Analiza Judetului Olt

Capitolul I

Așezare matematică și limite

Județul Olt este poziționat in sudul României, dezvoltat pe cursul inferior al râului ce i-a dat și denumirea. Este inclus în județele riverane ale fluviului Dunărea și are ieșire la Marea Neagră prin portul din Corabia. Județul, este traversat prin localitățile Jianu – Baldovinești de meridianul 24˚ longitudine estică, iar prin localitățile Vlădila – Scărișoara este traversat de paralela 44˚ latitudine nordică. Forma județului este una alungită, cu o suprafața de 78 km pe direcția E-V și 138 km pe direcția N-S.

Se invecinează la nord-vest cu județul Vâlcea, în vest are ca vecin județul Dolj, iar cu județele Argeș și Teleorman se învecinează in est. Limita sudică este dată de Dunăre, care de altfel reprezintă si o parte din granița tării cu Bulgaria, măsurând 47 km.

Județul este limitat și se prezintă ca o pantă înclinată din nord spre sud, cu o dimensiune de 138 km si 78 km de la est la vest. Suprafața sa este de 5 498 km2 , asta reprezentând 2,3% din suprafața României.

Istoric al cercetătorilor in domeniul folclorului

De-a lungul anilor au existat o serie de autori care au cercetat elementele folclorului, punând în același timp in prim plan cultura existentă in spațiul oltenesc. Descrierea Județului Olt a fost facută într-un mod amănunțit de către Georgeta Stoica si Rada Ilie, autori a trei carți: “Zona etnografică Olt”, “Portul popular din județul Olt”, “Tradiții si obiceiuri din Județul Olt”.

Despre meșteșuguri și obiectele realizate in mod tradițional de către locuitorii din zona Oltului, a scris și Valer Butura în “Etnografia poporului român.Cultura materială” 1978.

O altă carte cu un impact deosebit în care sunt descrise meșteșugurile tradiționale din spațiul oltenesc, a fost concepută de Zefir Berzovis Ghencea, Ciucă Ioan si Predescu Bianca, sub numele de: “Meșteșuguri tradționale și meșteșuguri ai Oltului și Romanațiului” (2004).

Unul dintre cele mai complete studii în acest domeniu îi aparține lui Zefir Berzovis Ghencea, in a sa teză de doctorat, și a fost publicat după moartea acestuia. Se intitulează:“Elemente de etnologie juridic si drept cutumiar prezente in viața așezărilor rurale din județul Olt”. Teza de doctorat a fost editată de Valeru Ciurea care in prefață a specificat: “ Cartea pe care o aveți în fața este valoroasă din două puncte de vedere: pe de o parte, valorifică o serie de fapte de cultură tradițională tratate din perspectiva etnografică și juridical, iar pe de altă parte abordează și aprofundează aspecte extrem de puțin studiate, tabuizate chiar fiindcă sunt legate de norme morale si matrimoniale, abateri, sancțiuni si procedee de eludare a acestora.”

Capitolul II

2.1 Elemente de relief si geologie

Județul Olt este caracterizat prin structurile geologice simple ale subsolului, prin altitudinile de câmpie, sub 200 m, iar relieful fiind unul simetric față de albia Oltului. Analizând principalele curbe hipsometrice se identifică o curba de 400 m în partea nordică a județului, o răspândire diferită a altitudinilor, de exemplu, în sudul județului, la vărsarea Oltului în Dunăre, altitudinile erau minime.

Limita dintre Podișul Getic și Câmpia Română, este dată de curba hipsometrică de 200 m, care are un rol foarte important. Această limită este marcată de curba hipsometrică pe direcția orașelor urmatoare: Balș, Piatra Olt, Slatina, Corbu. Din nord până la acest aliniament se întinde un compartiment al Podișului Getic și anume Platforma Cotmeana cu subdiviziunile: dealurile Balșului și Podișul Spinenilor la vest, culoarul longitudinal al Oltului la est. Relieful mult mai fragmentat în nordul județului, scoate in prim-plan Dealul Dobrii (383m), localizat în proximitatea comunei Sâmburești.

Județul Olt ocupă 2/3 din Câmpia Română în partea de sud și 1/3 din Podișul Getic în partea de nord. Se remarcă urmatoarele forme de relief în ansamblul celor două unități geografice, împărțite în două categorii: mezorelief – sistem de văi ( Valea Oltului, Valea Oltețului, Valea Dunării, Valea Vedei văi principale cu terase și lunci din care se desprind văi secundare, mai slab dezvoltate) și interfluvii.. Sistemul de văi și interfluvii, au rezultat în urma acțiunii rețelei hidrografice asupra reliefului deja existent, fluvio-lacustru de acumulare piemontana și eoliană; microrelief – forme extinse si variate (alunecări de teren, ogase, grinduri, microdepresiuni, torenți, surpări, crovuri, dune de nisip).

Văile principale

Valea Dumării, pe direcția V-E, prezintă un caracter asimetric, datorită versantului drept al Podișului Prebalcanic care este înalt și abrupt, dominând planul coborât al Dunarii. În albie se regăsesc lațimi variate, între 1 și 1,5 km, ramificându-se în brațe ce inchid ostroavele cu dimensiuni diferite, de exemplu: Calnovat, Baloiu, Dragaveiul, Gradistea, Papadia, etc. In apropierea localitatii Potelu, lunca Dunarii ajunge la o latime de 8-9 km, se ingusteaza la Corabia, fiind mai extinsa pe malul vecinilor bulgari. Terasele au trepte bine delimitate, incepand de la linia Ianca-Orlea-Corabia-Garcov pana la linia Obarsia-Crusov, cea mai bine dezvoltata fiind terasa Corabia, cu 15-20 m inaltime.

Valea Oltului este o axa economica a judetului, asimetrica din punct de vedere morfologic, cu terenuri favorabile asezarilor umane si agriculturii si cu terase neinundabile. Oltul se caracterizeaza printr-o meandrare puternica, fiind cel mai dinamic element al vaii si in special al luncii. Cele mai importante caracteristici ale acestui culoar sunt: despletirea bratelor, belciuge, ostroave, albii parasite, terase bine dezvoltate, forme specifice reliefului fluvial de campie, sinuozitate puternica. Lunca Oltului are o latime de 5-6 km, fiind dominata de fruntile teraselor, cursuri afluente paralele, albii si meandre, acestea, raman pe partea dreapta a Oltului de la Dragasani la Draganesti Olt, iar in aval de Draganesti-Olt pe stanga raului

Valea Oltetului, se clasifica pe locul 2 in bazinul Olteniei din punct de vedere al marimii, fiind mai larga in Campia Romana datorita apelor primite de la paraul Barlui si mai ingusta la deal. Lunca Oltetului are o dimensiune de 3-4 km, cu terase bine dezvoltate, fapt care a dus la dezvoltarea numeroaselor asezari umane. Exemple de terase: Leotesti – Branet, Parscoveni etc.

Valea Vedei este dominata de doua terase joase: Potcoava si Sinesti. In ciuda faptului ca apartine de judetul Olt pe un sector mic, se remarca prin intense procese de modelare fluviatila.

Valea Tesluiului prezinta terase joase dezvoltate cu o albie minora meandrata la Hotarani, fiind paralela cu valea Oltetului.

In cadrul judetului, se intinde o parte din Campia Romana, care se imparte in cateva zone cu 70 – 100 m altitudine: Campia Boianului, Campia Caracalului, Campia Burnasului.

Campia Boianului se invecineaza la sud cu Campia Burnasului, reprezentand o prelungire a platformei Cotmeana, ca limita estica fiind raul Vedea iar ca limita vestica raul Olt. Aici se gasesc in numar mare crovurile, in care se strang apele ducand la formarea lacurilor, de exemplu: Bujorul, Telegari, Cerda.

Campia Caracalului cu o intindere de la limita vestica a judetului pana la Dunare, este foarte fragmentata in nord datorita vailor Oltetului si Tesluiului, si in sud datorita vailor paralele si seci, oferind reliefului un aspect valurit unde se gasesc iazuri si gorgane.

Campia Burnasului se remarca la sud de comuna Radomiresti pana in sud-estul judetului, printr-o inaltime mai pronuntata fata de zonele vecine

“Microrelieful, variat si extins, este format din dune de nisip in zona Obarsia – Potelu, crovuri in Campul Boianului, grinduri si microdepresiuni in special in lunci, surpari si alunecari de teren, ogase si bazine de receptie torentiale, conuri de dejectie, iar in sudul judetului numeroase forme antropice de tipul gorganelor.”

“Sub raport tectonic, judetul Olt apartine zonei de vorland, avand in partea sudica, ca fundament, Platforma Moesica (Prebalcanica), iar la nord de Slatina, zona de contact a acesteia cu orogenul carpatic, cazuta in trepte. Peste acest fundament eterogen si destul de complex sta o cuvertura sedimentara cu litologie si grosimi variate. Partea superioasa a acestei cuverturi, de natura molasica, care corespunde neogenului si cuaternarului, se ingroasa in zona de contact orogen – platforma si prezinta o serie de structure petrolifere ( Ciuresti, Otesti, Potcoava, Iancu Jianu), situate in depozitele neogene.”

Relieful antropic, aparut datorita actiunii omului, este strans legat de exploatarea elementelor naturale dar si a zacamintelor. Cele mai numeroase forme ale acestui tip de relief sunt: forme de acumulare (movile, depozite de material), de excavare si de nivelare, etc.

2.2 Elemente de hidrologie

Oltul este elementul principal al hidrografiei, fiind cel mai mare rau al Campiei Romane cu un debit de peste 170 m3/s si cu un potential hidroenergetic folosit la capacitate maxima. La contactul cu Podisul Getic, primeste apele raurilor Oltet si Teslui (13,2 m3/s , respectiv 1,6 m3 /s).

Datele care au fost inregistrate la statiile hidrometrice din Slatina, Stoenesti si Izbiceni, arata ca debitul maxim nu este constant ci oscileaza intre 2500 m3/s, la intrare si 3300 m3/s , la varsare. In municipiul Slatina, s-a inregistrat debitul mediu de 160 m3/s, mai mare cu 23 m3 /s decat la intrarea in judet, si la varsare mai mare cu aproximativ 200 m3/s. Oltul, in aval de Draganesti, apare cu o modificare a traseului, spre dreapta. O dovada a acestei tendinte este Sîul, un curs parasit, ce este instalat in cursul extern al Oltului. Forma prezenta, a aparut ca urmare a procesului de pendulare exercitate de Olt (est-vest), determinand astfel ajungerea cursului pana la Caracal. Oltul prezinta o mobilitate mare a albiei, datorita proceselor de divagare pe cursul inferior. Acest fapt duce la frecventele procese de eroziune laterala, consolidarea de maluri si diguri fiind o necesitate.

S-au tot pus in aplicare idei de a preveni acest fenomen, de exemplu digul de la Pestra, insa cel mai benefic ar fi un program national de regularizare a potentialului hidroenergetic al raului, care ar imbunatati si economia judetului. Ca principal scop in amenajarea raului Olt, este nevoia de energie electrica pentru acoperirea cerintelor economiei nationale. In prim-plan s-a pus si sistematizarea zonelor indiguite, crearea unor debite benefice pentru realizarea unui canal deschis navigatiei intre Slatina si Dunare, si nu in ultimul rand formarea unor helestee pentru piscicultura. Ca etapa primara, in anul 1974, s-a dat startul la amenajarea Oltului pe sectorul Dragasani-Slatina, astfel s-a creat hidrocentrala de la Strejesti cu o putere instalata de 38 MW care a intrat in functiune din anul 1978. Dupa aparitia acestei hidrocentrale, in anul 1980 s-au pus in functiune alte doua unitati la Arcesti si Slatina cu o putere mult mai mare de 114 MW. Pe suprafața județului, Oltul primește ca afluenți pe dreapta: Beica (49 km), Mamu (25 km), Oltețul (183 km), Oltișorul (46 km), Tesluiul de Reșca (92 km); pe stânga Strehareți (12 km), Milcovul (12 km), Tesluiul (28 km), Oboga (18 km), Dîrjovul (35 km), Iminogul (47 km).

Raul Vedea (242 km), in partea de nord a judetului, are un bazin asimetric spre partea stanga. Ca afluenti din dreapta lipsiti de paraie si cu bazine alungite, sunt: Plapcea (48 km), Florisor (16 km), Dorofei (33 km). Prezinta terase bine dezvoltate, cu o panza freatica mai adanca, datorita depozitelor piemontane din Podisul Cotmenei. Prezint debite reduse la statia Chilia-Faget (0,22 m3/s) si mai mari la statia Valeni (4,93 m3/s). In luna martie se inregistreaza cele mai mari valori ale scurgerii datorita ploilor intense si inundatiilor, iar cele mai mici se inregistreaza vara.

Oltetul, apartine judetului Olt si ocupa locul trei ca lungime. Pe teritoriul judetului, primeste ca afluenti: Căluiul (15 km), Gemărtăluiul (48 km), si Bîrluiul (39 km). Are debitul mediu anual de 12,7 m3/s. La Bals, debitul maxim este de 1200 m3/s, iar debitul mediu zilnic minim de 0,15 m3/s.

Tesluiul, este un afluent al raului Olt, locul de confluenta fiind la Hotarani, cu debitul mediu multianual de 1,42 m3/s. Debitul maxim este de 200 m3/s, debitul mediu zilnic minim anual de 0,06 m3/s.

Dunarea, se afla pe teritoriul judetului doar pe o lungime de 47 km, fiind de asemenea principal colector al raurilor din judet. In conditiile acestea de campie, fluviul, prezinta o lunca larga. In privinta viiturilor si a debitului maxim, Dunarea a atins la Corabia 722 cm in 1940 si 796 cm in 1954, datorita fenomenelor de inghet. Nivelul mediu multianual este de 275 cm intre anii 1921 – 1960, iar nivelul minim absolut de 101 cm in 1947, cu o amplitudine rezultata de 823 cm.

