Analiza Juridica A Infractiunilor DE Fals

ANALIZA JURIDICĂ A INFRACȚIUNILOR DE FALS

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. CARACTERISTICA GENERALĂ A INFRACȚIUNEA DE FALS

1.1.Noțiunea și istoricul infracțiunii de fals

1.2.Aspectele comune a infracțiunilor de fals

CAPITOLUL II. MODALITĂȚILE INFRACȚIUNLOR DE FALS

2.1.Falsul material

2.2.Falsul intelectual

2.3.Falsul în documente

CAPITOLUL III. ANALIZA JURIDICĂ A INFRACȚIUNILOR DE FALS

3.1.Infracțiunile de fals în domeniul economic

3.2.Falsificarea elementelor de identificare ale autovehiculelor

3.3.Falsificarea probelor și falsul în acte publice

Concluzii și recomandări

Bibliografie

„Doar în pictură trebuie să dai impresia de adevăr

prin intermediul mijloacelor false”

Edgar Degas

Introducere

Statul, ca organizare politică a societății, cu funcții și sarcini deosebit de importante, trebuie să asigure existență și dezvoltarea societății în afara oricărui pericol. Tocmai pentru a putea îndeplini aceste funcții și sarcini statul combate orice acțiuni îndreptate spre orice falsificare inclusiv a documentelor, banilor, probelor în procesul penal sau civil și a altor acte publice. În acest mod statul asigură activitatea normală a instanței de judecată, precum și a organelor de urmărire penală, sporește încrederea publică în autenticitatea diferitor acte inclusiv a banilor sau a titlurilor de valoare, a cardurilor bancare sau altor carnete de plată.

Actualitatea și importanța problemei abordate. Pericolul social al infracțiunilor de fals constă în faptul că, în urma comiterii acestora, se dereglează nu numai activitatea diferitor organe de stat ca, de exemplu, instanțelor judecătorești sau organelor administrației publice centrale sau locale, ci se poate favoriza comiterea altor infracțiuni ce prezintă un grad prejudiciatul mai sporit, precum ar fi diferite sustrageri, abuzul de putere, abuzul de serviciu, etc. Aceste fapte infracționale pot prejudicia și activitatea legală a întreprinderilor, instituțiilor, organizațiilor de stat sau administrației publice locale.

Faptele care sunt de natură să aducă atingere ființei statului, atributelor fundamentale care îi sunt inerente, condițiilor necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale prezintă, de aceea, o mare periculozitate socială. Dreptul penal, care are menirea de a apăra prin mijloacele sale specifice valorile fundamentale ale societății, a incriminat aceste fapte și, prevăzându-le cu sancțiuni severe, încearcă să realizeze astfel ocrotirea eficientă a statului împotriva oricărei atingeri ce i s-ar putea aduce.

Dacă e să vorbim la general, apoi activitatea de prevenire a fenomenului infracțional constituie o sarcină complexă la realizarea căreia concură măsuri de ordin economic, social-cultural și juridic. În acest sens, rolul principal revine organelor de justiție, procuraturii și ale poliției care au nu numai obligația de a efectua actele de urmărire penală și de judecată, dar și de a contribui în mod eficient la prevenirea infracțiunilor prin diferite metode. Domeniul investigațiilor polifragice include și infracțiunea de fals în documente. În activitatea de prevenire a falsului în documente o deosebită importanță o au metodele de depistare a infracțiunilor de fals. Importanța temei de cercetare abordării infracțiunilor de fals rezultă din importanța valorilor sociale apărate de norme dreptului penal.

Scopul și obiectivele tezei. Studiul efectuat are ca scop cercetarea complexă a infracțiunilor de fals atât sub aspect juridico-penal, cât și prin prisma regulilor de încadrare juridică a infracțiunilor în cauză în baza semnelor obiective și subiective, elucidarea cauzelor și condițiilor favorabile comiterii infracțiunilor de fals și altele. În concordanță cu acest scop, au fost formulate și propuse spre realizare următoarele obiective:

determinarea originii infracțiunilor de fals;

reflectarea trăsăturilor caracteristice infracțiunilor de fals;

stabilirea caracteristicilor infracțiunilor săvârșite prin fals material, intelectual, etc.

examinarea elementelor componențelor infracțiunilor de fals

evidențierea măsurilor de prevenire și de combatere a infracțiunilor de fals;

propunerea unor soluții în vederea soluționării problemei în cauză.

Gradul de investigație a temei. În doctrina penală a Republicii Moldova tema respectivă este discutată de către specialiștii în domeniu respectiv destul de des, însă dacă aspectele de ordin criminologic, procesual-penal și criminalistic în marea majoritate nu trezesc discuții aprinse pe marginea subiectului discutat atunci aspectul juridico-penal nu este unanim trata de către toți specialiști în domeniul respectiv.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. În vederea studierii problemelor propuse, au fost aplicate unele metode de lucru, cum ar fi: metoda istorică, fiind studiată originea infracțiunilor de fals, metoda logică fiind utilizate categoriile și legile logicii, metoda de cercetare a ideilor doctrinare din domeniul respectiv sau a celor elaborate în domeniile adiacente, de exemplu, în dreptul procesual penal, criminalistica, criminologie, etc., metoda comparativă, analiza, generalizarea, sinteza etc.

Infracțiunile de fals au fost tratate atât în articolele științifice de specialitate cât și în monografiile și manuale de specialitate sau expunerile în domeniile adiacente, de exemplu, în dreptul procesual penal, criminalistica, criminologie,. În calitate de suport teoretico-științific al prezentului studiu au servit lucrările doctrinarilor: Alecu Gh., Antoniu Gh., Barbăneagră A., Berliba V., Borodac A., Borș T., Brânză S., Bulai C., Cernea E., Dongoroz V., Filipaș A., Grosu V., Loghin O., Macari I., Mateuți Gh., Mitrache C., Molcuț E., Nistoreanu Gh., Radu C., Reșetnicov A., Sanndu D., Stati V., Toader T., Țurcanu I., Ulianovschi X., Văcaru I., Volonciu N., etc.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării constau în faptul că la finele lucrării for fi făcute concluzii și recomandări de perfecționare a legislației penale în vigoare, precum și vor fi formulate un șir de măsuri de prevenire și combatere a fenomenului studiat. Demersurile științifice ale lucrării au fost axate atât pe analiza elementelor constitutive ale infracțiunilor de fals reglementate de legislația penală în vigoare a Republicii Moldova, cât și pe strategia de luptă în combaterea acestor infracțiuni.

Lucrarea în cauză, după părerea noastră, abordează, în ansamblul său probleme și aspecte importante, care au un grad de pericol social ridicat și care se cer a fi analizate și studiate mai detaliat pentru a fi corect aplicate în practică. Lucrarea se dorește a fi un instrument de lucru util și necesar atât pentru teoreticieni, cât și pentru practicieni în domeniu, fiind adresată specialiștilor preocupați de aplicațiile practice, studenților și tuturor celor care doresc să-și aprofundeze cunoștințele în domeniul respectiv.

Suportul normativ al acestei teze îl formează legislația penală a țării noastre formată din Constituția Republicii Moldova, din Codul Penal a Republicii Moldova, Codul procesual penal, Hotărârile Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, și alte acte normative ce vizează problema în cauză.

Sumarul compartimentelor tezei. Structura lucrării a fost determinată de scopurile, sarcinile și obiectul de cercetare și constă din introducere, conținut, încheiere și referințe bibliografice.

CAPITOLUL I. CARACTERISTICA GENERALĂ

A INFRACȚIUNEA DE FALS

1.1.Noțiunea și istoricul infracțiunii de fals

Termenul de “fals” provenit din latina literară mai exact de la adjectivul “falsus” și înseamnă ceva contrar adevărului sau care are numai aparența adevărului.

Verbul a falsifica este preluat tot din latina cultă (“falsificare”) și înseamnă a alcătui, a confecționa un lucru asemănător cu altul, a plăsmui, a contraface, a plastografia, a denatura.

Termeni asemănători există și în alte limbi: „faux” (franceză) ; „falso” (italiană) ; „falseado” (spaniolă) ; „false” sau „untrue” (engleză) ; „falsch” (germană) ; „falșivîi” (rusă) etc. Datorită pericolului social deosebit, prin gravă atingere adusă adevărului și încrederii care trebuie să existe în relațiile sociale, faptele de fals au fost socotite activități ilicite în toate orânduirile sociale și au fost sancționate, în raport cu gravitatea lor, fie ca infracțiuni, fie ca abateri de ordin civil.

În mod firesc, primele infracțiuni de fals au fost săvârșite după apariția relațiilor sociale în legătură cu valorile care sunt apărate prin considerarea ca infracțiuni a unor astfel de fapte și prin pedepsele aplicate.

Astfel, falsificarea de monedă s-a realizat după apariția monedei și a relațiilor sociale privind moneda, după cum falsul în înscrisuri s-a realizat după apariția înscrisurilor și a relațiilor sociale legate de aceste înscrisuri.

Încă din antichitate, în mod deosebit, a fost sancționată falsificarea de monedă, pedepsele aplicate fiind, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, corporale și constând în arderea, spânzurarea, tăierea mâinii autorului ori marcarea (însemnarea) acestuia.

În privința falsificării de înscrisuri, se ținea seama de natura acestora, de importanța lor și, mai ales, de organul emitent. Dacă era vorba de un înscris domnesc sau pretins domnesc, pedeapsa era aceiași ca cea prevăzută pentru falsificarea de monedă. De asemenea era aspru sancționat falsul în materia testamentelor.

Mai puțin grav era considerat falsul în înscrisuri sub semnătura privată, pedeapsa pecuniară fiind, de regulă, dublul valorii prejudiciului cauzat.

În vechile noastre legiuiri penale (pravilele), regăsim reglementări asemănătoare celor menționate mai sus.

Astfel pravila Caragea, adoptată în Muntenia în 1817, deși nu era o lege penală, în sensul modern al cuvântului, conținea și dispoziții penale.

Falsificatorii de bani erau osândiți la moarte, plastografii, adică falsificatorii “iscăliturii și pecetii domnești” erau pedepsiți cu tăierea mâinii, iar cei care falsificau înscrisurile domnești erau pedepsiți cu “osânda la ocnă”.

În Moldova însă, în Condica criminală adoptată de Sandu Sturza la 1826, pentru fals erau prevăzute numai pedepse privative de libertate.

În legislațiile penale moderne, ținându-se seama de autoritatea doctrinei penale, au fost adoptate diferite concepții și sistematizări ale infracțiunilor de fals, pedepsele prevăzute fiind, în general, privative de libertate.

Dacă, așa cum am arătat, în sens larg, falsul înseamnă orice denaturare a adevărului, legea penală nu încriminează orice denaturare a adevărului, ci numai pe acelea care aduc cea mai mare atingere valorilor sociale cărora legea le acordă ocrotire precum: patrimoniul, persoana înfăptuirea justiției etc.

În Codul penal al Republicii Moldova, noțiunea "falsificarea documentelor" este utilizată în art.1853, alin.(2) art.218, art.332, lit.d) alin.(2) art.353, lit.d) alin.(2) art.355, art.372. În același timp, în alte articole ale legii penale se folosesc noțiuni asemănătoare: "operarea cu înscrieri false în documente" și "perfectarea documentelor falsificate" (art.1853) "fabricarea valorilor mobiliare false" (art.236); "fabricarea altor carnete de plată false" (art.237); "includerea în documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date denaturate" (art.244); "includerea în prospectul emisiei sau în alte documente, în temeiul cărora se înregistrează emisia titlurilor de valoare, a informațiilor neautentice sau care pot induce în eroare" (art.245); "includerea informațiilor neautentice în registrul deținătorilor de valori mobiliare" (art.2452); "indicarea datelor incorecte în declarația cu privire la venituri și proprietate (alin.(1) art.3301); "înscrierea unor date false în documentele oficiale" (art.332); "confecționarea documentelor oficiale false" (art.361 și 3621 C. pen. RM).

În literatura de specialitate nu contenesc discuțiile cu privire la corelația dintre noțiunea "falsificarea documentelor" și noțiunile asemănătoare reproduse mai țiilor neautentice sau care pot induce în eroare" (art.245); "includerea informațiilor neautentice în registrul deținătorilor de valori mobiliare" (art.2452); "indicarea datelor incorecte în declarația cu privire la venituri și proprietate (alin.(1) art.3301); "înscrierea unor date false în documentele oficiale" (art.332); "confecționarea documentelor oficiale false" (art.361 și 3621 C. pen. RM).

În literatura de specialitate nu contenesc discuțiile cu privire la corelația dintre noțiunea "falsificarea documentelor" și noțiunile asemănătoare reproduse mai sus.

