Analiza Juridico Penala a Pruncuciderii
Teza de licență
ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A PRUNCUCIDERII
PLAN
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CARACTERISTICA GENERALĂ A INFRACȚIUNII DE PRUNCUCIDERE_
1. Noțiunea pruncuciderii: teorii și concepte
2. Infracțiunea de pruncucidere: drept penal comparat
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE PRUNCUCIDERE: ANALIZA JURIDICO-PENALĂ
1. Componența infracțiunii de pruncucidere și conținutul ei
2. Trăsăturile obiective ale infracțiunii de pruncucidere
3. Trăsăturile subiective ale infracțiunii de pruncucidere
4. Delimitarea pruncuciderii de eutanasie
INCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În cele mai vechi timpuri legile de pretutindeni au ocrotit persoana umană, socotind că toți cei care atentau la viața, integritatea corporală, libertatea, demnitatea ori sănătatea omului trebuie sancționați proporțional cu faptele lor. Acest lucru s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de legi ce pedepseau în mod drastic atentatul la drepturile fundamentale ale ființei umane.
O dată mai mult, aceste drepturi fundamentale ale omului sunt stipulate în «Declarația universală a drepturilor omului», adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la data de 10 decembrie, 1948, unde se arăta, printre altele, că «toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi; orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei sale…».
Ținând cont de noile realități ale vieții universale și conștientizând faptul că recunoașterea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este benefică nu numai afirmării personalității individuale, ci și societății, umanității în ansamblul său, Constituția RM acordă o mare importanță ocrotirii acestor deziderate universale, statuând și garantând totodată dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică a persoanei.
Orice acțiune îndreptată împotriva acestor valori este sancționată de către legea penală, indiferent de modul în care aceasta se materializează.
Viața, drept fundamental, este ocrotită atât de legislațiile penale ale tuturor țărilor, cât și prin convenții internaționale. Infracțiunile contra vieții persoanei sânt multiple, iar una dintre acestea este pruncuciderea. Infracțiunea de pruncucidere reprezintă o varietate a infracțiunii de omor, săvârșită în condiții specifice care justifică incriminarea distinctă și atenuarea sancțiunii penale. Termenul de pruncucidere are o semnificație proprie mai restrânsă decât termenul de «infanticid». Infanticidul se referă, în general, la uciderea unui copil si este considerat în legislațiile penale moderne ca o formă calificată de omor. Pruncuciderea se referă nu la suprimarea vieții oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului sau nou-născut. Fapta denumită prin termenul «pruncucidere» este incriminată în legislațiile penale ca o variantă atenuantă a omuciderii și constituie fie o infracțiune de sine stătătoare, cu denumire proprie și cu conținut normativ specific propriu, fie o formă sau o circumstanță a infanticidului.
Această atenuare presupune existența anumitor stări psiho – fiziologice provocate de naștere care, fără a echivala cu o stare de inconștiență și deci fără a exclude capacitatea psihică a făptuitorului, sânt de natură să explice, într-o anumită măsură, uciderea copilului nou-născut, săvârșită de mama sa. Recunoscând existența unor asemenea stări, legiuitorul a sancționat mai ușor, în raport cu omorul, o astfel de faptă.
Normele ce prevăd răspunderea penală pentru infracțiunile contra vieții au fost modificate. În special, radical a fost revizuită norma juridico-penală care prevedea răspunderea pentru lipsirea de viață a nou-născutului. Mediatizarea ei intensă accentua tot mai mult faptul că norma privind pruncuciderea din legea penală anterioară (art. 92 din Codul penal din 1961) nu mai făcea față faptelor de acest gen, astăzi mult sofisticate, pe care urma să le sancționeze.
Actualitatea temei investigate este determinată de necesitatea de a readuce în atenția organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată o problemă deosebit de delicată, și anume: cum trebuie calificată cauzarea morții noului-născut – ca pruncucidere ori ca omor cu circumstanțe agravante sau atenuante?
Totodată, actualitatea temei investigate poate fi argumentată și prin faptul că este strâns legată cu problema mult discutată, dar deocamdată nestudiată în doctrina penală, privind determinarea momentului de început al vieții omenești.
Dificultatea rezolvării acesteia are explicație. Așadar, dacă în cazul omorului unei persoane mature constatarea faptului că până la acel moment ea era în viață nu prezintă dificultăți deosebite, atunci în cazul omorului unui copil nou-născut constatarea vieții lui trebuie dovedită. Însă, a demonstra, atât din punct de vedere medical, cât și din punct de vedere juridic, că la momentul săvârșirii infracțiunii copilul era viu e mult mai dificil. Menționăm în acest sens că legea penală ocrotește viața omului atât după naștere, cât și în procesul nașterii.
Pruncuciderea constituie o agresiune ce contrazice instinctul matern și se exercită asupra unei persoane lipsite de apărare. Pruncuciderea constituie uciderea nou-născutului de către mamă, ca formă aparte de infanticid sau de omor atenuant. Dacă în trecut motivația atenuării infracțiunii erau argumentele de ordin etico-social: lipsa mijloacelor de întreținere a mamei necăsătorite și a nou-născutului, rușinea și disprețul public la care este expusă mama și copilul nou-născut, ca și legislațiile care folosesc pentru caracterizarea pruncuciderii criteriul tulburării în care se afla mama, datorită nașterii, stării de slăbiciune sau disperare, etc. , atunci în condițiile noastre sociale observăm, deci, că ceea ce face scuzabil omorul pruncului de către mamă nu mai este, sentimentul dezonoarei, stările afective generate de conflicte sociale în centrul cărora stă mama victimei, ci o stare de tulburare generată numai și numai biopsihofiziologic de procesul nașterii propriu zise, care diminuează pericolul faptei.
Pentru a atinge un grad cât mai posibil înalt de studiere a temei investigate ne-am referit nu numai la actele normative din Republica Moldova, dar și la unele prevederi legislative referitoare la infracțiunea de pruncucidere din alte țări (Franța, România, Rusia).
Totodată, a fost utilizată practica judiciară privind pruncuciderea din Republica Moldova.
Scopul tezei constă în: cercetarea complexă a pruncuciderii sub aspect juridico-penal, prin prisma regulilor de încadrare juridică a infracțiunii de pruncucidere în baza semnelor obiective și subiective precum și elucidarea particularităților și temeiurilor răspunderii penale a subiectului special în cazul infracțiunii de pruncucidere.
În concordanță cu acest scop, au fost formulate și propuse spre realizare următoarele sarcini: analiza evoluției reglementării răspunderii penale pentru pruncucidere; dezvăluirea naturii juridice a pruncuciderii; definirea noțiunii de «infanticid» și «pruncucidere»; cercetarea problemei privind determinarea în doctrina penală a momentului de început al vieții omenești; analiza trăsăturilor specifice ale laturii obiective a pruncuciderii, și anume: stabilirea limitelor temporale ce încadrează săvârșirea pruncuciderii și a legăturii cauzale dintre fapta prejudiciabilă și rezultatul produs (survenirea morții copilului nou-născut); cercetarea problemelor de calificare în cazul participației la lipsirea de viață a copilului nou-născut; caracterizarea, sub aspect juridic, a tulburărilor pricinuite de naștere cu diminuarea discernământului, sub al căror imperiu se află mama la momentul săvârșirii pruncuciderii; delimitarea pruncuciderii de eutanasie, etc.
Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislației și a practicii judiciare existente în domeniul dat.
Ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică (analiza și sinteza), metoda istorică și sistematică, metoda juridică comparativă și metoda sociologică.
Structura lucrării a fost determinată de scopurile, sarcinile și obiectul cercetării și constă din introducere, două capitole, încheiere și referințe bibliografice.
CAPITOLUL I. CARACTERISTICA GENERALĂ
A INFRACȚIUNII DE PRUNCUCIDERE
1. Noțiunea pruncuciderii: scurt istoric, teorii și concepte
În antichitate pruncuciderea era pedepsită la fel de sever ca orice omor. Legile medievale nu făceau nici ele distincție între infanticid si orice altă omucidere, deși faptul că unele dintre aceste legi prevedeau o pedeapsă mai gravă (arderea pe rug) pentru pruncucidere, aceste pedepse se aplicau celor care suprimau viața unui copil (infanticizi) si nu mamei care, în anumite condiții disperate, comitea asemenea fapte.
Cesare Beccaria, combătând cu vehemență legiuirile feudale, a fost promotorul ideii că mama naturală trebuie pedepsită mai blând. El avea în vedere, în special, pe mama care, în urma unui viol sau a altei împrejurări deosebite, dădea naștere unui copil și care se vedea în situația de a alege între dezonoare sau uciderea copilului.
Mai târziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificată, pornindu-se de la ideea că mama naturală se găsea după naștere într-o situație deosebit de grea, datorită atmosferei generale de condamnare a femeii care a dat naștere unui copil în afara căsătoriei; opinia publică era intolerantă la asemenea acte. Pe de altă parte, situația mamei era agravată de lipsurile economice în care se zbătea, lipsită fiind de sprijinul tatălui copilului și de ajutorul colectivității.
Ținând seama de aceste circumstanțe, toate legislațiile moderne au prevăzut un regim juridic mai blând pentru fapta mamei naturale care își ucide copilul imediat după naștere.
Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului nu ca un bun individual, ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși. Aceasta îl îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și respecte reciproc viața și să se abțină de la orice fapte care ar duce atingerea acestor valori supreme sociale și, implicit, intereselor vitale ale comunității.
Infracțiunea de omor al pruncului de către mamă reprezintă o varietate a infracțiunii de omor, săvârșită în condiții specifice, care justifică incriminarea distinctă și atenuarea sancțiunii penale. În legislația penală din majoritatea statelor lumii omorul pruncului de către mamă, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după nașterea copilului, este evaluat în alt mod decât omorul unei persoane adulte. Motivele justificative, care au determinat-o pe mamă să comită omorul, precum și datele științei medicale cu privire la influența nașterilor asupra organismului femeii servesc în calitate de cauze principale ale atribuirii omorului pruncului de către mamă la componențele cu circumstanțe atenuate.
Introducerea în enunțul privind infracțiunea de pruncucidere a unui element de factură neuropsihică (tulburare pricinuită de naștere) constituie o particularitate nu lipsită de implicații. În principiu, o persoană, pentru a fi responsabilă de fapta săvârșită, trebuie să posede capacitatea de a hotărî asupra acțiunilor sale. Este teza clasică a liberului arbitru, care fundamentează răspunderea penală în general pe ideea libertății omului de a lua hotărâri.
Metodele vechi par să fie reconsiderate, nu atât pentru că ele s-au dovedit a fi inexacte, ci pentru că fluența cerințelor și tendințelor sociale impune o nouă optică asupra reprezentării configurației actului infracțional. Un asemenea act nu este numai expresia voinței libere, ci foarte adesea și rezultatul unui complex de factori emotivi care influențează într-o măsură mai mare sau mai mică acea voință.
Infracțiunea de pruncucidere reglementată ca atare constituie un tip aparte de omucidere, o variantă de specie, cu denumire proprie și cu existență independentă. Într-un anumit sens se poate vorbi de un omor atenuat sau de «o faptă de omor sancționată mai blând, în considerarea condițiilor speciale.
Termenul de țional. Un asemenea act nu este numai expresia voinței libere, ci foarte adesea și rezultatul unui complex de factori emotivi care influențează într-o măsură mai mare sau mai mică acea voință.
Infracțiunea de pruncucidere reglementată ca atare constituie un tip aparte de omucidere, o variantă de specie, cu denumire proprie și cu existență independentă. Într-un anumit sens se poate vorbi de un omor atenuat sau de «o faptă de omor sancționată mai blând, în considerarea condițiilor speciale.
Termenul de omor al pruncului de către mamă are o semnificație proprie mai restrânsă decât termenul de infanticid. Infanticidul se referă, în general, la uciderea unui copil, indiferent de timpul săvârșirii și aspectele motivaționale. Infanticidul este considerat în legislațiile penale moderne ca o formă agravată de omor. Omorul pruncului de către mamă se referă nu la suprimarea vieții oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului său nou-născut. Este de remarcat că acolo unde termenul «omorul pruncului de către mamă» nu-și găsește un corespondent direct, pentru determinarea acestei fapte se folosește, adeseori, termenul «infanticid».
Fapta denumită prin sintagma «omorul pruncului de către mamă» este incriminată în legislațiile penale ca o variantă atenuantă a omorului și constituie fie o infracțiune de sine stătătoare cu denumire proprie și cu conținut normativ specific propriu, fie o formă sau circumstanță atenuantă a infanticidului.
Pentru a încadra fapta ca pruncucidere, trebuie ca următoarele condiții să fie întrunite cumulativ:
să existe un raport de filiație între subiectul activ (mama) și cel pasiv al infracțiunii (nou-născutul). Calitatea de nou-născut se stabilește după criteriile medicale morfofiziologice specifice. Totodată, se cere ca nou-născutul să fi fost viu (criteriul medico-legal este plămânul respirat, stabilit ca diagnostic histopatologic), fără a fi necesar să fie și viabil;
fapta să fie săvârșită imediat după naștere. Acest criteriu este imprecis, greu de obiectivat dacă între momentul nașterii și faptă se scurg ore sau zile;
mama trebuie să se afle într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. Teoreticienii în drept susțin că s-au avut în vedere date din știința medicală, potrivit cărora există situații când din cauza nașterii și imediat după acesta, femeia respectivă se poate găsi în anumite stări deosebite ce îi pot provoca o tulburare fizică sau psihică de natură a o împinge la uciderea propriului copil.
Într-adevăr, există unele stări psiho – fiziologice provocate de naștere care se pot manifesta în anumite situații și care, fără a echivala cu o stare de inconștiență, deci fără a exclude capacitatea psihică a făptuitorului, argumentează, într-o oarecare măsură, uciderea nou-născutului de către cea care i-a dat viața.
Deși în cele mai multe cazuri se susține că inculpata a acționat sub imperiul acestor tulburări pricinuite de naștere, în multe situații de ucidere a copilului nou-născut aceste argumente nu își au o fundamentare întemeiată. Astfel, nu se poate explica pragmatic, în termeni exclusiv științifici, ce o determină pe proaspăta mamă ca la câteva zile de la nașterea copilului să-l ia, să meargă cu acesta într-un loc ferit unde, după ce-l ucide, îl ascunde gândindu-se că organele de cercetare nu o vor găsi vreodată, iar când totuși este identificată susține că a acționat sub imperiul tulburărilor pricinuite de procesul nașterii, neconștientizând gravitatea faptei. În această situație credem că în nici un caz nu se poate pune în discuție existența stărilor de tulburare psihică pricinuite de naștere, în mod normal acestea manifestându-se la un interval scurt, concomitent cu nașterea, când într-adevăr se pot aplica prevederile art. 147 din Codul penal, iar fapta se va încadra în pruncucidere, dar nu credem că același lucru se poate spune și despre uciderea nou-născutului la câteva zile de la naștere și încadrarea faptei în aceleași prevederi legale.
Statul și-a asumat în fața cetățenilor săi realizarea unei serii de măsuri (construirea de case de nașteri, creșe, cămine, alocații pentru copii, premii acordate mamelor cu mulți copii), urmărind să crească numărul noilor născuți. Cu regret, din cauza înrăutățirii progresive a situației economice, implementarea acestor măsuri este aproape imposibilă. Ca rezultat după incidența mortalității infantile Republica Moldova înregistrează actualmente o contraperformanță îngrijorătoare, ocupând locul 124 în lume.
Oglindind această stare de lucruri, legea noastră penală nu se mai referă la omorul copilului născut în afara căsătoriei, ci are în vedere orice copil nou-născut ucis de mamă datorită stării fiziologice și unor reacții psihice speciale, pricinuite de naștere. Accentul reglementării cade nu pe situația socială și morală a mamei, care din disperare ucide copilul, ci pe starea de tulburare fiziologică și psihică provocată de naștere, ceea ce este cu totul altceva.
Omorul pruncului de către mamă, ca și celelalte infracțiuni contra vieții, constă într-o faptă de pericol social deosebit de grav, prin care se cauzează moartea unei ființe umane, și anume a copilului nou-născut, din cauza unei situații de factură neuropsihică (tulburare pricinuită de naștere). În principiu, pentru a fi responsabilă de fapta săvârșită, persoana trebuie să posede capacitatea de a hotărî asupra faptelor sale; este teza clasică a liberului arbitru, care fundamentează răspunderea penală în general pe ideea libertății omului de lua hotărâri în cunoștință de cauză. În cazul săvârșirii omorului pruncului de către mamă, suprimarea copilului constituie o infracțiune gravă și mama va fi pedepsită, deoarece starea de tulburare, pricinuită de naștere, nu înlătură discernământul acesteia (capacitatea sa de a hotărî în cunoștință de cauză asupra actelor sale), ci numai îl diminuează.
Statul pretinde femeilor să-și respecte produsul concepțiunii, să dea naștere copiilor concepuți, indiferent din relațiile din acre au rezultat. Viața noului-născut este ocrotită de lege, nefiind admisă nici o nesocotință în această privință. Multe din femeile care au comis asemenea fapte au regretat amarnic nu atât faptul că au fost sancționate ori situația la care au ajuns din cauza unui moment necugetat, cât, mai ales, faptul că și-au încălcat cele mai sfinte îndatorii ale maternității, că au suprimat viața căruia i-au dat naștere și care era trup din trupul lor, sânge din sângele lor. Aceste remușcări cumplite le vor otrăvi viața multă vreme.
Dar dacă legea privește cu anumită îngăduință omorul comis de către mamă în aceste condiții, ea nu îngăduie să existe acest beneficiu și asupra altor persoane. Acela, care ar ajuta ori ar îndemna pe mamă să-și ucidă copilul nou-născut, va răspunde pentru instigare ori complicitate la omor săvârșit în circumstanțe agravante, adică la omor comis asupra unei persoane în neputință de a se apăra.
Referindu-ne la cauzele reale ale omorului pruncului de către mamă, s-ar putea răspunde că în acest caz dreptul a devansat întrucâtva o realitate socială care n-a evaluat în sensul și ritmul prognozat. Făcând această afirmație, avem în vedere acele cauze de ordin socio-moral, care continue să existe și să se manifeste, destul de puternic, chiar dacă nu întotdeauna la nivel macrosocial – în mod deosebit – microsocial (la diferite grupuri sau comunități sociale), și anume: persistența unei anumite mentalități de respingere, de oprobriul față de mamele care nasc un copil înafara căsătoriei. «Copilul din flori», concept pe care îl credem abandonat, continuă să rămână o tristă realitate. Tendința de respingere a mamei care naște un copil în condițiile arătate se manifestă îndeosebi la nivelul familiei de origine, grupului de prieteni, mediului cultural în care trăiește persoana respectivă. Un rol negativ în această situație îl exercită și calitatea relațiilor dintre concubini, cel mai des întemeiate pe sentimente fragile care nu rezistă acelor cerințe de responsabilitate morală și materială pe care le implică aducerea pe lume a unui copil.
Toate aceste elemente conduc la un fenomen de stigmatizare și marginalizare a mamei care naște un copil din afara căsătoriei, fenomen ce nu poate fi ignorat, mai ales din punctul de vedere pe care-l examinăm aici, al repercusiunilor asupra stării psihice a femeii însărcinate.
În urma celor menționate se impune o definire a noțiunii de omor a pruncului de către mamă: «Omorul pruncului de către mamă este privarea ilegală intenționată de viață a copilului nou-născut, săvârșită de către mamă în timpul nașterii sau imediat după nașterea lui».
În urma instigărilor făcute în penitenciarele republicii a fost consultată psihologia mamelor ucigașe de prunci. În același timp cu antecedente pe art. 145 Codul penal al RM și apoi după art. 147 Codul penal al RM. Toate sânt foarte diferite și sânt ucigașe crude de prunci, cele mai multe din ele nu trebuie să fie comparate cu simplele ucigașe, din acea cauză că la formarea motivelor acțiunilor ilegale de fapt persistă un complex întreg de atenuante.
