Analiza Juridico Penala a Infractiunii de Delapidarea Averii Straine
Analiza juridico penala a infractiunii de delapidarea averii straine
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONCEPTUL ȘI CARACTERISTICA GENERALĂ A INFRACȚIUNII DE DELAPIDAREA AVERII STRĂINE
1.1. Noțiunea de delapidarea averii străine în contextul infracțiunilor contra patrimoniului
1.2. Evoluția istorico-juridică a infracțiunii de delapidarea averii străine
2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII DE DELAPIDAREA AVERII STRĂINE
2.1. Caracteristica elementelor constitutive ale infracțiunii de delapidarea averii străine
2.1.1. Obiectul infracțiunii de delapidarea averii străine
2.1.2. Caracterizarea generală a laturii obiective
2.1.3. Particularitățile laturii subiective
2.1.4. Subiectul delapidării averii străine
2.2. Formele, modalitățile și circumstanțele agravante ale infracțiunii de delapidarea averii străine
3. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND APLICAREA DELAPIDĂRII AVERII STRĂINE
3.1. Răspunderea pentru delapidarea averii străine în legislația unor state occidentale
3.2. Metodologia cercetării delapidării averii străine
3.3. Aspecte practice privind delimitarea delapidării averii străine de infracțiuni conexe
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei, motivarea alegerii ei. Ocrotirea patrimoniului constituie o preucupare permanentă a oricărei societăți organizate, a oricărui stat de drept. Întrucît Republica Moldova este un stat de drept, protejează patrimoniul prin toate mijloacele juridice inclusiv de drept penal, de faptele socialmente periculoase care periclitează buna desfășurare a relațiile sociale cu privire la patrmoniu.
Una dintre cele mai periculoase infracțiuni contra patrimoniului este delapidarea averii străine, infracțiune prevăzută de articolul 191 Cod penal al Republicii Moldova. Periculozitatea socială a acestei incriminări este determinată de subiectul special al infracțiunii, care în virtutea atribuțiilor de serviciu, a obligațiilor contractuale sau a altor însărcinări speciale încredințate de proprietar, în speranța că acest subiect este de bună-credință și demn de încredere, poate trece în folosul său bunurile care i-au fost date în grijă.
Delapidarea averii străine a apărut și s-a dezvoltat pe parcursul mai multor secole. Astfel, această infracțiune a fost cunoscută încă în antichitate, dezvoltîndu-se pe parcursul evoluției omenirii, sub diferite incriminări încomponențele de infracțiune ale altor fapte îndreptate împotriva patrimoniului.
Delapidarea averii străine își are originea în necesitățile imperioase de ordin patrimonial, avînd o pondere importantă printre infracțiunile patrimoniale, fiind foarte puțin cercetată de terioticienii din domeniu,iar studiile efectuate tratează doar unele aspecte fragmentare și nu dezvăluie integral conținutul acesteia. Prin urmare, apare necesitatea strigentă de studiu mai amplu a problematicii acestei fapte infracționale, sub toate aspectele.
Mai mult decat atît, delapidarea averii străine, necesită o studiere aprofundată, pentru a-i determina trăsăturile specifice, prin care acesta se deosebește de alte infracțiuni înrudite contra patrimoniului.
În alegerea temei și realizarea acestei lucrări am fost motivați de caracterul destul de complex și subtil al acestei infracțiuni, care pote fi decoperită numai printr-o cercetare amănunțită, precum și din cauza volumului mic de abordări teoretice a acestei probleme în literatura de specialitate a Republicii Moldova.
Prin prezenta teză, vom încerca prin modestele noastre puteri să facem o analiză teoretico-normativă și practică, să reliefăm cele mai importante aspecte privind aceasta infracțiune săvărșită prin sustragere contra unei valori sociale fundamentale, patrimoniul.
În cadrul lucrării sunt tratate diverse teorii emise cu privire la unele probleme de drept, cît și imperfecțiunile dispozițiilor legale, fiind propuse soluții teoretice și practice în scopul: realizării unui salt calitativ al normelor legale; adaptării continuie a textuluilegii la situațiile reale.
Scopul și obiectivele propuse în lucrare. Scopul prezentei lucrări rezidă în analiza complexă, sistematică și detaliată a infracțiunii de delapidarea averii străine, sistematizarea referințelor doctrinare și legislative naționale și străine, formularea propunerilor de perfecționare a cadrului legislativ autohton din domeniu, îndreptate spre formarea bazelor conceptuale, perfecționarea legislației pentru facilitarea unui proces de decizie rapid și eficient într-o cauză concretă, acordîndu-se în același timp respectul cuvenit drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Pentru realizarea scopului în procesul de cercetare, ne-am propus următoarele obiective:
1. Analiza infracțiunii de delapidarea averii străine în contextul altor infracțiuni contra patrimoniului;
2. Studiul noțiunii și a elementelor constitutive ainfracțiunii de delapidarea averii străine;
3. Studierea metodelor de aplicare a infracțiunii de delapidarea averii străine în legislația altor state;
4. Elaborarea recomandărilor privind perfecționarea cadrului legislativ cu referire la infracțiunea de delapidarea averii străine.
5. Formularea concluziilor și recomandărilor în scopul perfecționării instituției delapidării averii străine în legislația Republicii Moldova.
Reflectarea problemei abordate în literatura de specialitate. Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislației și practicii existente în domeniul dat. Baza teoretică a investigației o constituie lucrările și abordările doctrinale ale savanților consacrați în domeniu: Brînză S., Barbu C., Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Mirel D., Pavel.D., Vizitiu Gh., Zaporojan I., Dongoz V., ș.a.
Printre doctrinarii ruși care au abordat tema dată, pot fi menționați: Гаyxман Л.Д, Bopoшилин E.B., Кoвалeва M.И. etc.
În sistemul teoretico-metodologic al analizei efectuate, un rol prioritar este atribuit actelor internaționale și naționale fundamentale: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (1950), Constituția Republicii Moldova (1994), Codul penal al Republicii Moldova, etc.
Metodologia cercetării. În elucidarea subiectului propus spre investigare au fost utilizate mai multe metode de cunoaștere științifică, cum sunt: metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor analizei și sintezei, argumentarea pe cale deductivă; metoda juridico-comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune și a particularităților reglementărilor raporturilor juridice; metoda istorică, care are la bază elucidarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul perfecționării mecanismelor actuale de colaborare a autorităților legislative și executive în adoptarea unei legislații eficiente în domeniul cercetat.
Prezentarea structurii lucrării și conținutul rezumativ, analiza succintă a surselor, literaturii și materialelor folosite în lucrare.
Am considerat oportună structurarea lucrării în trei capitole interdependente, după cum urmează.
În primul capitol am reliefat noțiuni generale privind delapidarea averii străine în contextul infracțiunilor contra patrimoniului, am efectuat un stiudiu privind evoluția istorico-juridică a instituției delapidarii averii straine.
În al doilea capitol am analizat natura juridică a elementelor constitutive a infracțiunii de delapidarea averii străine, obiectul, latura obiectivă, latura subiectivă, subiectul și am adus în prim-plan probleme actuale ale acestei infracțiunil folosind practica judiciară din domeniu.
În al treilea capitol am abordat răspunderea delapidării averii străine în legislația altor state, am analizat unele aspecte practice, precum și am elaborat metodologia cercetării infracțiunii date.
La finalul tezei au fost expuse concluziile la care s-a ajuns în urma cercetărilor efectuate.
La elaborarea prezentei teze au fost uilizate 53 de surse, dintre care 35 surse teoretice (monografii), 12 acte normative, 4 surse din jurisprudență națională și 2 surs electronice.
În total teza este expusă pe 75 de pagini.
CONCEPTUL ȘI CARACTERISTICA GENERALĂ A INFRACȚIUNII DE DELAPIDAREA AVERII STRĂINE
1.1. Noțiunea de delapidarea averii străine în contextul infracțiunilor contra patrimoniului
Ocrotirea relațiilor patrimoniale a constituit și constituie o preocupare permanentă a oricărui stat de drept, îndreptat spre apărarea proprietății publice și private.
Această ocrotire a patrimoniului, a proprietății în general, indiferent de forma ei, reprezintă o constantă a dreptului oricărei societăți organizate.
Proprietatea, fiind o categorie complexă, evident, poate fi interpretată în mai multe sensuri. Fiind o categorie economică, proprietatea reflectă relațiile dintre oameni în procesul de producție și de repartiție a bunurilor materiale. Proprietatea caracterizează în ale cărui mâini se află mijloacele de producție și cărui interes îi servesc. Astfel, sub aspectul economic, proprietatea exprimă o relație de apropiere, de însușire a premiselor materiale ale unui proces de producție. Cînd însușirea respectivă este ocrotită și garantată de către stat, proprietatea îmbracă un veșmînt juridic, devenind astfel și o categorie juridică. Sub aspectul juridic, proprietatea își găsește exprimarea atât în dreptul de proprietate, cît și în întregul sistem economic al societății [34, p. 58]. Proprietatea constituie elementul de bază al patrimoniului.
Noțiunea de patrimoniu, privită ca universalitate ideală, este mult mai cuprinzătoare decît noțiunea de proprietate, incluzînd, în afara expresiei sale juridice-dreptul de proprietate, toate celelalte drepturi reale, precum și drepturile de creanță, alături de obligațiile patrimoniale, precum și orice situație care prezintă chiar numai o aparență de drept [24, p. 574]. Din cele menționate putem conchide că aceasta este explicația pentru care legiuitorul, la alin. (1) art. 2 Cod penal al Republicii Moldova, printre valorile sociale fundamentale protejate de legea penală împotriva infracțiunilor anume proprietatea, nu însă patrimoniul.
Legislația noastră nu a conținut o definiție a noțiunii de patrimoniu, pînă la adoptarea a noului Cod civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. Anterior acestui moment, noțiunea dată putea fi formulată doare pe calea deducției, în urma analizei elementelor care alcătuiesc patrimoniul.
Înțelesul noțiunii de patrimoniu este definit în alin. (1) al art. 284 din Codul civil al Republicii Moldova ca: ”totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active și pasive strîns legate între ele, aparținînd unor persoane fizice și juridice determinate” [3, art. 284 alin. (1)].
Legislația civilă rusă astăzi în vigoare nu conține o definiție a noțiunii de patrimoniu ci cuprinde o listă a unor elemente care îl constituie. Astfel, în conformitate cu art.128 Cod civil al Federației Ruse, patrimoniul include bunurile (încorporînd bunurile și titlurile de valoare), precum și drepturile patrimoniale. Din sensul acestei norme analizate, legiuitorul rus menționează și alte părți ale patrimoniului.
Doctrina juridică rusă a formulat definiții ale patrimoniului care vin să suplinească lipsa unei definiții legislative ale acestei noțiuni.
Astfel, în literatura de specialitate rusă noțiunea de patrimoniu este privită cel mai des, în două accepțiuni îngustă și largă. Stricto sensu, prin patrimoniu se înțelege toatalitatea de de bunuri. Lato sensu, în noțiunea de patrimoniu se include, de asemenea, drepturile de creanță și datoriile (obligațiile juridico-civile), în alți termeni, totalitatea raporturilor juridice evaluabile în bani, raporturi la care ia parte persoana concretă [22, p. 148].
În literatura de specialitate se întîlnesc mai multe opinii referitoare la noțiunea de patrimoniu: “ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică sestfel, în conformitate cu art.128 Cod civil al Federației Ruse, patrimoniul include bunurile (încorporînd bunurile și titlurile de valoare), precum și drepturile patrimoniale. Din sensul acestei norme analizate, legiuitorul rus menționează și alte părți ale patrimoniului.
Doctrina juridică rusă a formulat definiții ale patrimoniului care vin să suplinească lipsa unei definiții legislative ale acestei noțiuni.
Astfel, în literatura de specialitate rusă noțiunea de patrimoniu este privită cel mai des, în două accepțiuni îngustă și largă. Stricto sensu, prin patrimoniu se înțelege toatalitatea de de bunuri. Lato sensu, în noțiunea de patrimoniu se include, de asemenea, drepturile de creanță și datoriile (obligațiile juridico-civile), în alți termeni, totalitatea raporturilor juridice evaluabile în bani, raporturi la care ia parte persoana concretă [22, p. 148].
În literatura de specialitate se întîlnesc mai multe opinii referitoare la noțiunea de patrimoniu: “ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani” [14, p. 13]. Într-o altă lucrare [19, p. 6], patrimoniul este definit ca fiind “totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică aparținînd unei persoane”. Din punctul de vedere al lui Gheorghe Diaconescu, prin patrimoniu se înțelege complexul de drepturi și obligații privind entități care, în genere sau în particular, sunt susceptibile a fi evaluabile în bani [25, p. 360].
Potrivit opiniei lui Constantin Barbu, prin patrimoniu înțelegem “o universaliate de drepturi și obligații avînd valoare economică, cum și bunurile la care se referă aceste drepturi și obligații aparținînd unei persoane (fizice sau juridice), ale cărei nevoi sau sarcini sunt destinate să le satisfacă” [16, p. 5].
În doctrina penală există o opinie, conform căreia noțiunea de patrimoniu are în terminologia legii penale un înțeles mai îngust decît în dreptul civil. În special, se susține că “patrimoniul ca universaliatate, fiind o abstracție, nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putîndu-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul urmărește să și-o apropie ). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu prezintă de regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu și este cuprins în această noțiune” [36, p. 193].
În doctrina penală română, există opinia că noțiunea de patrimoniu se referă la bunuri nu ca universalitate ci, în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, gestionate fraudulos [36, p. 193].
Din analiza caracterelor juridice ale patrimoniului rezultă că, orice persoană chiar și atunci cînd nu are un bun actual, ea totuși are un patrimoniu, deoarece pentru a forma un patrimoniu este suficientă numai posibilitatea de a exercita drepturi. Persoana este inconceptibilă fără patrimoniu, tocmai pentru că prezența ei este imposibilă fără drepturi ori simpla existență a drepturilor o reclamă, în mod necesar, pe cea a patrimoniului, în care să intre aceste drepturi. Și în situația cînd o persoană deține doar datorii, ea totuși are un patrimoniu, deși soldul care va arăta valoarea patrimoniului va fi negativ. Patrimoniul este o universalitate abstractă, universalitate care este independentă de componentele sale, adică de drepturile și obligațiile patrimoniale. Legea penală apără patrimoniul unei persoane chiar și atunci cînd acesta este constituit doar din obligții patrimoniale.
Termenul proprietate și cel de drept de proprietate în literatura de specialitate a Republicii Moldova nu sînt sinonime. În corespundere cu alin. (1) art. 2 Cod penal al Republicii Moldova, legea penală apără, împotriva infracțiunilor, de rînd cu alte valori sociale și proprietatea, nu însă dreptul de proprietate. Faptul că scopul legii penale constă, printre altele, în apărarea penală a proprietații denotă, fără putință de tăgană, că proprietatea constituie chintesența patrimoniului [24, p. 573]. Altfel spus, apărînd proprietatea legea penală ocrotește nemijlocit patrimoniul.
Din cele relatate mai sus reiese că elementul de bază al patrimoniului îl constituie proprietatea, drept real, tipic, recunoscut ca drept fundamental al omului, prevăzut în tratatele și convențiile internaționale la care Republica Moldova este parte. Astfel, conform alin. (2) art.17 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată la New York la 10.12.1948 de Adunarea Genarală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 (A), ratificată prin Hotarîrea Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești nr. 217 din 28.07.1990, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa [6, p. 15].
De asemenea, potrivit art. (1) din protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Paris la 20.03.1952, ratificat prin Hotarîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298 din 24.07.1997, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional [6, p. 359-360].
Luînd ca model tradiția juridică și reglementările cu vocație internațională și europeană privind protejarea dreptului de proprietate, legiuitorul moldovean a adoptat propriile norme în această materie.
Așadar, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești la 22.01.1991, a adoptat Legea cu privire la proprietate. Pentru prima dată noțiunea de “proprietate privată” a apărut odată cu adoptarea Legii cu privire la proprietate.
Odată cu adoptarea Constituției Republicii Moldova de către Parlament la 29.07.1994, consfințirea constituțională a proprietății a consolidat rigid instituția patrimoniului, conferindu-i proprietarului de fapt al patrimoniului oportunitatea reală de a-l apăra.
Chintesența patrimoniului este consacrată în art. 9 al Constituției Republicii Moldova, unde sînt redate la general principiile fundamentale ale proprietații, stabilind că aceasta este publică și privată [1, art. 9].
Componentul indispensabil al societații umane, dreptul la proprietate, face obiectul art. 46 al Constituției. Acest drept și protecția proprietății consacrate în acest articol, sunt considerate drepturi fundamentale ale omului și sunt incluse în actele internaționale relevante în domeniu specificat mai sus.
Cuprinsul art. 127 din Constituția Republicii Moldova este o continuare a art. 9, în care se descrie mai amănunțit aspectele legate de proprietatea publică și de participarea statului la administrarea proprietății.
Nu putem trece cu vederea Codul civil al Republicii Moldova din 22.06.2002, care o dată cu adoptarea sa, cadrul legislativ al reglementării problemelor legate de dreptul de proprietate a devenit mult mai precis și mai evoluat, conferind integralitate corolarului unității conceptuale și tehnico-juridice a întregii noastre legislații privind proprietatea [22, p. 162].
Constituind o valoarea socială fundamentală, patrimoniul reprezintă o condiție de participare la raporturile juridice de ordin patrimonial. Existența bunurilor și a drepturilor privitoare la acestea permite persoanei să-și îndeplinească obligațiile cu caracter economic. În această ipoteză, patrimoniul apare ca o condiție a capacității juridice a persoanei, deci ca o valoare socială care trebuie să fie apărată prin toate mijloacele juridice, inclusive cele de drept penal.
Dar pentru ca această condiție a capacității juridice a persoanei să poată exista, anume situații de fapt existente trebuie să fie puse sub acoperire juridică. Formarea, desfășurarea și dezvoltarea relațiilor sociale cu privire la patrimoniu este asigurată prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunurilor în cadrul patrimoniului. În cel mai general mod, sfera patrimonială a persoanei poate fi privită sub forma de luare în stăpînire de către persoană a unor valori patrimoniale, ea devenind astfel unicul posesor al acestor valori. Starea de posedare se exprimă în posibilitatea persoanei de a gestiona aceste valori, precum și neamestecul altor persoane în această gestiune. Cu alte cuvinte, între oameni se stabilesc relații cu privire la patrimoniu [24, p. 572].
Prin urmare, apare necesitatea de a proteja patrimoniul în primul rînd, printr-un întreg sistem de mijloace juridice extrapenale, constituționale, civile administrative, financiare, comerciale etc.
Patrimoniul este reglementat de legislația civilă și de aceea este apărat, în primul rînd, de mijloacele de drept civil. Împotriva faptelor prejudiciabile care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit prin intermediul normelor de drept penal. După R. Garraud, necesitatea apărării și prin mijloace penale este determinată de „insuficiența mijloacelor ordinare de prevedere sau de apărare individuală”. De exemplu, în caz de furt, escrocherie, tîlharie etc. individul se simte neputincios de a se împotrivi unor asemenea fapte și atunci intervine colectivitatea socială, pentru a-l apăra împotriva atingerilor aduse situațiilor de fapt existente.
Într-adevăr, patrimoniul poate fi supus și unor vătămări care fac necesară intervenția mijloacelor de drept penal. Astfel, într-o primă ipoteză relațiile sociale privitoare la patrimoniu pot fi vătămate prin fapte de sustragere a bunurilor altei persoane, adică prin luarea bunurilor din sfera de stăpînire a altei persoane și trecerea lor în stăpînirea celui ce le sustrage. Aceste relații pot fi lezate și prin fixarea în textul contractelor (recurgîndu-se la înșelăciune sau la abuz de încredere) a unor prevederi păgubitoare pentru cealaltă parte contractantă. La fel, ele pot fi vătămate prin tulburarea pașnicei folosiri a imobililor stăpînite în mod legal, chiar de un detentor precar sau, în fine, pot fi lezate prin distrugerea sau deteriorarea bunurilor în substanța lor materială, lipsindu-le de orice utilitate sau reducîndu-le valoarea de întrebuințare. În sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, considerăm că patrimoniul poate fi vătămat prin atingerile aduse, în orice mod, proprietății intelectuale [22, p. 207].
Legea penală a considerat că pentru a ocroti patrimoniul se impune, întîi de toate, să fie protejată starea de fapt a bunurilor ce constituie patrimoniul, în sensul că acestea să fie menținute în starea și în condițiile în care se aflau pînă la intervenția ilegală a infractorului, deoarece orice modificare a lor rezultată prin infracțiune face posibilă ocrotirea efectivă a patrimoniului. În ipoteza în care bunurile și-au pierdut starea de fapt ( de exemplu, au fost sustrase ), orice valorificare a dreptului privitor la aceasta devine irealizabilă. Tocmai modificarea prin mijloace ilegale a situației de fapt a bunurilor (a poziției lor fizice) este trăsătura caracterizantă a infracțiunilor împotriva patriminiului. Apărarea acestei situații pe toate căile juridice, inclusiv cele de drept penal, înseamnă, implicit, apărarea patrimoniului ca valoare socială [24, p. 572].
Respeciv, toate aceste fapte socialmente periculoase, pe lîngă faptul că aduc atingere unei valori sociale fundamentale, fac cu neputință circuitul civil. Împotriva acestora mijloacele de drept civil sunt neputincioase, deoarece se limitează doar la repararea prejuduciului, la refacerea activului patrimonial. Aceste mijloace de drept civil nu pot se prevină, prin represiune, repetarea unor astfel de fapte care creează starea de nesiguranță a proprietații și lipsa de securitate a circuitului civil. De aceea, apare necesitatea de a incrimina și sancționa penal faptele de acest gen.
Aceste fapte socialmente periculoase savîrșite cu intenție sau din imprudență, care vatămă în mod exclusiv sau principal, relațiile sociale cu privire la patrimoniu, constituie infracțiuni contra patrimoniului și sunt reglementate în Capitolul VI al Părții speciale a Codului penal al Republicii Moldovdova.
Toate incriminările referitoare la patrimoniului sunt așezate într-o singură diviziune a Părții speciale din Codul penal, după cum am menționat deja, în Capitolul VI. Acest capitol începe cu articolul 186 și se sfîrșește cu articolul 199. Obiectul juridic generic al infracțiunilor din grupul analizat îl constituie relațiile sociale cu privire la patrimoniu.
Ținînd cont de tematica analizată și anume definirea noțiunii de delapidarea averii străine în contexul infracțiunilor contra patrimoniului, vom elucida aspectele juridice ale infracțiunii date în componența faptelor prejudiciabile contra patrimoniului.
Prin urmare, delapidarea averii străine este infracțiunea incriminată în art. 191 din Cod penal al Republicii Moldova, în Capitolul VI intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului”, într-o variantă-tip, în cinci agravante.
Vechea lege penală a Republicii Moldova din 1961 în art.123 definea delapidarea averii străine ca “însușirea sau delapidarea avutului proprietarului, încredințat celui vinovat sau care se află în administrarea lui, precum și sustragerea avutului proprietarului de către o persoană oficială (împuternicită) prin abuz de serviciu” [4, art. 123].
Legislația penală română prevede în art. 215/1 Cod penal al României, infracțiunea de delapidare care constă în „Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează” [7, art. 215/1].
Fiecare din infracțiunile contra patrimoniului incriminate în Capitolul VI Cod penal al Republicii Moldova au și un obiect juridic special, format din relațiile sociale cu privire la anumite valori specifice. Literatura de specialitate exemplifică următoarele tipuri de infracțiuni cu obiect juridic: simplu, complex și multiplu. În cazul infracțiunilor cu obiect juridic simplu specificate la art. 186, 187 și 192, le sunt lezate relațiile sociale cu privire la posesia bunurilor mobile; în cazul faptei infracționale prevazute la art. 192/1, se aduce atingere relațiilor sociale cu privire la posesia mijlocului de transport; în cazul faptei infracționale de la art. 197, se lezează relațiile sociale cu privire la substanța, integritatea și potențialul de utilizare a bunurilor.
Printre infracțiunile cu obiect juridic complex se numără: tîlhăria (art. 188 Cod penal al Republicii Moldova); șantajul (art. 189 Cod penal al Republicii Moldova); escrocheria (art.190 Cod penal al Republicii Moldova); răpirea mijlocului de transport cu tracțiune animală, precum și a animalelor de tracțiune (art.192/2 Cod penal al Republicii Moldova); tulburarea de posesie (art.193 Cod penal al Republicii Moldova); cauzarea de daune prin înșelăciune și abuz de încredere (art. 196 Cod penal al Republicii Moldova).
