Analiza Legislativa a Parlamentului European. Studiu de Caz Parlamentul Spaniei Vs. Parlamentul Romaniei

=== 7bffa6a97942fd8a55b91e5a4e800de76cd945e7_133250_1 ===

INTRODUCERE

În secolul al XXI-lea viitorul este deschis în ceea ce privește funcționarea instituțiilor de tip parlamentar. Este posibil ca ele să devină tot mai marginaleîn procesul politic sau, dimpotrivă, este posibil ca ele să se adapteze la sfidările și provocările ce le stau în față, să se reinventeze și să-și afirme rolul de prim factor al democrației reprezentative.

Pentru ca o asemenea adaptare să fie încununată de succes, este însă necesar ca Parlamentul României să-și consolideze capapcitatea de a reprezenta cu adevărat și în întreaga sa complexitate corpul cetățenesc, națiunea suverană.

Parlamentul prin natura sa, aspiră să fie locul în care să fie dezbătute și armonizate diversele puncte de vedere din cadrul societății, și de aceea reprezentarea diversității unei societăți democratice ține de esența instituțiilor parlamentare.

Procedurile sunt importante pentru funcționarea Parlamentului, ca și pentru cea a oricărei instituții în general. Consolidarea rigorii procedurale este deci o componentă esențială a procesului de adaptare și de permanentă reinventare a Parlamentului. Un aspect esențial este găsirea unui echilibru adecvat între regulile formale și soluțiile informale în funcționarea Parlamentului.

Pentru calitatea procesului democratic în general și a activității Parlamentului României în particular este foarte important ca posibilitățile de abordare politic-alternativă a respectivelor probleme să fie clar expuse, împreună cu eventualele constrangeri tehnice pe care le implică adoptarea uneia sau a alteia dintre variante. O asemenea expunere clară este vitală atat pentru calitatea procesului decizional, cat și pentru consolidarea legitimității instituției Parlamentului și a sistemului democrației reprezentative în general. Responsabilitatea pentru aceasta revine atat mass-media, cat și actorilor politiici.

Pe de altă parte, este important ca Parlamentul României să-și asume ferm rolul de garant al echilibrului și depozitar al suveranității naționale. Istoricește, acest rol s-a conturat prin afirmarea funcției Parlamentului de a proteja pe cetățeanul obișnuit împotriva exceselor diverselor instituții ale statului, ca și împotriva unor grupuri de interese care-l pot copleși. Parlamentul a realizat această protecție prin afirmarea principiului universalismului legii și în general al normelor de drept, ceea ce a însemnat combarea privilegiilor și a tentațiilor de personalizare a legii. Aceste principii și direcții de acțiune trebuie menținute și consolidate și în secolul al XXI-lea.

Conform cuvintelor lui Maravall, "nu există democrație fără un parlament bazat pe pluralismul partizan, libertatea de exprimare și asociere, votul universal și alegerile libere". Referindu-ne la rolul Parlamentului este, în aceste condiții și fără îndoială, esențial să vorbim despre o democrație efectivă sau reală.

Parlamentarismul spaniol a trecut de la moșii la regimul liberal, prin consolidarea principiilor statului liberal, care au fost încorporate în Constituția de la Cádiz din 1812. "La Pepa". Constituind o singură cameră, CORTES, reprezentau toți spaniolii celor două emisfere, spaniolii care locuiau în coloniile care aparțineau suveranității spaniole.

La constituirea puterii legislative spaniole, constituentul a ales un sistem bicameral, urmând tradiția constituțională spaniolă, care a fost întreruptă doar de două ori: Constituția din Cadiz 1812, iar în a doua republică, constituția din 1931. Numele Cortes Generales, acordat instituției parlamentare, nu coincide exact cu cel folosit în Spania în mod tradițional, atât de monarhia constituțională, cât și de Republica. În ambele cazuri, numele folosit era pur și simplu cel al lui Cortes. Constituția a ales să le numească Cortes Generales, eventual anticipând că o Comunitate Autonomă ar putea, de asemenea, să-i acorde Adunării legislative numele Cortes. Cu aceasta, numele folosit de Statutul Regal din 1834 a fost recuperat, în cadrul căruia sistemul parlamentar a început în Spania.

În structura Cortes Generales, constituentul a optat pentru un organ complex bicameral care este imperfect, deoarece funcțiile fiecăreia dintre Camere nu sunt simetrice. Asimetria în funcțiile Camerelor este dată din două motive: deoarece intervine doar Congresul Deputaților sau pentru că atunci când cele două Camere intervin, există o preeminență a casei inferioare.

Viața parlamentară a oricărui stat democratic reprezintă un model de civilizație cu privire la modul de realizare a politicii și acțiunii de guvernare, întemeiată pe conceptul fundamental al democrației, potrivit căruia autoritatea guvernanților, oricare ar fi ea, legislativă, executivă sau judecătorească, aparține în mod originar, imprescriptibil și inalienabil celor guvernați.

PARTEA I. ASPECTE TEORETICE

I. 1. Notiuni introductive despre Parlamentul European

Parlamentul European (deseori abreviat P.E.) este o instituție din cadrul Uniunii Europene care, împreună cu Consiliului Uniunii Europene (denumit Consiliu) și cu Comisia Europeană, își exercită puterea legislativă, ea fiind una dintre cele mai puternice la nivel global.

Bazele actualului Parlament European au fost puse după extinderea Adunării Comune a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), prima ședință a acesteia desfășurându-se în perioada 10-13 septembrie 1950.

Adunarea Parlamentară, care la acea vreme era alcătuită din 78 membri aparținând parlamentelor naționale avea în general un rol consultativ, dar și posibilitatea să constrângă Înalta Autoritate CECO, prin neacordarea votului de încredere aceasta fiind obligată să demisioneze.

La data de 15 martie a anului 1957 are loc semnarea celebrului “Tratat de la Roma”, prin care se instituie Comunitatea Economică Europeană (tratatul aferent purtând la acea vreme denumirea de Tratat de instituire a Comunității Europene – Tratatul CE), în aceeași zi parafându-se și tratatul care prevedera instituirea Comunității Europene a Energiei Atomica (CEEA – Euratom).

Ca urmare a înființării Comunității Economice Europene (denumită CEE), dar și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost extinsă, numărul membrilor săi ajungând la 142.

Prima reuniune comună în cadru extins s-a desfășurat la data de 19 martie 1958, la Starsbourg, aceasta fiind denumită „Adunarea parlamentară europeană”. Patru ani mai târziu, în ziua de 30 martie 1962, Adunarea parlamentară își schimbă denumirea în „Parlamentul European”.

Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în anul 1979, când membrii acestei instituții au fost pentru prima oară aleși în mod direct de către cetățenii statelor membre.

Anterior alegerilor libere, deputații care își desfășurau activitatea în Parlamentul European erau desemnați de către parlamentele naționale din care proveneau, ei având astfel un mandat dublu.

În cadrul conferinței de la nivel înalt ce s-a desfășurat la Paris, în perioada 9-10 decembrie a anului 1974, s-a luat decizia ca alegerile directe „să aibă loc în sau după 1978”, în același timp convenindu-se ca Parlamentul European să facă noi propuneri privind înlocuirea proiectului inițial de convenție ce data din anul 1960.

Astfel, în luna ianuarie a anului următor, Parlamentul a trecut la adoptarea noului său proiect de convenție, ce a fost acceptat de către toți șefii de stat sau guvern ale statelor membre în luna iulie 1976.

La data de 20 septembrie a anului 1976 se semnează la Bruxelles, prin sufragiu universal direct, Decizia și Actul vizând alegerea reprezentanților în Parlamentul European.

După ratificarea de către toate statele membre, actul privind alegerea reprezențanților în Parlamentul European întră în vigoare (luna iulie 1978), primele alegeri desfășurându-se în perioada 7 – 10 iunie 1979.

Prima extindere a Parlamentului European s-a realizat la data de 1 ianuarie 1973, când Comunitățile Europene le-au acceptat ca membre pe Danemarca, Irlanda și Regatul Unit, pcazie cu care numărul deputaților europeni a crescut de la 142 la 198.

A doua extindere a avut loc după aderarea Greciei (1 ianuarie 1981), Parlamentul acestui stat desemnând 24 de deputați pentru Parlamentul European.

Ulterior, aceștia au fost înlocuiți (luna octombrie 1981) de deputați aleși în mod direct, trei ani mai târziu (14 și 17 iunie 1984) grecii organizând pentru a doua oară alegeri libere pentru deputații europeni.

Parlamentul European s-a extins pentru a treia oară la data de 1 ianuarie 1986, numărul mandatelor sale ajungând astfel la 518.

Iar ca urmare a unificării Germaniei s-a considerat oportună adaptarea componenței Parlementului European, pentru o reflectare cât mai ideală a modificărilor demografice.

Astfel, după alegerile din luna iunie a anului 1994 numărul mandatelor a ajuns la 567, acesta fiind extins la 626 cu prilejul celei de-a patra extidneri, când în Parlamentul European au fost primiți noi membri.

După conferința interguvernamentală desfășurată la Nisa s-a luat decizia întroducerii unei noi metode privind distribuirea mandatelor în Parlamentul European, aceasta fiind pusă în aplicare în momentul alegerilor europene desfășurate în anul 2004.

Aderarea României și Bulgariei (1 ianuarie 2007) a atras după sine majorarea numărului de mandate în Parlamentul European (acestea au ajuns la 785), după alegerile din luna iunie a anului 2009, acestea fiind reduse la 736.

În ciuda faptului că Tratatul de la Lisabona prevede ca numărul maxim de mandate de deputați în Parlamentul European să fie 751, până la finalul alegerilor ce se desfășoară anul acesta numărul mandatelor este de 754.

În cadrul Conferinței interguvernamentale (CIG) desfășurate la data de 23 iunie 2010, statele membre ale Parlamentului European au ratificat un protocol de modificare, alți 18 noi deputați alăturându-se celor aleși în anul 2009.

După aderarea Croației (1 iulie 2013) numărul mandatelor deputaților europeni a ajuns la 766 (conform prevederilor art. 19 din Actul privind condițiile de aderare ale Croației).

Din iunie 2009, distribuția mandatelor europarlamentare arată astfel :

Alegerile pentru Parlamentul European, desfășurate în luna mai 2014, au adus câteva modificări, ca urmare a rezoluției adoptate în luna martie 2013 de către PE, sprijinită de decizia Consiliului European (28 iunie 2013) :

Numărul mandatelor va fi redus, el ajungând la 751

Germania va pierde trei mandate de euro-deputați

Un mandat de europarlamentar va fi pierdut de către România, Bulgaria, Belgia, Cehia, Portugalia, Austria, Grecia, Croația, Ungaria, Letonia, Irlanda și Lituania

I.2. Aspecte legislative de organizare si de functionare ale Parlamentului European

Parlamentul European, ce este considerat a fi drept una dintre cele mai reprezentative adunări democratice la nivel global, este singurul organ al Uniunii Europene ai căror membri sunt aleși în mod direct, cei 766 de deputați europeni ai celor 28 de state membre reprezentând peste 500 de milioane de cetățeni europeni.

Europarlamentarii aleși sunt organizați în funcție de afinitățile politice ce îi reprezintă, aceștia formând în prezent șapte grupuri politice, prin intermediul cărora își apără și își consolidează pozițiile. Există însă și deputați care nu fac parte din nici un grup politic, ei fiind considerați deputați neafiliați.

Grupurile politice din cadrul Parlamentului European sunt responsabile de stabilirea subiectelor ce urmează să fie dezbătute în plen, ele putând introduce și amendamente rapoartelor ce sunt supuse votului.

Parlamentul European a avut o lungă perioadă de timp doar rolul de organ consultativ și forum de dezbateri, după alegeri prin vot universal și lărgirea competențelor acesta reușins să-și impună și rolul de colegislator, alături de Consiliul European.

O secțiune importantă în cadrul funcționării Parlamentului European o reprezintă activitatea în comisiile specializate, în cadrul cărora sunt elaborate diverse rapoarte, ce sunt supuse ulterior votului în plen.

Toți europarlamentarii, funcționarii, interpreții, ca și traducătorii se supun unor reguli stricte, ceea ce face ca activitatea Parlamentului European să fie una bine organizată.

Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt strict prevăzute în cadrul Regulamentului de procedură al Parlamentului.

Parlamentarii europeni sunt aleși prin vot universal direct, o dată la cinci ani, ultimele alegeri parlamentare desfășurându-se la finele lunii mai 2014.

Numărul deputaților nu este direct proporțional cu voturile primite, statele membre europene mai mici fiind reprezentate de un număr supraproporțional de europarlamentari, în timp ce pentru statele mai mari situația este inversă, respectiv acestea sunt reprezentate de un număr subproporțional (de exemplu, Germania).

Regula a suferit mici modificări cu prilejul extinderii Uniunii Europene în anul 2004, la reechilibrarea numărului de mandate Germania nefiind obligată să renunțe la nici un mandat de europarlamentar în favoarea statelor nou aderate (spre deosebire de alte state care au pierdut la mandate de parlamentari europeni).

Deputații ce fac parte din Parlamentul European sunt aleși de statele membre, fiecare stabilind forma de organizare a alegerilor, cu respectarea principiului egalității dintre femei și bărbați, dar și a votului secret.

La alegerile pentru desemnarea deputaților europeni pot participa toate persoanele care au împlinit vârsta minimă de 18 ani, cu excepția celor din Austria, unde exercitarea dreptului de vot se poate face de la 16 ani.

Fiecare țară ce este membră a Uniunii Europene are dreptul la un anumit număr de mandate de deputați în Parlamentul European, repartizarea acestora fiind făcută în conformitate cu prevederile tratatelelor europene și ținându-se cont de principiul proporționalității degresive, respectiv statele cu populație mare au mai multe mandate de europarlamentari decât statele mici, carora le sunt rezervate un număr de mandate mai mare decât li s-ar cuveni prin proporționalitate directă.

La alegerile din mai 2014, conform Tratatului de la Lisabona, numărul mandatelor de deputați pentru Parlamentul European destinate fiecărui stat membru au variat de la șase (în state precum Estonia, Cipru, Malta ori Luxemburg) până la 96 (alocate Germaniei).

În cadrul Uniunii Europene sistemele electorale sunt destul de diferite, principalul element comun fiind însă folosirea formei de reprezentare proporțională, ceea ce le facilitează partidelor din fiecare stat posibilitatea de a-și trimite reprezentanți în cadrul Parlamentului European, în funcție de numărul voturilor obținute la alegeri.

Statele au însă dreptul de a decide asupra procedurii de vot, motiv pentru care în unele țări europene teritoriul este împărțit în mai multe circumscripții electorale regionale, în timp ce în altele funcționează doar o circumscripție electorală.

