Analiza Istorică Comparativă a Celor Trei Constituții ale României Comuniste

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REȘIȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Lect.univ.dr. Crstian Rudolf

Absolvent:

Vasile-Marius Viziteu

Reșița

2016

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REȘIȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

Programul de studii Administrație Publică

Semnătura coordonatorului științific

Analiza istorică comparativă a celor trei Constituții ale României Comuniste

Coordonator științific:

Lect.univ.dr. Crstian Rudolf

Absolvent:

Vasile-Marius Viziteu

Reșița

2016

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REȘIȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

Declarație de asumare a răspunderii

[anonimizat] absolvent a Facultății de Științe Sociale, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița, declar că lucrarea de licență este elaborată exclusiv de mine, pe baza efortului personal de documentare, cercetare, proiectare și redactare. În cadrul lucrării precizez sursa tuturor ideilor, datelor și formulărilor care nu îmi aparțin, conform normelor de citare a surselor.

Declar că toate afirmațiile din lucrare referitoare la datele și informațiile analizate, la metodele prin care acestea au fost obținute și la sursele din care le-am obținut sunt adevărate.

Înțeleg că falsificarea datelor și a informațiilor analizate în lucrare constituie fraudă și este sancționată conform regulamentelor în vigoare. De asemenea, am luat la cunoștință conținutul Art.7 și Art.20 din Metodologia de organizare și desfășurare a examenelor de finalizare a studiilor de licență și master la Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița, promoțiile 2016.

Data: Semnătura:

…………………………… ……………………………..

CUPRINS

REZUMAT

Lucrarea de licență cu titlul Analiza istorică comparativă a celor trei Constituții ale României Comuniste a fost elaborată cu scopul de a analiza comparativ cele trei Constitutii ale Romaniei Comuniste.

În evoluția istorică a fiecărui stat a fost nevoie de reglementări, de legi. Din cele mai vechi timpuri statele lumii și-au tocmit legiuitori, au constituit coduri de legi care să reglementeze mai bine diferitele segmente ale vieții: politice, economice, sociale, religioase sau culturale.

Lucrarea este structurată în trei capitole astfel:

În primul capitol – DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND CONSTITUȚIE, am realizat prezentarea a catorva aspecte teoretice despre cele trei constitutii importante din Romania.

Al doilea capitol – PREZENTAREA CELOR TREI CONSTITUȚII ALE ROMÂNIEI DIN PERIOADA COMUNISTĂ, abordează cele trei constitutii din cei trei ani respectivi in care s-au desfasurat acestea, mai exact realizarea unei scurte prezenteri despre aceste constitutii.

Capitolul al treilea – ANALIZA ISTORICĂ COMPARATIVĂ A CELOR TREI CONSTITUȚII ALE ROMÂNIEI COMUNISTE constituie analizarea constitutiilor cu maximul de detalii posibile despre acestea.

La sfârșitul lucrării de licență am prezentat principalele concluzii la care am ajuns, respectiv ce aspecte au fost concepute pentru realizarea acestei analize asupra celor trei constitutii.

Cuvinte cheie: constituție, administrație publică, istorie, comunism, stat, lege fundamentală

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND CONSTITUȚIE

1.1. Noțiuni teoretice

Cuvântul „constituție” își are originea în latinescul constitutio, care înseamnă „așezare cu temei”, „starea unui lucru”.

În perioada imperiului roman cuvântul „constitutio” a fost utilizat pentru a desemna legile care emanau de la împărat, chiar dacă ele nu se refereau la organizarea și funcționarea statului.

În perioada evului mediu, termenul constitutio desemna anumite reguli monahale.

Abia în secolul al XVIII-lea, termenul „constituție” începe să fie utilizat într-un sens apropiat celui care ii este atribuit azi, respectiv acele legi care, reglementând organizarea și funcționarea statului, limitau puterea monarhului și garantau anumite drepturi și libertăți fundamentale individului. Este vorba de o concepție asupra noțiunii de constituție, care ține seama exclusiv de conținutul normelor ei.

Treptat, s-a format convingerea că numai o constituție scrisă, prin precizia și claritatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolutiste, afirmându-se tot mai pregnant, necesitatea unei constituții rigide și asigurarea supremației ei față de orice altă normă juridică.

Constituția poate fi definită ca fiind legea fundamentală a unui stat, adică legea cu forță juridică superioară tuturor celorlalte legi care reglementează în mod sistematic atât principalele structuri social-economice, cât și cele ale organizării și funcționării statului, garantează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și stabilește îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi.

Modelul constituțional britanic a fost utilizat și în alte țări din Europa, și chiar în coloniile engleze din America de Nord.

Doctrina și, mai ales practica constituțională americană, și-au pus amprenta asupra dezvoltării constituționalismului modern, prin următoarele:

au fost adoptate pentru prima dată în istorie constituții scrise sistematice (inițial ale statelor americane, apoi Constituția federală), având ca obiect reglementarea, într-o ordine rațională, a organizării și funcționării principalelor organe ale statului, precum și garantarea drepturilor înnăscute ale omului.

-practica americană a consacrat pentru prima dată ideea că adoptarea constituțiilor trebuie să fie opera unor „convenții”, adică a unor adunări anume alese în acest scop, precum și corolarul ei, în sensul căruia nici revizuirea unei asemenea constituții nu poate fi făcută decât tot de o asemenea convenție.

fiind opera unor adunări constituante, constituțiile sunt investite cu o forță juridică superioară legilor ordinare, care trebuie să le fie conforme.

supunerea constituției aprobării prin referendum

constituțiile americane au proclamat principiul că orice putere își are originea în voința populară, care singură o legitimează.

prin intermediul constituțiilor americane s-a pus pentru prima dată în practică și a fost ridicată la rang de principiu constituțional teoria separației puterilor în stat.

1.2. Clasificare

În mod obișnuit, Constituțiile se clasifică în:

constituții cutumiare și

constituții scrise

Normele constituționale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte fundamentale în formă scrisă sau într-un sistem de norme scrise și nescrise (cutumiare), care în totalitatea lor formează constituția.

1. CONSTITUȚIILE CUTUMIARE

Constituțiile cutumiare (nescrise) sunt formate dintr-un ansamblu de obiceiuri juridice (cutume) și un anumit număr de acte elaborate și emise de organele de stat învestite cu competență legislativă.

Obiceiurile juridice (cutumele) sunt reguli de conduită socială, rezultate dintr-o practică socială îndelungată și constantă și care, deși nu emană de la organele statului competente să legifereze, sunt considerate totuși obligatorii, întrucât sunt expresia convingerii unei colectivități umane că răspund sentimentului uman de justiție.

Nu trebuie confundate cu simplele uzanțe sau uzuri care sunt practici (tradiții) lipsite de semnificație juridică.

Pentru ca un uz sau uzanță să se transforme în obicei juridic (cutumă) trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

este necesar ca uzul să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apărea ca un simplu fapt întâmplător;

este necesar să se formeze o practică îndelungată constantă, neîntreruptă de practici contrare;

trebuie să se impună în conștiința unui grup social ca regulă de conduită obligatorie.

Azi, mai întâlnim constituții cutumiare în Marea Britanie, Israel, Noua Zeelandă.

