrial – aste necesar să se opereze cu aceiași tehnică de evaluare și de agregare a evaluărilor parțiale pentru a se asigura compatibilitatea evaluărilor ca premiză și bază a opțiunilor în alocarea și/sau orientarea de către factorii sociatali a resurselor (limitate) mobilizate pentru restructurările materiale (ale producției, capitalului fix și circulant, resurselor umane etc.), corespunzător obiectivelor politicii stucturale, în primul rând industriale.
1.2. Obiective a căror realizare presupune efectuarea de analize
diagnostic
În opinia noastră, în condițiile particulare ale unei economii în tranziție formularea și realizarea oricărui obiectiv de politică industrială, ca și a oricărui obiectiv al unei întreprinderi reclamă în mod impetuos o căt mai completă și analitică diagnosticare. Dintre cele mai importante posibile obiective cărora le poate sluji analize–diagnostic menționăm;
a) Inițierea unor acțiuni de restructurare industrială/privatizare
Oricare acțiune de restructurare industrială nu poate fi concepută fără o cunoaștere concretă a “stării”, reale a societăților comerciale vizate (abordarea de “jos în sus”, ce completează informațiile necesare unor decizii macroeconomice sau sectoriale).
Cu atât mai mult, diagnozarea societăților comerciale este necesară în cazul unei proceduri de privatizare, atunci când trebuie verificată “viabilitatea” societăților comerciale și adusă la cunoștința acționarilor potențiali.
În condițiile în care se găsește în prezent industria națională, câteva probleme privind restructurarea au un caracter specific, prin necesitatea de a aborda restucturarea la mai multe niveluri de organizare și sub câteva aspecte aspecte prioritare. Dintre acestea menționăm în primul rând:
–Restructurarea relațiilor cu piața, în încercarea de a pune de acord oferta de produse și servicii ale unității cu cereri efective și solvabile ale pieței. Această restructurarea presupune determinarea pe de o parte de noi domenii strategice de afaceri (definite prin anumite produse și segmente de piață), pe de altă parte evaluarea potențialului real, tehnologic, economic și organizatoric de a pătrunde efectiv în aceste domenii;
–Restructurarea organizării intere a întreprinderii avănd drept obiectiv principal creșterea flexibilității, a capacității de adaptare la schimbările de natura celor mai sus menționate, în principal prin transformarea unităților mari și foarte mari într-un ansamblu de unități capabile să-și asigure viabilitatea în mediul concurențial prin inițiativă, compativitate față de schimbare.
Soluțiile de succes pentru o astfel de restructurare nu pot fi găsite prin aplicarea mecanică a unor modele, ci numai prin evaluarea situației întreprinderii dintr-o multitudine de puncte de vedere, începănd cu organizarea teritorială a fluxurilor tehnologice și terminănd cu experiența resurselor umane.
Analiza diagnostic multicriterială este absolut necesară pentru a asigura convergența dintre strategie și structură organizatorică, identificând soluții raționale de descentralizare a conducerii prin secesionare sau compartimentare, precum și de restructurare funțională, în vederea revigorării totale sau parțiale a potențialului industrial disponibil:
–Adoptarea unor soluții de restructurare implică luarea în considerare a avantajelor direct proporționale cu “talia” întreprinderii, ca de exemplu cele determinate de integrarea într-o viziune strategică și de marketing, cu orizont mai larg derivate din disponibilitatea accesului la prestații de C&D sau dezvoltare cooperare sau oferite de un potențial financiar care să susțină unitatea în momente dificile. În acest sens, soluțiile de restucturare vor avea în vedere și oportunitățile de integrare în structuri de tip “concern” sau “holding”.
–În toate situațiile, efectuarea unei analize-diagnostic reprezintă un prim pas al pregătirii pentru privatizare. Cunoașterea prin analiză-diagnostic a “stării” societății comerciale va permite nu numai evaluarea șanșelor de a mobiliza capitalurile necesare, ci și de a permite exercitarea unor opțiuni privind scenariile de privatizare posibile. Analiza-diagnostic va reprezenta totodată o documentație strict necesară pentru trecerea la evaluarea patrimonială a întreprinderii, precum și elaborarea unor studii de fezabilitate și planuri de afaceri orientate asupra unor obiective punctuale.
b) Asocierea, constituirea unei societăți mixte, colaborarea cu un partener străin
În aceste cazuri, conform unei practici internaționale, partenerii străini efectuează (cu experți proprii sau instituții neutre specializate) o analiză-diagnostic a partenerilor de afaceri. În astfel de situații este considerată o dovadă de seriozitate în afaceri dacă societatea comercială română poate oferi o analiză-diagnostic efectuată în avans, prin care se oferă informații corecte și concretizate la conjunctura economică din țara noastră.
c) Cunoașterea situației reale dintr-o societate comerciale aflată într-un moment de criză
Situațiile de criză economică sau socială (conflicte de muncă “explozive”) constituie un specific al etapei de tranziție. În aceste momente, cu caracter de urgență, trebuie cunoscut “tabloul cauzelor” acestei situații-limită, pe baza cărora pot fi luate decizii eficace și realiste. Analiza diagnostic efectuată de o instituție neutră este cu atât mai necesară cu cât, în astfel de situații, se înregistrează divergențe de opinii între Consiliul de Administrație și sindicate.
d) Exercitarea unei funcții de control managerial preventiv
Analiza diagnostic trebuie realizată nu numai în momente de criză, ci și ca o metodă de control direct a modului în care este gestionată societatea comercială.
Obiectivele urmărite în acest caz: elaborarea/modificarea strategiei firmei pe termen scurt/mediu în scopul fundamentării unor programe de acțiuni și planuri de afaceri.
e) Încheierea / reînnoirea contractelor manageriale
Deosebit de actuală devine problema efectuării analizei diagnostic în societățile comerciale și regiile autonome, ca urmare a adoptării Legii cu privire la Contractul de management, prin care se prevede obligativitatea stabilirii obiectivelor și criteriilor de performanță cerute managerilor
Încheierea/reînnoirtră.
c) Cunoașterea situației reale dintr-o societate comerciale aflată într-un moment de criză
Situațiile de criză economică sau socială (conflicte de muncă “explozive”) constituie un specific al etapei de tranziție. În aceste momente, cu caracter de urgență, trebuie cunoscut “tabloul cauzelor” acestei situații-limită, pe baza cărora pot fi luate decizii eficace și realiste. Analiza diagnostic efectuată de o instituție neutră este cu atât mai necesară cu cât, în astfel de situații, se înregistrează divergențe de opinii între Consiliul de Administrație și sindicate.
d) Exercitarea unei funcții de control managerial preventiv
Analiza diagnostic trebuie realizată nu numai în momente de criză, ci și ca o metodă de control direct a modului în care este gestionată societatea comercială.
Obiectivele urmărite în acest caz: elaborarea/modificarea strategiei firmei pe termen scurt/mediu în scopul fundamentării unor programe de acțiuni și planuri de afaceri.
e) Încheierea / reînnoirea contractelor manageriale
Deosebit de actuală devine problema efectuării analizei diagnostic în societățile comerciale și regiile autonome, ca urmare a adoptării Legii cu privire la Contractul de management, prin care se prevede obligativitatea stabilirii obiectivelor și criteriilor de performanță cerute managerilor
Încheierea/reînnoirea unor contracte manageriale echitabile și totodată, profitabile impune în multe cazuri realizarea prealabilă a unei analize diagnostic de către experți neutri. Pe această bază se pot stabili obiective și criterii de performanță realiste, conforma cu “starea societății” și perspectivele ei sau se pot evalua rezultate obținute la încheierea unei etape.
f) Acordarea unui împrumut bancar important
În fapt, metodologia propusă pentru analiza diagnostic constituie o abordare mai largă decât stricta analiză de credit, obișnuită în astfel de cazuri (cuprinsă ca unul din aspectele majore ale analize diagnostic). Informațiile oferite de analize diagnostic propusă, în raport cu analiza strict financiară, sunt de natură să ofere o imagine mai complexă a solicitantului creditului.
1.3. Semnificația și importanța diagnosticului economico-financiar
Investigarea realității economice necesită un demers specific care integrează viziunea clasică bazată pe cunoașterea relațiilor de cauzalitate și a legilor interne ale formării și evoluției fenomenelor, cu cea sistemică orientată spre studierea coerenței acestora într-un mediu în continuă schimbare. O astfel de abordare permite nu numai o corectă evaluare a stării de fapt, ci și identificarea vulnerabilității și oportunităților de dezvoltare, indispensabilă fundamentării deciziilor de management.
Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna managerilor care permite formularea unor judecăți de valoare calitative și/sau cantitative privind starea, dinamica și perspectivele unui agent economic.
Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația unui agent economic, la nivelul și calitatea performanțelor sale, la gradul de risc într-un mediu extrem de dinamic. Astfel definită, analiza economico-financiară integrează trei accepțiuni: analiza ca disciplină, analiza ca activitate de cercetare științifică, respectiv analiza ca activitate practică.
În oricare din aceste accepțiuni analiza economico-financiară este deosebit de complexă, deoarece în economie:
– același efect poate fi generat de cauze diferite;
–efecte diferite se pot combina dănd o rezultantă a complexului de acțiuni sau forțe;
–complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat, ci și calitatea lui;
–în fenomenul analizat pot însuși pe care anterior nu le avusese nici unul din elementele fenomenului;
–în realitatea obiectivă, însușirile esențiale se combină cu cele neesențiale, secundare sau întâmplătoare.
Pe de altă parte, întreprinderea care face obiectul analizei este o organizație socială, cu o structură specifică dinamică și complexă.
De aceea, analiza economico-financiară studiază mecanismului de formare și modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor în părți simple și prin depistarea factorilor de influență. Descompunerea se face în trepte, de la complex la simplu, în vederea identificării cauzelor finale care explică o anumită stare de fapt, un anumit nivel de performanțe sau o evoluție a lor, după mecanismul clasic prezentat în figura 1.3.1.
În orice sistem economic există o dualitate a oricărui fenomen economic (și implicit a diagnosticului acestuia), el fiind în același timp efectul unui anumit număr de cauze, cât și cauza finală a unui alt fenomen.
Figura 1.3.1. Descompunerea fenomenelor în elemente componente
Diagnosticul nu înseamnă deci a descrie, ci a identifica variabilele cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, a studia interacțiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres ale întreprinderii. Sursele de progres ce pot fi identificate decurg din incoerențele, vulnerabilitățile și potențialitățile pese în evidență de diferite tipuri de analiză.
Această viziune a diagnosticului aplicată într-o economie de tranziție este comparabilă cu demersul clasic al teoreticienilor și practicienilor în domeniu. Așa cum sublinia J.P.Thibaut diagnosticul reprezintă unitatea următoarelor etape:
–identificarea disfuncționalităților și oportunităților;
–analiza situației de fapt (a semnelor, a indicatorilor etc.) căutarea cauzelor interne și externe pentru stabilirea responsabilităților;
–propunerea programului de acțiune și a măsurilor de redresare sau de ameliorare a rezultatelor;
–controlul realizării obiectivelor de redresare sau ameliorare.
Se impune totuși precizarea că în cazul întreprinderilor în tranziție acordăm o importanță mai mare diagnosticului propriu-zis, chiar dacă nu îl separăm de condițiile de aplicare a recomandărilor sale. De asemenea, având în vedere incoerențele multiple și de natură diferită cu care acestea sunt confruntate, se impun integrarea întregului demers al analizei într-o viziune sistemică, într-o modelare particulară.
Formularea concluziilor diagnosticului presupune, de regulă, raportarea la anumite referințe. În economie, rezultatele obținute în urma analizei nu pot fi raportate decât la referințe a căror semnificație este adesea discutabilă, în ciuda ameliorării informațiilor statistice referitoare la comportamentul economico-financiar al întreprinderii, în general ,a celor în dificultate, în special.
De exemplu, anumite întreprinderi pot cunoaște dificultăți de plată în condițiile unui fond de rulment pozitiv, în timp ce altele au o solvabilitate satisfăcătoare cu un fond de rulment negativ. Problema bazelor de rapoarte se pune cu atât mai mult într-o economie în tranziție, unde veridicitatea reperelor istorice și actuale este contestabilă.
Analiza economico-financiară este, înainte de toate, o știință a interpretării, interpretare bazată pe un sistem de informații ce trebuie culese, tratate, prelucrate.
În condițiile unor informații fiabile și corecte, formularea unor judecăți de valoare pertinente depinde atât de măsura în care analistul stăpănește teoria economică, cunoaște realitatea obiectivă, cât și de experiența acumulată de acesta. Considerația lui N.Wiener, care preciza că; “în absența unor metode standard de calcule sigure, rolul judecății experților în aprecierea factorilor sociologi, antropologici și economici este atât de mare încât un novice nu acumulat încă, uriașa experiență însușiră de experți nu are ce face în acest domeniu” este fundamentală intr-un sistem economic perturbată, în care viziunea de perspectivă nu se mai bazează pe vechile modele și soluții, ci este subordonată exigențelor schimbării.
În vorbirea și practica curentă termenul de diagnostic este frecvent înlocuit cu cel de analiză, sau de audit. Diagnosticul nu poate fi confundat cu analiza chiar dacă demersul său se bazează pa aceasta.
Pentru prima dată conceptul de audit a fost folosit de comisarii de conturi cu ocazia verificării conturilor anuale. Treptat s-a extins, justificat sau nu, și în alte domenii. Apreciind mai degrabă utilizarea acestui concept ca un efect al modei în limbajul economico-financiar, recomandăm folosirea lui corectă numai pentru situațiile în care se fac judecăți de valoare prin raportare la norme, legi, reglementări, ca de exemplu: auditul contabil, auditul calității.
Restricția este cu atât mai evidentă într-o economie în tranziție, confruntată cu o lipsă de repere sau cu o veridicitate discutabilă a acestora.