Printre infracțiunile cu obiect juridic multiplu pot fi enumerate delapidarea averii străine (art. 191 Cod penal al Republicii Moldova), dobîndirea sau comercializarea bunurilor despre care se știa că au fost obținute pe cale criminal (art. 199 Cod penal al Republicii Moldova).
Sub aspectul laturii obiective în majoritatea cazurilor infracțiunile contra patrimoniului se săvîrșesc prin acțiune. Doar în cazul faptelor infracționale de la art. 196 și 197 Cod penal al Republicii Moldova se pot realiza și prin inacțiune.
Latura subiectivă la majoritatea infracțiunilor analizate se exprimă prin intenție. Doar în cazul infracțiunii de la art. 192/2 Cod penal al Republicii Moldova, făptuitorul manifestă intenție față de fapta prejudiciabilă și imprudență față de urmările prejudiciabile.
De regulă, toate infracțiunile contra patrimoniului au un obiect material. În cazul unor infracțiuni complexe pot fi două obiecte materiale: obiect material principal și obiect material secundar.
În cazul infracțiunii de delapidarea averii străine obiectul material îl constituie doar bunurile încredințate de către o altă persoană în administrarea făptuitorului. Infracțiunea prevazută la art. 194 Cod penal al Republicii Moldova, energia electrică și energia termică, neavînd o existență materială, reprezintă obiectul imaterial. De asemena, are obiect imaterial principal și infracțiunea de șantaj (art. 189 Cod penal al Republicii Moldova), atunci cînd acțiunea principală din cadrul acestei infracțiuni se înfățișează în modalitățile de cerere de a se transmite dreptul asupra bunurilor proprietarului, posesorului sau deținătorului ori de cerere de a săvîrși acțiuni cu caracter patrimonial.
Subiect al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică responsabilă care la momentul săvîrșirii infracțiunii a atins vîrsta răspunderii penale: 14 ani pentru faptele prevăzute de art. 186-188, alin. (2)-(4) art. 189, alin. (2), (3) art. 190, alin. (2) art. 192, alin. (4) art. 196, alin. (2) art. 197 Cod penal al Republicii Moldova sau 16 ani pentru celelalte cazuri. În cazul delapidării averii străine, legea cere ca subiectul să aibă o caliatate specială și anume să fie persoana căreia i s-au încredințat în administrare bunurile victimei.
Luînd în considerație specificul faptei prin care se aduce atingere obiectului juridic special, precum și prezența sau lipsa scopului de cupiditate, tipologia infracțiunilor contra patrimoniului poate fi înfățișată în felul următor:
1) infracțiunile săvîrșite prin sustragere (art. 186-188, 190-192 Cod penal al Republicii Moldova)
2) infracțiunile săvîrșite în scop de cupiditate, însă nu prin sustragere (art. 189 și 196 Cod penal al Republicii Moldova)
3) infracțiunile săvîrșite în scop de cupiditate, avînd natură mixtă (art. 194 Cod penal al Republicii Moldova)
4) infracțiunile săvîrșite pe calea răpirii unui mijloc de transport, a unui mijloc de transport cu tracțiune animală sau a unui animal de tracțiune (art. 192/1 și art. 192/2 Cod penal al Republicii Moldova)
5) infracțiuni săvîrșite în lipsa unui scop special (art. 193, 197 și 199 Cod penal al Republicii Moldova) [24, p. 578-579].
Prin urmare, în cazul infracțiunilor contra patrimoniului legea penală ține seama de situațiile de fapt existente în care se găsesc bunurile influiențate în mod nemijlocit prin comiterea unor astfel de infracțiuni. În doctrina penală română s-a afirmat că faptele ilicite, prin care se modifică în mod social periculos aceste situții de fapt sunt: acțiunile de sustragere (luare, deturnare), acțiunile de fraudă (abuz, amăgire) și acțiunile de samovolnicie (distrugere, degradare, invadare) [28, p. 449].
În teoria dreptului penal au fost exprimate și alte opinii referitoare la clasificarea infracțiunilor contra patromoniului. Autorii Gauhman L.D. și Maximov S.V. propun următoarea schemă a sistematizării infracțiunilor contra patrimoniului:
sustragerea averii proprietarului;
alte tipuri de acaparare sau folosire a averii proprietarului;
nimicirea sau deterioararea averii proprietarului [43, p. 62-63].
Această gradare este mai apropiată de varianta optimă, însă nu o putem accepta din cauza discrepanțelor, devenite prea mari, dintre volumul categoriei de infracțiuni contra proprietății în legislația penală a Republicii Moldova și volumul distribuit acestei categorii de infracțiuni în legislația penală a Federației Ruse [20, p. 23].
Grupul format din autorii Covalev M.I., Efimov M.A., Frolov E.A., au propus următoarea clasificare a infracțiunilor contra patrimoniului:
infracțiuni legate de îmbogățirea din contul averii proprietarului;
nimicirea sau deriorarea averii proprietarului,
infracțiuni care creează teren pentru comiterea sustragerilor sau pieirea averii proprietarului. [ 46, p. 93-95].
În aliniatul 3) al acestei sistematizări autorii nominalizați au plasat alături de dobîndirea prin șantaj a avutului proprietarului și neglijența criminală față de paza avutului proprietarului ce se pare absolute inacceptabil din punc de vedere metodologic [20, p. 24].
Considerăm primele două considerente ca fiind cele mai reușite, cu unele rezerve, pe care le vom expune în contexul analizei infracțiunii de delapidarea averii străine. Așa cum penultima tipologizare, delapidarea averii străine, este înfățișată ca o infracțiune săvîrșită prin sustragere, iar în cea din urmă prin fraudă, considerăm oportun de a defini aceste noțiuni infra.
Noțiunea de sustragere este larg folosită în legislația penală a Republicii Moldova, fără însă a fi definită de legiuitor. Nici în legislația penală română sustragerea nu este legiferată. Codul penal al Federației Ruse în nota la art. 158, noțiunea legislativă a sustragereii este definită astfel: ”prin sustragere în articolele prezentului Cod se întelege luarea și (sau) trecerea ilegală și gratuită a bunurilor străine în folosul făptuitorului sau al altor persoane, săvîrșită în scop de cupiditate, prin care proprietarului sau altui posesor al acestor bunuri i-a fost cauzat prejudiciu” [8, art. 158].
În completarea acestei carențe a legislației noastre privind definirea noțiunii de sustragere, vine Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr. 23 din 28.06.2004 [48, pct. 2], conform căreia “se consideră sustragere luarea ilegală și gratuită a bunurilor din posesia altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia, săvîrșită în scop acaparator.”
În doctrina penală rusă este răspîndit punctul de vedere, conform căruia “luarea” alături de “trecerea”, sunt acțiuni obligatorii în cazul furtului, jafului, escrocheriei, numai “trecerea” este acțiune obligatorie în cazul însușirii și delapidării. Au fost exprimate păreri că acțiunea de luare este iminentă și infracțiunii de delapidare, precum și escrocheriei, iar elementul material al sustragerii trebuie carcterizat numai prin termenul luare [45, p. 199].
În cazul delapidării făptuitorul este persoana căreia bunurile i-au fost încredințate în temeiul legii. Însă ele sunt încredințate pentru executarea unor atribuții strict determinate. Pentru a săvîrși sustragerea și a deveni posesor ilegal, făptuitorul ia bunurile din fondul proprietarului. Luarea se face de la proprietar, nu de la făptuitor însuși (ceea ce este imposibil), prin aceasta aducîndu-se atingere poziției bunurilor care aparțin sau interesează patrimoniul unității publice sau private.
În literatura de specialitate există multe opinii privind definirea sustragerii, dar noi raliem la noțiunea definită de S. Brînză, care formulează sustragerea ca “luarea ilegală și gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia, săvîrșită în scop de cupiditate [24, p. 580].
Această definiție doctrinară a noțiunii de sustragere cuprinde următoarele șapte semne constitutive, care au un caracter necesar și suficient: 1) luarea; 2) din posesia altuia; 3) a bunurilor mobile; 4) ilegală; 5) gratuită; 6) care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia; 7) săvîrșită în scop de cupiditate [24, p. 581].
Semnele nominalizate sunt obligatorii pentru oricare din infracțiunile contra patrimoniului, săvîrșită prin sustragere (adică pentru infracțiunile prevăzute la art. 186-188, 190-192 Cod penal al Republicii Moldova).
Astfel, Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr. 23 din 28.06.2004, se referă la următoarele forme și tipuri de sustragere: furtul (art.186 CP RM), jaful (187 CP RM), tîlhăria (188 CP RM), șantajul (189 CP RM), escrocheria (190 CP RM), delapidarea averii străine (art.191 CP RM), pungășia (192 CP RM), însușirea în proporții mari și deosebit de mari (art.195 CP RM) [48, p. 5-11].
În cea de-a doua tipologizare expusă mai sus cu privire la infracțiunile contra patrimoniului, delapidarea este considerată săvîrșită prin fraudă (abuz sau amăgire).
Specific acestor modalități de vătămare a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice este faptul că ele au loc în cadrul unor raporturi juridice de ordin patrimonial, unde făptuitorul abuzează de încredera celeilalte părți și o păgubește prin refuzul de a-i înapoia un bun sau prin gestionarea frauduloasă a unor bunuri ce i-au fost încredințate spre gestionare. De asemenea, în cazul amăgirii, prejudicierea patrimoniului are loc printr-un comportament păgubitor al persoanei vătămate, determinat de o acțiune de inducere sau menținere în eroare, de surprindere a bunei-credințe din partea făptuitorului [20, p. 437]. Mai mult, unii autori consideră abuzul de încredere ca varietate a amăgirii (înșelăciunii) [44, p. 31-32]. În acest context, este necesară explicația termenilor “abuz” și “amăgire”, în accepțiunea legii penale. Prin “abuz” se înțelege întrebuițarea fără măsură a unui lucru, fapta de a uza de ceva în mod exagerat [52]. Abuzul presupune două puncte de plecare: 1) o îndreptățire de a face sau a nu face ceva; 2) o măsură dincolo de care comportarea încetează a mai fi corectă. Purtarea abuzivă capătă relevanță juridică atunci cînd ea se produce în sfera unor relații reglementate juridic sau generatoare de efecte juridice. Prin “amăgire” se înțelege înșelarea, inducera în eroare [52]. Fapta de amăgire presupune existența a două puncte de plecare: 1) existența unei anumite realități privitoare la persoane, situații, împrejurări, fapte etc.; 2) prezentarea acestei realități ca neconformă adevărului sau trecerea ei sub tăcere. Noțiunile de abuz și amăgire nu trebuie confundate și nici una din ele nu poate constitui o parte a celeilalte.
Așadar, această idee potrivit căreia, delapidarea averii străine, alături de alte infracțiuni contra patrimoniului sunt săvîrșite prin fraudă, este susținută de S. Brînză care afirmă că “in contexul legislației penale a Republiicii Moldova, escrocheria (art. 190 CP RM); delapidarea (art. 191 CPRM) și cauzarea de daune materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere (art. 196 CP RM) sunt considerate infracțiuni săvîrșite prin fraudă” [22, p. 439].
Nu susținem această teză și considerăm că delapidarea averii străine este o infracțiune săvîrșită prin sustragere, deoarece făptuitorul însușește ilegal bunurile altei persoane încredințate în administrare, transformîndu-se astfel din posesor legal în pretins proprietar ca și în cazul altor componențe de infracțiune contra patrimoniului (de exemplu, furtul), frauda în acest caz fiind modul. Un prim argument ar fi opinia exprimată de C. Barbu care spune că “delapidarea face parte din categoria infracțiunilor săvărșite prin sustragere “unde legea a vrut să ocrotească poziția de fapt a bunului, poziție de care sînt legate anumite relații de ordin patrimonial” [16, p. 24]. Un alt argument ar fi Hotarîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr. 23 din 28.06.2004, potrivit căreia delapidarea averii străine reprezintă o forma a sustragerii.
Nu putem trece peste considerentul expus de către S. Brînză asupra prevederilor punctului 17 al Hotarîrii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr. 23 din 28.06.2004, în conformitate cu care sustragerile bunurilor săvîrșite de către șoferi, tractoriști, căruțași și alte persoane cărora aceste bunuri li s-au încredințat conform unui document valabil pentru o singură dată (bon de livrare, tichet de schimb etc), prin evidență pentru transportarea de pe cîmp la locul de păstrare nemijlocit în gospodărie sau în afara ei, urmează a fi calificate drept delapidare; dacă, însă, sustragerea a fost săvîrșită de persoane, cărora nu li s-au încredințat bunurile, dar ele au avut acces la cele sustrase în legătură cu lucrul executat (combineri, hamali, paznici, îngrijitori de vite etc.), acțiunile lor urmează a fi încadrate drept furt. Astfel, S. Brînză expune că “prin prisma prevederilor legale în vigoare, o asemena diferențiere între delapidarea averii străine și furt nu mai este aplicabilă, deoarece în ambele ipoteze descrise mai sus fapta trebuie calificată conform art. 186 Cod penal al Republicii Moldova ca furt.” [22, p. 457]. Nu ne raliem acestei opinii expuse de S. Brînză, susținem Hotarîrea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova care considerăm a fi corectă.
Noțiunea de delapidare, în înțelesul legiuitorului moldovean, reprezintă o ciudată construcție de natură eclectică, care, deși mai păstrează temelia conceptuală a infracțiunii prevăzute la art. 123 Cod penal al Republicii Moldova din 1961, a împrumutat elemente constitutive de la noțiunea de delapidare din art. 215/1 Cod penal Român, dar, mai cu seamă, de la noțiunea de abuz de încredere din art. 213 Cod penal Român [16, p. 411].
Așadar, patrimoniul este o valoare socială de mare importanță și necesită de a fi ocrotită printr-o varietate de masuri juridice și educative cu menirea de a ordona și influiența atitudinea membrilor societății față de patrimoniu, precum și cizelarea și perfecționarea organelor de drept întru prevenirea și combaterea infracțiunilor contra patrimoniului.
1.2. Evoluția istorico-juridică a infracțiunii de delapidarea averii străine
Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi în toate legislațiile din orînduirile sociale, normele penale au incriminat și sancționat faptele comise împotriva patrimoniului. În continuare ne propunem să analizăm evoluția istorică a infracțiunii de delapidarea averii străine de la apariție pînă în prezent.
Cel mai vechi monument legislativ care conține norme cu caracter penal, este Codul lui Hammurabi, descoperit de savantul francez J. De Morgan pe ruinele străvechiului oraș Susa, în sud-vestul Iranului de azi [30, p. 26-27 ]. Această operă legislativă a apărut cu 2250 de ani î.Hr. Acest Cod a lui Hammurabi este o culegere de norme juridice, care reglementează cele mai importante și uzuale instituții juridice și care are o sferă de aplicare generală pe teritoriul întregului imperiu [21, p. 20 ]. Primul editor al codului, V. Scheil [30, p. 9], a împărțit textul în 282 de articole, avînd în vedere atît cuprinsul material al legii, cît și unele exigențe ale tehnicii juridice moderne.
Printre valorile apărate de normele penale din cuprinsul Codului lui Hammurabi figurează și proprietatea în art. 112 din Cod, este indicată însușirea averii străine: în timpul executării contractului de comision, de depozit (art. l24), de arendă (însușirea vitelor, semințelor, plugului 253, 254), însușirea prezumată a averii străine în timpul încheierii unei convenții cu un sclav sau cu un membru de familie cu capacitatea de exercițiu limitată (art. 7). Considerăm că această prezentare a însușirii, constituie o primă formă a delapidării.
Legea lui Mânu constituie cel mai important cod de legi al Indiei antice, atribuit de tradiția hinduistă lui Manu, primul om [ 21, p. 25]. Data precisă cînd a fost elaborată Legea lui Manu nu s-a putut stabili, dar se poate presupune că a fost elaborată între secolul al XIII-lea î. Hr. și secolul al Vl-lea î. Hr. Actualmente, Legea lui Manu constă din 2684 de strofe a cîte doua versuri. Aceste strofe sunt grupate în mai multe „cărți". Majoritatea normelor de drept care vizează infracțiunile contra proprietății sunt incluse în Cartea a opta a Legii, constituind un grup relativ compact. Sub denumirea de furt, Manu incriminează în legea sa diverse fapte de sustragere a bunurilor altuia, precum și alte fapte care în legile penale moderne sunt reglementate ca infracțiuni distincte [21, p. 29 ]. Astfel, delapidarea este privită ca o modalitate a infracțiunii de furt. În Roma antică apărarea patrimoniului a avut o importanță deosebită și mai evoluată decît la babilonieni sau indieni, făcînd o distincție clară între normele juridice, religioase și morale. La romani, încă din cele mai vechi timpuri și pînă în ultimul moment al evoluției ideilor și instituțiilor juridice, unele infracțiuni (furtul, paguba cauzată pe nedrept etc.) erau sancționate pe tărîmul dreptului privat iar unele erau sancționate pe tărîmul dreptului public. Legea celor XII Table intocmita in anul 449 i.e.n, de decemviri, a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei, deoarece plebeii au cerut , in mod repetat, ca obiceiurile juridice sa fie codificate si afișate in forum, pentru ca cetățenii romani sa cunoască dispozițiile normelor de drept. Însă, în detrimental acestor discrepanțe, fără îndoiala Legea celor XII Table este cea mai veche si cea mai importanta lege romana ea constituind izvorul întregului drept public și privat. La romani infracțiunea de delapidare se numea peculat sau furt de bunuri ale Statului (peculatus est furtum pecuniae publicae vel fiscalitis). Astfel, în anul 61 î. Hr. Julius Cesar spre finalul mandatului de pretor, a fost acuzat de delapidare și urma să fie dat în judecată pentru deturnarea fondurilor administrate. Marcus Licinius Crassus (politician din timpul republicii romane) i-a sărit în ajutor, achitînd un sfert din totalul de 20 milioane de dinari. [53]
Delapidarea, încă de la sorgintea sa, a fost menită să ocrotească "banii publici" de sustragerile comise de înșiși cei angajați sa-i manipuleze. Conduita persoanei care săvîrșește o astfel de faptă exprimă o dublă sfidare a legii penale: pe de o parte, prin vătămarea adusă patrimoniului unității, pe de altă parte prin încălcarea obligației de fidelitate față de unitatea angajatoare.
Regatul dacic de asemenea avea reglementari penale pentru protecția patrimoniului. Sistemul de drept era format din norme cutumiare, obișnuielnice, legi scrise, emise în temeiul poruncilor regilor geto-daci, cuprindea în mod mod necesar și instituții de drept penal. Normele penale geto-dacice aveau drept scop apărarea valorilor fundamentale împotriva infracțiunilor și sancționau pe cei care se făceau vinovați de crime contra statului, proprietății și familiei.
Prima pravilă tipărită în românește, cunoscută sub denumirea de Pravila sfinților apostoli, datează din secolul al XVI-lea. Ea a fost tipărită în tipografia diaconului Coresi de la Brașov, între anii 1570 și 1580. Potrivit opiniei autorilor Șt. Pascu și V. Hanga, "deși tipărită la Brașov, pravila era destinată populației românești din toate cele trei țări" (adică Moldova, Țara Românească și Transilvania). Pravila se ocupă de infracțiuni îndreptate împotriva proprietății, vieții, religiei, morale etc., prevăzînd ca pedepse postul, pocloanele (mătăniile), mîncarea fără sare etc, iar uneori chiar pedepse corporale. În Pravila sfinților apostolii sunt prevăzute următoarele infracțiuni contra patrimoniului: furtul, ierosilea, încendierea, înșelăciunea [38, p. 684].
Secolul al XVII-lea prezintă o importanță aparte, pentru că s-au tipărit marile pravile românești, cu caracter, în principal, laic. Printre acestea se numără și Pravila lui Vasile Lupu. Denumirea originală a acestei legiuiri, tipărite la Iași în 1646, din porunca domnitorului amintit, este. Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte județe, cuzisa (porunca) și cu toată cheltuiala lui Vasile voievodul și domnul țării Moldovei din multe scripturi tălmăcite din limba ilenească pre limba românească [21, p. 103]. Pravila lui Vasile Lupu este divizată în două părți. Partea întîi include 16 pricini (capitole), împărțite în 152 de paragrafe numerotate. Partea a doua însumează 78 de glave, împărțite în numeroase paragrafe numerotate deosebit de cele din prima parte. Infracțiunile erau clasificate în mari și mici.
Dintre faptele incriminate de Pravila lui Vasile Lupu trebuie menționate: hiclenia, calpuzania (falsificarea de bani), omorul, mărturia mincinoasă, răpirea incestul, bigamia, adulterul, erezia, și, nu în ultimul rind, furtul, precum și infracțiunile asimilate acestuia.
Conceptul de furt avea o sferă mai largă, incluzînd, pe lîngă sustragerea unui lucru și neîndeplinirea obligațiilor de către debitor, după modelul dreptului roman evoluat.
Cei ce delapidau fondurile bănești ale unei eparhii erau condamnați conform paragrafului 148: "Cela ce va strica niscari bani a besearicii, care bani vor fi lăsați de cineva să tocmească besearica și să direagă ce pre unde va fi stricat, sau va fi dzis să cumpere niscare ocine, sau de vor fi niscare ban ice se strîn den venituri besearicii: acela om de va fi, cumu se dzice ispravnic beasericii și va ținea el banii și dacă-I va cheltui pre treabele sale, acesta să nu aibă altă certare, ce să fie gonit den locul său și toate bucatele și ocinile, ce va avea, toate să să dea besearicii. Iară de nu-I va fi cheltuit cela ce-I ține, ce-i va fi cheltuit cela ce-I strînge și-I adece de pre unde sîmt veniturile și-I dă vistiarului besearicii, acesta de va fi făcut una ca aceasta și să va adevăra cu mărturie, oamenii de cinste și credincioși, certarea lui să fie moartea, ce să dzice să i se tae capul și să i să ia tot ce va fi avînd, veri mult, veri puțin".
În anaforaua din 1819 boierii moldoveni scriau ca Pravila lui Vasile Lupu s-a aplicat în judecățile din Moldova pînă în secolul al XVIII-lea.
În secolul al XVIII-lea, pedepsele pentru infacțiunile contra proprietății au fost atenuate. La 1783, Alexandru Mavrocordat a decis ca numai tîlhării ucigași să fie executați, iar tîlharii de vite doar în caz de recidivă, la a treia faptă. Pentru furt țăranii erau pedepsiți cu ocna, pedepse corporale; pentru furt a treia oară se prevedea și tăierea mînilor. Hoții erau înfierați (pe frunte) pentru a ușura evidența recidivei [13, p. 66 ].
Odată cu semnarea tratatului de pace de la București la 28 mai 1812, se pune capăt războiului ruso-turc din anii 1806-1812. O clauză a acestui acord prevedea anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, fapt ce-a dat naștere une noi epoci in dezvoltarea instituțiile de drept ale Basarabiei.
Pînă la venirea la tronul Imperiului Rus a lui Nikolai I, pe teritoriul Basarabiei, în mare parte cîrmuia legile și obiceiurile locale. După 1825, cu venirea la tron a lui Nikolai I, situația în regiune s-a schimbat radical și procesul de rusificare a regiunii a luat amploare. Așezămîntul din 1818 afost înlocuit prin "Așezamîntul Cîrmuirei oblastei Basarabiei" din 29.02.1828, care induce în Basarabia rusificarea completă a tuturor instituțiilor ei.
La momentul începerii aplicării în Basarabia a dreptului penal rus, răspunderea penală pentru infracțiunile contra proprietății era reglementată, pe teritoriu Imperiului Rus, de trei acte normative:
Pravila de Sobor a țarului Aleksei Mihailovici, datînd din anul 1649;
Statutul militar a lui Petru I, din anul 1716;
Ucazul de la 3.04.1781 "Despre judecarea și pedepsele pentru hoția de diferite tipuri și despre înființarea caselor de lucru în toate guberniile" [21, p. 174 ].
În ceea ce privește legislația penală aplicată, putem constata cu certitudine că, la 1828, procesul de înlăturare a dreptului penal național a fost definitivat. Pravila de Sobor includea printre infracțiuni contra patrimoniului: furtul simplu și agravat (din biserică, la locul de muncă, furtul de cai, furtul comis în curtea domnească, furtul de legume din grădină sau al peștelui din vivieră), tîlhăria (în forma de îndeletnicire), jaful simplu sau agravat (săvîrșit de persoane din tagma slujbașilor sau de copii contra părinților), escrocheria (ca sustragere, legată de înșelăciune, dar fără violență), dobândirea prin violență a verii străine etc.