În sistemul constituțional britanic, vechile obiceiuri juridice sunt cunoscute sub denumirea de „common law” și reprezintă o parte importantă (partea nescrisă, cutumiară) a Constituției britanice.

2. CONSTITUȚII SCRISE

Constituțiile scrise sunt constituțiile care apar sub forma unui text unitar și sistematic, realizând un tot unitar.

În funcție de posibilitatea de modificare a lor, se împart în:

constituții flexibile (suple)

constituții rigide

Constituțiile flexibile (suple) se caracterizează prin faptul că pot fi modificate relativ ușor, conform proceduri legislative obișnuite, deoarece normele constituționale au aceeași forță juridică cu a legilor obișnuite.

Constituțiile rigide sunt acele constituții a căror conținut, datorită forței juridice supreme, poate fi modificat doar după o procedură specială și mai dificilă decât cea prevăzută pentru modificarea legilor obișnuite, în vederea asigurării protecției și stabilității Constituției.

3. CLASIFICAREA CLASICĂ A CONSTITUȚIILOR

Constituțiile se mai pot clasifica și în mod clasic care are în vedere criteriul cronologic, al apariției diferitelor forme. Astfel, avem:

Carta concedată

Statutul

Pactul

Convenția

1. Carta concedată se caracterizează prin faptul că este o emanație juridică exclusiv a puterii absolute a monarhului, care din proprie inițiativă în aparență, dar, în realitate, constrâns de împrejurări (presiuni din partea unor factori politici sau sociali), recunoaște anumite drepturi fundamentale cetățenești și își autolimitează prerogativele prin constituirea unei adunări reprezentative căreia i se conferă atribuții de legiferare și stabilește organizarea unei justiții independente. Este considerată un act de capitulare a monarhului față de forțele sociale progresiste în ascensiune.

2. Statutul este, ca formă, tot o cartă concedată, deosebindu-se de aceasta prin adoptarea lui pe cale plebiscitară (de exemplu, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza, Constituția României din 1938).

3. Pactul este o consecința unui compromis între monarh și adunarea sau adunările reprezentative ale forțelor sociale progresiste în ascensiune, cele două părți fiind, aparent, pe poziții egale (de exemplu, Constituția României din 1866 și Constituția României din 1923).

4. Convenția este constituția adoptată de o adunare reprezentativă a corpului electoral aleasă anume în acest scop, fără să fie necesar concursul vreunui alt organ de stat.

1.3. Prezentare istorică succintă a constituțiilor României

Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituții din România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar național, prin unirea Munteniei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma agrară și alte reforme politice, administrative și culturale, care au avut urmare crearea și dezvoltarea unor instituții statale.

1. Constituția română adoptată la 29 iunie 1866

În baza Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în țară. Astfel, el adoptă legea agrară din 14 august 1864. reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile și limitele ei, reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României.

Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucțiunea publică, administrația, justiția. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil și comercial și se organizează armata.

În anul 1866 se adoptă, după modelul Constituției belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală constituție, Constituția României.

Conținutul Constituției și modificările ce i s-au adus. Constituția, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relații sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri și anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanțe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziții generale (titlul VI), Despre revizuirea constituției (titlul VII), Dispoziții tranzitorii și suplimentare (titlul VIII).

Reglementând puterile statului, constituția proclamă că toate puterile emană de la națiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege și reprezentanța națională, formată din două camere și anume: senatul și adunarea deputaților. Cât privește adunarea deputaților, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere.

Cât privește senatul, corpul electoral era împărțit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiții și anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" și vârsta de 40 de ani.

Puterea executivă aparținea domnitorului, constituția stabilind regulile monarhiei ereditare, și numai a unei monarhii străine.

2. Constituția României din 29 martie 1923

Constituția de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante.

Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independență (1877), care a dus la recunoașterea independenței de stat a României.

Constituția din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal, votat de Camera Deputaților la 26 martie 1923 și de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie și publicată la 29 martie 1923.

Ca și constituția precedentă, Constituția din 1923 este sistematizată în 8 titluri și anume: Despre teritoriul României; Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanțe; Despre puterea armată; Dispoziții generale; Despre revizuirea constituției; Dispoziții tranzitorii și suplimentare. Constituția proclamă drepturi și libertăți egale pentru toți.

Senatul cuprindea și senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40 de ani împliniți.

Puterea executivă aparținea regelui și o exercita prin guvern. Constituția din 1923 înființează Consiliul legislativ. în ce privește puterea judecătorească, merită a fi reținute dispozițiile art. 101 – care interziceau înființarea de tribunale extraordinare, precum și ale art. 103 care dădeau controlul constituționalității legilor Curții de casație, în secțiuni unite.

3. Constituția României din 28 februarie 1938

Premisele istorice ale acestei constituții trebuie căutate în desfășurarea vieții social-economice și politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituției precedente.

Cele o sută de articole ale Constituției din 1938 sunt sistematizate în opt titluri și anume: Despre teritoriul României: Despre datoriile și drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanțe; Despre oștire; Dispoziții generale; Revizuirea constituției; Dispoziții tranzitorii și finale.

Cât privește puterile statului, stabilind că acestea emană de la națiune, Constituția din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul statului".

Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanța națională, le având inițiativa legislativă, inițiativa revizuirii Constituției. El sancționează și promulgă legile, sancțiunea regală fiind condiție de valabilitate a legii.

Puterea executivă aparținea de asemenea regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniștrilor, care erau obligați să contrasemneze actele de stat ale regelui.

4. Constituția din 13 aprilie 1948

Elaborarea Constituției din anul 1948 se realizează în condițiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară.

Normele constituționale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în 10 titluri și anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administrației de stat. Consiliul de Miniștri și ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătorești șt parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul și capitala (titlul VIII); Modificarea Constituției (titlul IX); Dispozițiuni tranzitorii (titlul X).

Constituția din anul 1948 stabilește că întreaga putere emană de la popor și aparține poporului (art. 3).

Constituția din anul 1948 înscrie principiul că pământul aparține celor ce-1 muncesc și că statul protejează proprietatea țărănească și încurajează și sprijină cooperația sătească.

5. Constituția din 24 septembrie 1952

Viața economică și socială a României a cunoscut, în perioada următoare adoptării Constituției din anul 1948, o evoluția în consens cu situația unei țări forțate să se dezvolte în anumiți parametri impuși prin ocupația militară străină.

Constituția din anul 1952 avea un capitol introductiv și 115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială (cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administrației de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanțele judecătorești și procuratură (cap. VI); Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul și capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituției (cap. X).

6. Constituția din 21 august 1965

În campania electorală din 1961 s-a lansat inițiativa elaborării unei constituții.

Constituția din 21 august 1965, cu modificările ce le-a suferit, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administrației de stat (IV); Organele locale ale puterii și administrației de stat (V); Organele judecătorești (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dispoziții finale (IX).

7. Constituția României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003

Câteva explicații generale privind elaborarea Constituției. Elaborarea Constituției a răspuns cerinței realizării cadrului juridic fundamental al evoluției spre statul de drept, democratic și social.

Constituția României din 1991 a fost modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 a Constituției, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Conținutul normativ al Constituției este structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole și secțiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma să republicană de guvernământ.

Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale.

Titlul II este denumit Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, în Capitolul IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al drepturilor și libertăților cetățenești.

Titlul III denumit Autoritățile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole au și secțiuni.

Titlul IV denumit Economia și finanțele cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public național, impozitele și taxele, Curtea de Conturi.

Titlul V, Curtea Constituțională, reglementează controlul constituționalității legilor, iar titlul VI, Integrarea euroatlantică, reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148), respectiv aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).

Titlul VII face referire la Revizuirea Constituției, inițiativa revizuirii, procedura și limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituției.

În fine, titlul VIII purtând denumirea Dispoziții finale și tranzitorii, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituției, conflictul temporal de legi, instituțiile existente și cele viitoare, cât și la republicarea Constituției (art. 156).

Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.

CAPITOLUL II

PREZENTAREA CELOR TREI CONSTITUȚII

ALE ROMÂNIEI DIN PERIOADA COMUNISTĂ

2.1. Constituția din 13 aprilie 1948

Premisele istorice. Elaborarea Constituției din anul 1948 se realizează în condițiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară.

în aceste condiții istorice, Adunarea Deputaților se autodizolvă prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaților și reglementarea convocării Marii Adunări Naționale.

Contextul și cauzele elaborării constituției din anul 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că șeful statului era încă regele Mihai, comuniștii nu au reușit să instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiții politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituții, fapt realizat în 1948. Conform acesteia, numele țării era Republica Populară Română.

Conținutul și principiile constituției:

Normele constituționale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în 10 titluri și anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administrației de stat. Consiliul de Miniștri și ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătorești șt parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul și capitala (titlul VIII); Modificarea Constituției (titlul IX); Dispozițiuni tranzitorii (titlul X).

Constituția consacră existența statului român ca stat popular, unitar, independent și suveran, stat ce a luat ființă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului.

Constituția din anul 1948 stabilește că întreaga putere emană de la popor și aparține poporului (art. 3).

Constituția din anul 1948 înscrie principiul că pământul aparține celor ce-1 muncesc și că statul protejează proprietatea țărănească și încurajează și sprijină cooperația sătească.

Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:

egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii (fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură);

garantarea drepturilor și libertăților cetățenești fundamentale (libertatea conștiinței, a presei, a întrunirilor etc.);

responsabilitatea miniștrilor (miniștrii răspund în fața justiției pentru faptele lor);

suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor.

Totuși, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

nu se respectă principiul separației puterilor în stat (legislativul are puteri executive, executivul se implică în justiție);

deși este menționată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării economice a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale poporului);

constituția prevede că economia națională este planificată de către guvern (nu este o economie liberă).

Conducerea statului era împărțită între Marea Adunare Națională și Guvern. Marea Adunare Națională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii de stat”. Ea are atât atribuții legislative, cât și executive: votează legile și bugetul, se ocupă de problemele de pace și de război, dar formează și guvernul și stabilește atribuțiile ministerelor. Marea Adunare Națională este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naționale, alcătuit din 19 membri, dintre care unul este președinte. Prezidiul are atribuții pe care de obicei le deține un șef de stat cu puteri sporite: emite decrete, interpretează legi, numește în unele funcții publice, are drept de grațiere, conferă decorații, reprezintă țara în relațiile internaționale, numește ambasadorii etc. Guvernul coordonează și planifică economia națională, realizează bugetul și asigură ordinea publică și securitatea statului. La nivel local, conducerea este deținută de consilii populare (din anul 1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.

Instituțiile judecătorești sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifică inamovibilitatea judecătorilor, se permite amestecul puterii politice în numirea și destituirea acestora. La toate instanțele, cu excepția Curții Supreme, judecarea are loc cu asesori populari (un fel de jurați). Instituția asesorilor este explicată în legea privind organizarea instanțelor judecătorești. De aici aflăm că asesorii sunt de fapt, subordonați direct puterii politice. În cadrul tribunalelor locale, ei sunt aleși la propunerea unor organizații ale muncitorilor, ale partidului, ale tineretului, organizații culturale etc. În realitate, absolut toate organizațiile existente în perioada comunistă erau controlate de partidul unic, deci și acești asesori erau aleși, sub îndrumarea organelor de partid. Asesorii populari pentru tribunalele speciale și Tribunalul Capitalei, erau aleși de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952).

Drepturile și libertățile cetățenești erau asemănătoare cu cele prevăzute într-o constituție democratică: egalitatea în fața legii, libertatea conștiinței, libertatea religioasă, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea de asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței. O noutate este prevederea conform căreia femeia are drepturi egale cu bărbatul. Totuși, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce poate da loc la interpretări abuzive (de exemplu, orice asociație cu caracter antidemocratic este interzisă), iar dreptul de proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci când interesul general o cere proprietatea privată poate deveni proprietatea statului.

Consecințele adoptării constituției din anul 1948:

Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale, dar, mai ales prin aplicarea abuzivă a acestora (ele nu sunt întotdeauna explicite, ceea ce lasă loc interpretării în sens totalitar). În practică, orice funcționar de stat era și membru al partidului, deci era subordonat șefului partidului.

Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naționalizare. Se menționează că apărarea și dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetățean, iar un alt articol definește bunurile comune ale poporului ca proprietate de stat; deci, cetățenii au datoria constituțională să dea o parte din proprietate la stat.

Aplicarea acestei constituții a transformat România în stat totalitar deoarece drepturile și libertățile cetățenești nu au fost deloc respectate. De fapt, adevăratul conducător era șeful Partidului Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej. Voința sa arbitrară, dar și a altor oameni politici sau funcționari publici, era adevărata lege.

2.2. Constituția din 27 septembrie 1952

După intrarea în vigoare a constituției din anul 1948, s-a trecut la consolidarea noii puteri prin adoptarea unui nou fundament politic și economic impus de statele antihitleriste, state care au neglijat interesele României și contribuția sa militară în al doilea război mondial.

În 1950 s-au adoptat măsuri privind nouă organizarea administrativ-teritoriala prin infintarea sfaturilor populare că organle locale a puterii de stat în unități administrative raionale și regionale după sistem sovietic. S-a înființat arbitrajul de stat că instanță de soluționare a litigiilor dintre unitățile de stat, s-a creat comisia de stat a planificării, s-a reorganizat justiția, s-a înființat procuratură.

Statul a preluat comada celor mai importante activități din industrie, agricultură, comerț și sfera organizării sociale a aparatului de stat, a justiției și procuraturii.

În aceste condiții ale sporirii rolului statului și a dictaturii politice a PCR, la numia 4 ani de existență, constitututia din anul 1948 a fost înlocuită cu o altă care să reflecte rolul statului și a partidului unic în viața politică și socială a țării.

Proiectul de constituție a fost supus dezbaterii noii adunări Naționale, și în 24 septembrie 1952 a fost adoptat.

Constituția avea 115 articole în 10 capitole și începea cu un capitol introductiv în care s-a pus baza existenței statului Român, dependent de URSS. În această constituție se vorbește despre proprietatea socialistă care a constituit mijlocul economic de aservire a cetățeanului și de rolul conducător al partidului.