Și data la care se desfășoară alegerile pentru Parlamentul European diferă de la un stat la altul, în funcție de obiceiurile și tradițiile țării respective (marea majoritate a statelor europene organizează alegerile în cursul unei zilei de duminică, în Țările de Jos și în Regatul Unit alegătorii fiind chemați la urne într-o zi de joi).

La alegerile pentru Parlamentul European pot participa toate partidele politice naționale din statele respective, europarlamentarii ulterior aleși având posibilitatea să devină membrii grupurilor politice transnaționale. De regulă, mare majoritate a partidelor naționale sunt afiliate unui grup politic european, formațiunea cu cel mai mare număr de europarlamentari având și influența cea mai mare asupra deciziilor ce urmează a fi luate în Parlamentul European.

De rezultatul alegerilor depinde și propunerea pentru funcția de președinte a Comisiei Europene (componentă executivă a Uniunii Europene), ce este inițiată de către Consiliul European.

Deputatii Parlamentului European se grupează ținând cont nu de naționalitatea lor, ci de afinitatea politică, mandatele acestora fiind alocate în funcție de populația statului din care provin, cu precizarea că femeile au rezervate o treime din numărul total al acestora.

Odată aleși prin vot secret, europarlamentarii trebuie să își exercite responsabilitățile atât în circumscripțiile lor electorale, cât și la Strasbourg (unde se desfășoară 12 perioade de sesiune anual) și Bruxelles, pentru a participa la perioade de sesiune suplimentare, diverse reuniuni ale grupurilor politice și ale comisiilor.

Regulamentul Parlamentului European, adoptat în baza art. 232 al TFUE (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), include totalitatea normelor interne de funcționare și organizare, el fiind actualizat periodic, în funcție de situație.

Organ colegiuitor ai Uniunii Europene, Parlamentul European are diverse competențe bugetare, dar și legislative, dar și rolul de supraveghere democratică.

Conform Regulamentului de procedură, deputații aleși în Parlamentul European beneficiază de anumite imunități și privilegii, ei exercitându-și în mod independent mandatul, cu respectarea strictă a dispozițiilor prevăzute în actul din data de 20 septembrie a anului 1976 (ulterior modificat prin Decizia 772/2002 a Consiliului European) privind incompatibilitățile.

Parlamentul European este condus de un președinte, sprijinit de 14 vicepreședinți și cinci chestori, toți aleși prin vot secret, pe o perioadă de doi ani și jumătate, de colegii deputați europeni. Candidaturile acestora trebuie fie să fie susținute de către un grup politic, fie de cel puțin 40 de europarlamentari.

În conformitate cu prevederile regulamentului de procedură, președintele Parlamentului European :

Reprezintă înstituția și conduce toate activitățile acesteia

Deschide, inchide și suspendă toate ședințele parlamentare

Conduce dezbaterile din Parlament

Ia decizii cu privire la admisibilitatea amendamentelor din cadrul ședințelor plenare, cu privire la întrebările ce sunt adresate Comisiei și Comisiei, dar și privind conformitatea rapoartelor Parlamentului

Înaintează toate comunicările către comisiile responsabile

Președintele poate fi, în situațiile special prevăzute în Regulament, înlocuit de unul dintre cei 14 vicepreședinți, chestorii având responsabilități în domeniul financiar și administrativ.

Prin Regulamentul de procedură, Parlamentul European are mai multe organe de conducere, printre acestea enumerând :

Biroul Parlamentului European – Are rolul de a lua decizii administrative, organizatorice și finaniciare

Conferința președinților – Ia decizii privind organizarea lucrărilor Parlamentului European și programarea legislativă, stabilește care este ordinea de zi a fiecărei sesiuni, autorizează rapoarte, stabilește care sunt competențele și componențele comisiilor, asigură relațiile cu alte organe și instituții ale Uniunii Europene, dar și cu alte state, organizații și instituții din exteriorul acesteia. În componența conferinței președinților sunt incluși președintele Parlamentului European, președinții grupurilor politice, dar și un deputat neafiliat

Grupurile politice – Sunt alcătuite din cel puțin un număr de 25 de deputați aleși în minim o pătrime din țările membre ale Parlamentului European, ele fiind constituite pe criterii de afinități politice. Atât grupurile politice cât și deputații neafiliați au la dispoziție un secretariat și beneficiază de numeroase facilități de tip administrativ, dar și de credite ce sunt prevăzute în bugetul Parlamentului

Partidele politice – funcționează pe baza unui statut, ce a fost aprobat în anul 2004. Acestea au relații cu Parlamentul European, reprezentat de președinte, toate cererile de finanțare fiind analizate și soluționate de către Biroul Parlamentului European

În conformitate cu Regulamentul de procedură, Parlamentul European, este organizat și funcționează pe baza comisiilor parlamentare, care sunt de mai multe feluri:

Comisiile parlamentare permanente – Sunt în centrul activității de tip legislativ a Parlamentului, ele având rolul de a examina toate problemele asupra cărora sunt sesizate și care întră în competența lor. În situația în care o problemă include mai multe domenii, se pot sesiza cel mult trei comisii parlamentare pentru examinarea acesteia

Comisiile parlamentare speciale – Sunt mandatate pe o perioadă de cel mult 12 luni, componența, mandatul și atribuțiile acestora fiind clar stabilite în momentul constituirii lor

Comisiile parlamentare de anchetă – Au rolul de a examina presupusele încălcări sau nereguli vizând dreptul Uniunii Europene, dar și cazurile privind administrarea în mod defectuos în aplicarea dreptului UE. Aceste comisii se constituie la solicitarea a cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților Parlamentului European

Atât comisiile europene permanente cât și comisiile speciale sunt constituite ca urmare a propunerii Conferinței președinților, iar membrii acestora, indiferent că sunt permanenți ori supleanți, se aleg ca urmare a desemnării de către grupurile politice și de deputații neafiliați.

Tot la propunerea Conferinței președinților se pot forma și delegațiile interparlamentare permanente. De asemenea, în cadrul Parlamentului European, prin Regulament, pot fi constituite și comisii parlamentare mixte, în asociere cu parlamentele țărilor ce sunt asociate la Uniunea Europeană ori cu țările statelor cu care s-au demarat negocieri privind aderarea.

Structura Parlamentului European se modifică ori de câte ori au loc reviziuri ale tratatelor, dar și în situația extinderilor, când statelor nou acceptate le sunt oferite un anumit număr de mandate de deputați.

Înaintea alegerilor parlamentare din mai 2014, Parlamentul European avea 766 de membri, pe perioada legislaturii numărul mandatelor deputaților fiind de 754 (conform art. 14 alineatul (2) din TUE), din iulie 2013, la care au fost adăugați încă 12 membri prin aderarea Croației.

Urmare a rezoluției din data de 13 martie 2013, distribuția mandatelor de deputați europeni după alegerile din mai 2014 va fi modificată, state precum România, Portugalia, Grecia, Belgia, Irlanda, Ungaria, Croația, Bulgaria, Republica Cehă, Austria, Letonia și Lituania pierzând câte un mnadat. De asemenea, și Germania va avea de pierdut, numărul maxim al mandatelor deputaților fiind cel stipulat în tratat, respectiv 96.

Deputații desemnați pentru Parlamentul European sunt organizați în câte 20 de comisii, două subcomisii și 39 de delegații diverse, cum ar fi delegații interparlamentare și delegații la comisiile parlamentare mixte, la comisiile parlamentare de cooperare și la adunările parlamentare multilaterale, fiecare delegație sau comisie având din iulie 2009 propriul Birou, în componența căruia se află un președinte secondat de trei vicepreședinți.

Demn de menționat este faptul că deputații din Parlamentul European sunt organizații în grupuri transnaționale (ținând cont de afinitățile lor politice) și nu în delegații naționale. În plus, în conformitate cu prevederile art. 30 din Regulamentul de procedură, orice grup politic trebuie să aibă în componența sa europarlamentari (cel puțin 25) aleși din minim un sfert din țările membre ale Uniunii Europene.

Toate grupurile politice pot organiza, în vederea stabilirii principiilor de bază ale activităților ce urmează să fie desfășurate, atît în timpul săptămânii de dinaintea perioadei de sesiune, cât și în săptămâna de sesiune diverse reuniuni regulate sau seminarii.

Președintele Parlamentului European (PE) reprezintă instituția în relațiile externe și cu celelalte entități ale Uniunii Europene, el fiind ales în această funcție pe o perioadă de doi ani și jumătate (respectiv ½ din mandatul de europarlamentar), mandatul său putând fi reinvestit.

În funcția de Președinte al Parlamentului European este numit candidatul care reușește să obțină majoritatea absolută a voturilor ce sunt exprimate prin vot secret, iar în situația în care, după trei tururi de scrutin, acest lucru nu se întâmplă, alegerea se realizează prin majoritate simplă, la cel de-al patrulea tur de scrutin.

Președintele este asistat de cei 14 vicepreședinți pe care îi are Parlamentul European, el coordonând atât toate lucrările Parlamentului și ale Conferinței Președinților și Biroului (organelor constitutive ale acestuia), cât și dezbaterile din cadrul ședințelor plenare. Anual, în cadrul Parlamentului European, sunt organizate la Strasbourg 12 perioade de sesiune, alte 6 sesiuni suplimentare desfășurându-se la Bruxelles.

Președintele, care reprezintă PE în toate relațiile externe, dar și în afacerile juridice, are sarcina să se ocupe și de asigurarea respectării Regulamentului de procedură al Parlamentului, prin arbitrajul său el garantând și buna desfășurare a activităților ce se desfășoară în cadrul acestei instituții.

De asemenea, președintele se pronunță asupra tuturor problemelor internaționale considerate ca fiind de importanță majoră, el putând face și recomandări ce au rolul de a consolidaUniunea Europeană.

Președintelui Parlamentului European îi revine și sarcina de a prezenta punctele de vedere, dar și preocupările instituției pe care o conduce în deschiderea tuturor reuniunilor Consiliului European, vizând atât subiectele specifice cât și punctele ce sunt înscrise pe ordinea de zi.

Împreună cu Președintele Consiliului, Președintele Parlamentului European semnează toate actele ce sunt adoptate prin procedură legislativă ordinară, în plus el semnând și bugetul Uniunii Europene, după adoptarea acestuia de către PE (în acest fel bugetul devine operațional).

Biroul, organ de reglementare al Parlamentului European, îl are în componența sa pe Președintele PE, dar și pe cei 14 vicepreședinți și cinci chestori aleși.

Biroul Parlamentului European are rolul de a stabli proiectul preliminar vizând estimarea bugetară, el luând și decizii în toate problemele de ordin administrativ, de organizare și de personal.

Biroul Parlamentului European se reunește de regulă bilunar, toate procesele verbale ale acestuia fiind traduse în limbile oficiale, imprimate și distribuite tuturor deputaților europeni, care pot adresa oricând întrebări referitoate la activitățile desfășurate.

În interiorul Biroului, în cazul deliberărilor la finalul cărora se ajunge la egalitate de voturi, Președintele PE este cel care are votul decisiv (art.22 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European), chestorii având doar un rol consultativ.

Comisiile, specializate pe anumite domenii, sunt special constituite de deputații Parlamentului European, pentru pregptirea ședințelor plenare ale instituției.

La nivelul PE există 20 de comisii parlamentare, fiecare dintre acestea fiind alcătuită dintr-un număr variabil de deputați (între 24 și 76), având un președinte, un birou, dar și un secretariat.

Comisiile europarlamentare se reunesc lunar sau bilunar la Bruxelles, componența politică a acestora fiind reflectată și în sedința plenară.

Toate dezbaterile comisiilor parlamentare sunt publice, în cadrul acestora europarlamentarii elaborând, modificând și adoptând diverse propuneri legislative și rapoarte, din inițiativă proprie.

De asemenea, deputațiilor Parlamentului European le revine sarcina de a examina toate propunerile Comisiei și pe cele ale Consiliului, în funcție de rezultatele analizelor fiind întocmite rapoarte ce ulterior sunt prezentate în ședințele plenare din PE.

Pentru gestionarea unor probleme specifice, dar și pentru investigarea unor probleme sau a modului de administrare a legislației Uniunii Europene, Parlamentul European poate decide și constituirea unor comisii speciale temporare, a unor comisii oficiale de anchetă sau a unor subcomisii.

Toate lucrările acestor comisii sunt coordonate de președinții acestora, în cadrul Conferinței președinților PE.

Comisiile permanente ce funcționează la nivelul Parlamentului European sunt reglementate prin Regulamentul de procedură al instituției (art. 45, 50, 52, 183, 188, 191):

Comisia pentru afaceri externe (Drepturile omului, Securitate și apărare) – Este competentă în probleme de politică externă și securitate comună (PESC), dar și în cele vizând politica de securitate europeană și de apărare (PESA). Comisia se ocupă de relațiile cu instituțiile și organele Uniunii Europene și ale Organizației Națiunilor Unite, principalele sale atribuții constând în consolidarea relațiilor politice cu statele terțe (mai ales cu țările aflate în imediata vecinătate a UE), prin intermediul programelor de cooperare, a programelor de asistență sau prin diverse acorduri internaționale (acorduri de asociere și acorduri de parteneriat.

Comisia pentru dezvoltare – Se ocupă cu promovarea, aplicarea și controlul politicii vizând dezvoltarea și cooperarea la nivelul Uniunii Europene, în acest sens fiind acordată o atenție specială atât ajutorului pentru statele aflate în curs de dezvoltare (inclusiv acordurilor privind cooperarea cu ele), cât și dialogului politic cu acestea și promovării drepturilor omului, a valorilor democratice și a unei bune guvernări în state vizate.

Comisia pentru bugete – Este responsabilă pentru cadrul financiar al veniturilor și cheltuielilor anuale de la nivelul Uniunii Europene, ca și pentru sistemul resurselor proprii ale acesteia, comisia având competențe și în bugetul UE, dar și în negocierea și aplicarea acordurilor interinstituționale în domeniu.

Comisia pentru control bugetar – Are ca scop controlul execuției bugetare la nivelul Uniunii Europene și al Fondului European de Dezvoltare, luând decizii vizând descărcarea de gestiune (incluzând și procedura internă de descărcare de gestiune), încheind, prezentând și controlând conturile și bilanțurile UE, dar și ale instituțiilor acesteia și a organismelor care se bucură de finanțare de la aceasta (cu fixarea soldurilor si cu stabilirea creditelor ce se prognostichează că vor fi reportate).

Comisia pentru afaceri economice și monetare – Este competentă pe problemele politicii monetare și economice europene, dar și pe cele vizând atât funcționarea Uniunii Economice și Monetare cât și a Sistemului Monetar și Financiar European.