Reteaua hidrografica este imbogatita de lacurile naturale (cele de lunca, crovurile, limanurile fluviatile) dar si de lacurile de retentive care se afla in numar de 94 si cu un volum de apa de aproape 20 000 000 m3 , cantitate din care se pot iriga 17 000 ha. In urma construirii celor 3 hidrocentrale s-au creat 3 lacuri de acumulare (2 200 ha).

2.3 Elemente de climatologie

Judetul Olt se caracterizeaza printr-o clima temperat continentala cu influente mediteraneene, datorita maselor de aer tropicale generate in sezonul cald, de origine africana. Ceea ce determina repartitia si manifestarea elementelor climatice sunt pozitia geografica si relieful. Cu un climat temperat continental, prezinta nuante mai umede in nord si mai aride in sud, datorita valurilor de aer uscat din est, care genereaza veri uscate si ierni aspre.

Actiunile factorilor dinamici, fizico-geografici si radiativi duc la individualizarea Campiei Olteniei fata de dealurile din nord dar si de Campia Romane. Pe suprafata sa, radiatia solara inregistrata cuprinde valori medii anuale de circa 125 kcal/cm2an: 125.5 la Calafat si 124.7 la Turnu Magurele. Tot in aceasta regiune actioneaza si ciclonii oceanici in perioada calda a anului, iar in perioada rece a anului actioneaza ciclonii mediteraneeni, moment in care se simt si influentele anticiclonului est-european.

“Temperatura medie anuala variaza de la 11,2˚C in punctul extreme sudic (orasul Corabia) la 9,8˚C in partea de nord a judetului. Punctul cel mai friguros este in jurul orasului Caracal -3,1˚C, cea mai mica medie a lunilor de iarna – ce se datoreaza curentilor reci din estul Campiei Romane care isi au punctual terminus in aceste locuri. Zona orasului Corabia se distinge atat prin media lunilor de vara ce mai ridicata (23,2˚C), cat si prin valorile extreme ce s-au inregistrat pana acum, 42˚C in luna iulie a anului 1945 si -32˚C in ianuarie 1924 si 1942.”

In judetul Olt, exista o posibilitatea de inghet toamna in prima parte a lunii noiembrie in zona din sudul campiei, iar in ultima parte a lunii octombrie exista o posibilitate de inghet spre contactul cu Piemontul Getic. La sfarsitul primei luni a primaverii se produce inghet in partea de sud a judetului, iar la inceputul lunii aprilie se produce inghet in partea nordica. Media zilelor fara inghet este de 220 zile in S-V campiei si 220 zile in N-E acesteia.

Precipitatiile prezinta o medie anuala de 500 mm, valori minime inregistrandu-se la Vladastra (453 mm) si valori maxime la Oporelu (600mm). Aceste valori variaza de la N la S, datorita structurii reliefului dar si in functie de luna si sezon. Torentialitatea este influentata de cantitatea de precipitatii in 24 de ore, de exemplu: (La Valeni in anul 2005 au fost 298 l/mp in 51 de ore, iar la Potcoava in 52 de ore au fost 199,5 l/mp).

Vanturile au o influenta mare asupra pierderilor de apa prin evacuare, din acest fenomen provenind deficitul de apa din sol, cu particularitate in partea de sud. Media vitezei vantului este de 5 m/s. Clima este caracterizata de urmatoarele vanturi: Crivatul, care aduce viscol si zapada iarna, primavera aduce ploaie iar vara seceta; Austrul, cu un caracter secetos si care sulfa din sud-vest. In aceasta zona apare Olteanul care bate din dreapta Oltului, are un caracter uscat si produce seceta. Alte doua denumiri populare sunt saracila sau traista goala. Are si o influenta benefica, mai ales primavera, deoarece atunci cand pamantul este suprasaturat, el ajuta la eliminarea excesului de umiditate. Aici actioneaza si Baltaretul, mai rar, care bate dinspre baltile Deltei. Austrul si Crivatul alterneaza si din acest motiv se creeaza nori incarcati de ploaie.

2.4 Elemente de pedologie

Solurile judetului Olt variaza, iar din punct de vedere al distributiei geografice sunt impartite pe unitati zonale si intrazonale. In sudul judetului, se afla cernoziomuri de tipuri diferite: slab si usor faramitate, si freatic umede. In centrul si partea nordica se afla o serie de soluri variate de tipuri: silvestre, brune si podzolice. La est de Olt se intalnesc si solurile negre argiloase care ocupa suprafete intinse.

Din tabelul reprezentat reiese faptul ca cernoziomurile ocupa 36,6% din suprafata totala, asociate cu cele brun-roscate si brune de padure, care sunt raspandite pe 24,5% din suprafata agricola existenta. Fiind existente in zona secetoasa, in anii cu precipitatii scazute, productiile culturilor de baza nu inregistreaza cresteri. Nu sunt favorabile nici solurile podzolice si smolnitele din cauza fenomenului de “baltire”.

2.5 Elemente de vegetatie si fauna

Raspandirea invelisului biotic in Campia Romana respecta zonalitatea geografica impusa de latitudine. Aici se intalnesc silvostepa si padurile de foioase. Modul in care este structurata vegetatia scoate in prim plan interventia antropica asupra vegetatiei initiale.

In judetul Olt exista doua zone vegetale: una forestiera in nord, iar in sud zona de stepa si silvostepa, limitate pe linia orasului Caracal. Zona forestiera este alcatuita din padurile de stejar de tip sud-european (granite si cerete), iar zona de stepa si paduri xerofile este formata din pajisti si silvostepa cu graminee si ierburi xeromezofile diverse, alternand cu padurile de stejar.

Padurea ocupa o suprafata extinsa de 55 681 ha, 7 407 ha impadurite intre anii 1968-1973. Padurea fiin importanta atat pentru economie cat si pentru clima.

Subzona padurilor de stejar si mixte de tip sud-european apare in prim-plan datorita palcurilor de padure existente in piemontul Cotmenei. Alcatuirea lor este strict din granite si cer, rareori amestecate cu: stejarul pufos, carpenul, alunul, stejarul brumariu, teiul. Aceste paduri au un arboret format din: corn, porumbar, macies, gherghinar etc.

Locul de trecere de la zona padurilor la zona de stepa, este subzona silvostepei. Principalele specii de arbori sunt: stejarul brumariu si cel pufos. Ele exista ca arboreta pure, dar si in amestec cu urmatoarele: garnita, cerul, jugastrul, teiul alb etc. Padurile acestea au o raspandire mai mica, fiind substituite de vegetatia erbacee de stepa.

Vegetatia de lunca si acvatica, este rezistenta la umiditate si inundatii, isi are locul pe fundul marilor vai. Speciile cuprinse sunt: limbarita, rogozul, stanjenelul de balta precum si specii lemnoase, care alcatuiesc paduri in lungul Oltetului, Tesluiului, Dunarii: plopi, rachite, salcii. Mediul vegetatiei acvatice este iazurile cu un regim hidrologic constant, lacuri naturale unde sunt specii plutitoare, specii de mal, nufar, stuf.

“Fauna. Puternica antropizare a formatiunilor vegetale initiale a condus la reducerea elementelor faunei terestre. Dintre mamiferele caracteristice amintim (popandaul, soarecele de camp, dihorul de stepa, sobolanul cenusiu), iar in paduri capriorul. Lor li se adauga, dintre pasari, prepelita (Coturnix coturnix), potarnichea (Perdix perdix), prigoria, lastunul si fazanul.”

Raspandirea mamiferelor este una mai larga. Caprioara, lupul, vulpea si iepurele se gasesc in zonele mai inalte, pe cand altele sunt in zonele de campie si podis, de exemplu: mistretul si pisica salbatica. Ca reptile sunt inalnite: soparlele, gusterii si serpii iar dintre batracieni specii din genurile Rana, Pelobates, Hyla etc. Pasarile in numar foarte mare, sunt legate de anumite biotopuri: ciocarlia de padure, mierla, potarnichea, gaita, sturzul cantator, porumbelul de scorburi, cucul, gaita rosie, turturica, pitigoiul, pitulicea s.a. Fauna de lunca si acvatica,este variata si larg raspandita. Se gasesc in numar mare pasarile sedentare dar si cele migratoare. Mult mai numeroase sunt pasarile de balta, repretentate prin specii precum: rata de mare, rata caraitoare, lisita, gasca de vara, starcul rosu si cenusiu etc. Dintre speciile migratoare amintim: fluierarul, nagatul etc. In lunca se mai intalnesc vidra si nurca, iar prin zavoaie mistretul, lupul, vulpea, viezurele. In judetul Olt se intalnesc si exemplare de fauna cu interes cinegetic, de exemplu: sitarul, fazanul iar dintre speciile de animale mari, mentionam: capriorul, mistretul si cerbul lopatar.

Capitolul 3

3.1 Stilul de construcție a caselor si anexelor gospodaresti: aspect exterior, aspect interior

In zona Olteniei au existat o multitudine de case taranesti exemplare, lucrate cu multa arta, reprezentative pentru arhitectura in lemn si zidarie. Cu inaltimi reduse si cu acoperisuri in pante, aveau prispa si foisor in fata, incadrandu-se in peisaj dar prezentand si o adaptare la conditiile geografico-climatice, decorul fiind o preocupare permanenta. Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, materialul si tehnica de cosntructie era legata de traditiile medievale, “cele mai multe case au fost durate in lemn taiat sub forma de barne lungi, cioplite in patru laturi, asezate in cununi orizontale”. Constructiile erau realizate pe bolovani de dimensiuni mari, asezati la colturi sau pe pietre, cu rol de protectie improtiva umiditatii. Peretii construiti din barne , se terminau cu grinde daltuite. Capriorii care sustineau acoperisul, aveau lungimi calculate realizati din “monele” de brad, iar “lantetii” din baghete cioplite. Acum 200 de ani, acoperisul era realizat din coceni, apoi din “șiță”, apoi din table si tigla.

Gospodariile erau construite din lemn si lut. Lemnul era utilizat doar la strictul necesar, fiind completat de nuiele batatorite cu argila sau doar din lut cu paie. Casele din Campia Olteniei, aveau doua, trei incaperi, plus anexe laterale cu acoperisul prelungit, cu rol de bucatarie de vara dar si pentru depozitarea uneltelor folosite in agricultura, furajele animalelor sau chiar a animalelor. In istorie poarta denumiri diferite precum: dolie, polata, aplecatoare, celar, dosar etc. Langa grajd existau unul sau doua adaposturi pentru: caruta si unelte, animale mici etc. Deasupra erau amenajate locuri special pentru depozitarea cerealelor sau fanului, la care se ajungea cu ajutorul unei scari.

Conditiile crude precum lipsa lemnelor necesare incalzirii locuintelor si pregatirii hranei, au impus in sudul tarii pastrarea locuintelor semi-ingropate. Aveau si anumite avantaje fata de constructiile aflate in totalitate la suprafata, deoarece erau putin predispuse jafurilor sau intemperiilor naturale. Locuintele semi-ingropate, poarta denumirea de bordeie, cu o constructie mai solida si mai costisitoare fata de casele aflate la suprafata. Bordeiul are o istorie inca din neolitic, ca o rezolvare a tuturor problemelor entice, economice dar si climatice.

Bordeiul, era pozitionat intr-o groapa adanca dreptunghiulara (1-1,5 m) cu unul din capete mai jos. Central, se aflau doua lemne groase, pe care se sprijinea o grinda, care la randul ei sprijinea capriorii la unul din capete. La distante diferite si mari se asezau scanduri late acoperite cu papura sau trestie, peste care se adauga pamant cu rolul de a acoperi golurile existente in lemne. Pamantul avea dublu rol, pe langa faptul ca ajuta ca trestia sa nu fie luata de vant, ajuta si la camuflarea locuintei. Interiorul se varuia, bordeiul era construit fara tavan, cu ferestre mici la nivelul pamantului, geamul, era facut din piele de vita. Central, se gasea vatra inconjurata de doua incaperi. Vatra prezenta un cos piramidal, din nuiele impletite si lipite cu lut. Obiectele care se gaseau in vatra erau: ceaunul cu lant, pirostriile de fier, testul pentru coacerea painii, masuta rotunda si scaune cu trei picioare. Anumite bordeie prezentau si incaperi unde se depozitau lucrurile, purtau denumirea de “celar”. In camera de dormit, existau o soba si doua paturi din scanduri, acoperite de rogojina cu rol de asternut. Pe langa camera folosita pentru dormit, exista si o camera in care nu se locuia, pe pat se aseza un țol (velință), o lada de zestre si diferite stergare. Gârliciul, se afla in fata in bordeiului cu rol de a proteja intrarea. Pe lateralele acestuia, erau doua paturi din pamant, numit “brăgar”, pe care oamenii dormeau vara.

La Izbiceni, locuintele semi-ingropate purteau denumirea de “izbe”, denumire imprumutata de la bulgari. Acestea prezentau si camere construite special pentru adapostirea animalelor mici si pentru pasari. Pe grinda principala, in interior, se afla semnul soarelui, considerat protector al locuintei si al oamenilor. In ziua de Anul Nou, acolo se ridicau copiii cu capul, timp se desfasura ritualul “datului de grinda”.

