Analiza Instrumentelor DE Politica Externa Folosite DE Uniunea Europeana, Respectiv Federatia Rusa In Vecinatatea Comuna

ANALIZA INSTRUMENTELOR DE POLITICĂ EXTERNĂ FOLOSITE DE UNIUNEA EUROPEANĂ, RESPECTIV FEDERAȚIA RUSĂ ÎN VECINĂTATEA COMUNĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să prezinte principalele caracteristici ale instrumentelor de politică externă adoptate de Uniunea Europeană, pe de o parte și Federația Rusă, pe de altă parte, în ceea ce privește conflictul din Ucraina, analizate prin logica socio-constructivismului ca teorie a relațiilor internaționale. Pe plan internațional tema a mai fost abordată, dar într-o manieră specifică (pe durate scurte de timp și pe secvențe) într-o serie de publicații ale diferitelor canale media de informare (CNN, BBC, Foreign Affairs etc.) sau în diverse raporte ale Uniunii Europene în ceea ce privește starea conflictului și măsurile care se află în stadiu de proiect sau care au fost deja implementate. Având în vedere că acesta este un subiect controversat care are la bază atât interese naționale, cât și interese internaționale și ne afectează indirect prin poziția noastră ca cetățeni ai României (Ucraina este aflată în proximitate), dar și ai Uniunii Europene, consider că este necesară o analiză a întregului peisaj conflictual din perspectiva liniilor de politică externă a actorilor vizați.

Acest subiect nu numai că este unul de actualitate, dar se află în derulare chiar și în momentul scrierii acestei lucrări, fapt ce îi dă o caracteristică prioritară în studiul contextului internațional european de astăzi. Există o serie de controverse în ceea ce privește această problematică, mai ales pe aria dreptului cetățenilor și dreptului internațional. Ca cetățean a unui stat european sunt interesată de modalitățile în care Uniunea Europeană se implică în evenimente sensibile și modul în care își susține setul de valori și idei pe plan extern. De asemenea, doresc să aprofundez motivația care a stat la baza acțiunilor Federației Ruse în Ucraina și să încerc să deslușesc logica politicii externe rusești. De remarcat este faptul că fiecare actor implicat în această criză are anumite convingeri care îi determină modalitatea de interacțiune, respectiv reacțiune la un anumit stimul. Identitatea lui atât internă, cât și internațională este foarte importantă pentru că stabilește termenii de analiză a comportamentului în mod general și în mod specific.

Au existat o serie de referințe la politica prin care Ucraina ar trebui să interacționeze cu cele două entități aflate în proximitatea sa. Un exemplu elocvent este declarația ambasadorul Ucrainei Oleksandr O. Chaly responsabilul de la Kiev pe problematica integrării europene din 2004 în cadrul celei de a 129-a întâlnire Bergedorf RoundTable. El susținea că ,,expansiunea a transformat Europa într-un sistem cu două blocuri cu Uniunea Europeană și NATO de o parte și Rusia și Consiliul de Securitate al său pe de altă parte.” Acesta propune o soluție privind o posibilă viitoare organizare națională după modelul elvețian, numit Ucraina o posibilă ,,Elveție a secolului al XXI-lea”. Prin urmare, Ucraina ar putea să rămână într-o zona ușor neutră în care să nu adere la Uniunea Europeană, dar să își păstreze și chiar să își intensifice relațiile cu europenii, din considerente economice și de o mai bună colaborare. În ceea ce privește Rusia, conform acestuia Ucraina nu ar trebui să introducă un sistem de vize (în cazul în care ar fi stat membru al Uniunii ar fi nevoit să o facă), putând astfel să își dezvolte căile de comunicare și de tranzit cu ea. Se remarcă faptul că această dualitate a politicii externe ucrainiene a existat dintotdeauna în relație cu partea europeană, respectiv cea rusească, având o semnificație foarte importantă în contextul crizei actuale și arătând unul din motivele pentru care cetățenii ucrainieni au luat parte la o apropriere concomitentă față de poporul european și cel rus în același timp.

