Analiza Literara a Operei O Scrisoare Pierduta

Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, fiind cunoscut ca cel mai însemnat dramaturg român. El este autorul comediilor „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D’ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu Reacțiunea”.

Prin capodopera „O scrisoare pierdută”, Caragiale a dorit să satirizeze moravurile societății din vremea sa, dar mai ales latura politică a acesteia, reușind să creeze una dintre marile comedii ale dramaturgiei românești și universale.

„Prin comedia „O scrisoare pierdută”, dramaturgia românească a făcut saltul ce-a înscris-o pe orbita marii literaturi universale. Prin genul respectiv, Caragiale obținea ceea ce realizaseră în aceeași vreme Eminescu pentru poezie și Creangă pentru proză.” (Ion Rotaru).

A prezentat aspecte reale care au aparținut categoriilor sociale și politice contemporane lui și a încercat să ne înfățișeze situații și tipologii caracterologice de o valoare literară deosebită, datorită puterii sale de creație, dar și a talentului său deosebit. În opera sa au fost aspru criticate aspectele negative, demagogia, deprinderile rele, arivismul etc. fiind puse în relief de manifestările decadente și de o ironie amară.

Personajele lui Caragiale sunt dintre cele mai diverse: de la cei care aparțin lumii micilor provincialiști cum ar fi comercianții, micii afaceriști, slujbași mărunți în administrația locală, până la oameni cu funcții înalte precum deputați, patroni de ziare, prefecți de județ. Eroii săi sunt puși în cele mai comice situații, care stărnesc amuzamentul, dar și întristează spectatorul prin mediocritatea de care dau dovadă.

Piesa de teatru „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, ea fiind considerată capodopera scrierilor caragialiene. Aceasta a fost pusă în scenă pe 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național din București, fiind și publicată în același an. Ea prezintă aspecte ce țin de viața politică românească din anii 1883-1884, în capitala unui județ de munte.

Tema o constituie prezentarea unor aspecte din viața social – politică a unor reprezentanți ai politicianismului românesc de la sfârșitul sec. al XIX- lea; pe fondul agitației oamenilor politici aflați în campanie se nasc conflicte între reprezentanții puterii și ai opoziției.

Titlul are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările – pierderea de către Zoe a unei scrisori de dragoste care îi era adresată de Ștefan Tipătescu. Scrisoarea devine un personaj, un simbol al moralității ascunse de care era afectată întreaga societate burgheză. Titlul ilustrează simetria clasică a piesei sintetizând intriga subiectului: scrisoarea de amor a unei doamne din înalta societate, către o persoană însemnată … becher, este o armă politică pentru că e pierdută de persoane influente din viața politică și e găsită de oameni dornici de ascensiune socială; scrisoarea devine obiectul de șantaj cel mai eficient și singura cale de a-și asigura victoria în alegeri. Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență – pretinsa lupta pentru putere se realizează de fapt prin lupta de culise având ca instrument scrisoarea. Articolul nehotărât „o”  indică atât banalitatea întâmplării cât și repetabilitatea ei.

Piesa de teatru conține patru acte, împărțite pe scene construite pe baza schimbului de replici dintre personaje; pe parcursul acestora se prezintă gradat conflictul dramatic principal, de natură politică. Autorul se retrage sub masca personajelor, lăsându-le să evolueze aparent independent, prin schimbul de replici.

Conflictul principal se realizează prin dezvăluirea de către Trahanache a intrigii lui Nae Cațavencu. Aflăm astfel, despre rivalitatea care exista între cele două tabere; conflictul fiind amplificat pe parcursul operei, această tehnică purtând numele de acumulare progresivă. Pe parcursul operei apar și conflictele secundare care redimensionează situația și fac posibil un final și mai imprevizibil decât ar fi putut lua în calcul cititorii, mai exact iritarea grupului Branzovescu-Farfuridi prin sosirea unei depeșe cu numele candidatului Dandanache.

Expozițiunea comediei constă în schimbul de replici dintre Pristanda, polițaiul orașului, și Ștefan Tipătescu, prefectul județului, în care Tipătescu se arată revoltat de știrile citite în ziarul local „Răcnetul Carpaților”, al cărui proprietar este chiar Nae Cațavencu, rivalul său politic.

Intriga piesei este introdusă de relatarea lui Pristanda, despre o întâmplare banală. A auzit la geamul unui opozant politic de-al lui Tipătescu, Nae Cațavencu că se afla în posesia unei scrisori compromițătoare pentru „bampir”.

