Analiza Interpretativa a Lucrarilor Prezentate In Cadrul Examenului de Instrument

CUPRINS

Analiza interpretativă a lucrărilor prezentate în cadrul examenului de

instrument…………………………………………………………………………………………………….. pag. 5

I. 1. Johann Sebastian Bach – Sarabanda și Giga din Suita BWV 997 pentru lăută

I.1.1. Date biografice …………………………………………………………………………………………………………………pag. 5

I.1.2. Sarabanda…………………………………………………………………………………………………………………………pag 9

I.1.2.1. Schema formei……………………………………………………………………………………………………….pag.9

I.1.2.2. Analiza interpretativă ……………………………………………………………………………………………..pag. 10

I.1.3. Giga…………………………………………………………………………………………………………………………………pag. 12

11.3.1. Schema formei……………………………………………………………………………………………………….pag. 12

1.1.3.2. Analiza interpretativă………………………………………………………………………………………….. pag. 12

I. 2. Agustin Barrios Mangore – Andante Religioso și Allegro Solemne

din „La Catedral”………………………………………………………………pag. 13

I.2.1. Date biografice …………………………………………………………………………………………………………….. pag. 13

I.2.2 .Schema formei ……………………………………………………………………………………………………………. pag. 15

I.2.3. Analiza interpretativă ……………………………………………………………………………………………………. pag. 15

I. 3. Luigi Boccherini – Concertul în Mi major pentru chitară și orchestră………………………………pag. 17

I.3.1. Date biografice ……………………………………………………………………………………………………………… pag. 17

I.3.2 . Schema formei……………………………………………………………………………………………………………… pag. 18

I.3.3. Analiza interpretativă …………………………………………………………………………………………………….. pag. 19

CAPITOLUL II – Analiza interpretativă a lucrărilor prezentate în cadrul examenului de

muzică de cameră…………………………………………………………………………………….. pag. 21

II.1. Luigi Boccherini – Introducere și Fandango……………………………………………………………………..pag. 21

II. 1.1. Schema formei ………………………………………………………………………………………………………………pag. 21

II.1.2. Analiza interpretativă ……………………………………………………………………………………………………..pag. 21

II.2. Anton Diabelli – Sonata pentru pian și chitară, op. 71………………………………………………………pag. 23

II.2.1. Date biografice ……………………………………………………………………………………………………………..pag. 23

II.2.2. Schema formei ………………………………………………………………………………………………………………pag. 25

II.2.3. Analiza interpretativă …………………………………………………………………………………………………….pag. 26

Note……………………………………………………………………………………………………………………………………….pag. 27

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………………….pag. 28

CAPITOLUL I – Analiza interpretativă a lucrărilor prezentate în

cadrul examenului de instrument

I.1. Johann Sebastian Bach – Sarabanda și Giga din Suita BWV 997 pentru lăută

I.1.1.Date biografice

Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni la Eisenach pe 31 martie 1695. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach a fost muzician de curte, care își organizase activitatea muzicală cu caracter profan al orașului, iar în același timp avea și funcția de organist al bisericii locale. Părinții săi au murit de când Johann Sebastian Bach avea vârsta de 9 ani, după care a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, acesta fiind organist la Ohrdurf. Aici, compozitorul a început să cânte primele note la orgă, fiind pasionat de acest instrument. A vrut să -și perfecționeze din ce în ce mai mult calitățiile tehnice și interpretative la orgă, făcându – l să viziteze cei mai cunoscuți organiști din aceea perioadă, precum Georg Böhm, Dietrich Buxtehude sau Johann Adam Reiken. În 1703 Johann Sebastian Bach obține primul post de organist în orășelul Arnstadt. Datorită virtuozității sale, acesta a fost angajat ca organist în Mühlhausen. Cea mai cunoscută lucrare al compozitorului din aceea perioadă și până în prezent este „Toccata și Fuga în re minor”.

În anul 1708, Bach obține postul de organist la curtea ducelului Wilhelm Ernst din Weimar. A fost obligat să compună nu numai lucrări pentru orgă, ci și lucrări pentru ansambluri orchestrale. În timpul șederii sale la Weimar, Bach a compus fugi , fiind pasionat de arta contrapunctului. Dintre compozițiile sale cunoscute din perioada șederii sale la Weimar, se numără ciclul de preludiu și fugi incluse în culegerea numită „ Clavecinul bine temperat ” , traducerea din limba germană fiind „ Das Wolhtemperiertes Klavier ” care cuprinde 48 de preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă, atât majoră, cât și minoră, culegerea fiind formată din două volume (primul volum scris în 1722, iar cel de – al doilea volum este scris în 1742). În această lucrare, Bach a explorat întreaga gamă de tonalități și intervale muzicale. În anul 1717, Bach s – a transferat la curtea prințului Leopold de Analt Cöthen. Aici compune șase concerte branderburgice, precum și suitele pentru violoncel, suite orchestrale, sonatele și partitele pentru vioară.

În anul 1723, Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. În timpul acestei perioade, Bach predase copiilor de la școala de canto și avea obligația de a compunde o dată pe săptămână, câte o cantată, fiind inspirată din lecturile biblice duminicale. Bach a compus pentru zilele festive, „Patimile după Matei” pentru Vinerea patimilor, „Maginificat pentru Crăciun”, „Variațiunile Goldberg”, „Arta Fugii”, „Concertul Italian”, cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, și multe alte lucrări fiind compuse în colaborare cu Collegium Musicum din Lepzig.

În anul 1708, compozitorul s-a căsătorit cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, dar numai patru dintre copii lor au supraviețuit bolilor copilăriei. În anul 1723, Bach s-a recăsătorit cu Anna Magdalena, cu care a avut 13 copii. Era mai mică decât acesta cu 17 ani.