Analizând definiția dată de legiuitor observăm că textul se referă la două noțiuni: «nou-născut» și «imediat după naștere». Amândouă sânt deosebit de importante, prima pentru că, în raport cu ea, se obține diferența între avort și pruncucidere, cealaltă pentru că determină durata de timp până la care nou-născutul păstrează calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de pruncucidere.
Orice acțiune violentă săvârșită de mamă asupra copilului înainte de nașterea lui, chiar dacă acel copil se naște viu, constituie avort, în timp ce orice acțiune violetă săvârșită de mamă asupra copilului imediat după naștere, de natură să-i cauzeze moartea, constituie pruncucidere sau, după caz, omor calificat. Se înțelege de asemenea că cerința ca actul de ucidere să aibă loc «imediat după naștere» are sens numai prin referire la un copil viu, aflat în perioada de debut a vieții lui, relativ scurtă și care trebuie determinată.
Metodele de cauzare a morți copilului nou-născut, în cazul unei fapte active, sânt, de cele mai multe ori, următoarele: obturarea (astuparea) orificiului nazal și bucal cu mâna, materiale moi sau hârtia umedă; comprimarea gâtului cu mâinile, strangularea cu lațul sau, în cazuri mai rare, cu cordonul ombilical; compresiunea taraco-abdominală (înfășarea strânsă); înecarea.
Este posibil, firește, ca violențele să aibă caracter accidental, cum ar fi: intervențiile chirurgicale necesare; asfixiere involuntară a copilului; violențe pentru degajarea capului copilului; expulsii precipitate urmate de izbirea copilului de un plan dur, dar acestea sânt cazurile particulare, care urmează să fie identificate și puse în legătură cu elementul intențional. În principiu însă momentul când se consideră că o ființă umană a primit calitatea de «nou-născut» este momentul declanșării procesului nașterii, în condiții de normalitate asupra unui făt viu. Timpul cât ar fi trăit victima dacă nu ar fi fost ucisă, adică viabilitate, nu este determinat în materie de pruncucidere.
Durata maximă a stării de nou-născut este – pentru cazurile de naștere normală – de 10-14 zile. În țara noastră știința medico-legală consideră drept nou-născut copilul care a trăit după naștere cel mult 24 ore. Există deci o modalitate medicală de determinare a perioadei în care suntem îndreptățiți să afirmăm că nou-născutul păstrează caracteristicile fiziologice corespunzătoare stării sale. Dar condiția imediat după naștere cerută de art. 147 CP se referă la perioada de timp după naștere în care mama se află sub puternica influență a actului nașterii și când ea acționează împotriva vieții copilului. Această perioadă este mai scurtă și ea este determinată de la caz la caz. Într-o speță se arată că inculpata a declarat că, după naștere a înfășurat copilul într-un prosop și apoi, după ce a trecut oarecare timp – deci nu imediat după ce a născut – la sugrumat.
Dată fiind fragilitatea copilului nou-născut și dependența lui aproape totală de persoana care la născut, mijloacele de violență ce se pot folosi împotriva lui pentru a realiza uciderea sânt de minimă intensitate; ele constau în general în compresia corpului, asfixiere, înecul, abandonare în frig etc. Dar, în toate cazurile, trebuie să ținem seama și de faptul că nou-născutul, spre diferență de adult, este mult mai predispus la accidente, îmbolnăviri sau alte cazuri de pierdere a vieții. Unele organe, cum sânt plămânii și stomacul, n-au funcționat în viața uterină și ca urmare este necesară o adaptare rapidă a acestora la mediu neonatal. Celelalte funcții sânt reduse sau insuficiente și necesită îngrijire aparte pentru ca ele să se adapteze treptat și eficient la viața independentă. Accidentele constituie și ele o categorie importantă între modalitățile în care noii-născuți își pierd viața. Unele accidente se produc în timpul procesului nașterii, altele după naștere.
În timpul travaliului poate interveni compresiunea capului în filierea pelvigenitală, în deosebi când extracția se face cu forceps; există și leziuni traumatice de auto-asistență, sub formă de leziuni localizate la cap, față sau gât, echimoze, hematoame, rupturi ale pereților cavității bucale, fracturi ale mandibulei rezultate din introducerea degetelor mamei în cavitatea bucală a fătului. Expulsiile precipitate constituie de asemene cauze de deces de ordin traumatic.
După naștere, semnificative pentru stări accidentale sânt cazurile de arsuri, electrocutări, intoxicații și căderea copilului din mâinile mamei sau altei persoane. În acest din urmă caz, medicul legist trebuie să efectueze un examen foarte atent pentru a stabili, în raport de locul și forma leziunilor sau altor elemente, dacă ele provin din lovirea copilului de un corp dur sau din căderea acestuia de la o înălțime pe un plan dur. Asfixiile se prezintă sub aspecte variate. Pentru a se face diferența între cele survenite întâmplător și cele active provenite de la mamă, medicul legist trebuie să avizeze asupra unor date nu lipsite de dificultate, dacă este vorba de violențe săvârșite cu mâna, perna sau alt corp, ori din contra, de asfixii patologice, neviolente, cum ar fi anoxia.
2. Infracțiunea de pruncucidere: drept penal comparat
În majoritatea legislațiilor contemporane infracțiunea de pruncucidere constituie o variantă atenuantă a omuciderii.
Codul penal italian, spre exemplu incriminează în art. 578 fapta mamei «care provoacă moartea propriului copil nou-născut imediat după naștere sau al fătului în timpul nașterii, atunci când aceasta se află într-o stare de abandon material și moral în timpul sau imediat după naștere». Interpretând această dispoziție legală vedem că legiuitorul italian a avut în vedere, la incriminarea faptei, două variante normative ale acestei infracțiuni, după cum mama își ucide copilul în timpul nașterii sau imediat după naștere. Prima variantă normativă – feticidul- presupune că sarcina a fost dedusă până la capăt, moartea ca atare fiind provocată «în timpul nașterii», adică din momentul în care are loc desprinderea fătului din uterul matern, până în momentul când își începe existența autonomă. A doua variantă normativă -infanticdul- presupune că noul născut este expulzat și își începe existența autonomă, iar mama îl ucide în perioada imediată după naștere. Se cere condiția că noul nou-născut să fie viu la naștere dar nu este necesar ca el să fie și viabil.
Sfera motivelor care o determină pe mama copilului să comită uciderea și care justifică un tratament sancționat atenuant, include atât considerente de ordin moral, psihologic, cât și considerente de ordin material, social. Jurisprudența italiană, în soluțiile pronunțate în materie, se referă la stările de tulburare, de singurătate, marginalizare, la situația economico socială și lipsa de efectivitate resimțită de către mama în momentul nașterii sau în timpul nașterii.
Codul penal rus adoptat în 1996 incriminează de asemenea pruncuciderea ca un omor de sine stătător și atenuant, datorită faptului că sarcina (cea nedorită), ca și nașterea pot acționa nefavorabil asupra psihicului mamei. În art. 106 al acestui cod, pruncuciderea este definită ca «uciderea de către mamă a copilului nou născut, în timpul sau imediat după naștere, în condiții de traumă psihică sau în stare de tubare psihică care nu exclude responsabilitatea». În doctrina și jurisprudența rusă s-a subliniat că deseori la femeile însărcinate se constată stări ipohondrice, de impulsivitate sau de tulburare. Nașterea în sine reprezintă un eveniment deosebit, o adevărată revoluție pentru organismul feminin, antrenând după sine multiple transformări fizice și psihice. La aceasta deseori, se adaugă și alte circumstanțe personale, precum rușinea față de cei din jur când copilul s-a născut din afara căsătoriei, greutățile materiale legate de creșterea copilului și altele. Aceste numeroasele circumstanțe, deși nu pot exclude vinovăția mamei și răspunderea sa penală, imprimă un pericol social mai redus faptei, lucru de care legiuitorul trebuie să țină seama.
Din interpretarea art. 106 Codul penal al Federației Ruse rezultă că acest articol prevede trei forme de pruncucidere și anume: omorul pruncului în timpul nașterii sau imediat după naștere; omorul pruncului de către mamă în condițiile unei situații psihotraumatice; omorul pruncului de către mamă aflată în stare de dereglare psihică care nu exclude responsabilitatea.
O reglementare asemănătore o găsim în codul penal elvețian, adoptat în 1936, cu modificările ce iau fost aduse în aprilie 1996, care, în art. 116 încriminează fapta mamei «care își ucide copilul în timpul nașterii sau cât timp ea se găsește sub influența stării puerpurale, sub denumirea de infanticid».
Un interes deosebit îl trezește art. 137 Codul penal bulgar, care prevede în calitate de circumstanță atenuantă cu pruncuciderea propriu zisă omorul unui nou-născut cu aspect neobișnuit monstruos. În această speță regimul atenuant își găsește justificările nu datorită particularităților de constituție ale copilului nou-născut, ci datorită suprapunerii peste starea și așa destul de gravă dar inerentă oricărei nașteri, a unei suferințe deosebite cauzate de vederea copilului nou-născut, care în loc să fie sănătos, așa cum îl așteptă să fie orice mamă, a apărut pe lume având malformații congenitale.
O reglementare specifică o găsim în Codul penal finlandez. Astfel, potrivit paragrafului 1 capitolul XXII al acestui cod, subiect al pruncuciderii poate fi doar femeia care a rămas însărcinată în urma raportului secund extraconjugal, inclusiv femeia căsătorită, cu excepția celeia care, până la săvârșirea faptei a încheiat căsătoria cu concubinul său.
Codul penal german de asemenea, incriminează pruncuciderea numai în cazul uciderii copilului nou-născut din afara căsătoriei.
Codul penal român consacră pruncuciderea în art. 177 sub următoarea formă: «uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, de către mamă aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere». În doctrina penală română unii autori vin cu propunerea incriminării pruncuciderii doar în cazul uciderii copilului în afara căsătoriei.
Din această prezentare a soluțiilor consacrate de legislațiile penale europene, rezultă că pruncuciderea este considerată în general, o variantă atenuantă a infracțiunii de omor. Considerentele pe care se bazează incriminarea sunt fie de ordin social, fie de natură psihologică sau mixtă.
Un concept mixt privind sancționarea mai blândă a pruncuciderii întâlnim, spre exemplu, în Codul penal italian care ține seama atât de condiția socială precară a femeii însărcinate cât și de starea psihică deosebită a acesteia în timpul și imediat după naștere, stare care este determinată sau influențată de naștere. Acest concept mixt este elaborat de către Codul penal al Federației Ruse.
Legislația română, privitoare la pruncucidere elaborează un concept unilateral de natură psihologică, atestând existența infracțiunii de pruncucidere doar atunci, când omorul este săvârșit de către mamă aflat într-o stare de tulburare psihică pricinuită de procesul nașterii. În ipoteza săvârșirii omorului pruncului de către mamă din considerente sociale, materiale sau morale, fapta urmează a fi calificată ca omor calificat.
Interpretând art. 147 al CP al RM vedem că legiuitorul nostru incriminează pruncuciderea prin prisma conceptului unilateral. Dispoziției art. 147 nu i se poate da o interpretare extensivă asimilând în acest sens conceptul mixt, care ar presupune existența unor motive de omor posterioare nașterii (cum ar fi, dorința de a fi liberă, imposibilitatea de întreținere a copilului, dezaprobarea publică etc.). Însă aceste împrejurări psihotraumatice, pot fi luate în considerație doar în ipoteza, în care ele declanșează mamei o stare deosebită în timpul sau imediat după naștere. Această soluție reiese din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a RM cu privire la practica judiciară în cauzele despre omorurile premeditate, unde în p. 24 se stipulează «omorul premeditat al pruncului de către mamă în timpul când a dispărut starea ei deosebită legată de naștere nu poate fi calificat în baza art. 92 Cod penal» (art. 147). În eventualitatea unor modificări legislative ar fi bine venit să se includă în dispoziția art. 147 omorul săvârșit în urma unor stări psihotraumatice posterioare nașterii, după cum a procedat spre exemplu, legiuitorul Federației Ruse.
După cum am arătat mai sus, în majoritatea legislațiilor penale, pruncuciderea poate fi săvârșită «în timpul nașterii» sau «imediat după naștere». Această soluție este, în opinia noastră, pe deplin justificată, întrucât procesul nașterii nu cuprinde numai evenimentul final, el debutează prin contracții uterine specifice, însoțite de dureri, apoi de desprinderea treptată a copilului de organismul matern și, în final, expulzarea acestuia. Dacă tulburările pricinuite de naștere pot influența mama să-și ucidă copilul imediat după naștere și fapta ei să constituie în acest caz pruncucidere, ar trebui să existe pruncucidere dacă, cub imperiul acelorași tulburări mama își ucide copilul în timpul nașterii.
Mai mult decât atât considerăm că intensitatea tulburărilor, pe fond patologic este principial mai mare în timpul nașterii decât după terminarea ei. Excepție o face, spre exemplu, Codul penal român care prevede că pruncuciderea poate fi săvârșită numai imediat după naștere. Este o poziție discutabilă deoarece tulburarea psihică poate apărea frecvent și în timpul nașterii.
În final putem concluziona, că pruncuciderea în majoritatea legislațiilor penale își găsește reglementare specifică cu regim atenuant ce decurge din natura acestei infracțiuni.
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE PRUNCUCIDERE: ANALIZA JURIDICO-PENALĂ
1. Componența infracțiunii de pruncucidere și conținutul ei
Teoria infracțiunii și a componenței ei este una dintre probleme centrale ale dreptului penal. Infracțiunea ca act de comportare socialmente periculoasă constituie un fenomen social și juridic complex. Ea reprezintă un atentat la relațiile sociale stabilite, încălcând ordinea de drept în societate.
Pentru a trage o persoană la răspundere penală, organele de cercetare penală și cele judiciare trebuie să indice precis ce infracțiune a fost săvârșită și de care normă a legii penale ea este prevăzută. Această sarcină este bazată pe concepția privind componența de infracțiune. În art. 14 C.P. al RM este dată definiția generală (abstractă) a noțiunii de infracțiune, iar categoriile ei concrete (contrabanda, tâlhăria, omorul ș.a.) sânt elucidate în normele Părții Speciale a C.P. ca componențe de infracțiune aparte. Din aceasta reiese că răspunderea penală întotdeauna este concretă și începe cu componența infracțiunii. În teoria dreptului penal se acordă o atenție deosebită studierii noțiunii „componență a infracțiunii”, conținutului, structurii și importanței ei.
În art. 51 C.P. al RM se stipulează că: „Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită, iar componența infracțiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale”.
Așadar, unicul temei juridic pentru răspunderea penală îl constituie componența de infracțiune.
Spre deosebire de legea penală precedentă, legea penală în vigoare formulează noțiunea de componență a infracțiunii (art. 51 C.P. al RM). În ea se indică: „Se consideră componență a infracțiunii totalitatea semnelor obiective și subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracțiune concretă. Componența infracțiunii reprezintă temeiul juridic pentru calificarea infracțiunii potrivit unui articol concret din prezentul cod”.
Definiția infracțiunii a fost dată și de doctrina juridică. Spre exemplu: „Componența de infracțiune este un sistem de elemente și semne (trăsături) obiective și subiective; stabilite de legea penală, ce califică o faptă socialmente periculoasă drept infracțiune”.
Sau: „Componența de infracțiune este modelul legislativ, fără de care o faptă concretă nu poate fi recunoscută ca infracțiune”. În definiția dată autorii interpretează componența ca fiind un „model legislativ”, o „abstracție științifică”, adică identifică dispoziția normei juridico-penale cu componența de infracțiune.
Conduita infracțională a omului se manifestă sub diferite forme și are o serie de particularități specifice. Ea poate fi o faptă activă (sau pasivă), săvârșită cu scop cupidant, noaptea, ziua, etc.
Infracțiunea, deci, are o serie de trăsături (particularități) individuale, ce decurg din esența interesului sau bunului căruia i se aduce o daună (o pagubă). Pentru a face o concluzie juridică corectă privind aprecierea faptei săvârșite are o importanță mare caracterul faptei date și consecințele social periculoase, persoana (subiectul infracțiunii) și atitudinea psihică a acesteia față de fapta săvârșită, precum și de rezultatul produs.
În fapta social periculoasă, ca și în alt comportament al omului iese la iveală atât exteriorul, accesibilul – conținutul obiectiv, cât și conținutul subiectiv, adică esența interioară.
În dispozițiile articolelor Părții speciale a C.P. sânt descrise semnele specifice imanente unei componențe concrete de infracțiune care o delimitează de altele, precum și de alte încălcări de lege.
Deci, descrierea tuturor semnelor necesare este fixarea legislativă a gradului și caracterului pericolului social al atentatului criminal și dovadă a ilegalității acestuia.
Așadar, componența de infracțiune este:
unicul temei juridic al răspunderii penale;
totalitatea elementelor juridice (stabilite de legea penală), precum și a semnelor reale ce caracterizează fapta săvârșită ca infracțiune;
instrumentul juridico-penal de delimitare a infracțiunilor între ele, precum și delimitare a acțiunilor infracționale de cele neinfracționale;
noțiunea, cu ajutorul căreia sânt stabilite limitele pedepsei penale.
Trebuie de menționat, că majoritatea codurilor penale nu folosesc categoria de „componență de infracțiune”, iar la calificarea faptelor folosesc elementele infracțiunii. De exemplu, doctrina dreptului penal francez (în Codul Penal noțiunea de infracțiune lipsește) reiese des din așa elemente ale faptei infracționale ca elementele materiale (acțiunea sau inacțiunea), psihologice (vinovăția) și legislative (pedeapsa conform legii penale).
Fiecare componență a infracțiunii constituie un ansamblu de semne caracteristice numai unei anumite infracțiuni. Toate componențele de infracțiuni se deosebesc una de alta fie chiar printr-un singur semn. De exemplu, noțiunea de însușire „pe ascuns” a avutului proprietarului în componența furtului delimitează această infracțiune de jaf, care se caracterizează prin însușirea în mod deschis a avutului proprietarului și de escrocherie – infracțiune săvârșită prin înșelăciune sau abuz de încredere. Toate celelalte semne distinctive ale acestor componențe de infracțiuni sânt absolut identice, dar ele de acum deosebesc furtul, jaful și escrocheria de alte categorii de infracțiuni.
Astfel, componența de infracțiune servește drept element de legătură între fapta prejudiciabilă și legea penală. Aceasta este o caracteristică legislativă a faptei infracționale în legea penală care oferă posibilitatea de a stabili dacă fapta săvârșită reprezintă sau nu o infracțiune.
Componența de infracțiune este nu numai o totalitate ci și un sistem strict structurat de semne obiective și subiective ale infracțiunii, ele fiind necesare și suficiente pentru a califica fapta săvârșită drept infracțiune. Aceste semne sânt indispensabile, deoarece lipsa a cel puțin unuia dintre aceste semne face imposibilă tragerea persoanei la răspundere penală pentru infracțiunea de acest gen. Aceste semne sânt considerate suficiente pentru a trage persoana la răspundere penală, deoarece nu mai e nevoie de a stabili și careva semne suplimentare.
Componența de infracțiune exercită în dreptul penal anumite funcții, și anume: funcția de fundamentare; procesuală; de delimitare; de garantare.
