Analiza Literara a Romanului Mara

Opera literară Mara a fost publicat în foileton în 1894, reluat în volum în 1906, fiind considerat,,cel mai reușit roman al lui Slavici, celelalte fiind mai degrabă experiențe decât realizări” (Pompiliu Marcea).

Plecând de la părerea lui Nicolae Manolescu, Mara, este un roman tradițional de tip obiectiv:,,Romanul tradițional zugrăvește o lume omogenă și rațională, în care valorile obștei se dovedesc în stare să le integreze pe cele individuale; morala tuturor triumfă de obicei asupra moralei unuia singur, sau, mai bine, morala individului este una și aceeași cu morala colectivității. Personajul e un caracter, adică o unitate relative stabilă, indiferent de acțiunea în care se află prins, care-l confirmă sau îl infirmă, fără a-l modifica fundamental”. (N. Manolescu, Arca lui Noe, vol.I, Doricul).

Revenind la natura acestuia, este un roman tradițional de tip obiectiv, prin respectarea tiparelor scrisului convențional, accesibil, și a normelor narațiunii omnisciente, prin prezentarea unei lumi omogene și a unui anumit tip de personaje. De asemenea, este un roman realist, social, despre relația individ-colectivitate, în contextul pătrunderii relațiilor capitaliste și al dezvoltării târgurilor de provincie, a breslelor, în Ardeal, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Mai mult, Mara de Ioan Slavici este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex și prin prezența unor personaje numeroase. Naratorul din Mara este, așa cum observă Nicolae Manolescu, un martor ironic, perfid, insinuant.

Narațiunea este realizată la persoana a III-a, dar nu exclude analiza psihologică. Spre deosebire de proza realist-obiectivă, unde naratorul este omniscient, omiprezent, aici domină stilul indirect liber. ,,Stilul indirect liber, mai modern, manifestă o perspectivă subiectivă decisă, înlăturând neajunsul vorbirii interioare prea coerente: limbajul se mulează pe o psihologie, izvorăște dintr-o reacție trăită, păstrându-i intactă șovăiala confuză” (idem). Naratorul pendulează între identificarea cu personajul și detașarea de acesta.

Tema romanului este prezentarea eforturilor unei femei văduve dintr-un târg transilvănean, Radna, de a obține o poziție socială privilegiată între micii negustori ai locului, prin hărnicie și perseverență, pentru a asigura un trai mai bun copiilor săi, Persida și Trică. În acest roman, autorul consideră banul o valoare pozitivă, iar energia întreprinzătoare a eroinei un fapt foarte stimabil, Mara poate fi citit atât ca roman de familie, cât și ca bildungsroman.

Majoritatea criticilor au considerat ca nepotrivit titlul romanului. Nicolae Iorga a crezut că titlul potrivit ar fi fost Copiii Marei, Magdalena Popescu sugerează același lucru, deoarece ,,personajul central ca frecvență a aparițiilor și intensitate a preocupărilor este Persida”. Explicația cea mai pertinentă o dă Nicolae Manolescu: ,,În realitate însă romanul este mai ales romanul Marei, Persida înșăși nefiind decât o Mară juvenilă, pe cale de a lua cu vârsta, obiceiurile și înfățișarea mamei sale”.

Romanul este alcătuit din 21 de capitole ce poartă câte un titlu semnificativ:,, Construcția romanului e sigură, bine rostogolită, cu nimic artificial nicăieri, iar încheierea vine când toate faptele sunt coapte spre a-și da rodul”. (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în present, Ed.Minerva, București, 1986).

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea este cel mai adesea subiectivă și reconstituie într-o manieră documentară universal social prezentat. De asemenea, conferă iluzia vieții în desfășurare și determină simpatia scriitorului față de valorile lumii evocate. Narațiunea are funcția de reprezentare a realității și aceea de semnificare. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.

Nicolae Manolescu susține prezența a două narațiuni principale în roman, legate prin alternanță: ,,romanul zgârceniei grijulii a Marei și romanul iubirii dintre Persida și Națl. Mult mai scurt, episodul revoltei lui Trică ar fi putut constitui la rândul lui, un roman. Toate au ca element comun studierea așa zicând pe viu a mecanismelor care reglează comportamentul indivizilor în colectivități restrânse și oarecum închise”(ibidem). Viața personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii lor, evoluează paralel. Viața de familie a Persidei este prezentată în alternanță cu viața lui Trică în familia Bocioacă, starostele cojocarilor. Succesiunea secvențelor narative este realizată prin înlănțuire.