În doctrina penală prin "falsificare" se înțelege "acțiunea de denaturare a adevărului. Falsificarea se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce o contrafacere a unui lucru, semn sau înscris ori o alterare, în forma sau substanța sa, a unui lucru, semn sau înscris". Din această definiție rezultă că falsificarea documentelor reprezintă acțiunea de denaturare a adevărului în documente. Dar rezultă oare și faptul că falsificarea documentelor se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce o contrafacere a documentelor ori o alterare, în forma sau substanța lor, a documentelor

1.2.Aspectele comune a infracțiunilor de fals

Cu toată varietatea lor, infracțiunile de fals au totuși unele aspecte comune precum sunt următoarele:

1. Valoarea socială pe care legea penală o apăra în cazul tuturor infracțiunilor de fals este încrederea publică în lucrurile (entitățile) care au legal însușirea de a proba o anumită realitate (monede, titluri, înscrisuri, instrumente de autentificare ori marcare etc.).

Într-adevăr, încrederea publică este valoarea socială pe care legea o apără și care constituie obiectul generic al infracțiunilor de fals.

Când obiectul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu poate fi folosit ca probă (de exemplu o monedă scoasă din circulație) nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de fals, ci eventual de înșelăciune.

2. Toate infracțiunile de fals, din punct de vedere al conceptului lor, implică referirea la un anumit adevăr aparent, dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului.

Astfel, un înscris fals poate produce consecințe juridice pentru că este considerat real, deși adevărul a fost alterat.

Atunci când nu există un adevăr care să fie presupus dovedit, nu se poate reține infracțiunea de fals, chiar dacă fapta a fost comisă și aceasta pentru că este un fals inutil sau putativ.

3. În privința subiectului activ (autorul), în literatura de specialitate s-a susținut că subiectul activ ”la toate infracțiunile de fals” ar putea fi orice persoană, fără vreo calificare și că existența unei calificări ar putea constitui numai o circumstanță agravantă.

Cu toate că în legislația penală a RM în infracțiunea prevăzută la art. 332 CP al RM „Falsul în acte publice”, este prevăzută în calitate de subiect o persoană publică și infracțiunea respectivă se află în capitolul XV „Infracțiuni contra bunei desfășurări a activității în sfera publică”.

Această susținere susmenționată este numai în parte fondată pentru că, așa cum vom vedea, la falsul intelectual subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcționar.

De asemenea, s-a susținut că ”la toate infracțiunile de fals” poate exista participație și deci pluralitate de subiecți activi (coautori, instigatori sau complici), fără a fi necesar ca aceștia să aibă vreo calificare.

Și iarăși trebuie să remarcăm faptul că și această susținere este numai în parte fondată, pentru că la falsul intelectual coautorul trebuie să aibă aceeași calificare ca autorul, adică să fie funcționar.

4. În privința laturii materiale în literatura juridică s-a susținut că, cităm – “toate infracțiunile de fals se realizează prin comisiune (acțiune), fiind deci fapte comisive”. Or, falsul intelectual se poate realiza nu numai prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului (acțiune), dar și prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări (inacțiune).

5. Urmarea imediată pentru toate infracțiunile de fals este producerea unei stări de pericol.

6. Referitor la latura subiectivă, toate infracțiunile de fals au ca formă de vinovăție-intenția.

În viața socială se pot săvârși fapte, care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor, fie că aceste interese aparțin tuturor, adică colectivității în ansamblu, fie că ele aparțin numai unora din ei.

Fapta socialmente periculoasă nu poate fi considerată infracțiune, dacă la momentul săvârșirii ea nu era prevăzută de legea penală, adică dacă ea nu era ilegală. Lipsa interdicției legislației privează fapta socialmente periculoasă de caracter criminal și nu permite, prin urmare aplicarea pedepsei penale pentru săvârșirea unei astfel de fapte. Iată de ce la tragerea persoanei la răspundere penală, organele de anchetă și cele juridice trebuie să indice precis ce infracțiune a săvârșit persoana și de care normă a legii penale este prevăzută această infracțiune.

Soluționarea acestor probleme este bazată pe conceptul privind componența de infracțiune, care în dreptul penal este definită ca un sistem de elemente și semne obiective și subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă socialmente periculoasă drept infracțiune concretă. Componența de infracțiune constituie o instituție juridică foarte completă. Ea este alcătuită din elementele și trăsăturile fapte socialmente periculoase, reflectate de legislator în norma de drept penal.

În definiția noțiunii componenței de infracțiune în termeni juridici sunt caracterizate toate elementele constitutive ale infracțiunii: subiectul infracțiunii (cine atentează), obiectul infracțiunii (la ce atentează), latura obiectivă (prin ce se exprimă obiectiv atentarea) și latura subiectivă (cum își manifestă infractorul atitudinea psihică fața de fapta săvârșită și față de consecințele ei).

Astfel, componența de infracțiune servește drept punte de legătură dintre fapta socialmente periculoasă și legea penală. Cu alte cuvinte, componența de infracțiune constituie o caracteristică, o construcție logică ce ne oferă posibilitatea de a stabili dacă fapta săvârșită reprezintă sau nu o infracțiune. Prin urmare, numai legea penală poate stabili caracterul condamnabil al faptei, precum și a denumi trăsăturile componenței de infracțiune.

Latura subiectivă a anumitor infracțiuni cuprinde nu numai vinovăția sub formă de intenție sau imprudență, ci și un motiv anumit, în virtutea căruia persoana a săvârșit infracțiunea respectivă, sau un scop anumit spre care tindea infractorul.

Esența motivului constă în faptul că el întotdeauna este legat de anumite imbolduri, datorită cărora se naște dorința de a săvârși infracțiunea. Motivul nu este un simplu stimul pentru acțiune, ci este condiționat de dorința conștientă de a atinge un anumit scop.

Scopul este închipuirea consecințelor dorite, spre a căror realizare tinde persoana. Spre deosebire de motiv, scopul unei infracțiuni caracterizează direct numai acea consecință spre care tinde vinovatul, săvârșind o faptă socialmente periculoasă.

De cele mai multe ori motivele la comiterea infracțiunii nu ne interesează la calificare infracțiunilor de fals, dar uneori scopul este calificat. Spre exemplu art. 236 CP al RM falsificarea trebuia să fie în scopul punerii în circulație a semnelor bănești (bancnotelor și monedelor metalice, inclusiv a celor jubiliare și comemorative, emise de Banca Națională a Moldovei sau de organul autorizat al unui stat străin sau al unei uniuni monetare de state străine), a valorilor mobiliare de stat sau a altor titluri de valoare false, utilizate pentru efectuarea plăților.

Deosebirea dintre scop și motiv este bazată pe faptul că ele caracterizează sub raportul volitiv procesul în mod diferit. Motivul infracțiunii răspunde la întrebarea: după ce s-a călăuzit persoana, săvârșind infracțiunea, în timp ce scopul infracțiunii determină direcția acțiunilor, a consecințelor apropiate, spre care tinde persoana.

Fără un motiv determinat nu este comisă nici o infracțiune intenționată. Motivul și scopul infracțiunii fiind elemente indispensabile, absolut necesare ale actului volitiv, fac parte în mod obligatoriu din componența laturii subiective a infracțiunilor săvârșite cu intenție. Ele nu sunt însă întotdeauna indicate în componența elementelor constitutive obligatorii ale infracțiunii. Chiar și în cazurile când motivul, ca atare nu este inclus în conținutul infracțiunii, judecata nu este indiferentă față de el. Motivul infracțiunii săvârșite este o circumstanță foarte importantă. Ea caracterizează gradul pericolului social al faptei, cât și caracterul, gradul pericolului special al persoanei care a comis-o. De aceia, întotdeauna motivul infracțiunii trebuie să fie luat în considerație de către judecată la determinarea măsurii de pedeapsă.

Atunci când în latura subiectivă a unor infracțiuni motivul sau scopul sunt elemente obligatorii, dar ele sunt lipsă în acțiunile persoanei, înseamnă că nu există, în genere, componența infracțiunii sau există o altă infracțiune.

Existența motivului și scopului la infracțiunile săvârșite din intenție nu poate fi negată de nimeni. Motivul furtului de bani prin falsificarea unui cec, a unei semnături poate fi lăcomia.

CAPITOLUL II. MODALITĂȚILE INFRACȚIUNLOR DE FALS

2.1.Falsul material

A nume schimbarea conținutului unui document, dar de aici – denaturarea faptelor juridice atestate, prezintă prin sine pericolul social al falsificării.

Documentul – este un obiect, ce materializează gândirea omenească și este chemat să stabilească și să certifice fapte juridice, ce cheamă apariția, schimbarea sau stingerea raporturilor juridice. Cu toate acestea, având o formă determinantă prin un șir de rechizite ce-l individualizează, documentul creează existența faptelor ce sunt întărite în el. Aceasta prin sine determină importanța serioasă, pe care o are documentul în viața politică, socială și culturală a societății ca un factor, ce asigură respectarea cuvenită a drepturilor și obligațiilor părților în diferite raporturi juridice.

Falsificarea documentelor, schimonosirea conținutului său poate atrage o daună considerabilă intereselor statale și sociale și, totodată drepturilor și intereselor juridice a cetățenilor, deoarece persoana ce a falsificat documentul și l-a folosit, urmează scopul procurării ilegale sau punerea la dispoziția cuiva a drepturilor și avantajului, contrar intereselor societății. Iată de ce legea prevede și examinează diferite forme ale falsului de documente ca o infracțiune periculoasă pentru societate ce atrage după sine răspunderea penală.

Prin “fals” în sensul cel mai larg al acestei noțiuni se înțelege alterarea adevărului.

Trebuie de menționat faptul că genul de fals care urmează a fi descris are ca prima particularitate faptul că se materializează în documente sau le mai putem numi acte scrise, precum este scris și în CP al RM.

Actul scris reprezintă mai întâi de toate o scriere (ca modalitate de exprimare a gândirii) fixată pe un anumit suport, care în mod obișnuit este hârtia. Nefiind o exprimare a gândirii înscris emblemele, mărcile de fabrică, notele muzicale, reproducerile fotografice, înregistrările fonografice, filmele, nu se cuprind în noțiunea de document sau act scris, după cum nu întră în această noțiune, matrițele, sigiliile etc.

De asemenea nici picturile nu constituie acte. Bunăoară emiterea semnăturii unui pictor pe o pânză nu constituie fals de acte, deoarece o asemenea semnătură nu conferă nici un efect legal pânzei.

Textul scris, ca expresie grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a atestării unui fapt, redă conținutul actului și poate cuprinde fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă anumite consecințe juridice. Lipsa textului scris înseamnă inexistența documentului. Un alt element important al actului, care dă acestuia valoare și semnificație juridică, îl constituie semnătura, prin care se identifică în general autorul acestuia. Semnătura trebuie să fie manuscrisă și proprie. Semnarea într-un alt mod – de exemplu prin aplicarea unei parafe – reprezintă un simplu element de identificare, cu caracter prezumtiv, iar nu o semnătură propriu zisă, cu valoare juridică. Este de remarcat însă că semnătura nu constituie singurul mijloc pentru a certifica paternitatea înscrisurilor, legea prevăzând numeroase acte valabile fără semnătură.

Dreptul în general și dreptul penal în special, nu are în vedere orice fel de act scris, ci doar pe acelea care pot produce consecințe juridice, încriminarea fiind limitată numai la falsificarea acestora. În sensul legii, documentul trebuie să prezinte o valoare probatorie, indiferent dacă a fost preconstituit, adică destinat să facă dovadă unui drept, sau a devenit ulterior apt de a proba o anumită situație juridică.

În procesul judiciar însă documentele pot interesa nu numai ca mijloace de probă, dar și pentru reconstituirea împrejurărilor în care au fost întocmite. În asemenea situații, ele sunt considerate probe materiale.

Noțiunea de fals în documente nu este precizată printr-o definiție legală. În majoritatea legislațiilor se face însă o enumerare a diferitelor feluri de fals în documente, dar fără a se da o definiție generală și completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracțiuni.

Literatura juridică și jurisprudența au relevat elementele esențiale ale infracțiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, și anume alterarea adevărului, producerea sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice, săvârșirea faptei cu intenție, adică să-și dea seama de caracterul social periculos al acțiunii sau inacțiunii sale, să prevadă urmările și să dorească sau să admită în mod conștient survenirea acestor urmări. În acest sens, Stoica O. consemnează că ”prin infracțiunea de fals în acte urmează a se înțelege orice alterare a adevărului privitor la forma sau conținutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârșită cu intenție și susceptibilă a produce consecințe socialmente periculoase”.