Tipurile de locuinta

Casele specific construite din cununi orizontale cuprind doua incaperi: una din incaperi este cea cu vatra, in care se afla si intrarea, numita “la foc”, iar cea de-a doua incapere este cea de locuit, numita ”soba”. Casa prezinta in fata o prispa cu stalpi, neinchisa cu balustrada. Nevoia extinderii terenurilor agricole a dus la defrisarea padurilor, si astfel procurarea lemnului folosit in constructii a devenit mai dificila, si s-a schimbat tehnica traditionala de constructie. La sfarsitul secolului al XIX-lea incep sa se construiasca case din paiantă, “cercuite” pe cele doua parti si lipite cu pamant. Dupa ce se uscau peretii, acestia se tencuiau si se varuiau. Majoritatea caselor din paintă aveau doua camera dispuse de o parte si de alta a tindei. In lungul fatadei si pe latura dinspre strada, casa prezenta o prispa ingradita cu “sala” si “galerii” sau “perdele” la streasina. “Sala” prezenta scanduri traforate, cu o inaltime de aproximativ 0,70 m. “Galeriile” prezentau forme geometrice iar acoperisul era format din sindrila, tigla sau table.

Planul casei din paiantă, intre cele doua razboaie mondiale, cuprindea “soba”, tinda si “odaia”. Langa camera cu vatra, se gasea intrare in casa, cu un foisor cu stalpi decorati, largind prispa existenta iar cele doua erau inconjurate de o balustrade. Acest tip de locuinta era majoritara in Scornicesti, Tatulesti, Poboru, Spinei, Topana, Fagetel, Radesti. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, constructiile s-au innoit, materialele de constructie traditionale fiind inlocuite de altele noi precum: caramida, ciment, tigla, table, placi de azbociment.

Acum, in judetul Olt, sunt doua categorii de case: unele construite dupa planurile Institutului Judetean de Proiectari; altele lucrate de mesteri locali, cu un plan dezvoltat din cel traditional. In mare parte constructiile din prima categorie prezinta doua niveluri, cu terase si stalpi bine proportionati, iar cele din a doua categorie se desfasoara pe orizontala, cu un singur nivel, acoperis cu pante line si prispa insotita chiar de un foisor cu stalpi din beton, foarte decorati.

Decorul

Precum in alte regiuni ale tarii, mesterii populari s-au focusat in primul rand pe prispa, formand sub streasina o galerie deschisa. Casele cu foisor, prezinta stalpi decorate cu crestaturi, uniti de o balustrade ce inchide galleria de la un capat la altul. Pe scandura superioara, se gaseste un décor cu motive diverse. De asemenea, tehnica decorului in tencuiala apare si la casele din paiantă, formand o arhitectura specifica sud-estului Romaniei. Decoratiile din tencuiala umeda se gasesc in jurul ferestrelor dar si la colturile casei. Ca decoratii se folosesc: patratele, triunghiurile, pasarile, ghiveciul cu flori etc. In privinta caselor noi, se foloseste un decor fie cu culori spefice caracterului vernacular, fie mai sobru, la casele cu un proiect arhitectural.

Interiorul locuinței

“Modul de repartizare a spatiului de locuit, distribuirea functionalitatilor si modalitatilor de folosire a acestuia sunt repere asupra conceptiei oamenilor cu privire la locuinta, asupra gradului de civilizatie”.

In urma analizei locuintelor, se oberva ca interiorul a evoluat odata cu cresterea spatiului de locuit, a gradului de cultura dar si a nivelului de trai. Interiorul caselor oltenesti este caracterizat prin multifunctionalitatea incaperilor si prin folosirea economica a mobilierului. Planurile difera in functie de vechimea casei. Cu cat este mai veche cu atat planul este mai simplu iar functiile incaperilor sunt mai numeroase. La casele cu doua incaperi se gaseste o camera cu vatra de foc cu rol in activitatile obisnuite dar si pentru gatit. La casele cu trei incaperi, cea de-a treia camera este considerate “casa mare”, “casa curata” sau “casa de oaspeti”.

“Aspectul interiorului din zona a fost mai degraba modest, in concordanta cu nivelul de trai al locuitorilor. Camere cu suprafete de 4X4 sau de 4X5 m ofereau un spatiu limitat de locuire efectiva, in care trebuiau sa-si gaseasca locul toate cele necesare desfasurarii vietii cotidiene in conditii normale”.

In mod normal, in prima incapere se gasea vatra cu horn si corlata. Mobilierul era simplu si cu elemente putine: hambarul pentru faina sau malai, o lavita pe care erau asezate galetile cu apa, o masa rotunda si joasa, scaunele cu trei picioare, un dulap-masa si un dulap pentru vesela. A doua camera denumita si “soba” se incalzea cu o soba oarba, a carei alimentatie provenea prin vatra din camera de langa; aici se gasea si patul, uneori erau instalate chiar doua paturi, un dulap-masa, plus razboiul de tesut. Intotdeauna in a doua camera, la capul patului se gasea lada de zestre.

In casele cu trei incaperi, spatial nou prezenta o dispunere traditionala a mobilierului, dar cu modificari din punct de vedere al calitatii: apare patul cu tablii, masa este mai inalta, scaune in concordonata cu masa, iar lada de zestre este pictata. Camerele care erau locuite dispuneau de o pardoseala din pamant, iar camera de oaspeti avea o podea din scanduri de brad. Mobilierul a avut un rol functional in interiorul locuintelor traditionale, oferint suport pentru asezarea tesaturilor.

Textilele interioare

Textilele care se gasesc in interiorul locuintelor, reprezinta un domeniu cu o importanta deosebita pentru arta populara romaneaca, datorita varietatilor dar si a tehnicilor de lucru, dar nu in ultimul rand datorita exemplarelor confectionare de-a lungul timpului. Traditia aceasta, a tesutului este reprezentativa pentru judetul Olt, fiind prezenta si in zilele noastre.

“Categoriile de tesaturi, fara sa fie foarte numeroase, prezinta, prin functionalitate, material, tehnica si décor, o mare varietate. Din punct de vedere al materialului, tesaturile de interior pot fi realizate din fibre vegetale (in, canepa, bumbac) si din fibre animale (lana, borangic). Sub aspectul functionalitatii intalnim: tesaturi de uz (servete, cearseafuri, fete de perna), cu ornamentatie mai modesta; tesaturi cu character functional-decorativ (scarte, velinte, prosoape), mai bogat decorate; tesaturi cu character ceremonial (scoarte, proasoape), lucrate din material fine, cu ornamentatie speciala.”

Cele mai impotante din casa traditionala au fost tesaturile realizate din lana, datorita modului artistic in care au fost realizate dar si pentru valorea intrinseca. Zestea fetelor era compusa din scoarte, velinte, asternuturi care se mosteneau din generatie in generatie.

Scoartele aveau dimensiuni de 2-3 m lungime si cu 1,50-1,80 m latime, avand in compozitie doua foi de tesatura cusute. Scoartele din zona oltului se impart in trei categorii: scoarta mare, cu o lungime de 4 m si lata de 2,20 m; scoarta ingusta si lunga; si scoarta lunga de 2-3 m si cu o latime de 1,40 m-1,60 m. Scoartele aveau multiple functii si erau ornamentate diferit: scoartele vechi erau folosite pentru acoperirea patului sau pentru invelit, ornate cu dungi policrome; scoartele de perete, fiind mai noi (pe la sfarsitul secolului al XIX-lea) erau ornate cu “dungi si randuri de alesaturi executate “printre fire”, “in scoarta”, “peste fire” (“vierbieste”).

Velinta, tot cu o importanta deosebita, confectionata din lana, canepa, bumbac era folosita pentru a acoperi patul sau pentru a decora peretele de langa pat. Asternutul fiind cu o tesatura mai usoara era folosit tot pentru acoperitul patului. Asternutul era lucrat din lana si compus din doua foi cu dimensiuni de 2,50 m lungime si 1,20 m latime. Macatul reprezinta o tesatura usoara, din lana si bumbac, cu ornamente uniforme. Capataiul are rol de perna lunga, din lana, cu o mare raspandire pana la inceputul secolului al XX-lea.

3.2 Portul popular femeiesc si barbatesc

“Alături de interiorul locuinței, portul popular reprezintă unul dintre cele mai complexe aspecte ale creației populare. Prin unele piese țesute sau cusute, el aparține industriei casnice; prin piese lucrate de meșteșuguri – cojoace, haine din dimie, podoabe – aparține meșteșugurilor țărănești; prin modul în care este compus, el arată starea civilă, materială si socială a purtătorului, vîrsta acestuia, indică evenimente care au loc în viața comunității”.

Costumul popular reprezintă un veșmâant care protejează corpul impotriva loviturilor provenite din diferite activități. Reprezintă personalitatea unui individ sau a unui colectiv, un element reprezentativ pentru prestigiul individual al purtătorului, iar pe de altă parte prestigiul colectivității, deoarece purtătorul face parte dintr-un grup. De-a lungul timpului, elementele principale au rămas aceleași, doar tehnicile de lucru evoluând.

Cromatica, Croiul si ornamentele costumelor populare diferă de la o zonă la alta, in același timp marcând statutul social al oamenilor și zona din care provin.

Costumul femeiesc din zona Oltului il reprezinta un costum cu doua catrinte diferentiat prin cromatica, ornamente dar si prin piesele component de cel al zonelor vecine. Aranjatul parului face parte din ansamblul vestimentar.

Camasa, reprezinta piesa definitorie a portului popular, iar caracteristice zonei au fost: camasa incretita la gat, camasa dreapta, camasa cu platca. Camasile pot fi grupate in 3 categorii in functie de tehnicile de ornamentare: camasa aleasa in razboi; camasa cusuta in punct romanesc sau in “muste”; camasa cusuta cu “tighel si fir”, lucrata “inaintea acului” si “peste ac”. Campurile ornamentale sunt in relatie directa cu tipul camasii. Ornamentele in stil vegetal sunt realizate din culori precum: rosu, negru, bleumarin insotite de policromia margelelor dar si stralucirea firelor si a paietelor.

Imbracamintea care depasea poalele este formata din doua “zavelci” dreptunghiulare, de 80-90 cm si latime de aproximativ 60 cm. In jurul municipiului Slatina, aceste “zavelci” purtau denumirea de catrinte.

“Zavelcile sunt tesute in patru ite, din lana toarsa rasucit si din bumbac, in nuante de bleumarin, pentru a obtine, prin alternanta culorilor, o infatisare dantelata. La zavelcile de sarbatoare, ornamentele navadite, dispuse in randuri vertical se completeaza cu beteala alba sau galbena, ceea ce le confera stralucire”.

O categorie speciala o constituie “zavelcile” folosite la costumele de nunta, cu o culoare alba sau bej, cu motive realizate amanuntit de culoare argintie.

Incaltamintea costumului purtat iarna era formata din ciorapi de lana, cu motive geometrice si din opinci. Pe cand la costumul de vara se purtau “tusluci”, cipici cu talpa dublata cu piele de bovine sau porc.

Costumul popular din Oltenia era completat cu diferite podoabe, care pe langa valoarea artistica aveau si o semnificatie sociala. Salba din “arginti” sau alte monede de aur, erau cele mai importante, apartinand fetelor bogate. Fetele sarace purtau o “leasa” de margele cu o salba care imita metalele pretioase, si purtau denumirea de “tule”. Cerceii precum salbele, se lucrau fie din “poli de aur”, monede de argint, fie din alte material. Cerceii trebuiau purtati in fiecare zi, pe cand salba se purta doar in zilele de sarbatoare.

Din ansamblul costumului de iarna, la inceputul secolului al XIX-lea, faceau parte hainele de dimie sau blana. Haina din dimie, cu o culoare alba sau cenusie, a reprezentat pentru o perioada lunga baza costumului de iarna. Suba din Olt, facea parte din tipurile raspandite in Oltenia si Muntenia. In satele Poboru, Cungrea etc. s-a purtat “cortelul”, o haina de dimie neagra, “decorate cu gaitane de culoare bleumarin”.

“Cojoacele lucrate in zona sunt din blana de miel alb sau negru, scurte pana in talie, deschise in fata si fara maneci. Decorul se compune din “cosoaie” realizate cu “iră’ verde si dintr-o fasie ingusta de blana neagra dispusa pe margine. La costumul de sarbatoare s-au purtat in mod frecvent cojoace de tip sibienesc si valcenesc.”

Ansamblul costumului barbatesc, se potriveste tipului de port cu cioareci din dimie alba insotit de o camasa lunga pana peste genunchi sau camasa scurta pana deasupra genunchilor, accesorizata cu un brau. Camasile barbatilor fac parte din cele doua tipuri de pe tot teritoriul Romaniei: camasa dreapta si camasa cu platca. Camasile barbatilor sunt facute din panza de canepa si din panza de bumbac. Camasile vechi sunt decorate cu cusaturi “pe fir”, iar exemplarele mai reecnte sunt decorate cu nuante de bej si alb.

Izmenele au fost purtate pe timp de vara, iar pe timp de iarna cioarecii din dimie alba. Ele sunt decorate prin cusaturi in punct romanesc si din dantela marunta, pe partea inferioara. Deasupra camasilor, barbatii poarta braie de culoare neagra sau rosie, iar hainele din dimie sau din blana completeaza costumului specific zonei.

Ca si podoabe folosite dar nu foarte numeroase, se numara: o pana de paun si flori la palarie.

Incaltamintea era compusa din opinci, croite dintr-o bucata triunghiulara de piele perforate in 10 locuri, pentru a da forma de bot ascutit. Costumul popular din Olt este prevazut cu ornamente colorate, care, impreuna cu croiul, il fac reprezentativ pentru zona olteneasca.

Ca un specific al ornamentelor populare apare geomotrismul, dar la piesele cele mai vechi. Motivele purtand denumiri plastice: ochiulete, stelute, sori, zale, gura papusii. Natura decorului este un element de unitate. Apare ca o nota distincta, echilibrul dintre spatiile decorate si cele lasate libere. Un alt element de unitate al portului barbatesc din zona il reprezinta cromatica, care, are o paleta variata al unui numar restrans de culori.

