Analiza Literara Moara cu Noroc

Nuvela „Moara cu noroc” a fost publicată în 1881, în volumul de debut „Nuvele din popor”. Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, din galeria marilor clasici ai literaturii române. Scriitorul se inspiră în nuvelistica sa, din viața satului ardelean, fiind un deschizător de drumuri pentru proza secolului XX. Viziunea desprea lume a scriitorului se observă din aborderea unor duble formule: realismul, psihologia și clasicismul.

Nuvela psihologică prezintă viața interioară a personajelor sub presiunea unor situații neobișnuite.

Titlul nuvelei are o dublă semnificație: se referă atât la șansa de îmbogățire a lui Ghiță, cât și la amenințarea morții, ascunsă sub ademenitoarea aparență a norocului.

Tema nuvelei surprinde influența nefastă a dorinței de înavuțire și procesul de dezumanizare a individului ca urmare a acestei obsesii pentru bani. Viziunea clasică a autorului poate fi observata prin opțiunea pentru sfarșitul tragic al personajelor implicate în conflict, care sunt pedepsite de forța implacabilă a destinului.

Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an situat între două repere temporare cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la sărbătorile de Paște.

Nuvela debutează cu mutarea familiei lui Ghiță la hanul „Moara cu noroc” pe care îl ia în arendă. Motivul acestei schimbări în viața familiei este determinat de dorința lui Ghiță de a scăpa de sărăcie..

Spațiul unde se petrece acțiunea este chiar hanul „Moara cu noroc”. Acesta este situat la o răscruce de drumuri, fiind un loc izolat. Slavici nu alege întâmplător acest topos al hanului deoarece faptele relatate nu puteau avea loc decât departe de ochii lumii, într-un loc în care semnele părăsirii sunt peste tot și anticipează destinul familiei lui Ghiță.

La început, scopul nobil de a scoate familia din sărăcie este satisfăcut prin munca cinstită a hangiului, prin priceperea și hărnicia sa. Firul existenței liniștite se rupe însă în momentul în care la han apare un personaj straniu, Lică Sămădăul. Încă de la început, cei doi soți îi intuiesc caracterul, dar dorința de îmbogățire este mai puternică. Caracterul puternic al Sămădăului și dorința acestuia de a subordona destinul celorlalți se observă din felul în care îi spune lui Ghiță să-l ajute: „Eu sunt Lică Sămădăul… Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe vor fi adevărate și multe scornite […] .Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles?!”

Pe parcursul desfășurării acțiunii, Slavici urmărește dezumanizarea treptată a lui Ghiță, care devine stăpânit de patima banului. Hangiul acceptă colaborarea cu Lică, devenit treptat părtaș la afacerile necurate ale acestuia. La început își ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își cumpără doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci și își angajează încă o slugă. Dar aceste măsuri sunt inutile deoarece patima banului îi modifică personalitatea și îl înstrăinează de familie. Devine din ce în ce mai ursuz, are reacții violente față de Ana și față de copii, nu îi mai face plăcere să-și petreacă timpul cu ei și ajunge chiar să-i considere o piedică în procesul său de îmbogățire.

Slavici se dovedește a fi un bun psiholog deoarece descrie cu minuțiozitate îndoielile lui Ghiță, conflictul său interior care se dă între dorința de a rămâne un om cinstit și de a păstra unitatea și fericirea familiei și dorința de îmbogățire.

Deși starea materială este înfloritoare, Ghiță ajunge să-și piardă încrederea în sine. Felul în care Lică îi manipulează deciziile, schimbă nu numai propria percepție asupa lui, dar și felul în care îl văd ceilalți. Încearcă să-ți rezolve conflictul interior după ce este chemat să depună mărturie în cazul uciderii unei femei și a unui copil. Jură strâmb la proces, acoperindu-l pe Lică, devenind astfel complice la crimă. Având mustrări de conștiință, pune la cale un plan cu jandarmul Pintea, prin care să-l prindă pe Lică. Dar patima pentru bani este atât de puternică, încât nu face nimic până nu reușește să-și oprească o parte din suma adusă de Sămădău.

Slavici prezintă imaginea ultimei trepte de degradare morală a personajului. Își părăsește soția îm ziua de Paște, deși este conștient că Lică va veni la han. Speră că degradarea sa morală nu se va extinde și asupra Anei și că aceasta va rezista ispitei reprezentate de Lică. Dezgustată de atitudinea lui, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică.

Sfârțitul nuvelei presupune rezolvarea conflictului interior și apoi al celui exterior. Dezumanizarea totală a lui Ghiță și dovada incapacității lui de a reveni pe drumul inițial, este subliniata prin gestul lui final de a-și ucide soția. Ghiță este ucis de Răuț, la ordinul lui Lică. Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică ia decizia de a-și lua viața. Un foc teribil mistuie hanul „Moara cu noroc”, purificând astfel locul de toate relele săvârșite.

Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea la persoana a III-a este realizată de către un narator omniscient și omniprezent. Slavici mai folosește și tehnica punctului de vedere, exemplificată prin intervențiile bătrânei. Cuvintele bătrânei la începutul și sfârșitul nuvelei, oferă caracterul moralizator al nuvelei:

„ – Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viață va aduce cu sine sfârșitul tragic al personajelor.

Proza lui Ioan Slavici, și deci și în „Moara cu noroc”, își face loc convingerea că viața fiecărui om se desfășoară conform unui destin prestabilit.

Slavici este un scriitor obiectiv, realist, al cărui stil se definește prin sobrietate.

Limbajul, presărat cu expresii, zicători și proverbe, capătă valoare de document al stărilor sufletești, în timp ce dialogul este un mijloc de realizare a caracterizărilor psihice.

George Călinescu, apreciind valoarea operei lui Ioan Slavici, avea să spună: „Limbajul este un instrument de observație excelent în mediul țărănesc.”

Tudor Vianu, remarcă în „Arta prozatorilor români” faptul că I. Slavici introduce înaintea lui Ion Creangă, oralitatea populară („Popa Tanda” în 1874, „Soacra cu trei nurori” în 1875).

Autorul unei valoroase monografii asupra lui Ioan Slavici, Pompiliu Mircea, aprecia că: „numele lui Slavici are importanță pentru proză ce a avut-o Eminescu pentru poezie, Caragiale pentru teatru și Creangă pentru povestire”.

Marius-Valeriu Grecu Sinteze de literatura veche si moderna

George Calinescu Istoria literaturii romane, Compendiu