Statutul militar a lui Petru I, cuprindea numai norme ale dreptului penal și reprezenta, în esență, un cod penal-militar fără partea generală. Pe lîngă infracțiunile militare, Statutul prevedea și alte categorii de infracțiuni, inclusiv și contra proprietății. Prin urmare, potrivit art. 194 al Statutului militar a lui Petru I, era incriminată delapidarea banilor statului, precum și nedenunțarea acestei infracțiuni, era sancționată cu spînzuratoarea. Totuși, conform art. 65 al Statutului, exista o excepție privitoare la aplicarea pedepsei capitale pentru delapidare: ofițerul care săvîrșea delapidarea excedentului de soldă sau de provizii era pasibil, "aidoma unu hoț", să fie condamnat fie la pedeapsa capitală, fie la exil pe galere.
Ucazul "Despre judecarea și pedepsele pentru hoția de diferite tipuri și despre înființarea caselor de lucru în toate guberniile" de la 3.04.1781, la fel reglementa răspunderea penală pentru infracțiuni contra proprietății. Acest act este renumit prin faptul că a atribuit noțiunii de hoție exclusiv semnificația de sustragerea averii, propunînd definiții pentru jaf, furt și escrocherie.
Transformările social-ecomomice care mișunau în societatea rusă necesitau de urgență o reformare și organizare a legislației penale. Către anul 1844 a fost alcătuit "Proiectul noului Cod de pedepse criminale și corecționale, cu desemnarea detaliată a temeiurilor introducerii în proiect a fiecărui dintre dispozițiile acestuia". Proiectul Codului de pedepse a fost promulgat prin Ucazul imperial și pus în vigoare de la 1.05.1846. Cele mai aspre pedepse stabilite de Cod erau: privarea de toate drepturile de avere și pedeapsa capitală; privarea de toate drepturile deavere și exilul la ocnă; privarea de toate drepturile de avere și deportarea în Siberia; privarea de toate drepturile de avere și și deportarea în Caucaz.
Codul de pedepse reprezenta o lege sistematizată amplă care, inițial, cuprindea 2224 de articole. Acestea erau grupate în 12 diviziuni, dezmembrate în capitole. Majoritatea componențelor de infracțiune contra proprietății le găsim incluse în Diviziunea XII a Codului de pedepse.
În continuare vom analiza articolele care au tangență nemijlocită cu tematica analizată. Așadar, în art. 250 al Codului de pedepse era prevăzută responsabilitatea sporită a subiectului special și anume a acelor slujitori ai cultului cărora "le-a fost încredințată păstrarea obiectelor, lucrurilor sau banilor sustrași, fie că aceste lucruri sau obiecte au fost înmînate pentru întrebuințare în timpul oficierii ritualurilor". Dacă însă obiectele sau banii erau transmiși slujitorilor cultului nu pentru păstrare sau oficiere a ritualurilor, ci, de exemplu, pentru întreținerea mănăstirilor, atunci sustragerea lor era calificată ca însușire a averii străine (art. 2192) [47, p. 17].
În Diviziunea V a Codului de pedepse era prevăzută răspunderea penală pentru infracțiunile de serviciu. Art. 393 din această diviziune prevedea răspunderea în caz de folosirea averii de stat și sustragerea a lucrurilor și banilor statului în forma de însușire și delapidare.
În genere, însușirea specificată în art. 393 din Codul de pedepse, era privită în literatura de specialitate în calitate de tip special de însușire și însemna „trecerea ilicită a averii străine, care a fost încredințată persoanei cu funcție de răspundere, fie averii străine care se află la o asemenea persoană în legătură cu serviciul ei". Subiect al infracțiunii date era persoana „încorporată în serviciul de stat sau obștesc" [21, p. 307].
Persoanele particulare care îndeplineau rolul de complici sau favorizatori, în cazul delapidării „de serviciu", răspundeau pentru participație la delapidare simplă (art. 2192) [47, p. 18].
Însă mărimea pedepsei pentru această infracțiune era pusă în dependență nu de mărimea prejudiciuliu cauzat, ci de timpul recuperării și depistării acestui prejudiciu.
În art. 383 al Codului de pedepse era prevăzută responsabilitatea celuia care întrebuința ilegal averea ce i-a fost încredințată sau beneficiile rezultate din această avere, fie pentru propriile sale cheltuieli, fie pentru împrumutarea averii altor persoane, în lipsa unei permisiuni clare din partea conducerii, fie însușirea sau delapidarea „unei părți din această avere sau din aceste beneficii". Pedeapsa se agrava dacă restituirea averii luate, însușite sau delapidate se producea după depistarea abuzului. Această faptă penală era sancționată cu amenda și eliberarea difinitivă din funcție.
Secțiunea a doua „despre însușirea averii străine mobiliare încredințate" din art. 2192 Cod de pedepse, potrivit căruia „acel care își va însuși o proprietate străină de orice gen, încredințată lui pentru păstrare, sau pentru oarecare întrebuințare, sau pentru altă destinație, tăgăduind primirea acesteia, fie afirmînd mincinos că aceasta a fost deja restituită de către el, ori transmisă, ori întrebuințată conform destinației, ori nimicită sau distrusă nu din vina lui, precum și acel care va delapida cu intenție astfel de proprietate", era supus pedepsei ca pentru hoție-escrocherie (conform art.2184, 2185 ale Codului de pedepse) sau chiar ca pentru furt prin efracție (conform art. 2149 al Codului de pedepse) [47, p. 25 ]
Considerăm aceaste prevederi o clonă primitivă a incriminării de astăzi a infracțiunii de delapidarea averii străine din art. 191 Cod penal al Republicii Moldova.
În urma reformelor de drept și judiciare petrecute în Imperiul Rus din anii 1862-1864, a fost promulgat de împăratul Alexandru II în 1864, Regulamentul cu privire la pedepsele aplicate de către judecătorii de pace.
Potrivit art. 177 al Regulamentului însușirea și delapidarea averii străine, a cărei valoare nu depășea trei sute de ruble, se pedepsea cu închisoarea pe un termen de la trei luni la un an. Conform doctrinei existente la acea vreme, dacă prin însușire se înțelegea reținerea din lăcomie a averii, nerestituirea sau neprezentarea ei persoanei competente la solicitarea obligatorie a acesteia, atunci prin delapidare se avea în vedere consumarea, gajarea sau înstrăinarea, comisă, nelegitim și în scop de îmbogățire, de către făptuitor, asupra averii încredințate lui, în folosul făptuitorului însuși ori al altor persoane. Săvîrșirea delapidării „din nesocotință" constituia circumstanță care atenua pedeapsa pentru această faptă penală.
La 22.03.1903, împăratul Imperiului Rus, Nicolae al II-lea a promulgat noul Cod penal. În art. 572 al Codului penal era descris cazul de reținere intenționată, săvîrșită în scopul trecerii în proprietate sa, și de delapidare intenționată a „averii,al cărei stăpîn nu este cunoscut, a căror valoare depășește trei ruble", averea care a fost găsită de către făptuitor sau abandonată la acesta [21, p. 29].
Acest Cod penal este „ultimul act legislativ fundamental al Imperiului Rus în sfera dreptului penal material."6 În urma anexării Basarbiei de către Uniunea Sovietică, la 2.08.1940 a fost formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.).
Chiar din primele zile de existență a R.S.S.M., autoritățile sovietice au început realizarea unor schimbări structurale radicale, menite să creeze un teren rodnic pentru noua orînduire. Aceste schimbări nu au putut să nu atingă și un astfel de domeniu strategic ca proprietatea. În această ordine de idei, la 15.08.1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste a adoptat Ucazul „Cu privire la naționalizarea băncilor, a întreprinderilor industrale și de comerț, a transportului feroviar și aviatic și a mijloacelor de comunicație din Basarabia", precum și naționalizarea imobilelor mari, întreprinderilor comunale și alimentare, abazelor petroliere și a altor proprietăți private întru desființarea fostei Basarabii. În februarie 1941 a fost adoptată Legea Fundamentală a R.S.S.M., care în art. 4 proclamă „Baza economică a Republicii o constituie sistemul economic socialist și proprietatea socialistă asupra uneltelor și mijloacelor de producție, statornice în urma lichidării sistemului economic capitalista anulării proprietății private asupra uneltelor și mijloacelor de producție în întreprinderile mari industriale și naționalizării acestor întreprinderi, bănci, transport, mijloace de comunicație, în scopul deplinei dispariții a exploatării omului de către om și construcției societății socialiste".
Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat Ucazul care indică: "a stabili, că vînzarea, schimbul, eliberarea în afară a utilajului și materialelor, devenite de prisos sau care nu au fost utilizate, precum și dobîndirea ilegală a lor, este o infracțiune, echivalentă cu delapidarea proprietății socialiste, datorită cărui fapt persoanele vinovate în astfel de infracțiune trebuie diferite judecății și supuse, în baza sentinței judiciare, detențiunii în închisoare pe un termin de la 2 la 5 ani…
Prin adoptarea Codului penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 1961, a fost continuată linaia de apărare prioritară a proprietății socialiste, care deținea rolul decisiv în procesul de constituire a societății comuniste lipsite de clase.
Un factor pozitiv, care caracteriza Codul penal din 1961, este diferențierea răspunderii penale în funcție de formele și tipurile sustragerii. În Capitolul V din Partea Specială a Codului penal din 1961 erau specificate componențele unor astfel de forme de sustragere, ca: furtul, jaful, tîlhăria, escrocheria, însușirea și delapidarea.
În ceea ce privește sustragerea prin însușire, delapidare sau abuz de serviciu a averii de stat sau obștești a fost reglementată de art. 123 Cod penal din 1961, sau sutragerea prin însușire sau delapidare a averii personale a cetățenilor reglementată de art. 150 Cod penal din 1961, noțiunile acestor forme de sustragere nu au fost definite în lege precum alte infracțiuni contra proprietății. În cazul infracțiunilor de la art. 123 și 150 Cod penal din 1961, erau indicate doar particularitățile subiectelor acestor infracțiuni. Subiectul delapidării sau însușirii puteau fi persoanele cărora le-au fost încredințată averea de stat, obștească sau personală, iar subiectul sustragerii prin abuz de serviciu putea fi numai o persoană cu funcție de răspundere.
O dată cu adoptarea la 6.03.1990 a Legii U.R.S.S. cu privire la proprietate în U.R.S.S., în caracterul raporturilor economice au fost introduse schimbări esențiale. Astfel, au fost adoptate mai multe legi pentru modificarea și completarea vechii legislații. Însă, apogeul a fost adoptarea Constituției Republicii Moldova la 29 iulie 1994. Prin adoptare și modificarea legilor pentru a le racorda normelor constituționale, practica de aplicare a dreptului resimțea permanent instabilitatea legii penale. Prin caracterul vag al formulărilor legale, legislatorul a contribuit la cultivarea nihilismului juridic.
Pe fondul conjucturii, create, apare necesitatea creării unui nou Cod penal. Prin urmare, a fost elaborate un nou Cod penal al Republicii Moldova, care a intrat în vigoare la 12 iunie 2002, incriminînd în articolul 191, delapidarea averii străine.
În urma cercetării evoluției istorice a acestui subiect, putem conchide că din cele mai vechi timpuri, delapidarea a fost incriminată și sancționată în componențele de infracțiune a diferitor infracțiuni contra patrimoniului, sub diferite forme, fie furt, fie însușirea averii străine, fie escrocherie etc., fiind considerată o infracțiune periculoasă contra proprietății în diferite etape a evoluției umane.
Capitolul 2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII DE DELAPIDAREA AVERII STRĂINE
2.1. Caracteristica elementelor constitutive ale infracțiunii de delapidarea averii străine
Conținutul legal a delapidării averii străine este reglementat de art. 191 Cod penal al Republicii Moldova și constă în: ”însușirea ilegală a bunurilor altei persoane, încredințate în administrarea vinovatului” [2, art. 191]. Infracțiunea incriminată în acest articol are cinci agravante:
Prima variantă agravantă a delapidării averii străine este prevăzută la aliniatul (2) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, presupune săvîrșirea acxestei fapte:
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu cauzarea de daune în proporții considerabile ;
d) cu folosirea situației de serviciu;
Cea de-a doua agravantă a delapidarii, prevăzută la alin. (2) indice 1, art. 191 Cod penal al Republicii Moldova averii străine, săvîrșită de administratorul unei bănci.
Cea de-a treia variantă agravantă a delapidării averii străine, prevăzutăla alin.(3) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, se exprimă în delapidarea averii străine săvîrșită de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală.
Cea de-a patra agravantă a faptei de delapidarea averii străine, specificată la alin.(4) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, presupune săvîrșirea acestei fapte în proporții mari.
Ultima variantă agravantă a delapidării averii străine, prevăzută la alin. (5) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, se exprimă în săvîrșirea delapidarii străine săvîrșită în proporții deosebit de mari.
Periculozitatea socială a acestei prevederi este determinată de subiectul special al infracțiunii, care poate trece în folosul său bunurile care i-au fost date în grijă, în speranța că acel subiect este de bună-credință și demn de încredere. Condiția premisă a acestei fapte, constă în încredințarea bunurilor în împrejurări temeinic legale de care făptuitorul profită, trecînd în folosul său bunurile ce i-au fost transmise în grijă, în expectativa că acel subiect este demn de încredere. Datorită calitații făptuitorului, infracțiunea de delapidare a averii străine poate fi mai ușor săvîrșită și mai greu descoperită, ceea ce-i sporește gradul de pericol social. Săvîrșind delapidarea averii străine, faptuitorul nu-și încalcă doar obligația de a nu aduce nici o atingere patrimoniului altuia, dar și obligația specială pe care o are în această privință tocmai datorită posturii sale de administrator al acelui patrimoniu.
În aceste condiții, legiuitorul a considerat întemeiată necesitatea apărării penale a patrimoniului împotriva sustragerii săvîrșite chiar de persoana care, în virtutea obligațiilor pe care și le-a asumat, deține bunurile respective în administratea sa [24, p. 658].
În continuare vom elucida noțiunile semnelor ce caracterizează elementele constitutive a infracțiunii de delapidarea averii străine: obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă.
2.1.1. Obiectul infracțiunii de delapidarea averii străine
În literatura de specialitate există o multitudine de noțiuni cu referire la obiectul infracțiunii, dar cea mai bine definitivată o considerăm pe cea expusă de S. Brînză, “obiectul infracțiunii îl formează valorile sociale și relațiile sociale, care necesită apărare penală, în a căror consolidare și dezvoltare este interesată societatea și cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte sau al unor grupuri de persoane, li se poate aduce atingere esențială.”[22, p. 35].
Doctrina penală evidențiază mai multe categorii de obiect al infracțiunii care ține nemijlocit de esența obiectului, de anumite caracteristici ale acestuia, avînd la bază sistematizarea formală a obiectelor infracțiunii după următoarele criterii:
natura (sensul) acestora-nematerială sau materială (obiect juridic și obiect material);
ierarhizarea valorilor sociale care fac obiectul infracțiunii (obiect juridic generic și obiect juridic special);
numărul obiectelor infracțiunii (obiect simplu și obiect complex) [22, p. 99].
Așadar, în continuare vom defini categoriile de obiect al infracțiunii, esența obiectului, după ierarhizarea de mai sus. Făcînd distincția dintre obiectul juridic al infracțiunii și obiectul material, vom preciza aceste aspecte infra.
Obiectul juridic, sau obiectul propriu-zis al infracțiunii, îl constituie valoarea socială, împotriva căreia se îndreaptă acțiunea sau omisiunea incriminată, și relațiile sociale corespunzătoare acestuia [22, p. 100].
Obiectul material al infracțiunii constă în entitatea materială asupra căreia se îndreaptă influiențarea nemijlocită infracțională, prin al cărei intermediu se reduce atingere obiectului juridic al infracțiunii [22, p. 114].
Diferența dintre obiectul material al infracțiunii și obiectul juridic al infracțiunii constă in aceea că ultimul este format din valori sociale și relații sociale cărora li se aduce atingere, iar primul le materializează. În cazul delapidării averii străine, valoarea socială ocrotită este patrimoniul, iar materializarea acestuia o constituie bunurile încredințate de proprietar în administarea făptuitorului, bunuri care sunt străine acestuia din urmă.
Obiectul juridic al infracțiunii de delapidarea averii străine îl constituie relațiile sociale cu privire la patrimoniu.
Obiectul material al faptei incriminate la art. 191 CP RM îl constituie bunurile care au o existență materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor.
Potrivit pct. 1 al Hotarîrii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr. 23 din 28.06.2004, ”obiect material al sustragerii sau altor infracțiuni contra patrimoniului se consideră bunurile care la momentul săvîrșirii infracțiunii nu-i aparțin făptuitorului, nu sunt proprietate a lui și care se pot afla atît în posesia proprietarului cît și în posesia altor persoane, cărora li s-au transmis în folosință aceste bunuri” [48, pct. 1].
Infracțiunea de delapidare are întodeauna un obiect material, adică un obiect asupra căruia se exercită direct și nemijlocit acțiunea ilicită de sustragere și care apaține persoanei juridice publice sau private. De altfel, însăși noțiunea de sustragere implică existența unui obiect material, care este sustras, fără de care acțiunea de sustragere nu ar fi posibilă [32, p. 114]. O altă condiție este ca obiectul material să aibă o valoare patrimonială înglobată în activul proprietarului.
În afară de aceste calități, există o calitate specială care este caracteristică pentru obiectul material al delapidării averii străine: bunurile încredințate de către o altă persoană în administrarea făptuitorului. Deși bunurile încredințate în administrarea făptuitorului sunt străine pentru acesta, regimul juridic al acestor bunuri se distinge de regimul juridic al bunurilor care sunt luate de către făptuitor în cazul altor infracțiuni săvîrșite prin sustragere (în special, în cazul furtului).
Astfel, încredințarea bunurilor în sarcina făptuitorului este un act cu semnificație juridică de manifestare a voinței persoanei, care răspunde următoarelor trei condiții:
creează în sarcina făptuitorului dreptul de a deține bunurile respective, precum și atribuția de a le administra;
făptuitorului îi revine răspunderea pentru respectarea regimului de utilizare a bunurilor încredințate, precum și pentru asigurarea integrității lor;
nu se face în scopul de a transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor către cel care le dobândește.
Obiectul material al infracțiunii de delapidare poate să fie în primul rînd orice bun mobil, deoarece numai un bun mobil este susceptibil de a fi sustras. Potrivit opiniei lui D. Mirel bunurile mobile sunt de trei feluri:
-bunuri mobile prin natura lor sunt cele care se pot transporta de la un loc la altul, se mișcă de la sine, precum și cele care se pot muta dintr-un loc în altul cu ajutorul unei puteri;
-bunuri mobile prin anticipație. Unele bunuri considerate imobile prin natural lor, adică prin încorporațiune, devin mobile cînd sunt separate de fond (de exemplu, recoltele și fructele, arborii, ușile, ferestrele unei clădiri, produsul încă neextras al unei cariere);
-bunuri mobile prin determinarea legii: toate drepturile reale, afară de dreptul de proprietate, care au ca obiect un mobil, drepturile de creanță care au ca obligație de a da un bun mobil, drepturile de proprietate intelectuală etc. [32 , p. 114].
Într-o altă ordine de idei, trebuie de menționat că bunurile, care reprezintă obiectul material al delapidării averii străine, pot fi clasificate condițional în bunuri statice și bunuri dinamice. Scopul acestei clasificări constă în necesitatea efectuării unei analize mai aprofundate a infracțiunii amintite [24, p. 659].
În situația dată, criteriul de delimitare între cele două tipuri de bunuri constă în locul de aflare a bunurilor, încredințate făptuitorului, în momentul sustragerii. Astfel, dacă, în momentul sustragerii, bunurile se aflau pe un teritoriu păzit (uzină, fabrică, depozit etc.), atunci ele pot fi denumite condițional „bunuri statice”. Din momentul scoaterii bunurilor de pe teritoriul păzit, persoana, căreia aceste bunuri i-au fost încredințate, are posibilități practice nelimitate de a poseda și dispune de bunurile respective. În acest caz, bunurile „îl urmează” pe făptuitor, însă, deoarece o astfel de „mișcare” a bunurilor depinde numai de manifestarea de voință a făptuitorului, nefiind restrânsă de circumstanțe obiective (cu excepția întinderii prerogativelor persoanei căreia bunurile i-au fost încredințate), asemenea bunuri pot fi condițional denumite „bunuri dinamice” [24, p. 659-660].
În legislația civilă nu există o definiție a “bunului”, însă în literature de specialitate [18, p. 90] s-a stabilit că prin bun se înțelege “ o valoare economică ce este utilă pentru a satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului și este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial.”
Bunul trebuie să aibă o existență materială, deoarece numai un astfel de bun poate fi sustras. De asemenea, bunul trebuie să aibă o valoare economică și un cost determinat (care să poate fie exprimat în bani). Dacă bunul are o valoare subiectivă, sentimentală, avînd o utilitate individuală, el nu poate forma obiectul material al infracțiunii de delapidarea averii străine (de exemplu, o poză a unei cunoștințe, o agendă etc.). Aceasta deoarece un astfel de bun nu va putea fi evaluat în bani [23, p. 231].
Prin urmare, obiectul material al acestei infracțiuni îl poate forma orice bunuri mobile, străine pentru fătuitor, dacă au materialitate și o valoare economică.
Bunurile pot fi încredințate în virtutea funcției de răspundere a făptuitorului, a raporturilor contractuale sau a însărcinării speciale din partea persoanei care le încredințează. Încredințarea bunurilor în virtutea raporturilor contractuale poate fi făcută de oricare subiecte ale dreptului civil, fie ele persoane fizice sau persoane juridice. Încredințarea bunurilor în celelalte cazuri se face, în principiu, în privința bunurilor persoanelor juridice, în cadrul raporturilor de muncă. Aceste cazuri sunt legate, de regulă, de folosirea de către făptuitor a situației sale de serviciu, adică presupune existența circumstanței agravante prevăzute la lit. d) alin. (2) art. 191 CP RM.
În practica instanțelor s-a pus problema mult discutată și în literatura juridică, dacă plusurile create în gestiune formează sau nu obiect material al infracțiunilor împotriva avutului proprietarului și dacă însușirea lor de către gestionar constituie sau nu delapidare. Problema este deosebit de importantă fiind foarte frecvente și diverse situațiile cînd gestionarii recurg la acest mijloc pentru crearea de venituri ilicite (prin perceperea de supraprețuri, înșelarea cumpărătorilor la cîntar sau măsurat, falsificarea sau substituirea de mărfuri etc.).
Cînd plusurile sînt create chiar din bunurile sau valorile aparținînd persoanelor fizice sau juridice, este incontestabil că însușirea lor de către gestionar constituie infracțiunea de delapidare. Astfel, cînd gestionarul practicînd sistemul vînzărilor cu lipsă la cîntar sau măsurat sau al înlocuirii unor bunuri de calitate superioară cu altele de calitate inferioară, a reușit să-și creeze plusuri de mărfuri justificate valoric, însușirea acestor mărfuri constituie necontestat infracțiunea de delapidare. Bunurile nu au ieșit din patrimoniul unității și nu și-au pierdut nici un moment caracterul de proprietate. Împrejurarea că lipsa lor ar putea fi compensată valoric nu poate să le modifice natura juridică, efectuarea unor manopere ilicite neputînd să schimbe titlul cu care sînt deținute [16, p. 56]. Aceste bunuri se găsesc în gestiunea legală a persoanei fizice sau juridice proprietar de facto a bunului care este dat în gestiune. În situația în care bunul se găsește în posesia făptuitorului, dar nu ca urmare a îndatoriilor de serviciu de a-l gestiona sau a-l administra, ci în virtutea oricărui titlu, fapta constituie abuz de incredere.
Angajatul nu poate lucra decît pentru unitate și în numele ei, astfel că indiferent de modalitatea de creare a plusurilor și de proveniența lor, prepusul nu poate justifica nici un drept de deținere asupra lor. Indiferent de titlul de dobîndire acestea revin unității, întrucît cei în paguba cărora au fost realizate nu au înțeles nici un moment să avantajeze respectiva unitate [16, p. 57].
Prin urmare, subliniem faptul că săvîrșirea infracțiunii de delapidare de către persoana căreia i-au fost încredințate în administrare, este posibilă numai după preluarea efectivă a bunului și nu mai este posibilă după predarea efectivă a acestuia, chiar dacă preluarea sau predarea n-au fost însoțite de operațiunile de înregistrare în evidență contabilă a persoanei juridice sau private.