Această noțiune dată falsului de acte este comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracțiunii nu diferă cu mult între ele, de la o formă la alta a falsului: unele nuanțe mai însemnate apar doar în privința subiectului infracțiunii și a laturii ei obiective. De pildă la falsul în documente sub semnătură, imputabilitate este condiționată și de întrebuințarea sau încredințarea documentului altei persoane sub folosire.

Cadrul studiului de față impune doar scurte referiri la aspectele privind raportul între expresia penală și cea tehnică a falsului, adică la falsul material, în acte publice, la elementul obiectiv al infracțiunii și, în special, la modul de acțiune, la procesele concrete de alterare a actelor, în legătură cu care se solicită aportul științei și tehnicii.

În literatura de specialitate întâlnim două forme principale de fals în documente:

Falsul intelectual

Falsul material

Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea conștientă de a se însera unele date sau împrejurări într-un act, cu ocazia întocmirii acestuia. Un astfel de document, deși corect din punct de vedere formal, este fals din punct de vedere a conținutului.

Falsul material în acte oficiale și neoficiale constă fie în alterarea anumitor elemente ale unui act preexistent, fie în confecționarea integrală a unui act fictiv, cu alte cuvinte, la acest fals este exprimat ]n schimbarea conținutului documentului autentic prin includerea în ele a informațiilor false, în schimbul celor juste. Falsul intelectual este depistat și probat de către anchetator, iar falsul material se cercetează și se demonstrează de către expertul criminalist.

Procedeele cele mai frecvente de falsificare materială a documentelor sunt: falsul prin ștergere și falsul prin adăugiri

Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni separat sau împreună, pe același act și chiar pe același cuvânt sau semn grafic. De asemenea ele pot însoți și alte forme de modificare a actului. După cum am menționat, orice document ce are aptitudinea de a produce consecințe juridice trebuie să se bucure de încrederea publică. Această cerință se impune cu atât mai mult atunci când este vorba de un document oficial, deoarece, în zilele noastre, actele oficiale care au devenit o categorie vastă de documente sunt absolut indispensabile pentru formarea și desfășurarea normală a unor domenii tot atât de vaste de relații sociale.

Legea apără încrederea publică în documentele oficiale prin incriminarea, în primul rând, a falsului material în aceste documente. Potrivit art. 332 CP al RM, fapta constă în falsificarea unui act public prin „înscrierea de către o persoană publică, în documentele oficiale a unor date vădit false, precum și falsificarea unor astfel de documente, dacă aceste acțiuni au fost săvârșite din interes material sau din alte interese personale”. În prima parte a articolului nominalizat “înscrierea în documente a unor date vădit false” – găsim falsul intelectual. Remarcăm, că infracțiunea presupune o activitate de falsificare a unui document oficial în conținutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care documentul este chemat să facă probă. Această activitate se poate realiza fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a înscrie unele date sau împrejurări.

Deși unele documente false, cum sunt cele oficiale produc consecințe juridice de îndată ce au fost întocmite, totuși, în mod obișnuit, un act fals produce asemenea consecințe atunci când este folosit. Potrivit textului infracțiunea constă și în folosirea unui document oficial, cunoscut că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice.

În condițiile vieții sociale de astăzi, documentele care au însușirea să producă consecințe juridice joacă un rol deosebit de important, deoarece de încrederea ce li se acordă depinde formarea și desfășurarea normală a numeroase relații sociale. Faptele de falsificare a adevărului cu privire la aceste documente prezintă un evident pericol social. Prin săvârșirea unor asemenea fapte, se zdruncină încrederea publică în documente, în autenticitatea sau veridicitatea lor, periclitându-se astfel relațiile sociale care se întemeiază pe această încredere.

Revenind la procedeele de fals, afară de falsul în documente prin ștersături și adăugiri, există și alte modalități de falsificare a actelor. Una din cele mai simple constă în transformarea semnului grafic, a unei litere sau – caz mai frecvent – a unei cifre prin suprapunere de noi trăsături peste cele inițiale. Modificarea unor semne grafice prin simpla suprapunere se întâlnește atât la scrisul de mână, cât și la scrisul dactilografiat.

Actul poate fi falsificat de asemenea prin hașurarea sau acoperirea cu diferite materiale a unei porțiuni a scrisului sau numai a unor semne grafice. În acest fel, se exclude unul sau mai multe cuvinte dintr-un text, se falsifică data actului ori se modifică cifre reprezentând sume de bani, cantități de mărfuri etc.

Un procedeu similar ca efect celui precedent este ruperea (tăierea) unei porțiuni din act sau perforarea acestuia exact în locul unde se află semnul grafic ce urmează a fi înlăturat.

Nu trebuie omis faptul că în locul fragmentului de hârtie tăiat, rupt ori decupat se anexează uneori un alt fragment de hârtie care conține semnul grafic sau mențiunea dorită de falsificator. În practică se întâlnesc chiar și cazuri de alcătuire a piesei încriminate din fragmentele a două sau mai multe acte adevărate.

Constituirea unui act fals se poate realiza și pe calea obținerii semnăturii autentice prin surprindere (“furtul” semnăturii cu ajutorul hârtiei copiative etc.) sau într-un alt mod. Dar, cel mai adesea, pentru plăsmuirea unui act nou, se recurge la contrafacerea scrisului și mai ales a semnăturii, care să aibă prin aceasta aparența că emană de la titular.

2.2. Falsul intelectual

Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public, aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiune cu știință da a insera unele date sau împrejurări.

Infracțiunea pe care o examinăm este denumită fals ”intelectual” pentru a fi deosebită de falsul “material” în înscrisuri oficiale (documente).

În timp ce la falsul material, alterarea adevărului se produce în materialitatea lui, prin contrafacerea înscrisului oficial ori prin modificarea conținutului unui înscris adevărat, în falsul intelectual numai constatările ori mențiunile din înscrisul oficial sunt false.

Din punct de vedere material, la falsul intelectual înscrisul este aparent legal, dar el este totuși fals, pentru că așa a fost conceput de către funcționarul care l-a emis.

După cum s-a observat justificat în literatura de specialitate, la falsul material în înscrisuri oficiale se alterează fizic însuși înscrisul (instrumentum), în timp ce la falsul intelectual se alterează substanța înscrisului (negotium).

Falsul intelectual este un fals în înscrisuri oficiale (documente) săvârșit chiar de funcționarul care are ca atribuție de serviciu întocmirea unor astfel de înscrisuri.

De aici rezultă pericolul social sporit al acestei infracțiuni, făptuitorul aducând atingere, prin fapta sa, nu numai încrederii generale publice în înscrisuri oficiale, dar și încrederii pe care unitatea în care lucrează i-a acordat-o acestuia, investindu-l cu atribuția de a întocmi înscrisuri oficiale.

În știința dreptului penal este unanim admisă teza că obiectul oricărei infracțiuni îl constituie relațiile sociale împotriva cărora se îndreaptă infracțiunea și pe care le vatămă sau le pune în pericol.

Dar relațiile sociale respective se formează în mod necesar în jurul și datorită valorilor sociale și de aceia influențarea asupra relațiilor sociale, în sens pozitiv sau negativ, se face prin intermediul valorii sociale de care sunt legate.

Obiectul infracțiunii este așadar valoarea socială și relațiile sociale formată în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă infracțiunea și care sunt vătămate ori puse în pericol prin săvârșire acesteia.

Obiectul juridic specific al infracțiunii de fals intelectual este asemănător celui de la falsul material în documente: acele relații sociale bazate pe încrederea publică în înscrisurile oficiale a căror normală formare, desfășurare și stingere nu ar fi posibile fără apărarea importantei valori care este încrederea publică.

Având în vedere că o mare parte a relațiilor sociale se bazează și pe înscrisuri oficiale, se poate susține că prin incriminarea și sancționarea falsului în înscrisurile oficiale sunt ocrotite toate relațiile sociale.

Obiectul material al infracțiunii de fals intelectual este (documentul) al cărui conținut este alterat cu prilejul întocmirii sale de către funcționar în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

Falsul intelectual mai poate prezenta unele modalități faptice, în raport cu felul înscrisului (acte de stare civilă, înscrisuri de serviciu, diplome de învățământ).

Trebuie de asemenea să facem distincție între întocmirea înscrisului la cerere și modalitatea întocmirii acestuia din oficiu.

Lege penală se adresează membrilor societății impunându-le, pe de o parte, o anumită conduită față de valorile sociale pe care le apără, sub sancțiune penală, și, în același timp, ocrotindu-i penal ca titulari ai respectivelor valori sociale.

De aceea, în principiu toți membrii societății sunt implicați în raporturile de drept penal, fie în calitate de destinatari, fie în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale.

Prin aceasta ei devin subiecți de drept penal: pe de o parte subiecți activi sau infractori, iar pe de altă parte subiecți pasivi ori persoane vătămate.

Subiectul activ la infracțiunea de fals intelectual nu poate fi decât o persoană calificată și anume un funcționar public sau un funcționar, care să săvârșească fapte în atribuțiile sale de serviciu. Prin persoană publică se înțelege „funcționarul public, inclusiv funcționarul public cu statut special (colaboratorul serviciului diplomatic, al serviciului vamal, al organelor apărării, securității naționale și ordinii publice, altă persoană care deține grade speciale sau militare) ; angajatul autorităților publice autonome sau de reglementare, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public; angajatul din cabinetul persoanelor cu funcții de demnitate publică; persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activități de interes public”. Având în vedere că falsul intelectual nu poate fi comis decât de un funcționar, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, se înțelege că falsul intelectual este o infracțiune proprie, cu subiect calificat sau circumstanțiat.

Subiectul pasiv – infracțiunea de fals intelectual aduce atingere, în primul rând, încrederii pe care publicul o acordă înscrisurilor oficiale de felul celui falsificat și, în al doilea rând, intereselor organizației de la emană înscrisul.

Prin falsul intelectual este efectuată încrederea în corectitudinea, în probitatea morală a funcționarului aflat în serviciul organizației la care s-a comis falsul.

În fine, prin infracțiunea respectivă pot fi afectate și interesele persoanei referitor la care s-a falsificat înscrisul.

Din cele expuse rezultă că subiecții pasivi ai infracțiunii de fals intelectual sunt: societatea în general;organizația în cadrul căreia s-a săvârșit fapta; persoana ale cărei interese pot fi atinse prin comiterea falsului.

De regulă, falsul intelectual este comis de către un singur funcționar în exercitarea atribuțiilor de serviciu cu care a fost investit.

De aceea la această infracțiune participația îmbracă rareori forma coautorului. când întocmirea înscrisului întră în competența unui colectiv, pot fi coautori ai falsului toți membrii colectivului, care au calitate de funcționar.

Desigur, la săvârșirea faptei pot participa și persoane care nu au calitate de funcționar, adică necalificate, dar în această ipoteză acele persoane nu pot fi considerate coautori, ci instigatori ori complici, în raport cu modul lor de participare la săvârșirea infracțiunii.

Dacă o altă persoană decât funcționarul denaturează realitatea cu prilejul întocmirii unui înscris și astfel, luându-se act de declarația acelei alte persoane alterarea adevărului este încorporată în conținutul actului, de către un funcționar care întocmește actul și care este de bună credință, fapta nu poate fi încadrată în infracțiunea de fals.

În structura infracțiunii de fals intelectual intră următoarele părți componente:

situația premisă;

conținutul constitutiv al infracțiunii.

Aceste două părți componente formează implicit conținutul juridic al infracțiunii. Conținutul juridic al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor cerute de norma penală pentru existența anumitei infracțiuni. Spre deosebire de acest conținut juridic, conținutul constitutiv are o sferă mai restrânsă și cuprinde numai condițiile referitoare la actul de conduită pe care trebuie să le realizeze făptuitorul și constituie infracțiunea. Aceste condiții sunt cele mai numeroase, iar la unele infracțiuni chiar singurele.

Conținutul infracțiunii nu se poate confunda cu noțiunea de infracțiune. Într-adevăr, noțiunea de infracțiune redă trăsăturile esențiale ale acesteia, pentru a o deosebi de alte forme de ilicit juridic, pe când noțiunea de conținut al infracțiunii conține elemente specifice ale fiecărei infracțiuni, care o diferențiază față de celelalte.

Conținutul infracțiunii îndeplinește o funcție gnoseologică specifică, servind la corecta calificare a infracțiunii.

Situația premisă. Existența a numeroase infracțiuni presupune o anumită realitate preexistentă (situație, stare, raport, calitate) pe care trebuie să se bazeze săvârșirea faptei penale.

Situația premisă este deci acea realitate, preexistentă în legătură cu care înscrisul trebuie să constate anumite date corespunzătoare adevărului și să poată servi ca mijloc de probă pentru interesele legitime în legătură cu acea stare de fapt. Într-adevăr, săvârșirea falsului nu ar fi posibilă și nici măcar nu poate fi concepută dacă nu există o stare de fapt preexistentă care să determine întocmirea înscrisului. Pe de altă parte, trebuie să existe un interes legitim, determinat de starea de fapt preexistentă care să facă necesară întocmirea înscrisului.