3.3 Obiceiuri populare

Obiceiuri de naștere

Comunitățile etnologice românești aveau ca și grup social de bază neamul, care, pe lângă familia constituită din părinți – copii, cuprindea și persoanele înrudite prin sânge, afinitate dar și prin nășie.

După realizarea riturilor de fertilitate, din cadrul nunții, dar si a celor legate de sarcină sau leuzie, apărea preocuparea de întemeia o familie completă în care copii erau foarte importanți. “Dorința de a fi binecuvântați de Dumnezeu cu nașterea de copii constituia o constantă in mediul rural tradițional”. Femeile respectau întocmai regulile obiceiurilor, de teamă să nu fie sterpe, astfel puteau ramâne insărcinate și sa dea naștere unui copil sănatos. Obiceiurile au rolul de a face intrarea noului născut in familie, marcând astfel un nou ciclu de viață, un “moment important … o trecere, o depășire de la o stare la alta”.

Din momentul în care sarcina este confirmată, apar preocupări pentru viitorul membru al familiei. O sarcină vine cu responsabilități atat pentru parinti cat si pentru membrii familiei. In Slatina, Romanati si Campia Boianului, copilul reprezinta o bucurie si, din acest motiv, traditiile si obiceiurile erau respectate in mod permanent astfel incat sa se i se asigure o nastere usoara si sa fie sanatos. Aceste practici se pot regasi in mai multe parti ale tarii dar si in cadrul altor popoare, dovedind astfel vechimea lor. Din momentul confirmarii sarcinii pana la nastere “riturile evidentiaza grija ca viitoarea mama sa nu piarda rodul, sarcina … datorita interventiilor malefice…”

In timpul sarcinii apar anumite interdictii precum: femeia insarcinata nu trebuia sa se imbolnaveasca pentru a nu dauna copilului; nu avea voie sa faca eforturi; in zilele de sarbatoare sau duminica nu trebuia sa lucreze “ca sa nu iasa copilul pocit”; in cazul in care exista un mort, femeia nu trebuia sa mearga la mort pentru ca exista sansa sa dea nastere unui copil fricos, dar daca avea obligatia de a merge la mort, ii era recomandat sa se lege la degetul mic cu un fir rosu; pentru ca sa nu nasca un copil urat trebuia sa evite oamenii cu un aspect fizic neplacut; sa evite fructele lipite, in cazul in care nu voia sa nasca gemeni; sa nu fure fructe sau obiecte deoarece pe corpul copilului va aparea o pata cu forma respectiva; sa nu iasa din casa decat dupa cantatul cocosilor de la miezul noptii etc. Pe langa acestea, femeia trebuia sa respecte si alte reguli: sa se roage zilnic la Dumnezeu; sa tina la brau o carticica de rugaciuni, si la gat o cruciulita pentru a fi ferita de rele; sa nu calce pe locuri “parlite”, fara iarba, deoarece se credea ca erau calcate de Iele, si asta ar putea dauna copilului; in zilele de Rusalii sa poarte pelin si catei de usturoi ca sa nu fie luate din calus etc. Sotul avea obligatia sa respecte si el cateva reguli: sa nu taie animale, ca sa nu iasa copilul “beteag”; si cel mai important lucru era ca barbatul sa nu se procreeze in stare de ebrietate.

In urma acestor reguli se poate observa ca: unele sunt reguli de igiena, unele tin de religie, iar altele sunt doar supersititii transmise de la o generatie la alta.

Despre sexul copilului se spune ca: daca femeia voia sa nasca fata, trebuia sa se aseze pe botă, pe țest sau pe baniță, iar in cazul in care voia sa nasca baiat trebuia sa mearga la preot purtand camasa sotului sau sa imprumute aluat si coca dospita de la o femeie cu sase baieti. Cand o femeia nastea doar fete, moasa lua placenta ultimei nascute, o indesa intr-o caciula cu trei capatani de usturoi, un taciune si un “franc” de argint, iar dup ace o taia in doua cu un topor ingropa jumatae pe un deal, iar cealalta jumatate pe alt deal, pronuntand: “cand se va intalni deal cu deal, atunci sa mai nasca … o fata”.

Atunci cand sorocul copilului sosea se puteau ivi pericole, dar care potrivit unor credinte populare, puteau fi izbavite cu anumite rituri speciale: pentru a avea o nastere usoara, femeia trebuia sa deschisa usa cu piciorul drept si apoi sa rastoarne scaunele din casa; sa bea apa cu “lemnul lui Dumnezeu”; moasa trebuia sa o plimbe prin casa sis a treaca furca de tors, druga sau toporul prin san; in anumite sate prin san putea fi trecut si un ou si, dupa ce se spargea, femeia trebuia sa se unga cu el pe tot corpul, gandidu-se la faptul ca in acelasi mod se va rupe si “casa” copilului etc. In anumite zone, atunci cand femeiele nasteau acasa, pentru a ameliora durerile existente din timpul nasterii existau si alte rituri precum: se deschidea usile si ferestrele, se luau capacele de pe vase etc. aceste obiceiuri se practicau in Transilvania, Scotia sau Germania.

Moasa reprezenta un om foarte important pentru femeia care nastea in casa, deoarece indeplinea riturile legate de venirea pe lume a noului nascut. De obicei moasa era o femeie mai in varsta, stiuta in sat pentru aducerea pe lume a multor membri ai comunitatii. In Romanati, erau doua moase: una care ajuta femeia sa nasca si alta care taia buricul copilului.

Moasa sfatuia gravida sa se plimbe pe braul purtat in timpul sarcnii, iar atunci cand femeia ajungea la captul braului trebuia sa loveasca cu piciorul in perete rostind “… asa cum se desfasoara braul de la mijloc, asa sa se desfasoare sarcina…”. In momentele urmatoare, toti membrii familiei erau chemati pentru ca gravida sa bea apa din pumnul fiecaruia, considerand ca pe perioada sarcinii aceasta le-a turnat apa sa se pele pe maini. Atunci cand durerile apareau, moasa, incalzea caramizi si le punea la spatele gravidei, punea “cenusar”, comprese calde pe burta si apa calda la picioare.

Locul de nastere al copiilor era in fata vetrei, sfemeia tand in genunchi pe un strat de fan care acoperea pamantul, pentru ca asa se credea ca femeia ar naste mult mai usor. Aceasta metoda de nastere a fost practicata pana la jumatatea secolului al XX-lea, iar in cadrul familiei, pana la aparitia unui specialist care asista nasterea. Doar in anumite cazuri, femeile erau trimise la casa de nasteri sau la spital. Dupa nastere, imediat, copilul era pus sa planga la gura cosului vetrei, crezandu-se ca astfel isi chema norocul, apoi era spalat intr-o vadra cu apa. In Campia Boianului, nou nascutul era spalat cu apa dintr-o oala de lut, avand rol de purificare.

Oriunde avea loc nasterea pe pamant, in fata vetrei sau pe pat, femeia trebuia sa fie asezata pe un strat de fan acoperit cu o patura, “la fel cum a nascut si Maica Domnului”. Dupa ce treceau trei zile, proaspata mama se ridica iar o parte din fan era folosit in apa cu care se spala mama si nou-nascutul sau pentru a afuma camera in care copilul plangea si tresarea din somn. Cea care taia buricul copilului era moasa, folosind o aschie de lemn, apoi cu putin sange facea un semn pe fruntea nou nascutului, ca sa fie rosu, apoi cu o crenguta de busuioc il freca pentru a fi dragastor iar cu o teava ii sufla in obraz sa faca gropite.

Placenta, trebuia ingropata ori in casa, ori in grajdul animalelor sau la radacina unui pom roditor. Langa placenta se punea si un ban de argint pentru a avea noroc in viata. In anumite sate, daca copilul era baiat, placenta se ingropa in casa pentru a nu pleca de acolo. In timpul “Iehuziei”, in timpul noptii era adus un cocos negru. Daca acesta canta, locuinta nu era bantuita de duhuri rele, iar daca nu canta, asta inseamna ca noul nascut va plange si preotul trebuia sa ii faca o slujba.

Prima baie era foarte importanta, moasa spalandu-l pe pragul casei, cu apa luata dintr-o oala de lut sau o caldare de arama. In anumite sate, copilul era spalat cu apa adusa dimineata dintr-o postavita facuta de rromi. Dupa baie, se facea molifta in casa ori la preot sau era pusa apa sfintita in apa cu care copilul era spalat timp de sase saptamani. Apa cu care copilul era spalat se atunca la radacina unui pom, ca sa fie roditor, pe gard ca sa mearga repede in picioare, sau peste gard ca sa fie “iute de picioare”. In satele: Serbanesti, Movileni, Crampoia, in Campia Boianului, prima camasa pe care copilul o purta trebuia sa fie facuta din spatele unei camasi de-a tatalui, pentru a fi voinic si puternic. In alte sate, camasa trebuia facuta in toatalita intr-o singura zi, pentru a proteja copilul de moarte.

Langa Iehuza erau asezate anumite obiecte considerate magice: o bucata de fier, sare, usturoi, tamaie, carpa rosie, o matura, o cruce, toate pentru a indeparta duhurile rele. Dupa terminarea acestui rit, copilul era infasat de catre moasa, iar Iehuza ramanea trei zile asezata pe paie ingrijita in tot acest timp de catre moase in asteptarea ursitoarelor. Moasa avea si obligatia de a merge la preot, pentru ca apa dintr-o sticla impodobita cu busuioc si legata cu fir rosu sa fie sfintita, pentru a putea stropi copilul si Iehuza timp de patruzeci de zile.

A treia zi, soseau ursitoarele intruchipate in doua fete tinere si o femeie mai in varsta, care realizau rituri cu rol benefic pentru viitorul copilului. Era pregatia o masa pentru ursitoare, de catre moasa si membrii familiei. In zona Romanati dar si in Campia Boianului, era framanata o paine nedospita, facuta din faina cernuta de o fata si un baiat, cu ambii parinti in viata. In zona Olt, erau pregatite trei “piticele”, “colacei”, “ursatoare”, tot din aluat nedospit, dar unse cumiere. Painile erau asezate la fereastra, cu zahar, sare, trei pahare cu vin, o spata, un obiect de fier, usturoi, seminte de tot felul, un fir de canepa, un ban de argint, pentru ca ursitoarele sa aduca un viitor bun copilului. Era adusa in dar de catre moasa o fașă din lana find reprezentata pe ea o figura antropomorfa cu nasul, gura si ochii cusutui cu ata rosie iar in mijlocul acesteia se puneau un ban de argint, tamaie, carbune, pentru a fi ferit copilul de duhurile rele. Daca moasa avea posibilitatea, aducea pe langa fașă si o tichie.

Cand ursitoarele soseau, moasa aducea apa si dormea cu mama, lasand usile si ferestrele deschise, oferind un acces mai usor ursitoarelor. In noaptea respectiva, moasa nu dormea pentru ca incerca sa auda ce ii este sorocit noului nascut. In urmatoarea dimineata, moasele povesteau tot ce au auzit sau au visat, totul fiind talamacit de catre ele. Inainte ca soarele sa rasara, mama si copilul erau spalati de catre moasa cu apa adusa cu o zi inainte, in care a fost adaugat fan, busuioc, bani, flori iar apoi ii stropeste cu apa sfintita. Dupa ce toate aceste rituri au fost indeplinite, copilul era infasat si dat in bratele tatului pentru prima data.

In privinta mortalitatii din secolele trecute, au fost folosite practici sa inlature pericolul. La Izvoare, Vadeni, Valcele, Serbanesti, daca intr-o familie toti copiii mureau, nou-nascutul era dus dimineata langa fantana si era lasat acolo pana cand o persoana il gasea de la care trebuia sa fie rascumparat. In alte sate se schimb nasul, iar daca un copil era bolnav mult timp, i se schimba numele. In multe sate se credea ca ziua in care copilul s-a nascuta influenta soarta acestuia. Copilul nu era bine sa fie nascut sambata, pentru ca va fi lipsit de noroc. Daca ploua in momentul nasterii acesta va fi norocos, iar daca era seceta acesta nu va avea noroc. Se spune ca acei copii care aveau caita pe cap in momentul nasterii vor deveni strigoi. Iesirea din Iehuzie are loc la 6 saptamani de la nastere, si numai dupa aceasta perioada femeii i se permitea sa iasa afara din gospodarie facand primul drum catre biserica, insotita de moasa care purta copilul. Inapoi spre casa femeia trebuia sa intre in cateva case unde locuitorii ii stropeau picioarele cu apa, iar ea la randu-i le facea un dar. Ajunsa acasa, pregatea o masa la care toate rudele apropiate participau si rasplatea moasa cu bani.

Nasii

Dupa realizarea tuturor obiceiurilor legate de nasterea copilului, familia incepe pregatirile pentru botez. Ca in toata zonele tarii, nasii au un rol foarte important, deoarece vor indruma in viata copilul. Nasia era transmisa tuturor copiilor iar numele copilului era stability de nasi. In cazul in care nasul era mort, copilul putea fi botezat de altcineva din neamul lui. Doar daca intr-o familie mureau mai multi copii, nasul putea fi schimbat, crezandu-se ca acesta nu avea noroc de copii.

Atunci cand imediat dupa nastere, unei familii ii mureau copiii, moasa purta copilul la o rascruce de drum si primul om ajuns in cale trebuia sa il boteze, avand statutul astfel de “nas din drum”. Daca copilul era in pericol sa moara neboteazat din cauza ca era bolnav, i se schimba numele cu care era inregistrat la primarie apoi moasa il inchina la icoane si apoi il boteza cu aghiasma acasa. In cazul in care copilul isi revenea, se boteza din nou cu numele primit initial. Daca nu existau motive temeinice, schimbare nasilor atragea un bluestem sau moartea.