Pentru a determina că s-a săvârșit infracțiunea de pruncucidere de persoana dată în situația concretă, adică a califica infracțiunea, se poate efectua doar prin intermediul unui așa instrument cum este componența de infracțiune. Conținutul infracțiunii este totalitatea caracteristicilor specifice, tipice și esențiale ale acestor patru elemente ale sale, prevăzute în ipoteza normei de incriminare, datorită cărora o infracțiune se distinge de toate celelalte infracțiuni fie din grupe diferite, fie din aceiași grupă. Componența de infracțiune este unicul temei juridic pentru a trage persoana ce a săvârșit infracțiunea la răspundere penală. Prin descrierea și interzicerea sub sancțiune penală a unor fapte, legiuitorul creează noțiunile diferitor infracțiuni. În acest scop, el prevede în fiecare normă incriminatoare toate condițiile pe care le consideră necesare și suficiente pentru ca o faptă anumită să constituie infracțiune. Totalitatea acestor condiții formează conținutul acelei infracțiuni.
Desigur, conținutul infracțiunii, așa cum sete stabilit în norma incriminatoare, nu este decât tiparul sau modelul abstract al infracțiunii, este necesar săvârșirea unei fapte care să se încadreze în acest tipar, adică să corespundă modelului legal, să îndeplinească toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii respective. Astfel spus, pentru a califica o faptă ca infracțiune trebuie de demonstrat că ea prezintă conținutul unei anumite infracțiuni.
După părerea lui A. Gherțenzon «toate semnele componenței de infracțiune se conțin în dispoziția normei». Trebuie de remarcat că dispoziția normei este un element de structură a normei, în care se descrie conținutul acțiunii (inacțiunii) subiectului infracțiunii. Dispoziția indică forma comportamentului, ce dă naștere la anumite consecințe juridice. Astfel în articolul 147 CP al RM Pruncuciderea este definită ca omorul copilului nou-născut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere.
Teoria dreptului penal cunoaște mai multe tipuri de clasificări a componențelor de infracțiune.
După structura sa componențele de infracțiune se împart în simple și complexe. Sânt conținuturi simple acelea care cuprind condiții necesare pentru existența infracțiunii într-o singură variantă sau modalitate normativă, cum este și infracțiunea de pruncucidere. Conținuturile complexe sânt acelea când infracțiunea este reglementată în două sau mai multe variante (art. 188 CP al RM. «Tâlhăria») sau aceiași infracțiune apare conturată sub mai multe modalități. În ipoteza unui conținut complex alcătuit din variante independente ale aceleiași infracțiuni, deși conținuturile acestora sânt alternative, infracțiunea putându-se realiza în oricare din alternativele sale, pluralitatea de variante odată realizată nu reprezintă și o pluralitate de infracțiuni, deci se va califica ca o singură infracțiune indiferent de modalitatea efectuării acesteia.
După gradul prejudiciabil se disting: conținut de bază (tipic) și conținut agravant și atenuant. Infracțiunii de pruncucidere îi este specifică în special doar varianta tip, pentru că legiuitorul la incriminarea acesteia nu a prevăzut în articolul 147 nici o circumstanță agravantă. Calificând această infracțiune este necesar să găsim un număr minim de caracteristici ale elementelor infracțiunii, care sânt necesare pentru existența ei.
Conținutul agravant pe care poate să-l cuprindă infracțiunea de pruncucidere trebuie să întrunească pe lângă caracteristicile conținutului infracțiunii de bază și alte caracteristici fie obiective, fie subiective, ori și unele și altele, denumite și circumstanțe de agravare deoarece fac ca infracțiunea să capete acest caracter.
Aceste elemente agravante se întâlnesc în dispoziția articolului 78 CP al RM. Conținutul atenuant are unele caracteristici de ordin obiectiv sau subiectiv datorită cărora infracțiunea prezintă un pericol mai redus în raport cu conținutul ei de bază. Întrucât componența de infracțiune are o anumită structură, ea trebuie să aibă o oarecare construcție concretă. Prin structura conținutului infracțiunii se înțelege modul în care se organizează și se configurează ca părți ale aceluiași ansamblu diferite elemente componente de conținutului infracțiunii.
Cunoașterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor componente ale conținutului, cât și pentru cunoașterea diferitor condiții sau elemente pentru existența infracțiunii, a relațiilor reciproce, precum și a naturii și poziției acestora în raport cu actul de conduită interzis. Aceasta înțelegere permite a se cunoaște care din elementele și condițiile prevăzute de norma penală incriminatore sânt determinate pentru existență infracțiunii și deci esențiale și care accidentale sau circumstanțiale.
Structura componenței oferă răspuns la întrebarea când infracțiunea de pruncucidere se consideră terminată, ceia ce are o importanță deosebită pentru calificarea ei.
În componență de infracțiune se cuprinde o totalitate de semne juridice ce caracterizează fapta concretă ca infracțiune Prin semn se înțelege însușirea, proprietatea, trăsătura, particularitatea fenomenului sau faptului, după care se poate să-l cunoaștem, comparăm, identificăm. În componența infracțiunii se conțin așa semne care sânt esențiale, distinctive, necesare și suficiente pentru calificarea infracțiunilor. După opinia academicianului Kudreavțev, semnele componente de infracțiune, cu ajutorul cărora fapta se califică ca infracțiune, trebuie să corespundă următoarelor cerințe:
împreună cu alte semne să-i determine caracterul prejudiciabil, vinovăția și ilegalitatea faptei;
să deosebească o infracțiune de alte infracțiuni și contravenții;
să fie direct indicate în lege sau să reiasă din ea la interpretare;
să nu derive din alte semne;
să fie proprii tuturor infracțiunilor ce fac parte dintr-o anumită categorie;
La infracțiunea de pruncucidere aceste semne sânt asemănătoare cu alte tipuri de omor având doar o mică diferențiere. Calificarea corectă a componențelor înrudite e bazată pe stricta determinare a semnelor distinctive, care există ori lipsesc în componența dată de infracțiune.
Deseori componențele înrudite se raportează ca parte și întreg. În acest caz fapta se va califica după norma specială ce conține semnele faptei comise. La calificarea componențelor înrudite pe lângă evidențierea semnelor distinctive este important de a stabili de asemenea și elementele comune.
Stabilirea corectă și în deplinătate a circumstanțelor obiective ale infracțiunii săvârșite este condiția necesară pentru calificarea justă a faptei. Fiecare infracțiune în parte este însoțită de multiple și diferite circumstanțe, factori. Însă pentru calificarea corectă a faptei au însemnătate numai acele circumstanțe obiective, care sânt totodată și elemente ale componenței de infracțiune.
Deci, în primul rând trebuie stabilit obiectul infracțiunii, prin ce se manifestă latura obiectivă, cum se caracterizează latura subiectivă a componenței de infracțiune și care este subiectul infracțiunii săvârșite. Toate acestea se stabilesc în baza prevederilor cuprinse în capitolele VI, VII, VIII și IX din Partea Generală a Codului penal al Republicii Moldova.
2. Trăsăturile obiective ale infracțiunii de pruncucidere
După cum s-a mai menționat, componența de infracțiune este un sistem de elemente esențiale, obiective și subiective, ale faptei, prevăzute de legea penală. Elementele componenței de infracțiune reprezintă părți componente ale unui sistem integral de infracțiuni.
În fapta infracțională se deosebesc patru elemente componente: obiectul și latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă. Unii autori numesc aceste elemente, laturi ale componenței de infracțiune.
Semnele componenței de infracțiune sânt trăsături concrete, însușiri, calități inerente fiecărui element al componenței de infracțiune, caracteristica lor. Prin urmare, celor patru elemente (laturi) ale infracțiunii le corespund, respectiv, patru grupuri de semne ale componenței de infracțiune ce caracterizează aceste elemente: grupul de semne ce caracterizează obiectul infracțiunii; grupul de semne ce caracterizează subiectul infracțiunii; grupul de semne referitor la latura obiectivă a componenței de infracțiune; grupul de semne referitor la latura subiectivă a componenței de infracțiune.
Din cele expuse reiese că noțiunile „element” și „semn” nu sânt identice și de aceea ele nu pot fi confundate.
E general acceptat că, după conținutul lor elementele și semnele componenței de infracțiune să fie subîmpărțite în obiective și subiective. La elementele și semnele obiective se referă obiectul și latura obiectivă, ele formând semnele ei exterioare, iar la cele subiective se referă subiectul și latura subiectivă a componenței de infracțiune – semnele ei interioare. Orice componență a infracțiunii include numaidecât semne referitoare la toate cele patru elemente ale componenței.
Obiectul componenței de infracțiune îl constituie relațiile sociale ocrotite de legislația penală împotriva atentatelor criminale. Lista celor mai importante obiecte ale atentatelor criminale este indicată în art. 2 C.P al RM. Acestea sânt relațiile (valorile), cărora la săvârșirea infracțiunii li se pricinuiește o daună reală sau acele care sânt puse în pericol de a li se pricinui o asemenea daună. Obiectul componenței de infracțiune și semnele lui sânt obligatorii pentru orice componență de infracțiune.
Latura obiectivă a componenței de infracțiune este actul exterior al atentatului socialmente periculos la obiectul ocrotit de legea penală. Latura obiectivă conține cel mai mare număr de semne, conform cărora se face descrierea componențelor de infracțiune și deosebirea lor una de alta. Acestea sânt: acțiunea sau inacțiunea, denumite în mod general faptă; consecințele infracționale – schimbările negative ce au loc în obiectul infracțiunii sau crearea pericolului de a li se pricinui daune; raportul cauzal dintre fapta și urmări, precum și locul, timpul, împrejurările, metodele, instrumentele săvârșirii infracțiunii.
Subiectul componenței de infracțiune îl constituie persoana fizică responsabilă care a atins vârsta răspunderii penale determinată de lege. Posibilitatea de a purta răspundere penală este circumstanțiată de anumite condiții: vârsta – sânt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârșirii infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave au atins vârsta de 14 ani, iar care au săvârșit infracțiuni ușoare și mai puțin grave – vârsta de 16 ani, precum și persoanele juridice (art. 21 C.P. al RM); responsabilitatea, adică capacitatea persoanei de a-și da seama de acțiunile sale și a le dirija (art. 21, 22, 23 C.P. al RM). Semnele ce caracterizează subiectul componenței de infracțiune – vârsta și responsabilitatea – sânt indicate în normele Părții Generale a Codului penal (art. 21, 22, 23 C.P. al RM), iar cele specifice, care caracterizează subiectele unor infracțiuni aparte, sânt descrise de legislator în normele Părții Speciale. Subiectul special are particularitățile sale, de exemplu: o persoană oficială care comite o infracțiune administrativă sau un militar care săvârșește o infracțiune militară.
Latura subiectivă a componenței de infracțiune o constituie atitudinea psihică a persoanei, sub formă de intenție sau imprudență, față de fapta săvârșită și urmările ce au survenit (art. 17, 18, 19, 20 C.P. al RM).
Vinovăția sub formă de intenție sau din imprudență, precum și motivul de care se conduce vinovatul, scopul pe care urmează să și-l atingă prin săvârșirea infracțiunii constituie latura subiectivă a componenței de infracțiune.
Caracterizând structura componenței de infracțiune, trebuie să ținem seama de legătura indisolubilă dintre toate elementele ei constitutive.
Teoria dreptului penal distinge două grupuri de semne ale componenței de infracțiune: necesare (obligatorii) și speciale (secundare).
Semnele necesare (obligatorii) sânt acelea care se referă la toate componenței de infracțiune, fără nici o excepție: obiectul, fapta (acțiunea sau inacțiunea), consecințele infracționale, raportul cauzal dintre fapta săvârșită și dauna survenită, vârsta, responsabilitatea, forma vinovăției (intenția sau imprudența). Lipsa măcar a unuia din semnele necesare exclude componența de infracțiune.
Semnele speciale (secundare) sânt acelea pe care legislatorul le indică suplimentar la descrierea unor componențe de infracțiuni aparte. La ele se referă: locul, timpul, modalitatea, împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, din care motiv și cu care scop, precum și semnele subiectului special. Toate aceste semne sânt caracteristice oricărei infracțiuni, însă ele, de regulă, nu influențează într-un mod deosebit asupra caracterului și gradului prejudiciabil al faptei săvârșite. Într-un șir de cazuri aceste semne sânt indicate direct în lege și atunci ele devin semne obligatorii ale componenței de infracțiune, fără de care această componență e de neconceput.
Infractorul, prin fapta sa social-periculoasă, aduce întotdeauna anumite pagube societății (relațiilor sociale). Toate relațiile pe care le apără legea penală și care sânt încălcate de infractori, în teoria și practica dreptului penal constituie obiectul infracțiunii.
Fiecare infracțiune săvârșită este de fapt un atentat la o anumită valoare socială apărată de legea penală. Infracțiunea îi pricinuiește valorii date o daună. În societate nu există infracțiuni fără obiect de atentare. Anume de aceea obiectul infracțiunii formează un element absolut necesar al componenței fiecărei infracțiuni prevăzute de legea penală.
Conceperea corectă a obiectului infracțiunii are o importanță teoretică și practică deosebit de mare. Numai determinând just obiectul infracțiunii, putem da o apreciere juridică faptei criminale, o putem califica just și a-i aplica o pedeapsă penală adecvată.
Obiect al infracțiunii sânt valorile sociale ocrotite de legea penală care sânt atacate de făptuitor și cărora li se cauzează sau li se poate cauza un pericol prin acțiunile infracționale ale acestuia. În alin. 1 art. 2 C.P. al RM sânt enumerate obiectele principale ocrotite de legea penală: „persoana, drepturile și libertățile sale, proprietatea, mediul înconjurător, ordinea constituțională, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea și securitatea omului, precum și întreaga ordine de drept”.
Obiectul componenței de infracțiune are o importanță decisivă la formularea componenței concrete de infracțiune, pentru dezvăluirea conținutului ei social-politic, precum și pentru sistematizarea infracțiunilor în Partea Specială a Codului penal. Cunoscând obiectul atentării infracționale, putem stabili anume ce fel de infracțiune a fost săvârșită: trădarea de Patrie sau divulgarea informației ce constituie secret de stat, vătămarea intenționată medie sau gravă a integrității corporale, furt sau distrugerea avutului proprietarului, șantaj sau contrabandă etc.
Conținutul valorilor, ocrotite de legea penală împotriva atentatelor criminale dezvăluie esența și caracterul dreptului penal al statului și interesele cetățenilor.
Cum deja am menționat, obiectul componenței de infracțiune este constituit din valorile sociale ocrotite de legea penală împotriva atentatelor infracționale. În același timp, elucidarea conținutului obiectului infracțiunii este strâns legată de noțiunea materială a infracțiunii ca faptă prejudiciabilă săvârșită cu vinovăție, care atentează la viața, sănătatea și interesele persoanei etc.
Obiect al infracțiunii pot fi atât valorile sociale privind baza economică a statului, cât și cele ce vizează suprastructura lui: patrimoniul, interesele sistemului economic și politic al RM, funcționarea normală a administrației de stat ș.a.
Așadar, obiect al componenței de infracțiune poate fi numai acel cerc de valori sociale, asupra cărora este îndreptat actul de conduită și care sânt prejudiciate sau pot fi puse în pericolul prejudicierii prin săvârșirea faptei infracționale.
Academicianul rus V. Kudreavțev are părerea că obiectul infracțiunii cuprinde:
relațiile sociale reale între oameni;
forma lor juridică, care reglementează conduita subiecților și asigură apărarea lor;
premizele, condițiile, formale materiale ale existenței relațiilor sociale.
În dispoziția articolelor codului penal adeseori este descris numai un element din cele enumerate mai sus, însă pentru calificarea adecvată este necesar a stabili toate elementele acestuia.
Acțiunea omului ca să fie considerată ca infracțiune trebuie să aducă atingere uneia din valorile ocrotite de normele dreptului penal și arătate în articolul respectiv al CP al RM.
Obiectul juridic generic al infracțiunii de pruncucidere, infracțiune care face parte din grupul infracțiunilor contra persoanei, adică ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atribuțiilor sale (viață, integritate corporală, inviolabilitate sexuală, libertate, demnitate).
Obiectul juridic special al infracțiunii sunt relațiile sociale în legătura cu ocrotirea vieții copilului nou-născut. Dreptul la viață există din momentul în care procesul nașterii luând sfârșit, copilul este expulzat. Nu interesează dacă a fost sau nu tăiat cordonul ombilical și nici dacă a fost sau nu eliminată placenta. O dată expulzat, copilul are calitatea de nou-născut un scurt interval de timp, fără însă ca acest interval de timp să fie fix sau înainte stabilit.
În știința medicinală există controverse în această privință, ceea ce a determinat în unele legislații stabilirea unui termen numai pe parcursul căruia fapta să fie considerată pruncucidere.
Legiuitorul nu a fixat un asemenea termen, însă a prevăzut ca uciderea copilului să fie săvârșită «imediat după naștere». Prin această expresie se fixează un interval limitat, foarte apropiat de momentul nașterii, în care trebuie să se comită fapta; dacă fapta se comite într-un moment mai îndepărtat și nu imediat după naștere, aceasta va constitui omor calificat.
Calitatea de nou-născut copilul o poate avea doar foarte puțin timp după naștere. Nu interesează dacă noul-născutul este un copil din cadrul sau din afara căsătoriei. Făcând distincție între copilul legitim și cel natural, Codul Penal Român din 1936 sancționa mai puțin sever decât omorul numai uciderea acestuia din urmă. Legiuitorul român din 1968 nu a mai făcut această distincție, deoarece starea de tulburare provocată de naștere poate interveni atât în cazul în care femeia naște un copiii legitim, cât și în cazul în care ia naște un copil natural.
Nu interesează, de asemenea, dacă noul-născutul este un copil normal sau anormal, dacă este sau nu viabil (înzestrat cu puterea de a trăi). Ceea ce interesează este ca noul-născutul să fie viu în momentul nașterii, deoarece numai într-un atare caz se poate vorbi de răpirea dreptului la viață al unei persoane și deci de omucidere.
O problemă controversată în doctrina dreptului penal este stabilirea momentului din care începe viața, existând în acest sens un șir de opinii.
Într-o primă opinie, existentă în literatura de specialitate română, dreptul la viață există din momentul în care, procesul nașterii luând sfârșit, copilul este expulzat, indiferent dacă a fost sau nu tăiat cordonul ombilical și nici dacă a fost sau nu eliminată placenta. Astfel, odată expulzat, copilul are calitatea de nou-născut, oricât de scurt ar fi intervalul de timp în care noul-născutul a trăit.
Se mai susține că viața de sine stătătoare a nou născutului este marcată din momentul respirației sau odată cu momentul de detașare a cordonului ombilical. În acest sens o serie de autori consideră că doar momentul începutului de respirație, poate fi considerat ca moment de început al vieții.
Într-o altă opinie, momentul începerii vieții este marcat de momentul începerii nașterii fiziologice (indiferent de faptul dacă nașterea este naturală, înainte de termen sau provocată în mod artificial), nefiind obligatoriu ca copilul să fie expulzat din uterul mamei în întregime.
În unele țări momentul de început al vieții omului este fixat direct în cadrul legislației penale. Așa, de exemplu, art. 116 al Codului Penal elvețian prevede că acest moment coincide cu «actul de naștere, adică cu sforțările nașterii, care duc fără întrerupere la expulzarea fătului», iar art. 74 al Codului Penal chilian stabilește că «odată cu separarea completă de la mama sa începe viața persoanei».
Luând în considerare faptul, că conform art. 147 Codului Penal al Republicii Moldova pruncuciderea poate fi comisă atât imediat după naștere cât și în timpul nașterii, ar fi oportun să considerăm că omor al pruncului de către mamă va exista nu doar în cazul separării fătului de corpul mamei și începutul vieții de sine stătătoare prin prezența respirației, dar și în cazul omorului copilului care nu a început o viață extrauterină de sine stătătoare, cu condiția apariției unei părți a corpului din pântecele mamei și manifestării de către copil a unor semne de viață.
Această opinie se axează pe ideea, că mama născând în lipsa asistenței medicale, spre exemplu, în condiții casnice, poate comite infracțiunea de pruncucidere în timpul desprinderii copilului de mediul intrauterin. Astfel, că copilul va muri fără a avea posibilitatea să respire măcar o singură dată.