Johann Sebastian Bach a compus de asemenea, numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii populare. De exemplu, coralul „Innsbruck, trebuie să te părăsesc” îl găsim sub forma coralului „O lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de dragoste „O dată m-aș plimba”, este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă despart”. Coralul „Herzlich tut mir verlangen” ( traducere „Din inimă îmi doresc”), care este adaptat de Hassler într – o culegere de cântece laice și prelucrat de Johann Sebastian Bach în diferite variante este denumit cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral aparține ca un laitmotiv din „Patimile după Matei”. O melodie din colecția „Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „ În tine îmi este bucuria ”, iar chansonul „M – ajung toate durerile” se regăsește de – asemenea într –un coral din „Patimile după Matei”. Compozitorul a prelucrat numeroase melodii din colecția de psalmi realizate de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, dintre care se numără și coralul „Când vom fi în cele mai mari primejdii” care este dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol.

Cantatele , muzica religioasă și muzica vocal simfonică

Cantatele sale religioase care au fost scrise pentru zilele de duminică și pentru sărbătorile de peste ani cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele dintre arii au forma ariei da capo. Cantatele au fost acompaniate de orgă sau orchestră, cărora li se adaugă interludii și preludii. Bach a scris și solo – uri de cantate pentru voce și acompaniament de orgă sau orchestră. Cantatele sale ce poartă titluri precum „Am suferit mult” , „Lacrimi, griji, îndoieli” sau „Lume mincinoasă , nu mă încred în tine ” exprimă suferința compozitorului dar și ale omului în general. Aceste cantate au fost scrise la Leipzig fiind numite „cantate tragice”.

A scris circa 20 de cantate laice. Din timpul locuirii sale la Weimar și Köthen , fac parte cantatele „ Cantata vânătorească ” , „Cantata primăverii” , „Împăcarea lui Aeolus” și „Curgeți, valuri zglobi ”, în care este descrisă natura . Compozitorul mai adoptă tematică mitologică în cantatele „Alegerea lui Hercule” și „Întrecerea dintre Phoebus și Pan” și umorul în cantatele „Cantata cafelei” și „Cantata țărănească – avem un nou stăpân”. Cantatele laice au fost influențate de stilul de operă influențat în muzica sa. Acest lucru se resimte în Pasiunile „Maginificat” ( fiind prima lucrarea religioasă datată în 1723) și în „Missa în Si”. Stilul operei italiene se simte în cantatele „Nu știu ce – i durerea” și în „ Amorul trădător” .

Johann Sebastian Bach a scris 5 pasiuni, dintre care au fost regăsite doar două dintre ele:„Johannespassion” (traducere din germană „Pasiunile lui Ioan”, 1723) și „Matthäuspassion” (traducere din germană „Pasiunile lui Matei”, 1729). Fragmentele din „Patimile lui Marcu” a cărei manuscris a fost pierdut sunt regăsite în „Oda funebră” (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soția regelui de Saxa, Frederic August .

Muzica instrumentală

La baza muzicii sale de orgă, stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe o temă de coral. Astfel, în volumul „Cărticică de orgă” (traducerea originală „Orgelbüchlein”), care este destinat predării artei organistice se regăsesc „Preludiile coralelor” (traducerea originală „Choralvorspielen”), fiind improvizații pe teme de coral. Lucrările „Opt mici preludii și fugi” și Passacaglia au fost scrise pentru clavecin cu două claviaturi și pedală.

Instrumentul preferat al compozitorului în genul muzicii de cameră este clavecinul. În timpul vieții sale, pe lângă clavecin și clavicord, a apărut și instrumentul care era denumit și „Hammerklavier”, care era un pian cu ciocănele, devenind mai târziu pianoforte sau pur și simplu pian.

În muzica pentru clavecin sunt distinse trei categorii de lucrări: de cameră, concertante și didactice. Din categoria lucrărilor de cameră fac parte suitele, fiind provenite din muzică de dans . Suitele conțin părți de dans din diferite origini, cum ar fi: Allemanda care este un dans binar moderat, originar din Franța, Couranta care este un dans ternar moderat , originar din Germania, Sarabanda care este un dans ternar sau Giga care este un dans ternar rapid, originar din Anglia, care a fost răspândit în Franța. Aceleași mișcări fac parte și din partite, care sunt suite germane, scrise în perioada 1726 – 173 . Suitele franceze au fost scrise în perioada 1706 – 1722, iar cele engleze în perioada 1706 – 1725. Bach uneori mai adaugă și alte mișcări cum ar fi menuetele, gavotele, poloneze sau chiar arii sau uverturi (uverturile fiind primele părți în suitele orchestrale).

Dintre suitele pentru instrumentele pe care le – a scris se regăsesc : suite pentru violoncel, suite pentru vioară sau suite pentru lăută, care mai târziu au fost transcrise pentru chitară.

Compozitorul a dat o importanță destul de mare viorii, folosind – o drept instrument solistic atât în două dintre concertele branderburgice și în Concertul pentru două viori și orchestră în re minor , cât și în cele șase sonate pentru clavecin și vioară sau cele trei partite pentru vioară .

„Variațiunile Goldberg”, scrise în original pentru clavecin în 1742, mai târziu fiind transcrise pentru pian marchează un moment foarte important din istoria temei cu variațiuni, aceasta conținând 30 de variațiuni, iar „ Fantezia și fuga cromatică ” este o lucrare cu un suflu plin de cromatisme. Compozitorul a mai scris 15 invențiuni, atât la două voci, cât și la trei voci, piesele fiind destinate soției sale, Anna Magdalena Bach și sunt lucrări didactice pentru clavecin, fiind scoase în evidență polifonia tipică lui Johann Sebastian Bach. Alte lucrări polifonice ale compozitorului sunt „Ofrânda muzicală”, cuprinzând trei ricercare la trei voci, opt canoane, o fugă, un ricercar la șase voci, o sonată un canon infinit și „Arta fugii” (1750), cuprinzând o colecție de 14 fugi și patru canoane pe aceeași temă.

Multe dintre lucrările lui Johann Sebastian Bach erau intitulate cu BWV și câte un număr după aceste litere , cum ar fi 879, 998, 1004 sau 1008. Suitele compozitorului începute de la BWV 995 și până la BWV 999 sunt lucrări pentru lăută. Lucrările începând de la BWV 1000 până la BWV 1004 sunt suite pentru vioară, iar lucrările de la 1005 până la 1008 sunt suite pentru violoncel.