Nasia presupun obligatii atat din partea nasilor cat si din partea finilor. Inainte de botez, finii mergeau cu plocon la nasi: o vadra de tuica, vin, sarmale, o pasare fripta, portocale, smochine. Cu plocon se mai mergea si la Lasatul Secului de Paste cu miel si oua, toamna dupa ce viile erau culese, de Craciun cu tuica, vin, paine, friptura si piftii, de Anul Nou cu bautura, carne, piftii si carnati. Nasii de botez aveau obligatii modeste: cumparau o panza alba pentru a primi copilul botezat, o panglica rosie pentru a nu fi deocheat, o lumanare, camasuta, tichie si o patura. La masa organizata cu prilejul botezului, acestia ofereau bani finilor si toata viata trebuiau sa le ofere sfaturi.

Botezul

Botezul era stabilit la doua, trei saptamani dupa ce copilul a fost nascut, fiind astfel introdus si in comunitatea religioasa. Copilul trebuia ferit de ochii altor persoane, iar mama nu avea voie sa iasa cu el afara din casa pana la botez. In ziua in care botezul avea loc, copilul era imbracat cu haine oferite de moasa, iar pana la biserica ea purta copilul. Dupa ce botezul era incheiat, copilul era imbracat cu haine aduse moasa si purtat in brate de catre aceasta pana acasa. Ajunsi acasa, copilul era dus in grajdul vitelor, pentru a avea noroc la animale, apoi daca se dorea ca urmatorul copil sa fie baiat era dat in bratele tatului, daca se dorea ca urmatorul copil sa fie fata era dat in bratele mamei. Atunci cand intrau in casa, parintii sarutau mainile nasei si moasei ca semn al recunostintei. Lumanarea de botez era pastrata si era aprinsa doar atunci cand copilul putea sa o stinga singur pentru a nu-si pierde vederea.

Era facuta o masa la care luau parte familia, nasii si moasa. Moasa sau tatal copilului invita rudele cu o plosca. Iar nasii procedau la fel cu invitatii lor. Cand invitatii soseau erau aduse cadouri pentru copil: un mie, un curcan, o gasca, haine, bani etc. La masa erau servite mancaruri specific precum: varza cu carne, ciorba de pasare, friptura de porc, gogosi. Daca botezul era tinut in timpul postului, se gatea: fasole batuta, varza, ciorba de zarzavat, prune, sarmale cu orez. Nasul incepea darul iar banii se puneau in scutesc sau pe o paine purtata de nas.

Tăiatul moțului

Dupa ce un baiat se nastea, i se lasa parul sa creasca timp de un an si jumatate. Apoi avea loc “taiatul motului”, participand familia si nasii. In timpul acestui ritual, baiatul se asea pe masa, purtand haine aduse de nasi, cu parul piepatanat si impletit intr-o codita la varf legata cu lana rosie pentru a nu fi deocheat. Deasupra capului i se aseza un colac prin care era scoasa codita iar pe masa se puneau diferite obiecte: fier, seminte de canepa, grau etc. Baiatul trebuia sa stea cu picioarele asezat pe aceste obiecte pentru a avea putere si belsug iar nasa si nasul taiau codita cu foarfeca. Dupa acest rit, era pusa o masa la care se servea: gaina fripta sau umpluta, vin si tuica.

Ruptul turtei

Atunci cand fetele implineau un an se “ruptea turta”. Se prepara o paine din faina cernuta de un baiat si o fata, cu ambii parinti in viata, apoi pe paine se asezau obiecte precum: ac, foarfeca, bani, carte, oglinda, fus iar fetita trebuia sa aleaga pentru a vedea ce ii va placea mai tarziu. Turta se rupea deasupra capului se impartea celor care erau prezenti, tot acest rit fiind urmat de o masa la fel ca si in cazul motului.

Unele obiceiuri se practica si in prezent nu numai la sate, dar si la orase.

Obiceiuri de nunta

Printre cele mai importaante evenimente din viata unui om se numara si casatoria, cu o serie de rituri, relevand importanta care este data familiei de poporul roman. Toate obiceiurile au rolul de a aduce fericire, protectia cuplului si fecunditate.

Cu ajutorul anumitor obiceiuri tinerii se cunosteau mai usor, preocuparea aceasta a casatoriei intervenea cu mult timp inainte de momentul casatoriei. Horele reprezentau momente de intalnire ale tinerilor, in care se innodau relatii si se observau calitatile tinerilor.

Atunci cand baietii participau la diferite jocuri, la colindat si la intrarea fetelor in hora, confirmau faptul ca erau pregatiti de casatorie. In schimb, fetele care aveau varsta casatoriei, prin intermediul unor rituri, in preajma anumitor sarbator, incercau sa afle cum va arata viitorul sot: sarac, bogat, batran, tanar, scund, inalt, urat, frumos.

In zonele cercetate: Slatina, Romanati si Campia Boianului, traditia casatoriei era adoptata de fete cu varsta de 16 ani, iar baietii fie la 18 ani, fie la 20 de ani dupa finalizarea armatei. Daca fetele depaseau varsta de 23 de ani, iar baietii varsta de 25 de ani, erau numiti “fete batrane” si “flacai tomnatici” si le era greu sa isi gaseasca parteneri pentru casatorie. Ajungand la disperare, unii dintre acestia apelau la mijloace diferite, inclusiv la vraji, pentru a intra in randul lumii si de a capata un statut respectabil in comunitate. Uneori, cand tinerii se intelegeau fata il astepta pe baiat sa termine armata, daca parintii il considerau potrivit.

Zestrea

Zestrea reprezinta baza constituirii familiei. Fata primea pamant si lucruri de folosit in casa: velinte, capataie, prosoape, vase de arama, pe langa acestea primea si animale precum: cai, oi, boi, vaci. In familiile mai bogate, zestrea cuprindea si galbeni de aur. Baiatul primea pamant, loc de casa, lemne folositoare la construirea casei dar si a locurilor pentru animale. Nu era de ajuns ca tinerii sa se placa, in comunitatea, statutul social avea un rol foarte important. Erau foarte rare cazurile in care un baiat instarit se casatorea cu o fata fara zestre, deoarece familia era impotriva casatoriei.

Petitul

Inainte de nunta avea loc petitul. Atunci cand tinerii se intelegeau iar parintii era de acord ca se potrivesc, familia baiatului pleca in petit. Daca parintii fetei nu acceptau, tinerii ori renuntau, ori fugeau impreuna, aceasta strategie avea success de multe ori iar familiile ajungeau la o intelegere, dar daca nu se reusea acest lucru, tinerii nu primeau nimic de la parinti si urmau sa intampine multe greutati.

Daca parintii baiatului erau acord, cu casatoria, mergeau la familia fetei impreuna cu viitor ginere. Aduceau cu ei o plosca cu vin, pe care o asezau pe masa doar dupa discutiile avute in legatura cu casatoria. Daca fata era de acord sa se marite trebuia sa bea din plosca, apoi trebuia sa bea si ginerele. In cazul in care era vorba despre un refuz, se dadea un raspuns care sa nu jigneasca familia baiatului: “Noi nu suntem gata pentru nunta sau nu avem fata de maritata”, iar in cele din urma petitorii se retrageau.

Logodna

Logodna se facea in cazul in care parintii nu erau pregatiti sa faca nunta, dar erau de acord cu casatoria. Aceasta se facea la o saptamana sau la o luna de la petit. Era organizata o masa la care participau parintii si rudele tinerilor, iar baiatul lua fata acasa la el spunand ca a luat fata cu logodna.

Nasii

Inainte de a incepe pregatirile pentru casatorie, nasii trebuiau anuntati. Nasii erau cei care botezasera baiatul. Daca nu primeau un raspuns pozitiv din partea lor, nasii trebuiau sa cunune pe unul din copiii lor, fiindca nasii se mosteneau. Doar daca nasii de botez nu erau de acord sa ii cunune pe tineri, ei puteau alege alta pereche de nasi, dar doar cu acceptul celor care au refuzat sa ii cunune. Se respectau intocmai aceste reguli deoarece se zicea ca “Blestemul de la nasi n-are lume locas”.

Legatura dintre nasi si fini era foarte apropiata, relatia spirituala creata intre ei fiind foarte puternica, copiii lor nu se puteau casatori intre ei. Cu prilejul oricarei sarbatori, finii mergeau la nasi cu plocon, iar in schimb acestia cereau sfaturi nasilor de fiecare data cand aveau nevoie. Parintii mirelui trimiteau nasilor plocon cu o duminica inaintea nuntii, pentru a le da de veste ca peste o saptamana va avea loc nunta.

Nasii impreuna cu socrii mari si cei mici, erau cei mai importanti din cadrul pregatirilor de nunta. Nasul se ocupa cu cumparatul lumanarilor, voalul, coronita miresei, beteala, floarea mirelui. Nasa ajuta mireasa sa se imbrace si ii aseza pe cap voalul inainte de a pleca catre biserica, iar la sfarsitul nuntii tot ea ii ridica voalul si aseza pe capul finei un batic aratand astfel ca a devenit nevasta.

Socrii mari pregatau si se asigurau de buna organizare a nuntii. Masa avea loc la casa baiatului, dar trebuia facuta o masa si la casa socrilor mici, astfel fiecare avea invitatii sai. Printre cei care se ocupa de organizare nuntii se numara: fratele de mana sau cumnatul, era considerat martor la casatorie si il reprezenta pe ginere. In ziua in care se desfasura nunta, insotea mireasa la toate ceremoniile de la care lipsea mirele; “fata care poarta colacul”; chematorii care faceau invitatiile la nunta; bradarul, cel care ducea bradul; colacarul, spunea “colacaria” atunci cand alaiul nuptial ajungea la paorta miresei; pochinzerii, insoteau socrii mici; pocanzareasca era o femei batrana care incarca zestrea miresei in caruta; bucatarul si alergatorii, care preparau si serveau la masa.

Dupa stabilirea tuturor persoanelor care iau parte la organizarea nuntii, se angajeaza muzicantii. In toata Oltenia, nuntile erau facute cu lautari care cunosteau cel mai bine melodiile care trebuie cantate in anumite momente pe durata nuntii. Din traditia locala mai faceau parte si reguli precum: mireasa trebuia sa faca camasa mirelui pe care o va purta in ziua nuntii si un prosop sau o marama de borangic pe care la fel, le va purta in ziua respectiva. Mireasa avea datoria de a face cadou prosoape sau marame de borangic nasilor, socrilor si celor care insoteau nasii la nunta. Si parintii mirelui erau obligati sa cumpere daruri pentru socrii mici: ghete pentru socrul mic si pantofi pentru soacra mica. Tot ei plateau si pentru plocoanele cu mancarea si bautura trimisa nasilor.

Invitatiile la nunta

Invitatiile erau hotarate de catre cele doua familii, iar chemarea la nunta se facea cu cateva zile inainte, joi sau vineri. Fratele de mana cu alti chematori vizitau rudele si prietenii, cu plosca de vin in mana, pentru a-i invita la nunta. In anumite locuri invitatiile erau facute de catre alergatorii nasului, iar in alte locuri mergea un singur chemator cu plosca si un “ciomag” in mana rostind “ Porunca de la socrul mare, sa poftiti la nunta…”. In Romanati si in Campia Boianului, o ruda apropiata facea invitatia, in timp ce in Olt, invitatia era facuta cu o plosca plina cu tuica. Ca sa confirme participarea, cel invitat trebuia sa bea din plosca.

Participantii importanti la nunta trebuiau sa poarte semne distinctive nasul – in piept trebuia sa poarte o floare mare, o batista cusuta, un prosop; fratele de mana – un prosop dupa gat, floare sau panglici; mirele – purta o camasa lucrata de mireasa, o floare in piept si un prosop dupa gat; iar pana la inceputul secolului XX, mireasa purta o camasa de borangic cusuta cu boscele rosii, o marama cu fes rosu si mahmudele pe frunte, ulterior fiind introdusa si rochia alba cu voal.

Nunta

In timpul verii, nuntile se faceau in curte, sub corturi sau soproane. Momentele cu rol principal din cadrul nuntii erau: chemarea, fedelesul, aducerea bradului la casa miresei, barbieritul ginerelui, adusul apei, punerea betelei, venirea mirelui cu alai la casa miresei, colaceriile, jocul bradului, punerea salbei, iertaciunea, incarcatul zestrei, vadraritul, plecarea la cununie, cununia, intoarcea cu alai de la cununie, masa mare, darurile, hora miresei, luarea betelei, zorile.

In ziua de joi, la casa miresei, se adunau tinerii pentru impodobitul bradului si confectionarea florilor de pup in piep. In Romanati, bradul era impodobit la casa mirelui. Nunta in adevaratul sens dura trei zile, de sambata pana luni. Sambata seara, acasa la mire incepea nunta, pe cand acasa la mireasa avea loc fedelesul. Socrul mare trimitea catre casa miresei rochia si primea la schimb camasa cu care ginerele se va imbraca si prosopul.

Pregatirea mirelui

Duminica dimineata se faceau pregatiri pentru primirea miresei, timp in care ginerele isi imbraca hainele noi si camasa croita de mireasa, iar inaintea cu o seara trebuia sa isi puna prosopul dupa gat. Urmatorul moment este barbieritul, care trebuia facut de un prieten de-al ginerelui caruia ii traiau ambii parintii, acest obicei reprezinta separarea de tinerii necasatoriti. Pe parcusul barbieritului, lautarii canta o melodie specifica.

Pregatirea miresei

Paralel cu obiceiurile petrecute la casa mirelui, si la casa miresei se desfasurau o serie de obiceiuri care marcau trecerea fetei in alt ciclu de viata.

