Analiza Instrumentelor de Politica Monetara ale Bancii Centrale Europene

Capitolul 1. Cadrul politicii monetare unice

La 23 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, ce a marcat decizia Consiliului European de a înființa o Uniune Economică și Monetară (UEM), existența și evoluția politicii monetare a UE continuă să suscite atât eforturi constructive de a se avansa soluții comune, cât și reacții adverse și de opoziție. Tensiunile aferente sunt explicabile prin faptul că această politică are cele mai ample efecte si reverberații, influențând atât dimensiunea performanței economice și a competitivității la nivelul statelor membre, cât și la nivelul întregii Uniuni Europene. Coordonatele politicii monetare au un impact direct asupra traiectoriei economiilor naționale și a economiei europene, dar și un impact indirect asupra performanței și arhitecturii instituționale.

Principiile și procesele de integrare economică și monetară ce stau la baza UEM vizează toate statelele membre. Astfel, Uniunea Europeană în ansamblul ei, este influențată de elementele politicii monetare comune, dintre care se disting: moneda euro, piața internă și piața comună , centralizarea deciziilor de politică monetară (pentru statele membre UEM) la nivelul Băncii Centrale Europene (BCE), sau coordonarea politicilor economice și fiscale din toate statele membre ale UE. Totuși, aplicabilitatea directă și imediată a politicii monetare se realizează în prezent, în primul rând în cele 17 state membre care au adoptat moneda unică, constituind astfel zona Euro—Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania.

UEM implică mai multe dimensiuni simultane de convergență. În primul rând, se distinge dimensiunea integrării monetare, dirijată de politica monetară comună. Aceasta se bazează pe criteriile de convergență enunțate în cadrul Tratatului de la Maastricht, vizează în principal adoptarea monedei unice și stabilitatea cursului de schimb și se concretizează prin zona Euro. Dimensiunea mai largă a integrării economice include pe lângă implementarea politicii monetare comune și elemente de convergență structurală, fiscală și bugetară. Astfel, procesul de convergență al economiei europene pornește de la voința politică de a implementa un cadru structural comun, trece prin etapa esențială a omogenizării monetare și financiare și evoluează mai departe prin întărirea mecanismelor de coordonare și în domeniul fiscal și bugetar.

Pe fondul accelerării actuale a procesului de convergență fiscală, la nivelul Uniunii Europene, și a consacrării unor fonduri din ce în ce mai mari mecanismelor de susținere a redresării economice, este mai important ca oricând referențialul comun oferit de politica monetară. Europa se confruntă în prezent cu o serie de probleme economice în cadrul crizei de amploare pe care o traversează – de la dezechilibre macroeconomice semnificative în cazul multor țări, la discrepanțe din ce în ce mai pronunțate între nivelurile de competitivitate ale statelor membre. În acest context, zona euro se agață puternic de speranța că politica monetară comună va controla derapajele și va susține ansamblul statelor membre în echilibru economic. Astfel, actorii instituționali și factorii de decizie se străduiesc să realizeze o sinergie constructivă între realizările politicii monetare de până acum și necesitatea consolidării disciplinei fiscale și bugetare la nivelul întregii Uniuni.

Tratatul de la Maastricht prevedea un proces de unificare monetară și economică în trei etape, așa cum era anunțat și de Raportul Delors. Prima etapă a procesului de realizare a UEM, vizând convergența politicilor economice ale statelor membre și eliminarea barierelor pentru a obține libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului între statele membre ale UE., a fost planificată să se desfășoare între 1 iulie 1990 și 31 decembrie 1993. A doua etapă a procesului de unificare este reprezentată de crearea instituțiilor necesare, precum Banca Centrală Europeană (BCE). În această etapă proiectată să se realizeze între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1998, băncile centrale naționale devin independente, facilitând astfel crearea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), alcătuit din băncile centrale naționale și BCE. Ultima etapă, lansată la 1 ianuarie 1999, este încă în curs de dezvoltare și presupune unificarea politicii monetare și adoptarea monedei unice de către statele membre ale UE, sub supravegherea SEBC.

Tot în cadrul Tratatului de la Maastricht au fost stabilite criteriile de convergență ce trebuie îndeplinite de către statele membre ale Uniunii Europene dornice să devină membri ai Uniunii Economiceși Monetare. Acesteaacoperăurmătoarele domenii ale politicii monetare naționale:

stabilitatea prețurilor;

stabilitatea cursului de schimb;deficitul bugetar;

datoria guvernamentală;

rata dobânzii pe termen lung.