Desfășurarea acțiunii Tipătescu îi ordonă lui Pristanda să afle despre ce scrisoare este vorba.; între timp Zoe și Zaharia Trahanache sunt șantajați de Nae Cațavancu cu publicarea scrisorii dacă nu este susținut în alegeri. Scrisoare este găsită de Cetățeanul turmentat și sustrasă de la acesta de Nae Cațavencu.

Actul al doilea debutează prin satirizarea modalităților mai-marilor județului de a calcula voturile politice. Astfel, Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu consultă listele electorale, gândindu-se cum ar putea obține voturi, evident tot prin constrângeri sau falsuri, de la electorat.

Grupul Farfuridi-Brânzovenescu își acuză aliații politici de trădare și trimit o plângere la București. Tipătescu și Zoe vor să-l determine pe Cațavencu să le înapoieze documentul compromițător făcându-i diferite promisiuni, dar acesta nu vrea decât în schimbul alegerii ca deputat.

Punctul culminant al piesei îl constituie apariția depeșei aduse de Pristanda și înmânate prefectului, prin care li se cere de la centru să sprijine candidatura lui Agamemnon Dandanache.

Actul al treilea debutează prin prezentarea unei ședințe electorale, desfășurată în sala Primăriei și prezidată de Trahanache. Cei doi candidați la deputăție rostesc discursuri menite să convingă auditoriul. În esență, acestea relevă superficialitatea lor intelectuală și incultura. La finalul discursurilor se anunță candidatura lui Dandanache și se produce inevitabil o învălmășeală teribilă, iar Cațavencu pierde pălăria în a cărei căptușeală se afla pălăria.

Acțiunea actului al patrulea se petrece în grădina casei lui Zaharia Trahanache. Zoe și Ștefan Tipătescu sunt intrigați de dispariția imediată a lui Cațavencu, după anunțarea candidatului, gândind că el pune la cale un plan teribil de răzbunare.

Deznodământul Pierzând arma șantajului și fiind prins cu o poliță falsificată, Nae Cațavencu este nevoit să conducă festivitățile în cinstea candidatului propus de centru, Dandanache, care a fost ales în unanimitate. Totul se încheie într-o atmosferă de sărbătoare și de veselie unanimă, în sunetele muzicii.

Modalitățile de caracterizare a personajelor sunt diverse. Cele mai frecvente sunt greșelile gramaticale prezente în exprimare cum ar fi : stâlcirea cuvintelor, dezacordurile, utilizarea nepotrivită a termenilor în contextul situațional sau în discursuri, dar și caracterizarea unuia de către celălalt.

Pompiliu Constantinescu a făcut o ierarhizare din punct de vedere tipologic a personajelor lui Caragiale, după cum urmează:

Tipul încornoratului : Trahanache.

Tipul primului-amorez și al donjuanului : Tipătescu.

Tipul cochetei și al adulterinei : Zoe Trahanache.

Tipul politic și al demagogului : Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache.

Tipul cetățeanului : Cetățeanul Turmentat.

Tipul funcționarului : Pristanda.

Tipul confidentului : Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu.

Tipul raisonner-ului : Pristanda.

Tudor Vianu afirma că între formele vieții care aparțin acestei societăți, un loc întins îl ocupă modul ei de a vorbi, ticurile verbale, vocabularul, expresiile comune, toate tipurile de automatisme ale vorbirii care înfățișează intenția comunicării individuale, structura obiectivă și autonomă a limbajului oamenilor.

Numele fiecărui personaj dezvăluie încă de la inceput, trăsături de caracter ale acestuia, conform celor spuse de Garabet Ibrăileanu: „Numele din opera comică a lui Caragiale ne dau impresia ca fac parte din personagiile pe care le denumesc. Desigur, și pentru că ne-am deprins cu ele. Dar și pentru că numele samănă, prin ele însele, cu personagiile. Aceasta se dovedește prin faptul că deodată la prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simțim că personagiile nu puteau să aibă alt nume, in orice caz că au numele lor”

Mijloacele de realizare a comicului în piesa de teatru „O scrisoare pierdută” sunt variate, dând substanță capodoperei de tip comic. Privind în ansamblu, piesa se axează pe reliefarea comicului de situație, care este evident în următoarele situații : fapte neprevăzute precum apariția și dispariția scrisorii de amor, prezența triunghiului conjugal, a cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, evoluția lui Cațavencu de la ipotetic învingător la statutul de învins și alegerea lui Dandanache ca reprezentant al județului.