Astfel de stări de fapt pot fi nu numai faptele juridice „stricto senso”, care exclud orice manifestare de voință, precum nașterea, decesul, trăsnetul, dar și acte juridice voluntare, adică manifestări de voință cu scopul de a produce efecte juridice, precum actele juridice unilaterale ori convențiile. În ipoteza în care înscrisul oficial privește o situație premisă inexistentă, nu se poate reține falsul intelectual, pentru că înscrisul este plăsmuit în întregul său, fiind deci un produs al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Conținutul constitutiv al infracțiunii de fals intelectual cuprinde o latură obiectivă și una subiectivă.

Latura obiectivă este alcătuită din elementul material, unele cerințe esențiale, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

Elementul material este elementul principal al conținutului obiectiv și constă în însuși actul de conduită interzis, adică în însuși faptul incriminat, în materialitatea sa. Acest element este desemnat prin cuvintele „verbum regens”, adică prin acțiunea sau inacțiunea interzisă. În falsul intelectual, elementul material constă în falsificarea înscrisului oficial fie prin atestarea unor fapte ori împrejurări contrarii adevărului, fie prin omisiunea de a consemna în act, fapte care trebuie consemnate.

De asemenea, nu există concurs de infracțiuni, ci unitate naturală de infracțiune în situația în care falsul intelectual se săvârșise atât prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare realității, cât și prin omisiune (inacțiune).

Infracțiunea de fals este comisivă, nu omisivă, dar poate fi realizată atât prin comisiune (acțiune), cât și prin omisiune (inacțiune).

Falsul intelectual prin acțiune constă în atestarea că o anumită faptă sau împrejurarea a existat sau există, cu menținerea datelor necesare pentru identificare și caracterizarea acelei fapte și împrejurări. Atestarea este așadar o adeverire privind fapta ori împrejurări privind starea de fapt care a determinat întocmirea înscrisului.

Respectiva atestare este necorespunzătoare adevărului și deci mincinoasă atunci când prin această atestare se prezintă în mod denaturat, adică altfel decât realitatea, fapta sau împrejurarea la care se referă atestarea. Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că fapta de a confirma prin semnătură – pusă pe acte, cuprinzând date nereale, întocmite de o altă persoană – primirea unei cantități de marfă înscrise în acele acte, necorespunzătoare realității, constituie infracțiune de fals intelectual. Se precizează că pentru existența infracțiunii de fals intelectual este lipsită de relevanță împrejurarea că actele fuseseră întocmite anterior, în fals, de către altă persoană.

De asemenea, constituie infracțiune de fals intelectual fapta funcționarului, însărcinat cu operațiunea de inventariere, de a consemna în cuprinsul inventarului cantități de marfă mai mare decât cele existente în realitate.

Falsul intelectual prin omisiunea de a insera în acte fapte sau împrejurări care trebuie să fie inserate, pentru că sunt legate de celelalte constatări ale înscrisului. Omisiunea este neîngăduită în situația în care era necesar ca datele sau împrejurările omise, trebuia să fie constatate sau menționate în înscrisul oficial. În practica judecătorească s-a decis că omisiunea unui funcționar de a completa duplicatele chitanțelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate de la ele și de a-și însuși aceste sume, constituie pe lângă infracțiunea de delapidare și infracțiune de fals intelectual.

Falsul intelectual implică o activitate cu o desfășurare restrânsă datorită specificului acestei infracțiuni, care se poate săvârși numai cu prilejul întocmirii înscrisului. Cu toate acestea nu este exclusă posibilitatea parcurgerii fazelor obișnuite ale actelor de pregătire, tentativei și consumării.

Actele pregătitoare sunt desigur posibile (de exemplu pregătirea materialelor necesare întocmirii înscrisului, acte prealabile, întâlniri, etc.), dar acestea nu sunt pedepsite de lege.

Atunci însă când acțiunea de falsificare a început, actele pregătitoare efectuate de alte persoane decât autorul, vor putea fi convertite în acte de complicitate.

Tentativa există atunci când executarea acțiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă ori a rămas fără rezultat din cauze independente de voința făptuitorului (de exemplu o terță persoană intervine și demască falsul)

De asemenea există tentativă și atunci când nu s-a produs urmarea imediată din cauză că cei care aveau atribuțiunea de a verifica înscrisul întocmirii au dispus refacerea înscrisului, pentru anumite vicii de formă. Pentru a se putea reține tentativa, trebuie să se constate că executarea începută avea potențial aptitudinea de a produce urmarea imediată.

Consumarea infracțiunii se realizează în momentul întocmirii înscrisului, adică în momentul în care, după ce a fost scris, înscrisul este perfectat prin semnare și aplicarea ștampilei ori a sigiliului.

În acest moment se produce și starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o inspire actul oficial.

Se precizează că, sub aspectul consumării infracțiunii, nu interesează dacă înscrisul a fost sau nu folosit.

Fiind o infracțiune de pericol, pentru existența falsului intelectual în formă consumată, este suficientă numai crearea unei stări de pericol.

2.3. Falsul în documente

În vederea constatării existenței sau inexistenței infracțiunii, identificării făptuitorului, constatării vinovăției precum și la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei penale, organele de drept au nevoie de date sau informații care să conducă la rezolvarea circumstanțelor sus menționate prin intermediul probelor.

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. În activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile.

În realizarea acestei sarcini de către organul judiciar un rol de mare importanță îi revine probațiunii judiciare.

Probațiunea judiciară reprezintă o instituție centrală într-un proces, întrucât, în absența probelor, nici o instanță judecătorească nu-și poate îndeplini rolul în delicata operă de înfăptuire a justiției.

Numai prin mijlocirea probelor, instanțele judecătorești au posibilitatea să stabilească adevărul obiectiv și doar în temeiul acestui adevăr pot da hotărâri juste cu privire la drepturile în litigiu.

Probațiunea judiciară reprezintă acea activitate de stabilire a actelor sau a faptelor juridice din care sau născut drepturile și obligațiunile părților în cadrul unui raport juridic, potrivit legii procesual penale.

Din punct de vedere etimologic termenul probațiunea din legislația procesual penală a României și termenul de probatoriu din legislația procesual penală a țării noastre sânt sinonime, deci au același sens.

Deci, conform prevederilor art. 99 CPP al RM, probatoriul constă în activitatea organului de urmărire penală cu privirea le invocarea de probe și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor în scopul constatării circumstanțelor care au o importanță pentru cauză.

Cu alte cuvinte, probațiunea reprezintă nervul central al procesului, constituitu-se într-o procedură aparte, cunoscută sub denumirea de “procedura probatorie” (faza probatorie în procesul penal) ce cuprinde două elemente indispensabile și indisolubil legate între ele:

probele (probationes) ;

mijloace de probă (instrumenta probante)

Etimologic, termenul de probă provine de la latinescul probo, -are, -ave, -atum, care înseamnă ”a dovedi” sau de la probatio care înseamnă “dovadă”, cu rădăcini în cuvântul „probus” ce reprezintă “bun onest”.

În materia procesual penală, noțiunea de probă este definită chiar în lege, și anume în art. 93 alin 1. C.P.P.R.M., conform căruia constituie probă acele elemente de fapt dobândite în modul stabilit de lege, care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la stabilirea altor împrejurări importanta pentru justa soluționare a cauzei penale.

Conform Dicționarului de Procedură Penală, proba este definită ca acel element care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Această definiție o întâlnim atât în doctrina procesual penală românească cât și în literatura de specialitate a RM. De asemenea această definiție a îmbrățișat-o și CPP al RM.

În opinia profesorului V. Dongoroz, considerat de mulți autori și specialiști ca părinte al dreptului penal și procesual penal românesc, probele sunt definite ca fiind acele elemente de fapt, (realități, întâmplări, împrejurări) care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului asupra tuturor laturilor cauzei penale.

În continuare mă voi referi la distincția dintre noțiunea de probă și mijloacele de probă.

În limbajul juridic, cuvântul probă este adesea folosit atât în sens de probă, cât și în sens de mijloc de probă, totuși, cele două noțiuni sunt deosebite, sistemul probator incluzând probele și mijloacele de probă ca două categorii distincte din punct de vedere juridic în sensul că:

probele reprezintă fapte sau împrejurări de fapt care conduc la aflarea adevărului obiectiv și la justa soluționare a cauzei deduse spre cercetare sau judecare a organelor judiciare;

mijloacele de probă reprezintă procedee prevăzute de lege prin care se administrează probele.

Această distincție o face și CPP al RM prin intermediul art. 93 alin.2, care prevede în acest sens că, în calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul următoarelor mijloace:

declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile, martorului;

raportul de expertiză;

corpurile delicte;

procesele-verbale privind acțiunile de urmărire penală și ale cercetării judecătorești;

documentele (inclusiv cele oficiale) ;

înregistrările audio sau video, fotografiile;

constatările tehnico-științifice și medico-legale;

actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigații și anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările și altele.

Este important de subliniat și faptul că proba nu trebuie confundată nici cu mijloace de probă, dar nici cu procedee de probațiune (ridicarea de obiecte, percheziția, cercetarea la faza locului), aceste din urmă fiind modalitățile de a scoate la lumină probele pe care le conțin mijloacele de probă. Având în vedere importanța deosebită a probelor în justa soluționare a cauzelor penale, trebuie semnalat faptul că în privința lor se poate reține cel puțin o dublă funcționalitate.

Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul interesat află adevărul. Fiecare împrejurare nouă reprezintă un instrument prin care se realizează procesul de cunoaștere, de apropiere treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.

Probele sunt entități de fapt extraprocesuale (există în afara procesului penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta și făptuitorul la care se referă).Prin administrarea lor în desfășurarea procesului penal ele capătă caracter procesual.

CAPITOLUL III. ANALIZA JURIDICĂ A INFRACȚIUNILOR DE FALS

3.1.Infracțiunile de fals în domeniul economic

Art.126 al Constituției, caracterizând economia Republicii Moldova ca o economie de piață, are în vedere economia națională. În același context reglementar, este statuat că statul trebuie să asigure, printre altele: libertatea comerțului și activității de întreprinzător; protecția concurenței loiale; crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producție; protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară etc.

Așadar, conceptul de economie națională a Republicii Moldova este o categorie economică fundamentală, care desemnează ansamblul de resurse naturale și umane, de activități productive, de schimb și servicii, constituite ca ramuri sau domenii de activitate economică, pe teritoriul național al Republicii Moldova, ca rezultat al dezvoltării forțelor de producție și al diviziunii sociale a muncii, în cadrul frontierelor țării noastre.

Varianta-tip a infracțiunii prevăzute la art. 236 din CP al RM constă în fabricarea în scopul punerii în circulație sau punerea în circulație a biletelor Băncii Naționale a Moldovei, a monedelor, a valutei străine, a hârtiilor de valoare de stat sau a altor titluri de valoare false, utilizate pentru efectuarea plaților.

Obiectul juridic special al infracțiunii în cauză este constituit din relațiile sociale privitoare la încrederea publică în autenticitatea banilor sau a titlurilor de valoare.

Obiectul material al fabricării sau punerii în circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false este descris prin sintagma „biletele Băncii Naționale a Moldovei, monede, valuta străină, hârtiile de valoare de stat sau alte titluri de valoare false, utilizate pentru efectuarea plăților”. Noțiunile „biletele Băncii Naționale a Moldovei”, „monede” și „valută străină” formează noțiunea generică „bani”.

Obiectul material, în cazul în care este comisă modalitatea de fabricare, diferă după cum activitatea făptuitorului se concretizează în contrafacere sau alterare. În primul caz, obiectul material este format din materialele din care au fost confecționați banii sau titlurile de valoare contrafăcute (hârtia, vopseaua, firul de siguranță, fibrele color etc.). Totodată, banii sau titlurile de valoare contrafăcute constituie obiectul produs prin infracțiune, sau, pe scurt – produsul infracțiunii.

În cel de-al doilea caz – cel al alterării – obiectul material constă în banii sau titlurile de valoare autentice, asupra cărora se exercită operația de alterare. Produsul infracțiunii este format din banii sau titlurile de valoare alterate.

Alunei când fapta prejudiciabilă se exprimă prin modalitatea de punere în circulație, obiectul material îl reprezintă banii sau titlurile de valoare false (contrafăcute sau alterate).

Prin „bani” se înțelege numerarul aflat în circulație sub formă de semne bănești de hârtie (bilete ale Băncii Naționale a Moldovei sau bancnote în valută străină) și metalice (monedele emise de Banca Națională a Moldovei sau monedele în valută străină). Banii reprezintă mijlocul de circulație și de plată în cadrul economiei oricărei țări.