Comisia pentru comerț internațional – Are rolul de a defini și de a pune în aplicare diversele politici comerciale comune ale Uniunii Europene, dar și a relațiilor sale economice externe, fiind vizate cu precădere relațiile comerciale, financiare și economice cu state terțe (și organizații regionale), relațiile cu organizațiile internaționale și cu cele pentru promovarea integrării economice și comerciale regionale în afara granițelor UE, dar și relațiile cu Organizația Mondială a Comerțului. De asemenea, comisia asigura și legătura atât cu delegațiile interparlamentare, cât și cu delegațiile ad hoc competente în domeniul economic și comercial în relațiile cu statele terțe.

Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale – Are în vedere politicile privind ocuparea forței de muncă (și celelalte aspectele legate de politica socială – condițiile de muncă, securitatea și protecția socială), ca și măsurile ce garantează sănătatea și securitatea la locul de muncă. În competența acestei comisii intră și Fondul social european, cu dialogul social, formele de discriminare de pe piața muncii ori la locul de muncă, probleme privind libera circulație a pensionarilor și lucrătorilor, ori politica de formare profesională (aici incluzând și calificările profesionale). Comisia are diverse relații atât cu Fundația Europeană de Formare și cu Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop), cât și cu Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă, ori și cu alte organisme europene și internaționale din domeniu.

Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară – Are competențe în polica de mediu, dar și cea a măsurilor de protecție a mediului, o atenție specială fiind acordată poluării (aerului, solului și apei), gestionării și reciclării deșeurilor, a substanțele și a preparatele periculoase, schimbărilor climatice și protecției biodiversității. Această comisie este responsabilă și de măsurile și convențiile internaționale și regionale menite să consolideze conservarea mediului, de repararea prejudiciilor cauzate acestuia, dar și de protecția civilă (Agenția Europeană de Mediu și Agenția Europeană pentru Produse Chimice).

Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală – Are competență în funcționarea și dezvoltarea politicii agricole comune, în dezvoltarea rurală, dar și în legislația în domeniile veterinar și fitosanitar (alimentația animalelor, creșterea acestora, îmbunătățirea calității produselor agricole, aprovizionarea cu materii prime agricole) – Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante

Comisia pentru pescuit – Este competentă în probleme ce privesc atât funcționarea cât și dezvoltarea unei politicii comune la nivelul domeniului pescuitului, conservarea resurselor de pescuit, organizarea comună a pieței produselor pescărești, politica structurală în sectoarele pescuitului și acvaculturii, dar și în acordurile internaționale privind pescuitul.

Comisia pentru cultură și educație – Se ocupă în principal de aspectele culturale ale Uniunii Europene, respectiv de îmbunătățirea cunoașterii și difuzării culturii, protejarea și promovarea diversității culturale și lingvistice, conservarea și protejarea patrimoniului cultural, ca și cu schimburile culturale și creația artistică.

Comisia pentru afaceri juridice – Are competențe în interpretarea și aplicarea legislației europene (și conformitatea actelor UE cu legislația primară, inclusiv în alegerea temeiurilor juridice și în respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității), în interpretarea și în aplicarea dreptului internațional (cu condiția să fie vizată Uniunea Europeană), cu simplificarea dreptului european (mai ales a propunerilor legislative vizând codificările oficiale) și protecția juridică a drepturilor și competențelor ce îi revin Parlamentului European (respectiv participarea PE la toate acțiunile ce sunt introduse pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene).

Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne – Este competentă să se ocupe de problemele vizând protecția, pe întreg teritoriul UE, atât a drepturilor cetățenilor și a drepturilor fundamentale ale omului, cât și de protecția minorităților, așa cum acestea se află tratate și enunțate în cadrul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii, dar și cu măsurile ce sunt necesare pentru a fi combătute orice forme de discriminare, diferite de cele e sunt fondate pe gen, ori cele care sunt semnalate că se produc la locul de muncă sau pe piața forței de muncă. De asemenea această comisie vizează și legislația aferentă domeniului transparenței și celui destinat protecției persoanelor fizice (în situația prelucrării datelor ce au caracter personal).

Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen – Definește, promovează și apără drepturilor femeii în Uniunea Europeană, promovează drepturile acesteia în alte state terțe, promovând politica egalitățiilor de șanse, cu includerea și a egalității între femei și bărbați în contextul șanselor acestora pe piața forței de muncă, dar și tratamentul de care beneficiază la locul de muncă. Comisia se ocupă și cu eliminarea oricărei forme de discriminare fondate pe gen, cu politica de informare vizând femeile, dar și cu controlul și punerea în aplicare a tuturor acordurilor și a convențiilor internaționale ce privesc drepturile femeii.

De asemenea, se pot constitui și comisiile de anchetă care au ca principal scop investigarea cazurilor privind încălcarea sau aplicarea defectuoasă a dreptului comunitar, competența acestora fiind stabilită prin dispozițiile vizând exercitarea de către PE a dreptului de anchetă.

Grupurile politice se formează în funcție de afinitățile politice, ele beneficiind de anumite avantaje.

În mandatul anterior, în Parlamentul European au funcționat un număr de 7 grupuri politice, ele reprezentând mai mult de 100 de partide, din toate cele 28 de state membre.

Decizia de constituire a grupurilor politice în cadrul Parlamentului European s-a luat în ședința din data de 21 martie a anului 1958, primele grupuri politice formându-se în același an, în cea de a doua sesiune parlamentară.

După alegerile din mai 2014, grupurile politice trebuie să se formeze oficial până la finele lunii iunie, înainte de începerea primei perioade de sesiune, respectiv la 1 iulie.

Pentru a fi recunoscut, un grup politic trebuie să aibă în componența sa minim 25 de europarlamentari, ce provin din cel puțin o pătrime din numărul statelor membre ale Parlamentului European.

Ori de câte ori se înființează un grup politic, președintele Parlamentului European este înștiințat în legătură cu numele acestuia, cu componența, dar și cu conducerea sa, grupul constituindu-se printr-o declarație oficială ce include atât semnăturile membrilor săi, cât și denumirea și componența biroului aferent. Declarația de constituire este publicată în J.O.C.E. (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene).

Fiecărui grup i se oferă câte un secretariat, el fiind responsabil cu organizarea sa internă, desemnând unul sau mai mulți președinți și numind un birou.

Grupurile politice au un rol important atât în alegerea ordinii de zi a Parlamentului European, cât și în alegerea președintelui și a vicepreședinților, în alegerea președințiilor de comisii, în alegerea raportorilor, dar și în privința alocării timpului destinat dezbaterilor.

Conform art. 30 din Regulamentul Parlamentului European, în situația în care, din diverse motive, numărul membrilor unui grup politic se reduce sub pragul minim necesar, cu acordul Conferinței președinților, Președintele PE îi poate permite grupului să funcționeze pănă la prima ședință constitutivă, în anumite condiții, respectiv:

Membrii grupului să reprezinte cel puțin 1/5 din statele membre ale Parlamentului

Grupul să fie înființat de cel puțin un an

Repartizarea locurilor destinate grupurilor politice în sala de ședințe, ca și a locurilor deputaților neafiliați și al instituțiilor ce fac parte din Uniunea Europeană este făcută în funcție de decizia Conferinței președinților.

Toate grupurile politice își exercită funcțiile și sarcinile ce le revin, în temeiul art. 31 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European, în cadrul activității Uniunii Europene, ele beneficiind de diverse facilități de tip administrativ, dar și de credite ce sunt prevăzute în bugetul P.E.

Normele privind acordarea și controlul creditelor și al facilităților oferite, dar și cele vizând delegarea competențelor din categoria execuției bugetare sunt adoptate în cadrul Biroului Parlamentului European, în cadrul acestora fiind prevăzute și consecințele de tip administrativ și financiar în situația dizolvării grupului politic.

În mandatul trecut, în Parlamentul European au funcționat următoarele grupuri politice:

Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat)

Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European

Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa

Grupul Verzilor / Alianța Liberă Europeană

Conservatorii și Reformiștii Europeni

Grupul Confederal al Stângii Unite Europene / Stânga Verde Nordică

Grupul Europa Libertății și Democrației

Parlamentul European este asistat de un Secretar General, ce este numit de către Birou, acesta având obligația de a fi imparțial și de a-și exercita funcțiile în condiții de deplină corectitudine.

Secretarul General al PE conduce un secretariat, organigrama acestuia și regulamentele ce vizează situația administrativă a funcționarilor și a altor persoane din componența sa fiind stabilite de către Birou.

Marea majoritate a persoanelor care activează în cadrul Secretariatului General al Parlamentului European sunt funcționați angajați prin concurs din toate țările membre UE.

Secretariatului General al PE îi revine rolul de coordonarea lucrărilor legislative, ca și cel de organizare al ședințelor plenare și al altor reuniuni.

Tot Secretariatul General este cel care le oferă organelor parlamentare, dar și membrilor PE asistența tehnică și consultanța de care au nevoie, în exercitarea mandatelor. De asemenea, în sarcina sa intră și asigurarea caracterului multiling integral la toate reuniunile și ședintele plenare.

Avocatul European al Poporului (Ombudsmanul) are rolul de a informa Parlamentul European ori de câte ori semnalează cazuri de administrare defectuoasă în instituțiile și organismele din Uniunea Europeană, comisia competentă putând să întocmească un raport legat de toate aceste nereguli sesizate.

De asemenea, Ombudsmanul trebuie sa-i prezinte Parlamentului European, la finalul fiecărei sesiuni anuale, un raport care cuprinde rezultatele tuturor anchetelor pe care le-a realizat. În plus, el poate furniza comisiei competente diferite informații necesare, dar poate fi și audiat de către aceasta, la cerere sau din inițiativă proprie.

Numirea Ombudsmanului se face la începutul fiecărei legislaturi a Parlamentului European, Președintele ales lansând un apel pentru depunerea candidaturilor, cu stabilirea termenelor de prezentare, apelul fiind ulterior publicat în J.O.C.E.

Fiecare candidatură la funcția de Ombudsman trebuie să fie susținută de minim 40 de eurodeputați, fiecare deputat putând susține un unic candidat.

Candidaturile, ce cuprind toate documentele prevăzute de lege, sunt transmise unei comisii competente, care poate solicita și audierea persoanelor interesate, la care poate lua parte orice eurodeputat.

Ulterior, lista candidaturilor ce sunt adminisibile, este supusă votului Parlamentului European, votul fiind secret, decizia fiind adoptată cu majoritatea voturilor ce au fost exprimate.

În situația în care, după două tururi, nici un candidat nu reușește să obțină majoritatea voturilor, în cel de-al treilea tur al alegerilor vor intra primii doi candidați cu cele mai multe voturi, iar în caz de egalitate este ales candidatul cu vârsta mai mare.

Pentru alegerea Ombudsmanului la vot trebuie să fie prezenți cel puțin jumătate din numărul membrilor Parlamentului European, persoana aleasă rămânând în funcție pănă când aceasta este preluată de succesorul său (exceptând situațiile de destituire ori de deces).

CAPITOLUL II : STUDIU DE CAZ

Istoria parlamentară în România începe în 1831, când, în Țara Românească, a fost adoptat un document constituțional numit "Regulamentul organic", implementat cu un an mai târziu și în Moldova. Reglementările organice au pus bazele instituției parlamentare din Principatele României.

Procesul istoric de formare a Parlamentului României în epoca modernă a intensificat puternic afirmarea suveranității naționale, care a dus ulterior la Uniunea celor două Principate, în 1859. Sub domul Parlamentului României, la 9 mai 1877, Declarația din independența României, iar în 1920 au fost ratificate documentele de unire a provinciilor istorice române cu țara.

În februarie 1938, sub presiunea politică puternică, regele Carol al II-lea, care a subminat întotdeauna rolul instituției parlamentare, a impus o regulă a monarhiei autoritare. În regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit doar un corp decorativ, lipsit de principalele sale atribute.În toamna anului 1940, prin instaurarea regimului dictaturii militare, activitatea Parlamentului a fost suspendată. După 23 august 1944, sub presiunea forțelor sovietice și comuniste, Parlamentul a fost reorganizat ca un singur organ legislativ, Adunarea Deputaților, în conformitate cu Constituția din 1948, să fie schimbat în Marea Adunare Națională, corp, total subordonat puterii comuniste.

Revoluția din decembrie 1989 a deschis drumul pentru revenirea României la regimul democratic autentic, pe baza alegerilor libere și a pluralismului politic, respectarea drepturilor omului, separarea puterilor și responsabilitatea conducătorilor în fața organelor reprezentative. Datorită documentelor emise de puterea revoluționară provizorie, România sa reîntors la sistemul parlamentar cu două camere. Toate aceste prevederi se regăsesc în noua Constituție a țării, aprobată prin referendum în 1991.

În timpul acestui deceniu atât de torturat de tranziție postcomunistă, Camera Deputaților – împreună cu Senatul – a dezbătut și a adoptat un număr impresionant de legi și reglementări menite să reformeze întreaga societate pe baze democratice, oferind garanții pentru respectarea principiilor fundamentale drepturile omului, promovarea reformei și privatizării, consolidarea instituțiilor economice de piață și a statului de drept, care sunt premise pentru integrarea României în structurile europene și euro-atlantice.

Urmărind cuvintele sale, intenția lui Francisco Franco a fost aceea de a înlocui sistemul instabil al partidului cu o "democrație organică" în care poporul ar putea participa direct la politica națiunii fără părți.

Din 1939 până în 1942, legislația spaniolă a funcționat în esență fără constituție, iar Consiliul Național al Falange-ului (similar cu politbiroul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice sau Marele Consiliu al Fascismului din Italia) a înlocuit Adunarea Generală pe termen nelimitat . Legea organică din 1942 a stabilit o legislatură unicameral (numită "Cortes"), alcătuită din peste 400 de "reprezentanți" (spanioli: procuradores, singura procurador).

Membrii Cortes nu au fost aleși și au exercitat doar puterea simbolică. Nu avea nici o putere asupra cheltuielilor guvernamentale, iar cabinetul, desemnat și eliberat de Franco, a păstrat autoritatea legislativă reală. În cazurile de "modificări grave" la constituție, au avut loc referendumuri în care numai șefii de familie (inclusiv văduvele) au avut dreptul să voteze. Consiliile urbane au fost desemnate prin proceduri similare.

II.1. Structura Parlamentul Romȃniei și structura Parlamentului Spaniei

Parlamentul României are o structură bicamerală și este format din Camera Deputaților și Senatul, denumiri preluate din tradițiile constituționale românești. Sistemul bicameral românesc este justificat de necesitatea asigurării unui echilibru în exercitarea funcțiilor parlamentare, de necesitatea de a dezbate cu atenție legile adoptate și de temperarea tendințelor autoritare sau extremiste ale unei Camere, în aprecierea unui stat de fapt și în selectarea versiunii decizionale.