În ceea ce privește comicul de caracter, în operele lui Caragiale, personajul este un exponent tipic al unei clase umane. Garabet Ibrăileanu spunea că personajele sale „fac concurență stării civile”, datorită faptului că sunt extrem de bine conturate, de parcă trăiesc dincolo de paginile cărții.

Comicul de limbaj este evident în exprimarea personajelor piesei, care de cele mai multe ori dau dovadă de lipsă de logică și incultură. Excepție fac două personaje, și anume Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu, care dau dovadă de corectitudine în exprimare.

La celelalte personaje întâlnim cuvinte deformate comic prin pronunție, cum ar fi: „bampir”, „famelie”, renumerație”, „enteres” etc. Sunt de multe ori încălcate reguli gramaticale și logice precum : „un popor care nu merge înainte stă pe loc”, „ne-am răcit împreună”, sau „ora 12 trecute fix”. Personajele prezintă stereotipii verbale sau comportamentale : „curat murdar”, „ai puțintică răbdare”, „Eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg”.

Comicul de nume în opera lui Caragiale este extrem de sugestiv. Numele de Zaharia Trahanache face referire la senilitatea acestuia și la capacitatea lui de a se mula după interes, „trahanaua” fiind o cocă moale. Ștefan Tipătescu are un nume derivat de la cuvântul de bază „tip”, ceea ce îl încadrează într-o tipologie comică, cea a junelui-prim. Numele de Nae Cațavencu provine de la substantivul ”cață”, dar poate fi asociat și „cațaveicii”, care înseamnă o haină cu două fețe, ceea ce ar putea reprezenta demagogia lui și ipocrizia. Farfuridi și Brânzovenescu poartă nume care au rezonanță de tip culinar, sugerând vulgaritate, inferioritate și prostie. Ghiță Pristanda este personajul care pendulează între oamenii puterii, nefiind capabil să ia singur decizii, având un nume provenit de la jocul moldovenesc „pristandaua”, în care se bate pasul pe loc de la stânga la dreapta fără a înainta.

Comicul de moravuri reprezintă prezentarea de tare sociale, care au menirea de a oferi divertisment publicului, dar și de a moraliza, prin evitarea situațiilor ridicole în viața de zi cu zi.

Comicul de apariție este prezent din plin în comedia „O scrisoare pierdută”, prin intrarea în scenă a cuplului Farfuridi și Brânzovenescu, a Cetățeanului turmentat, dar și a lui Agamemnon Dandanache, pelticul și nedumeritul candidat impus de la centru.

Personajele comediei sunt construite pe baza contrastului dintre esență și aparență. Aceasta se centrează pe prezentarea triunghiului conjugal soț-soție-amant, ai cărui membri doresc să pară oameni cinstiți, corecți și amabili dar își dovedesc din plin imoralitatea prin corupție, parvenitism și demagogie. Astfel Cațavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinși în renunțarea lor de la condiția ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe  în contrast cu o femeie cinstită, Cațavencu în contrast cu adevăratul politician).

Construit din lumini și umbre, personajul lui Caragiale farmecă până astăzi publicul spectator sau cititor, opera literară „O scrisoare pierdută” fiind cea mai complexă și rafinată comedie a literaturii române, păstrându-și valențele dincolo de trecerea timpului. Deși orice comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta și de a corecta în același timp moravurile sociale, prin artă.

Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziției. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Inițial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmați de un eveniment petrecut în afară și dezvăluit parțial. Apoi, în prim plan apare Cațavencu șantazistul și astfel se realizează conflictul fundamental al piesei. La acest conflict fundamental, autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare, astfel încât acțiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnica bulgărelui de zăpadă.

Caragiale este un scriitor obiectiv , dar nu este un scriitor indiferent – pare îngăduitor față de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situații absurde, grotești, demontând mecanismele sufletești și reducându-i uneori la condiția simplificată a marionetei.

BIBLIOGRAFIE :

Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, București, Editura Albatros, 1978, p. 127

Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale, în Scrieri, vol. 2, București, Editura Pentru literatură, 1967, p. 127.

Garabet Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale din Volumul Studii literare, cap. Scriitori români, Ediția a II-a, revăzută și adăugită p. 150.

Marius-Valeriu Grecu, Sinteze de literatură română veche și modernă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2013.

Margareta Onofrei, Literatura română – eseuri pentru clasele 9-12, București, Editura Booklet, 2011.