In ziua de duminica, tinerii soseau sa impodobeasca bradul impreuna cu mireasa si cu cumnatul de mana, apoi plecau la udat, la o fantana aflata in centrul satului. Mireasa insotita de cumnatul de mana duceau o vadra de lemn sau arama legata cu un prosop, un buchet de busuioc si bani. In momentul in care ajungeau la fantana, umpleau vadra cu apa iar mireasa stropea cu busuiocul in cele patru zari si apoi o rasturna de trei ori cu piciorul drept. In jurul vasului cu apa se facea o hora, apoi alaiul miresei se indrepta spre casa, dar pe alt drum.

In drumul lor spre casa, mireasa purta o plosca cu vin, iar toti cei care ii ieseau in cale erau invitati de catre mireasa la nunta. Ajunsi acasa infigeau bradul intr-o paine care era asezata deasupra vadrei si se facea o hora in timp ce lautarii cantau. In acest timp mireasa, urcata pe un scaun, plangea si i se aseza pe cap un colac, pe care se afla un ban de argint, busuooc si sare. Painea era rupta si aruncata tinerilor aflati la obicei, pentru ca acestia sa se casatoreasaca repede.

Dupa acest rit, mireasa purtand rochia alba, i se punea pe cap coronita si voalul, in timp ce lautarii cantau. Pana in prima parte a secolului XX, costumul de mireasa era compus din camasa cu cusaturi de matase alba, zavelci rosii iar pe cap purta o marama de borangic. Primele rchii de culoare alba, erau tesute in casa din panza de borangic. Zestrea miresei era incarcata in carute, pentru a fi vazuta de toata lumea, pe cand mirele si nuntasii plecau spre casa nasilor cu plocon.

Ajunsi la biserica, mirele si mireasa se asezau pe unul din cele mai frumoase covoare aflate in zestrea miresei si pe doua perne. Covorul folosit la biserica era pastrat si folosit la moartea sotilor, punandu-se in sicriele acestora. Cu acealasi scop erau pastrate si pernele si costumele de nunta, ca semn de recunoastere pe lumea cealalta.

In timpul slujbei fata era sfatuita de parinti si rude sa il cale pe mire pe picior, ca sa aiba mereu primul cuvant. Iar la iesirea din biserica, mirii, faceau schimb de zaharul cubic tinut ascuns pana atunci, ca toata viata sa isi spuna vorbe dulci.

Ajunsi acasa, dupa terminarea slujbei, soacra mare care ii astepta, o prindea pe mireasa in brate si o aseza pe o panza alba, intinsa pana la intrarea in casa. Cei doi miri mergeau pe pana in casa, legati cu un prosop, spunandu-se ca asta ii va uni toata viata. Mireasa era asezata langa vatra de foc, pe test, ca sa fie statornica toata viata. Dupa acest obicei, toti se asezau la masa. In vremurile trecute tinerii casatoriti mancau intr-o incapere alaturata, dintr-o singura farfurie cu o singura lingura si cu un pahar.

Inainte de strangerea darului, nasului i se oferea un cocos, o gaina sau o curca pe care urma sa o imparta nuntasilor. Darurile oferite de mireasa constau in perne de lana sau servete. Socrii mari, nasii si rudele apropiate primeau proasoape si amrame de borangic; pe cand socrul si soacra primeau camasi fara gat, pentru putea fi ajustate ulterior dupa masura fiecaruia.

Vestea miresei

Obiceiurile care erau legate de virginitatea miresei, aveau un rol foarte important. In anumite sate, darul de nunta nu se dadea pana nu se aflea vestea privind castitatea miresei. Nu era lasata singura in casa barbatului, ci era insotita de rudele ei. Dupa ce nasa ii scotea agrafele si pieptenul din par, mireasa isi lua camasa de noapte in prezenta soacrei. Dupa ce actul nuptial era consumat, pochinzerii dadeau veastea cea mai buna aprinzand un foc mare in curtea mirelui, iar daca mireasca nu era virgina se ducea vestea in tot satul, fata si parintii acesteia sufereau o mare rusine.

Obiceiuri de înmormântare

Din vremuri stravechi omul a incercat sa isi explice ce se intampla dupa moarte, facand tot posibilul sa o amane sau chiar sa o evite. Foarte multe obiceiuri s-au perpetuat de-a lungul timpului pentru a asigura o trecere mai usoara in lumea cealalta, obiceiurile acestea se practica si astazi. Boala, era privita ca o prevestitoare a mortii, din cauza faptului ca oamenii nu aveau acces la doctori.

Si anumite semne sau animale aratate in vise erau prevestitoare de moarte, precum: bivoli, vaci, boi, porci, apa tulbure etc. Dar, de foarte multe ori, visele, erau considerate ca semne prevestitoare pentru cineva din familie. Alte semne prevestitoare sunt: daca primavara vezi sa auzi inainte de a manca, cucul sau un pui de gaina; cand o gaina canta precum cocosul; daca in pragul usii canta un cocos; daca te piepteni sau iti cade un dinte etc. Muribundul, trebuie sa isi ceara iertare tuturor celor ce le-a gresit, pentru a avea o trecere mai usora in lumea cealalta.

Daca cel bolnav se chinuia, acesta era mutat in alt pat, sau era asezat pe pamant. Trebuia vegheat foarte bine, sa nu moara fara lumanare aprinsa sau neimpartasit. Daca se intampla sa moara far alumina, familia era nevoita sa faca o serie de ritualuri, altfel el nu putea primi lumina pe lumea cealalta. In Vinerea Mare se imparteau patruzeci si patru de lumanari, iar la Crucea Mantuitorului era pusa o lumanare din ceara de albine facuta de o batrana. Tot in Vienerea mare, se tinea si post negru.

Clopotele bisericilor vesteau moartea unui om. Daca decedatul era necasatorit, se faceau obiceiuri asemenea ca la nunta, muzica fiind inlocuita de un funebru, iar bradul se tinea cu varful in jos. De la biserica era adus un sfesnic de lumanari ce se aseza la capul mortului, iar un steag era agatat la poarta. De pregatirea mortului se ocupau cei din familie, iar cei ce il spalau trebuiau sa fie de acelasi sex. Dupa ce era spalat, decedatul era imbracat cu haine de sarbatoare, alese de el in timpul vietii.

Daca o fata murea, necasatorita, apa folosita se arunca departe de casa pentru a nu fi calcata de nimeni. Fata se imbraca in rochie de mireasa, iar baiatului se punea floare de ginere in piept. Toate obiectele folosite la pregatirea de inmormantare, erau puse in sicriu, iar prosopul cu care era sters dupa baie era bagat in perna din sicriu sau aruncat. Trebuia scos cu picioarele inainte, neavand voie s ail rasuceasca. Pe pat era asezat pe o scoarta, ce ulterior era pusa in sicriu sau data de pomana. Perna din sicriu, trebuia sa fie umpluta cu fan ci nu cu fulgi, pentru ca mortul sa nu fie nevoit sa numere fulgii pe lumea cealalta.

Atunci cand sicriul se scoatea din casa, se facea o slujba, participand toate rudele. Apoi se arunca un vas in spatele sicriului iar patul in cate statuse mortul se scotea afara. Sicriul se aseza intr-o caruta trasa de boi, totul fiind urmat de o slujba la biserica. La fantanile intalnite pe drum sau la rascruci se aruncau bani pentru a fi platite vamile.

Sicriul erau batut cu cuie si se coboara cu ajutorul unor bucati de panza. Peste sicriu se aruncau bani si pamant. Peste groapa se arunca o gaina si porumb, apoi rudele si cei care insotisera mortul la groapa se intorceau acasa pentru a face poamana.

In camera unde decedatul isi dusese viata se punea un pahar de apa, pentru sufletul lui, ce timp de patruzeci de zile ramane pe pamant. El se intorcea acasa pentru a bea apa. De la fantana folosita de omul care a murit, o fetita de pana in doisprezece ani lua apa si o impartea la trei case. Lumanarea din ceara de albine, ramasa de la inmormantare, trebuia aprinsa de o femeie batrana timp de sase saptamani.

Pomenile se faceau la sase luni si la un an, iar apoi la fiecare sase luni pana la sapte ani. La sapte ani, mortul se dezgropa, se spalau oasele si erau puse intr-un sac de panza si reingropate.

Strigoii sunt un subiect controversat, existand locuri in care inca se crede in existent lor. Vor deveni strigoi acei copii nascuti pe cap cu placenta, sau cei care sugeau in timpul noptii. Cei care stiau asta erau nevoiti sa respecte anumite rituri la moartea acestora. Din macies erau confectionate noua cruci, ce erau asezate sub capul decedatului; pentru a nu iesi din sicriu rapid, i se punea sub cap o punga cu nisip pentru a numara fiecare fir de nisip; tronul era impodobit cu cioburi, pentru ca doar dupa ce le rode ape toate putea sa fie liber.

Atunci cand peste sicriul unui om trecea o pisica, el devenea strigoi chiar daca nu a fost inca de la nastere. Noaptea, strigoiul vine in curtea in care a locuit, facand zgomot sau uscand plantele de pe camp. In noaptea de Sfantul Andrei, se da cu cenusa la porti si malai la usile de la intrare pentru a indeparta strigoii.

Daca dupa putin timp moare o alta persoana din familie, se spunea ca defunctul a inceput sa manance din familie. Daca se intampla acest lucru, mortul era dezgropat. Exista sanse sa fie gasit neputrezit sau intors pe o parte, atunci un cutit trebuie infipt in inima sa, sau trebuia sa I se scoata inima si sa fie arsa. Inima se ardea, iar cenusa rezultata trebuia sa fie bauta de catre membrii familiei. Daca fenomenele stranii continuau sa se intampla, se infigeau la colturile cosciugului patru fuse si se afuma cu canepa.

3.4 Traditii de sarbatori

Craciunul

In judetul Olt, si nu numai, Craciunul era clasificat ca una din cele mai importante sarbatori. Pregatirile incepeau din 20 decembrie, de Ignat, cand toti gospodarii taiau porcii. De Ignat, se spune ca porcul isi viseaza moartea si de aceea el nu mananca nimic dimineata.

Taierea porcului se face de un barbat din familie, daca nu era priceput, se apela la un vecin. Pe durata procesului, copiii nu aveau voie sa se uite. Dup ace porcul era taiat, toti membrii familiei erau unsi pe frunte cu sangele lui pentru a fi puternici asemeni porcului. Parul porcului era rupt de catre femei pentru a fi folosit la realizarea bidinelelor pentru vopsit. Daca porcul era negru, parul se oparea pentru a afuma copii atunci cand plangeau noaptea.

Dupa toate aceste obiceiuri, porcul era parlit si spalat. Pe el se aseza o panza, apoi erau chemati copii sa se urce pe el pentru ca asa vor devenii si ei grasi si vor dormii la fel de bine ca porcul.

Pe spatele porcului, se facea o cruce, se punea sare, tamaie si i se taia capul. Capul trebuia dus primul in casa. Din restul porcului, se facea preparate traditionale. Untura porcului negru era folosita de femei pentru vrajitorii.

Daca in anumite gospodarii nu exista porc, in unele sate precum Colonesti, Barastii de Vede si Poboru, se taia un dovleac, timp in care cineva guitar de trei ori. Apoi, dovleacul era copt si servit, dar pentru a avea sange, se taia o gaina si cu sangele acesteia se ungeau oamenii pe frunte.

In Ajunul Craciunului, oamenii tineau post negru, considerand ca asa vor scapa de invaziile de insect ce le stricau culturile. Femeile pregateau mancaruri traditionale precum: sarmale, piftii, ciorba de porc, pomana porcului etc. Tot in Ajun, copiii se strangeau la un capat de sat si colindau din casa in casa primind colaci, covrigi etc.

Colindatul se incepea de la casa preotului. Se imparteau in doua, jumatate cantand la fereastra, iar cealalta jumatate la usa, iar daca nu erau primiti intrau in casa. Acolo unde existau fete de maritat, un baiat primea un colac mare unde se punea busuioc si bani. Daca vreuna din case avea portile inchise, urarea facuta era aceea de a nu avea grau in casa.

In dimineata Craciunului, portile erau descuiate pentru a fi primiti copiii ce veneau cu steaua. In aceeasi zi, se mergea cu Irodul, un fel de teatru popular cu persoane precum: soldati, inger, pastorl, Irodul si Craiul.

Boboteaza

Reprezinta una dintre cele mai mai sarbatori, din cercul sarbatorilor de iarna. Pe 6 ianuarie este sarbatorit Botezul Domnului Iisus. In ziua de Boboteaza se fac descantece asemenea sarbatorilor de Craciun si de Anul Nou: se fac descantece, se afla ursitul etc. Aceste obiceiuri de practica si astazi.

In Ajunul Bobotezei se tinea post negru pana preotul ajungea cu botezul. Postul era tinut cu rolul de a ocroti recoltele si viile de daunatori. Cand preotul sosea, oamenii se inchinau, beau aghiasma si doar apoi pueau sa manance.

La fel ca de Anul Nou, in dimineata zilei de Boboteaza, se incerca aflarea modului in care va fi vremea cu ajutorul unoi foi de ceapa. In aceeasi dimineata, satenii mergeau la biserica pentru a se sfinti apa, iar fiecare aducea acasa apa sfintita pe care o pastra sa o foloseasca in caz ca se imbolnavea.

Pastele

In Joia Patimilor fetele se ocupau cu aprinsul focului cu boz in curtea casei lor pentru a arunca joimărițele ce se ascundeau in câlții nelucrati. Muma padurii si joimarita erau surori si in mod permanent se aflau in contradictie. Fetele lenese ereau pedepsite de catre ea, arzandu-le degetele, unghiile sau fuioarele, din acest motiv toate fetele trebuiau sa termine toata treaba.