O altă ipoteză este nașterea efectuată în apă. În condițiile săvârșirii omorului copilului nou-născut prin înec, acesta ca și în situația enunțată mai sus va muri fără posibilitatea de a respira.
În aceste ipostaze stabilirea vieții extrauterine prin metoda «docimaziei pulmonare», adică stabilirea faptului instalării respirației, ar constitui un obstacol pentru elucidarea adevărului obiectiv pe parcursul procesului penal.
De asemenea, nu trebuie să neglijăm nici faptul, că prin art. 147 CP al RM. dreptul la viață al copilului capătă protecție juridico-penală nu numai după naștere, ci și în timpul acesteia.
În concluzie, putem susține ideea că momentul apariției vieții este identificat cu momentul începerii procesului de desprindere a pruncului de mediul intrauterin în cel extrauterin.
Obiectul material al infracțiunii este corpul copilului nou-născut, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit activitatea de ucidere.
Calitatea de nou-născut se obține prin luarea în considerare a procesului nașterii. Un asemenea proces debutează prin contracții uterine specifice, însoțite de dureri și apoi de desprinderea treptată a copilului de organismul matern, iar în final expulsia acestuia. Nașterea nu cuprinde exclusiv evenimentul final, ci ansamblul travaliului, adică și perioada de debut a procesului nașterii, urmată de fazele parcurse de ființa umană în efortul ei de trecere de la mediul intrauterin la ambianța extremă. În fazele respective se pot ivi complicații, afecțiuni grave congenitale etc., de care trebuie să se țină seama în stabilirea condiției de nou-născut.
Un copil se naște viu când se manifestă prin țipăt, mișcare, respirație, semne, distinctive unanim acceptate. Se poate întâmpla ca nou-născutul să fie viu, dar aparent să prezinte semnele morții, acesta ca urmare a stării de asfixie instalată prin întreruperea prematură a circulației placentare sau obturării (astupării) căilor respiratorii prin mucus. Este posibil și o respirație intrauterină fără viață extrauterină, în cazul în care circulația placentară s-a întrerupt în cursul travaliului, membranele s-au rupt și aerul a pătruns în cavitatea uterină, fiind inspirat de făt.
Cel mai sigur mijloc prin care se stabilește viața extrauterină este instalarea respirației, iar aceasta se constată prin metoda «docimaziei pulmonare», bazată la rândul său pe ideea că greutatea plămânului respirat este aproximativ cu jumătate mai mică adică a plămânului nerespirat. Sânt însă și excepții de la această regulă, la prematuri, stări de îngheț, putrefacție sau altele, de natură să modifice greutatea specifică a plămânului. Rezultă că, în fiecare caz concret, medicii trebuie să stabilească dacă a existat viață intrauterină și dacă aceasta s-a păstrat în tot procesul nașterii; în caz contrar, care a fost momentul în care s-a instalat moartea și din ce cauză.
În general se admite că viața copilului născut după a 28-a săptămână de sarcină este, în mod normal, asigurată: înainte de acest termen copilul s-ar putea dezvolta numai prin mijloace speciale; iar cel născut înainte de luna a 6-a nu are nici o șansă de supraviețuire. Cel mai oportun considerăm că va fi dacă vom determina momentul de început al vieții persoanei conjugarea și completarea reciprocă a două opinii doctrinare, și anume: omorul pruncului de către mamă va exista nu doar în cazul separării fătului de corpul mamei și începutul vieții de sine stătătoare, dar și în cazul omorului copilului care nu a început o viață extrauterină de sine stătătoare (de exemplu: cauzarea unei traume mortale în cap a copilului care se naște până la momentul începerii respirației), cu condiția apariției unei oarecare părți a corpului din pântecele mamei.
Este cunoscut faptul că săvârșirea omorului pruncului de că către mamă nemijlocit în timpul nașterii este posibilă de înfăptuit doar în cazul sarcinii și nașterilor neasistate de medic. În ultimul timp printre femei a apărut moda de naștere a copilului în condiții casince, inclusiv nașterile în apă, susținându-se că copilul născut în apă va crește mai rezistent și mai sănătos. În ipoteza săvârșirii omorului nou-născutului în împrejurările sus-numite, acesta va muri înecat fără a avea posibilitatea să respire măcar o singură dată.
De aceea categoricitatea susținerii tezei că «estimarea vieții extrauterine este determinată de instalarea respirației» pare a fi un impediment în calea stabilirii adevărului obiectiv. Nu putem afirma că un copil, care a fost expulzat parțial sau complet în afara corpului matern, dar care nu a putut să respire din cauza că nașterea lui a avut loc sub nivelul apei, este un copil născut mort.
În cazurile, în care procesul nașterii se declanșează în mod natural și este vorba de un făt viu, orice acțiune violentă a mamei asupra corpului copilului, având ca scop uciderea acestuia, constituie infracțiunea de pruncucidere. Deși copilul n-a primit încă viață extrauterină, totuși el este, din clipa când s-a declanșat procesul nașterii, o ființă distinctă de organismul mamei și beneficiază de protecție penală.
Începutul nașterii, fără îndoială, indică la aceea, că fătul e deja matur pentru viața intrauterină. Se consideră că fătul devine matur spre sfârșitul vieții intrauterine (10 luni lunare). Fătul se consideră matur cu talia de circa 50 cm., cu o masă între 3-3, 5 kg, unghiile de la mâini trec capetele degetelor, iar cele de la picioare ajung până la marginea degetelor, la băieți testiculele se află în scrot, iar la fetițe fanta vulvară este închisă și labiile genitale mari ce acoperă pe cele mici. În această perioadă copilul încă nu se vede, dar totul confirmă faptul că noul om apare pe lume, începe viața sa de sine stătătoare. Însă persoana ce atentează la viața copilului ce se naște, conștientizează, că ucide un om viu.
În toate cazurile pentru existența infracțiunii omorului pruncului de către mamă este necesar ca obiectul să îndeplinească condițiile prevăzute de lege, altminteri fapta nu constituie infracțiunea dată, chiar dacă toate celelalte condiții ar fi îndeplinite.
Toți cei care se nasc sunt muritori. Momentul de la care omul este considerat mort interesează, de asemenea, teoria dreptului penal, deoarece corpul persoanei care este deja moartă, la fel și cel al persoanei nenăscute, nu pot fi obiectul material al omorului.
Numai odată cu abolirea totală și ireversibilă a funcțiilor cerebrale o asemenea posibilitate dispare, de aceea moartea biologică reprezintă întotdeauna moartea organismului. În cazul infracțiunii omorului pruncului de către mamă putem vorbi numai de moartea biologică, anume atunci când nu se reușește restabilirea respirației și a ritmului cardiac.
Deoarece în cazul infracțiunii omorului pruncului de către mamă tentativa nu se pedepsește, mama nu va purta răspundere penală, deoarece a atentat asupra obiectului material nul.
În dreptul penal există eroare în obiectul material (copilul nou-născut) al infracțiunii care reprezintă falsa reprezentare a făptuitorului (mama copilului nou-născut) referitor la caracteristicile obiectului material în limitele acelor relații sociale asupra cărora a atentat persoana dată. Astfel, când făptuitoarea este încredințată că acționează asupra unui copil nou-născut viu, deși acesta decedase, nu vor surveni consecințele la care tindea făptuitoarea.
Fiecare infracțiune săvârșită numaidecât se caracterizează prin două laturi strâns legate între ele: latura obiectivă, aspectul așa-zis exterior (ceea ce vedem în realitate, simțim) și latura subiectivă, aspectul interior (ceea ce-i ascuns și are loc în memoria omului). Trebuie de menționat, că în realitate între latura obiectivă și subiectivă există un raport de reciprocitate. Anume din această cauză latura obiectivă nu există aparte. Ea se află în dependență reciprocă de cea subiectivă, și invers. Această reciprocitate rezultă din faptul, că toate faptele conștiente ale omului sânt dirijate de proprietățile psihice ale subiectului, de voința și conștiința sa. Dependența laturii obiective a infracțiunii de cea subiectivă se exprimă prin aceea că latura subiectivă dă naștere și dirijează latura obiectivă a infracțiunii.
Latura obiectivă a infracțiunii permite delimitarea infracțiunii de alte încălcări de lege și favorizează la stabilirea articolului din Codul Penal care prevede pedeapsa pentru fapta săvârșită. Unele infracțiuni nu se deosebesc după subiect și obiect, ele pot fi asemănătoare chiar și după latura subiectivă. Latura obiectivă a infracțiunii, de obicei, este diferită în toate cazurile. Legea descrie fapta infracțională, folosind anumite semne, care se referă anume la latura obiectivă.
Latura obiectivă a infracțiunii constituie aspectul exterior al comportării social periculoase, care se exprimă prin cauzarea, provocarea unui pericol sau a daunelor pricinuite relațiilor sociale. Ea are patru semne, și anume:
acțiunea sau inacțiunea social periculoasă;
consecințele infracționale (urmările);
raportul cauzal dintre acțiunea (inacțiunea) și urmările care au survenit;
timpul, locul, împrejurările, metoda și mijloacele săvârșirii faptei infracționale (trăsăturile facultative ale laturii obiective.
Așadar, latura obiectivă a infracțiunii constituie totalitatea semnelor esențiale, suficiente și necesare, ce caracterizează actul exterior (latura exterioară) a atentatului social periculos care aduce, sau creează pericolul de cauzare a unor daune obiectului apărat de lega penală.
Cu alte cuvinte, latura obiectivă este caracterul acțiunii sau inacțiunii vinovatului, metoda de săvârșire a infracțiunii, precum și consecințele social periculoase aflate în legătură cauzală cu fapta dată.
Latura obiectivă a infracțiunii este forma juridică de exprimare a atentatului asupra obiectului ocrotit de lega penală, care reflectă acea daună reală cauzată (posibilă) obiectului printr-un act de conduită. Prin aceasta este condiționat și pericolul social al faptei, numite infracțiune.
Trebuie de delimitat latura obiectivă a infracțiunii de latura obiectivă a componenței de infracțiune.
Latura obiectivă a infracțiunii este totalitatea circumstanțelor real existente ale faptei social periculoase, iar latura obiectivă a componenței de infracțiune este totalitatea semnelor existente necesare și suficiente ale faptei infracționale.
Distingem două grupe de semne ale laturii obiective: obligatorii și facultative.
Semnele obligatorii sânt caracteristice oricărei componențe de infracțiune. Dar, în dependență de divizarea componențelor în componențe materiale și formale, numărul semnelor obligatorii poate fi diferit.
Deci, în infracțiunile cu componență materială la semnele obligatorii se referă: acțiunea sau inacțiunea social periculoasă, consecințele social periculoase și legătura cauzală între ele.
Latura obiectivă a infracțiunii constă în manifestarea exterioară a omului – acțiune sau inacțiune – care atinge, lezează valorile ocrotite prin lega penală, atingere ce se poate manifesta printr-o anumită schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare imediată infracțională.
Privind componența externă a faptei penale, latura obiectivă a infracțiunii de pruncucidere cuprinde în mod necesar trei elemente:
un act de conduită interzis;
urmare imediată;
legătură de cauzalitate între acțiunea și urmarea respectivă.
Aceste trei elemente sânt necesare pentru structura laturii obiective a oricărei infracțiuni. În situația noastră, incriminarea din partea specială a legii penale prevede și condiții, cerințe suplimentare pentru configurarea elementului material al infracțiunii. Astfel latura obiectivă a pruncuciderii se mai caracterizează încă prin două semne particulare și anume:
timpul de săvârșire a infracțiunii (pruncuciderea poate fi săvârșită doar în timpul nașterii sau imediat după naștere);
împrejurarea de săvârșire a infracțiunii (fapta de omor poate fi calificată ca pruncucidere doar atunci când mama ucigașă se afla într-o stare de tulburare psihică sau fizică ce-i diminuea discernământul).
Fapta materială reprezintă principalul element al laturii obiective și constă în actul de conduită interzis, care poate fi o acțiune sau inacțiune.
Practica judiciară și literatura medico-legală scot în evidență diverse metode de săvârșire a infracțiunii de pruncucidere prin acte comisive: asfixia mecanică sub multiplele ei forme – sufocarea prin astuparea orificiilor respiratorii externe, compresia toraco – abdominală, abstrurarea faringelui, introducerea nou-născutului în saci de plastic, frigider sau alte locuri lipsite de aer etc., strangularea cu mâna sau cu lațul și înecarea; lovirea capului nou-născutului cu obiecte de acest fel; producerea de plăgi cu instrumente ascuțite, tăietoare sau despicătoare.
Spre deosebire de alte tipuri de omoruri, la pruncucidere mijloacele utilizate de făptuitor sunt de minimă intensitate la suprimarea vieții copilului, ținând cont de fragilitatea și de dependența acestuia, aproape totală de mama sa.
Sunt cunoscute rare cazuri de ucidere a copiilor noi-născuți prin otrăvirea lor. În literatura de specialitate sunt date despre săvârșirea infracțiunii prin ardere de viu. Arderea pruncilor nu de cele mai rare ori se aplică nu ca o metodă de săvârșire a infracțiunii date, dar pentru a o ascunde. La fel în scopul înlăturării urmelor infracțiunii de pruncucidere copilul nou-născut se arunca animalelor pentru a fi mâncat.
Pruncuciderea poate fi realizată prin inacțiune, atunci când făptuitoarea omite să îndeplinească un act la care era obligată spre a împiedica efectul unor factori care, în desfășurarea lor pot provoca moartea victimei.
Pentru faptele care caracterizează latura obiectivă a componenței de infracțiune din art. 147 CP al RM mai este refuzul de a hrăni copilul, acest fapt rare ori alcătuiește obiectul expertizei, deoarece în primele 24 ore de la nașterea copilului are nevoie de o cantitate foarte mică de hrană și moartea din cauza foamei poate surveni după o perioadă mai mică sau mai mare de foame, când pot apărea și alte cauze în urma cărora a survenit moartea. Astfel locuitoarea mun. Chișinău Ana G. în noaptea de 1 ianuarie 1963 la ea acasă a născut un copil de sex masculin și cu scopul de a se debarasa de el nu i-a acordat primul ajutor medical (nu a tăiat și nu a bandajat cordonul ombilical, nu a spălat corpul copilului, nu a înfășat li nu l-a hrănit). În rezultatul acestor inacțiuni copilul a decedat. Ana G. a fost trasă la răspundere penală pentru infracțiunea de pruncucidere și condamnată la trei ani privațiune de libertate.
Însă nou-născutul poate muri și din cauza hipotermiei, chiar în catul expunerii unui nou-născut dezbrăcat la temperaturi de +8 +10 C este fatală, întrucât se știe că pierderea de căldură la această vârstă decurge foarte repede. Fabrice, medic legist, relatează că copii puternici într-o perioadă foarte scurtă de timp pot să suporte temperaturi joase, spre exemplu au fost cazuri când s-a păstrat viața copiilor, care aproape jumătate de oră se aflau la o temperatură mai mică de -0 C.
Cel deal doilea semn al laturii obiective a infracțiunii de pruncucidere îl constituie rezultatul infracțional care se exprimă prin moartea copilului nou-născut survenită ca urmare a acțiunii sau inacțiunii săvârșite de către mamă.
Actul de violență devine relevant sub aspectul infracțiunii de omor în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea copilului nou-născut. În lipsa lui actul de violență poate fi luat în considerație ca element al tentativei de omor sau al altei infracțiuni de violență, dar nu ca element constitutiv al infracțiunii de omor. Infracțiunea de omor fiind o infracțiune de rezultat se cere, deci, producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activității de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.
Absența consecinței indicate atestă faptul că ne aflăm în prezența etapei de pregătire sau a tentativei de pruncucidere.
Pregătirea la pruncucidere, se poate manifesta prin dobândirea mijloacelor sau instrumentelor de săvârșire a infracțiunii, crearea condițiilor de săvârșire a infracțiunii, găsirea coparticipanților. În acest caz fapta de pruncucidere va fi calificată cu trimitere obligatorie la art. 26 CP al RM.
Tentativa se deosebește de pregătire prin aceea că în cazul tentativei, făptuitorul comite fapte, care sunt îndreptate nemijlocit spre săvârșirea infracțiunii, însă din care cauze ce nu depind de voința făptuitorului nu și-au produs efectul. Fapta în această ipoteză va fi calificată cu trimitere obligatorie la art. 27 CP al RM.
Moartea, după cum se cunoaște, poate fi clinică și biologică. Stoparea respirației și a bătăilor inimii încă nu mărturisește despre o moarte reală, deoarece procesele ireversibile în sistemul nervos central survin nu imediat, ci după scurgerea a 5-6 minute. Până la expirarea acestui interval de timp, moartea se numește clinică. Există cazuri, când după survenirea morții clinice, se reușește restabilirea respirației și a ritmului cardiac, omul fiind astfel reanimat. Însă odată cu abolirea totală și ireversibilă a funcțiilor cerebrale o asemenea posibilitate dispare, de aceea moartea biologică reprezintă întotdeauna moartea organismului.
Pentru ca infracțiunea de pruncucidere să fie consumată este necesară survenirea anume a morții biologice a copilului nou-născut.
În cazul omorului săvârșit asupra a doi sau a mai mulți copii noi-născuți, săvârșit de către mama acestora în condițiile stipulate la art. 147, fapta urmează a fi calificată ca pruncucidere. Această soluție rezultă din regulile de calificare în cazul concurenței dintre o normă specială cu circumstanțe atenuante și una cu circumstanțe agravante fapta urmează a fi calificată potrivit normei ce atenuează răspunderea penală.
Un alt element al laturii obiective a pruncuciderii este și legătura de cauzalitate, adică relația de la cauză la efect care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea, care constituie elementul material al infracțiunii și consecința survenită. Teoria dominată consideră că, de regulă, este cauză a rezultatului orice acțiune care a constituit condiția necesară producerii rezultatului (conditio sine qua non).
Problema cheie a expertizei nou-născutului constă în stabilirea sau excluderea unei legături de cauzalitate între o acțiune externă violentă, comisivă și moartea copilului nou-născut.
Uneori rezultatele expertizei sânt concludente ceea ce conduce la cerința participării expertului din primele momente ale urmăririi penale și anume la cercetările de la locul comiterii infracțiunii. Contribuția medicului legist constă în descoperirea și stabilirea împrejurărilor în care a avut loc nașterea, a urmelor biologice produse în timpul nașterii neasistate și a particularităților acesteia.
În afecțiunile intrauterine (pneumonii, bronhopneumonii, debilitate congenitală), în anomaliile de dezvoltare (malformații, imaturitate), sau în alte situații în care moartea copilului are loc la scurt timp după naștere, este posibil ca făptuitoarea să acționeze concomitent cu efectele bolilor respective, suprimând viața copilului cu un moment mai devreme. Copilul fiind încă viu în momentul intervenției actului agresiv, dar neviabil, răspunderea penală nu poate fi înlăturată. Totuși, în asemenea situații, se impune stabilirea și altor circumstanțe. Evoluția bolilor sau defectelor congenitale spre un rezultat sigur constând în moartea, unită cu împrejurarea că mama se afla, la data respectivă, în stare de puternică tulburare pricinuită de naștere și deci în imposibilitatea de a aprecia corect situația copilului, pledează pentru măsura respectivă.
Actele involuntare ale făptuitoarei nu intră sub incidența infracțiunii de pruncucidere și ca atare nu pot constitui primul termen al raportului de cauzalitate. Astfel, o tânără fată, gravidă la termen, este cuprinsă în timpul nopții de dureri abdominale. Crezând că a răcit, se duce să-și facă un ceai, dar acolo cade jos și este găsită dimineața în nesimțire de sora sa, iar copilul nou-născut asfixiat. Transportată la maternitate, se constată o stare de colaps grav cu anemie, în urma unei hemoragii puternice. Este un caz tipic de asfixiere involuntară, aflându-se în imposibilitatea de a da asistență nou-născutului.