Organizarea fiecărei Camere este reglementată de propriile ordine permanente. Organizarea ședințelor comune ale celor două Camere este reglementată de ordine permanente speciale ale acestor ședințe.Structurile interne ale celor două Camere ale Parlamentului constau din președinții Camerelor, Birourile Permanente, comisiile parlamentare și grupurile parlamentare. Structurile parlamentare se formează în conformitate cu configurația politică a fiecărei Camere.

Cortes Generales (cortes xeneɾales), instanțele generale) sunt legislativul bicameral al Spaniei, alcătuit din două camere: Congresul Deputaților (Casa de Jos) și Senatul (casa superioară).

Congresul Deputaților se întrunește în Palacio de las Cortes, iar Senatul se întrunește în Palacio del Senado, ambele situate în Madrid. Cortesii sunt aleși prin sufragiu universal, liber, egal, direct și secret, cu excepția unor locuri senatoriale, alese indirect de către legislaturile comunității autonome. Cortes Generales este compus din 616 de membri: 350 de deputați și 266 de senatori.

Membrii Cortes Generales servesc termeni de patru ani și sunt reprezentanți ai poporului spaniol. În ambele camere, locurile sunt împărțite de circumscripții care corespund celor cincizeci de provincii ale Spaniei, plus Ceuta și Melilla. Cu toate acestea, insulele Canare și Baleare formează diferite circumscripții în Senat.

Ca sistem parlamentar, Cortes confirmă și respinge primul ministru al Spaniei și guvernul său; în mod special, candidatul la funcția de prim-ministru trebuie să fie investit de către Congres cu o majoritate de voturi afirmative. Congresul poate, de asemenea, să concedieze pe primul-ministru printr-un vot de neîncredere. De asemenea, Cortes deține puterea de a adopta o reformă constituțională.

Modernul Cortes Generales a fost creat de Constituția Spaniei, însă instituția are o istorie lungă. Precedentul său direct a fost Cortes Español al dictatorului militar Francisco Franco.

II.2. Funcționarea Parlamentului : Romȃnia și Spania

Ȋn Romȃnia, Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani. Durata mandatului corespunde practicii parlamentare generale. Patru ani de legislatură sunt suficienți pentru un Guvern legitimat prin votul de încredere acordat de Parlament să-și înfăptuiască cea mai mare

parte din programul său de guvernare. Alegerea Parlamentului pentru o perioadă limitată de timp, la expirarea căreia urmează să fie format un nou Parlament, este un procedeu menit să asigure acestui organ un caracter cât mai reprezentativ.

Pe parcursul exercitării mandatului lor, parlamentarii pot să piardă încrederea alegătorilor, după cum este posibil ca programul politic pe baza căruia au fost aleși să apară depășit sau insuficient de bine adaptat unor realități economice în schimbare. De aceea, convocarea la anumite intervale de timp a corpului electoral în vederea desemnării unui nou Parlament este chemată în același timp să sancționeze prin nealegere pe parlamentarii a căror activitate n-a corespuns așteptărilor, cât și să asigure acestui organism o compoziție care să oglindească schimbările intervenite în configurația opiniei publice.

Mandatul Camerelor legislative începe pe data convocării Camerelor nou-alese de către Președintele României și expiră la întrunirea următorului Parlament. Între aceste două momente, care semnifică fiecare „întrunirea legală” a Camerelor Parlamentului, forul legislativ își exercită rolul și funcțiile constituționale. Este de esența activității parlamentare ca aceasta să se desfășoare fară întrerupere, chiar și în perioada vacanțelor parlamentare, când deși nu se mai organizează ședințe în plen, funcționează Biroul permanent și pot să lucreze comisii parlamentare, cu aprobarea acestuia.

Pentru a atenua influența parlamentarilor în funcție în alegerile ce urmează expirării mandatului sau dizolvării Parlamentului și, desigur, pentru a găsi o soluție de asigurare a continuității la acest nivel statal, Constituția stabilește că mandatul Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament. Această prelungire nu conferă însă Parlamentului totalitatea împuternicirilor din timpul mandatului normal. Astfel, pe perioada acestei prelungiri a mandatului, Camerele nu pot revizui Constituția și nu pot adopta, modifica sau abroga legi organice. Ca o consecință firească a bicameralismului și a identității de legitimitate populară, alegerile parlamentare se organizează pe aceeași dată, ceea ce presupune și durata egală a mandatului. După expirarea legislaturii, Guvernul este împuternicit de Constituție să organizeze noi alegeri în cel mult trei luni. Constituția a prevăzut și situația când, ca urmare a dizolvării Parlamentului, Guvernul organizează noi alegeri parlamentare.

Se poate deduce de aici că alegerile parlamentare nu pot avea loc înainte de încetarea mandatului Parlamentului. O problemă practică apare în legătură cu inițiativele legislative nefinalizate de Parlament până la data expirării mandatului. Soluția practică formulată de Constituție în art. 63 alin. (5) în legătură cu această situație este următoarea: „Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent își continuă procedura în noul Parlament”.

În afară de aceste inițiative își continuă procesul legislativ, chiar dacă nu au fost înscrise pe ordinea de zi a Camerelor, proiectele de legi pentru ratificarea tratatelor sau acordurilor internaționale, proiectele de legi pentru aprobarea sau respingerea ordonanțelor, legile declarate ca neconstituționale de către Curtea Constituțională, legile a căror constituționalitate a fost confirmată de Curtea Constituțională sesizată prin procedura prevăzută în art. 146 lit. a) din Constituție și care urmează a fi transmise Președintelui României spre promulgare, precum și legile a căror reexaminare de către Parlament a fost cerută de Președintele României, conform art. 77 alin. (2) din Constituție.

Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituție, Camera Deputaților și Senatul își prelungesc de drept mandatul:

în stare de mobilizare a forțelor armate;

în stare de război;

în stare de asediu;

în stare de urgență.

Din enunțul constituțional se deduce că momentul de început al prelungirii este data intrării în vigoare a actului prin care se declară mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate sau starea de război, ori prin care se instituie starea de asediu ori starea de urgență, în caz de război sau de mobilizare Parlamentul își va continua activitatea – o spune art. 92 alin. (4) din Constituție – pe toată durata acestor stări. Aceeași soluție se impune și în cazul instituirii stării de asediu sau stării de urgență de către Președintele României.

În doctrina de specialitate s-a analizat o speță referitoare la încetarea stării de război. S-a spus că formularea constituțională referitoare la prelungirea de drept a mandatelor celor două Camere în cazul declarării stării de război este ambiguă dacă aceasta este raportată la data încetării ei, deoarece un război încetează prin încheierea unui armistițiu, a unui acord de pace sau ca urmare a capitulării, fiecare dintre aceste momente ridicând probleme de ordin constituțional. Desigur, doctrina va aprofunda această problemă și se va contura soluția practică și, firește, încadrarea ei constituțională.

În cadrul legislaturii, Camera Deputaților și Senatul își desfășoară activitatea în sesiuni parlamentare care pot fi ordinare, dar și extraordinare. În condițiile prevăzute în art. 66 alin. (2) din Constituție, convocarea Camerelor în sesiune extraordinară se face la cererea Președintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere, ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor. Pentru convocarea sesiunii extraordinare, inițiatorul cererii trebuie să precizeze ordinea de zi propusă și durata sesiunii, care urmează, însă, să fie aprobate potrivit regulamentelor parlamentare. Constituția prevede și o convocare de drept a Camerelor, în cazul în care Președintele României adoptă măsuri excepționale prevăzute în art. 93 (instituie starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale) sau își exercită atribuțiile în domeniul apărării, prevăzute în art. 92 din Constituție (declararea mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate, luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii armate împotriva țării). Totodată, Parlamentul se convoacă în mod obligatoriu în condițiile art. 115 alin. (5) din Constituție (în situația în care Guvernul emite o ordonanță de urgență în perioada vacanței parlamentare).

În perioada de timp rezervată sesiunilor, Camera Deputaților și Senatul își desfășoară activitatea în ședințe separate și în ședințe comune. Ședințele sunt de regulă publice, dar Camerele pot hotărî caracterul secret al acestora. În legătură cu ședințele în plenul Camerelor, trebuie menționate două aspecte esențiale:

activitatea în plen se desfășoară potrivit ordinii de zi și programului de lucru aprobat;

Camera adoptă decizii în prezența majorității membrilor acesteia, ceea ce definește cvorumul legal, precizat în art. 67 din Constituție.

Regulamentele parlamentare cuprind o serie de dispoziții care asigură buna funcționare a ședințelor fie în plen, fie în comisii și grupuri parlamentare. Aceste dispoziții se referă la programarea zilelor în care au loc dezbaterile în plen, la deschiderea și prezidarea ședințelor, la ordinea înscrierilor la cuvânt, anunțarea cvorumului de lucru, modalitățile de vot, menținerea ordinii în timpul dezbaterilor, durata intervențiilor deputaților și senatorilor. Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar dacă li se solicită participarea prin intermediul procedurilor parlamentare, prezența lor este obligatorie.

În cazul în care Camera Deputaților sau, după caz, Senatul constata că nu există temei pentru reținere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. Infine trebuie adăugată regulă potrivit căreia cererile privind ridicarea imunității parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

Imunitatea parlamentară este o garanție juridică a exercitării nestânjenite de către depuntati și senatori a activității lor. Ea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a răspunderii deputatului sau senatorului pentru încălcarea legilor ci ca o protecție împotriva eventualelor abuzuri sau presiuni.

Camera parlamentară printr-o obiectivă și matura dezbatere și chibzuința are dreptul să aprecieze dacă faptele imputate deputatului sau senatorului se întind pe întreaga durată a mandatului.

În alte sisteme constituționale sunt desigur și reguli specifice. Astfel, în unele țări imunitatea parlamentară privește numai cauzele penale, în altele, privește numai cauzele civile.

Deputații și senatorii au o serie de drepturi dar și o serie de obligații. De asemenea, ei au obligația de a respecta normele regulamentare. În cazul încălcării acestor norme ei pot fi sancționați. Sancțiunile ce li se pot aplica sunt:

♦ avertismentul

♦ chemarea la ordine

♦ retragerea cuvântului

♦ eliminarea din sala de ședințe

♦ interzicerea de a participa la lucrările adunării pe timp de maximum 15 zile

♦ excluderea temporară

Regulamentul Senatului prevede doar primele patru sancțiuni.

Sancțiunile pot fi aplicate de către președintele Camerei sau de către Camera în condițiile prevăzute de regulament.

Referindu-ne la Spania, principiul temporalității puterii este inseparabil de o democrație autentică, motiv pentru care Constituția stabilește durata maximă a mandatului parlamentar. Conform articolului 68.4 din Constituția spaniolă, Congresul este ales timp de patru ani, iar mandatul deputaților se încheie la patru ani după alegerea sa. Cu toate acestea, potrivit aceluiași precept, mandatul poate avea o durată mai scurtă, deoarece, în cazul în care Casa se dizolvă devreme, mandatul se încheie în ziua în care are loc o astfel de dizolvare.

În termeni identici se pronunță, în ceea ce privește mandatul senatorilor, articolul 69.6 din Constituția spaniolă.În ciuda faptului că mandatul durează de la momentul alegerilor, pentru a exercita funcția reprezentativă, regulamentele impun respectarea anumitor cerințe. Mai precis, pentru obținerea statutului de deputat este necesar: prezentarea acreditării în Registrul general al Congresului; să completeze declarația de activități în condițiile prevăzute de Legea organică 5/1985 a Sistemului Electoral General și să respecte Constituția (articolul 20 din Regulamentul Congresului Deputaților).

Cu toate acestea, drepturile și prerogativele vor fi efective din momentul proclamării ca alegători a deputatului, deși nu se vor materializa până când nu va dobândi statutul deplin al acestora.Mandatul se încheie din motive diferite (articolul 22 din Regulamentul Congresului Deputaților):

1º Prin hotărâre judecătorească definitivă care anulează alegerea sau proclamația deputatului.

2º Prin deces sau incapacitate a deputatului, declarată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

3º Datorită expirării mandatului, fie din cauza expirării – după expirarea celor patru ani de la alegeri -, fie din cauza încetării anticipate – după dizolvarea Camerei – (articolul 115 din Constituția spaniolă). Cu toate acestea, dispariția mandatului nu afectează membrii Consiliului Permanent, care va rămâne în funcție până la constituirea noului Casa (articolul 78.3 din Constituția spaniolă).

4º Prin demisia deputatului, în fața Consiliului de Congres. În legătură cu o astfel de demisie, Curtea Constituțională a declarat că: „Efectul unei astfel de declarații, pierderea funcției, este produs prin simplul fapt externalizării în scris și furnizarea de cerințe unice din punct de vedere Ceea ce înseamnă buna. în mod clar că odată perfectat, demisia este irevocabilă ". (Hotărârea Curții Constituționale 81/1994, Temei juridic 2).

Trebuie remarcat faptul că până în prezent mandatul deputaților și al senatorilor a coincis, în măsura în care nu a exercitat posibilitatea dizolvării Camerelor separat (articolul 115 din Constituția spaniolă), dar a existat dizolvarea și convocarea alegeri simultane în ambele Camere.

Există totuși o particularitate în mandatul senatorilor, în special în ceea ce privește cele desemnate prin articolul 69.5 din Constituția spaniolă, adică de către Comunitățile Autonome. În funcție de reglementările regionale, nu toți sunt aleși la aceeași dată sau prin aceeași procedură, fiind că în unele cazuri mandatul senatoric este legat de cel al Adunării autonome corespunzătoare, în timp ce în altele este legat de legislatura ale Senatului. În orice caz, Senatul spaniol nu este o casă permanentă care este reînnoită în părți (cum ar fi, de exemplu, Senatul Statelor Unite), dar când legislativul se termină, se încheie și mandatul pentru toți senatorii care nu integrează deputații permanenți.

Deputații și senatorii aleși, pentru a dobândi o astfel de condiție, trebuie să îndeplinească următoarele etape:

a) să prezinte actul deputatului sau senatorului în fața camerei respective, acesta fiind eliberat de comisia electorală corespunzătoare sau de Comunitatea autonomă în cazul senatorilor desemnării autonome;

b) să facă o declarație privind bunurile și activitățile pentru a verifica dacă nu există o situație de incompatibilitate; într-o astfel de situație trebuie să se renunțe la poziția incompatibilă; c) jurământul sau promisiunea, în ședință publică, de respectare a Constituției.

