Analiza Manageriala a Educatorului de Viata

“Dascălii cu adevărat înzestrați sunt cei care își aduc clasa la stadiul în care să poată spune: “Fie că sunt de față ori nu, clasa își continuă activitatea. Grupul și-a câștigat independența.”- Maria Montessori

Educația ca activitate conștientă, organizată, planificată de formare și dezvoltare a personalității implică elemente manageriale esențiale.

O latură foarte importantă a profesorului este reprezentată de personalitatea managerială a acestuia. Aceasta influențează atât modalitatea în care profesorul se dezvoltă, cât și relația pe care o are cu grupul țintă – elevii și cu cei care ar trebui să-i susțină activitatea – colegii.

Managerul este reprezentat de persoana care exercită funcțiile managementului în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților specifice funcției pe care o ocupă. Managerul are un statut social bine definit, ce prevede o serie de drepturi și obligații, prin care managerii se deosebesc de celelalte categorii de profesioniști.

Un bun manager trebuie să exercite o conducere de tip formal, în virtutea poziției sale de educator, care implică dreptul, autoritatea și chiar obligația de a conduce procesul educațional. În același timp, activitatea de conducere a managerului educațional îmbracă și formele conducerii operaționale, întrucât implică utilizarea concretă și coordonarea (la nivel formal sau informal) a resurselor umane și non-umane (financiare, materiale, informaționale și de timp), în vederea aplicării proiectului educațional stabilit, în vederea obținerii rezultatelor scontate.

Un bun manager al clasei trebuie să fie capabil să realizeze schimbări profunde în cultura, climatul și instrucția tuturor Ratan Nicolaecopiilor, indiferent de naționalitate, în direcția fundamentării tuturor demersurilor didactice pe principii democratice, să introducă noi strategii instrucționale care să încurajeze colaborarea, toleranța, sporirea încrederii în forțele proprii și îmbunătățirea performanțelor școlare ale elevilor, să realizeze și să utilizeze în procesul didactic proiecte ale clasei.

Managerul educațional este și lider, acțiunea sa este o relație specifică între educabili și manager/lider, în care liderul își dobândește statutul prin participare activă și prin demonstrarea capacităților sale de a realiza sarcini, în urma cooperării cu educabilii.

Profilul psihologic al profesorului manager include o serie de atitudini din care nu pot să lipsească: raționalitatea, înlocuirea controlului cu participarea, stimularea elevilor, opțiunea strategică pentru comunicare, formare, motivare.

Printre cele mai importante aptitudini și deprinderi din acest profil amintim capacitatea decizională, capacitatea de interrelaționare umană, capacitățile comunicaționale, capacitatea de negociator și capacitatea de a delega în mod corect sarcini.

Exercitarea profesiunii de profesor presupune însușirea a trei competențe specifice:

– competență profesională, constând într-o cultură tehnică specifică și o competență interumană care-i permite să lucreze întotdeauna cu un public (clasa de elevi) și să coopereze cu ceilalți profesori. Capacitatea de a organiza (munca în echipă, diversitatea sarcinilor) și componenta etică completează acest tablou.

– capacitatea de a întreține raporturi satisfăcătoare cu eșaloanele ierarhiei superioare (directori, inspectori). Profesorii suportă cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluați periodic de superiori, avansarea nefiind posibilă fără o probă practică în fața unei comisii, responsabilii ierarhici notează nu numai punctualitatea și asiduitatea profesorilor, calitatea activităților și eficacitatea lor, ci și “prezența scenică”, autoritatea în fața elevilor, calitatea dialogului didactic, etc.

– competența de a dezvolta bune relații cu “beneficiarii” – elevi, părinți, comunitate. Profesorul nu lucrează cu clienți individuali, ci cu grupe de elevi. Aceștia, la rândul lor, sunt asistați și supravegheați de părinți și comunitate.

În sistemul social de educație și învățământ, profesorii trebuie să se raporteze la cei pe care îi educă, să stabilească relații de cooperare cu elevii și părinții acestora și cu alți factori interesați ai societății. Ei nu educă numai la catedră, în clasă, ci prin fiecare contact relațional cu copiii și părinții desfășoară o muncă de creștere și dezvoltare, de conducere și direcționare. Activitatea cadrelor didactice se desfășoară în fața unor individualități psihice umane în formare. De aici derivă necesitatea unei maxime responsabilități față de comportamentele și intervențiile educatorului.

Școala este a doua instanță de socializare (după familie), iar profesorul împarte răspunderea formării copiilor cu familia. Sintagma “partener al educației” se referă în general la raporturile profesorului cu toți factorii educativi pentru a realiza armonizarea educației formale cu cea informală și nonformală: el trebuie să colaboreze cu ceilalți factori educaționali, îndeobște cu părinții (poate juca rolul de consultant al părinților) și în același timp împreună cu elevii să formeze o autentică comunitate școlară.

Profesorul se găsește într-o strânsă legătură cu colegii, cu directorul și cu alți educatori. Complexitatea problemelor pe care le pune școala ca organizație face imposibilă izolarea și “independența” profesorilor. Nu se poate realiza o instrucție și o educație unitară prin simpla adiționare a unor influențe disparate oferite de diferite discipline. Cele trei laturi ale influenței educative – învățarea școlară, formarea independenței de a lucra metodic și dezvoltarea Eului elevilor – vor rămâne întâmplătoare atâta timp cât se rezumă la acțiuni separate și necoordonate. Este nevoie de “consens” al atitudinilor și acțiunilor pedagogice.

Ideea de a lucra în echipă (team teaching) în vederea unor acțiuni convergente presupune discuții între profesorii de specialitate care predau la aceeași clasă, pregătirea comună pentru optimizarea procesului instructiv (pentru a armoniza mijloacele și exprimarea), repartizarea funcțiilor în cadrul unor sarcini speciale, organizarea unor discuții de grup sau consfătuiri cu profesorii din aceeași specialitate pentru sarcinile instructive și ale tuturor profesorilor pentru cele educative.

În consecință, dacă în pedagogia clasică profesorul adopta stilul didactic cel mai adecvat personalității sale (lecția fiind centrată pe profesor), pedagogia modernă solicită tot mai mult stiluri didactice diferențiate în funcție de elevi (lecția centrată pe elev și pe situația de învățare).

Pedagogia clasică a rămas la cele trei stiluri (identificate acum circa o jumătate de secol de Lewin, Lippit și White): "autoritar” în care liderul ia deciziile, "democratic" în care deciziile se iau în comun, și "laissez-faire" nedirijat.

În metodologia managerială, stilurile de conducere se situează pe un „continuum”.

– La extrema stângă se află stilul „dictatorial", în care libertatea subordonaților, în cazul nostru, a elevilor, este practic inexistentă. Acest stil, chiar dacă nu ne place să o recunoaștem, caracterizează în mare parte, școala românească actuală.

– La cealaltă extremă, managerul-profesor nu există din punct de vedere funcțional, educabilii asumându-și, practic, responsabilitatea structurării și monitorizării propriei formări, care se transformă, astfel, în autoformare. Această situație devine quasi-reală, de regulă, numai după părăsirea sistemului școlar, trebuind să fie, în același timp, un obiectiv fundamental al educației instituționalizate.

– Între cele două extreme, stilul managerial al profesorului trebuie adaptat atât competențelor anterior dobândite ale educabililor, cât și motivației acestora. Nerespectarea acestei cerințe duce tocmai la contradicții de genul celor pomenite mai sus.