Un semn obligatoriu, particular al infracțiunii de pruncucidere îl constituie timpul săvârșirii infracțiunii, Acest semn decurge din dispoziția art. 147 CP, în timpul nașterii sau imediat după naștere.
În timpul nașterii pruncuciderea poate fi comisă în procesul nașterii din momentul desprinderii copilului de mediul intrauterin și trecerii acestuia în mediul extrauterin. Spre exemplu, imediat ce s-a degajat capul copilului, acesta e lovit cu corpuri contondente. Această soluție a legiuitorului își are drept temei faptul, că intensitatea tulburărilor pe fond patologic este mai mare în procesul nașterii decât după terminarea ei.
Omorul pruncului de către mamă poate fi comis și imediat după naștere. Textul legii nu precizează durabilitatea acestui termen în interiorul căruia omorul își păstrează caracterul atenuat.
Momentul inițial al acestei perioade este momentul în care s-a terminat expulsia fătului și acesta dobândește viața extrauterină, adică momentul terminării nașterii fiziologice, iar perioada curge la scurt timp după aceasta, până când se mențin semnele nașterii recente pe corpul copilului și starea de tulburare a mamei, pricinuită de naștere, care-i conferă o responsabilitate diminuată sau atenuată.
În pediatrie copilul nou-născut își dobândește calitatea de prunc din momentul nașterii și constatării viabilității și și-o păstrează pe parcursul primei luni a vieții, în obstretică această perioadă este de o săptămână, iar în medicina legală de 24 de ore.
Dispoziția art. 147 nu prevede termenul în cuprinsul căruia poate fi săvârșit omorul intenționat al pruncului de către mamă, cum ar proceda legislațiile altor state, spre exemplu: 48 ore (art. 394 CP chilian); 72 ore (art. 325 CP mexican); 12 luni («Legea despre pruncucidere a Marii Britanii»).
În Republica Moldova, știința medico-legală consideră drept nou-născut copilul care a trăit după naștere cel mult 24 ore. Astfel, numai omorul săvârșit în decurs de 24 de ore de la naștere poate fi calificat în baza art. 147 CP al RM. ca pruncucidere.
Legislația și practica judiciară a Federației Ruse consacră termenul pediatric în limitele căruia poate fi comisă infracțiunea de pruncucidere, în cazurile când omorul a fost comis din motive psihotraumatice sau sub imperiul unei tulburări psihice ce nu exclude responsabilitatea.
În raport cu delimitarea perioadei «imediat după naștere», decurg câteva consecințe importante din punctul de vedere al calificării juridice a omorului pruncului de către mamă. Astfel, constituie infracțiune de pruncucidere numai uciderea de către mamă a copilului său după naștere și înăuntrul perioadei imediat următoare acesteia, până la limita arătată.
Fapta constituie pruncucidere și în cazul în care acțiunea de ucidere a avut loc în interiorul acestei perioade, dar moartea copilului a survenit ulterior acesteia. Dimpotrivă, fapta nu va constitui infracțiune de pruncucidere, ci infracțiune de omor săvârșit în circumstanțe agravate (art. 145 alin. III. lit. 9), dacă uciderea copilului a fost comisă nu în intervalul de timp imediat după naștere, ci într-un moment posterior acesteia, chiar dacă starea de tulburare postnatală persistă.
În doctrina penală română se arată că perioada de timp desemnată prin expresia «imediat după naștere» nu trebuie interpretată riguros cronologic, ci trebuie delimitată după criterii medicale morfologice.
Deci, infracțiunea de pruncucidere trebuie să fie săvârșită în timpul sau imediat după naștere. Astfel momentul inițial al acestei perioade este momentul în timpul travaliului și cel în care s-a terminat expulsia fătului și acesta dobândește viața extrauterină (chiar dacă nu a fost încă separat de mama prin tăierea cordonului ombilical și chiar dacă nu s-a eliminat placenta), adică momentul terminării nașterii fiziologice, iar perioada curge la scurt timp după aceasta, până când se mențin semnele nașterii recente pe corpul copilului nou-născut (urme de sânge materne; prezența meconiului etc.) și starea de tulburare a mamei, pricinuită de naștere, care-i conferă o responsabilitate diminuată sau atenuantă.
O altă cerință obligatorie pretinsă de legiuitor pentru latura obiectivă a pruncuciderii este starea de tulburare fizică sau psihică a mamei pricinuită de procesul fiziologic al nașterii. Această condiție, după cum s-a mai arătat este expres stipulată de dispoziția art. 147 CP al RM. Interpretarea acestei expresii consacrate de legiuitor trebuia făcută prin prisma datelor științelor medicale, medico-psihologice, dat fiind importanța actului biologic al nașterii și al fazei următoare acestuia.
Psihologia și științele medicale subliniază că nașterea nu este un proces pur fiziologic, ci un proces psihotraumatic complex care este determinat de factori psihici, în așa fel că procesele biologice sunt intensificate, sau din contra, inhibate (până la oprirea travaliului) de anumite influențe psihice care acționează asupra lor; că procesul fiziologic al nașterii este acompaniat de un proces psihic, specific, care-l influențează.
Noțiunea de «tulburare legată de naștere» nu se referă la stările psihice normale, ci la tulburările de natură psihopatologică, adică la stările psihopatologice consecutive nașterii. Ele pot fi provocate de diverși agenți nocivi, de variate naturi sau origini care acționează apoi, prin efectele lor, asupra stării de responsabilitate a femeii (asupra capacității de a înțelege și voi, adică asupra conștiinței și voinței), pe care o diminuează sau restrânge, făcând să scadă controlul conștiinței asupra conduitei personale până la limita premergătoare iresponsabilității.
Din punct de vedere medico-psihiatric, aceste tulburări psihopatologice apar în perioada următoare a nașterii, cunoscută sub denumirea de perioadă post-partum, perioadă puerperală și, de aceea, manifestările, afecțiunile sau tulburările psihice care au loc în această perioadă sunt denumite în ansamblul lor, psihoze post-partum sau psihoze puerperale.
În sfera tulburărilor psiho-patologice post natale ar putea să fie cuprinse și psihopatiile care, manifestându-se pe terenul psihofiziologic imediat posterior nașterii, ar putea să conducă la un comportament aberant periculos, generator de fapte de pericol social, culminând cu uciderea copilului nou-născut.
Însă aceste tulburări psiho-patologice nu trebuie să antreneze iresponsabilitatea mamei în timpul comiterii omorului. În caz contrar fapta va cădea sub incidența art. 23 CP și ca consecință va lipsi componența de infracțiune. Astfel, tulburările psihopatologice nu trebuie să atragă după sine lipsa de responsabilitate, ci doar să o diminueze.
Pe lângă tulburările psihopatologice, psihologia nașterii înregistrează printre cele mai caracteristice manifestări psihice care însoțesc procesul nașterii, alături de puternice senzații de durere specifice acesteia și o serie de emoții, sentimente, afecte cum sunt: teama sau frica de naștere, temerea de a nu muri în cursul nașterii, teama de a nu naște un copil mort sau cu malformații monstruoase, teama față de pericolele reale care amenință viața femeii sau a copilului, temeri care izvorăsc din alte cauze, cum ar fi perspectivele nefavorabile ale propriei situații materiale și sociale ale copilului, ori sentimente de rușine și dezordonare, în cazul nașterii din afara căsătoriei.
Aceste emoții, sentimente, dispoziții, afecte fac parte din cadrul proceselor afective normale.. Ele sunt generate de anumite situații conflictuale premergătoare nașterii. Astfel, apare întrebarea: dacă aceste procese afective pot sau nu genera o stare de tulburare menită să diminueze responsabilitate mamei, în timpul sau imediat după naștere?
În doctrină pe bună dreptate s-a afirmat că «ar fi de discutat, dacă procesul nașterii și eventualele tulburări fiziologice și psihologice pe care le atrage ar putea fi izolate de întreaga încărcătură afectivă, emoțională pe care o trăiește persoana însărcinată, urmare a condițiilor premergătoare momentului nașterii, și dacă pe fondul unei sensibilități deosebite, această tensiune nervoasă, ajunsă la maximum în momentul nașterii, n-ar putea provoca o tulburare psihică care să genereze rezoluția ucigașă, chiar dacă nașterea sub aspect medical a decurs normal și fără complicații obstreticale».
Putem considera că stările conflictuale premergătoare nașterii, pot declanșa o stare de tulburare psihică, identică cu starea afectului fiziologic și care, până la limita iresponsabilității, pot reduce capacitatea mamei de a-și da seama de acțiunile sale. Este obligatoriu ca expertiza psihiatrică să depisteze existența unei asemenea tulburări, în caz contrar punând în discuției existența pruncuciderii.
Astfel, putem preciza existența tulburării psihice pricinuite de naștere trebuie să se constate pentru fiecare caz în parte de expertiza psihiatrică, care trebuie să verifice și să conchidă, printr-o concluzie categorică, dacă o astfel de tulburare a avut o influență asupra stării de responsabilitate penală a femeii și în consecință, dacă a dus la o responsabilitate atenuantă sau restrânsă a femeii.
În cauzele penale referitoare la pruncucidere, existența stării de tulburare psihică sau fizică, trebuie să reiasă cu certitudine din împrejurările concrete de fapt ale cauzei stabilite pe bază de probe concludente, constatării clinice și medico-legale sau expertize psihiatrice; ele nu pot fi deduse din discuții cu caracter general prind ipotezele sau posibilitățile teoretice de declanșare și manifestare a tulburărilor psiho-patologice post-partum.
Totodată trebuie precizată că nu este suficient ca prin probe să se constate existența psihozei post-partum, ci este necesar în același timp ca expertiza psihiatrică să verifice și să conchidă, printr-o concluzie categorică dacă o astfel de tulburare a avut o influență asupra stării de responsabilitate a femeii și în consecință dacă a adus la responsabilitate atenuantă sau restrânsă în momentul comiterii infracțiunii.
În urma examinării laturii obiective a pruncuciderii putem concluziona că aceasta nu vizează orice omor a copilului nou-născut săvârșit de către mamă, și doar acela care este comis în timpul sau imediat după naștere din cauza unei tulburări fizice sau psihice provocată de procesul fiziologic al nașterii, și care are drept consecință diminuarea descernământului făptuitoarei de a înțelege și de a voi.
Sub aspectul laturii obiective pruncuciderea trebuie delimitată de infracțiunea de lăsare în primejdie art. 163 CP.
În cazul dat este vorba de lăsare cu bună știință fără ajutor a unei persoane ce se află într-o stare periculoasă pentru viață și este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinței în cazurile când cel vinovat fie că a avut posibilitatea de a acorda ajutor părții vătămate, fiind obligat să-i poarte de grijă, fie că însuși 1-a pus într-o situație periculoasă pentru viață.
Latura obiectivă a infracțiunii «lăsare în primejdie» se exprimă prin inacțiune ce constă în neîndeplinirea obligațiunilor de acordare a ajutorului persoanei care s-a pomenit într-o stare periculoasă pentru viață și sănătate (adică neimplicarea) prin care se caracterizează și infracțiunea de omor al pruncului de câtre mamă.
Spre deosebire de infracțiunea de pruncucidere, componența faptei de lăsarea în primejdie este formală. Infracțiunea se consideră consumată din momentul punerii m pericol, indiferent de survenirea consecințelor negative.
Răspunderea penală conform al. 2 art. 163 CP al RM se aplică chiar și în acele cazuri când acordarea ajutorului nu poate preîntâmpina producerea consecințelor (de exemplu, a morții). Însuși faptul eschivării de la acordarea ajutorului persoanei, care se află într-o stare periculoasă pentru viață, implică, tragerea vinovatului la răspundere penală.
Latura subiectivă a infracțiunii date se caracterizează prin vinovăție sub formă de intenție directă.
Această infracțiune este privitoare la punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji, deci se comite, nu cu intenția de a ucide copilul aflat fără ajutor în timpul nașterii sau imediat după naștere, nu este îndreptată împotriva vieții acestuia, ci împotriva îndatoririlor legale de îngrijire a copilului de către acela care-1 are sub pază. Dacă însă abandonarea, de către mama sa, a copilului nou-născut s-a făcut cu intenție de a-1 ucide și nu pentru a se sustrage de la îndatoririle legale de sprijin, fapta se califică ca pruncucidere.
Astfel s-a decis că mama care, după nașterea unui copil viu, 1-a dus în curtea vecinei unde 1-a lăsat în frig dezbrăcat, și din această cauză copilul a încetat din viață, a comis infracțiunea pruncucidere și nu pe aceea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji, deoarece acesta din urmă presupune numai intenția autorului de a se sustrage de la îndatoririle legale, de pază și îngrijire, fără intenția de provocare a morții victimei.
3. Trăsăturile subiective ale infracțiunii de pruncucidere
Subiectul infracțiunii este persoana, care a săvârșit fapta socialmente periculoasă și care este pasibilă de răspundere penală. În interpretarea legislativă subiectul infracțiunii este persoana supusă răspunderii penale sau persoana care a săvârșit infracțiunea (a executat latura obiectivă a ei).
În primul rând, trebuie de atras atenția la faptul, că în domeniul dreptului noțiunea de „persoană” se răspândește nu numai asupra persoanelor fizice, dar și asupra celor juridice. Precum se știe, încă în anul 1978 Comitetul European privind problemele infracționalității al Consiliului European a recomandat legislatorilor să recunoască persoanele juridice în calitate de subiecte ale răspunderii penale, în special, pentru infracțiunile ecologice.
Deoarece art. 21 C.P. al RM stipulează că sânt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile, precum și (spre deosebire de art. 10 C.P. al RM redacție veche) persoanele juridice (dar numai pentru infracțiunile prevăzute de articolele 215-218, 221, 223-246, 248-251, 257, 259-261). Dar răspunderea penală a persoanelor juridice, ce practică activitatea de antreprenoriat, nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracțiunea săvârșită.
Răspunderea penală mereu este strict individualizată, poartă un caracter personal, adică răspunderii este supusă numai acea persoană, care a săvârșit nemijlocit o faptă infracțională concretă (sau a fost coparticipant la săvârșirea ei), și numai pentru acele acțiuni social periculoase (și consecințele acestora), referitor la care a fost stabilită vinovăția ei.
Într-al treilea rând, din conținutul art. 11 C.P. al RM rezultă, că acțiunea C.P. al RM se răspândește asupra cetățenilor RM, persoanelor fără cetățenie, și asupra cetățenilor străini.
Subiectul infracțiunii este unul din elementele componenței de infracțiune, lipsa căruia exclude răspunderea penală. Semnele subiectului infracțiunii rezultă din conținutul art. 10 și 21 C.P. al RM. Acestea sânt: persoana fizică și persoana juridică; responsabilitatea (pentru persoana fizică) și vârsta răspunderii penale (pentru persoanele fizice).
Aceste semne sânt obligatorii pentru toate componențele de infracțiune. În baza lor, toți subiecții infracțiunii pot fi divizați în două tipuri: subiecții generali și subiecții speciali.
Subiectul general se caracterizează prin așa semne, cum sânt:
persoana fizică – adică cetățean al Republicii Moldova, cetățean străin sau persoana fără cetățenie;
responsabilitatea – adică capacitatea de a-și da seama de acțiunile sale și de a le dirija în mod liber;
vârsta – adică vârsta generală – 16 ani (iar pentru unele infracțiuni – 14 ani) și vârsta unor subiecți speciali – 18 ani.
Subiectul special este persoana, care, în afară de particularitățile generale ale subiectului (vârsta, responsabilitatea) se caracterizează prin criterii specifice, prevăzute de normele din partea generală a Codului Penal.
A fi subiect al infracțiunii – înseamnă, a fi vinovat de săvârșirea ei și din această cauză a purta răspunderea penală pentru faptele social periculoase. Fapta nu poate fi considerată infracțională, și respectiv, persoana care a săvârșit-o – infractor, dacă ea nu corespunde cerințelor semnelor sus-menționate.
Așadar, subiectul infracțiunii este persoana care a atins vârsta răspunderii penale, stabilită de Codul penal, responsabilă, care a săvârșit o faptă social periculoasă, precum și persoana juridică.
Vorbind despre subiectul infracțiunii este necesar de subliniat, că „subiectul infracțiunii” și „persoana infractorului” sânt noțiuni legate între ele, dar nu sânt identice.
Subiectul infracțiunii este totalitatea minimală de semne ce caracterizează persoana infractorului și fără de care nu există componența de infracțiune (adică persoana fizică, responsabilitatea, vârsta).
Persoana infractorului este totalitatea particularităților social importante, care formează individualitatea.
Majoritatea savanților indicau că drept temei al separării uciderii copilului nou-născut într-o componență de sine stătătoare poate servi numai starea psihică deosebită a mamei.
În opinia noastră, răspunderea pentru pruncucidere trebuie atenuată, ținându-se cont de starea psihică deosebită în care femeia se poate afla în momentul nașterii. Anume din aceste considerente uciderea copilului nou-născut, săvârșită de către femeia care în timpul nașterii sau imediat după naștere s-a aflat într-o stare normală, este calificată ca omor agravat.
O importanță deosebită are cercetarea problemei privind relevanța stărilor psihice deosebite în dreptul penal.
Pentru prima dată această întrebare a fost supusă investigației în lucrările lui R.I. Miheev și V.V. Radaev; mai târziu, noțiunea de «relevanță» a tulburărilor psihice a apărut în lucrările de psihologie judiciară și până în prezent se aplică în literatura de specialitate pentru desemnarea fenomenelor legate cu starea psihică a subiectului infracțiunii.
R.I. Miheev a abordat primul problema dată, în legătură cu faptul că în doctrina penală și psihiatrică s-au întreprins încercări multiple de a egala noțiunea «responsabilitate» cu starea sănătății psihice, iar noțiunea «iresponsabilitate» – cu starea patologică a psihicului. Sensul etimologic al termenului «iresponsabilitate» (lat. – impossibilitas facti) este incapacitatea persoanei care o scoate de sub acțiunea legii (de la lat. impotentia excusat legeni), adică imposibilitatea persoanei de a purta răspundere penală; persoană iresponsabilă (lat. furiosus) – persoană nebună.
Autorii români Constantin Mitrache și Cristian Mitrache menționează că iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu poate să-și dea seama de semnificația socială a acțiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele. Iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport intelectiv, când aceasta nu poate să-și dea seama de semnificația socială a acțiunilor sau a inacțiunilor sale, cât și sub raport volitiv, când ea nu-și poate determina și dirija în mod normal voința. Condițiile:
făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă și volitivă cu privire la acțiunile și inacțiunile sale;
starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârșirii infracțiunii.
E de menționat că identificarea categoriilor juridico-penale «responsabilitate» și «iresponsabilitate» cu stările psihice relevante acceptabile de către psihologi și unii juriști se consideră a fi incorectă, fiindcă semnul egal se pune între categoriile juridice și stările psihice care stau la baza responsabilității și iresponsabilității.
În dreptul penal, stările psihice relevante pot fi clasificate în funcție de diferite criterii, spre exemplu: particularitățile distinctive, caracterul consecințelor juridice și caracterul măsurilor influenței juridico-penale.
În funcție de particularitățile distinctive, putem evidenția câteva grupe de anomalii psihice:
stările psihice relevante care includ în sine: tulburările psihice grave ce coincid cu timpul săvârșirii faptei prejudiciabile; tulburările ce au apărut după comiterea infracțiunii la persoanele responsabile sau care reprezintă anomalii psihice ce nu exclud responsabilitatea (art. 147 CP RM);
stările psihice relevante sub formă de afecte, tensiune emoțională, agitație sau stări emoționale prevăzute de legea penală (art. 146, 147, 156 CP RM);
stările accentuate ale psihicului care pot fi luate în considerație ca particularități ale personalității sau care pot fi egalate cu anomaliile psihice.