Acțiunea romanului debutează tradițional cu portretul personajului principal, care dă și titlul romanului, Mara. În expozițiune este prezentat și mediul, zona de interferență dintre sat și oraș, un târg ardelenesc de pe valea Mureșului, Radna, lângă Lipova și destul de aproape de Arad. Unele întâmplări se petrec la Lipova, iar altele la Arad sau la Viena. Ocupațiile personajelor nu sunt cele ale unor țărani, ci ale lumii târgoveților: Mara e precupeață, Hubăr e măcelar, Bocioacă e cojocar, iar cei tineri vor avea ocupații asemănătoare. Cele câteva capitole introductive o au în centru pe Mara. Rămasă văduvă cu doi copii mici, neavând mai nimic de pe urma răposatului soț, Bârzovanu, muncește din greu ca precupeață la Radna pentru a le asigura un viitor mai bun copiilor ei, Persida și Trică: ,, Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad ceea ce nu găsești la Radna ori la Lipova”.

Principala motivație a muncii ei neobosite o reprezintă copiii. Muncește ca să-i susțină și ca să se susțină. ,,Prin muncă ea se susține pe ea și pe copiii ei, întreține viața prezentă și proiectează o viață viitoare. Când împarte surplusul în trei părți egale, ei își rezervă o o bătrânețe asigurată, iar copiilor o existență care s-o răscumpere și s-o răzbune pe-a ei”. Mara dorește ca Persida să fie o preoteasă bogată, frumoasă, respectată, într-o parohie îndestulată, iar Trică să devină starostele cojocarilor. ,,Mara hrănește o viziune a viitorului ca pe o compensație a prezentului. Copiii nu sunt ai ei, ci ea într-un viitor al devenirii, care se va desfășura așa cum visează, simte și hotărăște Mara”. Mara acționează pentru ca Persida și Trică să devină ceea ce ea își dorește. Persidei îi asigură, cu minimum de effort financiar, o bună educație la călugărițe, dând-o în grija maicii Aegidia, iar pe Trică îl dă ucenic la un cojocar. Numai că nu totul este așa cum plănuiește Mara.

Intriga romanului intervine în momentul în care Persida îl zărește, de la fereastra mânăstirii catolice, pe băiatul măcelarului Anton Hubăr, Hubărnațl. Din această clipă, ea simte ,, că nu mai poate fi ceea ce a fost” și devine conștientă de sentimentul care o cuprinsese din cauza gestului maicii Aegidia de a o îndepărta de la fereastra de unde îl privea pe Națl. ,,Însușirea esențială a lui Slavici este însă de a analiza dragostea”, arată George Călinescu. O bună parte din roman este dedicată procesului nașterii și cristalizării sentimentului erotic. Persida trăiește primii fiori ai dragostei și autoanaliza îi vădește imposibilitatea de a-și preciza sentimentul, Slavici prelucrând aici mitul zburătorului. Este vorba de o pasiune subită, de o dragoste la prima vedere, condiționată de o triplă interdicție, așa cum observă Magdalena Popescu: etnică, socială și de incompatibilitate a temperamentelor. Tot ca o interdicție a iubirii poate fi considerată și diferența religioasă dintre ei. Încălcarea interdicțiilor constituie conflictul romanului.

Conflictul erotic este surprins de George Călinescu: ,,Sentimentul se strecoară la început ca un simplu capriciu, se îndreptățește cu mila și devine în sfârșit jăratic mistuitor”. Conflictul erotic se manifestă, pe de o parte, exterior, între Persida și comunitatea ce nu-i acceptă iubirea pentru Națl, iar pe de altă parte, interior, în sufletul Persidei, între datorie și iubire. ,, Întreg zbuciumul ei este cuprins între respectarea valorilor generale, obștești, impuse de tradiție, și simțirea pentru Națl, egoistă, individualistă”.

Magdalena Popescu identifică drept posibile surse de conflict în ceea ce o privește pe Mara: copiii și banii, iubirea maternă și iubirea aurului. Mara strange bani sub pretextul că face acest lucru pentru copiii ei. În realitate, face acest lucru pentru prestigiul pe care banul i-l conferă în comunitate. Pe Trică l-ar putea răscumpăra de la stagiul militar obligatoriu, dar lasă pe alții să plătească pentru el și îl determină în felul acesta să plece în război. Pe fiica ei nu o ajută cu bani atunci când are nevoie, nu-i constituie zestrea reală, ca să poată fi recunoscută ca egală și nu ca tolerată în căsnicie. Se poate vorbi și de un conflict în ceea ce îl privește pe Trică(revolta), dar mai slab conturat.