Așadar, pentru a constitui obiectul material al delapidării, bunurile trebuie să se afle în gestiunea sau administrarea făptuitorului. Fapta se poate comite numai în legătură cu bunurile care există realmente în gestiune. În consecință, sustragerea de către făptuitor a unor bunuri pe care nu le avea în gestiune sau în administrare, nu constituie delapidare, ci furt [39, p. 33].
În practica judiciară, s-a decis că sustragerea de către muncitori sau maiștri a unor bunuri încredințate pentru a fi utilizate în procesul de producție, ori de către ciobanul care are animalele în grija sa, ori de către mecanizatorul agricol a cerialelor primite pentru a fi însămînțate, îmbracă elementele constitutive ale infracțiunii de furt si nu de delapidare [39, p.33].
În literatura de specialitate română s-a pus problema dacă deșeurile pot fi considerate proprietate și dacă, ele pot constitui obiectul material al infracțiunii de delapidare. Răspunsul la această întrebare depinde de destinația deșeurilor respective. Dacă, în procesul permanent al producției sau printr-o dispoziție specială, deșeurile respective erau destinate fie întrebuințării în cadrul unității, fie unei forme oarecare de valorificare, în acest caz ele pot constitui obiect material al infracțiunii de delapidare. Dacă se stabilește că deșeurile sînt lipsite de orice valoare sau o orice valoare și că urmau să fie aruncate nemaifolosind la nimic, în acest caz, este evident că însușirea lor nu poate constitui infracțiune [37, p. 51].
În cele din urmă, putem afirma că obiectul material al delapidării spre deosebire de obiectul juridic, este categoria materială asupra căreia se îndreaptă influiențarea nemijlocită infracțională, prin intermediul căreia se aduce atingere obiectului juridic al delapidării averii străine.
Distincția după categorii a obiectului infracțiunii poate fi făcută și în baza altui criteriu,al ierarhizării valorilor sociale. În doctrina penală majoritară se distinge obiectul juridic generic și obiectul juridic special.
Astfel, obiectul juridic generic al infracțiunii analizate îl formează relațiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile. Într-o altă opinie obiectul juridic generic al infracțiunii de delapidare, îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial ale căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului [32, p. 113].
Obiectul juridic special al delapidării (art.191 Cod penal al Republicii Moldova) îl formează relațiile sociale privitoare la executarea corectă a atribuțiilor de administrare de către făptuitor a bunurilor ce i-au fost încredințate. Lezînd acest obiect, delapidatorul încalcă încrederea pe care i-a acordat-o proprietarului, trecînd ilegal bunurile încredințate în sfera sa patrimonială [22, p. 450].
Obiectul juridic special îl costituie relațiile sociale de natură patrimonială, a căror existență și dezvoltare este condiționată de menținerea poziției de fapt a bunurilor, ce aparțin sau interesează o persoană juridică privată sau publică împotriva actelor gestionarilor sau administratorilor de însușire sau folosire în scopuri personale a bunurilor ce constituie obiectul activității de gestionare sau administare [35, p. 215].
Atunci cînd prin fapta infracțională sunt lezate deodată două sau mai multe valori sociale, doar cea mai importantă dintre aceste valori determină grupul din care face parte acea infracțiune dintre cele două obiecte de apărare penală, unul este principal, iar altul-secundar, acesta din urmă fiind numit în doctrina penală și adiacent. Așadar, în conformitate cu un criteriu subsidiar de așezare pe categorii a obiectelor infracțiunii-criteriul legăturii cu obiectul generic al infracțiunii-acestea se impart în obiect juridic principal al infracțiunii și obiect juridic secundar (adiacent) al infracțiunii. [35, p. 126].
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, este un obiect juridic multiplu. Aceasta deoarece, în cazul delapidării averii străine, printr-o singură acțiune (iar nu printr-un sistem de acțiuni, ca în cazul infracțiunilor complexe) se aduce atingere mai multor valori sociale speciale și, implicit, relațiilor sociale aferente.
Obiectul juridic principal al acestei infracțiuni, îl constituie numai acele relații sociale cu caracter patrimonial a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică respectarea poziției de fapt a bunurilor care sînt gestionate sau administrate de către făptuitor. Schimbarea ilicită a acestei poziții face ca unitatea să piardă în fapt posesiunea sau detențiunea acestor bunuri [16, p. 54]. Orice persoană juridică privată sau publică este interesată ca, pentru asigurarea relațiilor sociale de ordin patrimonial, poziția de fapt a bunurilor care privesc aceste relații să fie respectată [32, p. 113].
Reieșind din faptul că obiectul juridic principal al infracțiunii specificate la art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, îl formează relațiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile și ținînd seama de prevederile la art. 304 din Codul civil al Republicii Moldova, putem susține că victima delapidării averii străine este posesorul mijlocit, aceasta încredințînd bunurile sale în administrarea făptuitorlui, care are rolul de posesor nemijlocit [24, p. 660].
Obiectul juridic secundar al delapidării averii străine îl constituie relațiile sociale cu privire la executarea corectă a atribuțiilor de administrare în privința bunurilor încredințate [24, p. 658].
Infracțiunea de delapidare, fiind săvîrșită de un funcționar public sau o altă persoană împuternicită în administrarea bunurilor, are ca obiect juridic secundar relațiile sociale care asigură desfășurarea normală și corectă a serviciului unității publice sau private [32, p. 114].
În ce privește modalitatea de delapidare, prevăzută de lit. d) alin. (2) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, delapidarea cu folosirea situației de serviciu, obiectul juridic secundar este format din relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, a cărei normală desfășurare implică o riguroasă respectare de către persoana cu funcție de răspundere sau de către altă organizație nestatală, a ordinii și disciplinei la locul de muncă [22, p. 441].
În fine, delapidarea averii străine după numărul obiectelor infracțiunii, face parte din categoria infracțiunilor cu obiect juridic necomplex, la care obiectul apărării penale este multiplu, deoarece printr-o singură acțiune se aduce atingere mai multor valori sociale speciale și, implicit, relațiilor sociale aferente, diferit de infracțiunile complexe care aduce atingere valorilor sociale printr-un sistem de acțiuni.
2.1.2. Caracterizarea generală a laturii obiective
Existența unei infracțiuni implică o fată prevazută de legea penală la care se adaugă și alte condiții, unele de natură să caracterizeze fapta, altele determinîndu-i gravitatea. Delapidarea se exprimă în fapta social-periculoasă, care se exprimă prin acțiunea de însușire în folosul său sau al altor persoane a bunurilor încredințate în administrare.
Situația premisă la infracțiunea de delapidare, ca fapta să poată fi săvîrșită, se cer a fi respectate comulativ două condiții:
– bunurile, aparțin persoanei juridice publice sau private sau care interesează acest avut să se găsească în posesia sau detenția unei asemenea unități patrimoniale;
– o anumită persoană să aibă în atribuții gestionarea de drept sau de fapt sau administarea bunurilor respective [39, p. 46-47 ].
Conținutul constitutive al delapidării averii străine este format din: latura obiectivă și latura subiectivă.
Latura obiectivă constă în actele de conduită exterioare ale subiectului și cuprinde un element material, o urmare imediată și o legătură de cauzalitate [16, p. 31].
Potrivit altei opinii, latura obiectivă a delapidării averii străine are următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care constă în acțiunea de însușire legală; 2) urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile [24, p. 660].
În cazul delapidării averii străine, fapta prejudiciabilă constă în acțiunea de sustragere. Însă, un anumit specific este condiționat de particularitățile obiectului material al infracțiunii analizate: făptuitorul săvîrșește luarea bunurilor ce-i sunt străine, dar care, la moment, se află în detenția lui legitimă, el profitând de atribuția de a administra aceste bunuri.
Nu putem susține că, în ipoteza delapidării averii străine, făptuitorul este, în același timp, și subiectul care săvârșește sustragerea, și posesorul legal al bunurilor împotriva cărora se comite această sustragere. Pînă la momentul săvîrșirii infracțiunii, făptuitorul are calitatea de detentor (deținător) legitim al bunurilor altuia. Aplicînd ideea, specificată la alin. (6) art.335 din Codul civil „posesiunea este precară când nu se exercită sub nume de proprietar” [3, art. 335 alin.(6) ], s-ar putea afirma că, înainte de a comite delapidarea averii străine, făptuitorul, deși are puterea materială asupra bunurilor încredințate, nu are intenția de a le poseda pentru sine.
Este adevărat că, în cazul delapidării averii străine, făptuitorul este persoana căreia bunurile i-au fost încredințate în temeiul legii. Însă, ele îi sunt încredințate pentru executarea unor atribuții strict determinate, nu pentru a fi sustrase. Pentru a săvîrși sustragerea și a deveni posesor ilegal, făptuitorul ia bunurile de la persoana care i le-a încredințat. Bineînțeles, luarea se face de la această persoană, nu de la făptuitorul însuși (ceea ce este imposibil), prin aceasta aducându-se atingere poziției bunurilor care aparțin de sfera patrimonială a persoanei care a încredințat bunurile. În cazul dat, prin trecerea în mod ilicit la pierderi a bunurilor respective, poziția lor în spațiu se poate păstra, dar se schimbă atitudinea făptuitorului față de aceste bunuri, care intervertește (transformă) detenția legitimă într-o stăpânire ilegală. Deși bunurile respective pot continua să se afle în același loc, ele nu mai există pentru persoana care a încredințat bunurile sale, deoarece sunt, de exemplu, trecute prin act la pierderi, fiind ca și cum distruse din cauza inutilității lor. În concluzie, se poate menționa că făptuitorul ia bunurile ce i-au fost încredințate, transformându-se din detentor legitim în pretins proprietar, având intenția de a le poseda pentru sine, nu pentru posesorul mijlocit ce i-a încredințat bunurile [24, p. 661].
Specificul delapidării averii străine se exprimă în aceea că dispunerea de bunurile dinamice încredințate, în limitele întinderii prerogativelor conferite persoanei respective, chiar în prezența intenției de a sustrage acele bunuri, nu poate avea relevanță juridico-penală. În acest context, delapidarea averii străine, realizată asupra unor bunuri dinamice, poate avea loc doar în prezența următoarelor două condiții cumulative:
existența intenției de sustragere;
convertirea posesiei legitime în posesie nelegitimă, exprimîndu-se în depășirea prerogativelor conferite persoanei în privința bunurilor încredințate [24, p. 662].
Pe de altă parte, delapidarea averii străine, realizată asupra unor bunuri statice, poate avea loc numai în prezența următoarelor trei condiții cumulative:
ridicarea bunurilor din locul în care se aflau;
intrarea bunurilor în posesia nelegitimă a făptuitorului, constând în depășirea prerogativelor conferite persoanei în privința bunurilor încredințate;
existența posibilității reale, conștientizate de făptuitor, de a se folosi și dispune de bunuri ca de ale sale proprii [41, p. 436-438].
În conținutul infracțiunii de delapidare, elementul material constă într-o acțiune de sustragere definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul unei persoane juridice în posesia sau detenția căreia se află, de către o persoană care îl gestionează sau administrează [32, p. 129].
În dispoziția incriminatoare a delapidării, elementul material nu este arătat prin termenul de sustragere, ci prin termenul care indică modalitatea de sustragere, ”însușirea ilegală a bunurilor”, aceasta nefiind posibilă fără a fi precedată de o sustragere. Nu are relevanță pentru existența infracțiunii dacă sustragerea s-a efectuat în interesul făptuitorului sau al unei alte persoane.
Însușirea ca modalitate a sustragerii unui bun, constă în scoaterea acelui bun din posesia sau detenția unei persoane juridice și trecerea acestuia în stăpînirea făptuitorului, care poate dispune de el, adică poate să îl consume, să îl utilizeze ori să îl înstrăineze [32, p. 129-130].
Într-o altă sursă însușirea constă în luarea în stăpînire a unor bunuri, dintre acelea pe care subiectul le administrează sau gestionează. Semnificația literală a cuvîntului este: a face al său. Deci, termenul însușire din conținutul infracțiunii de delapidare traduce ideea de a face al său un bun aparținînd avutului proprietarului [37, p. 55].
Pentru a fi în prezența unei delapidări prin însușire, este necesar ca bunul să treacă efectiv în stăpînirea făptuitorului. Nu se cere însă ca făptuitorul să facă vreun act de dispoziție cu privire la acel bun, fiind suficient ca prin acțiunea sa să își fi creat numai această posibilitate [32, p. 130].
În situația în care intenția sustragerii este matrializată numai în scriptele unității prin falsificarea acestora, de exemplu, dacă bunul nu a fost trecut de făptuitor efectiv în stăpînirea sa, nu poate fi vorba de delapidare [16, p. 85].
Există delapidare prin însușire și atunci cînd bunurile mobile sunt scoase definitive din gestiune ca o compensație hotărîtă de gestionar sau administrator ce i s-ar fi cuvenit pentru unele datorii pe care unitatea le avea față de el. Fapta constituie infracțiune nu pentru că făptuitorul și-a făcut dreptate singur, ci pentru că această modalitate de a-și face dreptate singur este incriminată de lege, astfel făcîndu-se deplină aplicabilitate principiului nullum crimen sine lege [39, p. 50].
Delapidarea averii străine trebuie deosebită de escrocheria săvîrșită pe calea abuzului de încredere. Încrederea, ca și onestitatea, este o categorie etico-morală. În contextul acestor două infracțiuni contra patrimoniului, abuzul de încredere apare ca o cale de a determina transmiterea bunurilor sau de a convinge în inutilitatea restituirii bunurilor aflate la făptuitor. Dar, abuzul de încredere se poate transforma din categorie etico-morală în una juridică la un stadiu mai timpuriu: la transmiterea bunurilor de către proprietar în temeiul unui contract de drept civil sau al unui contract individual de muncă, ori în virtutea îndeplinirii unor anumite funcții. Procesul transmiterii, mai ales a bunurilor din proprietatea publică, reclamă o fundamentare rezonabilă. De asemenea, trebuie de menționat că subiectul delapidării averii străine deține bunurile proprietarului în posesie legitimă, pe când subiectul escrocheriei poate avea doar acces liber la bunurile străine. De aceea, elucidarea faptului infractorul avea sau nu avea atribuții de drept în privința bunurilor străine, are importanță la delimitarea escrocheriei de infracțiunea prevăzută la art.191 Cod penal al Republicii Moldova [24, p. 663].
Crearea de plusuri în gestiune poate constitui un act premergător dar nu este prin ea însăși suficientă pentru a se reține delapidare. În practică s-a mai decis că nu se poate reține delapidarea ca urmare a unor întîrzieri în efectuarea unor acte specific gestiunii sau administrării (de exemplu, casierul reține banii încasați pentru a-i depune mai tîrziu) [39, p. 51].
Fapta incriminată la art. 191 Cod penal al Republicii Moldova este o infracțiune materială. Ea se consideră consumată din momentul în care făptuitorul obține posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune ilegal de bunurile altuia la propria sa dorință.
La momentul săvârșirii faptei, mărimea prejudiciului cauzat prin delapidarea averii străine trebuie să depășească 25 unități convenționale. În caz contrar, răspunderea se va aplica în baza art. 105 din Codul contravențional.
Tocmai din această cauză s-a dispus achitarea făptuitorului în următoarea speță: B. Gh. a fost învinuit de săvîrșirea infracțiunii prevăzute la alin. (l) art. 191 CP RM. Lucrând ca mecanic de locomotivă la Remiza de locomotive a stației de cale ferată Ungheni, fiind persoană material responsabilă, în scopul sustragerii bunurilor aparținînd Remizei de locomotive a stației de cale ferată Ungheni, care i-au fost încredințate în administrare, a sustras, cu ajutorul unui furtun, 29,5 litri de motorină din rezervorul locomotivei deservite. Prin aceasta a cauzat un prejudiciu în mărime de 261,07 lei [49].
Un alt element al laturii obiective a delapidării averii străine constă din urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv. Acțiunea de sustragere a unui bun din patrimoniul unei persoane juridice de interes public sau privat, prin însușire, produce ca urmare imediată scoaterea bunului din sfera patrimoniului în care se găsea și deci deposedarea sau lipsirea unității publice sau private de bunul sustras, de posibilitatea de a-l avea și de a-l folosi, ceea ce duce și la producerea unei eventuale pagube unității, constînd în valoarea bunului sustras prin însușire [32, p. 133].
Însușirea bunului din avutul proprietarului trebuie să ducă la o urmare vătămătoare care constă într-un rezultat fizic al acțiunii întreprinse în sensul că proprietarul este lipsit definitive sau temporar, de bunul respectiv a cărui poziție de fapt a fost schimbată. Pentru ca urmarea prejudiciabilă să aibă eficiență în conținutul infracțiunii de delapidare, trebuie pe plan civil să conducă la pricinuirea unei pagube avutului persoanei juridice sau private, la o diminuare a patrimoniului [16, p. 94]. Todeauna acțiunea de însușire are drept consecință crearea unei lipse în patrimoniul persoanei fizice sau juridice.
Există delapidare ca urmare a însușirii cînd bunul a rămas în patrimoniul aceleași unități publice sau private, dar a trecut de sub dispoziția unității în dispoziția alteia.
Delapidarea nu este o infracțiune de pericol sau formală, ci este o infracțiune de rezultat ce face parte din categoria infracțiunilor îndreptate împotriva patrimoniului, astfel încît nu este de conceput fără de producere unei pagube. Dacă folosirea bunului nu a produs nici o pagubă, fapta nu va constitui infracțiunea de delapidare, ci, eventual, un abuz în serviciu [17, p. 500].
Pentru întregirea laturii obiectivea a infracțiunii de delapidare este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea de însușire și urmarea imediată,deposedarea unității publice sau private de acel bun. Dacă deposedarease datorează altei cauze, ca de pildă, pierderea bunului, furtul acestuia, distrugerea lui etc., nu poate exista infracțiunea de delapidare [35, p. 219]. Fapta prejudiciabilă trebuie sa fie consecință directă a acțiunii de sustragere.
Orice sustragere produce o pagubă, dar nu orice pagubă este urmarea unei sustrageri. Trebuie deci să se constate lipsa unor bunuri și să se verifice realitatea și cauza acesteia. Simpla presupunere că lipsa unui bun s-ar datora sustragerii nu este suficientă, aceasta putînd avea cauze diverse [16, p. 95]. Pentru existența legăturii de cauzalitate, trebuie să se facă o verificare în fapt, simpla verificare scriptică nu dovedește că realitatea faptelor este aceeiași.
2.1.3. Particularitățile laturii subiective
Latura subiectivă a delapidării averii străine se exprimă,în vinovăție sub formă de intenție directă. În afară de aceasta, la calificare este obligatorie stabilirea scopului special, a scopului de cupiditate [24, p. 663].
Infracțiunea de delapidare se săvărșește cu intenție, cel mai adesea intenție directă, dar nu este exclusă nici cea indirectă. Făptuitorul își dă seama de caracterul illicit al faptei, prevede rezultatul socialmente periculos al acesteia sau uneori numai îl acceptă [32, p. 135].
În caracterizarea intenției se desemnează două elemente care se conjugă între ele, reprezentînd fiecare dintre ele cîte un act psihic: un act de cunoaștere sau de prevedere și un act de voință [37, p. 80-81].
În ceea ce privește actul de prevedere sau cunoaștere, se arată în genere că infractorul trebuie să-și dea seama de urmările socialmente periculoase ale faptei sale, cu alte cuvinte trebuie să aibă reprezentarea cu anticipație a întregii înlănțuiri a faptelor sale, cu toate atributele obiective ale acestor fapte și a urmărilor pe care ele trebuie să le producă. Infractorul trebuie să-și dea seama că făptuind o anumită activitate materială, concepută de el, această activitate va da naștere unui anumit rezultat. Dacă acest rezultat este acela pe care în conținutul infracțiunii îl găsim cu atributul de socialmente periculos, putem conchide că trăsătura prevederii din latura subiectivă este realizată. Actul de voință arată în genere că infractorul trebuie să voiască, deci să urmărească producerea rezultatului socialmente periculos al faptelor sale, ceea ce presupune că a activat cu scopul ca acest rezultat să se producă (intenția directă) sau, deși nu a voit, deci nu a urmărit producerea rezultatului socialmente periculos, l-a prevăzut și l-a acceptat totuși (intenția indirectă) [37, p. 81].
Într-o altă opinie la fel se consideră că infracțiunea de delapidare poate fi săvîrșită și cu intenție indirectă. Aceasta există cînd infractorul prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui [16, p.34].
Considerăm incorecte percepțiile enunțate mai sus referitor la intenția indirectă la săvîrșirea infracțiunii de delapidarea averii străine, întrucît fapta prejudiciabilă este săvîrșită prin sustragere bunului din patrimoniul victimei cauzînd astfel un prejudiciu patrimonial efectiv acesteia din urmă, precum și prezența scopului de cupiditate arată că dorința de a lua ceva din patrimoniului victimei și a include în sfera sa patrimoniulă,manifestînd imprudență, este practic imposibil. Prin urmare, laura subiectvă se poate exprima doar prin intenție directă.
Scopul urmărit de făptuitor la săvîrșirea infracțiunii de delaidare este satisfacerea unui interes personal sau al altei perosane fizice sau juridice. Chiar dacă scopul urmărit nu a fost atins, profitul dorit nu a fost realizat,fapta oricum constituie delapidare. Rezultatul prejudiciabil care trebuie prevăzut constă în scoaterea definitivă a bunului din patrimoniul proprietarului.
Dacă făptuitorul sustrage o sumă de bani pe care și-o însușește și apoi sustrage o altă sumă cu care acoperă lipsa provenită din prima infracțiune, vor exista două infracțiuni de delapidare. Scopul urmărit de infractor prin cea de a doua sustragere nu influențează existența infracțiunii [16, p. 99].
În cazul delapidării averii străine și al escrocheriei, intenția de a comite cele două infracțiuni comportă diferențe specifice: intenția de a săvârși sustragerea apare până la momentul transmiterii bunurilor către făptuitor (în cazul escrocheriei) sau după acest moment (în cazul delapidării averii străine) [24, p. 664].
Mobilul (motivul) care determină săvîrșirea faptei (dorința de îmbogățire, anumite necesități, nevoi, interese, sentimente etc.) este străin conținutul infracțiunii de delapidare. El are importanță pentru individualizarea pedepsei fiind un indice al gravității infracțiunii [16, p. 35].
Mobilul faptei nu are importanță în realizarea laturii subiective, atîta vreme cît făptuitorul a fost detrminat de dorința de a realiza avantaje pe seama patrimoniului unității ale cărei bunuri le gestionează sau le administrează.
2.1.4. Subiectul delapidării averii străine
Potrivit art. 21 alin. (1) Cod penal al Republicii Moldova, ”sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvîrșirii infracțiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani.” Prin urmare, subiectul infracțiunii prevăzute la art. 191 CP RM, este persoana fizică responsabilă care la momentul săvîrșirii infracțiunii a atins vîrsta de 16 ani.
Pe lîngă calitățile generale, subiectul delapidării averii străine trebuie să aibă calitatea specială de administrator. În sensul art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, prin administrator se înțelege persoana care: 1) fără a avea contact direct cu bunurile aparținând altei persoane, are dreptul de a da dispoziții cu privire la păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea de bunuri (această ipoteză este valabilă în cazul modalității agravate specificate la lit. d) alin. (2) art. 191 CP RM); 2) vine în contact direct cu bunurile altei persoane, datorită atribuțiilor sale legate de păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea bunurilor [24, p. 664].
Considerăm că în prima definiție enunțată mai sus,persoana care nu are contact direct cu bunurile altei persoane este administrator, iar în al 2-lea caz, cel care vine în contact direct cu bunurile are calitate de gestionar.
Într-o altă opinie, ”administratorul este persoana, mai precis acel funcționar, în al cărei atribuțiuni de serviciu intră și efectuarea de acte de dispoziții cu privire la bunurile ce aparțin unității publice sau private, potrivit cu natura și scopul activității acesteia” [27, p. 379]. Actele de dispoziție efectuate de administrator țin de aprivizionarea, desfacerea, repartizarea etc., patrimoniului din unitatea respectivă. Ca urmare, din categoria administratorilor fac parte, de pildă, directorii, contabilul șef, inginerul șef, consilierii, etc.
Prin gestionar se înțelege acei angajați ai unei unități publice sau private care desfășoară o activitate social-utilă, care în virtutea atribuițiilor de serviciu primește, păstrează sau eliberează bunuri aflate în administrare.
Posibilitatea de transmitere, ordinea de transmitere, subiectul care poate transmite bunurile în administrarea altora, toate aceste aspecte sunt reglementate relativ satisfăcător de actele normative în materie. De exemplu: bunurile celui pus sub tutelă se transmit autorității tutelare în baza art. 39, 41, 44 din Codul civil al Republicii Moldova.