Constituția a suferit în 13 ani mai multe modificări.

În cei 13 ani scurși de la adoptarea constituției din anul 1952, până în 1955 în țara noastră s-au petrecut o serie de mutații în ce privește conducerea politică prin creșterea continuă a rolului conducător unic, al tuturor aspectelor vieții însușit de PC și conducătorii lui.

În campania din 1961 s-a propus elaborarea unei noi constituții care să reflecte schimbările intervenite în viața politică, socială și economică a țării iar marea adunare națională în sesiunea din martie a hotărât înființarea unei comisii pentru redactarea proiectului de constituție.

Între PC din Uniunea Sovietică și PC din R.P. China, au intervenit grave disensiuni. La 24 aprilie 1946, plenara lărgită a comitetului central al Partidului Muncitoresc Roman, a adoptat declarația cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale prin care comuniștii romani încearcă să se emancipeze de sub tutela sovietică. Aceasta impune schimbarea constituției din anul 1952, ce consacra dependenta României de URSS.

Comisia care a definitivat proiectul la 29 iunie 1965 publicat în presă, în vederea dezbaterii publice, a ținut seama de noua atitudine:

se renunța la menționarea URSS în constituție, și se revine la o formă tradițională a redactării ei, în care drepturile omului sunt tratate la titlul 2

se observă o tendință spre o formulare mai liberă a dispozițiilor sale.

La 21 august 1965, Marea adunare națională a votat a treia și ultima constituție socialistă a României. A schimbat denumirea statului român în RPR în RSR, a consfințit în articolul 3 rolul conducător al PCR, ca fiind forța politică conducătoare a societății. Avea 121 de articole sistematizate în 9 titluri.

După adoptare, constituția a suferit unele modificări:

prima modificare a avut loc prin legea nr 1 din 1968 pentru modificarea unor articole din constituția țării. Principala modificare o constituie reorganizarea administrativă a teritoriului prin reîmpărțirea țării în județe, înlocuindu-se regiunile și raioanele luate de la sistemul sovietic, dar și desființând unele județe tradiționale.

Legea nr 56 din decembrie 1968 – reglementarea modului de alegere a judecătorilor și a procurorilor șefi de județe.

Altă modificare a fost prin legea nr 1 din 28 martie 1974, ce a creat funcția de președinte a RSR ca organ suprem al puterii de stat, netezind calea spre dictatură.

Premisele istorice. Viața economică și socială a României a cunoscut, în perioada următoare adoptării Constituției din anul 1948, o evoluția în consens cu situația unei țări forțate să se dezvolte în niște parametri impuși prin ocupația militară străină, rezultat trist al celui de-al doilea război mondial și al politicii dictate de statele coaliției antihitleriste, state care au neglijat interesele României și contribuția sa militară.

Conținutul Constituției. Constituția din anul 1952 avea un capitol introductiv și 115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială (cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administrației de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanțele judecătorești și procuratura (cap. VI); Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul și capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituției (cap. X).

2.3. Constituția din 21 august 1965

Premisele istorice. Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietății de stat și cooperatiste, desființarea proprietății private, accentuarea conducerii nu numai politice ci și statale de către un singur partid politic, partidul comunist, care deține monopolul puterii în stat și societate.

In campania electorală din 1961 s-a lansat inițiativa elaborării unei constituții.

Conținutul Constituției. Constituția din 21 august 1965, cu modificările ce Ie-a suferit, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administrației de stat (IV); Organele locale ale puterii și administrației de stat (V); Organele judecătorești (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dispoziții finale (IX).

Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietății de stat și cooperatiste, desființarea proprietății private, accentuarea conducerii nu numai politice ci și statale de către un singur partid politic, Partidul Comunist, care deține monopolul puterii în stat și societate. Marea Adunare Națională aleasa în martie 1965 a ales o comisie pentru redactarea proiectului de constituție, comisie care a definitivat munca începută de comisia precedentă în 1961. la 29 iunie 1965 proiectul este publicat și supus discuției publice.

După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul 1965, în fruntea partidului, apoi și a statului, a ajuns Nicolae Ceaușescu. Constituția adoptată în acel an și intrată în vigoare la data de 21 august 1965, înlocuia denumirea oficială de până atunci a țării, Republica Populară Româna, cu cea de Republică Socialistă România. În cele 9 titluri ale sale și în cele 114 articole, Constituția din anul 1965 reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii și de distrugere a proprietății private în economie. Era precizat și faptul că Partidul Comunist Român constituia forța politică conducătoare a întregii societăți. Constituția din anul 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

Dispozițiile constituționale au consacrat forma republicană a statului, suveranitatea și independentă, indivizibilitatea și inalienabilitatea teritoriului. Cât privește titularul puterii se arata ca acesta este poporul. Constituția menține principiul partidului unic, ca partid de guvernământ. În afara acestor dispoziții titlul I al constituției (Republica Socialistă România), cuprinde prevederi referitoare la formele de proprietate, funcțiile statului, principiile politici externe, cetățenie, organizarea administrativă a statului.

Titlurile de la III-VII, consacra organizarea statală a puterii. În această privință constituția structurează organele de stat în 4 mari categorii, și anume: organele puterii de stat, organele administrație de stat (ministerele și celelalte organe centrale ale administrație de stat, comitetele și birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administrație de stat), organele judecătorești și organele procuraturii.

CAPITOLUL III

ANALIZA ISTORICĂ COMPARATIVĂ A CELOR TREI

CONSTITUȚII ALE ROMÂNIEI COMUNISTE

Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis și direct regimul constituțional și deci nu au constituții, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice, chiar cele mai democratice posibile, și deci au și Constituții.

În perioada comunistă s-au succedat fără întrerupere trei constituții: Constituția din 13 aprilie 1948, Constituția din 27 septembrie 1952 și Constituția din 21 august 1965.

Toate Constituțiile adoptate în perioada regimurilor socialiste prezintă o serie de caracteristici proprii tuturor sistemelor de guvernare totalitare de sorginte marxist-leninistă.

În general, aceste trăsături caracteristice se concretizează în:

Abolirea principiului separației puterilor în stat;

Instituirea monopolului politic al partidului marxist;

Subordonarea organelor etatice către partidul unic;

Restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești;

Controlul riguros și ierarhic al statului – sub conducerea partidului unic – asupra activităților economice și a vieții sociale și politice.

Desigur, nu toate aceste caracteristici sunt prezente în aceeași intensitate în conținutul celor trei Constituții socialiste dar din punct de vedere politic aceste trăsături ale regimului socialist s-au perpetuat în întreaga perioadă cuprinsă între 1948 și 1989.

Constituțiile socialiste reprezintă al șaptelea val al constituționalismului românesc privit ca proces istoric.

3.1. Constituția din 13 aprilie 1948

Constituția de la 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viața politică româneasca a doctrinei și ideologiei comuniste, după modelul sovietic prin preluarea “documentelor constituționale ale statului sovietic, începând cu decretele din octombrie până la Constituția URSS din 1936”.

Adoptată în urma abdicării forțate a regelui Mihai I (30 decembrie 1947) și a proclamării Republicii Populare Române, o „democrație populară” impusă, Constituția din anul 1948 evidențiază instituționalizarea comunismului prin transformarea treptată a societății românești după modelul stalinist.