Muzica orchestrală

Orchestra a jucat un rol foarte important în muzica lui Bach. Orchestra avea rol de acompaniament în concertele grossi. În cele șase concerte branderburgice, orchestra realizează un dialog cu grupul concertino. În primul concert branderburgic, grupul concertino se contopește aproape integral cu ripieni, în al treilea concert dispare masa orchestrală, grupul fiind alcătuit din trei grupuri de instrumente: vioara, violoncelul și viola. În al cincilea concert ,flautul împreundană cu vioara alcătuiesc grupul solistic la care se adaugă per ansamblu instrumentele de suflat precum fagotul, oboiul și cornul, iar al șaselea concert este scris fără violine.

În concluzie , muzica lui Johann Sebastian Bach este foarte complexă și elaborată în genul muzicii baroce, fiind și cel mai cunoscut compozitor din epoca acestuia , alături de Antonio Lucio Vivaldi.

I.1.2 Sarabanda

Cuvântul „suită” provine din cuvântul francez „suite” care înseamnă continuitate sau secvență.

„Sarabanda” este a treia parte din suita BWV 997, piesă ce se înscrie în perioada baroc. Piesa a fost compusă în tonalitatea si minor pentru lăută, fiind apoi transcrisă pentru chitară în tonalitatea la minor. Sarabanda este la origine un dans ternar provenit din Mexic. Femeile dansau această mișcare pe ritmurile castanietelor. Un timp,acest dans a fost interzis de către Inchiziția spaniolă, deoarece a fost considerat obscen în acea perioadă. A reapărut în Spania la jumătatea secolului XVII, cu un altfel de caracter schimbat și un tempo mult mai lent (rubato) care a devenit un dans de pereche la Curtea Franceză.

I.1.2.1 Schema formei

Sarbanda are formă bipartită, A și B. Secțiunea A este plasată între măsurile 1 și 16, iar secțiunea B este așezată între măsurile 17 și 33. Această piesă este scrisă în tonalitatea la minor. Secțiunea A este formată din inflexiuni modulatorii către tonalitățiile Fa major ( m. 11) și re minor ( m. 13), și se încheie în tonalitatea relativei, Do major. Secțiunea B începe cu tonalitatea Do major. Această secțiune este formată din inflexiuni modulatorii către tonalitățiile mi minor (m. 25), re minor (m. 27), Do major (m. 29) și revine apoi la tonalitatea de bază, la minor cu care se încheie piesa (m. 31)

I.1.2.2 Analiza interpretativă

Din punct de vedere agogic, piesa nu are indicații scrise în partitură, dar pentru expresivitatea discursului se pot aplica nuanțe precum rallentando și accelerando.Tempoul piesei va fi lent (tempo rubato), metronomul fiind fixat pe valoarea de pătrime egală cu 52. De la măsura 26 se poate face un mic accelerando, după care revine la tempoul inițial la măsura 27. La finalul piesei se poate face un rallentando.

În ceea ce privește articulația muzicală, piesa se va cânta legat pe tot parcursul acesteia. Având în vedere culoarea sonoră, se impune un unghi de atac foarte bun al mâinii drepte, pentru obținerea un ton cât mai cald și mai fin (dolce). Sunetul trebuie să fie de calitate printr–o abordare muzicală deschisă și amplă.

Din punct de vedere al dinamicii, în prima măsură piesa debutează cu acordul la minor într –o nuanța de piano, după care se face un crescendo până la următoarea măsura urmând apoi un acord diminuat. Tot în prima măsură, prima treizecidoime, precum și nota Si de după optime trebuie să sune puțin mai prezent, un pic mai accentuat decât prima optime din acordul la minor. Din punct de vedere microstructural, în prima măsură se află un motiv, iar în a doua măsură este răspunsul motivului din prima măsură.

Ex. 1 m. 1 – m. 2

Pentru a se contura mai bine discursul muzical, se va face un mic decrescendo, urmat de un crescendo de la a patra măsură până la următoarea. Aici se va efectua un piano subito, aceasta având un efect de surpriză

Ex. 2 m. 4 – m. 5

De la măsura 7 până la măsura 8 se face un crescendo, primul timp fiind unul forte, urmând apoi o relaxare prin efectuarea unui descrescendo, închizându – se astfel fraza muzicală. Următoarea frază muzicală se bazează pe aceleași elemente interpretative, respectiv crescendo și descrescendo, ca în exemplul de mai jos.

Ex. 3 m. 8 – m. 12

Prin similitudine, de la măsura 13 se vor utiliza aceleași nuanțe de crescendo și descrescendo, excepție făcând trilul din a doua voltă, care este un element specific perioadei baroce.

Ex. 4 m. 13- m. 17

De la măsura 17 este preluat materialul sonor din primele două măsuri ale primei secțiuni. Astfel, la măsura 21 se efectuează un crescendo la notele din sopran până la măsura 23, în timp ce sunetul la din bas va urmări vocea descendentă din măsura 22. După efectuarea unui crescendo și descrescendo, întâlnite la măsura 23, fraza muzicală continuă cu măsura 24 unde se regăsesc aceleași nuanțe descrescătoare. La măsura 25 este preluat materialul sonor prima secțiune (măsura 9), unde se regăsesc aceleași nuanțe ascendente și descendente până la măsura 33 unde se va încheia fraza muzicală și piesa.

I.1.3. Giga

Giga este a patra mișcare a suitei BWV 997 pentru lăută. Este un dans englez, care se desfășoară într –un tempo mișcat și un metru ternar. Se situează ca și parte finală, după sarabandă. Era dansat cu diferite ocazii sociale la Curtea Franceză.

I.1.3.1. Schema formei

Giga are o formă bipartită, A și B. Secțiunea A se situează de la prima măsura până la măsura 16, iar secțiuna B se află de la măsura 17 pâna la măsura 48. Din punct de vedere al structurilor tonale, se trece către tonalitatea re minor de la măsura 20, iar de la măsura 25 se va modula către tonalitatea Do major. Începând cu măsura 37, piesa revine în tonalitatea de bază, cu unele inflexiuni modulatorii către diverse tonalități precum re minor, sol minor sau Fa major, piesa încheindu –se în tonalitatea la minor.