Seturile identitare ale cele două entități vecine Ucrainei nu au multe elemente în comun, ba mai mult se diferențiează foarte bine, iar o duplicitate a politicii externe kievene a produs o scindare și în rândul populației, influența ideilor fiecărei părți făcându-se prezentă. Astfel, avem un vest proeuropean care se simte mai apropriat de cultura occidentală și care dorește o integrare accentuată și o aderare la Uniunea Europeană care contravine cu un est prorus susținător al culturii și limbii rusești și care își exprimă dorința de a se alipi Federației Ruse. Problematica Crimeii este un alt subiect de analizat, fiind un alt spațiu în care intrumentele coercitive se manifestă. Însă ceea ce trebuie menționat este faptul că identitățile contrare sunt cele care au declanșat această ruptură la nivel intern în Ucraina, mai ales pentru că locuitorii aceleiași țări s-au împărțit în două tabere atât de vehemente în susținerea ideilor lor, încât sentimentul de apartenență la aceeași națiune a fost anihilat. Având în vedere declarațiile clare de apropriere a cetățenilor ucrainieni față de sistemul european în paralel cu cel rusesc, este de la sine înțeles că o acțiune a actorilor invocați era de așteptat, mai ales în condițiile în care aceștia au interese în zona ucrainiană și au întreținut/întrețin relații de colaborare cu conducerea de la Kiev.

Ținând cont de abordarea teoretică, demersul lucrării va începe cu un studiu privind premisele de bază a teoriei constructiviste a lui Alexander Wendt, accentul fiind pus pe felul în care statele sunt văzute atât la nivel intern, cât și la nivel extern, dar mai ales asupra originii comportamentelor lor: identitățile și intereselor acestora. Totodată, se va analiza natura acestor componente și se va ajunge la o concluzie privind structura relațiilor internaționale și importanța modalităților de interacțiune a actorilor pentru crearea unui spațiu deschis și ferit de suspiciuni. Ideea de bază a interacțiunilor internaționale se concentrează pe felul în care un actor este considerat mai dominant într-o anumită problematică. Acest lucru este posibil dacă trăsăturile lui (economice, politice, culturale, ideologice etc.) sunt recunoscute de ceilalți actori ca fiind calitativ superioare. Astfel, constructiviștii pun accentul pe aportul adus de discursul internațional al unui stat în modul de dispunere a actorilor pe tot spațiul mondial. Se va explica modul în care autoperceperea și percepția altora este foarte importantă în orice fel de relații pentru că poate modifica atât comportamentul propriu unui actor, cât și pe cel al entităților cu care acesta interacționează.

În cel de-al doilea capitol se vor defini felurile de putere a actorilor în general (soft power, hard power, smart power), evidențiindu-se caracteristicile acestora și efectele care pot rezulta din folosința lor. Se va evidenția tipologia instrumentelor de politică externă care pot fi folosite, fiind de natură ori coercitivă, ori persuasivă. Totodată, în a doua jumătate a acestui capitol se va examina concret felul de puterea de care atât Uniunea Europeană, cât și Federația Rusă se folosesc pentru a-și atinge interesele vizate și modalitățile de punere în aplicare a acesteia. Există o serie de caracteristici care însumează un anumit comportament extern al unui actor, fie că ne referim la cazul general, fie la cel concret (criza din Ucraina). Pentru Uniunea Europeană aplicarea Tratatalui de la Lisabona (2009) aduce elemente noi în ceea ce privește linia de politica externă, aducând mai multe prerogative Politicii Externe și de Securitate Comună. Se remarcă și o integrare mai bună a constructului în ceea ce privește modalitatea de convenire asupra unei poziții comune a constructului pe problematici externe. Puterea Federației Ruse va de asemenea analizată și se vor trage niște concluzii privind aportul specificului național în procesul de crearea a liniilor de politică externă. Se va discuta despre comportamentul extern al rușilor și motivațiile care stau la baza acestuia (crearea Comunității Internaționale a Statelor Suverane și a Uniunii Eurasiatice).

În cel de-al treilea capitol se va prezenta un scurt istoric al Ucrainei din perspectiva aspectelor culturale și identitare cu mare implicație în contextul actual și folosite deseori în discursul Federației Ruse. Se va pune accentul pe calitatea acestui stat ca partener de mare importanță pentru Uniunea Europeană (participant în proiecte legislative precum Parteneriatul Estic și Politica de Vecinătate), insistându-se pe aspectele motivaționale pentru acordarea suportului european. De asemenea, în ceea ce privește relațiile din Ucraina și Federația Rusă se va analiza istoria relațiilor dintre acestea de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul celui al XXI-lea, cu accentul pus pe bagajul cultural și lingvistic pe care cele două îl împărtășesc. Studiul se va concentra asupra relațiilor dintre Ucraina și Uniunea Europeană și respectiv Ucraina și Federația Rusă, pentru a se crea o imagine de ansamblu asupra interacțiunilor dintre actorii vizați înainte de izbucnirea și în timpul crizei. Se vor alege acele elemente care sunt relevante.