Structurata pe 10 titluri principale și cuprinzând 105 articole, Constituția de la 1948 introducea pentru prima dată în evoluția vieții noastre constituționale, o serie de principii considerate „revoluționare” de către elaboratorii ei, care întrerupeau, brusc și total, tradițiile constituționale romanești. Între aceste principii, cele mai importante se refereau la: suveranitatea populară, unicitatea puterilor în stat, reprezentarea poporului printr-un singur organ ales, responsabil și oricând revocabil în fața poporului, rolul conducător al clasei muncitoare în frunte cu Partidul Muncitoresc (devenit ulterior comunist), centralismul democratic, legalitatea populară, garantarea populară a drepturilor fundamentale cetățenești.

Încă din primul titlu erau detaliate principiile de organizare a statului democrat popular, considerat a fi rezultatul “luptei duse de popor în frunte cu clasă muncitoare împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului” (art.2, negându-se astfel orice fel de continuitate istorică și națională a societății și statului român. Venirea la putere a dat putința poporului muncitor în frunte cu clasă muncitoare condusă de Partidul Comunist să nimicească puterea claselor exploatatoare și să făurească “Statul de democrație populară”.

Instituind formă de guvernare republicană, legiuitorul de la 1948 a omis, cu bună știință, faptul că, deși specifică caracterul unitar și independent al statului român, acesta nu mai era considerat și indivizibil, al cărui teritoriu era inalienabil, așa cum era prevăzut în constituțiile anterioare din 1866, 1923 și 1938. Această omisiune intenționată era dictată de considerentele politice ale momentului de atunci și anume deschidea totodată posibilitatea efectuării unor “retușuri teritoriale”.

Proclamând solemn că puterea de stat emana de la popor și aparține poporului (și nu națiunii cum se preciza în constituțiile anterioare), Constituția din anul 1948 prevedea exercitarea acesteia de către organele reprezentative alese de către popor, ai căror reprezentanți erau răspunzători în fața poporului, putând fi revocați prin voința alegătorilor, în condițiile stabilite de lege. Acest principiu va rămâne pur formal, nefiind niciodată aplicat în practică vieții parlamentare din perioada totalitarismului.

Din acest punct de vedere, actul constituțional adoptat în 1948 reprezintă, în esență, voința Partidului Comunist ridicată la rangul de lege fundamentală de organizare a statului și de conducere a societății, prin monopolizarea puterii politice și instaurarea ordinii democratice a clasei muncitoare.

Fundamentând bazele structurii social-economice de tip socialist, Constituția din anul 1948 deși recunoștea existenta a 3 categorii de proprietate (de stat, cooperatista și particulară, proclama principiul supremației proprietății de stat și cooperatiste fata de cea privat-particulara, precum și protecția specială a proprietății de stat constituită din bogățiile subsolului, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație și transmisiuni. Ele erau decretate formal ca fiind bunuri comune ale poporului, apărarea și dezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecărui cetățean. Deoarece în momentul elaborării Constituției o parte din aceste bunuri se aflau în proprietate particulară se propunea de lege ca ele să fie trecute ulterior în proprietatea statului, ceea ce va constitui temeiul juridic al legilor de naționalizare abuzivă a marii majorități a întreprinderilor industriale, bancare, miniere, de transport și asigurări precum și crearea pe această cale a economiei și industriei socialiste. Recunoscând și garantând formal proprietatea particulară și dreptul de moștenire, Constituția de la 1948 introduce o distincție artificială în cadrul drepturilor reale și patrimoniale, în sensul că pământul este considerat ca aparținând celor cel muncesc, statul protejând proprietatea de munca țărănească și angajându-se să sprijine cooperația sătească.

Pentru prima dată în istoria vieții politice și parlamentare din România, prin actul constituțional din anul 1948 este înlăturat principiul separației puterilor în stat și înlocuit cu cel al “unității depline a puterii de stat” organul suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Națională fata de care răspund toate celelalte organe ale statului. Ea reprezintă o instituție unicamerală (prin desființarea Senatului), devenind singurul organ legislativ și având o serie de competențe și atribuții extrem de întinse în privința formării guvernului, votării bugetului, înființării, contopirii sau desființării unor ministere, adoptării deciziilor privind problemele războiului și păcii, acordării amnistiei etc.

În realitate, rolul Marii Adunări Naționale era formal, deoarece majoritatea actelor administrative și legislative vor fi elaborate și aplicate de către guvern, care, în calitate de organ suprem executiv și administrativ, era desemnat să planifice și să coordoneze economia națională, să realizeze bugetul statului și să asigure ordinea publică și securitatea statului.

Totodată guvernul era abilitat să conducă politica generală a statului în domeniul relațiilor internaționale. În felul acesta în evoluția vieții politice și statale din România, puterea executivă va deveni, treptat singura putere reală dobândind o supremație fata de cea legislativă și judecătorească, mai ales în urma dublării instituțiilor statului de cele politice și prin cumularea funcțiilor de stat cu cele de partid.

Referitor la drepturile și libertățile fundamentale ale indivizilor, deși acestea erau recunoscute și garantate formal prin Constituția de la 1948, erau introduse numeroase restricții și interdicții în privința exercitării lor, creându-se o discrepanță vizibilă între principii și realitățile politice și juridice. Astfel, în timp ce era prevăzut și garantat dreptul tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex, naționalitate, grad de cultură și profesie de a alege și de a fi aleși în organele statului (art. 18), erau prevăzute o serie de interdicții și incompatibilități electorale și elective fata de „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne”, considerate ca atare de instituțiile abilitate în acest sens. Ele reprezentau o „formă legală” utilizată de evaluatorul socialist, de izolare și marginalizare politică a unor indivizi pe criterii politice și ideologice.

Constituția din anul 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism și autoritarism statal, precum și spre o economie centralizată și dirijată politic, având ca finalitate practica limitarea și eliminarea formelor capitaliste din economia româneasca, prin întreprinderea unor reforme cu caracter „revoluționar”.

Apreciată și elogiata în epoca ca fiind „prima constituție democratică, de tip socialist, care a dat posibilitatea maselor populare, sub conducerea PMR să realizeze un program larg de reconstrucție economică și socială”, Constituția de la 1948, mai ales prin consecințele sale pe termen lung, a deschis calea totalitarismului politic și a centralismului economic și administrativ, fiind, totodată, preambulul marilor abuzuri și nedreptăți comise de regimul comunist în perioada 1950-1960.

Alcătuită după modelul Constituției sovietice în vigoare, Constituția din anul 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, și a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.

Această constituție reprezintă prima lege fundamentală inspirată de ideologia marxist-leninistă din România.

Constituția prezintă următoarele titluri:

I) Republica Populară Română;

II) Structura Social-Economică;

III) Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor;

IV) Organul suprem al puterii de Stat;

V) Organele Administrației de Stat: Consiliul de Miniștri și Ministerele;

VI) Organele locale ale puterii de Stat; VII) Organele judecătorești și Parchetul;

VIII) Stema, Sigiliul, Drapelul și Capitala IX) Modificarea Constituției și X) Dispozițiuni Tranzitorii.