Statutul de deputat sau senator poate fi pierdut din următoarele cauze:

a) încetarea mandatului reprezentativ, fie pentru o perioadă de patru ani de la alegerea sa, fie prin dizolvarea anticipată a Camerei (CE 68.4 și 69.6) sau prin rezilierea automată în CE 9.5;

b) prin deces, prin demisie și printr-o sentință judecătorească definitivă care interzice exercitarea funcțiilor publice;

c) printr-o hotărâre judecătorească definitivă care anulează actul de proclamare a aleșilor sau alegerilor;

d) pentru pierderea cerințelor generale de eligibilitate stabilite legal.Deputatul sau senatorul poate fi, de asemenea, suspendat din motive disciplinare, după aprobarea în plen.

Grupurile parlamentare sunt traducerea în sfera parlamentară a partidelor politice. Articolul 78.1 din Constituție le consideră drept grupări voluntare ale parlamentarilor. Integrarea parlamentarilor într-un grup este rezultatul liberei voințe a grupului și a parlamentului. În Spania, puterile unui deputat sau senator individual sunt foarte restricționate. Este vorba despre grupurile parlamentare care pot prezenta majoritatea inițiativelor și care sunt responsabile pentru dezbaterile, o problemă practică cea mai importantă.Grupurile parlamentare au devenit adevărații protagoniști ai vieții Camerelor. Actualul Parlament este, mai presus de toate, un parlament de grupuri în care aproape toate procedurile prevăzute de regulamente contemplă dezbaterea parlamentară, ca o dezbatere între grupuri.

Ca orice organism colegial, Parlamentul are nevoie de un fel de coordonare sau de direcție. Președintele, consiliul și consiliul de purtători de cuvânt sunt responsabili de această sarcină.

II.3. Funcțiile Parlamentului ȋn Romȃnia și Spania

În istoria constituțională a lumii, istorie îndelungată și tumultoasă, s-a impus, ca o realitate teoretică și practică, parlamentul. Cât privește apariția parlamentului în lume se arata că „este totuși istoricește inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate și Polonia pretenții de simultaneitate. Dar este adevărat că ea a servit de model și că anglomania observatorilor continentali nu este fără fundament“. (Francois Borella).

Fără a stabili acum și aici certificatul sau de naștere, putem constata că apariția parlamentului, ca instituție politico-juridica fundamentală într-o societate organizată în stat, a fost de fapt o reacție firească împotriva despotismului și tiraniei specifice absolutismului feudal.

Ansamblul abilitaților generale sau speciale, conferite de Constituție celor două Camere ale Parlamentului pentru îndeplinirea rolului său de „organ reprezentativ suprem al poporului român“, formează conținutul conpetentei constituționale a acestei autorități publice.

Competența Parlamentului se exprimă în mod material prin exercitarea unor funcții distincte, dar corelative, care asigura realizarea scopurilor de reprezentare și decizie legislativă pentru care această structură democratică a fost constituită în sistemul organelor de stat.

În literatura noastră juridică, potrivit conținutului lor derivat din atribuțiile Parlamentului funcțiile organului reprezentativ suprem au fost sistematizate, după cum urmează:

♦ Legiferarea — adoptarea legilor

♦ Stabilirea direcțiilor principale ale activității economice, culturale, statale și juridice

♦ Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale

♦ Conducerea în politica externă

♦ Organizarea și funcționarea proprie

♦ Controlul parlamentar

Prin urmare, concepțiile exprimate în literatura de specialitate româneasca deduc funcțiile Parlamentului îndeosebi din competentele generale ale acesteia.

În cadrul competenței sale generale, Parlamentul, în alcătuirea să bicamerală, își exercita funcția de autoritate legiuitoare.

Funcția legislativă sau de legiferare reprezintă o formă specializată a competentei Parlamentului, în temeiul căreia dezbaterile politice generale se obiectivează prin edictarea unor norme juridice, care să reglementeze un anumit compartiment al relațiilor sociale asupra cărora trebuie instituita o ordine specifică, normativa, în conformitate cu interesele sociale determinate.

Competența de legiferare nu poate fi exercitată decât în condițiile și limitele stabilite de Constituție. Condiționarea și limitarea puterii legiuitoare constituie o garanție eficientă a exercițiului ei suplu și echilibrat în cadrul mecanismului funcțional al separării puterilor în stat, evitându-se, astfel, metamorfozarea acestei puteri într-una absolută și despotică.

Limitele raționale exprimate în reguli constituționale privind exercitarea funcției de legiferare nu înseamnă restrângeri ale competentei Parlamentului, ci chiar elementele constitutive și de configurare ale domeniului de manifestare a acestei funcții.

O primă limita este dată de drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, precum și de garanțiile acestora. Aceasta limitare comporta două elemente. Pe de o parte, respectarea drepturilor, libertăților și garanțiilor lor, iar pe de altă parte, imposibilitatea Parlamentului de a recurge la revizuirea Constituției, dacă operațiunea are ca efect suprimare acestor drepturi.

O a doua limită rezidă în prevederile art,148 alineat 1 din Constituție, referitoare la dispozițiile constituționale privind caracteristicile instituției politice a statului, care nu pot forma, de asemenea, obiectul unei operațiuni de revizuire pe calea legiferării.

O a treia limita se referă la respectarea regimului de separație în exercitarea puterii în stat, conform căreia nici o autoritate publică nu se poate substitui celorlalte în realizarea rolului și competentelor ce le revin.

Regimul separației puterilor presupune cooperarea autorităților publice, dar exclude subordonarea față de o anume autoritate de stat a tuturor celorlalte, chiar dacă acesta autoritate ar fi reprezentanta națională. Astfel, Parlamentul nu se poate substitui Guvernului sau administrației publice pentru exercitarea funcției lor executive.

În fine, o altă limita o reprezintă procesul colaborării autorităților publice în exercitarea competentei legislative a Parlamentului. Această colaborare este complexă și implică faze și acțiuni concurente ale mai multor autorități. Unele privesc exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, altele se referă la informarea comisiilor parlamentare și a plenului asupra datelor și asupra altor aspecte necesare fundamentării unor soluții.

Dar ceea ce interesează pentru caracterizarea legislativă a Camerelor Parlamentului sunt acele acte și fapte prin care competenta unor autorități publice se înserează în competența de legiferare a organului legiuitor. Într-o asemenea ipoteză, competenta legislativă a Parlamentului este „partajata“ cu acele autorități.

În general, „puterea legislativă este încredințată unei pluraritati de organe, care concura la producerea legii și consimnt la editarea ei“; ele alcătuiesc un „organ legislativ complex”, în cadrul căruia fiecare reprezintă un „organ legislativ parțial”. Ceea ce a condus la „instituirea unui organ legislativ complex” este, desigur, teamă de supremație a unui organ unic.

Rezultă din cele de mai sus faptul că, în limitele definite de regimul separației în exercitarea puterii de stat, competenta de legiferare a Parlamentului nu este nelimitat, ea fiind rațional dimensionata. De altfel, caracterul circumscris și relativ al competentei de legiferare a Parlamentului este caracteristic, în mod diferențiat, și celorlalte ale organului legislativ.

O altă funcție a Parlamentului, care se fundamentează pe reprezentativitatea și unicitatea autorității legiuitoare, o reprezintă stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice.

Această funcție complexă, cu semnificații politice și juridice determinate, pe care Parlamentul o exercita printr-o diversitate de prerogative constituționale, se justifică prin legitimitatea originară și nu derivată a puterii legislative, consolidata de actul profund politic al alegerilor democratice.

Fiind un Parlament bicameral, conținutul acestei funcții poate fi exercitat, prin mijloace specifice, fie de Parlament în întregul lui, fie de una din Adunările (Camerele) Parlamentului după cum au fost repartizate competentele în cadrul Constituției.

Pentru a se putea converti în legi, aceste sfere de interes major ale națiunii fac obiectul unor dezbateri în cadrul instituțional al Parlamentului, care formulează opțiuni politice motivate pentru adoptarea actelor normative în domeniile respective.

Funcția de alegere, formare, avizare a formării, numirea sau revocarea unor autorități statale reflecta raporturile constituționale dintre puterile publice, caracterizate de trăsăturile echilibrului și ale controlului.

Scopul exercitării acestei funcții consta în armonizarea, punerea în funcțiune și întreținerea într-un dinamism pragmatic a sistemului autorităților publice.

Funcția vizează constituirea structurilor și entităților statale exterioare, nu interne, ale Parlamentului.

Titularul exercițiului acestei funcții este Parlamentul (Camerele reunite), una din Camere sau uneori, chiar o comisie.

În condițiile prevederilor constituționale, titularul acestei funcții poate alege, formă, a aviza formarea, numi sau revoca autorități statale, în virtutea mandatului reprezentativ de „a voi în locul națiunii”. Această posibilitate juridică recunoscută de Constituție face parte din conținutul real al mandatului parlamentar.

În cadrul acestei funcții, Parlamentul sau, după caz, Camerele sale pot să întreprindă următoarele:

să suspende din funcție Președintele României

să acorde votul de încredere Programului și întregii liste a Guvernului (articolul 102 Constituție)

să retragă încrederea acordată Guvernului

să numească Avocatul Poporului

să numească directorul Serviciului Roman de Informații

să numească judecătorii la Curtea Constituțională

să aleagă Consiliul Superior al Magistraturii

să numească membrii în Consiliul Superior al Audiovizualului sau în Consiliile de Administrație ale Fondurilor Proprietății Private și ale Proprietății de Stat.

Dispozițiile art.2 alin.1 din Constituție stabilesc ca „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercita prin organele sale reprezentative și prin referendum“.

Acest text constituțional conferă Parlamentului posibilitatea de a exercita atribuții în domeniul politicii externe.

Trebuie să operăm însă o distincție necesară cu privire la natura și întinderea competentei Parlamentului în materia politicii externe, în raport cu alte autorități publice cărora le revin, prin lege, atribuții în același domeniu.

Precizăm, astfel, ca în competența Parlamentului sunt înscrise atribuțiile de conducere în politica externă, atribuții deci de natură fundamentală, încredințate în mod legitim forului nostru legislativ, cum ar fi:

♦ ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale;

♦ declararea stării de război;

♦ suspendarea sau încetarea ostilităților militare.

Dacă Parlamentul exercita, în virtutea poziției sale, în sistemul organelor statului, atribuții fundamentale în politica externă, atunci celelalte autorități publice, cărora le revin alte competente, exercita atribuții specializate de concretizare a obiectivelor de politică externă statornicite în programul Guvernului și validate de Parlament prin acordarea votului de încredere cu ocazia investirii Guvernului sau, după caz, ori de câte ori acesta o cere în mod expres organului legislativ.

Suportul rațional și legal al funcției de organizare și funcționare proprie rezidă în principiul autonomiei adunărilor, care se referă la trei aspecte ale activității Parlamentului:

autonomia administrativă, care semnifica dreptul adunării de a decide ea însăși sau prin președintele ori biroul ei asupra compunerii, organizării și atribuțiilor diferitelor servicii aparținând uneia din cele două Camere

autonomia financiară, care constă în operațiile de fixare a propriului buget și de control al execuției bugetare

Bugetul Parlamentului se integrează în bugetul general al statului, prin procedee care diferă de la un Parlament la altul. În unele țări, Parlamentului i se recunoaște un maximum de independență a autonomiei financiare, în alte state, bugetul Parlamentului este asimilat cu cel al unui minister și se aprobă de organul executiv, alteori, limita maximă a bugetului este fixată în prealabil de puterea executivă competenta.

Controlul parlamentar este o funcție esențială a Parlamentului, o expresie a forței juridice a mandatului reprezentativ. Considerăm că, alături de adoptarea legilor și numirile în funcții, controlul parlamentar reprezintă una din marile prerogative ale puterii legislative.

Funcția controlului parlamentar este prin excelență politică, ea găsindu-și fundamentul în puterea suverană, al cărui titular autentic este poporul, care-și încredințează, prin intermediul mandatului reprezentativ, dreptul său de control parlamentar, pentru a verifica dacă autoritățile executive își exercita atribuțiile lor în concordanță cu prevederile legale, cu drepturile omului și interesele generale ale societății.

Deși, natura controlului este de ordin politic, totuși, în situația în care se stabilesc răspunderi concrete ale unor autorități și persoane care exercita funcții ale acestor autorități publice, pot fi antrenate și consecințe de ordin juridic.

În practică exercitării funcțiilor Parlamentului nostru, funcția controlului, fiind copleșită de funcția legiferării, nu a cunoscut o amplitudine și o eficiență necesare realizării scopurilor sale esențiale.

Este posibil ca, odată cu adoptarea legilor corespunzătoare diferitelor raporturi sociale ce necesită reglementări prin lege, funcția controlului, în raport cu cea a legiferării, să se echilibreze, asigurându-se astfel desfășurarea unei activități normale și eficace a Parlamentului nostru.

Controlul parlamentar se referă, în principiu, la întreaga activitate statală și la toate autoritățile publice, realizându-se prin căi și mijloace adecvate. Controlul privește în deosebi activitatea Executivului și se materializează, în forme specifice, prin intermediul informațiilor și al documentelor solicitate, întrebărilor, interpelărilor, anchetei parlamentare, moțiunii de cenzură, etc.

Informațiile și documentele cerute de parlamentari, prin intermediul președinților comisiilor parlamentare sau ai Camerelor, sunt prezentate solicitanților de către Guvern și de către celelalte organe ale administrației publice, în temeiul art.110 din Constituție.

Întrebarea se referă la un aspect concret sau la orientarea Guvernului într-o problemă determinată a politicii sale. Art.131 din Regulamentul Camerei Deputaților și art.130 din Regulamentul Senatului prevăd că fiecare parlamentar poate adresa miniștrilor sau altor conducători ai administrației publice centrale cererea de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul intenționează să ia o hotărâre într-o problemă concretă.

Interpelarea este un mijloc de control mai pregnant decât întrebarea, întrucât obliga Guvernul să-și justifice politica sa generală într-o anumită sferă a activității sale, putând duce la adoptarea unei moțiuni care să exprime poziția Camerei în problema respectivă.

Ancheta parlamentara se organizează în două modalități: prin comisiile ad-hoc, instituite pentru un scop determinat, și prin comisiile permanente specializate.

Potrivit principiului separației puterilor, comisiile de anchetă nu se pot substitui competentei unui organ de jurisdicție. Ele pot să culeagă informațiile necesare și să redacteze un raport cu concluziile la care a ajuns comisia respectivă, care vor fi aduse la cunoștința opiniei publice prin dezbateriel dintr-o Cameră sau alta.

Moțiunea de cenzură promovează dezbateri publice asupra politicii de ansamblu a Guvernului, în scopul demiterii sale (art.112 din Constituție).

Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program sau asupra unei declarații de politica generală intervine în condițiile art.113 din Constituție. Suntem de părere că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege intra în sfera funcției legislative.