În funcție de caracterul consecințelor juridice, stările psihice relevante referitor la timpul săvârșirii infracțiunii pot fi unite în trei grupe:
prima grupă este formată din stările de care sunt legate instituția liberării de răspundere penală sau cea de liberare de pedeapsa penală. La astfel de stări se referă tulburările mintale cronice sau temporare, debilitatea mintală sau altă stare de morbiditate (tulburare psihică apărută după comiterea infracțiunii; retard mintal care nu este legat de tulburarea psihică);
a doua grupă este formată din stările care nu împiedică tragerea persoanei la răspundere penală, stabilirea și ispășirea pedepsei. La astfel de stări pot fi atribuite: tulburarea psihică care nu exclude responsabilitatea; afectul provocat de actele ilegale sau imorale ale victimei.
în a treia grupă pot fi incluse stările psihice care atenuează pedeapsa. La astfel de stări se referă: stările accentuate ale psihicului care uneori pot reduce capacitățile intelectiv-volitive ale persoanei; starea de ebrietate care a contribuit la atragerea persoanei în comiterea infracțiunii în grup; nivelul scăzut al dezvoltării psihice care trebuie luat în considerație în cazul stabilirii pedepsei minorului; starea afectivă acută însoțită de trăiri psihice puternice, provocate de comportamentul imoral sau ilegal al victimei; săvârșirea infracțiunii din compătimire care, din punct de vedere psihologic, constituie «trăire emoțională».
Stările psihice incluse în a doua grupă pot fi diferențiate în funcție de caracterul măsurilor juridico-penale, care pot fi aplicate față de făptuitor:
stările psihice care dau instanței de judecată posibilitatea să aplice, la discreția sa, alături de pedeapsă și măsuri de constrângere cu caracter medical;
stările psihice a căror existență necesită aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor și narcomanilor;
stările datorită existenței cărora legiuitorul atenuează pedeapsa (inclusiv cele prevăzute la art. 147 CP RM).
Stările psihice relevante nu pot fi egalate cu tulburările psihice și cu stările psihice fără manifestări anormale, în afara legăturii cu faptele infracționale stările psihice (maladiile și anomaliile psihice, retardul mintal, stările de afect) sunt irelevante dreptului penal.
Referitor la astfel de situații unii autori evidențiază responsabilitatea limitată. În legislația penală a Federației Ruse această noțiune este definită într-o normă juridico-penală de sine stătătoare (art. 22 din Codul penal al Federației Ruse).
Problema criminogenezei psihice are trei aspecte: rolul anomaliilor psihice în săvârșirea infracțiunii; gradul de criminogeneză a anomaliilor; legătura dintre diferite forme ale anomaliilor psihice cu anumite tipuri de infracțiuni.
Însă, înainte de a studia anomaliile psihice în întreaga lor diversitate și influența acestora asupra psihicului mamei în momentul comiterii pruncuciderii, ne vom referi la noțiunea de bază – anomalie psihică.
De la bun început, anomaliile psihice se considerau a fi stări patologice, tulburări psihice care nu au atins nivelul de iresponsabilitate. Medicii psihiatri includeau în acest grup psihopatia și oligofrenia atingând gradul de debilitate. Inițial, la cele mai răspândite anomalii au fost referite psihopatiile, debilitatea, modificările reziduale ale traumelor craniocerebrale, maladiile organice ale creierului și alcoolismul.
Mai târziu, structura anomaliilor psihice a fost lărgită, incluzând epilepsia, bolile cardiovasculare care au condus la modificări psihice, schizofrenia în stare de remisie și alte maladii psihice.
Stări psihice anormale (limitrofe) se consideră a fi dereglările psihice relativ ușoare care se manifestă în sindroame patologice mai puțin grave.
Dereglările psihice, care nu exclud responsabilitatea, au primit denumirea de anomalii psihice. În literatura de specialitate prin anomalie se subînțelege devierea de la norma1. Totodată, acest termen vizează diferite stări, procese, întrucât anomalia este o deviere de la normă, trebuie să ne clarificăm ce înseamnă normă. Este dificil a determina noțiunea de normă, în special noțiunea de normalitate psihică. Între descrierea dată anomaliei într-un manual și particularitățile acesteia manifestate la o anume persoană este o mare diferență.
Și atunci întrebarea ce este normă și ce este patologie își pierde din claritate și simplitate.
Până nu demult, om cu psihic normal se considera a fi persoana care nu se evidențiază din masă și care este adaptată la condițiile mediului.
Astăzi însă în psihologie și în psihiatria modernă noțiunile de normalitate și patologie sunt tratate în baza altor criterii, anume: ținându-se seama de valorile de care se conduce grupul social la care aparține acel sau alt individ. Astfel, ceea ce este acceptabil și considerat a fi normal pentru un grup social va fi perceput de altul ca patologie.
Totodată, în medicină există un domeniu de cercetare care ne obligă să punem la îndoială claritatea și caracterul categoric al acestor criterii, adică ramura care studiază pragul-limită dintre stările psihice normale («ca la toți») și stările psihice patologice («nu ca la toți»). Nu întâmplător, acest domeniu de cercetare, neclar și instabil, genera abordări nesigure privind deosebirea dintre patologie și normă.
Renumitul savant P.B. Ganușkin nu o dată sublinia relativitatea limitelor normei (normalității psihice). El menționează: «Ființele armonioase sunt, în mare parte, fructul imaginației», în același context, B.S. Bratusi susține: «Omul este normal în măsura în care el evită extremitățile nevrozei sau ale psihopatiei și nu le dă posibilitatea să depășească limita admisibilă (deseori această limită este determinată de măsura în care omul se poate adapta la condițiile vieții»).
B.S. Bratusi a definit psihicul normal ca fiind echilibrul dintre forțele de excitație și inhibiție. Anomaliile psihice reprezintă o problemă importantă în practica medico-legală psihiatrică. Numărul în creștere al persoanelor cu anomalii psihice, precum și al infracțiunilor săvârșite de asemenea persoane a determinat atenția deosebită atât a psihiatrilor, cât și a juriștilor față de acest fenomen.
În literatura juridică lipsește o poziție clară privind noțiunea de anomalie psihică, împrejurare ce a servit drept temei pentru discuții și concluzii contradictorii. Unii autori susțin că fixarea noțiunii de anomalie psihică într-o normă juridică nu pare a fi corectă.
În opinia lui R.I. Miheev, anomaliile psihice constituie modificarea creierului, fie înnăscută, fie dobândită, fie funcțională, fie organică, care, reflectându-se asupra diferitelor laturi ale activității psihice a individului, influențează conținutul și caracterul social al comportamentului, inclusiv comportamentul deviant.
Într-adevăr, persoanele cu anomalii psihice sunt persoane cu dereglări atât emotiv-volitive, cât și intelective. Aceste dereglări nu pot să nu se reflecte asupra formării orientărilor sociale și asupra sistemului de valori de care persoana se conduce.
În baza celor expuse putem face concluzia că noțiunea de anomalii psihice include în sine un cerc relativ larg al dereglărilor neuropsihotice. Deoarece formele dereglărilor psihice nu sunt clar delimitate, psihiatrii au decis să le unească într-un singur grup având semnul comun «dereglări ușoare în sfera intelectiv-volitivă ce conduc la responsabilitatea redusă».
E de menționat că Codul penal al Republicii Moldova nu prevede norma despre responsabilitate limitată. Această normă este însă caracteristică pentru legislațiile mai multor state din sistemul de drept continental. Drept premisă a servit introducerea în practica clinică a studiului privind stările anormale (limitrofe) care contribuie la reducerea responsabilității, adică la scăderea capacității persoanei de a conștientiza caracterul acțiunilor sale și de a le dirija. Totodată, asemenea stări nu ating nivelul de iresponsabilitate.
Totuși, în prezent problema responsabilității reduse rămâne una dintre cele mai complicate în doctrina penală, dând naștere la păreri contradictorii referitor la principalele criterii, semne corelate cu iresponsabilitatea, vinovăția și alte categorii ale dreptului penal, în majoritatea manualelor și materialelor didactice această problemă nu este tratată suficient.
Responsabilitatea limitată se consideră a fi o variantă a responsabilității, care se distinge de responsabilitatea completă prin faptul că făptuitorul nu-și dă pe deplin seama de caracterul acțiunilor sale și nu le poate dirija în întregime la momentul comiterii infracțiunii, cauza fiind anomalia psihică care reduce capacitățile lui intelectiv-volitivă. Responsabilitatea persoanei care suferă de tulburări psihice și responsabilitatea persoanei complet sănătoase sunt egale din punct de vedere juridic, fiindcă și în primul, și în al doilea caz subiecții sunt supuși răspunderii penale, însă capacitatea subiectului de a acționa conștient și capacitatea lui de a-și dirija acțiunile în cazul responsabilității limitate și în cazul responsabilității complete nu sunt egale. Delimitarea responsabilității limitate de responsabilitatea completă prin prisma efectelor juridice constă în faptul că responsabilitatea limitată dă naștere la efecte diferite: pedeapsa penală poate fi acompaniată de măsuri de constrângere cu caracter medical, iar în cazul iresponsabilității răspunderea penală se exclude și se stabilesc numai măsuri de constrângere cu caracter medical.
La calificarea infracțiunii latura obiectivă trebuie analizată în strânsă legătură cu latura subiectivă, deoarece pentru existența infracțiunii de pruncucidere nu se poate concepe o latură fără cealaltă, fiindcă ele formează o unitate. Ca atare nu este suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană a acțiunii (inacțiunii) și urmarea periculoasă a acesteia, ci trebuie să se constate și ca acestea au fost precedate și însoțite de procese psihice specifice vinovăției ca trăsătură a infracțiunii, întrucât răspunderea penală presupune atât un temei obiectiv, cât și unul subiectiv.
Pentru ca o infracțiune să capete existență juridică nu este suficient ca un act material prevăzut și pedepsit de lege să fie săvârșit, ci mai este necesar ca actul de conduită ilegală să fie opera voinței și conștiinței autorului său. Adică, în afară de obiect, subiect și latura obiectivă, infracțiunea trebuie să mai conțină și latura subiectivă.
Prin urmare, latura subiectivă a infracțiunii poate fi calificată drept o atitudine psihică a persoanei față de fapta săvârșită, o activitate psihică a ei strâns legată nemijlocit de săvârșirea faptei și care reprezintă o unitate indisolubilă a proceselor psihice intelectual, volitiv și emoțional.
Semnele care caracterizează latura subiectivă a infracțiunii sânt vinovăția, scopul și motivul infracțiunii. Necătând la faptul, că importanța lor nu este identică, toate aceste semne în ansamblu caracterizează procesul intern, psihic, care are loc în conștiința celui vinovat și reflectă legătura ce există între conștiința și voința persoanei și fapta social periculoasă săvârșită de ea.
Semnul de bază – uneori singurul ce întră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni – este vinovăția. În cazul anumitor infracțiuni pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sânt prevăzute însă și alte condiții referitoare la motiv sau scop.
Vinovăția, care poate îmbrăca forma intenției sau imprudenței, constituie un element principal și obligatoriu în conținutul laturii subiective a oricărei infracțiuni, care relevă poziția negativă a celui ce a săvârșit fapta față de valorile sociale ocrotite de lege. Fără vinovăție nu există în genere infracțiune.
Însă cu toate acestea, vinovăția are o importanță deosebit de mare, de una singură ea nu poate pune în evidență procesele interne în virtutea cărora persoana a săvârșit infracțiunea respectivă și nu indică intenția adevărată a infractorului. Acestea sânt explicate de celelalte două semne ale laturii subiective: motivul și scopul săvârșirii infracțiunii.
Noțiunea de vinovăție este una din cele mai importante laturi ale teoriei dreptului penal. În dreptul penal nu există răspundere penală fără vinovăție. Conform art. 6 C.P. al RM în conformitate cu care răspunderii penale și pedepsei este supusă numai persoana, vinovată de săvârșirea infracțiunii, adică persoana, care a săvârșit intenționat sau prin imprudență o faptă social periculoasă prevăzută de legea penală.
Înțelegerea juridică a vinovăției are o mare însemnătate în lupta pentru consolidarea legalității. Legea penală poate influența modul de conduită al indivizilor, iar pedeapsa să atingă scopul urmărit numai în cazul dacă răspunderii penale vor fi supuse în exclusivitate persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunii. Condamnarea unui nevinovat trezește cruzime și acte de protest.
Deci, vinovăția o putem califica drept atitudine psihică, interzisă de lege, sub formă de intenție sau imprudența, a persoanei față de faptă social periculoasă săvârșită de ea sau față de consecințele faptei.
Vinovăția nu este starea sau însușirea psihicului, ci reprezintă atitudinea psihică a persoanei față de actul său de conduită infracțional. Astfel, reiese că persoana nu poate fi recunoscută vinovată, în afară sau independent de fapta social periculoasă prevăzută de lege ca infracțiune.
Potrivit legii penale, pentru ca o persoană să fie declarată vinovată, nu este suficient de a stabili dacă această persoană a săvârșit fapta social periculoasă examinată de judecată. Legea penală cere, iar judecată este obligată să traducă în viață principiul potrivit căruia la constatarea vinovăției unei persoane să se stabilească dacă această persoană a săvârșit o faptă social periculoasă, prevăzută de legea penală din intenție sau prin imprudență.
Deci, vinovăția persoanei o constituie intenția sau imprudența acesteia, exprimată în săvârșirea faptei penale.
Codul penal dă definiția intenției (art. 17 C.P. al RM) și imprudenței (art. 18 C.P. al RM).
Astfel, numai în cazul când există vinovăție intenționată sau imprudență, persoana care a săvârșit o faptă social periculoasă poate fi trasă la răspundere penală și respectiv i se poate aplica pedeapsa penală.
La baza vinovăției stau doi factori: factorul volitiv și factorul intelectiv.
Factorul volitiv constă în reglementarea activității umane prin luarea în fiecare caz aparte a deciziei de a săvârși sau nu anumite acțiuni. Reglarea volitivă înseamnă direcționarea conștientă a eforturilor fizice și psihice la luarea deciziei, la atingerea scopului propus, la lichidarea obstacolelor.
Latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conștiință specifice care preced și însoțesc actele exterioare. Elementul de bază ce trebuie stabilit la calificarea infracțiunii de pruncucidere este vinovăția. În conținutul fiecărei infracțiuni intră un element subiectiv care este indicat în textul legii. Codul penal al RM. folosește pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor infracțiuni două procedee cu privire la anumite tipuri de participare la infracțiune (art. 17, 18 al Codului penal al RM. unde sânt descrise formele vinovăției), însă el indică, în mod special forma vinovăției necesară în însuși textul incriminator. Conținutul laturii subiective a pruncuciderii include în sine atitudinea psihică a mamei față de infracțiunea săvârșită, și care trebuie să se concretizeze într-o anumită formă de vinovăție descrisă de legiuitor.
Infracțiunea de pruncucidere poate fi săvârșită atât prin intenție directă, cât și indirectă.
Momentul intelectiv al intenției la infracțiunea de pruncucidere se exprimă prin conștientizarea caracterului prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii săvârșite și previziunea urmării, adică a morții copilului nou-născut. În primul caz vinovatul își dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, adică de săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni interzise de legea penală prin amenințare cu pedeapsa penală. În al doilea caz persoana nu numai că își dă seama de fapta sa prejudiciabilă, ci prevede că acțiunea sau inacțiunea sa va provoca moartea victimei.
Factorul volitiv în general presupune că persoana este capabilă să-și reglementeze activitatea prin luarea în fiecare caz aparte a deciziei de a săvârși sau nu anumite acțiuni sau inacțiuni.
În cazul pruncuciderii, în funcție de felul intenției momentul volitiv poate fi diferit. În cazul când mama acționează cu intenție directă ea dorește survenirea morții copilului nou-născut, iar în cazul intenției indirecte ea admite posibilitate că în rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale va surveni decesul victimei.
Deosebirea dintre intenția pruncuciderii și intenția la alte tipuri de omoruri constă în faptul, că făptuitoarea la data săvârșirii infracțiunii s-a aflat «într-o stare de tulburare pricinuită de naștere». Această cerință se referă la structura psihologică a făptuitoarei, care apare modificată ca urmare a nașterii și îngustează în mod temporar capacitatea acesteia de a înțelege corect gravitatea actului de ucidere și de a se stăpâni de la executarea lui.
Se impune a semnala că și sub aspectul laturii subiective este necesar ca, intenția de a ucide care prezidează săvârșirea faptei, să se fi născut sau să se fi format ca urmare și sub impusul stării de tulburare psihică consecutiv nașterii, în condițiile unei responsabilități afectate de această stare. Intenția de a ucide s-ar putea manifesta, în acest caz ca intenție spontană, caracterizată prin aceea că, se naște și se execută sub influența acestei tulburări psihice simultan sau în intervaluri de timp cât aceasta persistă, fiind incompatibilă cu premeditarea. Putem afirma că este o formă de boală aflată la granița dintre manifestarea omului normal și responsabil și acel lipsit de răspundere penală.
După cum am menționat subiect al infracțiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta determinată de legea penală și a comis o faptă prevăzută de legea penală.
În literatura de specialitate și în legislația penală sunt prevăzute două tipuri de condiții indispensabile pentru subiectul infracțiunii:
condiții generale, responsabilitate și vârsta prevăzută de lege;
condiții speciale, necesare pe lângă cele generale pentru ca o persoană să poată fi subiect al anumitor infracțiuni.
Condițiile generale ale infracțiunii nu sânt prevăzute în conținutul ei juridic, ci rezultă din momentele cu caracter general, cuprinse în partea respectivă a Codului Penal.
Pentru ca persoana să devină subiect special al infracțiunii ea trebuie ca să întrunească în afară de particularitățile generale ale subiectului (vârsta, responsabilitatea), și niște criterii specifice, prevăzute de normele din partea generală a Codului Penal.
În calitate de particularități adăugătoare, uneori, se consideră criteriile, care depind de funcțiile de serviciu și de profesie a subiectului.
Ca de exemplu, subiecți ai infracțiunilor de serviciu pot fi numai persoanele în funcție, ai infracțiunilor militare – militarii și persoanele egale cu ele, înșelarea cumpărătorilor – lucrătorii întreprinderilor de comerț și alimentare socială.
Particularitățile speciale, care transformă persoana în subiect special al infracțiunii pot fi și calitățile proprii ale subiectului.
Un alt criteriu poate fi considerat și cetățenia subiectului infracțiunii.
De exemplu, pentru trădare de patrie (art. 337 al CP) răspunderea penală o poartă numai cetățenii Republicii Moldova, dar pentru spionaj (art. 338 al CP) – cetățeni din alte state sau fără cetățenie.
Relațiile speciale dintre pătimaș și vinovat pot fi criteriul caracteristicii subiectului.
De exemplu, pentru determinarea la sinucidere (art. 150 al CP) răspunderea penală o poartă numai subiecții speciali: persoanele cu care pătimașul se afla într-o oricare dependență fie materială, fie de serviciu etc.
Pentru lăsarea în primejdie (art. 163 al CP) sau neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 al CP) necesar (care, evident nu suferă amânare) unei persoane ce se află într-o stare periculoasă pentru viață, dacă acest ajutor putea fi acordat în mod vădit de cel vinovat fără un pericol serios pentru sine sau pentru alte persoane.
Condițiile speciale fiind necesare existenței subiectului anumitor infracțiuni, trebuie să fie prevăzute în conținutul juridic al acestor infracțiuni sau să rezulte nemijlocit din ea.
Dar, cum am spus mai înainte pentru ca ele să existe se cere ca autorul să posede o anumită sau anumite calități.