Instituții care exercită competențe exclusiv în domeniul Politicii Monetare

Banca Centrală Europeană (BCE)

Concepută ca nucleu al Eurosistemului și al SEBC, BCE are ca principal obiectiv menținerea stabilității prețurilor la nivelul Uniunii Europene. Înființată la 1 iunie 1998, BCE este o instituție europeană care a dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Printre atribuțiile principale ale BCE se regăsește definirea politicilor Eurosistemului, Consiliul Guvernatorilor BCE fiind cel care răspunde de politica monetară în zona euro. Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de decizie al BCE, fiind alcătuit din șase membrii ai Comitetului executiv al BCE și guvernatorii băncilor centrale naționale din statele membre ale UE care au adoptat euro. Alte atribuții ale BCE sunt: asigurarea implementării corecte de către BCN a politicilor BCE, analiza riscurilor inflaționiste, deținerea și administrarea rezervelor valutare ale statelor membre, coordonarea și monitorizarea operațiunilor de politică monetară, emiterea de bancnote euro, intervenții pe piețele valutare constând în vânzarea sau cumpărarea de titluri pe piețele valutare, coordonarea și supravegherea infrastructurii pieței financiare, cooperarea la nivel internațional și european. De asemenea, pentru realizarea misiunilor SEBC, BCE, sprijinită de băncile centrale naționale, colectează informațiile statistice necesare, fie de la autoritățile naționale competente, fie direct de la agenții economici. În acest scop, BCE cooperează cu instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, cu autoritățile competente ale statelor membre sau ale țărilor terțe, precum și cu organizațiile internaționale. Strategia politicii monetare a BCE se fundamentează pe doi piloni: analiza economică și analiza monetară. Primul dintre ei, analiza economică, se referă la evoluția producției totale, evoluția creditelor fiscale, evoluția cursului de schimb. Pe de altă parte, cel de-al doilea pilon al strategiei politicii monetare, analiza monetară, urmărește analiza pe termen mediu și lung a relației între inflație și creșterea masei monetare, precum și analiza masei monetare și a lichidității.

Fig.1. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)

CONSILIUL GENERAL

EUROSISTEMUL

Sursa: adaptat de autori după Baldwin & Wyplosz (2004)

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)

Politica monetară unică a fost instituită prin Tratatul Uniunii Europene și Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. Statutul stabilește atât înființarea BCE, cât și a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) la data de 1 iunie 1998. SEBC este format din Banca Centrală Europeană și din Băncile Centrale din toate statele membre ale UE. În Tratatul de la Roma sunt prevăzute obiectivele fundamentale al SEBC, dar și alte obiective și misiuni ce urmează să fie îndeplinite de SEBC. Astfel, obiectivul fundamental este stabilitatea prețurilor, în timp ce sfera celorlalte obiective cuprinde: sprijinirea politicilor economice generale în cadrul UE în scopul realizării obiectivelor UE. Totodată, se prevede că SEBC va acționa conform principiilor economiei libere de piață, respectând libera concurență și asigurând alocarea eficientă a resurselor.

Misiunile fundamentale pe care SEBC trebuie să le îndeplinească se referă la definirea și implementarea politicii monetare a Uniunii, desfășurarea operațiunilor de schimb valutar, promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți, deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor membre, fără a aduce atingere deținerii și administrării fondurilor de rulment în valută aparținând statelor membre. SEBC este așteptat să contribuie și la stabilitatea sistemului financiar și supravegherea instituțiilor de credit.