Conform art. 2 din Legea Republicii Moldova cu privire la bani, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 15.12.1992, dreptul exclusiv de a pune în circulație (emisiunea) leul și moneda divizionară și de a le retrage din circulație aparține Băncii Naționale a Moldovei, care stabilește valoarea bancnotelor și a monedelor și semnele lor distinctive.

Banii retrași din circulație (de exemplu: monedele vechi; banii fostei URSS; cupoanele cu valorificare multiplă ale Băncii Naționale a Moldovei, emise în 1992 etc.) și care au numai o valoare numismatică nu pot forma obiectul material al faptei infracționale de la art. 236 din CP al RM. Or, aceștia nu sunt utilizați pentru efectuarea plăților, la momentul săvârșirii infracțiunii.

Pe de altă parte, există o categorie de monede care, pe lângă o valoare numismatică, au și rolul de instrument de plată, aflat în circulație. Deși posibilitatea folosirii acestor monede ca mijloc de plată este redusă, nefiind convenabilă deținătorului, nu poate fi exclusă posibilitatea evoluării lor ca obiect material al infracțiunii în cauză. Se au în vedere monedele din metale nobile (platină, paladiu, aur, argint etc.) sau din alte metale, având o vocație comemorativă și jubiliară. De exemplu, potrivit Hotărârii Băncii Naționale a Moldovei (BNM) privind punerea în circulație, ca mijloc de plată și în scop numismatic, a unei monede comemorative, monedele comemorative sunt acceptate ca mijloc de plată în economia națională, la valoarea lor nominală.

Dar, pentru complinirea tabloului obiectului material al fabricării sau punerii în circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false, se cere examinarea și a noțiunii de titluri de valoare (inclusiv hârtii de valoare de stat). Numite și valori mobiliare, acestea sunt prezentate în Legea Republicii Moldova cu privire la piața valorilor mobiliare, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 18.11.1998, ca fiind titluri financiare care confirmă drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane în raport cu altă persoană, drepturi ce nu pot fi realizate sau transmise fără prezentarea acestor titluri financiare, fără înscrierea respectivă în registrul deținătorilor de valori mobiliare nominative ori în documentele de evidență ale deținătorului nominal al acestor valori mobiliare.

Conform aceleiași legi, valorile mobiliare de stat sunt titlurile financiare emise în formă de contract de împrumut, exprimat în valuta națională sau în altă valută legitimă, încheiat între Republica Moldova, în calitate de debitor, și persoane juridice sau fizice, în calitate de creditor.

În contextul infracțiunii de la art. 236 din CP al RM, se au în vedere titluri de valoare (valorile mobiliare) materializate (nu și cele aflate pe conturi). La calificare, nu are importanță tipul titlului de valoare – nominativ, la ordin, la purtător – nici denumirea acestuia – acțiune, obligațiune, bon de tezaur, certificat bancar, cambie etc. Ceea ce este important, e ca titlurile de valoare să aibă putere circulatorie, adică să poată fi utilizate pentru efectuarea plăților, la momentul comiterii infracțiunii.

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la art. 236 din CP al RM include fapta prejudiciabilă care constă în acțiune. Acțiunea dată se înfățișează prin intermediul celor două modalități alternative: 1) fabricare; 2) punere în circulație. La rândul său, modalitatea de fabricare poate îmbrăca două forme: a) contrafacere; b) alterare.

Prin contrafacere se înțelege confecționarea banilor sau a titlurilor de valoare false, care imită banii sau titlurile de valoare autentice. Modalitatea de contrafacere se realizează diferit: prin turnarea sau baterea monedelor ori prin copiere, imprimare etc., de bani de hârtie ori titluri de valoare. La calificare, nu importă dacă imitarea este perfectă, dacă se apropie la maximum de original. Este important ca banii sau titlurile de valoare să aibă capacitatea de a oferi o anumită credibilitate, adică să poată fi apreciate, la primul contact, în calitate de bani sau titluri de valoare autentice.

Totuși, contrafacerea nu poate constitui componența de infracțiune de la art. 236 din CP al RM, atunci când imitarea este grosolană, și, ca atare, produsul infracțiunii fiind total necorespunzător, nu va avea aptitudinea de a circula. În cazul în care necorespunderea vădită a banilor falși sau a titlurilor de valoare false cu banii sau titlurile de valoare autentice exclud participarea lor la circulație, precum și alte circumstanțe ale cauzei denotă clar intenția făptuitorului de înșelare grosolană a unei persoane sau a unui cerc restrâns de persoane, profitând de anumite împrejurări (lipsa de iluminare, vederea slabă a persoanei înșelate, credulitatea acesteia, starea de ebrietate, aglomerația considerabilă etc.), atunci cele comise pot fi calificate ca pregătire de escrocherie.

Cea de-a doua formă a modalității de fabricare – alterarea – constă în modificarea conținutului sau aspectului banilor sau titlurilor de valoare autentice, creându-se, de regulă, aparența unei valori mai ridicate, fapt ce i-ar asigura făptuitorului avantaje materiale superioare celor care s-ar fi putut obține cu banii sau titlurile de valoare inițiale.

Moneda poate fi alterată prin modificarea greutății sau a compoziției aliajului din care e confecționată. Banii de hârtie și titlurile de valoare vor fi alterate atunci când este modificată culoarea, semnele sau cifrele originale.

Cea de-a doua modalitate alternativă – punerea în circulație – reprezintă operațiunea prin care produsul fabricării este introdus în angrenajul circulației financiare. Punerea în circulație poate fi realizată prin: efectuarea de plăți, schimburi (inclusiv schimburi valutare), depuneri, darea cu împrumut, donație, expedieri poștale etc. Deoarece punerea în circulație se realizează, în cele mai dese cazuri, prin mai multe acte, în baza unei și aceleiași intenții infracționale, ea capătă caracterul unei infracțiuni prelungite, care trebuie deosebită de infracțiunea repetată.

Infracțiunea de fabricare sau punere în circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false este o infracțiune formală.

În modalitatea de fabricare, infracțiunea în cauză se consideră consumată din momentul confecționării chiar și a unui singur exemplar al banilor sau titlurilor de valoare false, indiferent de faptul dacă persoana a reușit sau nu să le pună în circulație.

Procurarea materialelor pentru fabricarea banilor sau titlurilor de valoare false trebuie calificată ca pregătire la infracțiunea de la art. 236 din CP al RM, cu condiția ca, din punctul de vedere al calității acestor materiale, să fie posibilă fabricarea cu ajutorul lor a unor specimene false, având o asemănare considerabilă cu banii și titlurile de valoare autentice.

În modalitatea de punere în circulație, infracțiunea prevăzută la art. 236 din CP al RM se consideră consumată din momentul transmiterii chiar și a urmi exemplar al acestora.

Trecerea în posesia făptuitorului a bunurilor străine, în rezultatul punerii în circulație a banilor sau titlurilor de valoare false, se cuprinde de componența de infracțiune de la art. 236 din CP al RM, și nu necesită o calificare suplimentară ca escrocherie. În mod similar, consumul serviciilor străine, în rezultatul punerii în circulație a banilor sau titlurilor de valoare false, nu necesită calificare suplimentară conform art. 196 din CP al RM.

Latura subiectivă a fabricării sau punerii în circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false se caracterizează prin intenție directă. La modalitatea de fabricare, este obligatorie stabilirea scopului special – scopul punerii în circulație. Prezența oricărui alt scop exclude răspunderea în conformitate cu art. 236 din CP al RM.

Subiectul infracțiunii este: persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracțiunii a împlinit vârsta de 16 ani și persoana juridică.

Conform art. 236 din CP al RM, sunt trase la răspundere atât persoanele care au fabricat și au pus în circulație banii sau titlurile de valoare false, cât și persoanele care nu au fabricat banii sau titlurile de valoare false, dar care, în virtutea circumstanțelor, au devenit posesorii unor asemenea bani sau titluri de valoare, și care, conștientizând falsitatea lor, le-au pus în circulație.

Varianta agravată a fabricării sau punerii în circulație a banilor falși sau titlurilor de valoare false, prevăzută la alin. (2) al art. 236 din CP al RM, presupune săvârșirea acestei infracțiuni în prezența vreuneia din următoarele circumstanțe:

de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală;

în proporții deosebit de mari.

Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracțiuni.

Se consideră organizație (asociație) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizației și structurile ei, a funcțiilor de administrare, asigurare și executare a intențiilor criminale ale organizației în scopul de a influența activitatea economică și de altă natură a persoanelor fizice și juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obținerii de avantaje și realizării de interese economice, financiare sau politice.

Infracțiunea se consideră săvârșită de o organizație criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizației respective, la însărcinarea acesteia.

Cât privește formula în proporții deosebit de mari, aceasta desemnează nu urmările prejudiciabile ale infracțiunii, ci obiectul material (produsul) al infracțiunii. Se are în vedere că valoarea banilor sau titlurilor de valoare false, la momentul săvârșirii infracțiunii, depășește 5000 unități convenționale de amendă. Valoarea nominală a banilor sau titlurilor de valoare false este echivalată cu valoarea nominala a banilor sau titlurilor de valoare autentice, pe care i-au imitat. Ori care altă interpretare ar fi arbitrară, și, de aceea, ar contraveni legii.

O altă infracțiune unde se folosește falsul este cea prevăzută la art. 237 din CP al RM. Varianta – tip a infracțiunii prevăzute la art. 237 din CP al RM constă în fabricarea în scopul punerii în circulație sau punerea în circulație a cardurilor sau a altor carnete de plată false, care nu constituie valută sau titluri de valoare, dar care confirmă, stabilesc sau acordă drepturi sau obligații patrimoniale.

Obiectul juridic special al infracțiunii date îl reprezintă relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea cardurilor sau a altor carnete de plată.

Obiectul material al infracțiunii de la art. 237 din CP al RM este desemnat prin expresia „cardurile sau alte instrumente de plată false, care nu reprezintă semne bănești sau titluri de valoare, dar care confirmă, stabilesc sau acordă drepturi sau obligații patrimoniale”.

Obiectul material, în cazul în care este realizată modalitatea de fabricare, diferă după cum activitatea făptuitorului se concretizează într-o acțiune de: 1) contrafacere sau 2) alterare.

În primul caz, obiectul material îl formează materialele din care au fost confecționate cardurile sau alte carnete de plată contrafăcute (bucata de masă plastică, de carton sau de hârtie, holograma, circuitul integrat, banda magnetică etc. – în cazul cardurilor; hârtia, vopseaua etc. – în cazul altor carnete de plată). Totodată, cardurile sau alte carnete de plată contrafăcute formează obiectul produs prin infracțiune, sau, pe scurt – produsul infracțiunii.

În al doilea caz – cel al alterării -, obiectul material constă în cardurile sau alte carnete de plată autentice, asupra cărora se realizează operația de alterare. Produsul infracțiunii îl constituie cardurile sau alte carnete de plată alterate.

Atunci când infracțiunea prevăzută la art. 237 din CP al RM se exprimă prin modalitatea de punere în circulație, obiectul material constă în cardurile sau alte carnete de plată false.

Apelând la interpretarea istorică, menționăm că, în conformitate cu nota la art. 122 din CP al RM din 1961, prin carduri și alte documente de plată, ce nu constituie hârtii de valoare, se înțelegeau acele instrumente de plată care au calitățile unui instrument de plată ce confirmă, stabilește ori atribuie drepturi sau obligațiuni patrimoniale.

Ajustând această explicație la prevederile dispoziției art. 237 din CP al RM, este necesar a menționa că, pentru a nimeri sub incidența acestei norme, caidurile și alte carnete de plată trebuie să corespundă următoarelor cerințe obligatorii:

să fie instrumente de plată;

să nu constituie valută sau titluri de valoare;

să aibă vocația de a confirma, stabili sau acorda drepturi sau obligațiuni patrimoniale.

Trăsătura distinctivă, principală, între cele două tipuri de instrumente de plată – carduri și, respectiv, alte carnete de plată – este că în primul caz plățile se fac pe suport electronic, iar în cel de-al doilea caz plățile se fac pe suport de hârtie sau alt suport material.

Prin card (carte de plată) se are în vedere suportul de informație standardizat, protejat și individualizat, utilizat de deținător în modul prevăzut în obligațiile reciproce cu emitentul cârdului și acceptat de comerciant în calitate de instrument de plată la procurarea de mărfuri, consumul de servicii, obținerea de numerar și a altor servicii de ghișeu.