Indiferent de accepțiunea dată, rolul analistului constă în studierea și evaluarea obiectivă a unor stări și rezultate, în identificarea factorilor și cauzelor acțiunilor lor, în stabilirea punctelor forte și slabe ale firmei, în găsirea de soluții pentru reglarea sau îmbunătățirea activității. Pertinența diagnosticului economico-financiar este condiționată de cunoașterea factorilor care acționează asupra unui fenomen, naturii lor, a mecanismului care concură la formarea, respectiv modificarea rezultatelor.
De regulă factorii nu acționează izolat, ci independent, corelat, într-un sistem de legături închegate. Identificarea lor necesită cunoașterea precisă a căilor de formare a rezultatului, a legăturilor cauzale specifice acestuia, precum și a mediului economico-social și concurențial în care se obține.
Fig.1.3.2. – Raportarea analizei la: audit, diagnostic, pilotaj
De exemplu, în analiza rezultatului exploatării se impune corelarea mecanismului intern de formare a acestuia – prin interacțiunea volumului și structurii de producție, a costurilor unitare și a prețurilor medii de vânzare – ca factori principali, cu alți factori economici externi și ai pieței financiare.
În procesul intern al formării rezultatului, factorii care îl determină pot fi grupați după diferite criterii:
a)după conținutul (natura) lor: factori tehnici, tehnologici, organizatorici, economici, social-politici, demografici, psihologici, naturali, etc.;
b) după caracterul lor în cadrul unei relații cauzale (după ordinea de analiză): factori cantitativi, factori de structură, factori calitativi. Teoria noastră economică dă o accepțiune și o semnificație economică și metodologică aparte acestei grupări.
Astfel, factorii cantitativi sunt considerați purtători materiali ai celor calitativi, condiția preliminară și indispensabilă a acțiunii lor. Factori sunt de aceeași natură cu fenomenul analizat, deosebindu-se de acesta numai prin gradul de extensie. De exemplu, prețul unitar este de aceeași natură cu cifra de afaceri, dar acesta din urmă presupune extensia exprimată prin ΣqipI (qi= cantitatea pi= prețul unitar).
Factorii de structură reprezintă rapoartele dintre componentele fenomenului cercetat. Ei intervin întotdeauna când rezultatul analizat se referă la mărimi agregate (compuse din mai multe elemente sau rezultate, distribuite pe diferiți purtători ai lor; produse, structuri organizatorice etc.). Pentru explicarea corectă a rezultatelor, pentru separarea efortului propriu este necesară evidențierea influenței factorilor de structură. Așa, de exemplu, rata medie a rentabilității la nivelul întreprinderii poate să crească pe seama deplasărilor structurale (creșterea ponderii produselor sau activităților cu o rată a rentabilității mai mare decât cea medie a bazei de comparație);
c) după modul cum acționează: factori cu acțiune directă și factori cu acțiune indirectă.
Factorii cu acțiuni directă sunt cei care își exercită nemijlocit influența asupra fenomenului analizat, iar cei indirecți (de gradul 2, 3…n) acționează asupra fenomenului prin intermediul celor direcți;
d) în funcție de efortul propriu al întreprinderii: factori dependenți de efortul propriu și factori independenți de efortul propriu.
Factorii dependenți de efortul propriu sunt cei care își au originea în eforturile depuse de întreprindere pentru utilizarea cât mai eficientă a patrimoniului său: timpul de muncă, productivitatea muncii, gradul de utilizare a capacității de producție etc.)Factorii dependenți de efortul propriu sunt în esență factori proveniți din mediul ( economic, financiar, fiscal etc. )
e) după gradul de sintetizare: factori simpli și factori complecși.
Factorii simpli sunt cei care nu mai pot fi descompuși. Factorii sunt determinați pe diverse trepte de agregare, de o serie de alți factori simpli sau complecși.
f) după izvorul acțiunii: factori interni (endogeni ) și factori externi (exogeni ).
În categoria celor interni se include factorii care își au originea în interiorul întreprinderii (organizarea internă a activității, calitatea produselor etc. ). Factorii externi sunt cei care își au originea în afara activității întreprinderii (factori conjuncturali, nivelul dobânzilor pentru credite, cursul valutar etc. ).
g) după posibilitățile de previziune: factori previzibili (cerți sau determinabili) și factori imprevizibili (aleatori).
Factorii previzibili acționează în cadrul unor procese controlate de conducerea întreprinderii, fără să implice riscuri, în timp ce factorii imprevizibili se materializează în abateri de la desfășurarea normală a unor procese economice sub impulsul unor forțe din afară, necontrolabile (piața externă, forțe ale naturii).
h) după intensitatea acțiunii lor: factori dominanți (factori “cheie) și factori secundari.
Factori dominanți sunt cei a căror acțiune este hotărâtoare în obținerea rezultatelor, iar factorii secundari sunt cei a căror influență nu este decisivă pentru obținerea unui rezultat. În teoria economică, în special în analiza portofoliului de produse și a mediului concurențial se folosește frecvent noțiunea de “factori cheie ai succesului”, care au accepțiunea de factori ce diferențiază firmele performante de celelalte firme ce acționează într-un sistem concurențial dat.
i) după durata de exercitare a influenței: factori de durată și factori tranzitorii, sau factori continui (cu acțiune continuă) și factori discontinui.
j) după modul în care contribuie la obținerea rezultatului: factori independenți și factori independenți.
Factorii independenți sunt cei care pot determina rezultatul într-un mod independent. Cei interdependenți sunt cei care nu pot determina rezultatul decât în interacțiunea lor. De exemplu, cei trei factori ai producției – natura, munca și capitalul sunt factori independenți, întrucât producția nu se poate obține decât prin acțiunea lor comună.
k) după posibilitatea de verificare a acțiunii lor: factori controlabili și factori necontrolabili. Factori naturali și cei conjucturali sunt în general, factori ne controlabili.
1.4. Tipologia analizei diagnostic
Varietatea fenomenelor și proceselor și proceselor economice, complexitatea acestora diversitatea de agenți economici interesați în diagnosticarea activității și rezultatelor firmei determină existența mai multor tipuri de analiză.
Aceste pot fi structurate astfel:
a) după raportul între momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului se disting două tipuri fundamentale: analiză post-factum sau post-operatorie și analiză previzională sau prospectivă.
Analiza post-factum este un instrument de supraveghere și reglare a funcționării unei întreprinderi, de modului de îndeplinire a obiectivelor propuse pe baza studierii relațiilor funcțional-cauzale.
Analiza post-factum privește prezentul și trecutul, iar analiza previzională vizează perspectiva activității. Dacă separăm prezentul de trecut, se mai poate crea o categorie anume, cea a analizei concomitente sau curente. Noțiunea de analiză concomitentă apare dacă secționăm un fenomen și îl urmărim pe fragmente (cum este cazul ritmicității producției), fără să pierdem din vedere unitatea sa. Dacă raportăm însă analiza la fiecare fragment, este evident că avem de-a face cu o analiză post-factum, indiferente timp la care ne referim.
Cele două tipuri de analiză prezintă particularități determinate de faptul că analiza post-operatorie se bazează pe variabile cunoscute, cert, pe când cea previzională pe variabile presupuse, incerte. De aici derivă o serie de aspecte metodologice diferite. În cazul analizei post-factum se studiază o singură variantă a fenomenului – varianta de execuție, prin folosirea unor legături de tip funcțional, pe când în cazul analizei previzionale sunt studiate mai multe variante și prevalează legăturile de tip probabilistic.
b) după nivelul la care se face investigarea analiza poate fi:
–microeconomică;
–mezoeconomică;
–macroeconomică;
Analiza microeconomică se desfășoară la nivelul agentului economic, respectiv la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale. Analiza microeconomică studiază comportamentul individual în obținerea rezultatelor, relevă factorii care determină orientarea în investigarea capitalului, în utilizarea resurselor, în crearea și fabricarea produselor, în realizarea diferitelor categorii de prestații etc.
Analiza mezoeconomică studiază fenomenele la nivelul sectorului, ramurii de activitate; de exemplu, poziționarea întreprinderii pe filiera lanțului de valori, concurența, situația produselor de substituție etc.
Analiza macroeconomică vizează fenomenele la nivelul economiei naționale sau al economiei mondiale (legislație și reglementări, conjunctura internă și internațională, variabile sociale etc.), operând preponderent cu mărimi globale sau agregate.
c) după modul de urmărire în timp al fenomenelor se disting: analiza statică și analiza dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat, relevând relațiile dintre elemente și factori care determină o anumită poziție a fenomenului cercetat. Noțiunea de static nu este legată de natura fenomenului, ci de modul de efectuare a analizei, deoarece fenomenele economice prin natura lor nu pot fi statice.
Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în schimbarea lor, relevând poziția acestora într-un șir de momente, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările poziționale.
d) în funcție de orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul
Toate tipurile de analize menționate se realizează ca analize pe termen scurt (până la un an), care sunt frecvente în managementul intern, operativ și analize pe termen lung (peste un an) implicând în diagnosticul respectiv și deciziile strategice.
e) după sfera de cuprindere și finalitate:
– analiza globală;
– analiza expresă;
– analiza funcțională.
Analiza globală (aprofundată) cuprinde un ansamblu de metode care permit cunoașterea, înțelegerea și explicarea funcționării întreprinderii ca sistem. Prin cele trei dimensiuni ale sale: cognitivă, explicativă și predicativă, acest tip de analiză permite orientarea activității viitoare pe coordonate care să asigure ameliorarea performanțelor.
Analiza expresă este impusă de necesitatea reglării operative a disfuncționalităților apărute în activitatea firmei, iar cea funcțională este orientată spre investigarea modului de realizare a funcțiilor întreprinderilor și spre soluționarea unor probleme specifice.
În accepțiunea modernă, analiza globală și cea funcțională sunt realizate într-o viziune strategică, care constă în articularea forțelor și slăbiciunilor firmei cu oportunitățile și pericolele ce provin din mediul în care acesta funcționează (fig. 1.4.1 ).
f) în funcție de poziția analistului, analiza poate fi: internă și externă.
În primul caz problema analizei este pusa din interiorul întreprinderii și are ca obiect sprijinirea conducătorilor în reglarea funcționării întreprinderii și remedierea eventualelor disfuncționalități. Analiza economico-financiară internă stă la baza gestiunii previzionale, prin aportul său la planurile de tipuri pe activități și previzionările bugetare.
Analiza externă este realizată de parteneri externi: bănci, investitori, puterea publică, tribunalele comerciale, furnizori, clienți care caută să-și formeze o opinie despre situația economico-financiară a întreprinderii.
g) după circumstanțele în care se realizează:
–analiză în context de criză;
–analiză în contextul de dezvoltare internă și/sau externă.
În primul caz diagnosticul vizează identificarea cauzelor dificultăților întâlnite, fundamentarea deciziilor, și pregătirea măsurilor corective. Identificarea cauzelor diferitelor disfuncționalități necesită, fără îndoială, o privire sintetică asupra ansamblului. Aceasta întrucât, în condiții diferite, aceeași cauză poate genera efecte diferite. De aceea stabilirea măsurilor de corecție trebuie să aibă în vedere atât acțiunea directă asupra cauzelor, cât și asupra condițiilor particulare care au favorizat înlănțuirea cauză-efect. În cel de-al doilea caz analiza se încadrează în procedura generală de control permanent al activității.
În teoria economică internațională, majoritatea lucrărilor sunt orientate fie spre diagnosticul economic, fie spre cel financiar. De altfel, indicatorii financiari care fac în esență obiectul de studiu al analizei financiare nu sunt altceva decât expresia monetară a finalității activităților economice.
Orice activitate a unui agent economic, indiferent de profil, presupune consumuri de resurse, generează fluxuri de venituri și cheltuieli și afectează deci situația financiară a întreprinderii. O analiză pertinentă a situației financiare obligă, fără îndoială, la implicarea unor aspecte nefinanciare cum sunt: timpul de muncă, gradul de utilizare a capitalului financiar, numărul da contracte și comenzi, partea de piață etc., precum și a unor aspecte calitative: calificarea salariaților, calitatea producțiilor și a serviciilor, calitatea comunicării interne și externe etc. Cauzele dificultăților unei întreprinderi nu sunt numai cauze de natură financiară, ci pot fi generate de orice tip sau segment de activitate al întreprinderii: “Realizarea unui diagnostic global, multidimensional și echilibrat nu presupune neutralizarea instrumentelor propuse de analiza financiară, ci consolidarea ei prin abordări complementare”.
Fig.1.5.1 – Fazele analizei financiare
În condițiile creșterii complexității actului decizional, analiza financiară este tot mai mult considerată un demers al diagnosticului global, care vizează evaluarea, în sens larg, a întreprinderii. Un asemenea diagnostic comportă în viziunea specialiștilor trei faze: o fază de poziționare competitivă a întreprinderii în mediul social, o fază de evaluare a potențialului întreprinderii, o fază de evaluare a opțiunilor strategice. Analiza financiară, ca metodă specifică de investigare contribuie la realizarea fiecărei faze amintite, așa cum rezultă din figura următoare ( fig.1.5). În această accepțiune, analiza financiară nu este o disciplină de sine stătătoare, ci o coordonată esențială a unei discipline mult mai vaste, diagnosticul global al întreprinderii.
1.5. Metodele și instrumentele diagnosticului economico-financiar
1.5.1.Metode și instrumente de investigare
Cercetarea fenomenelor economice, realizarea obiectivelor diagnosticul economico-financiar implică operarea cu o serie de metode și instrumente fie specifice, fie împrumutate de la alte științe.
La nivelul tuturor agenților economici, finalitatea oricărui tip de activitate se exprimă cu ajutorul indicatorilor economico-financiari. Aceștia reprezintă instrumentul operațional fundamental al analizei. Pentru a evalua starea și evoluția unei întreprinderi se folosesc zeci de indicatori, care la rândul lor sunt comparați, descompuși, grupați în concordanță cu scopul analizei. Cu toată diversitatea lor indicatorii economico-financiari pot fi grupați în:
–indicatori ai resurselor (umane, materiale, financiare, informaționale);
–indicatori ai consumului de resurse (indicatori ai cheltuielilor);
–indicatori de rezultate (efecte) cunoscuți și sub denumirea de solduri intermediare de gestiune;
–indicatori de eficiență.