Eurosistemul

Termenul „Eurosistem” se referă la BCE și la băncile centrale naționale ale statelor membre ale UE care au adoptat moneda euro. Ca atare, Eurosistemul este un subansamblu al SEBC, denumirea fiind folosită pentru prima dată, în mod oficial, în Art. 282 din Tratatul de la Lisabona – Tratatul privind funcționarea UE. Eurosistemul este sistemul bancar central al Zonei euro și include Banca Centrală Europeană și cele 17 Bănci Centrale Naționale ale statelor Zonei Euro. Acesta a fost preferat unei bănci centrale pentru că s-au luat în considerare întinderea geografică a Zonei Euro, diversitatea de limbi și culturi din cadrul acesteia și pentru că între BCN din statele UEM există relații de colaborare de lungă durată, fiecare din ele beneficiind de o bună infrastructură financiară, experiență și capacitate operațională. Zona euro a luat ființă în 1999, când responsabilitatea privind elaborarea și aplicarea politicii monetare a fost transferată de la BCN ale țărilor membre la BCE. Misiunea fundamentală a Eurosistemului constă în menținerea stabilității prețurilor în interesul general. În acest sens, BCE definește cantitativ acest obiectiv ca „o creștere anuală, sub nivelul de 2% a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro”. Au fost desemnate și alte obiective ale Eurosistemului, printre care se numără: conservarea stabilității financiare; cooperarea cu autoritățile europene și naționale în vederea îndeplinirii misiunii fundamentale. În mod concret, acesta definește și aplică politica monetară în zona euro prin operațiuni pe piața financiară – cursurile de schimb și condițiile de lichiditate internă, prin asigurarea concordanței dintre obiectivele politicii monetare și operațiunile valutare, prin influențarea ratelor dobânzii și a condițiilor de pe piața monetară, prin controlul bazei monetare și prin promovarea bunei funcționări a sistemului de plăți.

Diverse Comitete ale Eurosistemului susțin cu analiză și expertiză deciziile Consiliului Guvernatorilor: Comitetul de politică monetară (MPC), Comitetul de relații internaționale (IRC), Comitetul pentru operațiuni de piață (MOC), Comitetul de statistică (STC), Comitetul pentru sistemele de plăți și de decontare (PSSC), Comitetul de contabilitate și venituri monetare (AMICO), Comitetul de supraveghere bancară (BSC), Comitetul pentru bancnote (BANCO), Comitetul auditorilor interni (IAC), Comitetul juridic (LEGCO), Comitetul pentru buget (BUCOM), Conferința privind resursele umane (HRC), Comitetul de comunicare al Eurosistemului/SEBC (ECCO), Comitetul pentru tehnologia informației (ITC) și Comitetul de coordonare în domeniul IT din cadrul Eurosistemului (EISC).

La înființarea SEBC, ipoteza de lucru a fost adoptarea monedei euro de către toate statele membre UE, atribuțiile de bază ale SEBC referindu-se la moneda unică. Până când această ipoteză va fi pusă în practică, Eurosistemul va deține rolul principal în politica monetară a Uniunii, urmând ca apoi acesta să revină SEBC.

Capitolul 2. Analiza instrumentelor de politică monetară

În vederea aprofundării procesului de integrare politică a UE, apariția UEM a constituit o acțiune naturală, dar care a avut nevoie de 30 de ani pentru a lua ființă și pentru a se revela în toată plenitudinea sa (adică în toate cele trei stadii complete ale sale). Tratatul de la Maastricht (Capitolul al II – lea al Titlului VI) desemnează atât actorii responsabili de conturarea și aplicarea liniilor directoare ale politicii (cu prioritate BCE și SEBC), cât și obiectivul principal al acesteia: menținerea stabilității prețurilor (Art. 105, pct. 1).

În general, politica monetară este acea componentă a politicii economice având ca țel influențarea ofertei de monedă și a condițiilor de creditare, iar instituția responsabilă de realizarea acestui obiectiv este Banca Centrală. În etapele precedente apariției UEM, statele membre ale zonelor monetare temporare (precum „șarpele” sau SME) urmau politica monetară decisă de către Deutsche Bundesbank, datorită faptului că moneda cea mai puternică din sistem era marca germană – „moneda ancoră”. Caracteristice pentru punctul de referință monetar (politica germană) erau: rata inflației scăzută, rata dobânzii și rata de schimb stabilă.

Deși obiectivele macroeconomice „clasice” ale politicii monetare sunt creșterea economică, deplina ocupare a forței de muncă și stabilitatea prețurilor, scopul principal enunțat de către Banca Centrală Europeană – instituția pivot a Uniunii Economice și Monetare, a fost acela de menținere a stabilității prețurilor, pe fondul unor perioade fluctuante privind nivelul inflației la nivelul ariei Uniunii. Cu toate acestea, instituția statuează că vor fi susținute și politicile economice la nivelul Comunității, cu scopul obținerii „unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă și a unei creșteri sustenabile non- inflaționiste”.