Conform criteriului “funcția cârdului”, cardurile se împart în următoarele grupuri:

a) carduri de debit (cărți de debit), legate direct de conturile bancare ale deținătorului, din care sunt debitate contravalorile bunurilor achiziționate serviciilor consumate sau sumele în numerar retrase de către deținători;

b) carduri de credit (cărți de credit), care le indică deținătorilor deschiderea liniilor de credit, fapt ce le permite să procure bunuri/consume servicii în limita unui plafon stabilit în prealabil; creditele acordate se rambursează în modul stabilit în obligațiile reciproce cu emitentul cardurilor;

c) carduri achitate anticipat (portmonee electronice), care reprezintă carduri “încărcate” cu valoare monetară, transferată din conturile bancare ale deținătorilor sau achitate de ei anticipat în numerar;

d) carduri polifuncționale, care îmbină funcții ale cardurilor enumerate la lit. a) -c) și, posibil, și alte funcții.

În ce privește ale funcții pe care le poate îndeplini un cârd polifuncțional, acestea se pot exprima în: funcția de permis de trecere spre încăperi sau zone cu acces limitat; funcția de confirmare a identității purtătorului cârdului; funcția de abonament pentru circulația în transport în comun; funcția de achitare a convorbirilor telefonice, funcția de scontare (care permite deținătorului cârdului să-și exercite dreptul la facilități și reduceri bănești la achiziționarea bunurilor/consumarea serviciilor unor firme) etc.

În contextul infracțiunii prevăzute la art. 237 din CP al RM, nu trebuie să uităm că una dintre cerințele obligatorii, pe care trebuie să le îndeplinească cârdul, este ca el să confirme, să stabilească sau să acorde drepturi sau obligații patrimoniale. Dacă un cârd polifuncțional, pe lângă alte funcții, îmbină funcțiile cardurilor enumerate anterior, el satisface cerința obligatorie menționată. Dacă este vorba de un card monofuncțional, care are numai funcția de permis de trecere spre încăperi sau zone cu acces limitat sau funcția de confirmare a identității purtătorului cârdului, sau altă asemenea funcție, atunci cârdul respectiv nu satisface cerința obligatorie sus-numită. Deci, un astfel de cârd nu intră sub incidența art. 237 din CP al RM. Fabricarea lui sau punerea lui în circulație trebuie calificată conform art. 361 din CP al RM. Astfel de carduri constituie actele personale ale deținătorului lor și, într-o anumită măsură, înlocuiesc buletinul de identitate, permisul de trecere etc.

În același timp, considerăm că acele carduri monofuncționale, care îndeplinesc funcția de abonament pentru circulația în transportul în comun sau funcția de achitare a convorbirilor telefonice, sau funcția de scontare, sau altă asemenea funcție se află sub incidența art. 237 din CP al RM. Pe lângă faptul că astfel de carduri confirmă, stabilesc sau acordă drepturi sau obligații patrimoniale, ele reprezintă instrumente de plată și nu constituie valută sau titluri de valoare. Din aceste motive, nu există temeiuri de a califica fabricarea lor sau punerea lor în circulație conform art. 361 din CP al RM.

Infracțiunea prevăzută la art. 237 din CP al RM poartă nu doar asupra cardurilor, ci și asupra altor carnete de plată. Prin alte carnete de plată trebuie de înțeles documentele de decontare. Documentul de decontare reprezintă dispoziția sau cererea întreprinderii întocmită pe suport material (formular de hârtie sau suport de date), prezentată de către plătitor băncii cu scopul executării plății fără numerar pentru livrarea mărfii sau valorilor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, precum și altor plăți.

Operând cu anumite elemente de drept penal comparat, identificăm că legislația penală a României pune accentul pe o formă specifică de incriminare a acestor infracțiuni, în particular, pe lângă acțiunile de fabricare ori punere în circulație a cardurilor ori a altor instrumente de plată false, se indică normativ și acțiunea de deținere în scopul de a le pune în circulație. Or, în raport cu interpretările doctrinare, avem o altă poziție decât unii autori români, care fac referire în cazul fabricării ori punerii în circulație a cardurilor ori a altor instrumente de plată false atât la forma intenției directe, cât și la cea a intenției indirecte (ca forme ale vinovăției.

Decontările fără numerar în Republica Moldova se efectuează în baza: dispozițiilor de plată, dispozițiilor de plată trezoreriale; dispozițiilor de plată acceptate; cererii – dispoziție de plată; cererii de acreditiv; cecurilor; dispozițiilor incaso, dispozițiilor incaso trezoreriale.

Oricare din documentele de decontare, menționate la lit. a) -f), se află sub incidența noțiunii „alte carnete de plată” din dispoziția art. 237 din CP al RM. Cambia este un instrument de plată, care confirmă, stabilește sau acordă drepturi sau obligații patrimoniale. Totuși, cambia este și un titlu de valoare, deci nu întrunește toate cerințele obligatorii ale noțiunii "alte carnete de plată". Din aceste considerente, fabricarea sau punerea în circulație a cambiei false trebuie calificată potrivit art. 236 din CP al RM.

Latura obiectivă a infracțiunii de la art. 237 include fapta prejudiciabilă care se exprimă prin acțiune. Acțiunea dată apare prin intermediul modalităților de fabricare sau punere în circulație. întrucât acestea au practic aceleași trăsături ca în cazul infracțiunii prevăzute la art. 236 din CP al RM, facem trimitere la explicațiile corespunzătoare.

Precizăm doar că, spre deosebire de noțiunea „punerea în circulație” din art. 236 din CP al RM (care presupune înstrăinarea banilor sau titlurilor de valoare false), noțiunea similară din art. 237 din CP al RM are o semnificație mai largă: atât înstrăinarea (desfacerea) cardurilor sau altor carnete de plată false, constând în schimb, vânzare, donare etc., cât și folosirea lor, constând în retragerea disponibilului sub formă de numerar de la ghișeul automat de bancă sau de la distribuitorul automat de numerar; achitarea mărfurilor sau a serviciilor comerciantului prin intermediul automatelor bancare, terminalelor pentru transferul electronic de fonduri de la punctul de vânzare, etc.

Infracțiunea de fabricare sau punere în circulație a cardurilor sau a altor carnete de plată false se consideră consumată din momentul fabricării sau punerii în circulație chiar și a unui singur exemplar al cardurilor sau altor carnete de plată false. Această infracțiune este o infracțiune formală

Latura subiectivă a infracțiunii în cauză se caracterizează prin intenție directă. Motivele infracțiunii constau, de cele mai multe ori, în interesul material. Pentru modalitatea de fabricare a cardurilor sau a altor carnete de plată false, este obligatorie prezența scopului special – scopul punerii în circulație.

După cum subliniază V.Stati, latura subiectivă a infracțiunii de fabricare sau punere în circulație a cardurilor sau a altor instrumente de plată false se exprimă, în primul rând, în vinovăție sub formă de intenție directă (subl. ne aparține). Interpretarea autorului vizavi de aceste constatări, în lumina dispoziției art.17 CP RM, este următoarea: făptuitorul își dădea seama de caracterul prejudiciabil al fabricării sau punerii în circulație a cardurilor sau a altor instrumente de plată false și dorea săvârșirea acestei fapte.

Același lucru reiese și din opinia autorilor V.Berliba, R.Cojocaru, N.A.Lolașenko, V.G.Baiahcev, care menționează că latura subiectivă a infracțiunii în cauză se exprimă prin vinovăție în forma intenției directe.

Subiectul infracțiunii este: persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracțiunii a atins vârsta de 16 ani și persoana juridică.

Varianta agravată a fabricării sau punerii în circulație a cardurilor sau a altor carnete de plată false, prevăzută la alin. (2) al art. 237 din CP al RM, presupune săvârșirea acestei infracțiuni:

de un funcționar ori alt salariat în exercițiul funcțiunii;

de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală;

în proporții deosebit de mari

Salariatul poate fi inclusiv un funcționar – public sau privat, deci inclusiv o persoană cu funcție de răspundere sau o persoană care gestionează o organizație comercială, obștească sau o altă organizație nestatală.

De asemenea, la calificare este important de stabilit că salariatul a săvârșit infracțiunea nu oricând, ci anume în exercițiul funcțiunii, adică în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

În cadrul infracțiunilor economice falsul este întâlnit nu numai în calitate de metodă de săvârșire a acesteia, dar se mai poate observa și în situația în care o anumită persoană folosește careva informații false. Astfel că la art. 238 din CP al RM este prevăzută răspunderea penală pentru prezentarea cu bună-știință a unor informații false în scopul obținerii unui credit sau majorării proporției acestuia, sau obținerii unui credit în condiții avantajoase.

Obiectul juridic special al infracțiunii în cauză îl reprezintă relațiile sociale referitoare la obținerea legală a creditului.

Obiectul material al dobândirii creditului prin înșelăciune este constituit din documentația de credit, care conține informații false.

În conformitate cu art. 3 din Legea instituțiilor financiare, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21.07.1995, documentația de credit este documentația care stă ia baza unei convenții între o bancă și o altă persoană, pentru acordarea unui credit, și cuprinde cel puțin:

situația financiară curentă a solicitantului de credit și a oricărei persoane care constituie o garanție personală;

o descriere a modalităților de garantare pentru plata integrală a datoriei și, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanției;

o descriere a condițiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii, schema de rambursare, obiectivul debitorului și scopul pentru care a solicitat creditul; alte documente determinate de bancă.

Victimă a infracțiunii de la art. 238 din CP al RM este instituția financiară. Potrivit prevederilor Legii instituțiilor financiare, prin „instituție financiară” se înțelege persoana juridică care acceptă depozite sau echivalente ale acestora, netransferabile prin nici un instrument de plată, și care utilizează total sau parțial aceste mijloace pentru a acorda credite sau a face investiții pe propriul cont și risc.

Orice bancă este o instituție financiară, însă nu orice instituție financiară este o bancă. Nefiind bănci, asociațiile de economii și împrumut ale cetățenilor sunt instituții financiare care acordă credite. De exemplu, întreprinderea „Pro-credit” are ca obiectiv prestarea serviciilor de creditare, deși nu este o bancă.

Nu este exclusă posibilitatea evoluării Băncii Naționale a Moldovei ca victimă a dobândirii creditului prin înșelăciune, atunci când aceasta acordă credite băncilor comerciale.

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la art. 238 din CP al RM include fapta prejudiciabilă care constă în prezentarea unor informații false.

Prezentarea informațiilor false se face în formă scrisă, prin înfățișarea de către solicitantul de credit către instituția financiară – a unui document, având un suport de hârtie, destinat să certifice fapte și evenimente cu semnificație juridică pentru obținerea creditului. Este cunoscut că unele și aceleași date sunt reflectate concomitent în diferite documente formând documentația de credit. Ținând cont de aceasta, făptuitorul, urmărind scopul tăinuirii faptului falsificării datelor despre situația financiară curentă, denaturează informația în toate documentele care conțin date similare. Deoarece confecționarea documentelor, formând documentația de credit, depășește latura obiectivă a dobândirii creditului prin înșelăciune, în astfel de situații, calificarea se face prin concurs: art. 238 și art. 361 din CP al RM. Dacă făptuitorul doar prezintă informațiile false, fără a confecționa documentele care conțin astfel de informații, atunci cele comise se califică numai potrivit art. 238 din CP al RM.

În contextul infracțiunii în cauză, se prezintă informații false despre: conducătorii sau fondatorii întreprinderii care solicită creditul, în cazurile în care această întreprindere se dovedește a fi o firmă-fantomă; indicii stării financiare a întreprinderii, care reflectă exagerat de optimist suficiența mijloacelor fixe și mijloacelor circulante, lichiditatea și viteza de circulație a activelor, independența financiară și rentabilitatea întreprinderii etc.

Infracțiunea prevăzută la art. 238 din CP al RM este o infracțiune formală. Ea se consideră consumată din momentul prezentării instituției financiare, de către solicitantul de credit, a informațiilor false, indiferent dacă a obținut creditul, a majorat proporția acestuia, a obținut creditul în condiții avantajoase.

Latura subiectivă a dobândirii creditului prin înșelăciune se caracterizează prin intenție directă. Motivele infracțiunii constau, de regulă, în interesul material. Scopul infracțiunii este un scop special, putând evolua în oricare din cele trei forme:

scopul obținerii unui credit;

scopul majorării proporției creditului;

scopul obținerii unui credit în condiții avantajoase.

Vizavi de prima formă, obținerea unui credit constă în primirea lui în baza documentației de credit, indiferent de formă (în numerar sau prin virament).

În legătură cu cea de-a doua formă, majorarea proporției creditului se atestă, de exemplu, în cazul când un funcționar al băncii, care pretinde că s-a concediat, solicită de la banca dată un credit, a cărui mărime depășește limitele stabilite.