Indicatorii de eficiență se obțin prin raportarea eforturilor depuse pentru activitatea cu efectele (rezultatele) obținute, în una din cele patru variante de mai jos:
Efect Efort
E1= ––––––– E2= ––––––––
Efort Efect
Efect Efort
E1= ––––––– E2= ––––––––
Efect Efort
În cele ce urmează prezint succint metodele cu cea mai largă utilizare în diagnosticul economico-financiar:
a)Indici, mărimile relative de structură, coeficienți de concentrare și sezonalitate, abaterile, mărimile medii etc. se folosesc frecvent în analiză. Cu ajutorul lor se stabilește dinamica unui fenomen față de o bază de componente (fixă sau în lanț), se construiesc ritmuri, se fac aprecieri asupra evoluției diferitelor evenimente structurale, față de media întreprinderii sau a sectorului.
b)Diviziunea și descompunerea rezultatelor (inclusiv a abaterilor față de un sistem de referință).
Rezultatele activității întreprinderii reflectate prin diferiți indicatori economico-financiari se divid, se descompun pentru a asigura profunzimea studierilor, pentru a se localiza factorii și cauzele acțiunii lor în timp și spațiu, pentru o evaluare pertinentă a realității. Diviziunea , descompunerea rezultatelor și abaterilor lor sunt de mai multe feluri și anume: diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, diviziunea după locul de formare a lor și descompunerea în părți, elemente componente.
c)Comparația
Orice rezultat al activității întreprinderii se analizează și apreciază nu numai ca o mărime în sine, ci și în raport cu un criteriu, cu o bază de referință. De altfel, emiterea judecăților de valoare (deci al aprecierilor asupra fenomenelor cercetate) nu pot fi efectuate fără raportarea la o valoare de referință considerată ca normală.
Pentru orice întreprindere criteriul principal al comparației reprezintă nivelul obiectivelor programate. Dar în analiză se folosesc și alte criterii de referință, ca de exemplu: rezultatul perioadei precedente, rezultatele altor întreprinderi, norme, standarde etc.
În funcție de criteriul care stă la baza comparației distingem:
–comparații în timp, cele efectuate între rezultatele (efective sau programate) ale perioadei analizate și rezultatele perioadei precedente;
–comparații în spațiu, care pot fi efectuate între structurile aceleiași întreprinderi, între rezultatele întreprinderii analizate și cele ale unor întreprinderi similare ca profit și talie sau cu cele medii pe ramură. Comparațiile cu mediile pe ramură sunt posibile în măsura în care organismele internaționale de sinteză oferă anumite comparații;
–comparații mixte (în timp și spațiu);
–comparații față de un criteriu prestabilit (programe, norme, standarde, valori de referință stabilite de organisme specializate: bancare, statistice, agenții etc.);
–comparații cu caracter special, pentru care intervin alte criterii în afara celor de mai sus. Cele mai frecvente comparații de acest fel se fac cu ocazia definirii strategiilor de dezvoltare. Tot comparații cu caracter special sunt cele făcute prin raportare la un caz tip: de exemplu cazul întreprinderilor în dificultate, cazul întreprinderilor aflate în faza de creștere puternică etc.
Pentru ca rezultatele comparației să fie fiabile este necesar ca datele să aibă un conținut omogen, să fie exprimate într-un etalon comparabil și să se respecte principiul permanenței metodei în calcul. Totodată, interpretarea corectă a rezultatelor acestor comparații necesită o bună cunoaștere a mediului economic și financiar al fiecărei țări.
Comparația între firmele concurente, ca timp de comparație în spațiu, constituie un instrument indispensabil al analizei concurențiale, componentă importantă a analizei concurențiale, componentă a analizei economico-financiare.
Acestea se bazează în special pe:
–investigarea comparativă a componentelor de cost;
–investigarea informațiilor financiare publicate de concurent;
–investigarea imaginii concurentului în rândul furnizorilor, clienților, distribuitorilor pentru a putea anticipa reacțiile la diferitele strategii posibile.
Aceasta face posibilă cunoașterea atuurilor și slăbiciunilor rivalilor direcți și permite fundamentarea programului de acțiune în mediul concurențial dat. Prin evaluarea diferențelor de competitivitate în cadrul aceluiași sector și prin determinarea originii lor, analiza concurențială constituie baza unei evaluări strategice globale.
Experiența arată însă că analizele concurențiale prezintă câteva insuficiențe majore:
–se limitează la o perspectivă sectorială studiind un singur sector;
–cuantifică diferențele de competitivitate, dar nu le explică în profunzime, întrucât se bazează în special pe sursele de informație indirecte;
–generează controverse sterile și justificate inutile din partea conducătorilor cu privire la realitatea rămânerilor în urmă cu privire la concurență. Conștientizarea slăbiciunilor nu este suficientă pentru ai determina să reacționeze.
În ultima vreme, în vocabularul de specialitate pe lângă termenul de analiză financiară se folosește tot mi des cel de benchmarking.
d)Gruparea – presupune împărțirea entității cercetate în grupe relativ omogene în funcție de o anumită caracteristică de grupare. Alegerea unei caracteristici de grupare depinde de scopul analizei și de specificul fenomenului analizat.
De exemplu gruparea potențialului uman după: vârstă, sex, pregătire profesională etc.
e)Modelarea fenomenelor economice.
Modelul, într-o accepțiune generală, constituie un instrument al cunoașterii bazat pe reprezentarea simplificată a realității. Folosirea în analiză a modelului presupune:
–definirea obiectului analizei și a nivelului la care aceasta urmează a se realiza;
–precizarea conceptelor, indicatorilor, a altor surse de informație pe baza cărora se construiește modelul;
–stabilirea însușirilor esențiale ale fenomenului analizat, pe baza modelului de analiză cantitativă, care vor fi reflectate atunci când este necesar;
–stabilirea restricțiilor și respectiv a criteriilor eficienței;
–construirea modelului care, predominant în analiză, este un model economico-matematic, deci exprimat sub formă de ecuație, inegalități, funcții de producție etc.
Se constată că primele trei etape ale conținutului procesului de analiză constituie suportul elaborării modelului. Din punct de vedere a formei de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative, analogice și simbolice.
Modelele imitative sunt cele în cere proprietățile caracteristice ale fenomenului sunt exprimate prin ele însele, dar de obicei la o altă scară (exemple: fotografii, hărți, machete etc.). Modelele imitative sunt modele materiale.
Modelele analogice folosesc analogia, adică cu anumite proprietăți se reprezintă alte proprietăți (grafice cu ajutorul cărora se reprezintă evoluții, structuri, tendințe ale fenomenelor cercetate).
Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor în reprezentarea fenomenelor.
Vizualizarea fenomenelor economico-financiare cu ajutorul graficelor este frecvent utilizată în teoria și practica economică, deoarece permite sesizarea rapidă a derulării evenimentelor. Tipuri de grafice cu un grad ridicat de utilitate și operaționalitate sunt:
Cronogramele – care redau într-un sistem de axe rectangulare evoluția în timp a unor variabile (pe axa OX se înregistrează timpul, iar pe axa OY fenomenul cercetat).
Diagrama – se reprezintă sub mai multe forme:
–diagrama cu două variabile: de exemplu diagrama evoluției cererii și a ofertei în funcție de preț;
–diagrama sectorială, care este folosită în analizele de tip structural și stă la baza unor judecăți de valoare cu caracter global;
–diagrama cu coordonate polare este utilizată în analiza sezonalității, ca instrument de informare și fundamentare a deciziei;
–diagrama cu bare permite informarea decidentului asupra dinamicii diferitelor fenomene precum și asupra unor aspecte de ordin structural.
Histograma sau tabelul de penetrație – se folosește de obicei pentru a reprezenta gradul de penetrație a unui produs sau a unei întreprinderi pe o anumită piață. Pe abscisă se înregistrează elementul penetrat (piața) și se delimitează zonele de semnificație, proporțional cu importanța acestora în formarea întregului. Pe ordonată se trece elementul penetrat, partea de piață a diferitelor firme.
Diagrama geografică – permite vizualizarea potențialului de consum al diferitelor zone, a gradului de penetrație a unui produs într-o zonă geografică etc.
Graficele sunt instrumente utile analizei și diagnosticului economico-financiar în măsura în care sunt corect folosite. De aceea, în utilizarea lor trebuie să se respecte o serie de principii:
–să se asocieze corect fenomenele de natură diferită, asigurând astfel vizualizarea și transmiterea unui mesaj satisfăcător;
–să asigure coerența unităților de măsură în care sunt exprimate variabilele, evitându-se în acest mod greșelile de interpretare;
–să fie incitante, să-i facă să reacționeze pe receptorii mesajului;
–să reprezinte cu precizie fenomenul investigat.
Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor (litere, simboluri, cifre etc.) în reprezentarea fenomenelor și raporturilor dintre ele. În general, ele iau forma unor ecuații matematice, fiind modele abstracte. Simplificarea realității într-un model este una din problemele cardinale care condiționează calitatea cunoașterii. Gradul de simplificare a realității depinde în primul rând de scopul urmărit și de informațiile deținute.
Pentru un anumit scop poate servi un model mai sintetic, pentru un alt scop este mai util un model mai analitic. În analiza economico-financiară prelevează modele simbolice. Ele se divid în: modele auditive, multiplicative, balanțiere, de raport, combinate.
f)Metoda grilelor de evaluare.
Se folosește preponderent în diagnosticul global al întreprinderii și în diagnosticul mediului concurențial, al potențialului intern, precum și în evaluarea și poziționarea globală a întreprinderii într-un mediu dat. Aplicarea acestei metode este relativ simplă și presupune respectarea următoarelor etape:
–identificarea criteriilor de evaluare a întreprinderii (sau a unor laturi ale activității acestora);
–stabilirea coeficienților de semnificație pentru fiecare criteriu;
–notarea fiecărui criteriu;
–determinarea unei medii ponderate și poziționarea întreprinderii în sistemul dat.
g)Tehnica profilelor.
Este o îmbinare a metodei grilelor și a tehnicii de vizualizare. Are utilitate în sintetizarea rezultatelor unui diagnostic și reprezentarea profilului firmei, conceptualizat dintr-un anume punct de vedere: poziție pe piață, tip de strategie, performanțe etc.
h)Metoda ABC.
Studierea unui fenomen prin acordarea de importanță identice tuturor componentelor sale nu are un grad de utilitate echivalent efortului de investigare depus. Din studii statistice a rezultat că 80% din rezultate sunt determinate de un număr redus de variabile (elemente componente sau factori de influență).
De aceea, inițiatorul acestei metode presupune o metodă de analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcție de poziția lor în cadrul întregului. Etapele aplicării metodei sunt:
–definirea fenomenului și a parametrului specific acestuia;
–stabilirea valorilor parametrului specific;
–clasarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în ordine descrescătoare a parametrului specific);
–determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
–determinarea celor trei grupe de semnificații ABC;
–reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.
Această metodă se folosește frecvent în analiza stocurilor, a costurilor, a puterii de negociere a întreprinderii cu furnizorii și clienții săi, a cifrei de afaceri.
i)Metoda ratelor.
Rata este un raport între două mărimi coerente cu o valoarea informațională și operațională mai mare decât a celor doi indicatori judecați separat. Metoda ratelor pune la dispoziție analiștilor instrumentul operaționale pentru o mai complexă evaluare a forțelor și disfuncționalităților unei firme, a performanțelor unei întreprinderii.
Permite, de asemenea, realizarea unor studii comparative în timp și spațiu, aprecierea obiectivă a poziției și performanțelor diferiților agenți economici. După conținutul lor ratele pot fi:
–de structură (rata activelor imobilizate, rata activelor circulante etc.);
–de gestiune (durata de rotație a stocurilor, rata creditului clienți, rata creditului furnizor etc.);
–de rentabilitate (economică, financiară etc.);
–ale echilibrului financiar (rata solvabilității generale, rata de îndatorare etc.).
Deși în teoria economică se operează cu un număr mare de rate, în practică fiecare agent economic utilizează o gamă relativ restrânsă care reflectă cel mai bine interesele sale. Astfel managerii urmăresc acele rate care permit fundamentarea deciziilor de menținere, respectiv de dezvoltare a firmei într-un mediu economic perturbat permanent de mutații și criză (ratele de gestiune și ratele de rentabilitate). În schimb, creditorii se orientează spre rate de solvabilitate care le oferă informații cu privire la siguranța capitalului plasat în întreprinderi, iar acționarii spre rate de rentabilitate, în special cea financiară. Ca mecanism de calcul, ratele se determină fie prin raportarea unui flux la un stoc fie invers.
j)Metoda iterării.
Se folosește pentru cuantificare contribuției diferiților factori la formarea și modificarea unui anumit fenomen sau rezultat. În cazul în care modelul reflectă un fenomen descompus în factori, între care se formează relații de produs sau raport, iterarea se face cu respectarea principiilor:
–construcția modelului se face pe baza așezării factorilor – variabile, în ordine de condiționare economică (ceea ce înseamnă în ordine de analiză), respectiv factori cantitativi, de structură și calitativi;
–iterarea se face succesiv, deci în ordinea cuprinderii în model;
–un factor a cărui influență a fost determinată să ia în valoare efectivă (realizată) și rămâne la această valoare până la sfârșitul iterării;
–factor a cărui influență nu a fost calculată nu rămâne la valoarea din baza de comparație.
k)Metoda analizei regresionale.
Se folosește în cazul fenomenului și factorii analizați sunt în relații de tip stocastic. Aplicarea acestei metode necesită:
–efectuarea unei analize cantitative, prin care se stabilește conținutul economic al fenomenului analizat (Y) și a factorilor de influență (x1…xn);
–determinarea legăturii de cauzalitate dintre fenomen și factor și formalizarea matematică a acestuia (ecuația de regresie):
–liniară: Yx = a + bx
b
–hiperbolică: Yx = a + –––
x
–parabolică: Yx = a +bx +cx2
–exponențială: Yx = a * bx
–stabilirea valorilor parametrilor ecuației de regresie cu ajutorul metodei celei mai mici pătrate;
–calcularea intensității legăturii dintre fenomenului analizat și factorii de influență, cu ajutorul coeficientului de corelație (rxy) sau raportului de corelație:
–evidența influenței factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul coeficienților de determinare (dyx);
l)Metodele sociologice (chestionarul și interviul).