Mai mult decât atât, se va cerceta conflictul din Ucraina din perspectivă europeană și din perspectivă rusească deopotrivă, insistându-se pe instrumentele folosite de cei doi actori în materie de politică externă față de spațiul și populația dată (analizarea măsurilor luate de UE cu scopul de a aplana conflictul și efectele produse). Se vor colecta informații pertinente cu privire la raportul actual dintre Uniunea Europeană și Ucraina (Parteneriatul cu Estul, Politica de Vecinătate), respectiv Rusia și Ucraina (Comunitatea Internațională a Statelor Suverane). Prin analize de texte se vor evidenția principalele interese, strategii și metode de implicare a celor doi actori (Uniunea Europeană și Rusia) în conflictul din Ucraina, precum și maniera de a-și atinge obiectivele vizate. Având în vedere faptul că abordarea studiului este una de natură socio-constructivistă, se va insista pe elementele culturale și sociale care determină reacțiile celor doi actori și discursul de motivare a acestora.

Metodologia lucrării de față are în vedere studierea unei problematici specifice și analizarea comparativă a instrumentelor de politică externă folosite de actorii vizați prin metoda comparativă și metoda analizei de documente, folosite în cadrul unui studiu de caz axat pe problematica crizei declanșate în Ucraina. Se vor cerceta diverse poziții asumate de Uniunea Europeană în documentele elaborate de Consiliul European sau de Comisia Europeană, care fac referire la evenimentele desfășurate în spațiul vizat, precum și la acțiunile conducerii ucrainiene sau a celei rusești. De asemenea, acestea se vor compara cu declarațiile Federației Ruse și comportamentul real al acesteia.

Eventualele limite ale acestei lucrări constau în faptul că tratează doar o parte a unui subiect vast și complex al unui eveniment internațional care încă se află în desfășurare. Problematica crizei ucrainiene poate fi dezvoltată din mult mai multe perspective și folosindu-ne de mult mai multe aspecte declanșatoare, precum și de influența a mai multor actori implicați indirect. Pe de altă parte, având în vedere actualitatea crescută a acesteia, este simplu de remarcat că nu există la momentul de față un număr mare de studii sau lucrări științifice care să trateze această temă. Dinamica conflictului este o altă caracteristică, ceea ce poate da o notă total opusă posibilelor momente viitoare ale acțiunilor actorilor.

Rezultatul lucrării va consta în construirea unui peisaj complex în care motivațiile, argumentele și tacticile celor două entități vor fi comparate. Astfel, identitatea unui popor este foarte importantă în stabilirea relațiilor sale pe plan internațional pentru că aceasta se concretizează prin raportarea statului la alte state. În contextul identitar avem factori atât geografici, istorici, culturali (limbă, mentalități, tradiții), cât și cei sociali. În ceea ce privește Ucraina, anumite caracteristici naționale extrem de importante sunt influența moluența mozaicului etnic asupra politicului, precum și influența actorilor din exterior asupra politicii naționale. Indiferent de ce soluție se va găsi pentru rezolvarea acestei crize, cert este că toți actorii au un anumit comportament care este determinat de convingerile și de modul lor de a percepe mediul vizat, transpuse în logica de politică externă.

I) Constructivismul social ca teorie a relațiilor internaționale

Constructivismul social este o abordare relativ nou apărută în domeniul relațiilor internaționale, poziționându-se critic față de teoriile clasice ale sferei politice. Datorită acestui lucru se consideră că acesta are mult mai multe elemente caracteristice unei abordări teoretice. Principalele premise provin din aria științelor sociale (preponderent sociologie), fiind folosite în anii 1980 și în domeniul relațiilor internaționale. Așadar, aspectul material este subordonat ca importanță celui social, ideile fiind considerate materia primă a tuturor interacțiunilor existente între diverși actori. După sfârșitul Războiului Rece constructivismul social a devenit tot mai popular mai ales prin faptul că celelalte teorii tradiționale (realism, liberalism) au avut dificultăți în a explica fenomenele reale aflate pe arena relațiilor internaționale.

Constructivismul social are ca punct de plecare ideile dezbătute de realiști și liberali în cadrul teoriei relațiilor internaționale. Această dispută revine și se concentrează pe felul în care acțiunea statelor este influențată de structură (anarhia și distribuția puterilor) versus procesul (interacțiunea și învățarea) și instituțiile. Astfel, controversa dintre neorealiști și neoliberali pleacă de la o origine comună a raționalismului. Noțiunea de alegere rațională are în vedere considerarea identităților și a intereselor actorilor ca fiind formată extern structurii și se axează pe modul în care comportamentul actorilor generează rezultate și efecte. În ceea ce privește concepția comportamentală în cadrul procesului și a intereselor, ei consideră că actorii își schimbă comportamentul, dar nu și identitățile și interesele. Mai mult decât atât, ei caracterizează statele ca actorii dominanți în sistem, care își definesc securitatea în funcție de interesele proprii.