În raport cu cea de-a treia formă, obținerea unui credit în condiții avantajoase presupune arogarea de apartenență la o categorie anumită de beneficiari de credite, legalmente avantajați (de exemplu, în baza Legii Republicii Moldova privind acordarea de credite preferențiale pe termen lung unor categorii de tineri studioși, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 14.07.2009).

Subiectul infracțiunii este: 1) persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracțiunii a împlinit vârsta de 16 ani și persoana juridică.

3.2.Falsificarea elementelor de identificare ale autovehiculelor

Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la art. 276 din CP al RM este format din relațiile sociale cu privire la evidența și exploatarea autovehiculelor.

Astfel, în pașaportul tehnic al autovehiculului se indică semnele ce individualizează acest mijloc de transport: seria; numărul de identificare al sașiului; numărul caroseriei; numărul motorului auto.

Sunt pasibili de răspundere penală doar făptuitorii care au falsificat aceste elemente ale autovehiculelor.

Prin autovehicul se înțelege orice sistem autopropulsat, cu motorul său propriu, al cărui volum este mai mare de 50 cm3. Acest lucru este prevăzut expres în Regulamentul circulației rutiere al Republicii Moldova.

Latura obiectivă se realizează prin următoarele acțiuni: falsificarea seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere, înlocuire sau modificare. Această infracțiune se comite doar prin acțiune.

Pentru înțelegerea modalității de realizare a laturii obiective, se impun următoarele precizări:

numărul sașiului, caroseriei și motorului se imprimă pe locuri speciale ale autovehiculului: pe șasiu, caroserie și motor, la uzina de construcție a autovehiculului, în timpul asamblării acestuia;

standardele legislative naționale ale fiecărui stat impun efectuarea acestor acțiuni;

dacă pe parcursul exploatării mijlocului de transport este necesar de schimbat caroseria sau motorul, atunci proprietarul acestuia trebuie să efectueze modificările de rigoare în pașaportul tehnic, adresându-se la secția de evidență a mijloacelor de transport auto unde este înregistrat autovehiculul.

Prin falsificarea elementelor de identificare ale autovehiculului se înțeleg acele acțiuni prin care se denaturează informația despre mijlocul de transport. Este necesar de specificat că în dispoziția alin. (1) al art. 276 din CP al RM sunt stabilite și metodele de falsificare: ștergere, înlocuire sau modificare.

Ștergerea presupune înlăturarea numărului de identificare înregistrat anterior, în vederea unei noi înscrieri. Prin înlocuire a numărului de identificare înțelegem imprimarea unui alt număr în locul celui anterior. Modificarea aceluiași număr presupune ștergerea unei părți din acesta și înscrierea doar a unei părți din numărul de înregistrare. De obicei, aceste numere sunt modificate când autovehiculul este sustras în scop de însușire.

Latura subiectivă se caracterizează prin intenție directă. Astfel, făptuitorul își dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, și dorește ca numerele de identificare ale sașiului, caroseriei, motorului auto să fie falsificate.

Motivul și scopul infracțiunii de falsificare nu importă. Subiectul infracțiunii este persoana fizică responsabilă, care la data săvârșirii infracțiunii a atins vârsta de 16 ani. Alin. (2) din același articol prevede agravarea răspunderii penale în prezența următoarelor circumstanțe:

de două sau mai multe persoane. Este admisibilă apelarea la explicațiile de rigoare privind aceeași circumstanță agravantă, menționate anterior.

cu folosirea situației de serviciu – în acest caz, este vorba de un subiect special, care deține o funcție decizională într-o anumită unitate (de exemplu, șeful unui centru de servicii auto, inginerul-șef din cadrul acestuia etc.)

În cazul falsificării seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere, înlocuire sau modificare săvârșit de două sau mai multe persoane se cer luate în considerație faptele la care:

a) au participat două sau mai multe persoane dintre care cel puțin două, potrivit art. 42 alin. (6) CP, trebuie să întrunească semnele subiectului infracțiunii;

b) persoanele s-au înțeles să comită o falsificare a seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere împreună până a începe executarea actului sau chiar în același moment, dar nu mai târziu de consumarea faptei;

c) la realizarea laturii obiective a falsificării seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puțin doi participanți la infracțiune au acționat în calitate de coautori.

Dacă la săvârșirea falsificării seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere participă și alte persoane în calitate de organizatori, instigatori sau complici, acțiunile lor trebuie calificate conform situației concrete – în baza art. 42 și art. 276 alin. (1) sau art. 42 și art. 276 alin. (2) lit. b) CP.

În situația când o persoană (instigatorul) a determinat o altă persoană să săvârșească o falsificare a seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere, acțiunile autorului trebuie calificate potrivit art. 276 alin. (1), iar acțiunile instigatorului potrivit art. 42 și art. 276 alin. (1) CP. În cazul în care instigatorul a determinat două persoane la săvârșirea infracțiunii de falsificare a seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere, acțiunile lui trebuie calificate potrivit art. 42 și art. 276 alin. (3) lit. b) CP, iar acțiunile coautorilor – potrivit art. 276 alin. (3) lit. b) CP.

Coautoratul nu exclude împărțirea rolurilor între participanți. Este important de a stabili că având o intenție unică, fiecare din ei a realizat complet sau parțial latura obiectivă a falsificării seriei, a numărului de identificare al sașiului, caroseriei sau motorului auto prin ștergere.

Prin folosire intenționată a situației de serviciu se înțelege situația în care făptuitorul utilizează situația de serviciu, în virtutea funcției sale, în detrimentul societății, cauzând astfel daune drepturilor și intereselor legale. În cadrul unor activități acestea sunt reglementate de legi speciale.

Conform CP RM prin persoană cu funcție de răspundere se înțelege persoana căreia, într-o întreprindere, instituție, organizație de stat sau a administrației publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor autorității publice sau a acțiunilor administrative de dispoziție ori organizatorico-economice.

Prin persoană publică se înțelege: funcționarul public, inclusiv funcționarul public cu statut special (colaboratorul serviciului diplomatic, al serviciului vamal, al organelor apărării, securității naționale și ordinii publice, altă persoană care deține grade speciale sau militare); angajatul autorităților publice autonome sau de reglementare, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public; angajatul din cabinetul persoanelor cu funcții de demnitate publică; persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activități de interes public.

Prin persoană cu funcție de demnitate publică se înțelege: persoana al cărei mod de numire sau de alegere este reglementat de Constituția Republicii Moldova sau care este învestită în funcție, prin numire sau prin alegere, de către Parlament, Președintele Republicii Moldova sau Guvern, în condițiile legii; persoana căreia persoana cu funcție de demnitate publică i-a delegat împuternicirile sale.

Prin persoană publică străină se înțelege: orice persoană, numită sau aleasă, care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat străin; persoana care exercită o funcție publică pentru un stat străin, inclusiv pentru un organ public sau o întreprindere publică străină; persoana care exercită funcția de jurat în cadrul sistemului judiciar al unui stat străin.

Prin funcționar internațional se înțelege: funcționarul unei organizații publice internaționale ori supranaționale sau orice persoană autorizată de o astfel de organizație să acționeze în numele ei; membrul unei adunări parlamentare a unei organizații internaționale ori supranaționale; orice persoană care exercită funcții judiciare în cadrul unei curți internaționale, inclusiv persoana cu atribuții de grefă.

Prin persoană care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală se înțelege persoana căreia, în organizația indicată sau într-o subdiviziune a acesteia, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor sau acțiunilor administrative de dispoziție ori organizatorico-economice.

3.3.Falsificarea probelor și falsul în acte publice

Problema falsificării actelor a continuat sa fie o problemă "fierbinte" până în prezent. În condițiile societății moderne și a vieții sociale din ce în ce mai complexe, ea a căpătat amploare, noțiunea de "act" fiind înțeleasă în sensul oricărui înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri (xerox, laser etc.), prin intermediul căruia se atestă o stare, o identitate, o profesie sau o valoare (de exemplu: cărțile de credit, cartelele telefonice, documentele bancare, vizele turistice etc.), acestea implicând de multe ori tehnici sofisticate de realizare.

Ideea de justiție presupune stabilirea adevărului. în cadrul unui proces judiciar, instanța trebuie să cerceteze circumstanțele cauzei sub toate aspectele, complet, obiectiv și imparțial.

Legiuitorul nostru, în articolul 310 al Codului penal, a prevăzut răspunderea penală pentru infracțiunea de falsificare a probelor. Gradul de pericol social al acesteia constă în faptul că falsificarea probelor duce la denaturarea adevărului, influențând pronunțarea unei sentințe, hotărâri ori a altei decizii judiciare.

Un alt efect al acestei infracțiuni rezidă și în aceea că persoanele în defavoarea cărora s-a pronunțat hotărârea în procesul civil sau rudele celui condamnat își formează părerea de injustiție privind sistemul de drept.

Obiectul juridic special al infracțiunii se exprimă în activitatea normală a instanțelor de judecată și a organelor de urmărire penală.

Latura obiectivă se manifestă prin falsificarea probelor în procesul civil sau penal de către un participant la proces sau de către reprezentantul acestuia.

Într-un proces civil, infracțiunea se poate exterioriza prin crearea artificială de probe în favoarea reclamantului sau pârâtului, a unor terțe persoane interesate în cauza civilă concretă. În procesul penal, falsificarea probelor se particularizează prin prezentarea probelor neveridice, folosirea înscrisurilor false, distrugerea probelor (aruncare, ardere, ștergere, rupere), care ușurează sau agravează situația inculpatului, părții vătămate, părții civile sau civilmente responsabile, altor părți implicate.

Având în vedere importanța deosebită a probelor în justa soluționare a cauzelor penale, trebuie semnalat faptul că în privința lor se poate reține cel puțin o dublă funcționalitate.

Din punct de vedere etimologic din care se reflectă conținutul său proba constituie și un instrument de dovedire. Aceasta se manifestă pregnant (clar, vizibil, evident) în principiul contradictorialității procesului penal, când părțile folosesc sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susținerilor ți argumentărilor făcute. Proba este folosită în acest caz în scopul de a da un suport material faptic cererilor și concluziilor părților sau combaterilor susținerii părții adverse. Probele sunt entități de fapt extra procesuale (există în afara procesului penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta și făptuitorul la care se referă). Prin administrarea lor în desfășurarea procesului penal ele capătă caracter procesual. Infracțiunea de Falsificare a probelor este una formală și se consumă din momentul falsificării probelor.

Pentru a constata în acțiunea persoanei infracțiunea de falsificare a probelor, nu are importanță dacă proba a influențat sau nu pronunțarea hotărârii privind cauza respectivă. În afara laturii obiective rămân astfel de acțiuni precum: „depunerea declarațiilor vădit mincinoase; prezentarea de către expert sau specialist a probelor false; prezentarea traducerilor incorecte de către traducător. Aceste acțiuni se vor califica conform articolul 312 al Codului penal. Latura subiectivă se caracterizează prin intenție directă. Făptuitorul își dă seama că falsifică probele, și dorește aceasta. Motivele și scopurile nu au importanță pentru latura subiectivă, deși ele pot fi variate: răzbunare, interese personale, vanitate etc.

Subiect al infracțiunii prevăzute de alin. (1) al art. 310 din CP al RM poate fi persoana fizică responsabilă, care a împlinit 16 ani la data săvârșirii faptei, în calitate de participant la proces sau reprezentant. Alin. (2) din același articol prevede ca subiect al infracțiunii: procuror, ofițer de urmărire penală sau apărător.

Potrivit dispoziției art. 332 din CP al RM, falsul în acte publice constă în înscrierea de către persoana cu funcție de răspundere, precum și de către un funcționar al autorității publice care nu este persoană cu funcție de răspundere, în documentele oficiale a unor date vădit false, precum și falsificarea unor astfel de documente, dacă aceste acțiuni au fost săvârșite din interes material sau din alte interese personale.

Pericolul social al acestei infracțiuni constă în faptul că, în urma comiterii acesteia, nu numai se dereglează activitatea organelor administrației publice, ci se poate favoriza comiterea altor infracțiuni ce prezintă un grad prejudiciatul mai sporit, precum ar fi sustragerile, abuzul de putere sau abuzul de serviciu. Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl formează relațiile sociale cu privire la activitatea legală a întreprinderilor, instituțiilor, organizațiilor de stat sau administrației publice locale.

Obiectul material al infracțiunii date sunt documentele oficiale. Prin document oficial se înțelege un act în formă scrisă sau în altă formă, care este adoptat, perfectat, confirmat și eliberat de către un organ al autorității publice, întreprindere, instituție, organizație de stat, destinat să confirme faptele ce au importanță juridică.

Documentele întocmite de persoane particulare, eliberate de organizațiile comerciale, obștești sau alte organizații nestatale nu pot fi considerate drept obiect material al acestei infracțiuni. Totodată, dacă documentele date se află în procedura de perfectare în cadrul organelor autorității publice, ele deja devin documente oficiale și, prin urmare, constituie obiectul material al infracțiunii date.