Constituția României consacra și alte forme de control parlamentar asupra Executivului, cum ar fi rapoartele, dările de seamă, informările etc. Astfel, potrivit art.162 lit.f, cele două Camere ale Parlamentului, întrunite în ședința comună, examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și ale Curții de Conturi, iar, în conformitate cu lit.g a aceluiași articol, numesc, la propunerea Președintelui României, directorul Serviciului Român de Informații, și exercită controlul asupra acestui serviciu.

Controlul parlamentar se exercita în cadrul general al competentei constituționale a Parlamentului, deci cu respectarea regimului de separație a autorităților publice în exercitarea puterii de stat.

Funcția de control a Parlamentului asupra Executivului, ca și a altor autorități publice, are rolul de a preveni excesele și abuzurile, dar și de a modela și dinamiza activitatea acestor instituții.

Art.66.2 din Constituția Spaniei stabilește că "Cortes Generales exercită puterea legislativă a statului, aprobă bugetele, controlează acțiunea Guvernului și le conferă celelalte puteri prin Constituție".

Aprobarea legilor este cea mai autentică funcție a instituției care reprezintă poporul. Legea este o normă subordonată doar Constituției, care este aprobată prin procedura parlamentară. Trebuie remarcat faptul că funcția legislativă care corespunde Cortes Generales este funcția legislativă a statului, deoarece parlamentele autonome sunt, de asemenea, dotate cu putere legislativă. Dezvoltarea acestei funcții legislative a Cortes Generales include:1. Inițiativa legislativă, pe care instanțele o împărtășesc cu Guvernul, Comunitățile Autonome și cu cetățenii (în număr de cel puțin 500.000).

Inițiativa legislativă prezentată de Guvern este numită proiect de lege. Proiectele înainte de a fi prezentate în Congres trebuie să fie aprobate în Consiliul ministrului. Inițiativa bugetelor generale ale statului este rezervată exclusiv guvernului.Inițiativa legislativă prezentată de oricare dintre celelalte subiecte este numită proiect de lege.În procesul de procesare, facturile au prioritate față de propuneri.Procedura parlamentară a textelor legislative începe întotdeauna în cadrul Congresului Deputaților. Biroul Congresului ordonă publicarea inițiativei, trimite-l Comisiei pentru studiu, Comisia emite un aviz și deschide un termen limită pentru prezentarea amendamentelor de către deputați și grupuri parlamentare. Amendamentele pot fi în ansamblu și articulate.

Modificările la ansamblu afectează în mod global textul în discuție. Ele pot fi returnate autorului (respingere) sau pot fi însoțite de un text alternativ. Prezentarea amendamentelor în ansamblu generează o primă lectură a textului în plen. Dacă modificarea integrală a restituirii a fost aprobată, procedura ar fi finalizată. În cazul în care amendamentul cu textul alternativ a fost aprobat, procedura ar continua din noul text.Modificările la articole trebuie să conțină textul specific propus și pot fi: adăugarea, modificarea sau ștergerea.

Odată ce textul și amendamentele au fost transmise Comisiei, acesta numește un raport responsabil cu emiterea raportului. Odată ce raportul raportului a fost publicat, dezbaterea are loc în cadrul Comisiei, pentru a-și pregăti avizul în plen. Reuniunea plenară cunoaște opinia Comisiei atunci când este inclusă în ordinea de zi corespunzătoare, cu acordul consiliului de presă și al președintelui Camerei. Se desfășoară un proces de dezbatere și votare. Aprobarea legilor cu cerințele și majoritățile care stabilesc în fiecare caz Constituția sau legile."Aprobat de către Congresul Deputaților o ordonanță sau un proiect de lege organică, președintele acestuia va da imediat la cunoștința Președintelui Senatului, care îl va supune spre deliberare" (CE 90.1) Dacă textul Congresului este respins sau aprobat cu o altă formulă, textul este transmis Congresului.

Dacă Senatul a interzis veto-ul, Congresul îl poate ridica prin ratificare cu majoritate absolută sau prin "majoritate simplă, după două luni de la introducere" (CE 90.2). În cazul în care Senatul aprobă articolele din textul legislativ fără a introduce nici un amendament, el devine lege și Cortes Generales îl transferă Președintelui Guvernului pentru a proceda la sancțiunea și promulgarea reală corespunzătoare.

Delegarea legislativă, care autorizează Guvernul să elaboreze norme cu rang de lege în chestiuni care nu sunt rezervate dreptului organic (CE 82-87). Conceperea sau abrogarea decretelor-legi adoptate de guvern în cazul unei necesități extraordinare și urgente care nu poate afecta ordinea instituțiilor de bază ale statului, drepturile, obligațiile și libertățile incluse în titlul I al Constituției, la regimul comunităților autonome, nici la legea generală electorală.

Referindu-ne la funcția de control a Parlamentului Spaniei, Art. 66 din Constituție nu menționează crearea Guvernului, deoarece corespunde doar uneia dintre Camere, Congresului Deputaților. Din cauza relevanței sale, este necesar să menționăm acest lucru. După alegeri, prima și cea mai importantă funcție pe care Congresul Deputaților trebuie să o îndeplinească este numirea Președintelui Guvernului, prin procedura de investitură și acordarea de încredere unui candidat propus de rege.Crearea guvernului stabilește o relație de încredere și responsabilitate între Parlament și executiv.Controlul parlamentului este garanția împărțirii puterilor și a obligației de responsabilitate politică.

Mecanismele de control ale Camerelor pe care le prevede Constituția, nu pun în joc relația de încredere care le unește. Aceste mecanisme sunt următoarele:

Întrebările sau solicitările de informații adresate Guvernului de către un deputat sau senator cu privire la "un eveniment, o situație sau o informație, dacă Guvernul a luat sau va lua o măsură în legătură cu o chestiune sau dacă Guvernul urmeazǎ să trimită la Congres un document sau să informeze despre unele extreme "(RC 188.1). Întrebările trebuie formulate în scris și li se poate răspunde în scris sau oral, acestea din urmă avȃnd loc în plen sau în Comisie. Acestea sunt întrebări adresate Guvernului și trebuie să fie adresate de unul dintre membrii săi. Timpul de răspuns este de o săptămână și același pentru interpelări .

Interpelările deputaților sau ale unui grup parlamentar către guvern cu privire la "motivele sau scopurile conducerii conducerii politicii generale, fie a guvernului, fie a unui departament ministerial" (RC 181.1).

Propunerile de lege nu reprezintă propuneri de aprobare a Camerei pentru a-și defini criteriile pe orice subiect, cu excepția cazului în care acesta este textul articulat al unei legi. Acestea pot fi prezentate de grupurile parlamentare.

Comisii de investigații destinate studiului "oricărei chestiuni de interes public".

Dreptul de acces al camerelor și al comisiilor lor la toate informațiile și asistența pe care le solicită de la guvern și departamentele sale și de la orice autoritate a statului și comunităților autonome, care include:• Accesul la date, rapoarte și documente ale Administrației• Apariția membrilor Guvernului în fața camerelor și a comisiilor lor.

Ȋn ceea ce privește funcția financiarǎ a Parlamentului Spaniei, Hotărârea din articolul 66.2 din Constituție separă aprobarea legilor de aprobarea bugetului; dar, după cum spune majoritatea doctrinei, bugetele sunt oficial o lege cu particularități privind conținutul și o procedură specifică. De fapt, bugetele sunt autorizarea cheltuielilor directe către Guvern, ele conțin o previziune a veniturilor și nu pot crea impozite. Acestea se fac anual, deși valabilitatea acestora este prelungită până la aprobarea celor noi. Aprobarea bugetului general de stat se realizează prin lege (CE 134.4 și 7). Inițiativa legislativă este rezervată Guvernului: "corespunde Guvernului elaborarea bugetelor generale ale statului și a Cortes Generales examinarea, modificarea și aprobarea acestuia".

În cadrul acestei funcții corespunde Cortes Generales:

• În primul rând, aprobarea bugetelor generale de stat;

• Planificarea, prin legea activității economice generale, a nevoilor colective, echilibrarea și armonizarea dezvoltării regionale și sectoriale și stimularea creșterii venitului, a bogăției și a remunerației sale mai echitabile;

• Exercitarea activității publice în activitatea economică, rezervând sectorului public, prin lege, resurse sau servicii esențiale, în special în cazul monopolului și convenind asupra intervenției societăților, dacă acest lucru este impus de interesul general (EC 128.2).

• Exercitarea puterii inițiale de stabilire a impozitelor prin lege și prin normă de același rang, de stabilire a oricărei beneficii fiscale (CE 133)

• Autorizarea guvernului de a emite datorii publice sau de a obține credite (CE 135)

• Controlul conturilor și gestionarea economică a statului și a sectorului public. Această sarcină este efectuată de Curtea de Conturi, care raportează direct către Cortes Generales și care își exercită funcțiile prin delegarea lor, la examinarea și verificarea Contului General al Statului (SC 136.1). Acesta va emite un raport anual și va fi trimis de instanțe.

II.4. Sistemul electoral ȋn Romȃnia și ȋn Spania

Camera Deputaților și Senatul sunt alese în circumscripții electorale, prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe baza unui sistem de liste și a candidaturilor independente, în conformitate cu principiul reprezentării proporționale.

Opțiunea pentru un sistem electoral identic al celor două Camere ale Parlamentului le conferă aceeași legitimitate, ambele fiind expresia voinței aceluiași organism electoral.

Cele două Camere au un număr diferit de membri: Camera Deputaților este compusă din 332 de deputați, iar Senatul, din 137 senatori. Această diferențiere este posibilă datorită dispoziției legale a unei norme de reprezentare care diferă de la o Cameră la alta. Astfel, pentru alegerea Camerei Deputaților, norma de reprezentare este de un deputat la 70.000 de locuitori, iar pentru alegerea Senatului, de un senator la 160.000 de locuitori.

Numărul de deputați și senatori care urmează a fi aleși în fiecare circumscripție este determinat pe baza normei de reprezentare, prin raportarea numărului de locuitori din fiecare circumscripție electorală la norma de reprezentare. În circumscripția electorală, numărul deputaților nu poate fi mai mic de 4, iar cel al senatorilor mai puțin de 2. Numărul de locuitori luați în considerare este cel existent la 1 iulie al anului precedent, publicat în Anuarul statistic al României . Dacă, cu cel puțin 5 luni înainte de data alegerilor, a avut loc un recensământ general, numărul de locuitori luați în considerare este cel rezultat din recensământ.

Constituția României și Legea electorală acordă organizațiilor legale constituite ale cetățenilor aparținând minorităților naționale, în cazul în care acestea nu au putut obține în alegeri cel puțin un mandat de deputat sau senator, "dreptul" la un mandat adjunct, dacă au obținut țara un număr de voturi egale cu cel puțin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate în întreaga țară pentru alegerea unui deputat.

Mandatele atribuite, în condițiile Legii electorale, organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale se adaugă mandatelor adjuncților rezultate din normele de reprezentare.

Sistemul electoral spaniol, în esență un instrument de garantare a votului egalitar și democratic și de traducere a voturilor în ceea ce privește reprezentarea politică, a reprezentat un model cu adevărat eficient, atât de mult încât a continuat să rămână practic consolidat și nealterat timp de douăzeci de ani schițele principale au fost aprobate prin consens în faza inițială a tranziției. (A generat posibilități majoritare și guverne relativ stabile, precum și schimbarea în 1982 și 1996). Prima lege electorală constituțională adoptată în 1985 a ratificat bazele sistemului creat în 1977 și a extins dezvoltarea reglementărilor aplicate în timpul perioadă de tranziție politică.

Este adevărat că a fost deschisă o anumită dezbatere cu privire la oportunitatea introducerii unor modificări în sistemul electoral și a adoptării sistemului de liste deschise în locul listelor închise, cu propuneri timide care au fost favorizate de înființarea de circumscripții și candidaturi cu un singur membru . Cu toate acestea, pare foarte puțin probabil ca, în contextul complex al politicilor / alegerilor spaniole, avantajele altor sisteme să compenseze dificultățile care ar apărea, în special în ceea ce privește circumscripțiile cu un singur membru, despre care sunt conștiente toate cercurile politice.

Acestea fiind spuse, validitatea sistemului electoral spaniol constă atât în funcționarea sa politică (în cadrul societății spaniole), cât și în legitimitatea pe care a dobândit-o treptat în cadrul numeroaselor procese electorale organizate în viața de treizeci de ani a sistem. Nici o forță politică a vreunei convingeri nu a adus niciodată o acuzație globală de fraudă electorală, iar neregulile reclamate au fost întotdeauna foarte parohiale. Toți candidații acceptă rezultatele electorale provizorii anunțate de biroul de interne în noaptea votului ca fiind fiabile, de către mass-media și de către electorat.

Motivul pentru aceasta a fost convingerea adânc înrădăcinată a celor care au elaborat legislația electorală spaniolă că orice sistem electoral, care teoretic ar putea fi considerat cel mai bun din lume, ar putea fi, practic, inutil. Dacă procedurile de aplicare au lăsat o marjă de manipulare în domenii esențiale cum ar fi compilarea listelor electorale, înregistrarea candidaturilor, numărarea voturilor și multe altele, atât tehnice, cât și administrative, care au afectat în mod direct validitatea democratică a procesului electoral.

Prin urmare, în Spania, în virtutea acestei filozofii, guvernul sau administrația, în sens larg, nu are nicio putere legală de a reglementa sau de a introduce dispoziții care să afecteze regulamentele electorale. Executivul este doar capabil să aprobe un decret prin care se solicită o alegere sau decrete tehnice care să fie aplicate legii. De la elaborarea Constituției, executivul și administrația nu au jucat decât un rol instrumental și sunt doar organizatori ai procesului electoral. Această premisă este acum încorporată în cultura electorală spaniolă și, deși sistemul electoral nu sa schimbat fundamental, aspectul care se dezvoltă prin dezbateri parlamentare este acela al funcționării efective a reglementărilor electorale în ceea ce privește organizarea procesului electoral, controlul acestuia, și modernizarea tehnică.

Trebuie remarcat, de asemenea, că conceptul de lege electorală spaniolă, de la adoptarea sa ca lege constituțională / organică, este o unitate și, după cum se precizează în preambul, răspunde "necesității de a trata într-o manieră unificată și globală" aspecte ale procesului electoral. Nu există lipsă de exemple în Europa de Vest a modelelor de tip "puzzle", în care Legea sau Codul Electoral reprezintă un cadru general de reglementare care trebuie însoțit sau completat fie de alte legi, fie de un set de legi sau altfel prin decret, regulamente, circulare etc., care provin de la executiv. (În loc să faciliteze transparența, acestea se termină prin crearea unui labirint legal).