In ziua de joi sau vineri se vopseau ouale, in culoarea rosie ce simbolizeaza sangele mantuitorului, dar erau sate ce se diferentiau prin ouale negre pictate cu scene biblice, exemple de sate: Valea Oltetului, Oboga, Calui.

Pe vremuri, culorile se obtineau din plante iar femeile erau cele care se ocupau de acest obicei. Cel care a realizat cele mai reusite si frumoase oua a fost Gheorghe Diaconu. Joi seara, oamenii mergeau la biserica femeile aduceau apa ulei si faina, ce urmau sa fie sfintite. La fel ca si de Boboteaza, aceste ingrediente erau pastrare sa fie folosite in cazul imbolnavirii.

La biserică se mergea cu un coș alb ce se trecea pe sub epitaf și se dădea de pomană preotului sau unei femei. Se aduceau și flori, ce erau sfințite, oamenii luând acasă pentru cazurile de boală.

În Vinerea Patimilior, se ținea post negru, deoarece era considerată o zi sfântă în care Mântuitorul a fost răstignit pe cruce. Biserica era înconjurată de trei ori, cu lumânările aprinse, apoi femeile merg la mominte. Se obișnuieste ca lumina să fie dusă acasă, iar lumânarea să fie aprinsă ori de cate ori plouă puternic sau grindina cade.

In ziua de Dumina Paștelui, sătenii îmbrăcați cu haine noi mergeau la biserică pentru a fi împărtășiți. În drumul lor spre casă, ciocneau ouă roșii cu oamenii pe care ii întălneau pe drum. Când ajungeau acasă pe pragul ușii puneau iarbă si fier pe care trebuiau să calce. Ca să fie sanatosi se uitau în vasul in care vopsiseră ouăle. Mai există și tradiția de a mânca din peștele făcut de Florii.

In cea de-a doua zi de Paște, fetele tinere se îmbrăcau în cămășile lucrate pe ascuns pentru a fi unice, existând o adevărată concurență între ele. Tot in a doua zi de Paște, tinerii se puteau lega prin jurământ, pentru a deveni frați de cruce.

In cea de-a trei zi bărbații scoteau pentru prima dată animalele la păscut. Tinerii băieți, iși demonstrau puterea, luându-se la trântă. În aceste trei zile, nu se lucra, deoarece se considerau zile de sărbătoare. Joia următoare Paștelui se vopseau iar ouăle.

Vinerea este Izvorul Tămăduirii, atunci oamenii sunt sfătuiți sa iși sape fântânile. Săptămâna se încheie cu Duminica Tomii, sărbătoare dedicată morților.

Rusaliile

Un moment cu o importanta deosebita in ciclul obiceiurilor, in zona noastra, erau Rusaliile.

“Numele Rusaliilor, spune Romulus Vuia, pastreaza amintirea uneia dintre cele mai grandioase sarbatoriri ale naturii. Pe plaiurile Traciei si ale Phrygiei, patria rozelor si a vinului, unde contrastele intre anotimpuri erau atat de izbitoare, reintoarcerea verii a fost celebrate cu un fast deosebit de populatia traca…” (Mihai P., 1999)

În Duminica în care au loc Rusaliile, toate feile mergeau la cimitir și biserică cu coșuri cu mâncare de pomană și se așezau pe mominte. La Ipostești, Milcov dar și in alte sate, preotul facea vizite tuturor momintelor, coșurile erau slujite și cânta Veșnica Pomenire. În alte părți coșurile se slujeau la biserică pentru ca apoi sa se plece către mormintele familiei unde erau împărțite bucate de pomană. În satele tradiționale se spunea că morții nu trebuie sa plece cu mâna goală.

Erau aduse împreună cu mâncarea si foi de nuc, de pelin, usturoi, grau si flori pentru a fi slujite. Dupa slujbă, plantele erau duse acasă, fiind considerate ca având puteri tămăduitoare și astfel erau păzite de dugurile rele. Aceste plante sunt folosite și sub forma de praf in ceai, pe timp de boală.

În Câmpia Boianului, obiceiul era să fie facut colarez. Oalele umplute cu colarez erau puse pe masute, iar vecinii erau chemati sa manance. Se fierbea si o caldare cu apa in care se punea frunzele de pelin si de nuc, apoi erau spalatii pe picioare copii si invitati la masa. Copiii erau asezati pe portiuni de lana, crezandu-se ca, cine sta cu talpile pe usuc, nu va avea calcaiele crapate, apoi se ungeau cu untdelemn si se facea cruce cu mana. In cazul in care mortii erau femei, se spalau femeile, daca erau barbati se proceda la fel.

Dup ace toti mancau colarez, unul dintre ei primea un sapun si lana pe care a stat cu picioarele. Oamenii mai bogati ofereau si o “mieluta” de pomana, ca sa aiba noroc de oi. In aceeasi zi se facea si pentru prima data pomana din laptele oilor.

Conform traditie, rusaliile sunt finite feminine danseaza noaptea inainte de cantatul cocosilor. Au caracterul unor spirite rele, malefice, nefiind potrivit sa li se strige numele: Ielele, Dansele, Frumoasele, Maiestrele. Noaptea umbla pe la rascruci de drum, la fantani sau prin padure, prinzandu-se in hora. Unde ielele au jucat, iarba se usuca iar cel care trece peste acel loc este “pocit”. Oamenii care nu respecta ielele pot fi pedepsiti de acestea: “luandu-le un picior, o mana sau pot sa ii innebuneasca”. Singurul tratament care art rata aceste pedepse ar fi calusul.

Pentru a fi aparati de Iele, satenii foloseau: Leustean, Odolean, Avrameasca, crezand ca mirosul puternic le va indeparta.

Calusarii

Potrivit traditiei, de Rusalii, Calusarii trebuie sa joace. Se pregatesc cu douazeci si patru de zile inainte. Acest moment este cunoscut ca “Stratul Rusaliilor”, si se petrece la mijlocul perioadei dintre Paste si Rusalii. Se crede ca oamenii pot fi luati din Calus.

Calusul a avut o raspandire larga in sudul si nordul Dunarii. In zona Olteniei, Calusul se practica in toate satele asa cum traditia spune, iar Rusaliile fara calusari nu au niciun rost. Dansurile executate se invatau foarte greu iar tinerii dornici de a deveni calusari faceau pregatiri cu calusarii varstnici. Primavara se alegeau cei mai buni dansatori existenti, formand grupul de Calusari. Acest grup era format din 7, 9, 11 persoane. De cand intrau in grup toti tinerii erau obligati sa ramana cel putin 3 ani. Primul personaj important cu autoritate asupra celorlalti este liderul, al doilea personaj important este mutul, care comunica doar prin semne si nu are voie sa vorbeasca in timpul ritualulu. Mutul are responsabilitati precum: ii pedepseste printr-o lovitura pe spate pe cei care greseau dansul, aducea hrana pentru restul grupului. Se imbraca in haine femeiesti, iar pe fata purta o masca, iar in mana tinea o sabie de lemn.

Steagul purtat de ceata era facut dintr-o prajina adusa din padure. In varful steagului erau legate obiecte cu semnificatir apotropaica: un prosop, batista alba sau rosie, busuioc, pelin, usturoi, grau verde si frunde de noroc. Dupa ce steagul era facut mergeau la o rascrure de drum unde depuneau un juramant. Dupa ce juramantul a fost depus, toti treceau pe sub steag, steagul fiind identificat cu puterea calusarilor, iar in cazul unei defectiuni acesta atragea distrugerea lor.

Exista o persoana speciala care tinea steagul si anume “stegarul”, acesta putea sa fie calusar sau nu. Steagul trebuia sa fie protejat pentru a nu fi deteriorate si trebuia sa fie tinut ridicat pe toata perioada obiceiului, ca sa nu atraga un mare ghinion asupra cetei. Pe vremuri ceata era insotita de doi, trei fluierasi sau cimpoieri. In ziua de astazi se canta la vioara, chitara sau acordeon. Inainte de rasaritul soarelui incepea jocul calusarilor ce se incheia doar dupa apus. Un al doilea obiect important il constituie “ciocul” sau “sosoiul” cum este numit la Vulpeni si Gropeni. Ciocul era considerat obiectul cu putere mare, purtat de vataf sau mut in anumite sate, fiind inlocuit de un phallus de lemn. Era aratat doar femeilor, pentru a le indeparta. In prezent, phalusul nu este folosit, considerat ca fiind un obiect obscene.

Calusarii au un costum cu piese speciale, avand semnificatii rituale, deci nu este un costum propriu-zis specific local. Cuprinde elemente specific portului barbatesc: palarie, camasa din panza alba, izmene, brau, opinci, la care se adauga semnele specifice jocului. Portul calusarilor din Balenesti, Brancoveni, Poboru, Priseaca se purta fes rosu, iar in alte sate se purtau palarii din paie de grau cu panglici colorate.

Incepand cu secolul XX, calusarii au inceput sa poarte palaria neagra decorate cu panglici si camasa scurta cu fustanela. Peste camasa se adaugau in diagonal, bete cu margele, pe care sunt prinse batiste cusute si imprumutate de la fete. Calusarii se incing cu un brau rosu, de care sunt prinse betele si batiste date de fetele care doreau sa aiba copii. Usturoiul si pelinul nu lipsesc, dupa joc devenind tamaduitoare. Izmenele sunt din panza, iar in picioare se poarta ciorapi albi, peste care se pun turecii cu flori si clopetei. Incaltamintea lor era formata din opinci de piele si pinteni. Toti calusarii purtau in mana o bata sau o sabie de lemn, pe care se prindea o batista, circuri de lana colorata, clopotei si pelin.

Toate curtile din sat erau vizitate de calusari pentru a alunga duhurile rele. Ei erau primiti cu o caldare cu apa, sare, pelin, usturoi si grau verde. Sarea si apa se dadea la animale pentru a fi fertile iar calusarii intrau in grajdurile animalelor pentru a alunga duhuruile rele si luau copiii mici la joc, pentru a fi feriti de boala. Oamenii nu lucrau in zilele respective, iar daca cineva incalca aceasta regula si era luat din calus, era asezat pe pamant, cu o oala si o strachina de apa neinceputa la cap, in care era pus un pui, pelin, sare si usturoi. In cantecul muzicienilor era sarit de calusari si atins cu batul, frecat la tamplate cu usturoi si pelin. Era mutat de trei ori, iar vataful strangea oala cu apa, stropea bolvanul si il lua in joc; gatul puiului era sucit, iar bolnavul era vindecat.

In Campia Boianului, in satele Izvoarele, Valcele, Alimanesti, jucatorii intrau si prin cimitire pentru cei care, in viata, au iubit Calusul. Ei jucau la rascruci de drumuri si in lanurile de grau, pentru a fi ferrite de grindina.

Calusarii au un mare repertoriu de dansuri: Craitele, Fusul, Foarfeca, Intrerupta, Maldarul. Jocul lor este foarte rapid, tropait imitand caii, iar cei care asista nu observa trecerea de la o figura la alta. Prin dansurile lor acestia prezinta Victoria asupra Ielelor.

Fertilizarea tinerelor neveste, grabirea casatoriilor, insanatosirea bolnavilor prin jucare batistelor primate de la fete sau prin atingerea femeilor cu phalusul purtat de Mut, statea in puterea calusarilor. Dintre toate actiunile pozitive, vindecarea celor luati din calus era cea mai spectaculoasa. Ritul de tamaduire este impartit de Mihai Pop in doua: stabilirea diagnosticului si vindecarea propriu-zisa. Tamaduirea se face prin muzica, daca la auzul anumitor melodii, bolnavul se legana in ritmul calusului, se credea ca era luat din calus si ca putea fi vindecat de calusari.

Dupa ce steagul se ingropa, toti calusarii primeau o parte din plantele vrajite pentru constituirea acestuita. La “Spartul Calusului”, masca si sabia purtate de Mut erau rupte si ingropate, marcand astfel moartea simbolica a Calusului. Intreaga ceremonie era incheiata cu o masa la care participau toti membrii grupului.

Dragaica

Este un obicei traditional, sarbatorita la 24 iunie, coincide cu solstitiul de vara si cu sarbatoarea Sfantului Ioan Botezatorul. In scrierile lui Dumitru Pop, reiese faptul ca: “… ne gasim in fata unui obicei se sorginte straveche, care, in trecut, a avut un rol cu mult mai important, decat sugereaza putinele consideratii teoretice aparute pana acum pe marginea lui”. Autorul specifica ca termenul cu care a fost denumita aceasta sarbatoare, se refera la o planta, targul care are loc pe 24 iunie, jocul ce se petrecea la acest targ, dar si protagonista cu rol principal a obiceiului, Dragaica, era asemanata Ielelor.

Oamenii din zonele cercetate spun in legatura cu ziua de Dragaica ca soarele a obosit pe cer si are nevoie de odihna astfel ziua incepe sa scada iar noaptea sa creasca, cucul nu mai canta iar florile isi pierd mirosul.

Sarbatoarea aceasta este considerata propice pentru a practica magia. In aceasta zi de sarbatoare fetele mergeau pe camp pentru a culege flori de sanziene, pe care le foloseau la ceaiuri pentru bolnavi si dureri de spate. Tot in aceeasi zi, oamenii culegeau iarba fiarelor, iarba care inflorea doar in noaptea de Sanziene si avea puteri miraculoase. Cu florile de Dragaica “se facea de dragoste la tineri, ii facea sa se impreune si ii impaca pe cei certati”

Femeile care voiau sa aiba copii, purtau la brau flori de sanziene, deoarece aceste flori aveau rol fertilizator, ferindu-le de rele. Florile de Dragaica au rol fertilizator si pentru gradini.