Deși se instituie și se recunoaște existența mai multor forme de proprietate (art. 5), Constituția prevedea: mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerțul intern și extern trece sub controlul statului; planificarea economiei naționale. Astfel se prevede în art. 6 alin. 2 și în art. 11 necesitatea etatizării principalelor mijloace de producție aflate în proprietatea privată.

Constituția consacră pentru prima dată în istoria României formă de guvernământ republicană.

Cu referire la organele statului Constituția din anul 1948 pregătește terenul consacrării a patru mari categorii de atribuții și competențe care revin efectiv unor autorități în stat constituite distinct: de exercitare a puterii de stat, în domeniile executiv și judecătoresc și în domeniul „supravegherii respectării legilor penale” (parchetul).

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare Națională (M.A.N.).

Aceste autorități au fost organizate pe principiul marxist al centralismului democratic.

Procedura de modificare prevăzută de art. 103-104 caracterizează această Constituție ca fiind o lege fundamentală suplă.

Consecințe: se naționalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport; au fost naționalizate o mare parte a clădirilor și locuințelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) și se hotărăște trasformarea socialistă a agriculturii.

3.2. Constituția din 27 septembrie 1952

Dacă prin Constituția din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a economiei naționale și o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a locuitorilor României, în Constituția din 27 septembrie 1952, făcându-se bilanțul transformărilor economice, predomina realizarea intereselor Partidului Comunist Român, denumit încă Partidul Muncitoresc Român.

Consacra rolul conducător al Partidului comunist în orânduirea socială și de stat a României, reprezentată de regimul democrației populare, care reflectă puterea oamenilor muncii. Conform articolului 86 din Constituție,” Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor de stat. În jurul lui se strâng toate organizațiile celor ce muncesc din Republica Populară Româna”.

Constituția de la 27 septembrie 1952 este constituția totalei aserviri a Republicii Populare Române fata de Uniunea Sovietică. Actul constituțional începe cu un capitol introductiv, în care se pune la baza existenței statului român dependenta de Uniunea Sovietică. Astfel, în alineatul IV al acestui capitol se declara textual: „Alianța cu marea Uniune Sovietică. Sprijinul și ajutorul său dezinteresat și frățesc asigura independenta, suveranitatea de stat dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Române”.

În alineatul VI se menționează că prietenia cu URSS constituie baza „politicii noastre externe”.

Conținând 102 articole, dispuse în 10 capitole, Constituția de la 1952 reproducea aceleași principii „democratice” și „revoluționare” existente și în cea din anul 1948: suveranitatea populară reală, unitatea puterii de stat și exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea națională, legalitatea populară, activismul social și politic al cetățenilor.

Pentru prima dată, în istorie erau vehiculate, prin constituție, o serie de inexactități și distorsiuni istorice evidente, România fiind declarată ca un stat care „s-a născut și s-a întărit ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului și de sub dominația imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii moșierilor și capitaliștilor de către masele populare de la orașe și sate”.

Comparativ cu actul constituțional de la 1848, unde organul suprem executiv și administrativ era denumit guvern, în cel din anul 1952 se vorbește pentru prima dată de Consiliul de Miniștri, ca” organ suprem executiv și de dispoziție”. Acesta este constituit de către forul legislativ în fața căruia este direct răspunzător pentru activitatea sa. Era considerat ca organ colegial (pluripersonal), în care președintele lui este și șeful guvernului.Ca organ suprem de dispoziție și administrație, Consiliul de Miniștri cumula o serie de atribuții privind realizarea planului economiei naționale și a bugetului de stat, organizarea sistemului bănesc și de credit, coordonării relațiilor externe și asigurării ordinii publice. Spre deosebire de Constituția din anul 1948, unde era prevăzută formal răspunderea miniștrilor pentru faptele penale săvârșite în timpul funcțiunii, în Constituția de la 1952 a fost omisa includerea răspunderii ministeriale, conferind astfel membrilor guvernului o imunitate guvernamentală neîntâlnita în nicio constituție. Pentru a transpune în practică deciziile guvernului la nivel local funcționau comitetele executive ale sfaturilor populare, organe executive și de dispoziție subordonate total puterii administrativ-centrale.

Prin Constituția din anul 1952 se legalizează noua împărțire administrativ teritoriala a României începuta din anul 1950, prin care principalele unități teritoriale devin regiunea, raionul, orașul și comună.

După adoptarea Constituției din anul 1948 în țara noastră a fost accelerată construcția societății socialiste.

La data de 11.06.1948 au fost naționalizate principalele mijloace de producție aflate până atunci în proprietate privată (fabrici, uzine, ateliere, ș.a.). A fost începută colectivizarea locală, desființarea structurilor puterii judecătorești urmată de crearea unor noi structuri independente de instituțiile judecătorești, reorganizarea parțială a unităților administrativ-teritoriale, sub influența U.R.S.S., în sensul consacrării raionului și a regiunii ca unități cu caracter intermediar.

Constituția din anul 1952 înlătura prevederea democratică existenta în Constituțiile interbelice conform căreia justiția militară se organizează și funcționează separat de cea civilă și prevede funcționarea unor instante judecătorești speciale, reprezentate de tribunalele militare.

Încălcarea tot mai accentuată a legalității actului de justiție se va materializa prin limitarea garanțiilor procesuale privind exercitarea dreptului de apărare al cetățenilor, interzicerea accesului la dosarele procesului, obstrucționarea administrării de probe și expertize și considerarea mărturisirii acuzatului (mărturisire smulsă prin frică și teroare) că “regină a probelor”.

Inversarea raportului firesc dintre individ și stat în favoarea statului, individul urmând să reprezinte doar mijlocul, rezulta din modalitatea de exprimare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor incluse în Constituția din anul 1952. Dacă în constituțiile interbelice, inclusiv în cea socialista din anul 1948, aceste drepturi și libertăți erau prevăzute în primele capitole, imediat după cele privind teritoriul țării, în așezământul din anul 1952 ele sunt denumite “drepturi și datorii fundamentale” și plasate abia în capitolul al optulea.

Prevăzând egalitatea cetățenilor în fața legii, ca și egalitatea sexelor, erau garantate dreptul la muncă, odihnă, pensie și asigurări sociale, învățătura și cultura, precum și libertatea conștiinței, menționându-se, pentru prima dată, în constituție faptul că “școala este despărțită de biserică” (art.84). De asemenea, cetățenilor le erau garantate libertatea cuvântului, a presei, întrunirilor și mitingurilor, cortegiilor și demonstrațiilor de stradă însa cu condiția ca ele să fie exercitate “în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară.

Introducerea unor prevederi restrictive privind posibilitatea de exercitare a acestor drepturi va conduce la imposibilitatea realizării lor efective, accentuând starea de dezorganizare a vieții personale și de fatalism ce a caracterizat opinia publică româneasca din acea perioadă, indivizii fiind nevoiți să adopte conduite “conformiste” și să manifeste o integrare “formală” fata de valorile și normele impuse coercitiv de partidul și statul comunist.