Stabilitatea prețurilor se traduce prin evitarea inflației și a deflației prelungite, cunoscând o concretizare (nemenționată în Tratat) în creșterea anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum sub 2% pentru zona euro, conform Consiliului Guvernator al BCE. Totodată, același agent, în calitate de creator de politică monetară, stabilește rata dobânzii pe termen scurt pentru sistemul Euro, care va funcționa drept barometru pentru alte rate ale dobânzii și care va putea influența astfel climatul financiar în sensul controlului inflației.

2.1 Instrumentarul Politicii Monetare

Instrumentarul utilizat în spațiul economico-monetar pentru crearea politicii monetare (în speță, pentru împlinirea obiectivului enunțat) conține elemente specifice băncilor centrale, un sistem de plăți care corelează sistemele naționale de plăți din aceași zonă și un mijloc de analiză monetară edificator pentru stabilitatea prețurilor.

Instrumente de politică monetară pot fi catalogate ca:

indirecte (acțiuni asupra pieței) – utilizate de către Banca Centrală în relațiile cu agenții nefinanciari și cu alte bănci, orientate către piață (permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală);

directe (măsuri ale autorităților monetare) – utilizate pentru a influența agenții financiari (utilizatorii și deținătorii de monedă): încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii, controlul asupra ratei de schimb.

În prezent, se identifică următoarele instrumente propriu-zise: operațiuni de piață monetară, facilități permanente și rezerve minime pentru instituțiile de credit. Acestea vor fi prezentate în paragrafele următoare.

Operațiunile de piață monetară

Scop: influențarea ratei dobânzii, gestionarea lichidității pe piață, îndeplinirea politicii monetare.

Tipuri:

operațiuni de refinanțare ordinare – băncile centrale naționale pot obține credite diferențiat, cu dobândă fixă sau variabilă, cu scadența de maximum o săptămână; constituie principalul mijloc de refinanțare al sectorului financiar.

operațiuni de refinanțare pe termen lung (lunare) – obținerea creditelor cu termen de 3 luni, acordate de regulă băncilor de mici dimensiuni, cu dobândă variabilă;

operațiuni structurale – realizate de către Eurosistem cu scopul redefinirii poziției structurale față de sectorul financiar prin proceduri bilaterale (tranzacții complete cu una sau mai multe bănci fără a utiliza licitația) sau prin licitații standard (tranzacții reversibile și emiterea certificatelor de depozit cu acele bănci care îndeplinesc condițiile de eligibilitate, în 24 de ore);

operațiuni de reglaj fin – menite a reduce efectele fluctuației lichidității asupra ratelor dobânzii; îmbracă forma tranzacțiilor reversibile (repo), a tranzacțiilor complete (outright), de swap valutar, de atragere a depozitelor la termen.

Facilitățile permanente

Scop: asigurarea și absorbția lichidității pe termen foarte scurt; îndeplinirea politicii monetare; limitarea ratelor dobânzii pe termen foarte scurt (overnight).

Tipuri:

facilități de împrumut marginal – Băncile Centrale Naționale oferă lichidități instituțiilor la rate ale dobânzii situate la un nivel superior ratelor de pe piață pe termen scurt („rate plafon”) în schimbul activelor eligibile;

facilități de depozit / facilități Lombard – băncile/instituțiile financiare pot depune lichidități la Băncile Centrale Naționale la rate ale dobânzii pe termen scurt, inferioare celor de pe piață.

Ghidată de către principiile directoare ale Bundesbank, viziunea BCE asupra acestui tip de mijloace de îndeplinire a obiectivelor monetare a fost una de obținere a dezvoltării ratelor dobânzii pe termen mediu. Cu alte cuvinte, facilitățile permanente creează un anume „coridor” în care pot evolua ratele dobânzii, coridor controlat prin operațiuni de piață deschisă.

Sistemul de rezerve obligatorii

Scop: stabilizarea ratelor dobânzii; contribuția la expansiunea monetară; asigurarea lichidității structurale.

Concret, băncile sunt obligate să constituie depozite la băncile centrale într-un procent din pasivele eligibile proprii. BCE va aplica o proporție a rezervei minime de 2% din următoarele tipuri de pasiv: depozite pe termen foarte scurt, depozite și titluri de datorie cu o scadență de până la doi ani și market money papers. De asemenea, instituția-nucleu a UEM va permite o sumă de maximum 100 000 de euro pentru a fi retrasă din rezervele constituite. Totodată, aceasta are posibilitatea de a extinde grupul de instituții care poate deține rezerve la Banca Centrală, în scopul evitării dezintermedierii bancare în zona euro.