Latura obiectivă a infracțiunii de fals în acte publice poate fi realizată prin una din următoarele două acțiuni: înscrierea de către o persoană cu funcție de răspundere în documentele oficiale a unor date vădit false; falsificarea unor astfel de documente.

În așa mod, falsul poate fi de ordin material: introducerea actelor vădit false în documentele oficiale, și de ordin intelectual: alcătuirea unui document fals după conținut, dar care corespunde formei stabilite.

Pentru componența dată de infracțiune este necesară legătura falsificării documentelor cu funcția de serviciu a făptuitorului. Dacă falsificarea documentelor a fost înfăptuită de către o persoană cu funcție de răspundere sau funcționarul autorității publice care nu este persoană cu funcție de răspundere, fără de a face uz de situația de serviciu, atunci asemenea acțiuni urmează a fi calificate în baza art. 361 din CP al RM. Infracțiunea dată este una formală și se consideră consumată din momentul săvârșirii înscrierii în documentul oficial a datelor vădit false sau falsificării documentului. Dacă a fost sau nu folosit documentul fals, la calificare nu importă. în cazul când documentul fals se folosește de către subiect la săvârșirea unor infracțiuni, cele comise urmează a fi calificate prin concurs.

Dacă documentul a fost falsificat de persoana cu funcție de răspundere în urma înțelegerii prealabile cu o altă persoană, în scopul de a o ajuta pe ultima să folosească documentul dat la comiterea unei alte infracțiuni, atunci persoana cu funcție de răspundere va purta răspundere pentru fals în actele publice și complicitate la infracțiunea respectivă.

Latura subiectivă a infracțiunii date se caracterizează prin intenție directă. Făptuitorul își dă seama că introduce în documentul oficial date vădit false sau falsifică documentul, și dorește aceasta. Răspunderea penală pentru fals în acte publice survine numai în cazul când acțiunile nominalizate au fost săvârșite din interes material sau din alte interese personale. Săvârșirea falsului în acte publice fără motivele date servește drept temei pentru tragerea persoanei la răspundere disciplinară.

Subiect al infracțiunii date este persoana cu funcție de răspundere sau un funcționar al autorității publice care nu este persoană cu funcție de răspundere.

Concluzii și recomandări

Valoarea socială pe care legea penală o apăra în cazul tuturor infracțiunilor de fals este încrederea publică în lucrurile (entitățile) care au legal însușirea de a proba o anumită realitate (monede, titluri, înscrisuri, instrumente de autentificare ori marcare etc.). Într-adevăr, încrederea publică este valoarea socială pe care legea o apără și care constituie obiectul generic al infracțiunilor de fals.

Când obiectul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu poate fi folosit ca probă (de exemplu o monedă scoasă din circulație, ) nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de fals, ci eventual de înșelăciune. Toate infracțiunile de fals, din punct de vedere al conceptului lor, implică referirea la un anumit adevăr aparent, dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului. Astfel, un înscris fals poate produce consecințe juridice pentru că este considerat real, deși adevărul a fost alterat.

Atunci când nu există un adevăr care să fie presupus dovedit, nu se poate reține infracțiunea de fals, chiar dacă fapta a fost comisă și aceasta pentru că este un fals inutil sau putativ.

În privința subiectului activ (autorul), în literatura de specialitate s-a susținut că subiectul activ ”la toate infracțiunile de fals” ar putea fi orice persoană, fără vreo calificare și că existența unei calificări ar putea constitui numai o circumstanță agravantă. Cu toate că în legislația RM infracțiunea prevăzută la art. 332 CP al RM „Falsul în acte publice”, este prevăzut în capitolul „Infracțiuni contra bunei desfășurări a activității în sfera publică”. Această susținere este numai în parte fondată pentru că la falsul intelectual subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcționar.

De asemenea, ”la toate infracțiunile de fals” poate exista participație și deci pluralitate de subiecți activi (coautori, instigatori sau complici), fără a fi necesar ca aceștia să aibă vreo calificare. Din nou trebuie să remarcăm faptul că și această susținere este numai în parte fondată, pentru că la falsul intelectual coautorul trebuie să aibă aceeași calificare ca autorul, adică să fie funcționar.

În privința laturii materiale în literatura juridică s-a susținut că, toate infracțiunile de fals se realizează prin comisiune (acțiune), fiind deci fapte comisive. Or, falsul intelectual se poate realiza nu numai prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului (acțiune), dar și prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări (inacțiune). Urmarea imediată pentru toate infracțiunile de fals este producerea unei stări de pericol.

Activitatea de prevenire pe care o desfășoară experții nu trebuie să se rezume doar la constatările ce rezultă din examinarea cazurilor ce li se supun spre rezolvare. Sânt necesare, în același timp, studii de generalizare a practicii de expertiză, în cadrul cărora se pot releva pe lângă împrejurările concrete care favorizează falsul și, aspecte referitoare la frecvența acestuia în diverse sectoare de activitate, la documentele și părțile acestora ce se falsifică mai des, la procedeele mai răspândite de falsificare, la autorii acestei infracțiuni.

Expertiza cazurilor concrete de fals în documente și studiile de generalizare mai pot scoate în evidență și o serie de împrejurări care contribuie la mascarea contrafacerii scrisului și semnăturii, a falsificării documentului prin ștersături, adăugiri etc., făcând dificilă examinarea de laborator și diminuând, prin aceasta, posibilitățile de stabilire a adevărului.

Cazurile cele mai frecvente ce aduc la falsificarea unui document și modul de prevenire a lor sunt în primul rând forma necorespunzătoare a documentelor. O serie de documente, privind sume și valori importante, nu se scriu în formulare tipărite, ci pe hârtii de forme și dimensiuni diferite, fără rubrici prestabilite ceia ce favorizează modificarea și mai ales alcătuirea din nou a unor asemenea documente.

Unele formulare sânt prea mici față de textul ce urmează a fi scris ceea ce duce la comprimarea scrisului, la devierea desfășurării lui normale, care este avantajoasă pentru falsificatorul documentului respectiv. Tot aici trebuie de spus, că neajunsul majorității formularelor este repartizarea nejudicioasă a rubricilor pe care le conțin, rezervarea unor spații prea mici pentru impresiunea de ștampilă, pentru semnătură. Prin urmare – trebuie revăzute unele dintre formularele existente, scrierea documentelor mai importante pe hârtii de forme, dimensiuni și cu rubrici prea stabilite, potrivit destinației fiecăruia.

Al doilea moment, îl putem diferenția pe cel al întocmirii necorespunzătoare a documentelor. Pentru multe dintre documentele mai importante nu există instrucțiuni privind modul de întocmire, iar pentru cele care există, acestea nu se respectă întotdeauna.

Un factor frecvent întâlnit în practica care favorizează comiterea falsului în documente constă în simplificarea exagerată a semnăturilor, executarea lor prescurtată, din două-trei trăsături, fără semnificație literară. De aceea, este recomandabil să se execute semnături pe cât posibil mai complete, fără a se abandona însă individualitatea specifică oricărei semnături, adică a se trece la simpla redare a numelui și prenumelui, așa cum acestea se scriu în text.

Ca o prevenire a falsificării de documente de asemenea poate fi și: scrierea în litere a unor cifre importante (sume de bani, data, luna, anul etc.); considerarea ca nevalabile documentele ce conțin corectări, pete, ștersături, ce sânt degradate și deteriorate mecanic (perforate, coasere la dosar etc.); neluarea în considerație impresiunilor de stampilă neclare, de asemenea, se recomandă ca ele să nu fie aplicate deasupra textului, dar să fie intersectate parțial cu semnătura, ceea ce ar facilita detectarea falsificării lor prin copiere, fiindcă, odată cu imaginea impresiunii de ștampilă, s-ar transfera și o parte a semnăturii; majoritatea documentelor să se scrie și să se semneze cu cerneală iar cele mai deosebite, cu cerneală specială; dublarea hârtiei copiative în momentul scrierii unor acte în două sau mai multe exemplare; scrisul va apărea, în imagine inversă, și pe verso hârtiei, prin urmare falsul va trebui făcut pe ambele părți a hârtiei; includerea în masa hârtiei documentare a unor fibre de securitate, care nu se observă decât în radiații ultraviolete, prevederea hârtiei cu filigrane cât mai specifice, precum și aplicarea pe suprafața lor, a unui strat tipograf ic uniform ori a unui desen caracteristic; dotarea unităților de resort (exemplu: serviciilor de pensii, a serviciilor notariale) cu unele aparate necesare examinării actelor suspecte de falsificare (lupe, microscoape binoculare, lămpi pentru radiații ultraviolete etc.) s.a.

Acestea sânt doar o parte din multiplicitatea metodelor de prevenire a falsificărilor de documente, dar realizarea întregului complex de măsuri ar diminua cu mult posibilitățile de contrafacere și ar spori simțitor șansele de detectare a falsului ce ar duce în final la reducerea considerabilă a numărului infracțiunilor de acest gen.

Ca propuneri de „lege ferenda” pentru această instituție a dreptului penal am putea menționa următorul fapt. Ar fi binevenit de a introduce în Codul penal al Republicii Moldova a unui capitol aparte ce ar reglementa toate infracțiunile omogene de fals cu genericul „Infracțiuni de fals”.

Obiectul generic al acestor infracțiuni ar fi încrederea publică în lucrurile (entitățile) care au legal însușirea de a proba o anumită realitate (monede, titluri, înscrisuri, instrumente de autentificare ori marcare etc.). Acest fapt după părerea noastră ar spori aplicabilitatea practică a codului penal.

Bibliografie

Acte normative

Constituția Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 1994, nr.1;

Codul de procedură penală al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 12.05.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110;

Codul Penal al Republicii (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110;

Legea Republicii Moldova nr. 199-XIV din 18.11.1998 cu privire la piața valorilor mobiliare // Monitorul Oficial 27-28/123, 23.03.1999

Legea Republicii Moldova nr. 1232-XII din 15.12.1992 cu privire la bani // Monitor 3/51, 30.03.1993

Literatura de specialitate

Alecu Gh., Instituții de Drept penal. Partea generală și Partea specială, Ovidius University Press, Constanța, 2010

Antoniu Gh., Volonciu N., Dicționar de procedură penală, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1998

Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. ș.a., Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, Centrul de Drept al Avocaților, Chișinău, 2009

Barbăneagră Al. ș.a. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova, Chișinău, 2003

Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chișinău: Tipografia Centrală, 2004

Borodac Al. Drept penal. Calificarea infracțiunilor, Chișinău, 1996

Borș T. Latura subiectivă a infracțiunii de fabricare sau punere în circulație a cardurilor sau a altor instrumente de plată false (art.237 CP RM) // RND nr.1, 2014

Brânză S., Ulianovschi X., Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal, vol. II. Chișinău: Cartier, 2005

Bulai C., Filipaș A., Mitrache C. Drept penal român. Curs selectiv pentru licență. București: Press SRL, 1997

Bulai C., Mitrache C. Drept penal român. Partea generală. București: Editura Șansa, 1996

Cernea E. Molcuț E. Istoria statului și dreptului românesc. București, 1998

Dongoroz V., Kahane S. ș.a., Explicații teoretice ale Codului Penal Român. Vol. IV. Partea specială. București: Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1972, p.357.

Filipaș A. Drept penal român, Partea specială. București 1992

Loghin O. Toader T. Drept penal român: Partea Specială. București: Șansa. 1994

Macari I. Dreptul penal al RM. Partea specială. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2003

Mateuți Gh., Drept procesual penal, Iași, Ed. Fundației Chemarea, 1997

Nistoreanu Gh. ș.a. Drept penal. Partea specială. București: Europa-Nova, 1997

Radu C., Expertizele mijloc de probă în procesul penal, București: Tehnică, 2000

Reșetnicov A. Precizări privind înțelesul noțiunii "falsificarea documentelor" // Revista Națională de Drept nr.5, 2008

Sanndu D., Falsul în acte. București. 1994

Sîrbu D. Falsul în acte. București. 1994

Stati V., Răspunderea penală pentru infracțiunea de fabricare sau punere în circulație a cardurilor sau a altor instrumente de plată false (art.237 C.pen. RM), în Revista Națională de Drept, nr.5, 2009

Văcaru I. Cererea tehnico-criminalistică a falsului în înscrisuri // Legea și viața nr.6, 2009

Volonciu N. Tratat de procedură penală, vol-I, București: PAEDEIA, 2000

Dicționar poliglot, economic și de comerț exterior, București, 1970

Dicționarul limbii române moderne, Editura Academiei R.S. România, 1958

Пинхасов. Б.И. Фальсификация документов. Ташкент. 1999