Diagnosticul economico-financiar are un caracter participativ datorită implicării întreprinderii atât cu ocazia pregătirii și realizării acestuia, cât și cu ocazia discutării concluziei. Dintre tehnicile sociologice care asigură practic o conlucrare a specialiștilor cu managerii se numără cea a chestionarului și a interviului.
În practica diagnosticului se întâlnesc două situații:
–studii cu caracter general la nivelul unei regiuni sau unei țări, pentru realizarea cărora se folosesc chestionare cu întrebări valabile pentru întreg efectivul de agenți economici investigați;
–studii la nivelul unei anumite întreprinderi. În acest caz se elaborează chestionare cu întrebări specifice întreprinderii, respectiv domeniului investigat. Pentru pregătirea lor se recomandă consultarea managerilor firmei respective, pentru a se cunoaște punctele cheie ale preocupărilor actuale și de perspectivă ale acestora.
Indiferent de amploarea investigării, chestionarul trebuie să satisfacă câteva cerințe elementare: să fie redactat într-un limbaj simplu, accesibil; întrebările să fie clare; să fie redactate într-o ordine logică; conținutul chestionarului să concorde cu nevoile de informații ale diferitelor tipuri de diagnostic (funcțional, global, strategic etc.).
Interviul este o discuție deschisă care încearcă să lărgească câmpul de informații necesare pentru realizarea unui diagnostic. În măsura în care este bine pregătit interviul permite analiștilor obținerea unor informații fine, de nuanță. Realizarea practică a interviului se poate face fie prin lansarea unor întrebări deschise care se completează unele pe altele pentru a puncta mai bine unele aspecte, fie prin solicitarea intervievatului de a face la început o scurtă expunere cu privire la problema cercetată, urmând ca analistul să formuleze întrebări suplimentare.
1.6. Importanța unei viziuni sistemice în diagnosticul
întreprinderilor în tranziție
În diagnosticul activității unei întreprinderi se impune, fără îndoială, utilizarea avantajului metodologic al abordării sistemice. Aceasta permite perceperea interrelațiilor dintre fenomene de natură diferită: economice, tehnice, financiare, sociale etc. Dealtfel, punctele de disfuncționalitate ale întreprinderii sunt localizate pe modele, pentru că raționamentele se fac pornind de la fluxurile fizice (materii prime, combustibil etc.), informaționale (statistice, de piață etc.) și psihologice (nevoile, așteptările clientului etc.).
În orice întreprindere au loc transformări fizice (materiile prime sunt transformate în produse finite etc.), de informații (datele informative sunt transformate în informații incitative etc.) și psihologice (clienți nesatisfăcuți sunt transformați în clienți satisfăcuți).
Toate aceste “materiale” de transformat își au sursa în exteriorul întreprinderii. Ele constituie fluxuri de intrare input) în sistemul “întreprindere”. Pentru ca aceste transformări să aibă loc, întreprinderea trebuie să dispună de: capacitate de a acționa (reacționa) prin resursele sale umane, capacitate de organizare prin metodele de muncă, capacitatea de a fabrica, de a produce cu ajutorul mașinilor de care dispune. Rezultatul tuturor transformărilor se concretizează în fluxurile de ieșire (output) ale “sistemului” întreprindere.
Întreprinderea “sistem” trebuie să aibă totodată capacitatea de a se menține și evolua sub impactul solicitărilor exterioare coercitive, de a se adapta (sau readapta) la schimbările de organizare interioară.
Autoreglarea are trei tipuri de surse: juridice (limitele fixate de lege), conflictuale (dispozițiile Codului Muncii) și operaționale (pilotajul realizat pe diverse trepte ierarhice). Capacitatea de autoreglare condiționează dinamica transformărilor și sinergia întreprinderii. Ea constituie un factor important al eficacității întreprinderii.
Relațiile fundamentale dintre întreprindere și mediul său, dintre subsistemele și componentele întreprinderii fac adesea obiectul unor modelări specifice. Modelul redat în continuare, cunoscut sub numele de “Modelul A.C.E.”, facilitează analiza globală și coerentă a activității oricărui agent economic.
Pentru activarea ansamblului de transformări specifice sistemului este necesar un flux de energie provenind din exterior. Este vorba de aporturile (A) de orice natură: materială, financiară, informațională, experiență etc. Fluxul de ieșire este reprezentat de rezultatele transformărilor obținute pe baza flexurilor de intrare. Fluxul de intrare este un flux de constrângeri. El frânează sau stimulează dinamica transformărilor sistemului, fiind totdeauna exogen în raport cu raport cu aceasta și în intercorelare reciprocă. Rezultatele obținute (fluxurile de ieșire din sistem) sunt constrângere care au fost transformate prin interacțiune om-metodă-mașină în produse finite, cifră de afaceri, informații, satisfacții ale clientului etc.
O astfel de abordare este esențială într-o economie în tranziție. Un fapt izolat de contextul său nu poate și nu trebuie să prezinte interes pentru un analist. Utilizarea unor asemenea fapte în fundamentarea recomandărilor diagnosticului poate conduce la absurdități.
Demersul diagnosticului economico-financiar nu are deci valoare strategică decât în măsură integrării coerente a unei viziuni globale a întreprinderii ca sistem, care permite replasarea recomandărilor într-o într-un context operațional
1.7. Sistemul de informații – premisă a analiză economico-financiare
Într-o economie concurențială rolul decidenților este cu atât mai dificil cu cât corelația produs-piață-concurență devine mai complexă. În aceste condiții, informația d calitate obținută la momentul oportun constituie o resursă pentru întreprindere, cu condiția să fie corespunzător intregrată în procesul decizional.
Astăzi sunt publicate o varietate de informații privind întreprinderea în general, unele în cadrul obligațiilor legale (documente financiare de sinteză), altele datorită dorinței întreprinderilor de a se face cunoscute, de a-și dezvolta imaginea în rândul clienților. Problematica actului decizional nu constă în lipsa informațiilor, ci în dificultatea culegerii, prelucrării și selecționării lor.
În ultimii ani s-a redus considerabil durata de viață a produselor. Lansarea unei produs necesită informații științifice care:
–să evite realizarea unor produse care există deja;
–să permită identificarea unor idei, procedee, tehnice, metode folosite de alții și care ar putea fi integrate în realizarea produselor întreprinderii;
–să identifice studiile, proiectele care n-au reușit, pentru a evita reluarea lor și a se lansa în direcții de dezvoltare mai promițătoare.
Informațiile economice și financiare vizează fie mediul general (rata inflației, dinamica PIB și VN, rata dobânzii, prețul resurselor etc.), fie mediul imediat (sănătatea financiară a întreprinderii, concurența, furnizorii, clienții etc.). În cadrul acestor informații un rol deosebit îl rețin cele oferite de documentele financiare de sinteză (bilanț, cont de profit și pierdere, anexa).
Informațiile comerciale și de marketing asigură poziționarea întreprinderii față de concurenții săi și identificarea raportului de forțe dintre principalii factori ai pieței, prin cunoașterea clientelei actuale și potențiale, piețelor directe și indirecte, a distribuitorilor, a mediului instituționale (colectivități locale, publice, sindicate).
Informațiile politice privind stabilitatea politică, raportul dintre diferitele orientări politice, personalitățile politice ale țării și perspectivele lor sunt luate în considerare în stabilirea politicii și strategia unei firme.
Specialiștii apreciază că aproape 90% din informații sunt informații legale, iar dintre acestea 70% sunt informații deschise. Din categoria informațiilor deschise fac parte cele asigurate de:
–reviste, cotidiane, magazine, periodice;
–colocvii, conferințe, congrese;
–târguri, saloane, expoziții;
–băncile de date.
Toate aceste resurse oferă informații brute, care nu pot folosite ca atare în procesul decizional, necesitând o anumită prelucrare. Întreprinderile mici și mijlocii care nu au resurse suficiente pot apela la diverse organisme furnizoare de documente de sinteză, cum sunt:
–agenții regionale de informare științifica și tehnică;
–camerele de comerț și industrie;
–institute naționale de statistică;
–organisme de consultanță;
–agenții naționale de cercetare și informare etc.
Informațiile închise sunt obținute prin:
–vizite, întălniri, relații directe cu clienții, furnizorii și concurenții;
–cumpărarea și analiza de eșantioane;
–rețeaua proprie a întreprinderi.
Pe plan mondial, țara cu cea mai mare capacitatea de culegere a informației este Japonia. Pe lângă sursele clasice prezentate, japonezii folosesc și alte mijloace de culegere a informației: misiuni ale oamenilor de afaceri în străinătate, trimiterea tinerilor la studii în străinătate, contracte de cercetare în marile universități din lume, negocierile.
Pentru ca informația să fie valorificată eficient în procesul managerial, ea trebuie să satisfacă următoarele cerințe:
–utilitatea, care, ca cerință generală, se verifică prin modul în care servește conducerii în procesul de cunoaștere și reglare a funcționării sistemelor;
–exactitatea informațiilor. Pentru a asigura exactitatea informațiilor este necesară nu numai grija pentru reflectarea și prelucrarea corectă, dar și pentru înlăturarea filtrajului subiectiv care poate altera obiectivitatea lor;
–profunzimea informației, care presupune o reflectare complexă a relațiilor cauză-efect ale fenomenelor economice. O asemenea cerință mărește capacitatea de cunoaștere în procesul de diagnostic și implicit rigurozitatea fundamentării și eficienței deciziilor;
–vârsta (vechimea) informației. Pentru a acționa operativ în vederea reglării sistemului este necesară, uneori, o informație zilnică (de exemplu derularea contractelor pe piețe si clienți, ritmicitatea aprovizionării etc.).
–valoarea informației.
Numai satisfăcând aceste cerințe o informație poate avea finalitate ameliorarea produselor, a competențelor umane și a metodelor de management, sesizarea oportunităților de dezvoltare, ameliorarea poziției strategice a întreprinderilor, creșterea profitabilității.
1.8. Tehnica organizării activității practice de analiză
Realizarea obiectivelor analizei economico-financiare, fiabilitatea concluziilor sale depind de modul de organizare a acestuia, atât la nivelul analistului, cât și a al întreprinderii.
Analistul trebuie să se documenteze cu privire la sectorul de activitate în care se află întreprinderea analizată, la firmele concurente, la conjunctura internă și externă, la contextul local.
Scopul acestei documentări este, pe de o parte, de a facilita munca ulterioară, iar pe de altă parte de a ușura comunicarea analistului cu personalul întreprinderii analizate.
Pentru întreprindere, un diagnostic realizat de un consultant extern are un cost proporțional cu timpul consumat. De aceea, ea are interesul să-l pregătească prin: asigurarea documentelor necesare, prin prepararea unei situații de sinteză privind dinamica și situația performanțelor, prin punerea la dispoziție a tablourilor de bord.
Etapelor activității practice de analiză sunt:
a)elaborarea planului de analiză, ce cuprinde obiectivele analizei, perioada de analiză, locul de desfășurare, termenul de realizare a analizei. Conținutul concret al planului depinde de obiectivului analizei, perioada de timp analizată, nivelul la car se va face analiza;
b)cercetarea documentară este etapa intermediară în care se asigură baza de date necesară investigării;
c)verificarea informațiilor, care poate fi: formală (verificarea formei purtătorilor de informație), aritmetică (controlul calculelor), de fond (se verifică dacă indicatorii au fost calculați prin respectarea normelor în vigoare);
d)prelucrarea informațiilor prin aplicarea metodologiei de analiză;
e)elaborarea raportului final.
Raportul, ca singură dovadă a realizării diagnosticului respectiv, trebuie să îndeplinească o serie de condiții de formă și de conținut, deosebit de importante pentru imaginea persoanei(analistului sau cabinetului în cauză.
Raportul de diagnostic se prezintă ca un text redactat de analistul respectiv, care cuprinde în proporție necesară exprimările cifrice și reprezentările grafice. Raportul este structurat astfel:
I)partea introductivă, care cuprinde o precizare condițiilor de realizare a analizei;
II)conținut:
a)faza descriptivă, în care se prezintă: volumul și starea potențialului intern; rezultatele obținute; comportamentul salariaților; contextul concurențial și tendințele pieței; contextul economico-social-politic;
b)faza explicativă – în care sunt sintetizați factorii care au acționat, cauzele acțiunii lor, punctele slabe și forte ale întreprinderii.
În această etapă, concluziile trebuie să fie logice, coerente, ierarhizate în funcție de importanța și rolul or în procesul de decizie.
Analistul trebuie să evidențieze aportul diferitelor compartimente, persoane, factori în obținerea rezultatelor și să delimiteze rezultatele obținut prin efort propriu.
III)propuneri și recomandări.
Diagnosticul nu este un scop în sine, ci un mijloc de acțiune, de ameliorare a rezultatelor de progres. De aceea, fiecare propunere trebuie fundamentată, astfel încât să permită răspunsul la următoarele întrebări:
–pentru ce ?
–cum ?
–când ?
–unde ?
–cât ?
f)comunicarea este o etapă de prezentare ș discutare a raportului, respectiv a recomandărilor, cu conducerea întreprinderii analizate.
Capitolul 2
Prezentarea societății S.C. “INSULA MARE A
BRĂILEI” S.A.
2.1. Istoricul societății
În zona “DUNĂREA DE JOS” exXistă o unică în felul său concentrare și specializare a producției agroalimentare în cadrul INSULEI MARI A BRĂILEI. Această unitate reprezentativă s-a constituit prin luarea întregului patrimoniu al I.A.S. “INSULA MARE A BRĂILEI”, care a luat ființă în anul 1967 în urma efectuării unor ample lucrări de îndiguire în anii 1964-1965 a “Bălții Brăilei” și a defrișărilor din perioada 1966-1970.