I.1.3.2. Analiza interpretativă

Având în vedere că Giga este un dans rapid, se aplică o desfășurare metronomică a discursului (tempo giusto). Tempoul piesei va fi fixat pe valoarea de pătrime cu punct egală cu 72. Din punct de vedere al articulației, nota din bas va respecta valoarea de doi timp, urmat de pauză de pătrime, cu excepția anumitor măsuri (m. 8 – m. 16) în care se va succede basul de pătrime după primul bas cu valoarea respectivă. Accentul cade pe primul și al treilea timp, piesa fiind scrisă în măsura de 6/8. Notele din sopran vor suna legat pe tot parcursul piesei, asigurându – se astfel interpretarea reprezentativă acestui dans. Luând în considerație culoarea sonoră, tonul trebuie să fie deschis, echilibrat, urmărindu – se acuratețea. Dinamica piesei oferă un dialog între crescendo și descrescendo, încă de la prima măsură și până la finalul piesei. Se observă așadar o dinamică simplă potrivită acestui tempo.

Din punct de vedere al aspectelor tehnice, această piesă conține unele pasaje de virtuozitate pe șaisprezecimi precum și acele triluri specifice care necesită o execuție lejeră, atât la mâna stângă, cât și la mâna dreaptă.

I.2. Agustin Barrios Mangore – Andante Religioso și Allegro Solemne din „La Catedral”

I.2.1. Date biografice

Pe data de 5 mai 1885, Agustin Barrios Mangore s – ar fi născut în orașelul San Juan Batista de Las Misiones din Paraguay. Însă în documentele sale de naștere din orășelul respectiv nu există o dovadă clară că s – ar fi născut în această localitate. Conform altor date biografice, Agustin Barrios s –a născut în orășelul Villa Florida, situat lângă râul Tebicuary la 30 de kilometrii de orășelul San Juan Batista de Las Misiones.

De mic copil, Agustin Barrios a fost fascinat atât de literatură, cât și de muzică. Acesta a avut capacitatea să citească în trei limbi străine: engleză, franceză și germană. Iar pe lângă limba sa natală, putea să vorbească și în limba spaniolă.

Agustin Barrios Mangore a început studiul chitării ca și autodidact. Iar la vârsta de 15 ani, deja era admis la Universitatea de Muzica din Asunción, fiind cel mai tânăr student din universitate la vremea respectivă. Pe lângă aprecierile criticilor muzicali, Barrios a câștigat și aprecierile matematicienilor, jurnaliștilor și criticilor de la Departamentele de Literatură.

După facultate, Barrios și – a dedicat viața către muzică și scrierea poeziilor. A compus mai mult de 300 de piese în care a scris mai întâi versurile, apoi acompaniamentul de chitară. Barrios s -a împrietenit cu mai mulți oameni în timpul călătoriilor sale în America de Sud. Era cunoscut ca trimițând copiile poeziilor sale cu semnături către prieteni și fani. De aeea au existat mai multe versiuni ale poeziilor sale care circulau în America Latină și Statele Unite.

Barrios era cunoscut datorită inregistrărilor sale făcute la gramofon și concertelor sale pe care le susținea. A fost deseori considerat ca fiind primul chitarist care a făcut inregistrări între anii 1900 și 1910. Lucrările sale au fost scrise cu caracter romantic, din punct de vedere muzical, multe dintre ele fiind adaptări folclorice din America de Sud și din America Centrală, cu uniz de virtuozitate.

Compozitorul a fost influențat de mic copil de muzica tradițională paraguayană. În anul 1898, Barrios și – a construit un repertoriu de chitară clasică cu ajutorul lui Gustavo Sosa Escalada. În același timp, Barrios deja compunea și cânta lucrări pentru chitară scrise pentru fostul său profesor, Alias, lucrări precum „La Chinita” sau „La Perezosa”. Sub influența noului său profesor, Barrios a studiat și a interpretrat lucrări scrise de Francisco Tarrega, Vinas, Sor sau Dionisio Aguado. Gustavo Sosa Escalada a fost impresionat de compozitor, pe atunci elev, încât părinții acestuia au fost convinși să – i permită să se mute înapoi la Asunción pentru a – și continua educația muzicală.

Pe lângă lucrările sale folclorice, Barrios mai era cunoscut ca interpretând prelucrări după piese populare paraguayene precum „Campanero Cerro León”, „Londón Carapé”, „Guyrá Campana” sau „Mamá Cumandá”. „Guyrá Campana” conține unele materiale sonore și motive muzicale inspirate din „Cazaapa”, și mai era cunoscută sub numele de „Pájaro Campana”.

Alte lucrări muzicale, pe lângă compozițiile sale inspirate din folclorul paraguayan, au un caracter religios și aceste caractere se resimt în compoziții precum „La Catedral” fiind o lucrare scrisă în trei părți, preludiul „Saudade”, „Andante Religioso„ și „Allegro Solemne”.Compozitorul a vrut prin această lucrare să –i aducă un omagiu compozitorului Johann Sebastian Bach. Iar altă lucrcare cu caracter religios ar fi ultima sa compoziție, fiind o lucrare de tremolo numită „Una Limosna Por El Amor De Dios”.

Alte lucrări pentru chitară scrise de Barrios sunt „Las Abejas”, „Mazurka Appasionatta”, „Gavotta Madrigal” sau piesa complexă de tremolo „Un Sueño en la Floresta”, „Choro de Saudade”.

Din anul 1939, Barrios a fost profesor la Conservatorul Național din San Salvador. Pe data de 7 august 1944, Barrios a fost îngropat în cimitirul „Cemeterio de Los Illustres”.

I.2.2. Andante Religioso și Allegro Solemne din „La Catedral”

Piesa „La Catedral ” a fost scrisă în anul 1914, fiind inițial compusă din două mișcări, și anume Andante Religioso și Allegro Solemne. Această piesă este considerată un omagiu adus lui Johann Sebastian Bach.