Aceasta sarbatoare avea rol benefic asupra oamenilor dar si asupra animaleleor si campurilor. In zonele studiat, Dragaica a fost cunoscuta in trecut in toate satele. In ultimele decenii ai secolului al XX-lea a fost intalnita mai rar si apoi a disparut.

In urma unor reconstituiri cu ajutorul unor informatii de la persoanele mai in varsta, s-a constatat ca dragaicele puteau fi alese dintre fetele cu varsta de maritat, una dintre ele era numita regina, purtand o coroana de sanziene si conducea grupul. Ele colindau satul, pentru ca in perioada aceasta aveau puteri miraculoase. Se imbracau frumos si purtau coronate din grau si flori de Sanziene. Oamenii le primeau in gospodarii, sperand ca vor alunga spiritele rele.

Acest obicei este foarte asemanator calusului, cu deosebirea ca apartine exclusiv fetelor asa cum calusul este rezervat barbatilor.

3.5 Indeletniciri mestesugaresti

Mestesugurile au o origine foarte veche, ele existand din cele mai vechi timpuri. Initial, au avut scopuri casnice, iar pe masura trecerii timpului au aparut productiile specializate, fiind valabile si in ziua de azi. Pe langa valoarea emblematica identificata astazi in prestarea meseriilor, studiul lor descopera aspecte socioeconomic legate de comert, prestigiu si bunastare toate acestea revendicate prin talent si iscusinta.

Torsul si tesutul

Prelucrarea fibrelor vegetale si animale este cunoscuta din neolitic si se prelucrau prin topire, toarcere si melitare. Ca si materie prima erau folosite canepa, lâna, inul, bumbacul, principale materiale pentru realizarea hainelor dar si a tesaturilor din interior. Vopsitul se facea prin fierberea vegetalelor, din care se obtineau culori. Acest mestesug al torsului si tesutului, s-a dezvoltat de-a lungul timpului ajungand ca fiecare zona să aiba o anumita specificitate.

In evul mediu, canepa se cultiva pe suprafete intinse, in ateliere mari dar si in gospodarii taranesti. “Condica de cheltuieli a domnitorului Constantin Brancoveanu mentioneaza: “…150 talanti sau dat pe samanta de canepa care s-a dat sa se semene de asta primavera”.

Inul a fost cultivat destul de des in zona olteniei. Era semanat primavera si se recolta la sfarsitul lui iunie. Prelucrarea plantelor se facea la fel ca si cu canepa. Lana a reprezentat principalele materii prime din gospodarie. Dupa tunsul oilor, sortare si spalarea cu apa fierbinte, lana era limpezita la izvor, dupa care era pusa la uscare. Bumbacul a fost cultivat in judet in perioade de lipsuri, iar firele nu erau de calitate. Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a inceput sa se utilizeze borangicul, care era obtinut din gogosile viermilor de matase.

Aceste indeletniciri mestesugaresti le apartineau femeilor. Sunt folosite tehnici acumulate de-a lungul timpului si care le permiteau femeilor sa creeze pentru familiile lor tot ce aveau nevoie din punct de vedere al imbracamintei textile.

Prelucrarea fibrelor este cunoscuta din neolitic, acest lucru fiind valabil datorita descoperirilor unor razboaie de tesut si a fusaiolelor, descoperire facute in urma sapaturilor arheologice de la Slatina, Spineni, Scornicesti, Optasi. In urma observarii calitatii firelor care au fost descoperite pe teritoriul alto zone se indica prelucrarea superioara a acestora: topire, melitare, tors.

Tesaturile si cusaturile din judetul Olt pot fi separate in doua grupe: cele pentru uz casnic si cele destinate impodobirii interioarelor. Reprezinta indemanarea femeilor si creativitatea lor. Impodobitul interioarelor se face cu o mare varietate de genuri: stergare, fete de perna, scoarte, covoare, perdele si fete de masa. Toate aceastea laolalta creeaza ospitalitatea traditionala.

Covorul specific oltenesc este considerat cel mai valoros tip de scoarta romaneasca. Cu o multitudine armonioasa a culorilor, unele exemplare reprezinta o frumusete deosebita. Unul din centrele traditionale in privinta realizarilor covoarelor oltenesti, este satul Osica. Scoarta reprezinta o variant mai inaintata a parutii, detinand functia de acoperitoare pentru pat, unde se strangeau asternuturile de pe lavite, invelitorile si capatiele pe care se dormea noaptea. Scoartele erau folosite si pentru acoperirea peretilor, in special in casele unde peretii nu erau lipiti sau varuiti.

Uneltele folosite la tors, furca si fusul, nu au suferit modificari importante in urma trecerii timpului. In anumite zone s-au pastrat formele rotunde de furci, in alte zone furcile erau decorate cu migala, iar in zonele in care se torcea doar in cadrul gospodariei, s-au utilizat furci lungi pe alocuri cu talpa, fiind mai usor de tinut de catre femeile care erau asezate pe scaune.

Olaritul

Nevoia vaselor pentru gatit a fost rezolvata cu ajutorul olaritului. Formele si ornamentele vaselor erau specifice pentru zona de provenienta: Oboga, Corbeni, Arges, Valcea, Româna. In ziua de astazi olaritul se mai practica in Româna (Bals), si Oboga.

Inaintea inceperii primului razboi mondial, olaritul era practicat si in satele de pe stanga Oltului. In marele dictionar geografic se mentioneaza ca in satele Cucuieti si Sîmburesti, erau olari care mergeau cu produsele rezultate in targurile din Slatina, Dragasani si Pitesti. Mestesugul acesta s-a pierdut si in prezent, in satele respective, nimeni nu il mai practica.

Mestesugul acesta al olaritului, apartinea barbatilor, partea cea mai grea fiind procuratul lutului si aducerea lui in gospodarie. La ornamentatie participau si femeile iar in Romania au fost vazute lucrand femei la roata doar intr-un singur centru traditional.

In Oltenia, vasele specifice sunt de tip “Latene”, cu gatul ascutit amforoid, sau unele cu mare capacitate îmbrănate. Vasele rezultate cu ornamente frumoase apartin centrelor din Slatioara, Danesti, Stefanesti .

La Vladastra a fost pus in functionare in anul 2011 un centru al ceramicii negre neolotice avand scopuri decorative (poza). Aici olaritul nu era singular din punct de vedere al practicarii mestesugurilor, aici se practicau si prelucrarea lemnului, a pieilor si a fierului.

Practicarea acestui mestesug inca din neolitic, a dus la o impodobire toatala, prin excizie, incizie sau pictura cu motive geometrice. Roata folosita pentru olarit a fost folosita de triburile geto-dacice in cea de-a doua epoca a fierului. Roata reprezentand un postament mobil cu o miscare circulara, lutul este lucrat in timp ce roata se invarte; cu ajutorul acestei miscari se dau formele circulare cu contur reglat.

Olaritul a avut o evolutie importanta in epoca romana, prin aparitia urcioarelor, amfoarelor cu doua toarte dar si a altor forme noi de vase. (poza cu urcior). Formele prezente pe ele, fac referire la urcioarele si otetarele lucrate in Oboga. Exemple de ornamente: braul alveolar, valul, spirala, sarpele (ca simbol al fertilitatii). (poze cu ornamentele de pe vase)

“O adevarata galerie a mesterilor populari scruteaza departe, in timp si spatiu, de la inaltimea creatiei lor, cu puterea de transfigurare a geniului colectiv. La scoala vestitului olar mos Trica Viscol din Oboga s-au format nu mai putin vestitii Grigore Ciungulescu si Constantin Diaconeasa. Din Româna si Corbeni, sate circumscrise aceleasi zone, descend Marin Murgasanu, si Dumitru Mitrita. Inca din 1908, la primul concurs de olarie din tara, mesterii din Oboga castiga premiul I prin Nicolae Florea Pielmus si Marin N. Diaconeasa…”

Ceramica de la Oboga a avut o mare raspandire, aprovizionand orasele Craiova si Slatina, iar o buna parte din produsele realizate erau transportate cu plutele pe Olt, pana la Dunare. Olarii din Oboga, mergeau la targurile din Dabuleni cu vase care ajungeau pana Dobrogea dar si peste Dunare la bulgari. In Oboga pe langa vasele cu functie casnica se faceau si vase decorative, diferite fata de cele obisnuite, in plus aveau figurine zoomorfe ori antropomorfe. In plus pe langa roata obisnuita care era folosita in toata regiunea, ei foloseau si o roata mai mica folosita de catre femei ,care ajuta la inflorirea vaselor. (poza cu figurina antropomorfa sau zoomorfa) Anumite produse de olarit erau folosite in constructie precum: placile pentru sobe sau “tepilele”. Chiar daca olarii lucrau si in gospodarie, acestia lucrau si in centre olaresti. (poza cu placi pentru sobe).

Prelucrarea lemnului si fierului

Lemnul era oferit de padure, folosit dintotdeauna pentru construirea locuintelor, a adaposturilor pentru animale sau a altor constructii, dar si pentru realizarea uneltelor, mijloacelor de transport etc. Mestesugurile executate in lemn prezinta traditii indepartate pe teritoriul tarii noastre, deoarece padurile ocupa suprafete mari, de o calitate ridicata.

In Oltenia padurile care au oferit lemn catre prelucrare au fost cele de stejar si gorun. Materialele erau aduse sub forma bustenilor care urmau sa fie ciopliti si apoi prelucrari cu ajutorul ferastraielor. Toate procesele care stateau la baza constructiilor, ornamentarii erau realizate de catre mesteri cu experienta, raspanditi prin toate satele. Uneltele de care se foloseau erau cele intalnite in mai toate tara: toporul, securea, cutitoaia, tesla, barda, burghiul etc. Mobilierul realizat in zona Olt era lucrat in gospodarie si era simplu, iar lingurile, furcile de tors, razboaiele de tesut erau decorate cu motive zoomorfe precum: broasca, capul de cal, sarpele. (poze) Adevarate capodopere in domeniul prelucrarii lemnului, sunt cele de tip architectural: stalpii caselor, fruntarele etc. (poze)

Fieraritul era practicat in ateliere speciale, ateliere care existau in numar de doua sau trei in satele mari. Prelucrarea lui se facea prin forjare la cald iar in dotarea atelierului existau unelte precum: nicovala, ciocanele cu marimi diferite, clesti si foale realizate din piele de capra. Se realizau produse necesare agriculturii: grape, sape, seceri, coase, furci (poze); dar si produse care faceau parte din aranjamentul casei: clante, ferestre, broaste pentru usi, gratii pentru ferestre. Obiectele realizate prezentau motive geometrice impuse prin “ciocanire”. Traditia aceasta a prelucrarii fierului a disparut odata cu introducerea produselor industriale.

Cojocaritul

Marea majoritate a cojocarilor lucrau in gospodarie, avand ca preocupare si agricultura impreuna cu cresterea animalelor.

“Prelucrarea pielor este strans legata de cresterea animalelor, ocupatie principal in zona Olt. Cojocarii satelor erau totodata si tabacari, lucrand in numar redus de cojoace, in functie de cererea membrilor comunitatii respective”

In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, in zona Oltului, cojocarii se imparteau in doua categorii: cei de cojocarie simpla; si cojocari “de subtire”. Acest mestesug al cojocaritului se mostenea sau “se fura”. Pentru prelucrare erau alese pieile de ovine cu tesut fin si cu fibra supla, uneori se foloseau si pieile de capra. In cazul realizarii cojoacelor pentru sarbatoare se foloseau pieile de miel.

3.6 Gastronomia

Majoritatea oamenilor cand aud de bucataria olteneasca se gandesc la praz. Prazul este o ceapa, dar mult mai mare si mai gros, cu ajutorul caruia se prepara o multime de mancaruri. Chiar si in ziua de astazi se prepara mancare in oale de pamant, oferind un gust autentic mancarurilor.

In bucatariile din zona Olt se folosesc legume proaspete, carne de pasare, carne de vaca si porc, carne de peste, lactate. Cele mai recunoscute preparate si cele mai gustoase sunt: ciorba de praz si stevie; ciorba de pasare cu legume fiarta in oala de pamant, sarmalele preparate in oale de pamant la “test”; tochitura olteneasca, ciulama de pui cu mamaliguta; rosii umplute cu carne sau doar cu orez; carnaciorii oltenesti. In gastronomia olteneasca s-au introdus si mancurari specifice vecinilor, precum tocana si ghiveciul calugaresc.

Capitolul IV

4.1 Introducerea județului Olt în circuitul turistic național

Județul Olt prin infrastructura existentă și in curs de dezvoltare dar și prin numarul turiștilor care sosesc in oraș precum si numarul celor care înnopteaza, poate fi clasat in circuitul turistic național.

Infrastructura turistica

În această reprezentare grafica, este analizată evoluția unităților de cazare pe 25 de ani.

Evoluția unităților de cazare este influențată într-o anumită măsură de gradul de dezvoltare al turimului județean. Dacă județul este promovat corespunzător, astfel incât sa atragă cât mai mulți turiști, cererea pentru locuri de cazare crește , și implicit numărul unităților specializate. Unitățile de cazare din județul cercetat nu sunt foarte numeroase, din cauza faptului că în promovarea turismului din județul Olt nu este folosită o strategie corespunzătoare.

În urma graficului analizat se pot observa fluctuații în ceea ce privesc structurile de cazare. În anii ’90, constatăm că numarul unităților de cazare era de peste 14, unități existente din timpul comunismului când industria luase avânt, apoi scăzând din ce în ce mai mult până în anul 2010 (11 unități de cazare), pentru ca apoi datorită evoluției, modernizării si a nevoilor din ce in ce mai numeroase, structurile de cazare sa revină la un număr decent care să satisfacă cererea existentă.

Structuri de primire turistică detaliată