Cu toate acestea, parlamentul spaniol la acel moment a exclus ca referință utilizarea oricărui model depășit al legislației electorale fragmentate și a hotărât să includă toate dispozițiile în același text, astfel încât să fie funcțională și coerentă și scrisă în mod clar și concis. În acest sens, Legea electorală constituie un veritabil manual de procedură, care acoperă în ordine nu numai principiile constituționale care orientează sistemul electoral, dar și prevederile precise și orarele lor care trebuie să reglementeze controlul, finanțarea, gestionarea și administrarea orice proces electoral, ținând cont și de clasificarea lor diferită (alegerile parlamentare, locale etc.).

II.5. Organizarea și conducerea alegerilor ȋn Romȃnia și ȋn Spania

Stabilirea datei alegerilor este procedura electorală care marchează începutul desfășurării alegerilor. Potrivit articolului 60 alin. (2) din Constituție, alegerile pentru Camera Deputaților și Senatul se desfășoară în termen de cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Data alegerilor se soluționează și se publică anunțată de Guvern cu cel puțin 60 de zile înainte de ziua alegerilor și până la trecerea a 5 zile de la începerea perioadei de trei luni prevăzută de Constituție sau de la dizolvarea forului legislativ.

Electoratele formează cadrul organizatoric teritorial în care au loc procedurile de alegere a deputaților și senatorilor. Circumscripțiile pentru alegerea deputaților în Parlament sunt stabilite prin lege, fiecare circumscripție care corespunde unui județ. Aceeași lege prevede numărul și numerotarea circumscripțiilor electorale.

Pentru a participa la vot, cetățenii cu drept de vot sunt înregistrați pe listele electorale. Listele electorale sunt permanente și speciale.

Aceste liste, care sunt documente unice de stat, sunt întocmite de primarii comunelor, orașelor sau municipiilor sau de subdiviziunile administrative ale municipalităților, de localități.

Listele electorale includ toți cetățenii care au "drept" de vot, individualizați în ordinea numărului de case alegătorilor, specificându-i numele și prenumele, data nașterii și domiciliul, precum și numărul circumscripției electorale. Fiecare alegător este înregistrat doar într-o singură listă permanentă, fiind astfel reglementată principiul unicității înregistrării corelate cu criteriul domiciliului, înregistrarea fiind totuși compu lizoasă.

Legea electorală stabilește caracterul universal al listelor permanente, deoarece acestea includ atât cetățenii care au domiciliul în țară, cât și cei care își au domiciliul în străinătate. Acestea din urmă sunt înregistrate în listele permanente ale localității în care s-au născut sau în care au avut domiciliul în țară, dacă aceștia solicită acest lucru din partea Misiunii Diplomatice a României în țara de reședință sau direct de la localitatea consiliu.

Listele electorale permanente sunt actualizate în mod obligatoriu în fiecare an de către primari. Aceștia trebuie să informeze instanța de judecată cu privire la orice modificare a listelor electorale.Legea cuprinde dispoziții speciale privind actualizarea listelor electorale permanente în anumite situații, și anume în cazul persoanelor decedate, al persoanelor care și-au pierdut cetățenia și al persoanelor care nu au dreptul la liberă circulație, cazurile care duc la anularea listelor electorale permanente .

Listele electorale speciale se întocmesc numai cu ocazia unui vot și numai de către birourile electorale ale secțiilor de votare, purtând semnăturile președinților lor.

Aceste liste includ numele și prenumele, domiciliul, data nașterii, numărul și seria cărții de identitate a alegătorului. Situațiile în care sunt întocmite liste electorale speciale sunt următoarele:

(a) pentru membrii armatei, studenților, diplomaților și a altor cetățeni aflați în străinătate, la secțiile de votare special create la instituțiile în care persoanele respective își desfășoară activitatea;

(b) pentru cetățenii care, din diverse motive, nu pot vota la secția de votare de la domiciliul lor (unde sunt înregistrați în lista permanentă), la orice secție de votare pentru cetățenii care au "dreptul" de a vota. În această clasă sunt incluse și persoanele care au doar reședința în localitatea în care votează.

Legea prevede "dreptul" ale alegătorilor de a verifica listele electorale indiferent de caracterul lor – permanent sau special.

În caz de omisiuni, greșeli înregistrate sau erori constatate în listele electorale, legea electorală prevede modalități de atac formulate de alegătorul care se consideră nedreptățit, și anume obiecții, acțiuni în justiție și recurs.

Întrucât este o chestiune de procedură electorală în litigiu, condițiile de decontare ale acestor căi de atac sunt foarte scurte, fiind aplicabile dispozițiile procedurii civile.

Actuala lege electorală a reintrodus cartea alegătorului care este o tradiție interbelică în România, începând cu primul sufrag după alegerile parlamentare și prezidențiale din 1992.

Cartea alegătorului este un document permanent de identitate electorală valabil pentru toate consultările cu caracter național, care atestă calitatea alegătorului.

Forma cardului de alegător este prevăzută în Legea electorală. Acestea includ date referitoare la identificarea alegătorului, primarului care livrează cartea electorală, mențiunea "nu poate fi transferată", numărul sufragiilor.

Cartea alegătorului este întocmită de primarul localității unde domiciliază alegătorul. Un alegător poate primi doar un card de alegător, pe care trebuie să îl păstreze și să-l folosească numai pentru el însuși.

Legea electorală oferă, de asemenea, posibilitatea de a formula anumite căi de atac în legătură cu întocmirea și livrarea cărții alegătorului (omisiuni, înregistrări greșite sau alte erori), care sunt aceleași ca în cazul listelor electorale.

Întreaga organizare și desfășurare a procesului electoral este supusă controlului cetățenilor, partidelor politice, formațiunilor politice și coalițiilor, într-un climat de ordine asigurat de Guvern și de autoritățile administrației publice locale. În același timp, legea electorală a creat birourile electorale, instanțe electorale de drept pentru organizarea și desfășurarea procedurilor electorale.Biroul Electoral Central, biroul electoral de circumscripție și biroul electoral al secției de votare sunt constituite conform prevederilor Legii electorale ori de câte ori are loc alegerile parlamentare.

Legea instituie o protecție specială pentru toți membrii acestor birouri, adică pentru îndeplinirea prerogativelor birourilor electorale, membrii lor sunt considerați a exercita o funcție care implică autoritatea de stat, motiv pentru care, în caz de încălcare a acestei protecții, dreptul penal asigură pedepsirea vinovaților.

Conform responsabilităților membrilor birourilor electorale, legea impune, ca obligație, ca acestea să-și exercite funcția în mod corect și imparțial. Încălcarea acestei obligații poate duce chiar la pedeapsă penală, dacă sunt îndeplinite condițiile de răspundere penală.Membrii birourilor electorale sunt magistrați obligați, alți juriști și reprezentanți ai partidelor politice, formațiunilor și coalițiilor. Candidații nu pot fi membri ai birourilor electorale.Modul de formare și componența birourilor electorale pot fi administrate în fața instanței judecătorești în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de constituire sau de încheiere, după caz, de partide, formațiuni politice și de independență candidați. Hotărârile pronunțate sunt definitive.

Biroul Electoral Central este compus din 7 judecători ai Curții Supreme de Justiție și din 16 reprezentanți ai partidelor, formațiuni politice și coaliții care participă la alegeri.

Prerogativele Biroului Electoral Central sunt prevăzute în Legea electorală și se referă la supravegherea actualizării listelor electorale; urmărirea aplicării prevederilor legale privind alegerea în întreaga țară și interpretarea uniformă a acestora; soluționarea obiecțiilor referitoare la propria sa activitate, precum și a plângerilor cu privire la procedurile birourilor de circumscripție; aplicarea dispozițiilor privind pragul electoral legal.

Biroul Electoral Central primește de la birourile de circumscripție minute care precizează numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidați, rezumă aceste voturi pentru întreaga țară, separat pentru Camera Deputaților și Senat și verifică dacă există părți politice formațiuni sau coaliții care nu au cumulat pragul de 3%. Dacă există astfel de organizații, aceasta informează birourile de circumscripție și face publice, în termen de 24 de ore, partidele și formațiunile politice situate într-o astfel de situație.

De asemenea, Biroul Electoral Central verifică și înregistrează rezultatele sondajului pentru fiecare circumscripție electorală. Pe baza acestor rapoarte, el rezumă voturile neutilizate în întreaga țară și are în vedere distribuția centralizată și repartizarea pe circumscripție a mandatelor membrilor Parlamentului care nu au fost atribuite de birourile de circumscripție.Biroul Electoral Central poate decide anularea sondajului într-o circumscripție electorală în cazul în care se constată existența unor fraude în timpul votării sau a stabilirii declarațiilor de vot.Aceste prerogative ale Biroului Electoral Central sunt, de asemenea, completate cu altele prevăzute de legea electorală.

Ȋn ceea ce privește Spania, organismul însărcinat cu aceste funcții a fost creat cu numele Consiliului Electoral, care în unele țări din America Latină este numit "putere electorală".

Consiliul Electoral are propria sa ierarhie și se bazează pe teritoriu: Consiliul Electoral Central; Consiliile provinciale și regionale; și consiliile electorale ale comunităților autonome (în Spania există un sistem de descentralizare practic federală, cu 17 regiuni autonome). Componența acestui organ este amestecată, o parte dintre membrii săi fiind numiți de Consiliul Puterii Judiciare, iar cealaltă de Parlament.

Consiliul Electoral Central este permanent; are 13 membri, dintre care opt sunt judecători ai Curții Supreme desemnați prin vot, iar ceilalți cinci membri, numiți de Parlament, dețin președinții universităților în domeniile dreptului, științelor politice sau sociologiei. Președintele este ales dintre judecători, iar secretarul (fără vot) este secretarul general al Congresului Deputaților. Consiliul Electoral Central este reînnoit la 90 de zile după constituirea unui nou Parlament în urma alegerilor. Biroul său se află în clădirile parlamentare. Consiliile electorale, în cadrul domeniului lor de competență, au putere absolută asupra tuturor aspectelor legate de alegeri și de organizarea procesului, deși din motive de eficiență nu își asumă sarcinile specifice de organizare fizică a alegerilor, ci își dedică în totalitate serviciile la validarea operațiunilor și la controlul și supravegherea legalității lor.

Operațiuni de pregătire și revizuire a recensământului electoral: cetățenii spanioli dobândesc capacitatea de vot și eligibilitatea acestora la vârsta de 18 ani și sunt automat incluși pe listele electorale. Spaniolii care au reședința obișnuită în străinătate sunt, de asemenea, înscriși pe listele electorale speciale. Străinii din țările membre ale Uniunii Europene și din Norvegia, care au reședința obișnuită în Spania, sunt, de asemenea, înscriși pe listele electorale, sunt în măsură să voteze și sunt eligibili în alegerile locale. Cei care au împlinit vârsta de 17 ani sunt incluși pe o listă anexată, astfel încât să poată vota dacă au ajuns la 18 ani în ziua votării. Nu se eliberează nici un card electoral, deoarece identitatea este verificată la mesele electorale; aceasta este prin carte de identitate sau pașaport.

Electorii (în prezent aproximativ 30 de milioane) primesc un card la adresa lor de domiciliu, care nu este valabil pentru votare, dar arată că sunt înregistrați la recensământ și la masa electorală din care fac parte. Gestionarea recensământului electoral se află în mâinile Biroului de recensământ electoral, o organizație care este sub supravegherea directă a Consiliilor electorale și dependentă financiar de Consiliul Național de Statistică (atașat Ministerului Finanțelor). Informațiile de bază pentru recensământ sunt furnizate de consiliile orășenești (există doar peste 8 000 de municipalități care trebuie să declare în mod obligatoriu creșteri și scăderi ale populației, schimbări de adrese și schimbări în cartografie) și de consulate și registre civile în caz de deces .

Un pas important în modernizarea gestionării recensământului electoral a fost făcut recent cu reforma Legii electorale din 1995; în locul actualizării anuale anterioare a listelor electorale, a fost impusă o actualizare lunară. Investiția considerabilă în computerizarea relevantă pusă la dispoziția executivului prin reforma actuală a legii înseamnă că, pe termen scurt, marja de eroare este minimă. În prezent, fiecare alegeri au ca bază recensământul electoral al lunii înainte de a fi convocat, iar listele pentru fiecare lună electorală sunt expuse în mod public la secțiile de votare la o săptămână după ce se face apelul. Electorii pot obiecta imediat în caz de eroare sau de neînregistrare.

Operațiunile organizațiilor legate de procesul electoral: Casa este responsabilă pentru logistica și gestiunea financiară a cheltuielilor ocazionate de organizarea alegerilor. De asemenea, trebuie, desigur, să asigure securitatea pentru desfășurarea pașnică a campaniei electorale și exercitarea liberă a dreptului de vot. Diferitele corpuri de poliție și gardă civilă primesc cursuri de formare în academiile lor cu privire la aceste probleme, iar în ziua votării poartă un card de buzunar care le reamintește prevederile relevante ale Constituției și ale Legii electorale. În ceea ce privește logistica și managementul financiar, un director adjunct este însărcinat cu organizarea alegerilor și planificarea calendarului electoral în conformitate cu prevederile diferitelor articole din Legea electorală care, așa cum sa spus, sunt foarte precise și determină toate perioadele de timp, inclusiv orele de deschidere și închidere a secțiilor de votare.

În domeniile gestionării electorale în cadrul domeniului său de competență, Oficiul Home are o relație dependentă față de Consiliul Electoral Central și consultă întotdeauna acesta din urmă cu privire la orice problemă sau interogare care ar putea apărea în diferitele faze ale procesului electoral. Instrucțiunile Consiliului Electoral – chiar dacă uneori lucrătorii tehnici electorali au opinii diferite atunci când aplicarea lor practică prezintă probleme – sunt luate în considerare fără întârziere.

O funcție foarte importantă a Biroului de Acasă este aceea de a furniza publicului rezultatele provizorii ale numărului de voturi, cărora le sunt alocate resurse enorme de resurse umane. Odată ce numărarea voturilor sa terminat, mii de agenți electorali care reprezintă administrația iau o copie a rezultatelor la fiecare dintre cele aproximativ 50.000 de tabele electorale distribuite în întreaga țară și le trimit prin telefon la centrele computerizate regionale care procesează informațiile și trimit la computerul central. În Spania, viteza de transmitere a rezultatelor provizorii este în mare măsură asistată de faptul că toate colegiile electorale au un telefon în incintă sau în apropiere. Fonduri considerabile sunt, de asemenea, destinate acestei operațiuni (ar putea fi indicată cifra de aproximativ 5 000 000 USD).