În articolul 12, Constituția consacra dreptul de proprietate personală a cetățenilor asupra veniturilor și economiilor provenite din munca, asupra casei de locuit, asupra obiectelor casnice și de uz personal, precum și dreptul de moștenire asupra acestora, stipulând însa ca „temeiul dreptului de proprietate personală este societatea capitalistă. Prin Constituție munca era decretata ca fiind „o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean”, pentru a se putea realiza principiul socialist de muncă și repartiție „de la fiecare după capacități” fiecăruia după muncă să”, care va genera lipsa de raționalitate a muncii în socialism, tendințe de egalizare a veniturilor realizate diferențiat de indivizi, ca și slabă cointeresare și participare a multor indivizi.

Constituția din anul 1952 a devenit treptat instrumentul de aplicare diferențiată și preferențială a sistemului de sancțiuni și recompense, în funcție de statutul politic și ideologic al cetățenilor, generând mari inechități și discriminări sociale și morale, ale căror efecte se vor amplifica în perioada făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate, dominată de aplicarea primei constituții prin care România devenea o „republică socialistă”.

A doua Constituție a regimului socialist instaurat în România a fost o lege fundamentală eminamente impregnată nu numai de ideologia marxistă dar și de conceptele staliniste atât de dăunătoare vieții intelectuale și spirituale a poporului român.

Constituția din anul 1952 cuprindea următoarele capitole:

Capitolul I – Orânduirea socială (art. 1 – 15);

Capitolul II – Orânduirea de stat (art. 16 – 21);

Capitolul III – Organul suprem al puterii de Stat a Republicii Populare Române (art. 22 – art. 41);

Capitolul IV – Organele administrației de Stat ale Republicii Populare Române (art. 40-art 50);

Capitolul V – Organele locale ale puterii de stat (art. 51 – art. 63);

Capitolul VI – Instanțele judecătorești și procuratură (art. 64 – art. 76);

Capitolul VII – Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor (art. 77 – art. 92); Capitolul VIII – Sistemul electoral (art. 93 – 101);

Capitolul IX – Stema, Drapelul și Capitala Republicii Populare Române (art. 102 – 104);

Capitolul X – Procedura de modificare a Constituției Republicii Populare Române (art. 105).

Pentru a caracteriza dependența Republicii Populare Române de U.R.S.S. lecturarea capitolului introductiv din această Constituție este pe deplin edificatoare.

Osanalele adresate Uniunii Sovietice se completează cu tentativa unor „lingviști” de a slaviza limba națională și a unor „istorici”, precum acad. Mihail Roller, care se străduiau să „dovedească” originea slavă a poporului român, rolul civilizator al populațiilor slave (migratoare) exercitat asupra protoromânilor:

Prietenia și colaborarea Imperiului Rus cu poporul român în cursul deselor ocupații a Țărilor Române.

Caracterul progresist al eliberării Basarabiei la 1812 de către Imperiul Țarist;

Subjugarea populației moldovenești a Basarabiei de burghezia și moșierimea română între 1918-1940;

Acordul (care??) româno – sovietic din 28 iunie 1940 privind liberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub dominația română și alipirea acestor provincii la U.R.S.S., cu asentimentul localnicilor;

Faptul că provinciile sus menționate ar fi populate în principal de ucrainieni, etc.

Constituția din anul 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române față de Uniunea Sovietică.

Prin capitolul introductiv, Constituția pune la baza existenței statului român dependența față de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democrației populare, care reprezintă interesele celor ce muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniștri. Justiția este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale și tribunalele populare, și de către tribunalele judecătorești, înființate prin lege.

Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Națională (M.A.N.), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Atribuțiile principale ale Marii Adunării Naționale:

Art. 24. Din Constituția Republicii Populare România din anul 1952:

Marea Adunare Națională are în competența sa directă:

A) alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române;

B) formarea Guvernului Republicii Populare Române;

C) modificarea Constituției;

D) chestiunile războiului și ale păcii;

E) stabilirea planurilor economiei naționale;

F) aprobarea bugetului de stat, a încheierii exercițiilor bugetare și stabilirea impozitelor și veniturilor destinate bugetului statului;

G) stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea și desființarea de ministere;

H) modificarea împărțirii pe regiuni a teritoriului Republicii Populare Române;

I) acordarea amnistiei;

J) controlul general asupra aplicării Constituției.

Organizarea puterii de stat pe baza subordonării din treaptă în treaptă până la un organ la vârf – Marea Adunare Națională, consacrarea rolului conducător al P.M.R., îngrădirea și eliminarea proprietății privat – capitaliste au constituit principii de forță ale acestei Constituții (art. 86 alin. 4; art. 11 alin 2).

Organele puterii de stat, organele administrației de stat, organele judecătorești și organele procuraturii au reprezentat cele patru mari categorii de autorități recunoscute de legea fundamentală.

Din organele puterii de stat făceau parte Marea Adunare Națională și Prezidiul M.A.N., pe plan central și respectiv sfaturile populare, pe plan local.

Organele administrației de stat, atât cele de la nivel central (inclusiv Consiliul de Miniștri) cât și cele de la nivel local erau subordonate Marii Adunări Naționale.

Toate instanțele judecătorești trebuiau să apere „dictatura proletariatului”. În frunte cu Tribunalul Suprem acestea erau subordonate Marii Adunări Naționale, art. 70 prevedea că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Procuratura R.P.R. era organizată pe baza centralismului și a subordonării față de M.A.N.

Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, această Constituție înființează Regiunea Autonomă Maghiară (art. 19; 20; 21), art. 18 prevedea împărțirea întregii țări în regiuni nominalizate efectiv în text.

Art. 5 consacra „trei formațiuni socialist-economice: formațiunea socialistă, mica producție de mărfuri și formațiunea particular – capitalistă”.

A fost afirmată voința politică a statului de lichidare „a formațiunii particular – capitaliste”, adică a proprietății private în Republica Populară Română (R.P.R.).

Titlul „Drepturile și datoriile fundamentale aie cetățenilor” subliniază preponderența statului asupra cetățeanului și accentuează mai mult datoriile decât drepturile.

Dreptul la muncă și învățătură, dreptul de supraviețuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și mitingurilor (element de noutate), libertatea demonstrațiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului democrației populare”.

„Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.

În această Constituție se vorbește pentru prima dată despre proprietatea socialistă și de „rolul conducător al partidului”.

3.3. Constituția din 21 august 1965

Constituția Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român, în întreaga viață a societății.

Față de Constituția anterioară, cea din anul 1965 cuprindea nouă titluri, sistematizate astfel:

Titlul I – Republica Socialistă România (art. 1 – 16);

Titlul II – Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (art. 17 – 41);

Titlul III – Organele supreme ale puterii de stat (art. 42 – 76);

Titlul IV – Organele centrale ale administrației de stat (art. 77 – 85);

Titlul V – Organele locale ale puterii de stat și organele locale ale administrației de stat (art. 86 – 100);

Titlul VI – Organele judecătorești (art. 101 – 111);

Titlul VII – Organele procuraturii (art. 112 – 115);

Titlul VIII – Însemnele Republicii Socialiste România (art. 116 – 119) și

Titlul IX – Dispoziții finale (art. 120 și art. 121).

Constituția din anul 1965 a schimbat denumirea Statului Român din Republica Populară Română în Republica Socialistă România. Astfel a fost consacrată finalizarea construcției temeliei fundamentale a socialismului în România.