În anii 1972-1978 s-au executat și finalizat lucrări de irigații pentru întreaga uprafață. Lucrările hidroamiliorative constau în executarea a 154 Km. diguri 1.362 Km canale și drenaj închis pe 60.000 ha. Prin instalarea subterană a 2.551 Km diguri colectoare, instalați de aspersiune cu conducte îngropate ce dispun de 15.600 hidranți, 112 stații de punere sub presiune, 24 stații pentru desecări.
În urma acestor lucrări s-a pus în valoare o suprafață de 60.000 hectare deservită pentru exploatare de o rețea de drumuri ce însumează 1.192 Km., din care 65 Km. asfaltate, 127 Km. pietruită și 1.000 Km. pământ compact.
INSULA MARE A BRĂILEI – mare producătoare de cereale care exploatează așa cum am prezentat circa 60.000 ha teren agricol irigat, unicat din punct de vedere al potențialului de producție poate asigura pe termen scurt o producție vegetală estimată în “unități” – cereale de 4.000-6.000 Kg/ha, adică circa 280-350 mii tone, producție ce poate fi mărită la circa 500 milioane în condițiile modernizării sistemului de irigații și a sistemului de mașini agricole.
Totodată, dispune de o capacitate de producție de 1.150 tone carne taurină viu și 1.200 tone carne viu ovine.
S.C.”INSULA MARE A BRĂILEI”S.A. are personalitate juridică cu număr de înregistrare J09/972/1994, își are sediul în Brăila, str. Călărașilor nr.327. La 31 decembrie, bilanțul contabil încheiat prezintă următoarele date reprezentative:
● Capital social: 161.906.371 mii lei
● Structura acționariatului:
–113.175.073 mii lei – F.P.S
–48.503.603 mii lei – S.I.F. MOLDOVA II
–227.693 mii lei – acționari persoane fizice
● Număr mediu de personal la 31 decembrie 1998: 2358 persoane
● Cifra de afaceri pe anul 1998:146683056 mii lei.
Obiectul de activitate al INSULEI MARI A BRĂILEI cuprinde următoarele:
a)producția agricolă (vegetală și zootehnică), industria agroalimentară de prelucrare, conservare, condiționare, pregătirea sub orice formă a produselor agroalimentare, producerea de furaje și nutrețuri concentrate, producerea de abur tehnologic:
b)import-export de materii prime, materiale, produse agricole și alimentare, produse industriale și de larg consum, subansamble, piese, echipamente, tehnologii, din orice domenii industriale și în orice modalitate prevăzută de lege și de uzanțele comerciale internaționale, import-export de mașini, unelte, utilaje agricole, automobile de transport mărfuri și persoane, instalații frigorifice, combustibili lichizi, solizi, uleiuri minerale și vasilină, alte produse chimice și petrochimice, lacuri și vopsele, medicamente de uz uman și veterinar, pesticide și alte produse similare acestora pentru care nu există restricții sau interdicții legale;
c)comercializarea în țară și străinătate a produselor comercializate de societate sau obținute prin operațiuni comerciale de import ”en gross” și “en-detail”direct sau în regim de consignație prin operațiuni de tip barter, lohn, tranzit, reexport și altele permise de lege;
d)servicii comune pentru producția agricolă, import-export și comercializare precum și:
–“servicii” pentru produsele comercializate cu garanție;
–încărcare-descărcare, transport mărfuri și persoane în țară și străinătate cu mijloace proprii sau închiriate;
–antrepozite mărfuri, intermediare, consulting, leasing, organizare de expoziții, reprezentare firme, comisioane, consignații;
–alimentație publică și turism;
–activități tipografice și de editare, transmisii radio-TV prin posturi locale –operațiuni bancare sau financiare interne și internaționale inclusiv împrumuturi pe diferite termene, prin intermediul unor bănci sau agenții de schimb;
e)producerea și comercializarea de ambalaje pentru produse proprii;
f)construcții, investiții și operațiuni imobiliare.
2.2.Modul de organizare și conducere a societății
2.2.1 Structura de organizare
Societatea comercială “INSULA MARE A BRĂILEI” este organizată pe cinci sucursale care nu au personalitate juridică. Fiecare sucursală este structurată în funcție de profit și specializare, urmărindu-se funcționalitatea activității de producție și economice în cadrul fermelor ca și la nivelul întreprinderii.
În formă actuală, “INSULA MARE A BRĂILEI” este organizată din punct de vedere al exploatării sub următoarea formă:
2.2.2 Structura de conducere
Societatea comercială “INSULA MARE A BRĂILEI” este administrată de un Consiliu de Administrație format din cinci membrii aleși de Adunarea Generală a Acționarilor pe o perioadă de patru ani.
Consiliul de Administrație are următoarele prerogative:
–concepe și aplică strategii și politici de dezvoltare a societății comerciale;
–selectează, angajează și concediază personalul salariat;
–negociază contractul colectiv de muncă;
–negociază contractele individuale de muncă;
–încheie acte juridice în numele și pe seama societății comerciale, acte juridice pentru care, potrivit legii 31/1990 sau contractul societății este necesară aprobarea Adunării Generale a Acționarilor, le încheie numai potrivit acestei aprobări;
–alte prerogative încredințate de Adunări Generale a Acționarilor.
Pentru realizarea obiectului de activitate societatea este structurată pe compartimente de activitate astfel:
Biroul de personal, învățământ, salarizare
Acesta se află în subordinea Consiliului de Administrație și are următoarele atribuții:
–evidențierea personalului;
–stabilirea normelor de muncă și a sarcinilor de serviciu pentru personalul societății;
–urmărirea realizării normelor de muncă și a sarcinilor de serviciu pentru personalul societății;
Compartimentul control financiar intern
Aflat în subordinea Consiliului de Administrație are atribuții de control cu privire la:
–existența, integritatea bunurilor și valorile de orice fel deținute de societate;
–utilizarea valorilor materiale de orice fel, declasarea și casarea de bunuri;
–efectuarea, în numerar sau prin cont a încasărilor și plăților inclusiv a salariilor și a reținerilor din acestea și a altor obligații către salariați;
–întocmirea și circulația documentelor primare, documentelor tehnic-operative și contabile
Birou financiar-contabil și Birou oficiu calcul
Se află în subordinea directorului economic cu atribuții de reflectări în expresie bănească a bunurilor mobile și imobile, disponibilități bănești, titluri de valoare, precum și mișcărilor și modificările în urma operațiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile și rezultatele obținute din acestea.
Serviciul Comercial
Este subordonată directorului general și are următoarele atribuții:
–organizează și dimensionează activitatea direcției;
–urmărește întocmirea și realizarea bugetului de venit și cheltuieli și dotarea specifică a sectorului;
–contractează materialele și serviciile necesare (inclusiv importurile);
–contractează producția cu agenții economici interni și externi;
–perfectează documentele necesare pentru importul de materii prime, materiale, instalații etc. necesare unității deservite în limita surselor valutare;
–inițiază și realizează exportul de produse agricole, care nu au făcut obiectul contractului anual, atunci când conjunctura externă este favorabilă;
–asigură mijloacele de transport, pentru transportul produselor agricole (când intră în obligația producătorului);
–stabilește obligațiile părților pentru încărcarea și descărcarea mijloacelor de transport, distanțele, traseele, și alte răspunderi;
–informează operativ, cu privire la noile produse pe piață, performanțele acestora și prețurile de livrare, precum și asupra evoluției prețurilor de interes pentru societate.
Secția mecanizată
Coordonată de inginerul șef al societății are în principal următoarele responsabilități și funcțiuni:
–participă ci mijloacele din dotare la realizarea obiectului de activitate;
–asigură menținerea în stare de funcționare a mijloacelor de care dispune, planifică și execută reviziile tehnice reparațiile curente și capitale;
–întocmește necesarul de piese de schimb pentru reparații;
–ține evidența consumurilor de combustibil, a pieselor de schimb și propune măsuri pentru reducerea acestora;
–repartizează zilnic, la solicitarea sectoarelor, mijloacele mecanice, urmărește exploatarea rațională a acestora;
–asigură funcționarea și încărcarea atelierului pentru prelucrările mecanice;
–înaintează propuneri pentru programul de investiții și dotări.
Biroul de protecția mediului
Acest birou este înființat relativ nou iar atribuțiile responsabilului cu protecția mediului are următoarele atribuții:
–întocmește documentațiile tehnice pentru obținerea “Autorizației de mediu” pentru activitățile desfășurate în unitatea economică;
–întocmește anual “Raportul statistic privind gestiunea deșeurilor” și “Chestionarul – declarație privind emisiile de poluanți în atmosferă”;
–însoțește inspectorii de la Agenția de Protecție a Mediului în inspecțiile efectuate în teritoriu la punctele potențiale poluatoare;
–ține legătura între Agenția de Protecție a Mediului și societatea comercială S.C.ÏNSULA MARE A BRĂILEI”S.A. pe care o reprezintă;
–aduce la cunoștința reprezentanților Agenției de Protecție a Mediului eventualele accidente producătoare de poluare.
2.3.Piața și concurența
Piața pe care o acoperă S.C.”ÏNSULA MARE A BRĂILEI”S.A. este mare și diversă reprezentată prin județul Brăila precum și județele limitrofe astfel producția pe care o poate oferi societatea comercială în ultimi trei ani este prezentată în tabelul următor:
Oferta de produse animale pe care o poate să o satisfacă societatea comercială este prezentată în tabelul următor:
Principalii concurenți sunt toate societățile comerciale cu profil agricol și toate asociațiile familiare din raza județului Brăila și județele limitrofe. Bineînțeles nu putem omite oferta externă.
Principalii concurenți sunt:
– S.C.”COMSUIN” S.A. BRĂILA
– S.C.”GALCO” S.A. GALAȚI
– S.C.”PARAMETRU” S.A. BRĂILA
– S.C.”BRAILACT” S.A. BRĂILA
– S.C.”URLEASCA”S.A.
CAPITOLUL 3
Analiza potențialului intern al întreprinderii
Performanțele întreprinderii, forța și capacitatea acestuia de a răspunde la cerințele și reacțiile pieței sunt dependente de gradul de asigurare cu resurse umane, materiale și financiare, precum și de eficiența folosirii lor.
3.1.Analiza potențialului uman
Factorul uman reprezintă coordonata esențială a dimensiunii și mai ales a calității activității. Asigurarea întreprinderii cu personalul de specialitate necesar, folosirea lui eficientă în activitatea operativă și de conducere constituie premisa potențării resurselor materiale și financiare și totodată a valorificării, în avantajul acesteia, a condițiilor pe care le oferă mediul natural și social. Conexiunea complexă dintre variabilele potențialului uman și performanțele întreprinderii este redată în figura 3.1.
Din această viziune se desprinde necesitatea unei analize sistematice, operative a potențialului uman, al cărui conținut poate fi prioritar orientat spre:
1.Analiza dimensiunii și structurii potențialului uman;
2.Analiza comportamentului personalului;
3.Analiza eficienței utilizării potențialului uman.
3.1.1.Analiza dimensiunii și potențialului uman
Analiza vizează latura cantitativă și calitativă a încadrări întreprinderilor cu personalul necesar, dinamica și structura acestuia.
Pentru reflectarea cantitativă a personalului se utilizează indicatorii:
–numărul scriptic de salariați, care cuprinde totalitatea personalului existent în evidența unității, în baza unui contract sau unui alt document generator de drepturi și obligații pentru ambele părți;
–efectivul scriptic la lucru, care exprimă, la un moment dat, numărul personalului prezent la lucru, indiferent de timpul de lucru efectiv;
–numărul mediu scriptic (lunar, trimestrial, anual), care caracterizează prezența în unitate a personalului, în raport cu durata calendaristică a perioadei luate în calcul;
–numărul maxim de salariați, adică limita superioară în cadrul căreia se poate înscrie firma în funcție de volumul de activitate și de productivitate a muncii;
–efectivul fiscal, egal cu numărul salariaților care au figurat în evidența întreprinderii (indiferent de timp) și care au primit o anumită remunerare.
Fig. 3.1. Conexiunea dintre variabilele potențialului uman și rezultatele firmei
Încadrarea unei întreprinderi cu personal conform nevoilor constituie, teoretic, premisa realizării performențelor proiectate; practic, realizarea acestor performanțe depinde de structura, calitatea și modul d folosire a personalului. Scăderea, în dinamică, a numărului de salariați se apreciază în funcție de cauzale care au generat-o și de contextul economico-social global.
Analiza cantitativă a asigurării cu potențial uman se face distinct pe cele două categorii: personal operativ și personal de administrare și conducere.
Analiza asigurării cu potențial uman trebuie adâncită pe grupe de profesiuni, fiecărei grupe revenindu-I, în virtutea diviziunii sociale a muncii, un anumit rol în desfășurarea procesului de exploatare. În acest scop, se urmărește realizarea numărului mediu de salariați pe grupe de profesiuni specifice fiecărui sector de activitate.
Investigarea complexă a asigurării potențialului uman necesită implicare în analiză și altor criterii de restructurare, dintre care amintim:
–structura salariaților în funcție de natura contractelor de muncă (nedeterminată sau determinată) și de durata muncii (permanent, sezonier);
–structura pe sexe;
–structura pe categorii de vârstă.
Metodologic, analiza se bazează preponderent pe utilizarea indicatorilor absoluți, a indicilor de creștere și de mărimile relative de structură.
3.1.2.Analiza comportamentului potențialului uman
Pentru evaluarea potențialului uman sunt supuse analizei aspecte privind utilizarea timpului de muncă disponibil, mobilitatea personalului și conflictualitatea în relațiile de muncă.
a)Folosirea timpului de muncă trebuie privită atât sub aspect cantitativ, al utilizării complete al unității de timp, cât și sub aspect calitativ, al economisirii timpului folosit pentru realizarea unui produs sau prestarea unei unități de serviciu. Pentru evidențierea acestor aspecte se folosesc indicatorii:
–fond de timp calendaristic;
–fond de timp maxim disponibil;
–fond de timp efectiv lucrat;
–fond de timp neutilizat.