Cît privește proprietarul privat, legiuitorul îi propune doar posibile variante de transmitere a bunurilor și de perfectare juridică a acestei transmiteri (de exemplu, amanetarea, arenda, leasingul, mandatul, comisionul, expediția, depozitul, agenția comercială, depozitul bancar etc.). În aceste condiții, este la discreția proprietarului să decidă cui să-i transmită bunurile sale și în ce manieră să perfecteze această transmitere, astfel încît să obțină efectul maxim.
Cazurile când administrarea bunurilor intră în obligațiile de muncă ale proprietarului sau ale unor terțe persoane sunt supuse reglementării normelor dreptului muncii. Cele mai largi prerogative de administrarea bunurilor sunt acordate conducătorilor de organizații. Un cerc mai restrâns de drepturi și obligații se atribuie persoanelor responsabile material, care nu au calitatea de persoane cu funcție de răspundere, nici calitatea de persoane care gestionează organizațiile comerciale, obștești sau alte organizații nestatale. Astfel, conform lit. c) alin. (l) art. 338 din Codul muncii, salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazul când prejudiciul a fost cauzat în urma acțiunilor sale culpabile intenționate, stabilite prin hotărâre judecătorească. O asemenea răspundere este posibilă nu doar în baza contractului cu privire la răspunderea materială deplină a salariatului (art. 339 din Codul muncii), dar și în temeiul contractului individual de muncă.
Infracțiunea de delapidare nu poate fi comisă decît de către o persoană care are calitatea de funcționar sau administrator și care, în această calitatea gestionează sau administrează bunuri. Prin urmare, delapidarea este o infracțiune proprie, cu subiect calificat care trebuie să aibă o dublă calitate: cea de funcționar sau cea de gestionar ori administrator. Cele două calități trebuie să fie îndeplinite în mod comulativ, deoarece absența uneia dintre ele duce la inexistența infracțiunii de delapidare. În acest sens, menționăm că un funcționar care a contribuit prin activități directe și nemijlocite la sustragerea unor bunuri fără a avea calitatea de gestionar sau administrator, alături de o persoană care îndeplinește aceste condiții, nu va fi considerat coautor al infracțiunii de delapidare, ci complice [26, p. 376].
Gestionarul vine în contact direct și material cu bunurile datorită atribuțiilor de legate de primirea, păstrarea sau eliberarea bunurilor, pe cînd administratorul are numai un contact virtual juridic,cu bunurile pe care le administrează concretizat în actele de dispoziție pe care le ia cu privire la acestea [26, p. 379]. Delapidarea nu presupune deci în mod obligatoriu un contact direct, nemijlocit, material cu bunurile administrate, care este atributul exclusive al gestionării, ci numai posesia juridică a acestora, deoarece se poate ajunge să se sustragă sau să se înstrăineze un bun și printr-o dipoziție privind mișcarea bunurilor.
Prin urmare, delapidarea nu presupune în mod obligatoriu un contact direct material cu bunul unității patrimoniale, deoarece este posibil să se sustragă sau să se înstrăineze un bun și printr-o dispoziție privind mișcarea elemntelor patrimoniale [39, p. 44].
Ca orice altă infracțiune, delapidarea averii străine, are un subiect activ adică, făptuitorul și un subiect pasiv, adică persoana vătămată.
Subiectul activ (autorul) al delapidării poate fi o persoană cu o anumită calitate, administrator sau gestionar al bunurilor.
Infracțiunea de delapidare se poate comite de o singură persoană, cît și în participație, în oricare formă a acesteia. Pentru coautorat se cere ca toți participanții să aibă calitatea specială de administratori sau gestionari. S-a statuat că dacă ambii administratori s-au înțeles să sustragă bunuri din gestiunea comună, ei vor răspunde pentru coautorat la delapidarea averii străine, indiferent de modul cum a acționat fiecare.
Întrucît calitatea specială la infracțiunea de delapidare este cerută numai autorului (coautorilor), instigator sau complice poate fi orice persoană.
Dacă în cazurile elucidate mai sus teoria și practica penală susțin același punct de vedere, apoi în cazul cînd la infracțiunea de delapidarea averii străine participă cu acte de executare și alte persoane, care nu au calitatea cerută de lege, părerile s-au împărțit. Primul punct de vedere este acela că este complice la infracțiunea de delapidare persoana care neavînd calitatea specială cerută de lege, a participat cu acte de executare la această infracțiune. Astfel, s-a arătat că la infracțiunea de delapidare este complice nu numai acel care în cadrul laturii obiective efectuează acțiuni accesorii și adiacente, dar și cel care, deși participă alături de subiect la întreaga efectuare a acțiunii materiale ce caracterizează latura obiectivă, nu îndeplinește însă trăsăturile specifice ale subiectului, nefiind administrator și neavînd în gestiunea sa bunurile ce fac obiectul infracțiunii. Într-un asemenea caz el nu poate fi coautor, căci îi lipsește o condiție esențială pentru a avea această calitate, el este complice. Din aceste motive se consideră că nu pot fi trași la răspundere în mod separat, adică administratorul să fie tras la răspundere pentru delapidare a averii străine, iar ceilalți participanți să răspundă pentru furt, deoarece este vorba de aceeași infracțiune. Astfel, putem conchide că numai angajatul întreprinderii sau instituției poate fi considerat autor al infracțiunii de delapidare a averii străine, iar persoana străină este complice.
Al doilea punct de vedere pe care îl împărtășim, este acela că dacă la infracțiunea de delapidare a averii străine participă, alături de administrator, cu acte de executare o altă persoană care nu are această calitate, atunci, el va fi autor al infracțiunii de furt, și nicidecum complice la infracțiunea de delapidare, deoarece el, executînd activități prevăzute în latura obiectivă a infracțiunii de furt, nu poate fi socotit complice la infracțiunea de delapidare.
Deci, din cele menționate mai sus rezultă faptul că în cazul participației la infracțiunile cu subiect special, există unele excepții de la regulile generale stabilite pentru participație.
În fine, subiectul pasiv al infracțiunii de delapidarea averii străine, nu poate fi decît o persoană juridică, organul, instituția publică în cadrul cărora exercită activitatea funcționarul care a comis acțiunea de însușire a bunului ce formează obiectul material al infracțiunii [32, p. 128].
Există pluralitate de subiecți pasivi cînd prin aceeași faptă de delapidare au fost sustrase bunuri aparținînd mai multor unități publice sau private sau cînd asupra acestor bunuri concură drepturile patrimoniale ale mai multor astfel de unități [16, p. 30].
La infracțiunea de delapidare, întodeauna subiect pasiv nu poate fi decît o persoană juridică [35, p. 214], care a fost prejudiciată prin însușirea bunurilor încredințate în administrare făptuitorului.
2.2. Formele, modalitățile și circumstanțele agravante ale infracțiunii de delapidarea averii străine
Înfracțiunea de delapidare fiind o infracțiune comisivă (de acțiune), este susceptibilă de a desfășura în timp și pe faze activitățile prin care se realizează conținutul lor, fiind posibile două forme de activitate infracțională: actele de pregătire și tentative [16, p. 36].
Actele de pregătire, deși posibile, nu sunt incriminate și nu se pedepsesc. Însă actele preparatorii neîncriminate, pot constitui infracțiuni de sine stătătoare, în situația care în vederea comiteri unei delapidări s-au falsificat documente contabile, făptuitorul va fi pedepsit pentru fals în acte oficiale.
Tentativa la delapidare este pedepsită și ea poate exista în raport cu oricare dintre modalitățile de comitere a infracțiunii. La însușire tentativa apare sub forma tentativei întrerupte.
Există tentativă la delapidare atunci cînd hotărîrea făptuitorului de a sustrage un bun de la o unitate publică sau privată a fost pusă în executare, dar executarea a fost întreruptă și nu și-a produs efectul. Punerea în executare a hotărîrii de a delapida constă în începerea acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii. Cum delapidarea prin însușire este precedată de o acțiune de sustragere, limita de jos a tentativei constă în începerea acțiunii de sustragere. Limita de sus a tentativei constă fie în întreruperea executării acțiunii de sustragere (cum ar fi surprinderea făptuitorului de către paznic în momentul cînd se pregătea să plece cu bunul), fie în rămînerea fără efect a executării duse pînă la capăt (de exemplu, imposibilitatea de a scoate bunul de la unitate datorită greutății de a-l transporta [32, p. 136].
În literatura de specialitate s-a reținut ca tentativă la infracțiunea de delapidare, de pildă, fapta unui șef de șantier de a întocmi state de plată fictive și de a le înainta forului competent în vederea plății numerelor respective, pe care acesta urma să le însușească, deoarece hotărîrea de a comite delapidarea a fost manifestată prin începerea unui act de executare [39, p. 62 ].
Infracțiunea de delapidare se consumă în momentul în care executarea acțiunii de sustragere a fost dusă pînă la capăt și s-a produs urmarea prejudiciabilă, adică scoaterea bunului din sfera patrimonială a persoanei juridice și trecerea lui în stăpînirea făptuitorului, astfel încît acesta poate dipune de bunul sustras [32, p. 137]. Consumarea infracțiunii cînd bunul este pe teritoriul sau în incinta unității, fapta se consumă din momentul în care bunul este scos de pe teritoriul respectiv.
Dacă bunul se află în afara incintei unității juridice sau într-un mijloc de transport, fapta se consumă în momentul în care bunul a fost scos din sfera de control a unitații sau din mijlocul de transport așa în cît să poată să dispună de el.
Delapidare poate să apară ca o infracțiune simplă, cînd consumarea coincide cu epuizarea, dar și forma infracțiunii continuate, atunci cînd actele de sustragere se repetă în timp și chiar a infracțiunii progresive, dacă urmarea prejudiciabilă se agravează sau i se adaugă o altă urmare, generată de aceeași acțiune de sustragere. În formă continuată, delapidarea se epuizează în momentul ultimei acțiuni de însușire.
Modalitatea de săvîrșire a infracțiunii prevăzute de art. 191 Cod penal al Republici Moldova, este însușirea bunului încredințat în administrare. Modalitatea normativă de săvîrșirea infracțiunii prin însușire are ca obiect material bunul mobil al persoanei fizice sau juridice.
Infracțiunea de delapidare îi corespunde o varietate de modalități faptice care privesc modul și mijloacele de realizare a acțiunii de sustragere. De multe ori, sustragerea este înlocuită prin procedee complicate, cu mijloace variate, încît cu greu poate fi desoperită. De exemplu, făptuitorul poate crea plusuri de mărfuri sau bani, care apoi să le însușească, sau să recurgă la fel de fel de manopere care maschează existența sustragerii ori caracterul lipsei unor bunuri (de exemplu, prin substituirea mărfurilor sau bunurilor de calitate superioară cu altele de calitate inferioară, iar aceasta din urmă, vînzîndu-le cu prețul mărfurilor de calitate superioară) [39, p. 68].
Circumstanțele agravante a infracțiunii de delapidarea averii străine
Prima agravantă a delapidarii averii străineeste prevăzută la alin. (2) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, presupune săvirșirea acestei fapte:
lit. b) de două sau mai multe persoane;
lit. c) cu cauzarea de daune în proporții considerabile;
lit. d) cu folosirea situației de serciciu.
Delapidarea averii străine săvîrșită de doă sau mai multe persoane prevăzută de lit. b) este prezentată în următoarele trei ipoteze:
-coautoratul (inclusive cu repartizarea rolurilor);
-săvîrșirea infracțiunii de către o persoană care întrunește semnele subiectului infracțiunii, în comun cu o persoană care nu întrunește aceste semen;
-săvîrșirea infracțiunii de către o persoană care întrunește semnele subiectului infracțiunii, prin intermediu unei persoane care cu bună-știință nu este pasibilă de răspunderea penală.
Participația complexă, atunci cînd latura obiectivă a sustragerii e realizată de un singur autor, nu poate fi considerată sustragere săvîrșiă de două sau mai multe persoane. Chiar dacă alături de acest autor mai participă un organizator, instigator sau complice, aceștea doar contribuie la săvîrșirea sustragerii.
Sustragerea se consideră săvîrșită de două sau mai multe persoane atît în cazul participației simple, cît și în cazul acelei participației complexe care presupune realizarea laturii obiective a sustragerii de doi sau mai mulți autori [23, p. 252]. Acest fapt nu contează la calificarea infracțiunii, dacă au avut sau nu înțelegere prealabilă între ei coautorii, această circumstanță va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei.
Specificul coautoratului constă în aceea că latura obiectivă a sustragerii este executată fie simultat, fie succesiv de către toți coautorii. Astfel, coautoratul poate fi de doua tipuri: 1) coautoratul paralel, toți coautorii realizează simultant latura obiectivă a sustragerii; 2) coautoratul succesiv, latura obiectivă a infracțiunii este divizată de către coautori în cîteva etape.
Pentru ca să fie coautorat la infracțiunea de delapidarea averii străine este nevoie ca particinții sa aibă calitatea specială, să fie persoane care au în administare sau gestionare bunurile persoanei juridice sau fizice încredințate fie în virtutea atribuțiilor de serviciu, fie în virtutea altor obligații contractuale, fie a altor însărcinări special din partea proprietarului. În cazul în care la sustragerea săvîrșită de două sau mai multe persoane a participat cel puțin o persoană căreia i-au fost încredințate bunurile, acțiunile tuturor vor fi încadrate în baza lit. b) alin. (2) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, dacă proprietarului nu i-a fost cauzată o daună în proporții mari.
Cauzele potențiale din care persoana folosită în calitate de instrument animat de comiterea infracțiunii nu este pasibilă de răspundere penală sunt următoarele: nu a atins virsta minimă de răspundere penală, este iresponsabilă, a săvîrșit acțiunea de luare fără vinovăție sau din imprudență, a fost constrînsă fizic sau psihic să realizeze luarea etc. În ipoteza examinată, sustragerea, deși nu e săvîrșită împreună, este totuși comisă de două sau mai multe persoane. Diferă doar caracterul acestei săvîrșiri, persoana care întrunește semnele subiectului infracțiunii săvîrșește sustragerea mediat (mijlocit), pe cînd persoana care este pasibilă de răspunderea penală săvîrșește sustragerea imediat (nemijlocit) [23, p. 254].
Săvîrșirea sustragerii de către o persoană, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidența circumstanței agravante „de două sau mai multe persoane”.
Persoana care a organizat sustragerea sau care a determinat la săvîrșirea sustragerii o persoană care cu bună-știință nu este pasibilă de răspundere penală, în corespundere cu alin. (2) art. 42 Cod Penal, este trasă la răspundere penală în calitate de autor al sustragerii. În prezența unor temeiuri legale suficiente, fapta acestei persoane trebuie calificată suplimentar conform art. 208 Cod penal al Republicii Moldova.
La calificarea sustragerii, săvîrșite cu cauzarea de daune considerabile lit. c) alin. (2) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova), este necesar să se țină cont de faptul că caracterul considerabil al daunei cauzate se stabilește luîndu-se în considerare valoarea, cantitatea și însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială, existența persoanelor întreținute, alte circumstanțe care influențează esențial asupra stării materiale a victimei [48, pct. 28].
Este necesar de luat în considerație că, chiar dacă aprecierea subiectivă de către victimă este importantă la stabilirea caracterului considerabil al daunei cauzate, aceasta nu trebuie să influențeze asupra regulii că prin sustragere poate fi cauzat doar un prejudiciu patrimonial efectiv (real). De aceea, nu trebuie confundat modul de determinare a prejudiciului patrimonial cu caracterul acestui prejudiciu.
Circumstanța agravantă “cu cauzarea de daune în proporții considerabile” are caracter estimative. Ea nu este formalizată prin prevederi legale, așa cum este cazul “propoțiilor mari” sau al “proporțiilor deosebit de mari”, ori al “proporțiilor mici”.Motivația legiuitorului constă în aceea că în societate ar exista o stratificare patrimonială accentuată între diferite grupuri sociale. Prin urmare, una și aceiași valoare materială a bunului este interpretată în mod diferit de reprezentanții păturii socialmente vulnerabile și de reprezentanții păturii avute. Desigur nu putem agrea prevederile art. 126 alin. (2) “Caracterul considerabil al daunei cauzate se stabilește luîndu-se în considerare valoarea, cantitatea și însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială și venitul acesteia, existența persoanelor întreținute, alte circumstanțe care influențează esențial asupra stării materiale a victimei”, care considerăm prin această apreciere a stării materiale făcută de legiuitor, se face o discriminare între drepturile constituționale ale cetățenilor consecrate în art. 16 din Constituția Republicii Moldova, care expres stipulează în alin. (2) că “toți cetățenii Republicii Moldova sînt egali în fața legii, fără deosebire de avere sau origine socială.”[1, art. 16]. Dacă să urmăm logica legislatorului atunci reiese că, cel care săvîrșește infracțiunea în privința unei persoane avute va răspunde mai puțin, iar cel care săvîrșește infracțiunea în privința unei persoane socialmente vulnerabile va răspunde mai mult.
Delapidarea averii străine cu folosirea situației de serciciu prevăzută la lit. d) alin. (2) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, este mult mai periculoasă pentru că persoana săvîrșește această faptă, profitînd de încrederea ce-i este acordată de societatea comercială, obștească sau altă organizație nestatală pentru a promova interesul social, sfidînd aceste interese, însușește ilegal bunurile încredințate în administrare.
În aceste caz, ca subiect al infracțiunii poate apare numai o persoană cu funcție de răspundere sau o persoană care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizațienestatală. Persoanele, care nu dispun de atribuții de serviciu, dar au luat parte la sustragere împreună cu subiecții speciali indicați, trebuie să fie trași la răspundere nu în calitate de coautori, ci în calitate de organizatori, instigatori sau complici ai persoanei care-și folosește situația de serviciu. Prin „folosirea situației de serviciu" se înțelege săvîrșirea unor acțiuni sau inacțiuni care decurg din atribuțiile de serviciu ale făptuitorului, și care sunt în limitele competenței sale de serviciu. În cazul faptei, prevăzute lit. d) alin. (2) art.191 CP, situația de serviciu este folosită pentru a sustrage bunurile, și nu doar pentru obținerea accesului la acestea. În caz contrar, fapta trebuie calificată ca furt.
Atunci cînd abuzul de putere sau abuzul de serviciu reprezintă metoda de săvîrșire a delapidării averii străine, trebuie aplicate numai prevederile de la lit. d) alin. (2) art. 191 CP. Reieșind din dispoziția art. 118 CP, în acest caz nu este necesară calificarea suplimentară conform art. 327 sau art. 335 Cod penal al Republicii Moldova [48, pct. 18].
Cea de-a doua agravantă a infracțiunii incriminate, este prevazută de alin. (2) indice unu, care prevede că delapidarea averii străine este săvîrșită de administratorul unei bănci.
Administratorul este persoana calificată în domeniul bancar cu o reputație ireproșabilă care acționează și administrează activele și pasivele în numele băncii. Conform Legii cu privire la instituțiile financiare, administratorul este definit ca un membru al consiliului, al organului executiv, al comisiei de cenzori, contabilul-șef, conducătorul filialei persoanei, precum și altă persoană învestită prin lege sau statut să-și asume obligații, de sine stătător sau împreună cu alții, în numele și în contul persoanei, afiliată a unei alte persoane se consideră persoana:
a) care exercită controlul asupra persoanei;
b) care se află sub controlul persoanei;
c) care se află, împreună cu persoana, sub controlul unei alte persoane;
d) care este membru al consiliului, al organului executiv și al comisiei de cenzori a persoanei;
e) care, conform legislației civile, este legată de persoana fizică – membru al consiliului, al organului executiv, al comisiei de cenzori a persoanei – printr-un raport de rudenie de gradul întîi și doi, precum și soții;
f) a cărei afiliere este determinată de Banca Națională prin actele sale normative, care trebuie să corespundă principiilor general acceptate pentru o supraveghere bancară eficientă [5, art. 3].
Diferența dintre administratorului unei banci și administratorul unor bunuri constă în statutul pe care-l are, cunoștinșele speciale precum și alte cerințele dure pe care trebuiesc să le întrunească administratorul unei banci.
Cea de-a treia variantă agravată a delapidării averii străine, prevăzută la alin. (3) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, se exprimă în delapidarea averii străine săvîrșită de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală.
Dacă între participanții la delapidarea averii străine sunt stabilite raporturi infracționale durabile, a căror prezență le acordă posibilitatea de a elabora și a realiza în detaliu planurile sustragerii, participația între aceștea poate îmbrăca forma grupului criminal organizat. Săvîrșirea sustragerii de un grup criminal organizat are loc în cazul în care această faptă e comisă de o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracțiuni.
Spre deosebire de două sau mai multe persoane, care s-au înțeles în prealabil despre săvîrșirea sustragerii, grupul criminal organizat se caracterizează, în special, prin stabilitate, prin prezența în componența lui a unui organizator și printr-un plan dinainte elaborat al activității infracționale comune, precum și prin repartizarea obligatorie a rolurilor între membrii grupului criminal organizat, în timpul pregătirii sustragerii.
Săvîrșirea sustragerii de o organizație criminală are lor în cazul în care această faptă e comisă de o reuniune de grupuri criminale organizate, formînd o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizației și structurile ei, a funcțiilor de administrare, asigurare și executare a intențiilor criminale ale organizației în scopul de a influiența activitatea economică și de altă natură a persoanelor fizice și juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obținerii de avantaje și realizării de interese economice, financiare sau politice. Infracțiunea se consideră săvîrșită de o organizație criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizației respective, la însărcinarea acesteia. Organizatorul și conducătorul organizației criminale poartă răspundere pentru toate infracțiunile săvîrșite de această organizație, indiferent de faptul dacă au luat sau nu parte la săvîrșirea acestor infracțiuni. În cazurile în care organizația criminală și-a început activitatea infracțională, iar membrii acesteia au săvîrșit sustrageri concrete, prevăzute de planurile organizației date, atunci acțiunile organizatorului sau conducătorului organizației criminale trebuie calificate prin concurs, conform art. 284 și lit. b) alin. (3) art. 191 CP. În cazul săvîrșirii de către membrii organizației criminale a infracțiunilor, care nu au fost prevăzute în planurile activității organizației criminale, răspunderea pentru aceste infracțiuni o vor purta numai cei care au realizat nemijlocit aceste infracțiuni [48, pct. 26].
Spre deosebire de grupul criminal organizat,organizația criminală se caracterizează, în special prin consolidare, printr-un grad înalt de organizare și prin scopurile specifice ale activității acesteia. ”Consolidarea” înseamnă mai mult decît “stabilitate”, presupunînd coeziune și solidaritate social-psihologice a membrilor organizației criminale. Gradul înalt de organizare a organizației criminale presupune existența unui sistem, care constă din subsisteme sub forma cîtorva grupuri criminale organizate. Datorită înaltului grad de organizare, între structurile superioare, medii și inferioare ale organizației criminale se atestă legături ierarhice complexe, în conformitate cu un “cod de conduită” nescris. Scopul suprem al oricărei organizației criminale este de a conduce statul (sau cel puțin o parte a acestuia) “din umbră” [23, p. 263].
Așadar, infracțiunea de delapidarea averii străine datorită calității făptuitorului poate fi mai ușor săvîrșită și mai greu descoperită, astfel săvîrșirea de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală a acestei infracțiuni, îi sporește gravitatea și periculozitate socială a acestei incriminări.
Cea de-a patra agravantă a faptei de delapidarea averii străine, specificată la alin. (4) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, presupune săvîrșirea acestei fapte în proporții mari.
În fine, ultima variantă agravată a delapidării averii străine, prevăzută la alin. (5) art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, se exprimă în săvîrșirea delapidarii străine săvîrșită în proporții deosebit de mari.
Considerăm oportun de a analiza împreună prevederile art. 191 din alin. (4) și (5) Cod penal al Republicii Moldova, întrucît nu vedem o discrepanță esențială decît în valoarea prejudiciului cauzat, care depășește 2500 unități conveționale de amedă, în cazul proporțiilor mari și respectiv, 5000 unități conveționale de amedă, în cazul proporțiilor deosebit de mari.
În cazul săvîrșirii delapidării averii străine în proporțiilor mari depășind 2500 unități conveționale de amedă și 5000 unități conveționale de amedă cazul proporțiilor deosebit de mari, valoarea exprimată în bani, a bunurilor care constituie obiectul material al infracțiunii conferă legiuitorului suficiente temeiuri de a considera că gravitatea atingerii aduse relațiilor sociale cu privire la posesie asupra bunurilor mobile va fi în asemenea cazuri mult mai mare decît în cazurile cînd prejudicial cauzat este în proprții mici, esențiale sau considerabile. Proporțiile mari sau deosebit de mari ale bunurilor respective schimbă substanțial evaluarea socială și juridică a infracțiunii [24, p. 621].