Subiectul, de la care legea cere să posede o anumită calitate sau calități prevăzute în componența infracțiunii, poartă denumirea de subiect special (calificat, propriu). El trebuie să aibă calitatea impusă de lege în momentul săvârșirii infracțiunii.
Calitatea este cerută numai pentru persoana autorului, dar nu și a celorlalți participanți, care pot să nu posede această calitate.
După cum rezultă din cele menționate, subiect special al infracțiunii e persoana care, pe lângă condițiile subiectului general – responsabilitate și vârsta minimă cerută de lege – trebuie să mai întrunească cumulativ și o condiție specială, o anumită calitate prevăzută în norma de drept sau nemijlocit să rezulte din ea, condiție ce restrânge cercul de persoane, ele putând fi trase la răspundere penală în conformitate cu legea dată.
În Codul Penal al Republicii Moldova majoritatea componenților de infracțiune (de bază, calificative) conțin condițiile unui singur subiect special, de exemplu, mama (art. 147), cetățeanul RM. (art. 338), persoana căreia i-au fost încredințate documente ce conțin un secret de stat sau obiecte, ale căror date constituie un secret de stat (art. 344), persoana oficială (art. 327, 328, 329), judecătorul (art. 307), persoana care execută pedeapsa sau se află sub arest preventiv (art. 317). Dar, în dispoziția unor articole sunt descrise condițiile alternative ale câtorva subiecți speciali. Astfel, în art. 338 al CP, în calitate de subiecți speciali sunt numiți cetățenii unui stat străin sau persoana fără cetățenie; în art. 306, 308, 309 – persoana care înfăptuiește urmărirea penală, ofițerul de urmărire penală, procurorul; în art. 312 – martorul, partea vătămată, expertul, translatorul. Cercetând codul penal putem observa că subiectul special este indicat, ca alternativă, în dispoziția articolului paralel cu subiectul general. De exemplu, răspunderea pentru omorul intenționat săvârșit cu consecințe agravante (art. 145 al CP) o poartă atât subiecții generali, cât și subiectul special – alin.3 (b) al CP – soțul, soția, rudă apropiată. De asemenea, răspunderii penale pentru contrabandă (art. 248 al CP), paralel cu subiectul general, e supusă și persoana oficială ca reprezentant al subiectului special.
În legislația penală se întâlnesc subiecți speciali care sunt caracterizați prin două sau mai multe calități speciale combinatorii. De exemplu art. 319, 320 persoana eliberată din locurile de detenție (prima condiție), supusă supravegherii administrative (a doua condiție).
Pentru tragerea la răspundere penală conform articolelor date, e obligatorie prezența tuturor condițiilor subiectului special în ansamblu. Lipsa unei singure condiții, conform articolelor corespunzătoare ale Codului Penal, exclude calificarea faptei comise.
Condițiile subiectului special al infracțiunii sunt descrise în norma de drept sau nemijlocit, rezultă din ea. În majoritatea cazurilor aceste condiții sunt indicate direct în dispozițiile părții speciale a CP, adică legislatorul descrie concret persoana care poate fi subiectul infracțiunii date. Uneori, asemenea condiții sunt descrise în unele norme aparte ale CP. Așadar, noțiunea persoanei oficiale, a militarului sânt fixate corespunzător în art. 364, 327, 328, 329 ale CP al RM. Acest lucru se lămurește prin faptul că acești subiecți speciali sunt întâlniți în partea specială a CP
Condițiile subiecților speciali ai infracțiunii sunt formulate concret în componența de bază a infracțiunii descrise în partea specială a Codului Penal. De exemplu: persoana căreia i-au fost încredințate informațiile ce constituie secret de stat s-au i-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau munca sa (art. 344 al CP.), persoana care administrează avutul proprietarului sau cărei i-au fost încredințată această avere (art. 191 al CP RM.) ș. a.
Condițiile subiecților speciali ai infracțiunii sunt descrise în lege atât sub formă pozitivă, cât și sub cea negativă.
Sub formă pozitivă sânt prevăzute majoritatea dintre subiecții speciali, ca exemplu sunt: martorul, partea vătămată, expertul, translatorul (art. 312, 313 al CP.), judecătorul (art. 306, 307 al CP.), persoana care conduce mijlocul de transport (art. 264 al CP.), persoana responsabilă pentru starea tehnică și exploatarea mijloacelor de transport (art. 265 al CP.).
Condițiile negative, se întâlnesc în lege numai în cazuri excepționale, pe când o descriere a lor sub formă pozitivă va cere o dispoziție mult prea voluminoasă a articolului și, prin urmare, incomodă la aplicare. Totuși uneori se întâlnesc condiții sub formă pozitiv-negativă, exemplu art. 200 al CP. este vorba de persoana, căreia i-a fost încredințată paza avutului proprietarului (forma pozitivă), ne fiind persoană oficială (forma negativă).
Analizând chestiunea referitoare la metoda descrierii subiectului special, e necesar, de asemenea, a indica condițiile (calitățile) unor subiecți care nu sunt indicați în dispozițiile articolelor Codului Penal. În art. 171, 173, 174 al CP. nu sunt prevăzute indicații directe privind condițiile subiectului special. Ele sunt stabilite datorită interpretării, pornind de la analiza altor elemente ale conținutului infracțiunii (obiectului, laturii obiective), întrucât este vorba de interacțiunea elementelor ei componente, de interdependența lor, ceea ce creează o dependență între ele, precum și o condiționare reciprocă. Conținutul normei nu există în afara legii, el este întotdeauna întruchipat în totalitatea elementelor normei de drept penal.
În baza celor expuse mai sus putem face concluzia că pentru ca subiectul general să devină subiect special el trebuie pe lângă condiții generale (responsabilitate, vârstă) să întrunească și condiții speciale prevăzute expres în norma penală (art. 327, 328), sau care rezultă din ea (art. 145 alin.3 (b) al CP). De asemenea în dispozițiile articolelor sunt descrise condiții alternative ale câtorva subiecți speciali (art. 312). Uneori în dispoziția articolului pe lângă subiectul general este indicat ca alternativă subiectul special.
Subiect activ nemijlocit, deci autor al pruncuciderii nu poate fi, decât mama copilului nou-născut, așadar, pruncuciderea este o infracțiune cu autor unic calificat.
Infracțiunea de pruncucidere este, ca și infracțiunea de omor, susceptibilă de a fi săvârșită de mai multe persoane. Într-adevăr, mama copilului nou-născut poate fi instigată sau ajutată la uciderea copilului nou-născut de către o altă persoană, străină față de copilul ucis, sau dimpotrivă, ruda apropiată a acestuia. De asemenea, este posibil ca, la rândul sau, mama copilului nou-născut să instige sau să ajute o altă persoană la uciderea acestui copil, persoana care poate avea sau nu calitatea de rudă apropiată a copilului ucis.
Problema sancționării celui care instigă sau ajută pe o mamă la uciderea copilului ei nou-născut, precum și a sancționării mamei, în cazul în care ea este cea care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea acestui copil, a ridicat și ridică încă dificultăți în practica judiciară și în literatura de specialitate, prilejuind exprimarea unor puncte de vedere contradictorii.
Astfel, unele instanțe din România au considerat că cel care ajută pe o mamă la uciderea copilului nou-născut trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de pruncucidere, pe când altele au considerat, dimpotrivă, că trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat (art. 175, lit. c si d – Cod Penal Român)
În literatura de specialitate, părerile în ceea ce privește sancționarea participanților la infracțiunea de pruncucidere se diferențiază după cum pruncuciderea este considerată o infracțiune de omor distinctă, infracțiune cu subiect calificat sau o formă atenuată a omorului.
Potrivit primei opinii, pruncuciderea constituie un tip aparte de omucidere, întrucât calitățile pe care trebuia să le întrunească atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv sânt elemente constitutive ale acestei infracțiuni si nu circumstanțe atenuante ale omorului. Pornindu-se de la această premiză, se susține ca încadrarea juridică a faptei participanților în mod distinct de fapta autorului se află în dezacord cu principiul unității de infracțiune, precum și cu caracterul dependent al acțiunii participanților de cea a autorului principal. De asemenea, se susține că nu se poate admite coexistența în cuprinsul aceleiași unități infracționale a mai multor conținuturi de infracțiuni cu răspunderi diferite și, deci, nu se poate admite sancționare separată a participanților pentru infracțiunile cu subiect activ calificat, în sensul că aceștia să răspundă pentru o altă infracțiune decât autorul.
În literatura de specialitate s-a mai susținut că în materia circumstanțelor penale trebuie făcute anumite diferențieri. Astfel, trebuie să se facă distincție între circumstanțele «personale» și circumstanțele «pur persoanele» după cum influențează sau nu gravitatea faptei și calificarea ei legală.
Potrivit acestui punct de vedere, circumstanțele personale, deci care influențează gravitatea faptei și calificarea ei legală, trebuie asimilate, în ceea ce privește efectele, în caz de participație, cu circumstanțele reale. De aici concluzia că, întrucât calitatea de mamă influențează atât asupra gravității faptei, cât și asupra calificării legale, aceasta înseamnă că, în cazul în care mama este ajutată de o altă persoană la uciderea copilului ei nou-născut, acea persoană să răspundă pentru complicitate la pruncucidere, în sprijinul aceluiași punct de vedere s-a adus și argumentul că există fapte prevăzute de legea penală al căror autor nu poate fi decât o persoană având o anumită calitate. În cazul acestor infracțiuni, calitatea cerută autorului nu este relevantă ca circumstanță personală, ci ca element constitutiv al conținutului infracțiunii, astfel încât îndeplinirea acestei condiții în ce-l privește pe autor operează față de toți ceilalți participanți. În cazul delapidării, de pildă, acela care îl ajută pe gestionar să-și însușească bunurile pe care le gestionează, răspunde pentru complicitate la delapidare și nu pentru furt, deoarece calitatea subiectului este relevantă în această situație, nu ca circumstanță personală, ci ca element al conținutului infracțiunii.
Soluția este aceeași în cazul tuturor infracțiunilor cu subiect calificat, în asemenea cazuri nu poate exista coautorat decât dacă tot coautorii au calitatea cerută de lege. Pot exista însă complici, instigatori la infracțiunea comisa de autor calificat.
Potrivit unei alte opinii, pruncuciderea este, în esență, o faptă de omor, supusă însă unei sancțiuni atenuante sau, cu alte cuvinte, o formă atenuantă a omorului, în consecință, potrivit acestei opinii, participanții la infracțiunea de pruncucidere trebuie sa răspundă independent de încadrarea juridică a faptei penale săvârșite de autorul principal și anume ei vor răspunde pentru omor. În cazul pruncuciderii, dimpotrivă, există o faptă de omor care poate fi săvârșită de orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute de lege pentru a deveni subiectul unei infracțiuni. Această faptă este pedepsită însă mai ușor ca infracțiunea de pruncucidere, atunci când în persoana făptuitorului sânt întrunite două condiții care, în concepția legiuitorului, fac ca omorul să fie privilegiat în parte, si anume:
subiectul activ al infracțiunii are calitatea de mamă a copilului;
mama copilului în momentul săvârșirii faptei se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naștere.
Aceste circumstanțe sunt personale, ele nu se răsfrâng asupra altor persoane, deoarece presupun o anumită stare psihică în care se afla mama ucigașă, stare pe care participanții nu o pot avea în legătură cu copilul născut de autoarea principală. Ca atare, dacă mai multe persoane comit un omor asupra copilului nou-născut, atunci mama, dacă s-a aflat în situația arătată beneficiază de regimul juridic atenuat, ceilalți răspund pentru omor calificat.
Această rezolvare nu încalcă principiul unității de infracțiune în cazul participației, deoarece complicele și instigatorul trebuie să răspundă în raport cu fapta comisă de autorul principal și nu în raport cu încadrarea juridică dată faptei acestuia. Mai complicată este chestiunea atunci când ne referim la poziția mamei instigatoare sau complice la fapta de omor comisă asupra copilului său. Potrivit deciziei de îndrumare citate, mama instigatoare sau complice ar urma să răspundă pentru instigare sau complicitate la omor și nu pentru instigare sau complicitate la pruncucidere. Soluția este discutabilă. S-a susținut că mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, păstrează această circumstanță personală în orice condiții, adică nu numai când este autoare a faptei de pruncucidere, dar și atunci când este instigatoare sau complice la uciderea copilului său nou-născut săvârșită de altă persoană. Ca urmare, în acest caz, mama instigatoare sau complice urma să răspundă pentru instigare sau complicitate la pruncucidere. Nu s-ar putea invoca argumentul că nu ar fi posibil ca instigatorul sau complicele să răspundă pentru o altă infracțiune decât cea comisă de autorul principal.
După părerea noastră, așa cum nu ar fi just să se atenueze răspunderea penală a participanților pentru o circumstanță personală atenuantă care nu rezidă în persoana lor, tot astfel nu este just să se agraveze răspunderea penală a mamei coautoare, complice sau instigatoare numai pentru motivul arătat, trecându-se sub tăcere situația sa personală specială în care a comis faptele menționate.
Subiectul pasiv al infracțiunii trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut, indiferent dacă a fost născut din căsătorie sau din afara căsătoriei; calitatea de subiect pasiv special și imediat al pruncuciderii nu o poate avea decât victima nemijlocită a acțiunii făptuitorului. Calitatea de nou-născut se obține din luarea în considerare a procesului nașterii. Un asemenea proces debutează prin contracții uterine specifice, însoțite de dureri și apoi de desprinderea treptată a copilului de organismul matern, iar în final expulzarea acestuia. Nașterea nu cuprinde exclusiv evenimentul final, ci ansamblul travaliului, adică și perioada de debut a procesului nașterii, urmată de fazele parcurse de ființa umană în efortul ei de trecere de la mediul intrauterin la ambianța externă, în fazele respective se pot ivi complicații, afecțiuni congenitale grave, accidente etc., de care trebuie să se țină seama în stabilirea condiției de nou-născut viu.
Durata maximă a stării de nou-născut este pentru cazurile nașterilor normale, de 10-14 zile. Avem deci modalitate medicală de determinare a perioadei în care suntem îndreptățiți să afirmăm că nou-născutul păstrează caracteristicile fiziologice corespunzătoare stării sale. Este discutabilă soluția legiuitorului de a șterge deosebirea dintre victima infracțiunii, copil născut în afara căsătoriei, și copil născut în cadrul căsătoriei, deși cele două situații sânt profund deosebite, ca și presiunea psihologică sub care acționează mama în aceste situații.
Nu întâmplător majoritatea legislațiilor concep pruncuciderea numai în cazul uciderii copilului născut in afara căsătoriei (Codul penal german) sau pentru a ascunde sau a salva o situație dezonorantă (Codul penal italian și spaniol), fără a se referi la tulburările de altă natură ale mamei.
Incriminarea, deși nu prevede condiții de loc ale săvârșirii faptei, prevede condiții de timp și anume: «fapta trebuie să se comită imediat după naștere». Se află în această stare copilul care mai poartă urmele nașterii recente. Săvârșirea faptei după această dată va constitui infracțiunea de omor calificat.
4. Delimitarea pruncuciderii de eutanasie
Un aspect foarte puțin cercetat al infracțiunii de lipsire de viață la dorința persoanei îl constituie victima minoră. Fapta săvârșită asupra acesteia este prevăzută la art.147 C. pen. RM – pruncuciderea, care reprezintă omorul copilului nou-născut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după nașterea de către mama care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere.
Să ne imaginăm fabula: imediat după naștere mama află că copilul nou-născut este bolnav de o boală incurabilă, iar viața lui depinde doar de administrarea unor medicamente sau de funcționarea unor aparate care îl pot menține în viață. Astfel, apare întrebarea: în cazul în care mama întrerupe tratamentul medical sau deconectează aparatele la care este conectat pruncul, nemaidorind să i se prelungească agonia, pe care oricum îl așteaptă un sfârșit iminent, iar tratamentul medical doar prelungește chinurile mamei și ale pruncului, suntem în situația de pruncucidere, omor intenționat sau de eutanasie?
Răspunsul corect ar fi, considerăm, eutanasia, deoarece întrunește toate condițiile acestei infracțiuni: victima minoră, bolnavă de o boală incurabilă și acordul mamei (fie el chiar și tacit). Mulți vor contrazice această afirmație, însă să nu uităm care este specificul pruncuciderii – diminuarea discernământului cauzată de naștere; în cazul dat, el este diminuat, dacă ne-am putea așa exprima, de boala fătului.
La pruncucidere rolul principal îl constituie nu starea fătului, dar starea fizică și psihică a mamei, legată de actul fiziologic al nașterii. Obiect de atentare în cazul pruncuciderii este nou-născutul. Legea Republicii Moldova nu specifică termenul după care pruncul trebuie să fie considerat nou-născut, dar nici nu este necesar de a stabili un anumit termen în această privință. În înțelesul normei penale, noțiunea juridică a timpului în care pruncul se bucură de statutul de nou-născut este destul de scurt – în timpul nașterii sau imediat după naștere (de regulă 24 de ore).
În cazurile de pruncucidere, intenția trebuie să fie spontană și premeditată. Ea se formează sub imperiul stării de tulburare și se execută simultan sau în intervalul de timp cât persistă această stare. Starea de tulburare trebuie să fie pricinuită anume de naștere, pe când în cazul eutanasiei ea este pricinuită de sentimentul de milă și compasiune, acesta și constituind elementul obligatoriu al componenței de infracțiune a eutanasiei.
Starea psihofiziologică provocată exclusiv de procesul nașterii poate apărea ca urmare a unor acțiuni determinate de toxicoze în perioada gravidității, a șocului hemoragic, ceea ce corespunde înțelesului dispoziției articolului cercetat. Totodată, se menționează că această stare poate fi provocată și de nașterea copilului în condiții neobișnuite sau poate avea drept cauză sentimentul de rușine, frica de consecințele sociale, familiale, de reacția părinților, de ostilitatea celor din jur etc.
În faza în care copilul depășește statutul de nou-născut și când nu întrunește nici condițiile obiectului de atentare al eutanasiei suntem în fața unui omor intenționat.
O altă delimitare dintre pruncucidere și eutanasie constă în faptul că în al doilea caz subiectul este unul special care de sine stătător săvârșește infracțiunea de pruncucidere, pe când la eutanasie în calitate de subiect pot apărea: părinții, rudele sau personalul medical. Legea penală nu încriminează doar fapta directă de lipsire de viață a unei alte persoane, dar și faptele oblice care ar contribui la lipsirea de viață a altcuiva.
ÎNCHEIERE
O examinare cât de sumară a fenomenului criminalității relevă că faptele de pericol social care îl compun, declarate de legea penală ca infracțiuni, se manifestă în forme deosebit de variate.
În această diversitate a manifestării lor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relații, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, cuprinde un conținut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii, care îi determină o fizionomie și individualitate infracțională proprii.
În ultimii ani a crescut esențial interesul juriștilor față de psihiatria judiciară. Drept dovadă poate servi efectuarea obligatorie a expertizei medico-legale psihiatrice a mamei care a săvârșit pruncuciderea și, respectiv, delimitarea tulburărilor psihice temporare din timpul nașterii de acutizarea maladiilor psihice provocată de naștere.
Seriozitatea problemei este determinată de faptul că art. 147 CP RM conține formula «.. stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere». Dacă semnul dat lipsește, atunci calificarea uciderii copilului nou-născut conform art. 147 CP RM nu este posibilă.
Astfel în urma studiului efectuat am putea evidenția următoarele concluzii ce țin de infracțiunea de pruncucidere:
Infracțiunea de pruncucidere, reglementată ca atare, constituie un tip aparte de omucidere, o variantă de specie, cu denumire proprie și cu existență independentă. Într-un anumit sens se poate vorbi de un omor atenuat sau de o faptă de omor sancționată mai blând, în considerarea condițiilor speciale.