Necesitatea impunerii rezervelor minime ca instrument de politică monetară a generat polemici în cadrul opiniilor divergente ale unor voci europene, înainte ca Banca Centrală Europeană să ia naștere. Astfel, Banca Angliei (Bank of England) privea rezervele minime drept o taxă asupra sistemului bancar, care ar fi putut periclita forța competitivă bancară europeană în raport cu S.U.A. și Japonia (de altfel, Marea Britanie era printre puținele state industriale care nu foloseau în plan monetar sistemul de rezerve). În schimb, alte bănci centrale, conduse din punct de vedere doctrinar de către Bundesbank, sprijineau instrumentul monetar al rezervelor minime, cu rol în reducerea fluctuațiilor ratelor dobânzii și în stabilizarea cererii pentru moneda Băncii Centrale.

Capitolul 3. Impactul Politicii Monetare

Mecanismul complex de cauze și efecte prin care politica monetară a UE afectează Piața comună este compus din instrumentarul prezentat în acest capitol. Totuși, dincolo de mijloacele pe care le au la dispoziție instituțiile cu competențe în politica monetară, relațiile economice caracteristice pieței sunt canalele prin care se transmit semnalele și se realizează ajustările necesare asupra diferitelor elemente cheie ale unei economii (ex. prețuri, dobânzi) (vezi Fig. 2). Acest sistem de comunicare între deciziile de politică monetară și stabilitatea prețurilor se bazează pe manipularea ratelor oficiale ale dobânzii. Astfel, BCE tipărește monedă pe care o transmite băncilor comerciale pentru a satisface cererea de lichidități de pe piață și având monopolul acestui proces, poate să impună rata dobânzii asupra operațiunilor sale. Costurile de finanțare cu lichiditate astfel suportate de băncile comerciale se răsfrâng mai departe asupra costurilor de creditare ale clienților lor. În consecință, BCE influențează deciziile gospodăriilor și ale firmelor de a face investiții sau de a consuma — rate ale dobânzii crescute, ceteris paribus, vor conduce la o scădere a atractivității creditelor, și viceversa. Schimbările comportamentului de consum vor conduce la schimbări în nivelul cererii și ofertei de bunuri, ceea ce mai departe, conduce la influențarea nivelului prețurilor bunurilor și serviciilor de pe piață. Prin acest sistem interconectat, BCE influențează atât direct piața economică, politicile sale având un impact asupra prețurilor, dar influențează deopotrivă și așteptările consumatorilor cu privire la evoluția inflației și a prețurilor.

Fig. 2. Influența Politicii Monetare asupra Pieței

Influențe exterioare Pol. Mon.

Sursă: ECB 2011

Concluzii

Bibliografie

Cărți:

Jean-Paul FAUGÈRE , Moneda și politica monetară, Editura Institutul European, Iași, 2000 pg. 57.

Matthew FLINDERS,. “Distributed public governance în the European Union”, Journal of European Public Policy, 2004 [online] Disponibil la: <http://www.informaworld.com> [Accesat la 21.10.2015].

Michelle CINI (ed.), European Union Politics. 2nd edition, Oxford University Press, New York 2007, pg. 323.

Michelle CINI, (editor), European Union Politics. 2nd edition., Oxford University Press, New York 2007, pg. 322.

Nicolae DARDAC, Teodora VASCU, Monedă și credit – Modul 1. [online] Disponibil la <http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2. asp?id=98&idb=6>[ consultat la 22.10.2015].

Nicoleta DIACONU, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Sylvester C.W . EIJFFINGER, Jakob de HAAN, European Monetary and Fiscal Policy. Oxford University Press, New York, 2000 pg. 66.

Documente online:

Economic and Monetary Affairs, [online] Disponibil la: <http://europa.eu/pol/emu/index_en.htm> [Accesat la 21.10.2015].

European Central Bank. Introduction. Objectives of Monetary Policy. [online] Disponibil la <http://www.ecb.europa.eu/mopo/intro/objective/ html/index.en.html> [Accesat la 1.11.2015].

European Central Bank. Monetary Policy Instruments. [online] Disponibil la: <http://www.ecb.europa.eu/mopo/intro/operational/html/index.en.html>, consultat la 23.10.2015.

European Central Bank. Monetary Policy Instruments. [online] Disponibil la: <http://www.ecb.europa.eu/mopo/intro/operational/html/index.en.html>, consultat la 23.10.2015.