Literatura de specialitate a recunoscut că, în funcție de determinarea în conștiința făptuitorului a urmărilor prejudiciabile ale infracțiunii, intenția se clasifică în: intenție determinată, intenție nedeterminată. La rîndul său, intenția determinată cunoaște două varietăți: intenție determinată simplă și intenție determinată alternativă.
Intenția determinată simplă se atestă în acele cazuri cînd făptuitorul are o reprezentare precisă cu privire la urmările prejudiciabile individual determinate ale infracțiunii; intenția determinată alternativă se atestă atunci cînd făptuitorul prevede posibilitatea, aproximativ egală, de producere a două sau mai multor urmări individual determinate; intenția nedeterminată se atestă în cazurile în care făptuitorul are nu o reprezentare individual determinată, ci o reprezentare generală despre urmările prejudiciabile pe care le produce infracțiunea.
Delapidarea averi străine în proporții mari sau deosebit de mari trebuie calificată inclusiv săvîrșirea cîtorva acțiuni infracționale de sustragere, a căror mărime depășește în ansamblu 2500 sau, respectiv, 5000 unități convenționale de amendă, dacă ele au fost săvîrșite prin aceeași metodă și în prezența unor circumstanțe care mărturisesc despre intenția unică de a săvîrși sustragerea în proporții mari sau deosebit de mari. În toate cazurile, sustragerea în proporții mari sau deosebit de mari, se consideră consumată doar atunci cînd făptuitorul obține posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile altei persoane la dorința sa. Dacă făptuitorul a avut intenție determinată dea sustrage bunuri în proporții mari sau deosebit de mari, intenție pe care nu a reușit s-o realizeze din cauze independente de voința lui, cele săvîrșite trebuie calificate conform art. 27 și 191 alin. (4) și (5) Cod penal, indiferent de mărimea prejudiciului produs în realitate. Totodată, dacă făptuitorul a manifestat intenție nedeterminată, calificarea faptei trebuie făcută în funcție de prejudiciul care a survenit în realitate.
În toate cazurile delapidarea săvîrșită în proporții mari sau deosebit de mari este o infracțiune materială.
Dacă delapidarea averii străine a fost săvîrșită în prezența mai multor circumstanțe agravante, prevăzute de diferite aliniate ale articolului 191 Cod penal, atunci, în lipsa concursului real de infracțiuni, cele săvîrșite trebuie calificate doar conform acelui alineat al articolului care prevede o sancțiune mai severă.
Capitolul 3. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND APLICAREA DELAPIDĂRII AVERII STRĂINE
3.1. Răspunderea pentru delapidarea averii străine în legislația unor state occidentale
Sub aspect teoretico-legislativ, legislația penală străină prezintă multiple particularități. În deplină măsură această constatare se referă la reglementările privitoare la delapidarea averii străine. Aceste particularități se referă atît la abordarea manierei de perfectare legislativă a numitelor reglementări, cît și stilul de expunere a incriminărilor corespunzătoare. Fără îndoială, tendințele moderne apropiere a sistemelor naționale de drept determină ineluctabil ca diferențele dintre modurile de reglementare a răspunderii pentru delapidarea averii străine, specifice unor sau altor sisteme de drept, să se estompeze sau să devină mai puțin contrastante. Însă, anumite nuanțe ale variatelor stilurilor juridice de redare a incriminării vizînd delapidarea averiii străine, demne de atenția cît mai mare a științei dreptului penal al Republicii Moldova, se păstrează [40, p. 217].
În Codul penal suedez [9, capit. X] există un capitol întreg, Capitolul 10 din Partea a doua, consacrat delapidării averii străine și altor cazuri de abuzuri de încredere. Nu putem, fără nici o rezervă, că acest capitol ar face parte dintr-un grup de capitol dedicate infracțiunilor contra patrimoniului. La aceasta indică și “vecinătatea” Capitolul 10 din Partea a doua: Capitolul 9 se numește “Despre escrocherie și altă conduită lipsită de onestitate”, iar Capitolul 11 este intitulat “despre infracțiunile îndreptate împotriva creditorilor”. În Codul penal al Republicii Moldova, infracțiunile îndreptate împotriva creditorilor, insolvabilitatea intenționată (art. 252) și insolvabilitatea fictivă (art. 253) fac parte din grupul infracțiunilor economice. Prin analogie, putem interpreta că, în contexul legii penale suedeze, infracțiunile îndreptate împotriva creditorilor aduc atingere nu patrimoniului ca valoarea socială fundamentală, dar unei alte asemenea valori. Pe cale de consecință, aceeași concluzie poate fi vădită în cazul delapidării averii străine și în alte cazuri de abuz de încredere.
Conform art. 1 din Capitolul 10 al părții a doua din Codul penal suedez, se prevede răspunderea pentru delapidarea averii străine, adică pentru fapta persoanei care, în virtutea contractului ori datorită serviciului public sau privat, fie datorită altei cauze similare, a obținut dreptul să posede bunurile în numele altei persoane, avînd obligația să le remită sau să răspundă pentru integritatea lor și care însușește aceste bunuri sau într-un alt mod nu îndeplinește ceea ce trebuia să îndeplinească în temeiul obligațiilor ce-i reveneau, dacă această faptă a determinat un profit pentru persoana respectivă și pierderi pentru posesorul bunurilor corespunzătoare.
În comparație cu articolul corespondent din legea penală autohtonă, articolul specificat mai sus conține o descriere mai detaliată a statutului juridic al făptuitorului și a relațiilor acestuia cu victima [40, p. 217].
Modelul suedez de descriere a statutului juridic al făptuitorului delapidării averii străine și a relațiilor acestuia cu victima infracțiunii date este unul relevant și poate fi receptat de legiuitorul moldovean, în vederea perfecționării dispoziției art. 191 Codul penal al Republicii Moldova “Delapidarea averii străine “.
În Codul penal olandez [10, art. 359] răspunderea pentru delapidarea averii străine se prevede în Titlu XXVIII „Infracțiunile legate de abuzul de funcția ocupată” din Cartea a doua. Astfel, conform art. 359 al Codului penal olandez, se stabilește răspunderea pentru fapta funcționarului public sau a oricărei alte persoane ce ocupă permanent sau provizoriu o funcție publică, care, în decursul executării obligațiunilor ce-i revin, însușește intenționat banii sau titlurile de valoare aflate sub controlul său sau care permite altcuiva să ia sau să însușească bunurile respective, fie care, în calitate de participant, ajută altuia să săvârșească fapta specificată.
Sfera de aplicare a normei menționate mai sus este mai restrânsă decît a normelor similare din legislația Republicii Moldova și a Suediei.
În primul rând, aceasta se datorează caracteristicilor subiectului infracțiunii. Astfel, subiect al infracțiunii prevăzute la art. 359 din Codul penal olandez poate fi numai o persoană care ocupă o funcție publică, dar nu neapărat avînd calitatea de funcționar public. De notat că, în conformitate cu art. 84 din legea penală olandeză, termenul „funcționarul public” este aplicabil numai față de persoanele alese într-o funcție publică în rezultatul unor alegeri oficial recunoscute și în corespundere cu legea.
În opoziție, potrivit legii penale a Republicii Moldova și a Suediei, ca subiect al delapidării averii străine poate fi nu doar o persoană ocupînd o funcție publică, dar și o persoană care ocupă o funcție privată.
Astfel, ca obiect material al infracțiunii prevăzute la art. 359 din Codul penal olandez poate să apară nu oricare bun mobil, ci numai banii sau titlurile de valoare [40, p. 218].
De asemenea, trebuie de menționat că legiuitorul olandez asimilează săvîrșirea propriu-zisă a infracțiunii amintite cu complicitatea la ea: persoana care execută latura obiectivă a infracțiunii este sancționată ca și persoana care permite altcuiva să ia sau să însușească banii sau titlurile de valoare aparținînd victimei, ori persoana care ajută altuia să execute latura obiectivă a infracțiunii. Această manieră de asimilare amintește de dispoziția incriminatoare de la art. 243 CP RM. În acord cu această normă, în cazul participării la orice asociere, înțelegere, al complicității prin ajutor sau sfaturi în vederea săvârșirii spălării banilor, nu este necesară trimiterea la art. 42 CP RM „Participanții”.
Art. 361 din Codul penal olandez se integrează concepției de reglementare a răspunderii penale pentru delapidarea averii străine. Conform acestei norme, se incriminează fapta funcționarului public sau a oricărei, alte persoane care ocupă permanent sau provizoriu o funcție publică și care, cu intenție, însușește, distruge, deteriorează sau face inutilizabil obiectul destinat pentru a convinge autoritățile competente ori pentru a servi ca probă pentru autoritățile competente, sau actul juridic, documentul sau registrul încredințate făptuitorului în decursul executării obligațiunilor sale, ori care permite ca altă persoană să fie cauza dispariției, distrugerii, deteriorării sau inutilității bunurilor sus menționate, ori care în calitate de participant a ajutat altuia să săvîrșească fapta specificată mai sus.
În această ipoteză, ca obiect material al infracțiunii pot să apară numai următoarele categorii de bunuri:
obiectul destinat pentru a convinge autoritățile competente ori pentru a servi ca probă pentru autoritățile competente;
actul juridic, documentul sau registrul încredințate făptuitorului în decursul executării obligațiunilor sale [40, p. 218].
Rezultă că, dacă bunul nu face parte din una din aceste două categorii sau nu constituie banii sau titlurile de valoare aflate sub controlul făptuitorului, atunci el nu poate forma obiectul material al delapidării averii străine în accepțiunea legiuitorului olandez.
Din denumirea titlului din care fac parte art. 359 și 361 din Codul penal olandez rezultă că buna desfășurare a activităților de serviciu în unitățile de interes public reprezintă valoarea socială fundamentală afectată prin săvârșirea infracțiunilor din grupul corespunzător. Această supoziție este confirmată și prin faptul că din același grup face parte și o asemenea infracțiune ca coruperea pasivă, care este prin excelență o infracțiune de serviciu. Astfel, potrivit art. 362 din Codul penal olandez, se stabilește răspunderea pentru fapta funcționarului public care acceptă un dar sau o promisiune de dar, cunoscînd că aceasta se face pentru a-1 determina să săvîrșească o acțiune sau să se abțină de la săvîrșirea unei acțiuni pe parcursul executării obligațiunilor sale legate de serviciu.
În concluzie: în opinia legiuitorului olandez, delapidarea averii străine este și ea o infracțiune de serviciu, și nu o infracțiune contra patrimoniului.
Mult mai pronunțat această concepție este promovată de către legiuitorul spaniol. Astfel, Capitolul VII „Despre delapidare” (art. 432-435) face parte din Titlul XIX „Infracțiuni contra autorității statului” al Cărții a II-a am Codul penal spaniol [11, p. 219]. De rînd cu delapidarea, în același Titlu sunt incriminate următoarele fapte contra autorității statului: omisiunea de a îndeplini obligațiunile de urmărire a infracțiunii; frauda în păstrarea documentelor și în violarea secretelor; coruperea; traficul de influență; încheierea ilegală a tranzacțiilor de către funcționarii publici și abuzul de putere etc.
Conform art. 432 din Codul penal spaniol, se prevede răspunderea pentru fapta persoanei cu funcție de răspundere sau a unui funcționar public care, în scop de profit, va însuși ori va permite ca un terț având același scop să însușească bani sau bunuri publice care se află la el în virtutea atribuțiilor de serviciu.
Subiectul infracțiunii date poate fi o persoană cu funcție de răspundere sau un funcționar public. Legiuitorul spaniol definește noțiunea „persoană cu funcție de răspundere sau funcționarul public” în art. 435 din Codul penal spaniol:
1) persoanele responsabile din orice punct de vedere pentru fondurile, veniturile sau bunurile Administrației de Stat;
2) persoanele particulare numite, conform legii, în calitate de custozi ai bunurilor publice;
3) administratorii și custozii fondurilor bănești sau ai bunurilor sechestrate sau păstrate de către autoritățile statului, chiar dacă acestea aparțin unor persoane particulare.
Observăm că, la fel ca în cazul legii penale olandeze, executarea laturii obiective a infracțiunii prevăzute la art. 432 din Codul penal spaniol se echivalează, după gradul de pericol social, cu permiterea de către făptuitor să săvârșească altcineva infracțiunea respective [40, p. 219].
Ca obiect material al infracțiunii prevăzute la art. 432 din Codul penal spaniol pot evolua numai bunurile publice, în special – banii publici. Această circumstanțiere a întinderii obiectului material al infracțiunii este absolut firească, ținînd cont de faptul că autoritatea statului este valoarea socială fundamentală căreia i se aduce atingere. În opoziție, în cazul infracțiunii de delapidare a averii străine (art. 191 Cod penal al Republicii Moldova), ca obiect material apare oricare bun, fie el din proprietate publică sau din proprietate privată, care a fost încredințat în administrarea făptuitorului.
Ca circumstanțe care agravează răspunderea pentru infracțiunea prevăzută la art. 432 din Codul spaniol sunt indicate:
prezența unui pericol deosebit datorit valorii considerabile a celor sustrase sau reținerii cauzate serviciului public;
bunurile sustrase sunt declarate ca având o deosebită valoare istorică sau artistică;
bunurile sustrase sunt destinate atenuării consecințelor unei calamități sociale.
În mod regretabil, legiuitorul spaniol utilizează, ca și legiuitorul moldovean, drept termeni interschimbabili, termenii „însușire” și „sustragere”. Ceea ce contravine canoanelor legisticii formale, conform cărora pe parcursul unui act legislativ aceeași noțiune trebuie redată printr-un singur termen.
Conform art. 434 din Codul penal spaniol, se prevede răspunderea pentru fapta persoanei cu funcție de răspundere sau a unui funcționar public care, în scopul de a obține profit pentru sine sau pentru terți, cauzând o gravă atingere valorii sociale, folosește pentru necesități private bunurile mobile sau imobile aparținînd Administrației sau unei organizații de stat ori aflate în proprietatea unei autonomii sau în proprietatea locală, fie a unei subdiviziuni a acesteia.
De această dată, ca obiect material al infracțiunii poate să apară nu numai un bun mobil, dar și un bun imobil. Din aceste considerente, acțiunea prejudiciabilă este desemnată nu prin termenii „sustragere” sau „însușire”, ci prin termenul „folosire”. Cît privește configurația obiectului material, aceasta este mai limitalâ decît în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 432 și 433 CP RM. Aceasta deoarece bunurile care îl formează trebuie să aparțină numai Administrației sau unei organizații de stat ori să fie în proprietatea unei autonomii sau în proprietatea locală, fie a unei subdiviziuni a acesteia.
Codul penal argentinian [12, art. 260] este marcat de influențele legislației penale spaniole. În special, aceste influențe sunt relevabile în cazul reglementării răspunderii pentru delapidarea averii străine.
Astfel, Capitolul VII „Delapidarea fondurilor publice” este încorporat în Titlul XI „Infracțiuni împotriva administrației de stat” din Partea a doua a Codului penal argentinian. De rînd cu delapidarea fondurilor publice,în numitul titlu sunt incriminate următoarele fapte: uzurparea autorității, a gradelor și distincțiilor; abuzul de putere și încălcarea obligațiunilor de către funcționarii publici; coruperea și traficul de influență; activitatea de afaceri incompatibilă cu exercitarea funcțiilor publice; impozitarea ilegală; înavuțirea ilegală a funcționarilor publici etc. În cazul tuturor acestor fapte infracționale, inclusiv al delapidării fondurilor publice, obiectul juridic generic este reprezentat de administrația de stat, ca valoare socială fundamentală.
Ca și în cazul infracțiunii prevăzute la art. 191 CP RM, în cazul dat obiectul material îl constituie entitățile materiale aflate în administrarea făptuitorului. Totuși, spre deosebire de infracțiunea prevăzută la art. 191 CP RM și cea prevăzută în art. 260 din Codul penal argentinian nu presupune un scop de cupiditate (profit): făptuitorul intenționează doar să se folosească de entitățile materiale respective, exploatându-le utilitatea. În acest sens, infracțiunea prevăzută la art. 260 din Codul penal argentinian se aseamănă cu infracțiunea prevăzută în art. 433 din Codul penal spaniol.
O afinitate vădită cu fapta incriminată în art. 432 din Codul penal spaniol (mai puțin cu fapta incriminați la art. 191 CP RM) o comportă infracțiunea prevăzută la alin. (l) art. 261 din Codul penal argentinian: fapta funcționarului public care sustrage fondurile sau bunurile, ale căror administrare, recepționare sau păstrare i-au fost încredințate în virtutea situației de serviciu.
La alin. (2) art. 261 din Codul penal argentinian e stabilită răspunderea pentru fapta funcționarului public care folosește, pentru a obține profit sieși sau unei terțe persoane, efectuarea unor lucrări sau prestarea unor servicii achitate de administrația de stat. Observăm că, respectînd concepția naturii juridice a sustragerii, legiuitorul argentinian nu utilizează termenul „sustragere” pentru a caracteriza „însușirea” lucrărilor sau serviciilor. Astfel, ca și în contextul dreptului penal al Republicii Moldova, se recunoaște implicit că sustragerea este de neconceput în lipsa unui obiect material; iar lucrările sau serviciile sunt lipsite de materialitate, deci, nu pot fi sustrase.
Potrivit art. 262 din Codul penal, e stabilită răspunderea pentru fapta funcționarului public care, din imprudență sau din cauza nerespectării regulilor sau a obligațiilor de serviciu, acordă unei alte persoane posibilitate de a sustrage fondurile sau bunurile specificate la alin. (l) art.261 din Codul penal argentinian.
De menționat că subiect al infracțiunilor prevăzute la art. 260-262 din Codul penal argentinian poate fi nu oricare funcționar public. În art. 263 din aceeași legiuire se precizează că acesta trebuie să aibă competența de a administra sau păzi bunurile aparținînd instituțiilor de învățămînt general sau de caritate, ori să fie administratorsau custode al fondurilor asupra cărora este aplicat embargoul sau sechestrul, ori ai căror deponenți sunt autoritățile competente, chiar dacă fondurile respective aparțin unor persoane particulare.
În fine, la art.264 din Codul penal argentinian e prevăzută răspunderea pentru fapta funcționarului public care, dispunând de fonduri libere, tergiversează neîntemeiat plățile ordinare sau decretate de autoritățile competente. Această prevedere amintește întrucîtva de dispoziția de la alin. (3) art. 138 CP RM din 1961, conform căreia se incrimina fapta de încălcare intenționată a termenului stabilit de plată a salariilor, pensiilor, burselor, indemnizațiilor și al altor plăți cu caracter permanent de către o persoană cu funcție de răspundere. În mod regretabil, actuala lege penală a Republicii Moldova nu conține o astfel de incrimina. Deși condițiile ce favorizează săvârșirea faptei corespunzătoare nu au dispărut. Considerăm necesară reincriminarea faptei prevăzute la art. 138 CP RM din 1961. Însă, nu în capitolul consacrat infracțiunilor contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor. Reîncriminarea respectivă trebuie făcută în cadrul Capitolului XV Cod penal al Republicii Moldova „Infracțiuni săvîrșite de persoane cu funcție de răspundere”. Această soluție se impune nu numai datorită faptului că persoana cu funcție de răspundere este subiectul care încalcă intenționat termenul stabilit de achitare a plăților cu caracter permanent. Important este că, pentru a comite fapta dată, subiectul nominalizat se folosește de autoritatea pe care i-a conferit-o statul pentru a exploata utilitatea fondurilor bănești pe care le administrează, a căror alocare o tergiversează contrar prevederilor legale [40, p. 221].
3.2. Elemente metodice privind cercetarea delapidării averii străine
Delapidarea averii străine este o formă de sustragere a bunurilor altei persoane încredințate faptuitorului în administrare, infracțiune prevăzută de art. 191 Cod penal al Republicii Moldova, și constă în trecerea lor în folosul său sau a altor persoane, reținînd și stabilind controlul de posesia ilegală asupra bunurilor predate în gestiune pe cale legală, putînd dispune de ele fără careva impedimente, de a efectua acte de dispoziție cu privire la bunuri. Infracțiunea sus menționată, are un caracter deosebit de periculozitate întrucît produce urmări dăunătoare pentru patrimoniul unităților economice si pentru reațiile sociale privind acest patrimoniu, precum și din imprejurarea că infractiunea este săvîrșită de o persoană căreia i s-au dat in primire și păstrare anumite bunuri ce aparțin unor persoane juridice și care aduce astfel atingere și relatiilor sociale privind activitatea acestor servicii. Fapta incriminată, presupune nu numai însușirea bunurilor administrate de către făptuitor, dar și irosirea lor prin consumare, cheltuire, donare sau transmiterea altor persoane fără restituirea echivalentului ei. Sustragerea prin delapidare poate atinge orice patrimoniu indiferent de forma de proprietate a acestuia.
Această componența de infracțiuni îndreptată împotriva valorilor patrimoniale presupune că bunurile, constituind patrimoniul altei persoane, se aflau în administrarea făptuitorului conform funcțiilor sale de serviciu, ori în baza unor însărcinări speciale, sau contractuale, a oricărui altui temei legal, adică încredințate lui de către proprietar pentru administrare, exploatație sau în alte scopuri (comercializare, salarizare, transportare), conform legislației în vigoare, contractului sau altui temei juridic.
Simpla lipsă în gestiune nu pledează pentru delapidare, precum nici situația inversă, când din acte nu rezultă lipsa, ci, din contră, poate chiar plusuri. De aceea, organul judiciar trebuie să constate atît cuantumul lipsei reale în gestiune, cît și faptul că ea este cauzată de gestionar prin sustragere [33, p. 315 ].
Pentru delapidare este caracteristic și modul de a sustrage banii sau alte bunuri care deseori întrunește și actele de ascundere a infracțiunii. În multe cazuri, activitatea de ascundere anticipă sustragerea. Exemplificative, în acest sens, sunt cazurile decontărilor false ale bunurilor materiale ca fiind alterate, ca ulterior acestea (sau costul lor) să fie sustrase, ori crearea de surplusuri de materie primă (fie prin modificări tehnologice, ori suplinirea unor materiale cu altele mai puțin costisitoare, fie și, mai simplu, prin înșelarea furnizorilor sau clienților) din care să se confecționeze (producă) obiectele bune de realizat la negru. Sursele bănești se sustrag doar în urma (și conform) întocmirii actelor de decontare (trecerea la cheltuieli) a sumelor respective, ca, de exemplu, la salarizarea unor persoane inexistente sau la remunerarea pentru „efectuarea" inventată a unor lucrări etc [29, p. 612 ].
Practica ne arată că de cele mai deseori pregătirea sau comiterea infracțiunii de delapidare este semnalizată prin intermediul inventarizării a unor surplusuri sau lipsei de bunuri aflate în gestiune; acordarea evidentă bunurilor materiale a standardelor, adică devieri de la normele de mărime, structură, formă, culoare, consistență, densitate; decontările frecvente a unor bunuri, fie sub pretextul că ar fi alterate din cauza condițiilor neadecvate de păstrare, fie că ar fi defectate în urma transportării; pretenții față de furnizorii de mărfuri și materiale privind complexitatea acestora sub aspectul lor cantitativ; contestarea de către beneficiari și clienți a calității bunurilor procurate; depistarea de către organele de control a unor cheltuieli exagerate de materiale auxiliare sau chiar neprevăzute de normativele tehnice și tehnologice; reclamațiile parvenite de la consumatorii bunurilor respective cu privire la calitatea inadecvată a acestora etc.
Organele de urmărire penală pot depista această infracțiune în urma sesizării unității sau persoanei păgubite, analizei activității financiare a unității vizate, de către organele fiscale în cadrul reviziilor fiscale, inventarierea bunurilor unității precum și alte metode care pot confirma faptul delapidării bunurilor.
Imediat după primirea unor asemenea sesizări, organul de urmărire penală trebuie să stabilească din evidența scriptică și explicațiile persoanelor de conducere profilul activității unității păgubite, natura bunurilor materiale sau a valorilor pe care le are în patrimoniul său, modul de întreținere a evidenței, condițiile de păstrare, cînd și de către cine s-au făcut inventarul în ultima vreme. De asemenea, se mai culeg, și de la alte persoane, date referitoare la gestionari și modul lor de viații, la raporturile acestora cu organele de control și persoanele din conducerea unității.