România este republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil și indivizibil„ în baza Constituției s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritorial administrativă în: comune, orașe, municipii, municipii reședință de județ și județe.

În anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat – Președintele R.S.R..

După modelul contopirii funcției supreme în partid cu funcția supremă în stat, în unitățile administrativ – teritoriale au fost create organe cu dublă natură de partid și de stat. Depășind sfera organelor instituite prin Constituția din anul 1965, au fost cristalizate trei niveluri structurale: de partid, de stat și de partid și de stat.

Precum în toate statele socialiste și în România s-a pus problema raporturilor dintre partid și Stat, mai ales că art. 3 consacra: „În R.S.R, forța politică conducătoare a întregii societăți este P.C.R..

Partidul imprima Statului un caracter dinamic; partidul definește obiectivele în domeniile de interes pentru societate iar Statul legiferează. Statul socialist era reprezentantul Partidului Comunist în raporturile cu terțele state ale lumii, deoarece exclusiv statul deținea (și deține și în momentul de față) calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi și de obligații corelative în relațiile internaționale.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Națională, singurul organ legiuitor.

Atribuțiile principale ale Marii Adunării Naționale:

Art. 43. Din Constituția Republicii Socialiste România din anul 1965

Marea Adunare Națională are următoarele atribuții principale:

1. Adopta și modifica Constituția Republicii Socialiste România;

2. Reglementează sistemul electoral;

3. Hotărăște consultarea poporului, prin referendum, asupra măsurilor de importanță deosebită care privesc interese supreme ale țării;

4. Adopta planul național unic de dezvoltare economico-socială, bugetul de stat și contul general de încheiere a exercițiului bugetar;

5. Organizează Consiliul de Miniștri; stabilește normele generale de organizare și funcționare a ministerelor și celorlalte organe centrale de stat;

6. Reglementează organizarea judecătorească și a Procuraturii;

7. Stabilește normele de organizare și funcționare a consiliilor populare;

8. Stabilește organizarea administrativă a teritoriului;

9. Acordă amnistia;

10. Ratifica și denunța tratatele internaționale care implică modificarea legilor;

11. Alege și revocă pe Președintele Republicii Socialiste România;

12. Alege și revocă Consiliul de Stat;

13. Alege și revocă Consiliul de Miniștri;

14. Alege și revocă Tribunalul Suprem și procurorul general;

15. Exercită controlul general al aplicării Constituției. Numai Marea Adunare Națională hotărăște asupra constituționalității legilor;

16. Controlează activitatea Președintelui Republicii Socialiste România și a Consiliului de Stat;

17. Controlează activitatea Consiliului de Miniștri, a ministerelor și a celorlalte organe centrale ale administrației de stat;

18. Ascultă dări de seamă cu privire la activitatea Tribunalului Suprem și controlează deciziile sale de îndrumare;

19. Controlează activitatea Procuraturii;

20. Exercită controlul general asupra activității consiliilor populare;

21. Stabilește linia generală a politicii externe;

22. Proclama, în interesul apărării țării, a ordinii publice sau a securității statului, starea de necesitate, în unele localități sau pe întreg teritoriul țării;

23. Declară mobilizarea parțială sau generală;

24. Declară starea de război.

Starea de război poate fi declarată numai în cazul unei agresiuni armate împotriva Republicii Socialiste România sau împotriva unui alt stat față de care Republica Socialistă România are obligații de apărare mutuală asumate prin tratate internaționale, dacă s-a produs situația pentru care obligația de declarare a stării de război este statornicită.

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R., iar atribuțiile deținute până atunci de Consiliul de Stat reveneau șefului statului.

3.4. Analiză directă, comparativă între cele trei constituții comuniste

Tabelul 3.1. Analiză comparativă

Tabelul 3.2. Puterile în stat

CONCLUZII

În evoluția istorică a fiecărui stat a fost nevoie de reglementări, de legi. Din cele mai vechi timpuri statele lumii și-au tocmit legiuitori, au constituit coduri de legi care să reglementeze mai bine diferitele segmente ale vieții: politice, economice, sociale, religioase sau culturale. Deși au existat, după cum am spus astfel de reglementări, totuși nu a existat o formă unitară a acestora, până târziu, în epoca modernă. Altfel spus, constituțiile sunt creații ale epocii moderne, atunci când statul național se fondează și aceste acte fundamentale sunt foarte necesare. Așadar, constituțiile reprezintă actele fundamentale de funcționare și organizare a tuturor instituțiilor dintr-un stat, sursa tuturor reglementărilor ulterioare. Acestea fixează modul de organizare al statului, regimul politic, legăturile dintre instituțiile statului.

Până la adoptarea primei constituții profund românești (cea din 1866), istoria constituționalismului românesc este marcată de o serie de încercări și reglementări: 1822 – Proiectul constituției Cărvunarilor a lui Ionică Tăutu, 1831/1832 – aplicarea Regulamentelor Organice (primele acte cu caracter constituțional elaborate în timpul ocupației rusești dintre 1829 – 1834), apoi adoptarea Convenției de la Paris (act cu caracter constituțional emis de Marile Puteri pentru Principatele Române în 1858) și Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat în 1864 de către Alexandru Ioan Cuza.

Constituțiile statului român au evoluat așa cum s-a văzut mai sus, privind drepturile și libertățile civile ale românilor, instituțiile statului român, formele de organizare politică ale statului și a teritoriului în funcție de contextul intern și internațional în care au fost elaborate. Astfel am trecut de la monarhie constituțională (1866) la monarhie parlamentară (1923), la monarhie autoritară (1938), apoi o republică cu un regim comunist (1948) și iar la republică cu regim democrat (1991). De la vot censitar (1866), la vot universal cu restricții (1923), iar în 1948 la vot universal pentru toți cetățenii. De la domn la rege (1866-1881), apoi la secretar general al P.C.R. (1948), iar în 1974 la președinte al RSR.

În revizuirea lor a trebuit să se țină cont și de contextul internațional, cele mai bune exemple pot fi, modificarea articolului 7 al Constituției din 1866 pentru recunoașterea Independenței de stat și adaptarea legislației românești la cea a Uniunii Europene, în 2003.

BIBLIOGRAFIE

Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008;

Claudia Gilia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010;

Constanța Călinoiu, Drept Constituțional și Instituții politice, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București 2007

Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010;

Cristian Ionescu, Tratat de Drept constituțional contemporan, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

Cristian Ionescu, Trata de drept constituțional contemporan, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck 2010;

Dan Cimpoeru, Actele jurisdicționale ale Curții Constituționale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009;

Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, vol. I. Teoria generală. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2007;

Daniela Valea, Sistemul de control al constituționalității din România, Ed. Universul Juridic, București, 2010;

Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II – Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2009;

Gheorghe Iancu, Proceduri constituționale. Drept procesual constituțional, Ed. Monitorul Oficial, București, 2010;

Gheorghe Sbârnă (coord.), Constituțiile României. Studii, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura All Beck, 2005;

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura All Beck, 2006;

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13-a, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13-a, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2009;

Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, Editura Universității „Petru Maior” Târgu Mureș, 2006

Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004

Mihai-Constantin Eremia, Daniela Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituțional, Editura Hamangiu, 2006