Aprecierea modificărilor ce au intervenit în utilizarea timpului de muncă se face pe baza indicatorilor de mai sus în mărime absolută, a mărimilor relative de structură și a coeficientului de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Cu) calculat după relația:
T1
Cu = ––––*100
Tmd
unde: T1 – reprezintă timpul efectiv lucrat;
Tmd – reprezintă timpul maxim disponibil.
Folosirea timpului de muncă se analizează pe baza balanței întocmite în acest sens care cuprinde, pe de o parte, sursele de timp ale unei perioade, iar pe de altă parte modul de utilizare a timpului disponibil, respectiv cauzele folosirii incomplete a acestuia.
b)Diagnosticul mobilității personalului se face pe baza indicatorilor circulației și fluctuației acestuia. Circulația reprezintă mișcarea salariaților determinate de cauze obiective, cum sunt: concedierea pentru cauze economice (șomaj), pensionări, decese, încheierea unor contracte de muncă cu durate determinate, plecări pentru satisfacerea stagiului militar, plecări pentru studii, plecări din motive personale (salarii nesatisfăcătoare, conflicte cu conducerea), plecarea ca urmarea unui accident de muncă și incapacitatea de muncă.
Totodată, în întreprindere au loc și mișcări care prin natura lor nu sunt dependente de o activitate normală este cazul celor plecați din proprie inițiativă fără aprobarea conducerii întreprinderii, a celor concediați. Aceste plecări reprezintă fluctuația personalului, fenomen nejustificat, cu implicații nefavorabile asupra volumului și calității activității comerciale.
Pentru caracterizarea circulației și fluctuației personalului se utilizează următorii indicatori:
–coeficientul intensității intrărilor care se calculează ca raport între numărul de salariați intrați în întreprindere într-o perioadă de timp, de obicei un an, și numărul mediu de salariați din perioada respectivă;
–coeficientul intensității ieșirilor care se stabilește ca raport între totalul plecărilor justificate și numărul mediu de salariați;
–coeficientul fluctuației stabilit ca raport între numărul lucrătorilor plecați din proprie inițiativă, a celor concediați pentru nerespectarea disciplinei în muncă și numărul mediu de salariați;
–coeficientul mișcării totale (Mt) care reprezintă raportul dintre suma intrărilor și plecările de salariați și numărul mediu al acestuia.
Pentru caracterizarea generală a stabilității a potențialului uman se folosește gradul de stabilitate, determinată pe baza relației:
Gs =1 – Mt
3.1.3.Analiza eficienței utilizării potențialului uman
Eficiența utilizării potențialului uman se exprimă cel mai adesea cu ajutorul indicatorului productivitate medie, acesta caracterizând o relație particulară dintre factorul uman și volumul de activitate.
Caracterizarea eficienței muncii se poate face și prin utilizarea altor indicatori construiți prin implicarea în calitate de efect a valorii adăugate, rezultatului exercițiului.
Productivitatea medie reprezintă cifra de afaceri (respectiv producția sau vânzarea) obținută în medie de o unitate de factor uman utilizat. Deci, cifra de afaceri este de tipul:
CA = f(T)
Iar productivitatea medie a muncii dintr-o întreprindere se poate calcula utilizând formula:
unde T reprezintă factorul uman (dimensionat prin timpul de muncă exprimat în număr de salariați, în zile, sau în om-zile).
Exprimarea productivității muncii se face cu ajutorul unui sistem de indicatori ce poate fi structurat astfel:
–indicatori de bază: cifra de afaceri, ce revine în medie pe un salariat (într-o unitate de timp), producția exercițiului/salariat, valoarea adăugată/salariat;
–indicatori complementari: producție fizică/salariat, numărul salariaților ce revine la “x” lei cifra de afaceri, rezultatul exploatării pe salariat.
Cifra de afaceri medie pe lucrător, ca indicator valoric dă posibilitatea caracterizării de ansamblu a eficienței muncii lucrătorilor într-o perioadă dată. În funcție de indicatorii folosiți pentru redarea efortului, eficiența muncii se exprimă prin: cifră de afaceri pe salariat, cifră de afaceri medie pe salariat operativ etc.
La nivelul întreprinderii, analiza productivității medii are următoarele obiective:
–caracterizarea generală a situației productivității medii;
–analiza factorială a productivității medii;
a)Caracterizarea generală a situației productivității medii
Caracterizarea generală a situației eficienței muncii se face pe baza indicatorilor productivității medii și a corelațiilor ce se formează între ritmurile de creștere ale acestora.
b)Analiza factorială a productivității medii
Productivitatea medie este un indicator calitativ, complex a cărui mărime și evoluție sunt influențate de o multitudine de factori. De aceea, cifra de afaceri medie anuală pe lucrător, ca expresie de bază a eficienței muncii, poate fi analizată, din punct de vedere factorial, după mai multe sisteme de legături cauzale.
Un prim sistem factorial care evidențiază legătura dintre timpul de muncă și productivitatea de unitatea de timp implicată în calcul, se prezintă astfel:
__ __
W =T * Wt
unde T – reprezintă timpul de muncă (zile, ore);
Wt – reprezintă productivitatea medie pe unitatea de timp implicată în calcul (zilnică, orară).
Analiza productivității muncii poate fi abordată și prin prisma legăturii dintre eficiența muncii și gradul de înzestrare tehnică a salariaților. Dotarea tehnică corespunzătoare are ca efect ușurarea condițiilor de muncă, creșterea productivității muncii, ameliorarea calității. Legătura dintre gradul de înzestrare tehnică și productivitatea muncii se poate exprima prin relația:
F
Unde ––– _– reprezintă gradul de înzestrare tehnică a personalului;
N s
CA
––– – reprezintă eficiența utilizării mijloacelor fixe active, exprimată
Fa
prin cifra de afaceri la 1 leu (1000lei) mijloace fixe;
Fa
––– – reprezintă structura mijloace fixe active.
__ F
3.2.Analiza potențialului material
Viabilitatea firmei într-o mediu concurențial este asigurată numai în măsura în care dispune de un potențial material ai cărui parametrii tehnici și funcționali sunt adaptați noilor exigențe, În concordanță cu elementele stucturale ale potențialului material, problematica analizei este structurată astfel:
1. Analiza mijloacelor fixe;
2. Analiza activelor circulante.
Pentru soluționarea problemelor menționate se folosesc ca surse de informații: bilanțul contabil și anexele la bilanț, situația mișcării mijloacelor fixe, programele de activitate, dările de seamă statistice etc.
3.2.1. Analiza mijloacelor fixe
Dotarea agenților economici cu mijloace fixe necesare este premisa dinamizării activității, modernizării și ușurării condițiilor de muncă, a ridicării calității produselor și serviciilor.
3.2.1.1. Analiza dinamicii, structurii și stării mijloacelor fixe
Diagnosticul mijloacelor fixe are ca obiectiv investigarea dinamicii, structurii și stării acestora. Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor:
a)Modificarea absolută a mijloacelor fixe:
∆fi = fi 1 – fi 0 ; ∆F = F1 – Fo
unde: fi –reprezintă valoarea mijloacelor fixe din categoria “în”;
F – reprezintă valoarea mijloacelor fixe totale.
b)Modificarea relativă a mijloacelor fixe:
fi 1 – fi o F1 – Fo
∆f(%) =–––––––– * 100 sau ∆F(%) = ––––––––– * 100
fi 0 Fo
Mijloacele fixe pot fi exprimate la valoarea medie sau de intrare. Valoarea de intrare este reprezentată, de la caz la caz, de: costul de achiziție (pentru mijloace fixe procurate cu titlu oneros), costul de producție (pentru mijloace fixe constituie sau produse de unitatea patrimonială), valoarea actuală (pentru mijloace fixe procurate gratuit), valoarea de aport (pentru mijloace fixe intrate cu ocazia asocierii), valoarea rezultată în urma evaluării.
c)Coeficientul intrării de mijloace fixe:
I
KI = ––– * 100
F
unde I reprezintă valoarea intrărilor de mijloace fixe.
d)Coeficientul intrării de mijloace fixe:
E
KI = ––– * 100
F
unde E reprezintă valoarea intrărilor de mijloace fixe.
e)Coeficientul mișcării globale de mijloace fixe:
I+E
KI = ––– * 100
F
Valoarea acestor indicatori se justifică în strânsă corelație cu evoluția cifrei de afaceri și cu faza de maturitate a întreprinderii.
Analiza structurii mijloacelor fixe presupune o investigare a modului de organizare internă a acestora și a interacțiunii dintre elementele lor componente. În funcție de criteriul de structurare implicat în analiză se pot folosi următorii indicatori:
a)Coeficientul de structură de categorii de mijloace fixe:
fi
Ks = ––– * 100
F
Acest indicator definește locul fiecărei categorii (clădiri și construcții speciale, mașini de forță și utilaje energetice aparte și instalații de măsurare, control și reglare, mijloace de transport, unelte, accesorii de producție și inventar gospodăresc) în totalul mijloacelor fixe.
b)Coeficientul mijloacelor fixe:
Fa
Ka = ––– * 100
F
unde Fa reprezintă valoarea mijloacelor fixe active (cele care concură în mod direct la realizarea în bune condiții a procesului de exploatare: mașini și utilaje, construcții speciale, mijloace de transport, aparate de măsură, control, și reglare).
Studiul stării mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorului coeficient de uzură:
A
Ku = ––– * 100
F
unde A reprezintă suma amortizării cumulate. Evoluția acestei rate exprimă politica de investiții a firmei: îmbătrânirea mijloacelor fixe (creșterea ratei), menținerea stării lor (stabilitatea ratei), respectiv întinerirea mijloacelor fixe disponibile(diminuarea ratei).
3.2.1.2. Analiza eficienței utilizării mijloacelor fixe
Evaluarea eficienței utilizării mijloacelor fixe presupune corelarea dimensiunii acestora cu efectele utile obținute prin folosirea lor. În sistemul de analiză a eficienței utilizării mijloacelor fixe, cifra de afaceri îndeplinește o funcție complexă deoarece permite evidențierea acțiunii unor factori cantitativi, calitativi și structurali. Pentru analiza structurală a eficienței utilizării mijloacelor fixe se utilizează modelul:
CA Fa CA
–––– * 1000 = –––– * –––– * 1000
F F Fa
CA
unde –––– – reprezintă eficienței folosirii mijloacelor fix
F
Fa
–––– – reprezintă ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor
F
Fixe
Analiza potențialului intern la
S.C.”INSULA MARE A BRĂILEI”
3.3 Analiza potențialului uman la S.C.”INSULA MARE A BRĂILEI”
3.3.1 Analiza dimensiunii și structurii potențialului uman
În ultimii ani numărul personalului angajat la S.C.”INSULA MARE A BRĂILEI” a avut o evoluție descrescătoare (ca în majoritatea întreprinderilor) în principal datorită condițiilor grele prin care trece economia românească în procesul trecerii de la sistemul economic centralizat la economia de piață. Evoluția numărului angajaților la S.C.”INSULA MARE A BRĂILEI” a fost următoarea (tabelul 3.1):
(Tabelul 3.1.) –persoane–
Conform datelor din tabelul 3.1.numărul mediu al salariaților a fost:
–1996
–1997
–1998
Structura personalului S.C. “INSULA MARE A BRĂILEI” este prezentată în tabelul următor:
Tabelul 3.2. –persoane–
Se observă o creștere a numărului total al salariaților cu 2% în 1997 față de 1996 și cu 1% în 1998 față de 1997. De asemenea se observă o scădere a personalului operativ în totalul salariaților (de la un 90,71% la 88,02% în 1997 față de 1996 și 87,24% la 88,02 în 1998 față de 1997), ceea ce reprezintă o tendință nefavorabilă.
3.1.2. Analiza comportamentului potențialului uman
a)Folosirea timpului de muncă la S.C.”INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. este prezentată în tabelul următor (tabelul 3.3):
Tabelul 3.3. –zile–
Pentru a aprecia folosirea timpului de muncă se calculează coeficientul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil:
–în 1996
Tlucr 225
Cu = –––– *100 = –––– *100 = 87,54 zile
Tmd 257
–în 1997
Tlucr 199
Cu = –––– *100 = –––– *100 = 76,53 zile
Tmd 260
–în 1996
Tlucr 222
Cu = –––– *100 = –––– *100 = 81,41 zile
Tmd 263
Analizând folosirea timpului de muncă la S.C. “INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. se observă o scădere a timpului de muncă efectiv lucrat în 1997 față de 1998 cu 26 zile datorită neutilizării eficiente a timpului maxim disponibil. Creșterea timpului efectiv lucrat în 1998 față de 1997 s-a realizat prin folosirea mai bună a fondului de timp maxim disponibil, dar și în acest an timpul efectiv lucrat este mai redus ca în anul 1997.
b)Analiza mobilității personalului se face pe baza indicatorilor circulației și fluctuației acestuia. Pentru calculul acestor indicatori în cazul S.C. “INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. se folosește datele din tabelul 3.4
Tabelul 3.4. –persoane–
Pentru anul 1996
342
–coeficientul intensității intrărilor = ––––– = 0,10
3336
177
–coeficientul intensități ieșirilor = ––––– = 0,05
3336
74
–coeficientul fluctuației = ––––– = 0,02
3336
593
–coeficientul mișcării totale = ––––– =0,17
3336
–gradul de stabilitate: Gs = 1–0,17 = 0,09
Pentru anul 1997
295
–coeficientul intensității intrărilor = ––––– = 0,09
3005
1108
–coeficientul intensități ieșirilor = –––––– = 0,36
3005
33
–coeficientul fluctuației = ––––– = 0,01
3005
1436
–coeficientul mișcării totale = ––––– =0,47
3005
–gradul de stabilitate: Gs = 1–0,47 = 0,53
Pentru anul 1998
201
–coeficientul intensității intrărilor = ––––– = 0,08
2358
1051
–coeficientul intensități ieșirilor = –––––– = 0,44
2358
17
–coeficientul fluctuației = ––––– = 0,008
2358
1269
–coeficientul mișcării totale = ––––– =0,53
2358
–gradul de stabilitate: Gs = 1–0,53 = 0,47
Analizând coeficienții calculați se desprind următoarele concluzii:
–coeficientul intensității intrărilor a înregistrat valoarea cea mai scăzută în anul 1998 când salariații intrați în întreprindere a atins cea mai scăzută cifră 94 salariați și valoarea cea mai ridicată în 1996 datorită scăderii salariaților intrați în întreprindere.