Mișcarea Andante Religioso descrie trăirea religioasă înălțătoare simțită de către compozitor în catedrala „San Jose” din Montevideo, Uraguay în timp ce asculta muzica lui Bach cântată la orgă, iar Allegro Solemne reprezintă imaginea vieții cotidiane plină de tumult, trepidantă și pasională.

În anul 1938, Barrios a scris preludiul Saudade în Havana cu dedicație pentru fosta lui soție, Gloria, incluzându –l înaintea mișcării originale Andante Religioso, transformând –o astfel într –o lucrare formată din trei mișcări în următoarea ordine: preludiul „Saudade”, Andante Religioso și Allegro Solemne.

I.2.3. Schema formei

Cele două mișcări din „La Catedral” sunt scrise în tonalitatea si minor. Andante Religioso are o formă monopartită iar Allegro Solemne este scrisă într –o formă de rondo. Secțiunea A se încheie în tonalitatea Re major, iar secțiunea B are o coborâre melodică de la tonalitatea Re major până la dominanta tonalității de bază, fa # minor.

Schema mișcării a 3 –a „Allegro Solemne”

A B A C A Coda

(m. 1 – m. 48) (m. 48 – m.1) (m. 1 – m. 69) (m. 69 – m. 1) (m. 1 – m . 104 ) ( m. 104 )

I.2.3. Analiza interpretativă

Din punct de vedere agogic, mișcarea „Andante Religioso” se cântă într – un tempo lent (rubato) pentru a permite interpretului libertatea de a folosi cât mai multe nuanțe. Acesta poate utiliza și indicații agogice precum accelerando sau rallentando. Legat de articulație, această mișcare se va cânta legat, culoarea sonoră a acestei piese necesitând un ton curat, cât mai natural, clar și amplu, pe alocuri simțindu – se nevoia și de un vibrato. Piesa debutează cu acorduri ample și înălțătoare care sugerează sunetul de orgă într –o atmosferă religioasă asociată cu ideea de divinitate și de adâncă simțire sufletească. Acordurile crează o anumită tensiune,aceasta regăsindu – se în profilul dinamicii al discursului. Intensitatea scade la finalul piesei,aceasta încheindu – se cu flageolete.

Ultima mișcare reprezintă ieșirea din atmosfera liniștitoare din biserică spre viața cotidiană și agitată. Din punct de vedere al articulației, accentul cade pe primul timp din fiecare măsură, notele fiind cântate legat. În ceea ce privește latura tehnică, se observă că sunt folosite în mod special barreurile1 la mâna stângă, iar la mâna dreaptă fiind necesară o execuție lejeră, dar precisă. Legat de aspecte interpretative, nuanțele sunt combinate între crescendo și descrescendo, fiecare secțiune utilizând cu totul și cu totul altă nuanță muzicală.

Ex. 5 m. 1 – 2

În concluzie , piesa „La Catedral” este cea mai cunoscută lucrare a acestui compozitor, piesă ce se află demulte ori în repertoriul unor interpreți diverși ai chitarei clasice.

I.3. Luigi Boccherini – Concertul în Mi major pentru chitară și orchestră

I.3.1. Date biografice

Luigi Rodolfo Boccherini s – a născut la data de 19 februarie 1743 în orașul Lucca din Italia într –o familie de muzicieni. A fost violoncelist și compozitor. La o vârsă fragedă, tatăl său care era violonist și contrabasist l–a trimis pe Luigi la Roma pentru a studia. Iar în anul 1757 a mers cu tatăl său la Viena, unde au fost angajați ca și muzicieni de teatru la curtea regală.

În anul 1761, Boccherini a mers la Madrid, unde a fost angajat de Don Luis, fratele cel mic al regelui Charles al II – lea. Aici, compozitorul a înflorit sub patronajul imperial până ce într – o zi când regele Charles și – a exprimat dezaprobarea la un pasaj într – un trio nou și i – a ordonat lui Boccherini să – l schimbe. Compozitorul nu a schimbat nimic din ce a exprimat regele asupra compozitorului, fiind în cele din urmă concediat din patronajul său.

Printre patronii săi, au fost consulul francez Lucien Bonaparte, regele Friedrich Wilheim II al Prusiei, care era un amator violonist, flautist și un susținător avid al artei. Boccherini a traversat o perioadă grea la moartea patronului său spaniol, a celor două neveste, și a fiicelor acestuia, el murind în sărăcie în anul 1805, care a rămas în urmă cu doi băieți.

Mare parte din muzica de cameră al compozitorului urmează modelul stabilit de Joseph Haydn, dar Boccherini a îmbunătățit modelul lui Joseph Haydn, acesta aducând violoncelul în primul plan în cvintetele sale, pe când Haydn i – a conferit tot timpul rolul său de acompaniament. Stilul lui Boccherini are ca sursă lucrările violoncelistului Giovanni Battista, fiind născut înaintea lui Boccherini și Haydn.

Creația sa include 100 de cvintete pentru două viori, violă și două violoncele, cvintete pentru chitări, 100 de cvartete de corzi și 19 trio – uri pentru violoncel, vioară și pian și sonate. Cea mai cunoscută lucrare a sa este un menuet care face parte din cvintetul de corzi în Mi major, op.13. nr.5. A scris un concert pentru chitară și orchestră în Mi major și un concert pentru violoncel și orchestră în Si bemol major. Stilul lui Boccherini este caracterizat de farmecul tipic rococoului, strălucire, optimism, inventarea unei expuneri atât ritmice, cât și melodice, cuplată cu frecvente influențe de chitară tradițională spaniolă. Pe data de 28 mai 1805, Boccherini se stinge din viață la Madrid.

Concertul pentru chitară și orchestră în Mi major

Concertul pentru chitară și orchestră în Mi major este format din trei mișcări în ordinea următoare: „Allegro non tanto”, „Andante Cantabile” și „Allegretto”. Cadențele din mișcările I și III au fost compuse de Andre Segovia care pun în valoare virtuozitatea instrumentistului.