Lipsa, ca și surplusul, poate apărea în urma unei administrări neglijente a bunurilor sau a unei erori contabile sau de calcul. De aceea, intentarea urmăririi penale, în majoritatea cazurilor (cu excepția cazurilor de flagrant), este anticipată de o activitate amplă de verificare a datelor inițiale, care poate include:
a) dispunerea efectuării reviziei;
b) cererea și stabilirea documentelor ce provoacă dubii din perspectiva autenticității faptelor ce creează conținutul acestora;
c) cererea explicațiilor de la cei implicați;
d) ridicarea și studierea actelor normative care reglementează activitatea unității de producție, comerț sau de deservire a populației;
e) controlul operativ-tehnic asupra persoanelor implicate ; [29, p. 613].
f) dispunerea efectuării expertizei contabile și expertizei scrisului;
g) cercetarea la fața locului;
g) efectuarea perchizițiilor.
Cercetarea infracțiunilor de delapidare de multe ori decurge anevoios din cauza caracterului complicat al împrejurărilor care constituie obiectul probațiunii.
Indiferent de sfera sau unitatea în care a avut loc infracțiunea de delapidare, urmărirea penală trebuie să clarifice patru categorii de probleme, după cum urmează:
1) care vizează obiectul infracțiunii – natura bunurilor sustrase, cine este proprietarul acestora, condițiile încredințării lor făptuitorului, drepturile și obligațiile patrimoniale atribuite făptuitorului, cantitatea bunurilor și suma surselor bănești delapidate; locul aflării bunurilor sustrase și a bunurilor achiziționate din sursele bănești delapidate, urmările activității infracționale;
2) care se referă la latura obiectivă a delapidării – dacă au fost efectuate operații de pregătire și timpul în care acestea au anticipat actul de sustragere, modul în care au fost delapidate bunurile ateriale sau sursele bănești și mijloacele folosite la ascunderea lipsei acestora, care au fost mijloacele la care s-a apelat în vederea ridicării, scoaterii și transportării bunurilor sustrase, depozitarea sau comercializarea acestora, cînd, unde;
3) care privesc subiectul infracțiunii – autorul infracțiunii de delapidare și calitățile acestuia, caracteristica atribuțiilor matrimoniale acordate acestuia fie conform legislației în vigoare, fie în baza contractului, dacă a operat singur sau în componența unei grupări, componența și rolul fiecărui membru al grupului infracțional, modul în care erau retribuite foloasele obținute din realizarea bunurilor sustrase;
4) care vizează latura subiectivă a infracțiunii – prezența intenției directe de a sustrage, încadrarea în activitatea infracțională a persoanei terțe [29, p. 613-614 ].
Fiind o infracțiune complexă, delapidarea averii străine este săvîrșită prin diferite modalități, făptuitorii folosind diferite mijloace ingenioase pentru a nu fi descoperiți. De aceea și cercetările efectuate de organele de urmărire penală trebuie să fi pe măsură, să se desfășoare în mod organizat și să fie aplicate cele mai potrivite metode tactice pentru aflarea adevărului, și tragerea la răspunere penală a persoanelor vinovate, întru înfăptuirea justiției [31, p.366].
Practica organelor de urmărire penală demonstrează că acțiunile penale în cazurile de delapidare se pun în mișcare, de regulă, în trei situații: 1) când făptuitorii sunt prinși în flagrant în timpul realizării bunurilor fără acte de proveniență, transportarea sau chiar depozitarea acestora în locuri de unde se preconizează comercializarea lor pe piața neagră; 2) dacă în urma reviziei sau altei forme de control s-au stabilit lipsuri sau surplusuri considerabile de bunuri materiale, falsuri de documente, decontări și treceri exagerate la pierderi a bunurilor avute în gestionare sau administrare; 3) când faptele de delapidare au fost documentate în urma activității operative de investigație a organelor învestite cu descoperirea și prevenirea infracțiunilor.
Pentru fiecare situație menționată, doctrina și practica criminalistică au elaborat și recomandă, spre aplicarea în activitatea de urmărire penală, inventarul acțiunilor de procedură și investigativ-operative, succesiunea și tactica desfășurării acestora în vederea clarificării în timp rezonabil și integral a împrejurărilor ce constituie componența de infracțiuni în discuție contra patrimoniului, adică metodica cercetării prin mijloace criminalistice a acestuia.
Pentru prima situație, cînd făptuitorii sunt reținuți în flagrant, schema metodică prevede:
– percheziția corporală a celor reținuți în vederea depistării și ridicării documentelor, pe care le au asupra lor, a tot felul de alte acte și înscrisuri cu adrese, numere de telefoane, bonuri de livrare, foi de expediție și de transport etc;
– cercetarea în prealabil a acestora, a mijlocului de transport folosit și a bunurilor reținute. Cercetarea documentelor poate duce la depistarea semnelor de fals material sau intelectual, elemente de dezacord față de rechizițiile și conținutul acestora. Conținutul documentelor de expediție și transport se va cerceta în comparație cu cantitatea, numărul și alte caracteristici ale bunurilor transportate. Cercetarea mijlocului de transport are ca scop depistarea în locuri tainice a documentelor duble, carnete de însemnuri, bani și alte valori;
– audierea persoanelor reținute; în cadrul acestei activități, urmează a fi identificată persoana acestora, ocupația, locul de muncă și, firește, rolul și legătura pe care o au cu sfera din care s-au sustras bunurile reținute. Este important ca persoanele reținute să specifice cui aparțin bunurile expediate sau transportate, cui erau predestinate, unde și când urmau a fi comercializate;
– percheziția la locul de ședere și de muncă a persoanelor reținute în vederea depistării și ridicării de documente false și mijloace de contrafacere a rechizitelor în documente, acte dubioase, jurnale cu însemnări de natură să pună în lumină împrejurările în care s-a acționat, persoanele implicate, cantitatea bunurilor sustrase ș.a. [29, p. 614-615].
Dacă în urma efectuării activităților de urmărire penală menționate se confirmă existența lipsurilor în gestiune, cercetarea în continuare a cauzei se va concentra în direcția dovedirii (probării) infracțiunii de delapidare și în special: că neajunsurile în gestiune au fost determinate de acte concrete de sustragere; că de fapta comisă se fac vinovate anumite persoane și, în primul rând, persoanele cărora le-au fost încredințate bunurile sustrase; că patrimoniul persoanei a fost realmente prejudiciat în urma activității ilicite a făptuitorului.
În vederea demonstrării acestor și a altor circumstanțe ce constituie obiect al probațiunii cum ar fi, de exemplu, timpul în care s-a acționat, destinația banilor sau bunurilor însușite ș.a., se va proceda la un șir de activități precum: audierea martorilor, a persoanelor bănuite sau deja învinuite, confruntarea acestora în situația unor divergențe esențiale în declarațiile pe care le-au prezentat, experimentarea anumitor fapte, în special, când invocă sau înscenează, pentru a „acoperi" lipsurile, spargerea încăperii în care s-au aflat bunurile-lipsă și, în sfârșit, efectuarea expertizelor judiciare, precum grafoscopică, avînd ca scop identificarea autorilor actelor false, a persoanelor implicate în falsificarea acestora; tehnică a documentelor în vederea punerii în evidență a falsului material în acte scrise și identificării mijloacelor folosite de făptuitori în acest scop; tehnologice, în cazurile unei eventuale folosiri de către făptuitori a procesului de producție pentru a-și realiza intențiile infracționale; merceologică, în situația în care apare necesitatea stabilirii originii, condițiilor și locul fabricării anumitor bunuri, particularitățile calitative, cantitative și costul acestora; agroalimentară și agrotehnică pentru determinarea calității produselor alimentare, corespunderea lor standardelor și normativelor tehnologice de producție, dacă au fost corect aplicate normele de scădere în greutate a produselor pe parcursul transportării lor de către cei în a căror administrare se aflau; judiciar contabilă, aceasta, pe bună dreptate, fiind cea mai frecvent folosită în activitatea de cercetare a delapidărilor în baza cunoștințelor speciale în domeniul financiar-contabil, modul în care au fost contabilizate anumite operații economico-financiare, adică fapte și împrejurări de fapt ce interesează urmărirea penală.
Acest gen de expertiză se impune în mod categoric în următoarele situații:
cînd revizia contabilă nu a luat în considerație anumite documente, fapt contestat de făptuitor;
cînd revizia contabilă a formulat rezultate bazate pe documente care, ulterior, s-au dovedit a fi false după conținut sau falsificate material;
cînd există discordanță între rezultatele reviziilor contabile și inspecțiilor departamentelor ce monitorizează activitatea financiar-economică a instituției sau unității în care a avut loc fapta de delapidare;
cînd urmărirea penală se confruntă cu alte probleme, a căror soluționare reclamă cunoștințe speciale în domeniu.
Considerăm că o primă acțiune ce trebuie întreprinsă de organele competente după începerea urmării penale este aceea de luarea măsurilor asiguratorii întru recuperearea pagubei produse prin infracțiune. Întîi de toate, ar fi preferabil de identificat și restituit în natură bunurile sustrase, cînd este posibil, iar în cazul imposibilității găsirii lor se procedeaza sechestrate bunurilor mobile și imobile ale învinuiților sau inculpaților.
3.3. Aspecte practice privind delimitarea delapidării averii străine de infracțiuni conexe
În practica judiciară există diverse situații în care aprecierea materialelor cauzelor penale și încadrarea juridică faptelor se face eronat de către organul de urmărire penală, instituția avocaturii sau de către instanța de judecată a elementele constitutive ale infracțiunii. Am colectat citeva spețe din practica judiciară prin care vom reda cum evoluează calificare infracțiunii și interpretarea normei penale de la începutul urmării penale pînă la emiterea sentinței după cum urmează:
Prin sentința judecătoriei Buiucani mun. Chișinău N. V a fost recunoscut vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 191 alin. (5) Cod penal, fiindu-i aplicată pedeapsa închisorii pe un termen de 8 (opt) ani, cu executarea acesteia în penitenciar de tip închis.
Potrivit sentinței inculpatul, fiind angajat în calitate de operator-casier la S.R.L. „PLAYMANIA", și fiind o persoană cu răspundere materială deplină, prin înțelegere prealabilă și în comun acord cu o altă persoană față de care s-a dispus disjungerea cauzei penale, urmărind scopul însușirii ilegale a bunurilor altei persoane, acționînd prin intenție directă, din motive de profit, folosindu-se de situația sa de serviciu, a însușit ilegal de la S.R.L. „PLAYMANIA" bani în sumă de 185 000 lei.
Sentința a fost atacată de către avocat în numele inculpatului, prin care a solicitat casarea sentinței și pronunțarea unei noi hotărîri potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care inculpatul să fie liberat de răspundere penală.
În motivarea cerințelor sale apelantul a indicat că inculpatul a fost pus sub învinuire în baza art. 196 alin. (4) Cod penal, considerînd această calificare corectă, iar recalificarea faptelor sale în sensul agravării în baza art. 191 alin. (5) Cod penal nu a avut nici un suport probator. Aceasta pentru că inculpatul de facto nu a însușit careva bani de la partea vătămată, ci a încărcat bani virtuali pe contul aparatului, fără ca să introducă bani reali în casă.
Prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 04 aprilie 2013 a fost respins ca nefondat apelul declarat fiind menținută sentința fără modificări.
În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a indicat că instanța de fond a analizat obiectiv cumulul de probe prin prisma art. 101 Cod de procedură penală, din punct de vedere al pertinenței, concludenței, veridicității și coroborării și just a stabilit vinovăția inculpatului în baza art. 191 alin. (5) Cod penal. În partea ce ține de argumentele apărării precum că inculpatul de facto nu a însușit suma de 185 000 lei, ci a încărcat bani virtuali în aparatul de joc, fără a-i introduce în casă, instanța de apel le-a considerat neîntemeiate și drept o tactică de apărare în scopul obținerii unei pedepse mai blînde.
Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs ordinar de către avocat în numele inculpatului, care a solicitat casarea acesteia cu rejudecarea cauzei și adoptarea unei hotărîri prin care acțiunile inculpatului să fie recalificate în baza art. 196 alin. (4) Cod penal, fiindu-i stabilită pedeapsa în limitele prevăzute de acest articol.
Considerăm că în speța enunțată mai sus, soluția de calificare a acțiunilor inculpatului, trebuie reîncadrat din prevederile art. 191 alin. (5) Cod penal, în cele ale art. 196 alin. (4) Cod penal.
Conform practicii judiciare și teoriei dreptului penal, delapidarea averii străine reprezintă acțiuni de însușire ilegală a bunurilor altei persoane, încredințate în administrarea vinovatului. În cazul delapidării, bunurile aflate în gestionarea sau administrarea infractorului sunt transformate de către acesta într-un bun al său, sunt trecute efectiv în stăpânirea sa, creînd posibilități de a se comporta față de bun ca față de un bun propriu, de a efectua acte de dispoziție cu privire la acel bun, iar în cazul săvîrșirii faptei de cauzare de pagube materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere, făptuitorul obține profituri de sine stătător, și nu din bunurile sustrase, ci prin exploatarea ilegală a bunurilor proprietarului care urmau să fie predate în contul proprietarului (suma de bani încărcată electronic în aparatul de joc a fost folosită cu scopul de a obține un cîștig).
În această ordine de idei Colegiul penal lărgit accentuează asupra faptului, că inculpatul, a încărcat electronic aparatul de joc „American Rulette” cu suma de 185000 lei, fără a primi bani în realitate și a le introduce în aparatul de casă, aceste acțiuni urmînd a fi încadrate în prevederile art. 196 alin. (4) Cod penal.
Elementul material al infracțiunii prevăzut de art. 196 Cod penal se realizează prin acțiunea sau inacțiunea cauzatoare de prejudiciu, fiind întregit de acțiunea abuzului de încredere (prezentă în speța data).
Modalitățile faptice ale acestei infracțiuni constau în reținerea subiectului activ al infracțiunii de la lăsarea anumitor bunuri, beneficii în proprietatea victimei sau de la returnarea anumitor foloase, obținute în urma folosirii bunurilor proprietarului (în speță, inculpatul nu a primit și nu a introdus în casă suma încărcată electronic în aparatul de joc, pe care a folosit-o în scopul de a obține cîștig).
Constatînd latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 196 Cod penal, evidențiem și urmările imediate – cauzarea de daune materiale în proporții deosebit de mari (185 000 lei), cu atît mai mult că în această parte constatările instanțelor de fond și apel nu au fost contestate.
După cum s-a stabilit mai sus, atît instanța de fond cît și cea de apel au adoptat hotărîri cu erori grave de drept, care au afectat soluția adoptată, încadrînd juridic greșit fapta comisă, ce în corespundere cu prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) și 12) Cod de procedură penală condiționează casarea lor cu rejudecarea cauzei. Așadar, rejudecînd cauza, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a reîncadrat acțiunile inculpatului din prevederile art. 191 alin. (5) Cod penal în cele ale art. 196 alin. (4) Cod penal ca cauzare de daune materiale în proporții deosebit de mari prin abuz de încredere [50].
Considerăm că eronat și neîntemeiat au fost facute erori grave de drept de către procuror precum și instanța de fond și apel, la încadrarea jurdică a acțiunilor inculpatului analizate minuțios în speța de mai sus, lacună reparată de către Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție.
Un alt caz elocvent de eroare de drept la calificarea infracțiunilor cu greșită interpretare a dispoziției normei penale, îl vom prezenta infra.
O altă situație în care s-a produs o eroare de către instanța de fond o vom prezenta în contiunuare.
Prin sentința Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 01 iulie 2013, C. N. și C. I. au fost achitați de sub învinuirea comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 332 alin. (1) și 191 alin. (2) lit. d) Cod penal, din motiv că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor.
În fapt, instanța de fond a constatat că C. N. și C. I. se învinuiesc că activând în perioade diferite în calitate de directori adjuncți pentru gospodărie în cadrul liceului teoretic „Vasile Lupu’’ din mun. Chișinău, în anii 2009-2010, folosind situația de serviciu, urmărind un scop de cupiditate, din interes material au primit salariu din numele L.T. pe parcursul mai multor luni, semnând din numele ultimei pe formularele interdepartamentale tipizate nr. MR-53 la primirea sumelor de bani menționate, cauzând astfel statului în persona liceului respectiv o daună materială în valoare totală de 12.593,09 lei. Instanța a reținut că art. 332 alin. (1) Cod penal, prevede răspundere pentru o persoană publică. Însă, funcția de director adjunct pentru gospodărie nu este acoperită de Legea cu privire la serviciul public. În așa fel inculpații nu sunt subiecți ai infracțiunii imputate. Pe lîngă aceasta, ordinile de angajare au fost semnat de directorul liceului ,,Vasile Lupu’’ – V.I., iar responsabili de ducerea listelor este directorul liceului și contabilul M. Bivol. Astfel, infracțiunea prevăzută de art. 332 alin. (1) Cod penal, imputată inculpaților, nu există deoarece lipsește elementul constitutiv – subiectul infracțiunii.
Procurorul a declarat apel, solicitînd casarea sentinței, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărîri, prin care inculpații să fie condamnați în baza art. 332 alin. (1), 191 alin. (2) lit. d). Apelantul a invocat că inculpații sunt subiecți ai infracțiunilor prevăzute de art. 332 alin. (1) și 191 alin. (2) lit. d) Cod penal. Astfel, art. 123 Cod penal stabilește clar că prin persoană publică se înțelege: funcționarul public; angajatul autorităților publice autonome sau de reglementare, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public; persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activități de interes public.
Potrivit deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, apelul a fost admis, casată sentința, rejudecată cauza și pronunțată o nouă hotărîre.
C.N. și C.I. au fost condamnați în baza art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal la amendă în mărime de a cîte 500 unități convenționale, cu privarea de dreptul de dreptul a ocupa funcții administrative pe un termen de 3 ani.
Instanța de apel a statuat că inculpata C.N., activând în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă nr. 07/09 din 07.06.2009 în calitate de director-adjunct pentru gospodărie al liceului „Vasile Lupu’’, fiind persoană publică, aflându-se în incinta liceului în cauză, folosind situația de serviciu, urmărind scopul delapidării averii străine, intenționat a înscris personal date din numele L.T. în fișa personală, cererea privind angajarea la serviciu din în calitate de servitoare în cadrul liceului menționat, contractul individual de muncă nr. 16/09, obligațiunile funcționale, ordinul nr. 30, semnînd și actele respective din numele ultimei.
Inculpatul C.I., activând în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă nr. 27c/09 în calitate de director-adjunct pentru gospodărie al liceului „Vasile Lupu’’, fiind persoană publică, aflîndu-se în incinta liceului în cauză, folosind situația de serviciu, urmărind scopul delapidării averii străine, contrar p. 5 al obligațiunilor sale funcționale cară prevede că directorul-adjunct pentru gospodărie întocmește tabelul salarial pentru personalul tehnic, poartă răspundere pentru corectitudinea, precum și prezentarea acestuia în termen la Direcția educație, tineret și sport Centru, a primit salariu din numele L.T., din banii încredințați în administrația sa potrivit formularelor interdepartamentale tipizate nr. MR-53, cauzîndu-i astfel statului în persoana liceului în cauză o daună materială în valoare totală de 9758,12 lei.
În speță sunt întrunite elementele componenței de infracțiune a delapidării de vreme ce inculpații au scos fără temei banii DETS Centru, trecîndu-i în stăpânirea lor, datorită faptului încredințării banilor în administrarea lor în legătură cu funcția îndeplinită în unitatea publică, or în atribuțiilor de serviciu al acestora intra efectuarea de acte de dispoziții cu privire la mijloacele bănești a Liceului „Vasile Lupu’’.
Instanța de apel a încadrat acțiunile inculpaților în baza art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal, ca delapidarea averii străine, adică însușirea ilegală a bunurilor altei persoane, încredințate în administrarea sa, cu folosirea situației de serviciu.
Inculpații au declarat recurs ordinar, în care solicită casarea deciziei instanței de apel, cu menținerea sentinței instanței de fond. Recurenții au invocat că fapta lor nu întrunește elementele infracțiunii, deoarece nu sunt subiecți ai infracțiunilor prevăzute de art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal, funcția de director adjunct pentru gospodărie nu este acoperită de Legea cu privire la funcția publică și serviciul public și nu corespunde criteriilor prevăzute la art. 123 Cod penal. Activitățile desfășurate de funcționarii publici sunt elaborarea și coordonarea elaborării documentelor politice, și elaborarea proiectelor de acte legislative și normative etc. Mai mult, la materialele dosarului penal sunt anexate obligațiunile directorului adjunct pentru gospodărie din care rezultă că ei nu sunt funcționari publici. La materialele cauzei penale sunt anexate ordinele directorului liceului ,,Vasile Lupu’’, prin care directorului adjunct pentru gospodărie i-au fost atribuite obligațiunile de a primi bani, dar nu și de a distribui salariul lunar angajaților liceului. Salariul lunar primit, al angajaților, era transmis directorului școlii. În speță nu sunt întrunite elementele componenței de infracțiune a delapidării.
Examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar pe baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele considerente. Potrivit art. 427 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură penală hotărîrile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv și în temeiul cînd nu au fost întrunite elementele infracțiunii. Pe lîngă aceasta se reține că dispoziția art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal, nu prescrie un subiect special al infracțiunii vizate cum ar fi „persoana publică”. Totodată, conform art. 123 alin. (2) Cod penal, prin persoană publică se înțelege angajatul autorităților publice autonome, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public; persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activități de interes public. Din prevederile fișelor de post al inculpaților, cît și din prevederile art. 78 al statutului Liceului teoretic ,,V. Lupu’’, rezultă că directorul-adjunct pentru gospodărie al liceului, întrunește toate condițiile unei persoane publice, deoarece este angajatul autorității publice autonome, al întreprinderii municipale de drept public, fiind autorizat și responsabil să dirijeze activitatea personalului tehnic, să întocmească listele tarifare și salariale ale acestora Prin urmare, argumentul recurenților că ei nu sunt subiecții infracțiunilor prevăzute la art. 191 alin. (2) lit. d) și 332 alin. (1) Cod penal nu are suport legal [ 51].
În cele din urmă putem concluziona că circumstanțele enunțate denotă în mod concludent că instanța de fond a apreciat eronat acțiunile inculpaților, greșeală reparată de apel și susținută de Plenul Penal al Curții Supreme de Justiție care au statuat că în acțiunile inculpaților au fost întrunite elementele infracțiunii de delapidarea averii străine.
Făcînd o analiză Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție ,,Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor", nr.23 din 28.06.2004, sustragerile bunurilor săvîrșite de către șoferi, tractoriști, căruțași și alte persoane cărora aceste bunuri li s-au încredințat conform unui document valabil pentru o singură dată (bon de livrare, tichete de schimb etc), prin evidență pentru transportarea de pe câmp la locul de păstrare nemijlocită în gospodărie sau în afara ei, urmează a fi calificate drept delapidare a averii străine.
Dacă însă sustragerea a fost săvîrșită de către persoane cărora nu li s-au încredințat bunurile, dar ele au avut acces la cele sustrase în legătură cu lucrul executat (combaineri, hamali, paznici, îngrijitori de vite etc), acțiunile lor urmează a fi calificate drept furt [48].
Din cele menționate rezultă că delimitarea dintre delapidarea averii străine și furt se face nu în funcție de caracteristicile profesionale sau de altă natură ale subiectului infracțiunii. În acest caz, delimitarea ține de trăsăturile obiectului material al infracțiunii, avînd implicații asupra subiectului infracțiunii. Or, obiectul material al delapidării averii străine îi formează bunurile încredințate de către o altă persoană în administrarea făptuitorului. Aceasta înseamnă că, la momentul săvârșirii infracțiunii, bunurile se află în posesia legitimă a făptuitorului. În acest sens, nu putem să nu fim de acord cu I. Klepițki, care susține că „posesia trebuie deosebită" de acele cazuri cînd făptuitorul obține bunurile nu în posesie, dar are numai acces la ele (de exemplu, pe teritoriul unui obiectiv păzit sau având bunurile sub supraveghere). În alți termeni, făptuitorul trebuie să aibă, la momentul săvîrșirii infracțiunii, dreptul de posesie (jus possidendi) asupra bunurilor încredințate. Numai în aceste condiții cele săvîrșite pot fi calificate ca delapidare a averii străine. În lipsa lor, răspunderea trebuie angajată pentru infracțiunea de furt [42, p. 574 ].
Așadar, putem concuziona faptul că la delapidarea averii străine trebuie consemnată metoda de operare, folosirea atribuțiilor în virtutea cărora bunurilor au fost încredințate.