–coeficientul intensității ieșirilor a înregistrat valoarea cea mai scăzută în anul 1996 când salariații intrați în întreprindere a atins cea mai scăzută și valoarea cea mai ridicată în 1997 datorită în special trimiterii în șomaj a unui mare număr de persoane.
–pe ani se poate aprecia că anul 1996 a fost anul cel mai stabil din punct de vedere al mobilității personalului (Gs=0,17) iar anul 1998 este anul cu mobilitatea personalului cea mai ridicată (Gs=0,47).
3.1.3. Analiza eficienței utilizării factorului muncă
Pentru a analiza eficienței utilizării factorului muncă la S.C. “INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. se folosesc datele din tabelului următor:
Tabelul 3.2. –mii lei–
Productivitatea medie a muncii pe fiecare din cei trei ani a fost:
–În 1996
–În 1997
–În 1998
a)Caracterizarea situației generale a productivității medii
Pentru 1997
Productivitatea medie a muncii a muncii a crescut în anul 1997 față de 1996 cu 34762,66 mii lei pe salariat. Deoarece indicele de creștere a cifrei de afaceri (ICA=30,33%) dar este mai mare decât indicele de creștere a numărului de salariați (INs=90%) înseamnă că întreaga creșterii a cifrei de afaceri s-a realizat pe seama productivității muncii. În condițiile reducerii timpului de muncă creșterea productivității medii anuale s-a realizat pe seama sporirii eficienței zilnice.
Pentru 1998
În acest an s-a înregistrat o creștere de 14432,35 mii lei/salariat a productivității medii anuale față de anul anterior. Aceasta s-a realizat în creșterea cifrei de afaceri (102%) față de anul anterior. În condițiile scăderii numărului salariaților (78%) față de anul precedent creșterea cifrei de afaceri și a productivității medii a muncii se explică prin creșterea înzestrării tehnice a personalului(108,3) și mai ales prin modificarea structurii capitalului fix respectiv creșterea capitalului fix activ(123,3%).
b)Analiza factorială a productivității muncii
Productivitatea medie anuală este influențată de o multitudine de factori. Vom analiza influența timpului de muncă, a gradului de înzestrare tehnică și a structurii capitalului fix.
Influența timpului de muncă și a productivității medii zilnice este analizată cu ajutorul modelului:
În 1997 productivitatea muncii a crescut cu 34762,66 mii lei/salariat față de anul 1996 creștere care poate fi explicată prin influența următorilor factori:
–modificarea timpului de muncă:
–modificarea productivității medii zilnice:
Se constată că în anul 1997 creșterea de productivitate s-a realizat pe seama creșterii productivității medii zilnice.
În 1998 productivitatea muncii a crescut cu 14432,35mii lei/salariat față de anul 1997. Această creștere este distribuită pe factorii de influență în felul următor:
–modificarea productivității medii zilnice:
–modificarea productivității medii zilnice:
Evoluția productivității medii a muncii datorită influenței gradului de înzestrare tehnică și a structurii capitalului fix este analizată în continuare:
Pentru 1997:
–influența gradului de înzestrare tehnică
–influența structurii capitalului fix:
–influența utilizări capitalului fix activ
Pentru 1998:
–influența gradului de înzestrare tehnică
–influența structurii capitalului fix:
–influența utilizări capitalului fix activ
3.2.Analiza capitalului fix
3.2.1. Analiza dinamicii, structurii și stării capitalului fix
În ultimii ani volumul capitalului fix de la S.C.”INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. a avut următoarele evoluție (tabelul 3.2.1).
(tabelul 3.2.1) –mii lei–
Modificarea absolută a capitalului fix este prezentată în tabelul următor:
(tabelul 3.2.2) –mii lei–
Modificarea relativă a capitalului fix este prezentată în tabelul următor:
(tabelul 3.2.3) –mii lei–
Modificarea volumului mijloacelor fixe (atât pe total cât și pe categorii) a avut loc ca urmare a intrărilor (prin investiții) și ieșirilor (prin scoaterea din funcțiune a celor amortizate integral) de capital fix.
(tabelul 3.2.4) –mii lei–
(tabelul 3.2.5) –mii lei–
Analiza dinamicii capitalului fix este studiată cu ajutorul coeficientului intrărilor de capital fix (Ki), coeficientului ieșirilor de capital fix (Ke), coeficientului mișcării globale de capital fix (Kg), utilizând datele din tabelul 3.2.4. Pentru analiza structurii capitalului fix se utilizează coeficientul de structură pe categorii (care a fost calculat și este prezentat în tabelul 3.2.1 pentru fiecare categorie de capital fix) și coeficientul capitalului fix activ (Ka).
Starea capitalului fix este analizată folosind coeficientul de uzură calculat pe baza datelor privind amortizarea capitalului fix din tabelul 3.2.5.
Pentru 1996
–coeficientul intrărilor de capital fix:
I 17681427
Ki = –– *100 = ––––––––– *100 = 7,26
F 243214751
–coeficientul ieșirilor de capital fix:
E 51575431
Ke = ––– *100 = –––––––––– *100 =21,20
F 243214751
–coeficientul mișcării globale a capitalului fix:
I+E 17681427 +5157531
Kg = –––– *100 = –––––––––––––––––– * 100 = 0,09
F 243214751
–coeficientul capitalului fix active:
Fa 44744382 + 14863744 + 3793143 + 5267923
Ka = –––*100= –––––––––––––––––––––––––––––––––––––
F 243214751
*100=28,23
–coeficientul de uzură:
A 10422405
Ku = –––– = –––––––––– * 100 = 4,28
F 243214751
Pentru anul 1997:
–coeficientul intrărilor de capital fix:
I 120041753
Ki = –– *100 = ––––––––– *100 = 34,93
F 343635307
–coeficientul ieșirilor de capital fix:
E 19629147
Ke = ––– *100 = –––––––––– *100 =7,51
F 343635307
–coeficientul mișcării globale a capitalului fix:
I+E 120041753 + 19629147
Kg = –––– *100 = –––––––––––––––––––– * 100 = 40,64
F 343635307
–coeficientul capitalului fix active:
Fa 83447893 + 32623681 + 11251097 + 1527141
Ka= –– * 100= ––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– *100
F 343635307
= 37,49
–coeficientul de uzură:
A 26325676
Ku = –––– = –––––––––– * 100 = 7,66
F 343635307
Pentru anul 1998
–coeficientul intrărilor de capital fix:
I 5032102
Ki = –– *100 = ––––––––– *100 = 1,46
F 343525780
–coeficientul ieșirilor de capital fix:
E 6676566
Ke = ––– *100 = –––––––––– *100 =1,94
F 343525780
–coeficientul mișcării globale a capitalului fix:
I+E 5032102 + 6676566
Kg = –––– *100 = –––––––––––––––––– * 100 = 3,40
F 343525780
–coeficientul capitalului fix active:
Fa 84415553 + 3206595 + 13271797 + 1262246
Ka = –––*100= ––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– *100 =
F 343525780
29,73
–coeficientul de uzură:
A 15071175
Ku = –––– = –––––––––– * 100 = 4,38
F 343525780
3.2.2. Analiza eficienței utilizării capitalului fix
Evaluarea eficienței utilizării capitalului fix se face cu ajutorul indicatorului “cifră de afaceri la 1000 lei capital fix”.
Pentru anul 1996:
CA 43438731
CA1000 = –––– * 1000 = –––––––––– *1000 = 178,6
F 243214751
Pentru anul 1997:
CA 143590518
CA1000 = –––– * 1000 = –––––––––– *1000 = 417,85
F 343635307
Pentru anul 1997:
CA 143590518
CA1000 = –––– * 1000 = –––––––––– *1000 = 417,85
F 343635307
Pentru analiza evoluției cifrei de afaceri la 1000 lei capital fix se folosește modelul:
În anul 1997 cifra de afaceri la 1000 lei s-a diminuat față de 1996, astfel:
Această creștere s-a datorat următorilor factori:
1.modificării structurii capitalului fix:
2.modificării eficienței folosirii capitalului fix activ:
Se observă că în aul 1996 creșterea cifrei de afaceri la 1000 lei capital fix s-a datorat creșterii eficienței folosirii capitalului fix activ, celălalt factor, respectiv structura capitalului fix a avut aceeași influență pozitivă.
În anul 1998 cifra de afaceri la 1000 lei s-a diminuat față de 1997, astfel:
Această creștere s-a datorat următorilor factori:
modificării structurii capitalului fix:
2. modificării eficienței folosirii capitalului fix activ:
În anul 1998 se înregistrează o influență negativă a structurii capitalului fix reflectată intr-o creșterea cifrei de afaceri la 1000 lei capital fix într-o scădere de 9,14 lei.
În timp ce celălalt factor de influență eficiența folosirii capitalului fix a avut ca și în anul precedent o influență pozitivă asupra indicatorului cifră de afaceri la 1000 lei capital fix provocând o creștere a acestuia cu 280 lei.
CAPITOLUL 4
Analiza cheltuielilor
Analiza cheltuielilor constituie un instrument de diagnosticare și evaluare a performanțelor întreprinderii. Investigarea lor sistematică permite înțelegerea mecanismului de formare a rezultatelor întreprinderii în funcție de volumul, structura, și structura și tendințele diferențele categorii de consumuri. Totodată, se impune precizarea că focalizarea excesivă a performanțelor unei firme numai în funcție de costuri, în detrimentul altor factori cheie ai succesului, este riscantă și neadaptată exigenților unei economii concurențiale. De aceea metodologia de analiză trebuie corelată cu strategia firmei într-un context dat.
Sursele de informații necesare analizei sunt: contabilitatea financiară, contabilitatea analitică, bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, dările de seamă statistice privind cheltuielile și rezultatele, informații externe privind piața muncii, piața capitalului.
Informația contabilă referitoare la cheltuieli este furnizată în primul rând de contabilitate generală. Aceasta permite identificarea și măsurarea resurselor consumate de întreprindere în decursul unei perioade date.
Contabilitatea generală asigură numai o urmărire globală a cheltuielilor după natura lor, fără să furnizeze nici o indicație asupra destinației acestor cheltuieli, adică asupra repartizării lor pe produse, servicii, unități, tipuri de activitate. Această identificare a cheltuielilor pe destinații presupune o analiză a procesului intern de formare a valorii, ceea ce constituie obiectivul contabilitate analitice.
4.1 Tipuri cheltuielilor
În teoria și practica economică, evidențierea consumului de resurse al unei firmei se face cu ajutorul unui sistem de indicatori, bazat pe conceptele de “cheltuieli” și “cost”.
Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru: consumurile, lucrările executate și serviciile prestate de terți; remunerarea personalului; executarea unor obligații legale sau contractuale de câtre unitatea patrimonială; constituirea amortizărilor și provizioanelor; consumuri excepționale.
Costul este expresia tuturor consumurilor de resurse ocazionate de realizarea unui anumit “element de activitate” al unei întreprinderi. El corespunde unui decuplaj al cheltuielilor considerat util din punct de vedere al
gestionarului.
Fig. 4.1. Tipologia costurilor
Pentru evaluarea obiectivă a situației consumurilor de resurse și a tendinței acestora necesar să se facă distincție între cheltuielile pe termen scurt și cheltuielile pe termen lung.
Cheltuielile pe termen scurt sunt cele legate de dimensionarea, dotarea și structura actuală a întreprinderii. Modificarea lor dependentă de gradul de utilizare a capacității existente. Cheltuielile pe termen lung , se pot produce modificări de amploare în structura, dotarea și organizarea întreprinderii, în primul rând sub incidența progresului tehnic. Cheltuielile pe termen lung corespund deci gestiunii strategice a întreprinderii.
Cheltuielile pe termen scurt, abordate fie sub forma consumurilor totale de resurse, fie a consumurile unitare pot fi structurate după o varietate de criterii, fiecare având rol bine definit în procesul de analiză și decizie(fig.4.1).
Analiza globală a cheltuielilor completată cu investigarea acestora pe structurile prezentate permite:
–cunoașterea produselor, sectoarelor, activităților care contribuie le ameliorarea sau dimpotrivă, la degradarea rezultatelor întreprinderilor;
–identificarea centrelor de responsabilitate eficiente, performante și acelor căror funcționare este deficientă.
4.2. Metode de analiză a cheltuielilor
Funcționarea eficientă a întreprinderii într-un mediu concurențial, a cărui dominantă economică o constituie caracterul limitat al resurselor, necesită gestionarea eficientă a costurilor care-I grevează rezultatele. Un rol important în acest sens revine calculației și analizei costurilor, care trebuie să furnizeze informații necesare pentru ai ghida în deciziile lor strategice, în particular în afectarea resurselor întreprinderii și în fixarea prețurilor și a marjelor.
Demersul metodologic al analizei cheltuielilor se bazează pe:
–analiza structurală a cheltuielilor;
–analiza factorială a cheltuielilor.
4.2.1. Analiza structurală a cheltuielilor și orientarea strategică a întreprinderii
La realizarea circuitului economic: aprovizionare-stocare-producție-vânzare, servicii post-vânzare co0ncură o serie de cheltuieli. Dar pentru a reduce costul produselor și serviciilor vândute, pentru a fi competitivă, întreprinderea trebuie să depună eforturi pentru optimizarea acelor elemente de cheltuieli care influențează în cea mai mare măsură rezultatul final al acesteia.