I.3.2. Schema formei

Din punct de vedere al formelor, partea I „Allegro non tanto” din Concertul pentru chitară și orchestră în Mi major are formă de sonată. De la prima măsura până la măsura 100 este secțiunea expoziției cu prima temă în Mi major cântată de către orchestră, de la măsura 101 începe secțiunea dezvoltării, iar de la măsura 121 apare repriza cu tema I cântată la chitară. În expoziție la prima măsură se află tema principală urmată de o punte modulatorie în tonalitatea Si major de la măsura 47, iar de la măsura 57 începe tema secundară cu inflexiuni modulatorii de la si minor la Sol major apoi de la Fa major până la Mi major până la stabilizarea tonalității de Si major. Dezvoltarea începe în tonalitatea do # minor după care apar alte inflexiuni modulatorii de la fa # minor la Mi major, apoi de la mi minor la Do major. În repriză, tema secundară este formată dintr –o nouă serie de inflexiuni modulatorii de la mi minor la Do major, apoi de la re minor la Si b major, apoi revine înapoi la tonalitatea de bază.

Partea a doua, „Andante cantabile” are formă de sonată care este scrisă în La major. Expoziția este situată de la prima măsură până la măsura 28. De la măsura 29 apare secțiunea dezvoltării, iar de la măsura 49 este situată repriza, cu începutul punții nemodulatorii. În tema secundară a expoziției apare o inflexiune modulatorie la tonalitatea fa # minor, după care se stabilizează tonalitatea în Mi major. Dezvoltarea este scrisă în tonalitatea Mi major. Odată cu intrarea chitării în noua temă din dezvoltare, începe modulația spre tonalitatea omonimă mi minor. Repriza cu puntea modulatorie revine în tonalitatea de bază, iar tema secundară rămâne nemodulantă.

Ultima parte „Allegretto” are construcția formei de sonată și este scrisă în Mi major. Prima măsură este ca un fel de introducere a orchestrei, iar de la măsura 11 începe expoziția cu tema cântată la chitară. De la măsura 77 apare secțiunea dezvoltării până la măsura 100. De la măsura 101 este situată repriza. Secțiunea expoziției este formată din tema principală, puntea modulatorie și tema secundară sau grupul tematic secundar. De la măsura 11 până la măsura 22 se situează tema principală. De la măsura 23 până la măsura 38 este situată puntea modulatorie către tonalitatea Si major. De la măsura 24 apare grupul tematic secundar, în care se află inflexiuni modulatorii diferite către tonalități precum do # minor, Si major sau sol # minor. Secțiunea dezvoltării este scrisă în tonalitatea Si major. Aici apar alte inflexiuni modulatorii către tonalitățiile do # minor sau fa # minor.

I.3.3. Analiza interpretativă

Prima parte a concertului va fi cântat într – un tempo mișcat ( Allegro non tanto). Prima temă din această mișcare are un caracter vioi care va fi cântat într – un ritm precis și cu o sonoritate deschisă.

Ex. 6 m. 19 – 22

A doua temă are în schimb un caracter reflexiv și cu un tempo rubato începând de la măsura 57, utilizând un sunet dolce. Dezvoltarea prezintă un caracter melancolic ce va fi cântat în tempoul Meno mosso cu utilizatrea aceluiași ton.

Ex. 7 m. 57 – 58

A doua parte a concertului va fi cântat într – un tempo lent (Adagio Cantabile) pe valoarea de pătrime egală între 69 și 72. Întreaga piesă prezintă un caracter melancolic, suav cu ușoare nuanțe de tristețe. Orchestra începe în tempoul Adagio cantabile într – un caracter expresiv. Odată cu intrarea chitarei, caracterul devine recitativ și improvizatoric, având un tempo de piu lento. Chitara va utiliza tonul dolce pe tot parcursul acestei mișcări.

Ex. 8 m. 1 – 5

Tema finală din repriza acestei mișcări are un caracter mai decis, fiind o pregătire pentru a treia mișcare , Allegretto.

A treia parte a concertului are un tempo decis și rapid. Caracterul din prima temă a acestei mișcări este vioi, vesel și jucăuș. Odată cu modulația în tonalitatea minoră, piesa va avea un caracter mai decis și mai ferm. Sonoritatea instrumentului va fi deschisă și clară. Pasajele cu șaisprezecimi vor putea fi executate cu lejeritate folosind diverse digitații: pimpapimipmiam, pima, im, pam sau pim2

Ex. 9 m. 17 – 19

În concluzie, acest concert este destul de cunoscut în lumea chitarei clasice, concert ce se află în repertoriul oricărei orchestre în care chitara este prim solist.

CAPITOLUL II – Analiza interpretativă a lucrărilor prezentate

în cadrul examenului de muzică de cameră

II.1. Luigi Boccherini –Introducere și Fandango pentru chitară și pian

Introducere și Fandango este o lucrare de largă dimensiune, fiind una dintre cele mai cunoscute lucrări ale compozitorului din creația camerală. Fandango este un dans cu un metru ternar inspirat din muzica tradițională spaniolă. Această mișcare care face parte dintr – un cvintet de coarde, a fost transcrisă mai târziu și pentru trio de chitare, duo de chitare , duo pentru chitară și pian, cvartet sau cvintet de coarde.

II.1.1. Schema formei

Introducere și Fandango are ca formă tema cu variațiuni cu introducerea scrisă în tonalitatea Re major. Dansul „Fandango” modulează în schimb la tonalitatea omonimă, re minor. De la măsura 54, se schimbă tonalitatea în Fa major până la măsura 58, după care revine înapoi la tonalitatea de bază, re minor. Tratarea variațională se referă la variația ritmică, fiecare secțiune aducâmd profiluri ritmice noi.

II.1.2. Analiza interpretativă

Introducerea este scrisă într –o mișcare lentă, cu un caracter melancolic. Introducerea începe cu tema cântată la chitară care intră într –un dialog cu pianul, după care aceste instrumente se vor sincroniza pe parcursul pregătirii pentru dansul ce va urma.