O sinteză a situației de mai sus ne arată că bunurile încredințate administratorului sau gestionarului este o manifestare de încredere a proprietarului acestora. Abuzarea de încrederea acordată delapidatorului în acest caz nu trebuie confundată cu abuzul din cadrul art. 190 Cod penal, care este o modalitate alternativă a acțiunilor adiacente din cadrul escrocheriei.
Considerăm că în calitate de criteriu de delimitare dintre delapidarea averii străine și escrocherie, trebuie recunoscută ramura de drept care reglementează raporturile „făptuitor-victimâ" ia momentul comiterii faptei. Astfel, dacă aceste raporturi sunt reglementate de normele de drept civil – fiind vorba de raporturile ce rezultă din contractele de drept civil (depozit, arendă, leasing etc.) – atunct cele săvîrșite ar trebui calificate ca escrocherie. În opoziție, în cazul, delapidării averii străine, raporturile dintre victimă și făptuitor sunt reglementate de normele dreptului muncii. De asemenea, printre aceste reglementări trebuie incluse normele din: statutele organizațiilor (de stat, municipale, obștești sau de alt tip), instrucțiunile de aplicare a acestor statute etc. Cu alte cuvinte, ca obiect material al delapidării averii străine trebuie considerate bunurile care îi sunt transmise făptuitorului în temeiuri legale, în legătură cu îndeplinirea obligațiilor de serviciu, în virtutea contractului de muncă sau a procurii eliberate în conformitate cu normele legislației muncii [42, p. 574].
Atunci cînd abuzul de putere sau abuzul de serviciu reprezintă metoda de săvîrșire a delapidării averii străine, trebuie aplicate numai prevederile de ia lit.d) alin.(2) art.191 CP RM; reieșind din dispoziția art.118 CP RM, în acest caz nu este necesară calificarea suplimentară conform art.327 sau art.335 CP RM.
Așadar, în cazul delapidării averii străine, săvîrșite cu folosirea situației de serviciu (lit.d) alin.(2) art.191 CP RM) nu este necesară calificarea suplimentară a celor săvârșite ca abuz de putere sau abuz de serviciu (art.327 CP RM) sau abuz de serviciu (art.335 CP RM). Spre regret, în doctrină a fost formulată și o opinie care prezintă în mod distorsionat și incorect explicația instanței judecătorești supreme: „Calificarea acțiunilor se determină prin concursul ideal de infracțiuni și necesită o încadrare și în baza art.327 CP RM, dacă abuzul i de serviciu a fost săvârșit din motive de profit, cu scopul sustragerii averii" [15, p. 295].
În realitate, în cazul faptei prevăzute la lit.d) alin.(2) art.191 CP RM, se atestă concurență dintre parte și întreg. Ca „parte" evoluează abuzul de putere sau abuzul de serviciu. Ca „întreg" apare delapidarea averii străine, săvârșită cu folosirea situației de serviciu. În conformitate cu alin. (2) art.118 CP RM, în această ipoteză, calificarea se efectuează în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvârșite. Deci, se indică asupra necesității aplicării prevederii de la lit.d) alin.(2) art.191 CP RM.
Așa cum reiese din art.l 14 CP RM, calificarea infracțiunilor în cazul unui concurs de infracțiuni funcționează în cu totul alte condiții. Dacă abuzul de putere sau abuzul de serviciu ar depăși latura obiectivă a delapidării averii străine, atunci ar fi necesară calificarea suplimentară potrivit art.327 sau art.335 CP RM. însă, o dată ce legiuitorul a prevăzut, ca modalitate agravată a infracțiunii de delapidare a averii străine, și cea pre-i supunând folosirea situației de serviciu, această calificare suplimentară este contraindicată. În caz contrar, făptuitorul ar fi tras de două ori la răspundere penală pentru aceiași abuz de putere sau abuz de serviciu [42, p. 575]. Dacă în urma abuzului de serviciu a fost delapidată, prin înșelăciune sau abuz de încredere, averea străină încredințată pentru administrare făptuitorului, calificarea acțiunilor acestuia se va face numai pe baza art. 190, 191, 196. Însă dacă abuzul de serviciu a fost săvîrșit din motive de profit, dar nu a avut drept scop sustragerea averii, acțiunea cade sub incidența prevederilor art. 327 Cod penal [15, p. 527].
Așadar, în urma analizei situațiilor practice prezentate supra, se poate conchide faptul că pe parcursul urmăririi penale și pînă la soluționarea cazului penal de către instanțele de judecată se pot face erori de drept, și de fapt în cadrul examinării materialelor cauzelelor, erori care sînt soluționate de cele mai multe ori de către instanțele superioare.
ÎNCHEIERE
Patrimoniul este o valoare socială de mare importanță și necesită de a fi ocrotită printr-o varietate de masuri juridice și educative cu menirea de a ordona și influiența atitudinea membrilor societății față de patrimoniu, prin cizelarea și perfecționarea organelor de drept întru combaterea infracțiunilor contra patrimoniului. Una dintre cele mai periculoase fapte contra patrimoniului o constituie delapidarea averii străine. Periculozitatea socială a acestei prevederi este determinată de subiectul special al infracțiunii, care poate trece în folosul său bunurile care i-au fost date în administrare, în speranța că acel subiect este de bună-credință și demn de încredere.
Încredințarea bunurilor în împrejurări temeinic legale,constituie condiția premisă a acestei fapte, de care făptuitorul profită,trecînd în folosul său bunurile ce i-au fost transmise în grijă, în expectativa că acel subiect este demn de încredere.
Datorită calitații făptuitorului, infracțiunea de delapidare a averii străine poate fi mai ușor săvîrșită și mai greu descoperită, ceea ce-i sporește gradul de pericol social. Săvîrșind delapidarea averii străine, faptuitorul nu-și încalcă doar obligația de a nu aduce nici o atingere patrimoniului altuia, dar și obligația specială pe care o are în această privință tocmai datorită posturii sale de administrator al acelui patrimoniu.
Conținutul legal a delapidării averii străine este reglementat de art.191 Cod penal al Republicii Moldova și constă în: ”însușirea ilegală a bunurilor altei persoane, încredințate în administrarea vinovatului”. Infracțiunea incriminată în acest articol are patru agravante:
Infracțiunea de delapidare nu poate fi comisă decît de către o persoană care are calitatea de funcționar sau administrator și care, în această calitatea gestionează sau administrează bunuri. Prin urmare, delapidarea este o infracțiune proprie, cu subiect calificat care trebuie sa aibă o dublă calitate: cea de gestionar ori administrator. Cele două calități trebuie să fie îndeplinite în mod comulativ, deoarece absența uneia dintre ele duce la inexistența infracțiunii de delapidare. În acest sens, menționăm că un funcționar care a contribuit prin activități directe și nemijlocite la sustragerea unor bunuri fără a avea calitatea de gestionar sau administrator, alături de o persoană care îndeplinește aceste condiții, nu va fi considerat coautor al infracțiunii de delapidare, ci complice.
Obiectul infracțiunii îl formează valorile sociale și relațiile sociale, care sînt lezate printr-un comportament antisocial prin care li se aduce atingere și care necesită apărare penală.
Obiectul juridic special al delapidării averii străine este multiplu,deoarece printr-o singură acțiune se aduc atingere relațiile sociale de natură patrimonială și relațiile sociale cu privire la executarea corectă a atribuțiilor de administrare în privința bunurilor încredințate.
Obiectul material constituie bunurile care au o existență materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor.
Infracțiunea de delapidare are întodeauna un obiect material, adică un obiect asupra căruia se exercită direct și nemijlocit acțiunea ilicită de sustragere și care apaține persoanei juridice publice sau private.
Obiectul material al delapidării spre deosebire de obiectul juridic, este categoria materială asupra căreia se îndreaptă influiențarea nemijlocită infracțională, prin intermediul căreia se aduce atingere obiectului juridic al delapidării averii străine.
Latura obiectivă a delapidării averii străine are următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care constă în acțiunea de însușire bunurilor încredințate în administrare; 2) urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile.
Delapidarea averii străine este o infracțiune materială. Ea se consideră consumată din momentul în care făptuitorul obține posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune ilegal de bunurile altuia la propria sa dorință.
Bunurile pot fi încredințate în virtutea funcției de răspundere a făptuitorului, a raporturilor contractuale sau a însărcinării speciale din partea persoanei care le încredințează, fie persoane juridice sau persoane fizice.
Scopul urmărit de făptuitor la săvîrșirea infracțiunii de delaidare este satisfacerea unui interes personal sau al altei perosane fizice sau juridice. Chiar dacă scopul urmărit nu a fost atins,profitul dorit nu a fost realizat,fapta oricum constituie delapidare. Rezultatul prejudiciabil care trebuie prevăzut constă în scoaterea definitivă a bunului din patrimoniul proprietarului.
Motivul care determină săvîrșirea faptei indiferent care este el, dorința de îmbogățire, anumite necesități, nevoi, interese, sentimente ale făptuitorului, nu are importanță în realizarea laturii subiective. El are importanță pentru individualizarea pedepsei constituind un indice al gravității infracțiunii.
Subiectul delapidării averii străine trebuie să aibă calitatea specială de administrator. Administratorul este persoana, mai precis acel funcționar, în al cărei atribuțiuni de serviciu intră și efectuarea de acte de dispoziții cu privire la păstrarea,prelucrarea, vînzarea, transportarea sau folosirea bunurile ce aparțin unității publice sau private, potrivit cu natura și scopul activității acesteia. Calitatea specială la infracțiunea de delapidare este cerută numai autorului (coautorilor), instigator s-au complice poate fi orice persoană.
Infracțiunea de delapidare se consumă în momentul în care executarea acțiunii de sustragere a fost dusă pînă la capăt și s-a produs urmarea prejudiciabilă, adică scoaterea bunului din sfera patrimonială a persoanei juridice și trecerea lui în stăpînirea făptuitorului, astfel încît acesta poate dipune de bunul sustras.
Considerăm că la săvîrșirea infracțiunii de delapidarea averii străine, făptuitorul are doar intenție directă, întrucît fapta prejudiciabilă este săvîrșită prin sustragere bunului din patrimoniul victimei cauzînd astfel un prejudiciu patrimonial efectiv acesteia din urmă, precum și prezența scopului de cupiditate arată că dorința de a lua ceva din patrimoniului victimei și a include în sfera sa patrimoniulă, manifestînd imprudență, este practic imposibil. Prin urmare, laura subiectvă se poate exprima doar prin intenție directă.
Credem că prin descrierea mai detaliată a statutului juridic al făptuitorului și a relațiilor acestuia cu victima în legea penală autohtonă,ar contribui la perfecționarea dispoziției art.191 Cod penal al Republicii Moldova. Includerea în dispoziția legală mai multor modalități de sustragere a bunurilor din administarea făptuitorului precum folosirea sau traficarea sau alte acțiuni care au determinat un profit acestuia din urmă și pierderi pentru posesorul bunului.
La fel, considerăm rezonabilă modificarea în denumirea art.191 Cod penal al Republicii Moldova, a expresiei „averii străine”. Sintagma „delapidarea averi străine” are un caracter pleonastic și derutant, întrucît creează impresia că ar puea fi posibilă și delapidarea propriilor bunuri. Prin urmare, denumirea art.191 Cod penal al Republicii Moldova trebuie să fie reformulată, devenind „delapidarea”.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 cu modificări. Chișinău: Elena-V. I., 2008. 68 p.
Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129/1012 din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= d=286230
Codul civil al Republicii Moldova, Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=d c&lang=1& id=325085
Codul penal din 1961.Veștile RSSM, 1961, nr. 10, art. 41, abrogat în legătură cu intrarea în vigoare a Codului penal al RM 13.09.2002. http://lex.justice.md/viewdoc.php?id=331268
Legea Republicii Moldova, Nr. 550 din 21.07.1995 privind instituțiile financiare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 78-81 din 13.05.2011. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=338489
Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol. 1. Chișinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998. 390 p.
Codul penal al României, publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997. http://www.onofreilawoffice.ro/downloads/cp.pdf
Угoлoвный кoдeкc Poccийcкoй Фeдepации oт 13.06.1996 N 63-ФЗ, пpинят ГД ФC PФ 24.05.1996. http://www.consultant.ru/popular/ukrf/
Угoлoвный кoдeкc Швeции. Пoд peд. H.Ф. Кyзнeцoвoй и C.C. Бeляeва. Cанкт-Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2001. http: //www.juristmadeleinekaarik.se?id=11&idu=90&langr
Угoлoвный кoдeкc Гoлландии. Пoд peд. Б.B. Boлжeнкина. Cанкт Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2001. http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1242430
Угoлoвный кoдeкc Иcпании. Пoд peд. H.Ф. Кyзнeцoвoй и Ф.M. Peшeтникoва. Mocква: Зepцалo, 1998. http://ugolovnykodeks.ru/2011/11/ugolovnyj-kodeks-ispanii/196/
Угoлoвный кoдeкc Apгeнтины. Пoд peд. Ю.B. Гoлика. Cанкт Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2003. http://constitutions.ru/archives/5847
Monografii, articole de specialitate
Aramă E. Istoria dreptului românesc. Monografie. Chișinău: S.A. ”Reclama”, 2003. 202 p.
Baieș S., Băieșu A., Cebotari V. Drept civil. Drepturile reale. Vol. 2. Chișinău: Cartier, 2005. 528 p.
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschii C. Codul penal comentat și adnotat. Chișinău: Cartier, 2005. 656 p.
Barbu C. Delapidarea și furtul din avutul obștesc. București: Editura Științifică, 1973. 172 p.
Basarab M., Pașca V., Mateuț G. Codul penal comentat. Vol. II. Partea specială. București: Hamangiu, 2008. 1168 p.
Beliu Gh. Drept civil roman. București: Șansa, 1994. 446 p.
Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2001. 384 p.
Brînză S. Infracțiuni contra proprietății Monografie. Chișinău, 1999. 347 p.
Brînză S. Evoluția reglementărilor privind protecția penală a proprietății pe teritoriul Republicii Moldova. Monografie. Chișinău: ARC, 2001. 448 p.
Brînză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. Monografie. Chișinău, 2005. 675 p.
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. Drept penal. Partea spcială. Vol. 2. Chișinău: Cartier Juridic, 2005. 804 p.
Brînză S., Stati V. Drept penal. Partea specială. Vol. 2. Chișinău, 2011. 1322 p.
Diaconescu Gh. Infracțiuni în codul penal roman. Vol. 1. București: Oscar Print, 1997. 481 p.
DobrinoiuV. Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară. Vol. 1. București: Lumina Lex, 2002. 399 p.
Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară. Vol. 1. București: Lumina Lex, 2002. 896 p.
Dongoz V., Fiodor I., Kahane S. Explicații teoretice ale Codului penal Român. Partea specială. Vol. 3. București: Editura Academiei R.S., 1971. 676 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău. Tipogrofia Centrală, 2011. 632 p.
Hanga V. Marii legiuitori ai lumii: Hammurapi, Iustinian, Napoleon. Monografie. București, 1994. 320 p.
Iacobiță I., Ciopraga A. Criminalistica. Iași. Editura Junimea, 2001. 426 p.
Mirel D. Infracțiuni economico-financiare prevăzute în Codul penal. Comentarii Practice. București: Hamangiu, 2012. 456 p.
Mircea I. Criminalistica. Ediția a II-a. Iași. Editura Fundației, 1994.
Negru B., Osmochescu N., Smochină A. Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.
Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea specială. Ediția a II-a. București: All Beck 2002. 586 p.
Nistoreanu Gh., Boroi A., Molnar I., Dobrinoiu V. Drept penal. Partea specială. București: Europa Nova, 1996. 703 p.
Pavel D. Infracțiunea de delapidare. București: Editura Științifică, 1959. 150 p.
Pașcu S., Hanga V. Crestomația pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc. Vol. 2. București: Editura Științifică, 1958. 869 p.
Vizitiu Gh. Delapidarea. București: Lumina Lex , 2001. 96 p.
Zaporojan I. Răspunderea penală pentru delapidarea averii străine în legislația unor state occidentale. În: Revista științifică a Universității de Stat din Moldova. Studia Universitatis. Chișinău, 2007, nr. 6. 329 p.
Zaporojan I. Obiectul material al delapidării averii străine. Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria ”Științe socioumanistice”. Vol. 1. Chișinău, 2005. 496 p.
Zaporojan I. Sugestii asupra delimitării delapidării averii străine de infracțiuni conexe. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria ”Științe socioumanistice”. Vol. 1. Chișinău, 2006. 684 p.
Гаyxман Л.Д., Mакcимoв C.B. Угoлoвная oтвeтcтвeннocть за пpecтyплeния в cфepe экoнoмики. Mocква: ЮзИнфoP, 1996. 290 c.
Bopoшилин E. B. Oтвeтcтвeнocть за мoшeнничecтвo. Mocква: PИO BЮЗИ, 1980. 70 c.
Кoзачeнкo И. Я., Heзнамoвoй З.A., Hoвoceлoва Г.П. Угoлoвнoe пpавo. Чаcть Ocoбeнная. Mocква: Hopма Инфpа, 1998. 516 c.
Кoвалeва M.И., Eфимoва M.A., Фpoлoва E.A. Угoлoвнoe пpавo: Чаcть Ocoбeнная. Mocква: Hopма Инфpа, 1969. 509 c.
Кoчи C. M. Oтвeтcтвeннocть за кopыcтныe пpecтyплeния пpoтив coбcтвeннocти. Mocква, 2000, 288 c.
Culegeri de documente, practica judiciară
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor nr.23 din 28.06.2004.
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.05.2008. Dosarul nr. 1 ra-428/08.
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 26.11.2013. Dosarul nr. 1ra-921/2013.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție din 04.06.2014. Dosarul nr. 1ra-980/14.
Site Internet
Dicționar explicativ al limbii române [online]. http://dexonline.ro/definitie/abuz (citat la 20.12.2014).
Enciclopedia liberă Wikipedia [online]. http://ro.wikipedia.org/wiki/Iulius_Cezar (citat la 21.12.2014).
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 cu modificări. Chișinău: Elena-V. I., 2008. 68 p.
Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129/1012 din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= d=286230
Codul civil al Republicii Moldova, Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=d c&lang=1& id=325085
Codul penal din 1961.Veștile RSSM, 1961, nr. 10, art. 41, abrogat în legătură cu intrarea în vigoare a Codului penal al RM 13.09.2002. http://lex.justice.md/viewdoc.php?id=331268
Legea Republicii Moldova, Nr. 550 din 21.07.1995 privind instituțiile financiare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 78-81 din 13.05.2011. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=338489
Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol. 1. Chișinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998. 390 p.
Codul penal al României, publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997. http://www.onofreilawoffice.ro/downloads/cp.pdf
Угoлoвный кoдeкc Poccийcкoй Фeдepации oт 13.06.1996 N 63-ФЗ, пpинят ГД ФC PФ 24.05.1996. http://www.consultant.ru/popular/ukrf/
Угoлoвный кoдeкc Швeции. Пoд peд. H.Ф. Кyзнeцoвoй и C.C. Бeляeва. Cанкт-Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2001. http: //www.juristmadeleinekaarik.se?id=11&idu=90&langr
Угoлoвный кoдeкc Гoлландии. Пoд peд. Б.B. Boлжeнкина. Cанкт Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2001. http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1242430
Угoлoвный кoдeкc Иcпании. Пoд peд. H.Ф. Кyзнeцoвoй и Ф.M. Peшeтникoва. Mocква: Зepцалo, 1998. http://ugolovnykodeks.ru/2011/11/ugolovnyj-kodeks-ispanii/196/
Угoлoвный кoдeкc Apгeнтины. Пoд peд. Ю.B. Гoлика. Cанкт Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2003. http://constitutions.ru/archives/5847
Monografii, articole de specialitate
Aramă E. Istoria dreptului românesc. Monografie. Chișinău: S.A. ”Reclama”, 2003. 202 p.
Baieș S., Băieșu A., Cebotari V. Drept civil. Drepturile reale. Vol. 2. Chișinău: Cartier, 2005. 528 p.
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschii C. Codul penal comentat și adnotat. Chișinău: Cartier, 2005. 656 p.
Barbu C. Delapidarea și furtul din avutul obștesc. București: Editura Științifică, 1973. 172 p.
Basarab M., Pașca V., Mateuț G. Codul penal comentat. Vol. II. Partea specială. București: Hamangiu, 2008. 1168 p.
Beliu Gh. Drept civil roman. București: Șansa, 1994. 446 p.
Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2001. 384 p.
Brînză S. Infracțiuni contra proprietății Monografie. Chișinău, 1999. 347 p.
Brînză S. Evoluția reglementărilor privind protecția penală a proprietății pe teritoriul Republicii Moldova. Monografie. Chișinău: ARC, 2001. 448 p.
Brînză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. Monografie. Chișinău, 2005. 675 p.
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. Drept penal. Partea spcială. Vol. 2. Chișinău: Cartier Juridic, 2005. 804 p.
Brînză S., Stati V. Drept penal. Partea specială. Vol. 2. Chișinău, 2011. 1322 p.
Diaconescu Gh. Infracțiuni în codul penal roman. Vol. 1. București: Oscar Print, 1997. 481 p.
DobrinoiuV. Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară. Vol. 1. București: Lumina Lex, 2002. 399 p.
Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară. Vol. 1. București: Lumina Lex, 2002. 896 p.
Dongoz V., Fiodor I., Kahane S. Explicații teoretice ale Codului penal Român. Partea specială. Vol. 3. București: Editura Academiei R.S., 1971. 676 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău. Tipogrofia Centrală, 2011. 632 p.
Hanga V. Marii legiuitori ai lumii: Hammurapi, Iustinian, Napoleon. Monografie. București, 1994. 320 p.
Iacobiță I., Ciopraga A. Criminalistica. Iași. Editura Junimea, 2001. 426 p.
Mirel D. Infracțiuni economico-financiare prevăzute în Codul penal. Comentarii Practice. București: Hamangiu, 2012. 456 p.
Mircea I. Criminalistica. Ediția a II-a. Iași. Editura Fundației, 1994.
Negru B., Osmochescu N., Smochină A. Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.
Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea specială. Ediția a II-a. București: All Beck 2002. 586 p.
Nistoreanu Gh., Boroi A., Molnar I., Dobrinoiu V. Drept penal. Partea specială. București: Europa Nova, 1996. 703 p.
Pavel D. Infracțiunea de delapidare. București: Editura Științifică, 1959. 150 p.
Pașcu S., Hanga V. Crestomația pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc. Vol. 2. București: Editura Științifică, 1958. 869 p.
Vizitiu Gh. Delapidarea. București: Lumina Lex , 2001. 96 p.
Zaporojan I. Răspunderea penală pentru delapidarea averii străine în legislația unor state occidentale. În: Revista științifică a Universității de Stat din Moldova. Studia Universitatis. Chișinău, 2007, nr. 6. 329 p.
Zaporojan I. Obiectul material al delapidării averii străine. Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria ”Științe socioumanistice”. Vol. 1. Chișinău, 2005. 496 p.
Zaporojan I. Sugestii asupra delimitării delapidării averii străine de infracțiuni conexe. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria ”Științe socioumanistice”. Vol. 1. Chișinău, 2006. 684 p.
Гаyxман Л.Д., Mакcимoв C.B. Угoлoвная oтвeтcтвeннocть за пpecтyплeния в cфepe экoнoмики. Mocква: ЮзИнфoP, 1996. 290 c.
Bopoшилин E. B. Oтвeтcтвeнocть за мoшeнничecтвo. Mocква: PИO BЮЗИ, 1980. 70 c.
Кoзачeнкo И. Я., Heзнамoвoй З.A., Hoвoceлoва Г.П. Угoлoвнoe пpавo. Чаcть Ocoбeнная. Mocква: Hopма Инфpа, 1998. 516 c.
Кoвалeва M.И., Eфимoва M.A., Фpoлoва E.A. Угoлoвнoe пpавo: Чаcть Ocoбeнная. Mocква: Hopма Инфpа, 1969. 509 c.
Кoчи C. M. Oтвeтcтвeннocть за кopыcтныe пpecтyплeния пpoтив coбcтвeннocти. Mocква, 2000, 288 c.
Culegeri de documente, practica judiciară
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor nr.23 din 28.06.2004.
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.05.2008. Dosarul nr. 1 ra-428/08.
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 26.11.2013. Dosarul nr. 1ra-921/2013.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție din 04.06.2014. Dosarul nr. 1ra-980/14.
Site Internet
Dicționar explicativ al limbii române [online]. http://dexonline.ro/definitie/abuz (citat la 20.12.2014).
Enciclopedia liberă Wikipedia [online]. http://ro.wikipedia.org/wiki/Iulius_Cezar (citat la 21.12.2014).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Juridico Penala a Infractiunii de Delapidarea Averii Straine (ID: 126261)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.