Omorul pruncului de către mamă, ca și celelalte infracțiuni contra vieții, constă într-o faptă de pericol social deosebit de grav, prin care se cauzează moartea unei ființe umane, și anume a copilului nou-născut, din cauza unei situații de factură neuropsihică (tulburare pricinuită de naștere). În principiu, pentru a fi responsabilă de fapta săvârșită, persoana trebuie să posede capacitatea de a hotărî asupra faptelor sale.
Omorul pruncului de către mamă este privarea ilegală intenționată de viață a copilului nou-născut, săvârșită de către mamă în timpul nașterii sau imediat după nașterea lui. Viu trebuie recunoscut și copilul omorât în timpul nașterii, care deja nu poate fi considerat făt intrauterin, chiar dacă el nu a început să respire. Durata maximă a stării de nou-născut este-pentru cazurile de naștere normale – de 10-14 zile. În țara noastră știința medico-legală consideră drept nou-născut copilul care a trăit după naștere cel mult 24 ore. Există deci o modalitate medicală de determinare a perioadei în care suntem îndreptățiți să afirmăm că nou-născutul păstrează caracteristicile fiziologice corespunzătoare stării sale.
Dar condiția imediat după naștere cerută de art. 147 CP se referă la perioada de timp după naștere în care mama se află sub puternica influență a actului nașterii și când ea acționează împotriva vieții copilului. Această perioadă este mai scurtă și este determinată de fiecare dată de la caz la caz.
În calitate de subiect în sensul art. 147 CP RM poate fi recunoscută numai lehuza ori lăuza, care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere, adică femeia care l-a purtat și 1-a născut pe acest copil, cu condiția că la momentul săvârșirii pruncuciderii ea a atins vârsta de 14 ani. Femeia în timpul săvârșirii pruncuciderii trebuie să se afle într-o stare deosebită psihofiziologică cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere, care se exprimă la două niveluri: la nivel biologic – prezența unei tulburări psihice temporare care nu exclude responsabilitatea și care este provocată de naștere, este spontană și de scurtă durată.
Cauza pruncuciderilor este ascunsă în conștiința inculpatei și nu poate fi justificată prin lipsa de loc de trai sau starea materială dificilă; acestea pot fi considerate doar în calitate de factori ce favorizează pruncuciderea.
Teoria și experiența acumulată în domeniul investigării infracțiunii de pruncucidere ne demonstrează, fără echivoc, că desfășurarea în condiții de operativitate, complexă și prin respectarea regulilor metodologice a cercetării la fața locului, oferă posibilitatea lămuririi următoarelor probleme indispensabile obținerii probelor și identificării pruncucigașei: natura evenimentului infracțional produs; timpul și locul de săvîrșire a faptei; metoda și mijloacele de săvîrșire a pruncuciderii; împrejurările, care au favorizat săvîrșirea infracțiunii; activitatea infracțională concretă desfășurată de autor, după caz coautori; caracteristicile morfologice ale nou-născutului; caracterul și mecanismul formării vătămărilor depistate pe corpul cadavrului; existența urmelor pe cadavrul victimei; obiectele și lucrurile care aparțin făptuitorului; identificarea eventualilor martori etc.
Ne pronunțăm pentru unele propuneri legislative pentru substituirea denumirii nu prea reușite «pruncucidere» cu noțiunea de «neonaticid», considerând-o mai corectă din punct de vedere legislativ, științific și al dreptului penal.
Propunem completarea dispoziției articolului 147 CP RM cu noțiunea «propriului copil», fiindcă la răspunderea penală în baza art. 147 CP RM poate fi trasă numai femeia care a născut acest copil, adică mama biologică. Cu scopul perfectării legislației penale în vigoare, propunem următoarea redacție a art. 147 din Codul penal al RM: Art. 147. Neonaticidul: «Omorul propriului copil nou-născut săvârșit în timpul nașterii sau în primele 24 de ore după naștere de către lehuză sau lăuză, care se află într-o stare de tulburare fizică/psihică cauzată de naștere, cu diminuarea discernământului». Considerăm că aceste propuneri vor duce la îmbunătățirea legislației penale a Republicii Moldova.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. Chișinău. 2005
Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. Chișinău. 2005
Codul de procedură penală al Republicii Moldova adoptat la 12.05.2003. Chișinău. 2005
Legea privind drepturile copilului adoptată la 15.12.1994
Codul Penal al Federației Ruse adoptat 24.05.1996
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvîrșite prin omor (art.145-148 cp al rm) nr. 11 din 24.12.2012 Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2013, nr.6
LITERATURA DE SPECIALITATE
Barbăneagră Al. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova. Chișinău. 2003
Basarab M. Drept penal. Partea generală. Vol.1. București. LUMINA-LEX. 1997
Berliba V., Cojocaru R. – Reglementări în drept vizând participația la infracțiunea de pruncucidere //Avocatul poporului 10-11/25, 2004
Borodac Al. Drept penal. Partea specială. Chișinău. 1996
Boroi A. Pruncuciderea și uciderea din culpă. București: Editura Ministerului de Interne. 1992
Brânză, S. Stati V. – Omorul pruncului de către mamă: răspundere și pedeapsă penală //Avocatul poporului 7-9/31, 2000
Brînză S. Infracțiuni contra vieții. sănătății. libertății și demnității persoanei. Chișinău. 1999
Brînză S. Ulianovschi X. Drept penal. Chișinău: Cartier. 2005
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Ed. ALL BECK București. 1997
Butiuc C. Infracțiunea complexă. Ed. AAL BECK. 1999
Butmalai R. – Delimitarea eutanasiei de omorul intenționat și pruncucidere //Revista Națională de Drept 9/74, 2007
Cojocaru R. Cercetarea la fața locului în cauzele penale de pruncucidere /Legea și viața 5, 2007
Cora M. Aspecte teoretice în materia infracțiunii de pruncucidere //Dreptul 5/126, 2003
Cepдюкoв T. Cyдeбная гинeкoлoгия. Aкyшepcтвo. Mocква. 1996
Dragomirescu V. Problematica și metodologia medico-legală. București. MEDICALĂ. 1980
Gîrla L. Aspecte ale procesului de naștere în cauzele de pruncucidere //Revista Națională de Drept 5/20, 2005
Gîrlă L. Conceptul, definiția și particularitățile pruncuciderii/RND 3, 2005
Gîrla L. Criteriile responsabilității limitate la pruncucidere //Analele știinюifice ale Universității de Stat din Moldova 7/198, 2004
Gîrla L. Delimitarea pruncuciderii de infracțiuni conexe în baza criteriilor subiective //Revista Națională de Drept 10/38, 2005
Gîrla L. Evoluția reglementării răspunderii penale pentru infracțiunea de pruncucidere //Revista Națională de Drept 2/29, 2005
Gîrla L. Noțiunea de nou-născut în cauzele de pruncucidere; dificultăți și soluții //Revista Națională de Drept 4/27, 2005
Gîrla L. Problema aprecierii juridice a tulburărilor psihice provocate de naștere în cadrul pruncuciderii //Revista Națională de Drept 8/35, 2005
Gîrla L. Pruncuuciderea: probleme ale calificării on conformitate cu Codul penal al Republicii Moldova și căile de rezolvare a lor //Avocatul poporului 7/10, 2004
Gîrla L. Starea, dinamica și structura pruncuciderii //Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova 8/391, 2005
Gîrla L. Unele probleme privind latura subiectivă a pruncuciderii //Revista Națională de Drept 11/21, 2005
Gîrla L. Unele probleme privind responsabilitatea redusă în pruncucidere //Revista Națională de Drept 9/43, 2005
Gîrla L. Expertiza medico-legală pe cazurile de pruncucidere. // Revista Națională de Drept. № 7. 2005
Giurgiu N. Drept penal general. Doctrină. Legislație. Jurisprudență. Ed. SUNSET. Iași. 1997
Jung H., Ardeleanu M. – Expertiza medico-legală psihiatrică în pruncucidere: dificultăți și soluții //Dreptul 10/166, 2002
Loghin O. Toader T. Drept penal român. Partea specială. București. Șansa SRL. 1996
Macari I. Drept penal al Republicii Moldova. Partea generală. Chișinău. 2002
Macari I. Drept penal al Republicii Moldova. Partea specială. Chișinău. Ed. CE USM. 2003
Macari I. Drept penal al RM. Partea generală. Chișinău. 1999
Mateuț G. O caracterizare a pruncuciderii în lumina teoriei și practicii penale/Dreptul. N8 2000
Mitrache C. Mitrache C. Drept penal român. Partea Generala. Ediția a II-a. București. Universul Juridic. 2003
Narcis Giurgiu. Drept penal general. Doctrină. Legislație. Jurisprudență. Iași. 1997
Nistoreanu Gh. Boroi Al. Drept penal. Partea specială. Ediția a II-a. București: 2002
Nistoreanu Gh. Dobrinoiu V. Drept penal. Partea specială. București.Europa Nova. 1999
Pop O.- Aspecte introductive privind infracțiunea de pruncucidere //Legea și viața 7/17, 2005
Pop O. Condiții preexistente ale infracțiunii de pruncucidere. // Legea și viața. Nr.7. 2005
Pop O.- Latura obiectivă a infracțiunii de pruncucidere //Legea și viața 9/23, 2005
Pop O.- Latura subiectivă a infracțiunii de pruncucidere //Legea și viața 10/18, 2005
Roșca A. Psihologia generală. Editura didactică și pedagocică. București. 1966
Ulianovschi X. Participația penală. Chișinău: Centrul de Drept. 1999
Zolyneak M. Michinici M. Drept penal. Partea generală. Ed. CHEMAREA. Iași. 1999
Boлкoв B. O вpeмeнныx пcиxичecкиx pаccтpoйcтваx y oбвиняeмыx и cyдeбнo-пcиxиатpичecкиx пoдxoдаx к ним // Закoн и пpавo. №. 9. 2003
Гаyxман Л. Д. Угoлoвнoe пpавo. Чаcть oбщая. Чаcть ocoбeнная. Mocква. 1999
Гpyнтoв И., Кoт И. Убийcтвo матepью нoвopoждeннoгo peбeнка (cт.140 УК) Cyдoвый вecтник №1 2002
Кoжoкаpy P. Cyдeбнo-мeдицинcкая экcпepтиза тpyпа нoвopoждeннoгo peбeнка пo yгoлoвным дeлам o дeтoyбийcтваx "Закoн и жизнь", 2007 г, N 5, cтp.43
Кoзачeнкo И. Cпаceнникoв Б. Boпpocы yгoлoвнoй oтвeтcтвeннocти и наказания лиц, cтpадающиx пcиxичecкими pаccтpoйcтвами, нe иcключающими вмeняeмocти. // Гocyдаpcтвo и пpавo. №. 5. 2001
Кoммeнтаpий к УК PФ. // Пoд peд. Лeбeдeва Ю. M. Cкypатoва Ю. И. Mocква. 1997
Mycлимoва Э. Ocoбeннocти дoказывания пo дeлам oб yбийcтвe матepью нoвopoждeннoгo peбeнка "Poccийcкий cyдья", 2008 г., N 3, cтp.39
Hазаpeнкo Г. B. Heвмeняeмocть: yгoлoвнo-peлeвантныe пcиxичecкиe cocтoяния. Cанкт-Пeтepбypг. Юpидичecкий Цeнтp Пpecc. 2002
Cepдюк Л. Дeтoyбийcтвo: вoпpocы пpавoвoй oцeнки "Poccийcкая юcтиция", 2003 г., N 11
Cмиpнoв M. Toлачeв A. Угoлoвнoe пpавo. Ocoбeнная чаcть. Mocква. ПPИOP. 1999
Угoлoвнoe пpавo PФ. Ocoбeнная чаcть. // Пoд peд. Здpавoмыcлoва B. И. Mocква. 1996
Угoлoвнoe пpавo PФ. Ocoбeнная чаcть. // Пoд peд. Кyдpяцeва B.H. Mocква. 2000
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. Chișinău. 2005
Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. Chișinău. 2005
Codul de procedură penală al Republicii Moldova adoptat la 12.05.2003. Chișinău. 2005
Legea privind drepturile copilului adoptată la 15.12.1994
Codul Penal al Federației Ruse adoptat 24.05.1996
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvîrșite prin omor (art.145-148 cp al rm) nr. 11 din 24.12.2012 Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2013, nr.6
LITERATURA DE SPECIALITATE
Barbăneagră Al. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova. Chișinău. 2003
Basarab M. Drept penal. Partea generală. Vol.1. București. LUMINA-LEX. 1997
Berliba V., Cojocaru R. – Reglementări în drept vizând participația la infracțiunea de pruncucidere //Avocatul poporului 10-11/25, 2004
Borodac Al. Drept penal. Partea specială. Chișinău. 1996
Boroi A. Pruncuciderea și uciderea din culpă. București: Editura Ministerului de Interne. 1992
Brânză, S. Stati V. – Omorul pruncului de către mamă: răspundere și pedeapsă penală //Avocatul poporului 7-9/31, 2000
Brînză S. Infracțiuni contra vieții. sănătății. libertății și demnității persoanei. Chișinău. 1999
Brînză S. Ulianovschi X. Drept penal. Chișinău: Cartier. 2005
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Ed. ALL BECK București. 1997
Butiuc C. Infracțiunea complexă. Ed. AAL BECK. 1999
Butmalai R. – Delimitarea eutanasiei de omorul intenționat și pruncucidere //Revista Națională de Drept 9/74, 2007
Cojocaru R. Cercetarea la fața locului în cauzele penale de pruncucidere /Legea și viața 5, 2007
Cora M. Aspecte teoretice în materia infracțiunii de pruncucidere //Dreptul 5/126, 2003
Cepдюкoв T. Cyдeбная гинeкoлoгия. Aкyшepcтвo. Mocква. 1996
Dragomirescu V. Problematica și metodologia medico-legală. București. MEDICALĂ. 1980
Gîrla L. Aspecte ale procesului de naștere în cauzele de pruncucidere //Revista Națională de Drept 5/20, 2005
Gîrlă L. Conceptul, definiția și particularitățile pruncuciderii/RND 3, 2005
Gîrla L. Criteriile responsabilității limitate la pruncucidere //Analele știinюifice ale Universității de Stat din Moldova 7/198, 2004
Gîrla L. Delimitarea pruncuciderii de infracțiuni conexe în baza criteriilor subiective //Revista Națională de Drept 10/38, 2005
Gîrla L. Evoluția reglementării răspunderii penale pentru infracțiunea de pruncucidere //Revista Națională de Drept 2/29, 2005
Gîrla L. Noțiunea de nou-născut în cauzele de pruncucidere; dificultăți și soluții //Revista Națională de Drept 4/27, 2005
Gîrla L. Problema aprecierii juridice a tulburărilor psihice provocate de naștere în cadrul pruncuciderii //Revista Națională de Drept 8/35, 2005
Gîrla L. Pruncuuciderea: probleme ale calificării on conformitate cu Codul penal al Republicii Moldova și căile de rezolvare a lor //Avocatul poporului 7/10, 2004
Gîrla L. Starea, dinamica și structura pruncuciderii //Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova 8/391, 2005
Gîrla L. Unele probleme privind latura subiectivă a pruncuciderii //Revista Națională de Drept 11/21, 2005
Gîrla L. Unele probleme privind responsabilitatea redusă în pruncucidere //Revista Națională de Drept 9/43, 2005
Gîrla L. Expertiza medico-legală pe cazurile de pruncucidere. // Revista Națională de Drept. № 7. 2005
Giurgiu N. Drept penal general. Doctrină. Legislație. Jurisprudență. Ed. SUNSET. Iași. 1997
Jung H., Ardeleanu M. – Expertiza medico-legală psihiatrică în pruncucidere: dificultăți și soluții //Dreptul 10/166, 2002
Loghin O. Toader T. Drept penal român. Partea specială. București. Șansa SRL. 1996
Macari I. Drept penal al Republicii Moldova. Partea generală. Chișinău. 2002
Macari I. Drept penal al Republicii Moldova. Partea specială. Chișinău. Ed. CE USM. 2003
Macari I. Drept penal al RM. Partea generală. Chișinău. 1999
Mateuț G. O caracterizare a pruncuciderii în lumina teoriei și practicii penale/Dreptul. N8 2000
Mitrache C. Mitrache C. Drept penal român. Partea Generala. Ediția a II-a. București. Universul Juridic. 2003
Narcis Giurgiu. Drept penal general. Doctrină. Legislație. Jurisprudență. Iași. 1997
Nistoreanu Gh. Boroi Al. Drept penal. Partea specială. Ediția a II-a. București: 2002
Nistoreanu Gh. Dobrinoiu V. Drept penal. Partea specială. București.Europa Nova. 1999
Pop O.- Aspecte introductive privind infracțiunea de pruncucidere //Legea și viața 7/17, 2005
Pop O. Condiții preexistente ale infracțiunii de pruncucidere. // Legea și viața. Nr.7. 2005
Pop O.- Latura obiectivă a infracțiunii de pruncucidere //Legea și viața 9/23, 2005
Pop O.- Latura subiectivă a infracțiunii de pruncucidere //Legea și viața 10/18, 2005
Roșca A. Psihologia generală. Editura didactică și pedagocică. București. 1966
Ulianovschi X. Participația penală. Chișinău: Centrul de Drept. 1999
Zolyneak M. Michinici M. Drept penal. Partea generală. Ed. CHEMAREA. Iași. 1999
Boлкoв B. O вpeмeнныx пcиxичecкиx pаccтpoйcтваx y oбвиняeмыx и cyдeбнo-пcиxиатpичecкиx пoдxoдаx к ним // Закoн и пpавo. №. 9. 2003
Гаyxман Л. Д. Угoлoвнoe пpавo. Чаcть oбщая. Чаcть ocoбeнная. Mocква. 1999
Гpyнтoв И., Кoт И. Убийcтвo матepью нoвopoждeннoгo peбeнка (cт.140 УК) Cyдoвый вecтник №1 2002
Кoжoкаpy P. Cyдeбнo-мeдицинcкая экcпepтиза тpyпа нoвopoждeннoгo peбeнка пo yгoлoвным дeлам o дeтoyбийcтваx "Закoн и жизнь", 2007 г, N 5, cтp.43
Кoзачeнкo И. Cпаceнникoв Б. Boпpocы yгoлoвнoй oтвeтcтвeннocти и наказания лиц, cтpадающиx пcиxичecкими pаccтpoйcтвами, нe иcключающими вмeняeмocти. // Гocyдаpcтвo и пpавo. №. 5. 2001
Кoммeнтаpий к УК PФ. // Пoд peд. Лeбeдeва Ю. M. Cкypатoва Ю. И. Mocква. 1997
Mycлимoва Э. Ocoбeннocти дoказывания пo дeлам oб yбийcтвe матepью нoвopoждeннoгo peбeнка "Poccийcкий cyдья", 2008 г., N 3, cтp.39
Hазаpeнкo Г. B. Heвмeняeмocть: yгoлoвнo-peлeвантныe пcиxичecкиe cocтoяния. Cанкт-Пeтepбypг. Юpидичecкий Цeнтp Пpecc. 2002
Cepдюк Л. Дeтoyбийcтвo: вoпpocы пpавoвoй oцeнки "Poccийcкая юcтиция", 2003 г., N 11
Cмиpнoв M. Toлачeв A. Угoлoвнoe пpавo. Ocoбeнная чаcть. Mocква. ПPИOP. 1999
Угoлoвнoe пpавo PФ. Ocoбeнная чаcть. // Пoд peд. Здpавoмыcлoва B. И. Mocква. 1996
Угoлoвнoe пpавo PФ. Ocoбeнная чаcть. // Пoд peд. Кyдpяцeва B.H. Mocква. 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Juridico Penala a Pruncuciderii (ID: 126263)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.