Mișcarea „Fandango” are un caracter dansant cu un ritm precis și destul de accentuat pentru a da nuanțe tipice muzicii spaniole. Începutul acestei mișcări se aseamănă cu o fugă, în care se observă subiectul cântat de pian, urmat de răspunsul tonal cântat la chitară.

Ex.10 m. 10 – 11

În această mișcare sunt întâlnite diverse variații ale diferitelor formule atât ritmice, cât și melodice și înfloriturile care sunt inspirate din muzica spaniolă.

La chitară întâlnim diferite aspecte tehnice precum rasgueado3 sau trilurile întâlnite între măsurile 113 și 116 care formează un dialog între motivele muzicale ale celor două insturmente.

Ex. 2 m. 113 – 116

Un alt aspect tehnic întâlnit la chitară este tremoloul sincronizat cu trilul pianului între măsurile 77 și 80. Dialogul dintre gamele descendente ale pianului cu gamele ascendente ale chitarei se regăsește între măsurile 82 – 83 și măsurile 86 – 87.

Ex 11 m. 82 – 83, m. 86 – 87

.

În concluzie, din punct de vedere armonic această mișcare are ca format armonic acordurile treptelor V și I, treptele dominantei cu cele ale tonicii, indiferent de modul tonalității, fie ea majoră sau minoră, acest aspect generând o simplitate care poate fi apreciată și în cadrul unui pubic larg.

II.2. Anton Diabelli – Sonata pentru chitară și pian, op. 71

II.2.1 Date biografice

Anton Diabelli s – a născut la Matsee, lângă Salzburg din Austriape data de 5 septembrie 1781. A fost editor și compozitor. Ca și copil, a cântat într – un cor de bâieți la catedrala din Salzburg. Primul sâu profesor de muzică a fost Michael Haydn, fratele mai mic al lui Joseph Haydn. La vârsta de 19 ani, Diabelli deja compunea primele lucrări importante, incluzând șase mise. Diabelli a fost antrenat ca să intre în preoție, iar în 1800 s – a alăturat unei mănăstiri din Raitenhaslach din Bavaria. A rămas preot în mănăstire până în anul 1803, când Bavaria a închis toate mănăstirile.

Din anul 1803, Diabelli s – a mutat în Viena, unde și – a început activitatea ca și profesor de chitară și pian, iar în același an s – a angajat ca și corector pentru editura muzicală., și să compună. În anul 1809, a scris opera comică, „Adam in der Klemme” ( Adam în clemă ). În anul 1817, și – a început o afacere în publicarea muzicală, în parteneriat cu Pietro Cappi pentru a creea firma publicării muzicale Cappi & Diabelli. Firma a devenit cunoscută pentru publicarea și aranjarea pieselor populare ce puteau fi cântate de către fanatici acasă. Diabelli a ales să publice lucrări binecunoscute de operă, muzică de dans sau sute piese muzicale populare de teatru la vremea respectivă. Curând, Diabelli s – a stabilizat î reputația către cercuri muzicale mai serioase, prin aranjarea unor lucrări de Franz Schubert. Franz Schubert i – a remacat potențialul lui Diabelli, iar „ Der Erlkönig” ( traducerea în română fiind „ Regele ielelor ” ) a fost prima lucrare publicată de către Diabelli în firma acestuia, până în anul 1823, atunci când afacerea dintre terminalul Cappi & Diabelli a fost încheiată. În anul următor, Diabelli și – a deschis propria sa firmă, numită Diabelli & Co.

După moartea lui Schubert din anul 1828, Diabelli a cumpărat o porție largă din statul său masiv muzical de la fratele lui Franz, Ferdinand. De atunci, Diabelli a publicat lucrările lui Franz Schubert pentru 30 de ani de la moartea acestuia.

Lucrări pentru pian

Diabelli a fost cunoscut datorită compozițiilor sale pentru pian. A scris primele lecțtii pentru pian, op.125 la două mâini, sonate și 100 de cadențe, op. 154. A scris de – altfel și lucrări la patru mâini precum „ Piese melodice practice ” op. 149, sonate, un rondo, un ciclu de două sonate intitulat „ Două sonate drăguțe și rondo – ul militar op. 150 ”, un ciclu de șase sonatine op. 163 ce se intituliează „ Prietenii copiilor ” și alte sonatine. Pentru pian solistic a scris teme cu variațiuni, sonate și sonatine. A scris și un ciclu de șase sonatine intitulate „ Plăcerile tinereții ”, în care Anton Diabelli descrie un dialog între forte și piano.

Pentru chitară solistică a scris 3 sonate, „ Piese de recital pentru începători, op. 39 ”, două rondo – uri și două fugi, op. 46, 10 piese simple, op. 89, cele 7 preludii op. 103 care au fost scrise înainte de 1829, 12 ländler – uri simple op. 127, „ Amuzament pentru dame ”, 24 de ländler – uri vechi vieneze, 5 dansuri vieneze, 4 rondino – uri și marșul funeral pentru moartea lui Michael Haydn.

Muzică de cameră

Pentru două chitări a scris cinci serenade, a cincea fiind „ Marea Serenadă ”, a scris „ Variațiuni pe o temă favorită ”, op. 57 și un ciclu numit „ La Gazza Ladra„ după Rossini. A scris un singur trio pentru trei chitări, „ Trio în Fa major, op. 62 ”.

Pentru pian și chitară a scris două sonatine, „ Marea briliantă op. 102”, și patru piese foarte simple.

Pentru alte instrumente, Diabelli a scris o serenadă pentru flaut și chitară, o serenadă concertantă pentru flaut sau vioară și violă sau chitară op. 105 și două duo – uri pentru vioară și chitară

A mai scris 4 piese pentru voce și chitară, 4 cicluri de lieduri pentru chitară, voce și flaut, trei mise pentru voce, cor și orchestră, o misă în Do major pentru cor, două trompete, două viori și bas figurat și o misă în Si major pentru cor, două viori și bas figurat. A scris un motet pentru cor și două viori și bas figurat, un motet pentru sopran, cor și orchestră, un motet pentru cor, orchestră și orgă un motet pentru cor, două viori și orchestră și „ Elecția primarului ” pentru cinci voci masculine și orchestră. Casa de publicație al lui Diabelli a fost cheltuită de – a lungul vieții sale înainte să se retragă în anul 1851, iar apoi Carl Anton Spina a preluat controlul acestuia. Anton Diabelli a fost înmormântat la Viena pe data de 7 aprilie 1858.