De aceea, e necesar să se cunoască pentru fiecare domeniu de activitate structura specifică a costului. Aceasta va face posibilă identificarea unor factori cheie ai succesului pe domenii, respectiv a unor direcții strategice de acțiune.
Analiza structurii cheltuielilor poate fi aprofundată prin implicarea, în funcție de scopul urmărit, a oricăruia din criteriile prezentate anterior. Indiferent de mecanismul de formare a structurii, prin analiză se pun în evidență rezultatele
Fig.4.2.1. Structura cheltuielilor și orientarea strategică a firmei
obținute, tendințele fiecărei grupe de cheltuieli, rezervele de optimizare a acestora, orientările strategice ale firmei.
4.2.2. Analiza factorială a cheltuielilor
Analiza factorială a cheltuielilor are ca obiectiv determinarea abaterilor față de o comparație, explicarea lor prisma factorilor de influență și a cauzelor acțiunii lor și idendificarea rezervelor de optimizare a consumurilor de resurse, pe anumite structuri implicate în calcul.
4.2.2.1. Analiza factorială a cheltuielilor la nivelul întreprinderii
La nivelul întreprinderii, indiferent de profilul acesteia, prezintă interes explicarea modificării ratei medii a cheltuielilor, ca expresie sintetică a eficienței consumului de resurse.
Generic, ca orice indicator de eficiență (ca orice rată), rata medie a cheltuielilor se calculează după relațiile:
unde: Ch – reprezintă suma totală a cheltuielilor;
gi – reprezintă structura cifra de afaceri sau a producției pe centre de cost:
ri– reprezintă rara cheltuielilor pe activități.
Reducerea ratei medii a cheltuielilor, ca expresie a economicității consumului de resurse, se poate realiza prin: creșterea producției (serviciilor vândute), reducerea costului mediu unitar și sporirea prețului mediu de vânzare. În ceea ce privește reducerea costului unitar, în accepțiunea sa de cost complet, se impune corelarea cu calitatea produselor și serviciilor prestate. O reducere a cheltuielilor în calității totale este lipsită de sens și se transformă dintr-un avantaj pentru întreprindere într-un handicap major cu consecințe asupra imaginii de marcă, poziției concurențiale, părții de piață, rezultatele financiare.
4.2.2.2. Analiza principalilor categorii de cheltuieli
Identificarea posibilităților concrete de optimizare a consumurilor de resurse necesită adâncirea analizei pe elemente de cheltuieli, implicarea factorilor de influență specifici și investigarea lor în contextul obiectivelor strategice ale firmei.
A)Analiza cheltuielilor salariale.
Costul utilizării forței de muncă cuprinde două componente:
–costul suportat de întreprindere:
–salarii nete;
–contribuția pentru asigurările sociale;
–contribuția pentru ajutorul de șomaj (5%).
–costul suportat de salariați:
–impozitul pe profit;
–contribuția pentru pensia suplimentară;
–contribuția pentru ajutorul de șomaj (1%).
Cheltuielile privind impozitul pe salarii, asigurările și protecția socială sunt dependente ca mărime de valoarea fondului de salarii (net).
De aceea, în continuare analiza este orientată spre investigarea dinamicii, structurii și factorilor la fondul de salarii:
a)caracterizarea situației generale a fondului de salarii;
b)analiza factorială a fondului de salarii;
c)analiza corelației dintre dinamica fondului de salarii și a cifrei de afaceri.
a)Caracterizarea situației generale a fondului de salarii se face pe baza modificării absolute și relative a acestuia. Modificarea absolută a fondului de salarii (∆Fs) se calculează astfel:
unde: Fs 0 – reprezintă fondul de salarii din baza de comparație (plan sau anul precedent);
Fs 1 – reprezintă fondul de salarii realizat;
Creșterea absolută a fondului de salarii se explică, în primul rând, prin sporirea volumului de activitate și a salariului mediu tarifar pe unitatea de timp de muncă. De asemenea, această creștere poare fi rezultatul modificărilor intervenite în structura personalului în funcție de pregătirea profesională, gradul de calificare, vechimea neîntreruptă în muncă
b)Analiza factorială a fondului de salarii
Criteriul specific de determinare a fondului de salarii îl constituie volumul de activitate. De aceea, un prim sistem de analiză factorială la nivelul întreprinderii are forma:
unde: CA – reprezintă cifra de afaceri;
–
Rs – reprezintă rata cheltuielilor cu salariile.
Explicarea variației fondului de salarii se poate face și pe baza modelului:
Acest model evidențiază legătura dintre veniturile salariaților și rezultatele obținute în muncă, exprimate prin productivitatea muncii.
c)Analiza corelației dintre volumul de activitate și fondul de salarii
Creșterea mai accentuată a volumului de activitate comparativ cu creșterea fondului de salarii semnifică, din punct de vedere economic, o folosire rațională a resurselor umane. Prin urmare:
Pentru caracterizarea generală a legăturii dintre cei doi indicatori se folosește indicele de corelație, calculat după relația:
Situația se apreciază favorabil dacă:Ic<1. Respectarea acestei condiții se concretizează în
–reducerea relativă a cheltuielilor cu salariile, exprimată prin rata cheltuielilor cu salariile la 1000 lei cifră de afaceri:
–realizarea de economii relative la fondul de salarii:
B)Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe
Cheltuielile cu amortizarea reprezintă un element structural al costurilor, a cărui mărime este dependentă de dimensiunea mijloacelor fixe. Legătura dintre folosirea bazei materiale a unităților economice și cheltuielilor necesare este reflectată în indicatorul “cheltuieli cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri “. Modelul de calcul și analiză este:
Unde: A – reprezintă suma amortizării.
Creșterea gradului de utilizare a capacităților existente, reflectată prin creșterea cifrei de afaceri, constituie principala cale de reducere relativă a cheltuielilor cu amortizarea. Suma amortizărilor se modifică, de asemenea, sub incidența factorilor specifici: valoarea medie a intrărilor, respectiv a ieșirilor de mijloace fixe și cota medie de amortizare.
Întrucât valoarea medie a intrărilor (ieșirilor) de mijloace fixe este dependentă de numărul lunilor de funcționare (nefuncționale) a acestora, prin acest model se evidențiază contribuția punerii în funcțiunii (respectiv scoaterii din funcțiune) înainte de termen a diferitelor mijloace fixe. Cota de amortizare individuală este dependentă de sistemul de amortizare, care potrivit legi poate fi:
–liniar care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a mijloacelor fixe pe toată durata de funcționare a acestora;
–degresiv al cărui specific îl reprezintă multiplicarea cotelor de amortizare liniare cu anumiți coeficienți prevăzuți de lege;
–accelerat care presupune calcularea unei amortizări mai mari în primul an până la o anumită limită prevăzută de lege. În exercițiile următoare amortizarea se stabilește după sistemul liniar.
4.3. Analiza cheltuielilor la
S.C. ”INSULA MARE A BRĂILEI” S.A.
Pentru analiza cheltuielilor la S.C. ”INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. se utilizează datele din contul de profit și pierdere pe anii 1996, 1997 și 1998.
4.3.1. Analiza structurii a cheltuielilor
Pentru analiza structurii cheltuielilor la S.C. ”INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. acestea au fost grupate în șase categorii: cheltuielile materiale (cheltuieli privind mărfurile, materii prime, materiale consumabile, energie, și apă și alte cheltuieli materiale), lucrări și servicii executate de terți, impozite și taxe, cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, alte cheltuieli (cheltuieli financiare și excepționale). Evoluția structurii în cei trei ani este prezentată în tabelul 4.3.1:
(Tabelul 4.3.1) –mii lei–
Se observă că în cazul S.C. ”INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. predomină din cheltuielile totale lucrările și serviciile executate de terți reprezentând în anul 1996 36,4% din cheltuielile totale di acel an, iar în anul 1997 atinge cea mai mare valoare 41,20 din totalul cheltuielilor din anul studiat. După lucrările și serviciile executate de terți urmează cheltuielile materiale care în anul 1996 reprezintă 32,85% din totalul cheltuielilor din anul respectiv dar în anul 1997 înregistrează o valoare destul de ridicată fiind de 41,20% din totalul cheltuielilor iar în anul 1998 înregistrează cea mai mare din toți cei trei ani studiați fiind de 42,07% din totalul cheltuielilor. De menționat că cea mai sinuoasă evoluție o au cheltuielile cu amortizarea de la 2,37% din totalul cheltuielilor în anul 1996 crește ajungând în anul 1997 la procentul de 9,53% din totalul cheltuielilor în anul respectiv scăzând în anul 1998 la 1,43% din totalul cheltuielilor în anul studiat.
4.3.2. Analiza factorială a cheltuielilor totale
Pentru analiza factorială a cheltuielilor totale se calculează rata medie a cheltuielilor.
În 1996:
– Ch 137346010
Rch = ––– *1000 = –––––––––– *1000 = 3161,83
CA 43438731
În 1997
– Ch 260752336
Rch = ––– *1000 = –––––––––– *1000 = 1815,94
CA 143590518
Ĭn 1997
– Ch 276993277
Rch = ––– *1000 = –––––––––– *1000 = 1890,95
CA 146683056
Rata medie a cheltuielilor a scăzut în 1997 față de 1996 cu 1349,9 datorită creșterii cifrei de afaceri și scăderilor cheltuielilor materiale în structura cheltuielilor totale.
În 1998 rata medie a cheltuielilor a înregistrat o creștere ușoară de 75,01 datorită creșterii volumului de activitate (cifrei de afaceri).
4.3.3. Analiza cheltuielilor salariale
În condițiile în care la S.C. “INSULA MARE A BRĂILEI” S.A. cheltuielile salariale nu ocupă o pondere prea însemnată (16-25%) în volumul cheltuielilor totale dar analiza acestora are un rol foarte important. Pentru analiza cheltuielilor salariale se folosesc datele din tabelul următor:
(tabelul 4.3.3.) –mii lei–
4.3.3.1. Caracterizarea situației generale a fondului de salarii
Modificarea relativă a fondului de salarii:
–în 1997 față de 1996:
ΔFs = Fs1997 – Fs1996 = 32829150 – 26707652 = 6121498 mii lei
–în 1998 față de 1997:
ΔFs = Fs1998 – Fs1997 = 32912570 – 32829150 = 83420 mii lei
Fondul de salarii a crescut în 1997 față de 1996 cu 6121498 mii lei creștere datorată în special creșterii salariului mediu. Salariul mediu anual a înregistrat o creștere de 243248 mii lei aceasta în condițiile în care salariul mediu anual a scăzut.
În 1998 fondul de salarii a crescut cu 252748 mii lei față de anul 1997. Creșterea fondului de salarii a fost determinată de creșterea salariului mediu care a înregistrat o creștere reală cu 133,5%. Creșterea salariului mediu a fost posibilă prin creșterea productivității medii anuale.
4.3.3.2. Analiza factorială a fondului de salarii
b1) Un prim model de analiză este:
Conform acestui model modificarea fondului de salarii este explicată prin influența cifrei de afaceri și a ratei cheltuielilor salariale astfel:
În anul 1997:
–influența modificării cifrei de afaceri:
–influența modificării ratei cheltuielilor salariale:
În anul 1998:
–influența modificării cifrei de afaceri:
–influența modificării ratei cheltuielilor salariale:
b2) Un al doilea model de analiză a fondului de salarii este:
Acest model prezintă influența numărului de personal, salariul mediu anual, productivității medii anuale și ratei medii a cheltuielilor salariale asupra fondului de salarii. Influența acestor factori a fost următoarea:
În anul 1997:
–influența numărului de personal:
–influența salariului mediu anual:
–influența productivității muncii:
–influența ratei medii a cheltuielilor:
Pentru anul 1998:
–influența numărului de personal:
–influența salariului mediu anual:
–influența productivității muncii:
–influența ratei medii a cheltuielilor:
4.3.3.3. Analiza corelației dintre volumul de activitate și fondul de salarii
În anul 1997 din datele tabelului 4.3.3. se remarcă o creștere a cifrei de afaceri (ICA=180,05) față de fondul de salarii (IFs= 58,42) care a duce la concluzia unei folosiri eficiente a resurselor umane dar după cum se observă și numărul personalului a scăzut cea ce a generat o creștere a productivității muncii (IWa = 64,81) și a salariului mediu anual (ISa= 102,04). Indicele de corelație este subunitar:
IFs 58,42
Ic = ––– = ––––– =0,32
ICA 180,05
Reducerea relativă a cheltuielilor salariale (rata cheltuielilor cu salariile la 1000 lei cifră de afaceri) este:
Economia relativă la fondul de salarii:
În anul 1998 se remarcă o creștere ușoară a cifrei de afaceri (ICA=25,18) decât a fondului de salarii (IFs=18,43) ceea ce semnifică o folosire eficientă a resurselor umane. Acest lucru este susținut și de creșterea productivității muncii (IWa = 82,5) cu toate că a crescut salariul mediu anual (IFs = 133,5). Folosirea eficientă a resurselor umane este relevată și de valoarea indicelui de corelație:
IFs 18,42
Ic = ––– = ––––– =0,71
ICA 25,18
Reducerea relativă a cheltuielilor salariale (rata cheltuielilor cu salariile la 1000 lei cifră de afaceri) este:
Economia relativă la fondul de salarii:
4.3.4. Analiza cheltuielilor cu amortizarea capitalului fix
Pentru analiza cheltuielilor cu amortizarea capitalului fix la S.C. ÏNSULA MARE A BRĂILEI” se calculează rata cheltuielilor cu amortizarea (cheltuieli cu amortizarea la1000 lei cifră de afaceri):
În 1996:
În 1997:
În 1998:
Din analiza cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri rezultă o creștere a cheltuielilor cu amortizarea capitalului fix în anul 1997 față de 1996 de la 29,93 la 102,3. Această creștere se datorează volumului de capital fix în anul 1996.
În anul 1998 cheltuieli cu amortizarea au scăzut față de 1997 în special datorită creșterii cifrei de afaceri, dar totuși au rămas mai mari față de 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Analiza Manageriala a Firmei Ca Instrument In Etapa de Tranzitie (ID: 131568)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.