Desfășurarea acțiunii se concentrează, mai ales, în jurul iubirii dintre Persida și Națl. Într-o primă fază, ambii vor lupta cu ei înșiși, împotriva sentimentelor care-i stăpânesc. ,, Iubirea nu e doar o luptă cu sine, dar mai ales o luptă cu celălalt, respins ca singura ființă care a văzut cutele cele mai ascunse și întunecate ale unui suflet străin”. Sperând că o va putea uita pe fiica Marei, Națl pleacă în lume să-și împlinească anii de călătorie necesari pentru a pătrunde în breasla măcelarilor. Între timp, Persida este curtată cu asiduitate de un pretendent considerat serios în familie și de comunitate, teologul Codreanu. Tânăra face însă dovada unei abilități neașteptate, de femeie cu experiența vieții, cum remarcă Nicolae Manolescu, și-l respinge fără jigniri inutile. Când Națl își lovește tatăl, e alungat din casa părintească și ajunge de batjocura orașului, iar Persida hotărăște să fugă cu el, să-și asume un destin similar cu al lui: ,, Nu se poate! Șopti ea.N-aș fi vrednică de lumina zilei, dacă l-aș părăsi și eu când toți îl nedreptățesc… Ce face el în deznădejdea lui?Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine să fug de el, dar nu m-aș ierta, urmă ea, luându-și avânt, niciodată nu m-aș ierta și viața întreagă mi-ar fi o necurmată mustrare”. Este momentul în care Persida simte că destinul ei s-a identificat cu al lui, iar iubirea, asumându-și răspunderea morală, a preluat conștient forma cea mai gravă, totală, pe care o putea îmbrăca: aceea a iubirii materne. Cei doi sunt cununați în secret de Codreanu și pleacă la Viena. Națl însă se va revolta împotriva soției care, protejându-l, renunțând la tot pentru el, îl așază pe o poziție inferioară ei. Reîntorși în țară, cei doi sunt încă izolați de comunitate . Își deschid un birt a cărui responsabilitate și-o asumă Persida, îndeplinind muncile cele mai umile. Viața lor de familie decade în vulgaritate. Persida cade pradă furiei lui Națl și este batjocorită, bătută, făcută de râs în fața prietenilor și a slugilor. Persida își arată suferința, cere ajutorul fratelui său, umblă pe străzi cu familia lui Bocioacă. Nașterea copilului lor domolește spiritele. Persida își acceptă soțul așa cum este, cu toate defectele lui, iar Națl se maturizează și își recunoaște greșelile. Botezul copilului unește cele două familii, a Marei și a măcelarului Hubăr.

Celălalt plan, mai puțin conturat, îl are în centru pe Trică. Ajuns calfă la Bocioacă, starostele cojocarilor, Trică devine obiectul pasiunii Martei, soția lui Bocioacă. Influențat de Marta, Bocioacă îi va plăti lui Trică răscumpărarea de la stagiul militar obligatoriu, cu toate că și Mara ar fi putut face acest lucru, dar refuzase din zgârcenie. Nedorind să fie dator nimănui, Trică se dă singur la Verbonc, angajându-se voluntar pentru războiul imperiului din Italia. Va reveni însă de pe front, rănit, maturizat și va deveni maestru cojocar.

Romanul se încheie brutal cu uciderea bătrânului Hubăr de către fiul său natural, Bandi. Unii critici au dezaprobat acest final. Cea mai pertinentă observație în ceea ce privește deznodământul îi aparține lui George Călinescu și evidențiază elementele naturaliste: ,, Uciderea însăși a lui Hubăr de către Bandi se îndreptățește prin ereditate, căci Bandi e copilul unei nebune, el însuși cu simptome de demență treptat indicate( sfiala, domesticitatea excesivă pe lângă cineva, crize epileptiforme cu mușcături), și omorul nu e decât ultimul act al izbucnirii nebuniei”.

BIBLIOGRAFIE:

CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române de la origini până în present, București, Editura Minerva, 1986

MANOLESCU, Nicolae, Arca lui Noe, vol.I, Doricul, București, Ed. Minerva, 1980

POPESCU, Magdalena, Ioan Slavici, București, Editura Cartea Românească, 1977