„Sonată” pentru pian și chitară, op. 71.

Sonata pentru pian și chitară, op. 71 este o lucrare scrisă în tonalitatea Re major, mai puțin cunoscută în repertoriul muzicii de cameră. Această lucrare este formată din trei mișcări: „Sonata”, „Menuet” și „Poloneză (Polonaise)”.

II.2.2. Schema formei

Prima parte a acestei lucrări „Sonata” are formă de sonată. Din punct de vedere al analizelor formale, de la prima măsură până la măsura 50 este situată expozița, de la măsura 51 până la măsura 82 se află secțiunea dezvoltării iar de la măsura 83 se situează repriza. În expoziție, tema principală scrisă în tonalitatea Re major se află de la prima măsura până la măsura 24. La măsura 25 este situată o scurtă punte nemodulatorie până la măsura 28, unde va intra grupul tematic secundar, cu modulație în tonalitatea La major. Secțiunea dezvoltării începe cu un acord de dominantă pentru acordul fa minor. Această secțiune are o inflexiune modulatorie către tonalitatea do minor, dar centrul tonal este stabilit în Si b major de la măsura 62 până la măsura 68. De la măsura 69 apar inflexiuni modulatorii către tonalitățiile do minor, re minor, și sol minor. Repriza revine în tonalitatea de bază.

A doua parte a Sonatei este scrisă în tonalitatea Sol major și are forma unui menuet. Forma menuetului este ABA, cu trioul scris în tonalitatea mi minor.

A treia parte a Sonatei „Poloneza” are forma unui rondo, scris în Re major. Acest rondo are structura de ABACA Coda. Secțiunea C este scrisă în tonalitatea Sol major.

II.2.3. Analiza interpretativă

Prima parte a acestei lucrări se va cânta în tempoul de Allegro Moderato. Secțiunea expoziției are un caracter vioi și dansant. Secțiunea dezvoltării are un caracter atât melancolic, cât și un caracter mai concertant. Din punct de vedere al sonorității, chitara trebuie să sune sincronizat împreună cu pianul, cu un sunet deschis. Pasajele unde chitara va avea rolul solistic din această mișcare sunt situate la următoarele teme: Tema de încheiere din finalul expoziției, pregătirea pentru a doua temă din secțiunea dezvoltării, și tema de încheiere din finalul reprizei.

A doua mișcare va fi cântată în tempoul de Moderato Cantabile. Menuetul are un caracter reflexiv prin utilizarea tonurilor gingașe atât ale chitarei, cât și ale pianului. Pianul are rolul solistic în această temă. Trioul va avea un caracter mai ferm și elegant. În această temă, chitara are rolul solistic, formându – se o țesătură polifonică între sopranele ambelor instrumente, mai ales la începutul acestei teme și la a doua secțiune a triolului.

Ex. 12 m. 25 – 28

A treia mișcare „Polonaise” se cânta Allegretto. Din punct de vedere al caracterului, temele A și B sunt jucăușe, iar tema C este misterios. În primele măsuri ale temei B, chitara are rolul solistic, iar în următoarele măsuri ale temei, chitara are rolul de acompaniament. În tema C, chitara are rolul solistic.

Ex. 13 m. 29 – 30

În concluzie, „Sonata” pentru pian și chitară op. 71 este scrisă într –o formă clasică, cu inspirația provenită din lucrările scrise de Mozart, Beethoven sau Haydn din punct de vedere al stilului caracteristic.

Note

Barré – Procedeu tehnic în care degetul arătător al mâinii stângi apasă pe mai multe corzi

Pima – Digitația folosită de mâna dreaptă notată astfel: P (police) – degetul mare, i (index) – degetul arătător, m (medium) – degetul mijlociu, a (anular) – degetul arătător

Rasgueado – Procedeu tehnic al mâinii drepte provenit din muzica flamenco în care degetele lovesc mai multe corzi

Bibliografie

Bughici, Dumitru – Dicționar de forme și genuri muzicale, Editura Muzicală București, 1978

Giuleanu, Victor – Tratat de teoria muzicii, Editura Muzicală București, 1986

Iliuț, Vasile – O carte a stilurilor muzicale vol.1, Editura Academiei de Muzică București, 1996

Ștefănescu – Pătrașcu, Cătălin – Interpretarea muzicii din Renaștere și Baroc la chitară clasică – Editura Muzicală București, 2014

Teodorescu – Ciocănea, Livia – Tratat de forme și analize muzicale, Editura Muzicală București, 2005

Materiale audio – video

The Music Of Agustin Barrios Mangore, David Russell, 80373, Telarc International, 1995

John Williams Plays Music Of Agustin Barrios Mangore, 76662, CBS Masterworks, 1977

The Four Lute Suites, John Williams, CBS 79203, Columbia Masterworks, 1975

El Ultimo Tremolo Gittarenmusik des. 19. & 20. Jh. 0055 – 2, Christophorus GmbH, 1994

Guitar Recital, Franco Platino, 8.554344, Naxos Recordings, 1999

Webografie

Sursele datelor biografice despre Johann Sebastian Bach și Luigi Boccherini

http://ro.wikipedia.org/wiki/Luigi_Boccherini

http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Sebastian_Bach

Traducerile adaptate ale datelor biografice despre Agustin Barrios Mangore și Anton Diabelli

http://en.wikipedia.org/wiki/Agustin_Barrios

http://en.wikipedia.org/wiki/Anton_Diabelli

Alte surse:

Agustin Barrios – La Cathédrale. Gabriel Bianco, guitare

Lorenzo Micheli www.lorenzomicheli.com

Tillman Hoppstock www.t-hoppstock.de

Franco Platino www.francoplatino.com

Datele biografice despre John Williams http://en.wikipedia.org/wiki/John_Williams_guitarist

Scott Tennant www.scott-tennant.net