Rezultatul acestui mare efort în noaptea alegerilor a fost acela de a face din ce în ce mai mult timp pentru a informa țara despre rezultatele detaliate ale alegerilor, astfel încât la patru ore după încheierea operațiunilor de votare din cele 50 000 de tabele electorale , numărul detaliat este computerizat și făcut cunoscut practic o sută la sută. Grupurile politice concurente și mass-media de comunicare au linii directe conectate la computerul central de la Home Office, oferindu-le acces în timp real și de la început la dezvoltarea numărului de voturi. Din 1996, procesul de numărare a fost făcut cunoscut pe plan mondial pe Internet. În prezent, este studiată fezabilitatea introducerii votului electronic, deși nu este încă foarte clar dacă investiția în această nouă tehnologie – unele teste a fost deja făcută – merită, deoarece ar reduce doar cu trei ore recordul de viteză pe care Spania a realizat-o cu actualul sistem de prelucrare a votului provizoriu. Un alt aspect incert este cel al întreținerii și inspecției mii de dispozitive electronice de vot, care ar trebui monitorizate înainte de alegeri noi. Votul "web" este, de asemenea, studiat.

Ȋn Romȃnia, legea electorală reglementează numirea candidaților, constată persoanele care pot candida la alegeri, descrie procedura de prezentare și examinare a candidaturilor, precum și plângerile care pot fi formulate în legătură cu nominalizările.

Nominalizarea candidaților poate fi făcută de partidele sau formațiunile politice care participă la alegeri și, în cazul candidaților independenți, pe baza listei de suporteri.

Partidele și formațiunile politice din coalițiile electorale pot participa la alegeri numai pe listele coaliției. O formațiune politică sau partid poate aparține doar unei coaliții. Coalițiile pot fi organizate numai la nivel național.

Numărul de candidați înscriși pe o listă poate depăși numărul mandatelor care rezultă din norma de reprezentare cu două până la un sfert din numărul mandatelor, fiind astfel reglementată principiul listelor închise.

În ceea ce privește candidații independenți, aceștia pot participa la alegeri prin propunere de proprie inițiativă dacă au cel puțin 0,5% din numărul total de alegători înregistrați pe listele permanente ale localităților situate în circumscripția electorală în care se află pentru alegeri. Sunt nominalizări independente interzise pe listele de candidați transmise de partide, formațiuni politice sau coaliții sau liste de candidați independenți.

Persoanele care, în ziua prezentării nominalizărilor, nu îndeplinesc condițiile constituționale pentru exercitarea "dreptului" de a fi aleși, precum și persoanele care, în ultimele 6 luni anterioare zilei alegerilor, au exercitat, în circumscripția electorală în care doresc să candideze pentru alegeri, birourile prefectului, subprefectului sau șefului serviciilor publice ale ministerelor și ale altor autorități guvernamentale descentralizate în aceste unități, nu pot candida la alegeri, legea care introduce o absolută interdicție în acest sens.

Legea permite ca o persoană să stea atât pentru Parlament, cât și pentru funcția de Președinte al României, deoarece Constituția nu prevede ca interdicție dubla numire a unui candidat în alegerile parlamentare (pentru Parlament și Președinția țării), ci numai incompatibilitatea dintre cele două demnități.

Biroul de circumscripție verifică respectarea condițiilor legale care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a putea candida, după care înregistrează nominalizările propuse (pe listele sau în mod individual).

Nominalizările sunt afișate la sediul biroului electoral de circumscripție și apoi sunt tipărite pe buletinele de vot.

În campania electorală, candidații, partidele, formațiunile politice, toate organizațiile sociale și cetățenii au dreptul să-și exprime opiniile în mod liber și fără nicio discriminare, prin întâlniri, adunări, folosirea televiziunii, a radioului și a presei și a celorlalte mijloace de informare în masă. Accesul la serviciile publice de radio și televiziune este garantat. Astfel, potrivit Legii alegerilor, partidele, formațiunile politice și candidații independenți reprezentați în Parlament au acces la serviciile publice de radio și televiziune, subvenționate de la bugetul de stat. Celelalte părți, formațiuni politice și candidați independenți au acces la serviciile respective pe baza contractelor.Durata de difuzare este acordată de conducerea serviciilor publice de radio și televiziune.

Părțile și formațiunile politice care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială, o subvenție de la bugetul de stat. Părțile și formațiunile politice care nu au obținut cel puțin 5% din voturile exprimate în mod valabil în întreaga țară vor returna această subvenție în termen de 2 luni de la data votării.

Este interzisă subvenționarea campaniei electorale, direct sau indirect, de persoane fizice sau juridice din străinătate.

În același timp, este interzisă subventionarea campaniei electorale a unui partid, a formațiunii politice, a coaliției lor sau a unui candidat independent de către o autoritate publică, o instituție publică, o societate publică cu capital propriu sau o societate în pe care statul deține majoritatea sau întreaga capitală.

Subvențiile pentru campania electorală de la bugetul de stat sau de la alte persoane juridice sau de la persoane fizice pot fi primite numai prin intermediul unui agent financiar autorizat desemnat în acest scop de către conducerea partidului sau a formațiunii politice implicate.

În Spania, prezența observatorilor internaționali nu a fost solicitată oficial de nici un partid politic în timpul primelor alegeri ale tranziției cu treizeci de ani în urmă.

Acest lucru se datorează faptului că, pe de o parte, partidele politice principale deja legalizate aveau deja o infrastructură și o organizație suficiente pentru a garanta, cu militanți și simpatizanți, dezvoltarea campaniei. Ele ar putea, de asemenea, să asigure desfășurarea corectă a votului prin prezența delegațiilor lor acreditate legal în aproape toate posturile de vot din circumscripțiile respective. Pe de altă parte, sistemul electoral spaniol a introdus încă de la început principiul conform căruia suveranitatea poporului ar trebui să se traducă în controlul activ al actului suveran de vot de către alegătorii înșiși, aceștia fiind aceia care ar trebui să prezideze și să organizeze procesul de votarea și numărarea voturilor. Legea electorală, așa cum a fost dezvoltată ulterior, a continuat să definească mai detaliat aceste două aspecte.

În ceea ce privește capacitatea de a controla candidații în procesul electoral, legislația spaniolă nu oferă nimic nou. Candidaturile se depun la consiliile electorale din fiecare circumscripție electorală, care utilizează criterii obiective în evaluarea valabilității lor; este obligatorie, de asemenea, ca fiecare grup politic care concurează în alegeri să numească un Reprezentant în Consiliul Electoral Central în termen de maxim nouă zile după alegerile, să acționeze în calitate de purtător de cuvânt al candidaturilor. Acest lucru nu înseamnă că acești reprezentanți participă la deliberările acelei organizații.

În ceea ce privește controlul votului de către electorat în sine, poate fi, de fapt, un lucru nou pentru unele persoane că este obligatoriu ca cei trei membri ai tabelelor electorale (un președinte și doi deputați) să fie înscriși pe listele electorale . Procedura de numire a acestora se străduiește să se evite orice manipulare, întrucât o licitație publică se desfășoară la o ședință plenară organizată în fiecare Primărie între 25 și 29 de zile de la alegeri. La această reuniune sunt numiți trei membri titulari și șase membri supleanți, care trebuie să fie prezenți la masă în ziua votării în cazul în care membrii titulari sunt absenți.

Președinții sunt cei cu cel mai înalt nivel educațional. Electorii numiți prin lot au o obligație legală de a-și asuma aceste atribuții, iar numirile sunt notificate acestora prin scrisoarea oficială a Consiliului Electoral, transmisă la adresa lor de domiciliu. Împreună cu această notificare, ei primesc un manual de instrucțiuni supravegheat de Consiliul Electoral Central. Aceste manuale, ca și restul documentelor electorale, sunt publicate de Biroul de Acasă în ediții bilingve pentru acele circumscripții, care au limba catalană, bască sau galiciană ca limbă oficială, precum și în limba castiliană, care este limba oficială pentru întregul stat. În Spania, limba spaniolă nu există oficial în Constituție, care se referă doar la ceea ce se numește istoric limbajul castilian; este cunoscută în străinătate ca fiind limba spaniolă, întrucât în articolul trei din Constituție celelalte limbi citate sunt considerate limbi spaniole.

Numirea membrilor meselor prin vot din rândul electoratului și garanțiile acordate acestora pentru a-și exercita mandatul în mod suveran, care are în general un mare simț al responsabilității, au fost, de asemenea, un factor cheie în asigurarea faptului că frauda este de fapt foarte dificil în faza de votare, etapa de numărare (un număr public pe aceleași premise ca și votul) și livrarea ulterioară de către președinte și un alt membru al tabelului a originalului și o copie într-un plic sigilat cel mai apropiat judecător.

Reprezentanții candidaturilor (care au fiecare câte o copie a listei electorale a tabelului și trebuie să semneze procesul-verbal al procesului, din care primesc o copie) joacă de asemenea un rol. La afișarea publică la postul de votare se află o notă cu rezultatele, în timp ce o altă copie într-un plic sigilat este înmânată de al treilea membru al mesei în așteptare lucrătorului poștal care îl colectează la fiecare post de vot pentru transmiterea ulterioară în zonă sau Consiliul Electoral Provincial care va efectua numărătoarea finală.

CONCLUZII

Din analiza sistematică a modalităților controlului parlamentar, putem desprinde faptul că acesta nu constituie un exercițiu democratic în sine.

Utilizând criteriul eficienței, credem că există cel puțin trei planuri în care putem identifica incidentele pozitive și contributive ale controlului parlamentar la realizarea, pe de o parte, a unui echilibru necesar între autoritățile statale, iar, pe de altă parte, între acestea și societatea civilă, prin realizarea directă a supravegherii activității executive de către Parlament.

Distingem, astfel, eficienta practică a activității de control parlamentar în domeniile politicului, juridicului și în cel socio-economic.

În domeniul politic, controlul parlamentar este o constantă a procesului democratic, care presupune adoptarea și executarea deciziilor, prin intermediul unor principii, reguli și procedee specifice de control, exercitate într-un cadru constituțional determinat.

Manifestarea esențială a controlului parlamentar în sfera politicului se concretizează în garantarea principiului separației puterilor în stat, precum și în modelarea unor programe economico-sociale cu implicații asupra strategiei generale a Executivului.

Efectele controlului parlamentar se pot materializa și în presiuni politice justificate și obiective, care pot determina luarea măsurilor necesare din partea unor instituții sau persoane. În acest sens, evocam ancheta comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă, aprobată de plenul Senatului la data de 11 octombrie 1993, privind elucidarea situației legate de sesizările din presă privindu-l pe ministrul culturii.

De cele mai multe ori, aspectele de ordin politic și cele de ordin juridic se interconectează, conferind, astfel, controlului parlamentar o mai mare pregnanta și un grad mai ridicat în ceea ce privește valorificarea efectelor sale.

Controlul parlamentar, că de altfel și celelalte instituții ale tinerei noastre democrații, se afla într-un proces de evoluție și de fixare a constantelor sale, tinzând, prin rațiunea lui democratică, să-și îndeplinească finalitatea pentru care a fost constituit.

Parlamentele au un rol determinant în cenzurarea și legiferarea măsurilor inițiate de guverne în vederea dezvoltării sociale. Toate aceste roluri, funcții sau prerogative ale parlamentelor în epoca contemporană au ca punct de plecare principiile suveranității, reprezentativității și ale democrației, acestea fiind proclamate prin formule solemne în textele constituționale ale statelor modeme.

Un alt principiu care își pune puternic amprenta asupra rolului contemporan al parlamentelor este principiul separației, al echilibrului și cooperării între puterile statului. Rolul activității parlamentelor depinde în mod substanțial de raporturile acestora cu celelalte autorități publice și, în primul rând, cu șeful statului și cu Guvernul.

Legitimitatea unui Parlament și gradul de reprezentativitate al acestuia sunt condiționate de voința electoratului. Parlamentul este receptat însă de cetățeni și de societatea civilă ca fiind cu adevărat democratic numai în măsura în care legile pe care le adoptă exprimă interesele, aspirațiile și cerințele sociale îndrituite ale celor guvernați și în măsura în care exercită un control eficient asupra Executivului și autorităților administrației publice în interesul societății și al cetățenilor.

Un Parlament care acceptă să se transforme într-un simplu executor, într-o registratură sau într-un automat legislativ al Executivului își diminuează, proporțional cu renunțarea la funcțiile și prerogativele sale, legitimitatea, forța reprezentativă și democratică.

Cortes Generales este instituția reprezentativă a poporului spaniol. "Cortes Generales reprezintă poporul spaniol" (CE 66.1), dar nu se bucură de putere suverană, deoarece "suveranitatea națională stă în poporul de la care provin puterile statului" (CE 1.2). Acest articol trebuie să fie legat de articolul 22 care stabilește dreptul fundamental al cetățenilor de a participa la afacerile publice în mod direct sau prin reprezentanți, aleși în mod liber în alegeri periodice prin sufragiu universal. Nu este posibil să se vorbească în Spania despre suveranitatea parlamentară. Cortes Generales acționează în cadrul puterilor constituționale. Valabilitatea actelor sale derivă din adaptarea sa la mandatul constituțional. Fără îndoială, este instituția centrală a sistemului politic. Ele constituie legătura dintre societate și stat. Deputații și senatorii au un mandat reprezentativ. Constituția îi asigură independența judecății, a deliberării și a votului, separându-le astfel de orice mandat de tip imperativ.

Ca caracteristici trebuie să menționăm că:

1. Cortes Generales este un corp constituțional complex, creat, configurat și reglementat direct de Constituție. Acesta este compus din două instituții, Congresul Deputaților și Senatul. Este deci un Parlament bicameral, un bicameralism imperfect în care Congresul Deputaților are mai multe puteri decât Senatul.

2. Parlamentul este o instituție permanentă, ai cărei proprietari au un mandat temporar, sunt aleși în mod liber în alegeri periodice, prin vot universal pentru un mandat de patru ani, în conformitate cu articolele 68.4 și 68.9 din Constituție. Ei alternează sesiunile de lucru (februarie-iunie și septembrie-decembrie) cu perioade de vacanță; dar funcțiile lor continuă să fie exercitate de către deputații permanenți (CE 72).

3. Cortes Generales este o instituție inviolabilă (CE 66.3).

4. Parlamentul este un organism public deliberativ, deoarece acționează prin discuții, vot și acorduri, și publice, cu exceptia sesiunilor plenare sunt declarate secrete, ceva excepțional și sunt destinate exclusiv reglementărilor parlamentare în anumite cazuri. Transparență și publicitate = Regula de aur a parlamentelor.

5. Generațiile Cortes dețin supremația politică, ceea ce nu înseamnă că puterile lor sunt nelimitate. Puterea sa legislativă este supusă controlului Curții Constituționale, ceva inerent unui stat de drept

BIBLIOGRAFIE