O altă premisă importantă a neorealiștilor se referă la faptul că anarhia e văzută ca un sistem de autoajutorare (în care autoritatea centrală și securitatea colectivă nu există) care generează o serie de dinamici competitive în problematicile securității internaționale și a acțiunilor colective. Ce diferă la neoliberali este faptul că ei consideră că procesul poate genera un comportament cooperativ chiar și într-un sistem în care actorii sunt formați în mod exogen și se bazează pe principiul autoajutorării. Unii liberali au dezvoltat această teorie și au introdus concepte noi precum ,,concepțiile sociologice ale interesului”, însă nu au reușit să explice cum anume se produc schimbările din cadrul relațiilor internaționale în materie de interese.

Teoriile sociale numite reflectiviste de Keohane își doresc să explice acest lucru, concentrându-se pe construcția socială și explicând fenoneme precum identitatea și formarea interesului. Social constructivismul își dorește să facă o punte între cele două categorii de teorii. Păstrând de la raționalism descoperirile empirice și de la reflectivism abordarea critică, acesta explică arena relațiilor internaționale. Atât constructiviștii moderni, cât și cei postmoderni pleacă de la aceleași premise: sunt interesați de felul în care practicile bine informate constituie subiecți; au concepția potrivit căreia identitățile și interesele sunt endogene interacțiunii.

Alexander Wendt – principalul teoretician

Odată cu publicarea articolului ,,Anarchy is What States Make of It” în anul 1992 în revista International Organization, Alexander Wendt conturează semnificativ caracteristicile noului curent. Fiind principalul teoretician socio-constructivist, acesta dorește să dezvolte o argumentare plecând de la criticarea idei neorealiste potrivit căreia autoajutorarea statelor este dată de structura anarhică în mod exogen față de proces (anarhia nu se implică în transformarea instituțională a identităților). În lucrarea enunțată mai sus el demonstrează că autoajutorarea și puterea politică a unui stat nu rezultă nici logic și nici cauzal din anarhie, precum și că lumea în care ne aflăm în prezent se datorează procesului și nu structurii. Acesta elaborează o teorie despre cum cele două concepte menționate mai sus sunt construite social sub influența anarhiei. Punctul de plecare îl reprezintă critica adusă modului în care realiștii interpretează puterile cauzale ale anarhiei (Waltz consideră că anarhia este o condiție de posibilitate sau o cauză permisivă pentru război, acesta putând izbucni în orice moment).

Wendt clarifică termenii de autoajutorare și anarhie, pornind de la premisele realiste. Autoajutorarea este, pentru socio constructivist, o structură intersubiectivă deoarece este construită social și presupune o acțiune care are la bază un scop și care include și alți actori. Actorii își formează identități participând în chestiuni colective. Tocmai acestea constituie structurile care le organizează acțiunile. Astfel, identitatea și interesul nu provin în mod logic din anarhie, pentru că amândouă presupun existența unei relații între doi sau mai mulți actori. Mai mult decât atât, un stat poate avea mai multe identități (are mai multe roluri instituționale), dar fiecare identitate este o definiție socială a lui. Actorii în mod colectiv se descoperă pe sine și implicit pe ceilalți, constituind structura unei lumi sociale.

Tot în această lucrare autorul clasifică sistemele de securitate. Astfel, avem sistemul de securitate competitiv în care statele se identifică în mod negativ unul cu altul, acțiunea colectivă fiind aproape imposibilă (aparține concepției realiste a puterii politice). Mai departe avem sistemul de securitate individualist în care statele sunt indiferente privind relația dintre propria securitate și cea a celorlalți, acțiunea colectivă fiind destul de posibilă (aparține concepției neoliberale). Acestea două sunt forme de anarhie guvernată de principiul autoajutorării pentru că statele nu pot identifica starea propriei securități. Cel de-al treilea model de sistem de securitate este cel cooperativ în care statele se pot identifica în mod pozitiv unele cu altele, astfel ca securitatea să fie în responsabilitatea tuturor și interesul național să devină interes internațional.

În ceea ce privește structura relațiilor internaționale, Wendt remarcă o mare lipsă în definiția dată de Waltz pe nivele de analiză (,,imagini”). Pe lângă cele trei care au la bază idei neorealiste (nivelul indivizilor, perspectiva din care se analizează un anumit eveniment, respectiv imaginea de ansamblu, de sistem), Wendt introduce și structura de identități și interese constituite intersubiectiv în sistem (argumentul este că statele nu pot să se asume unele pe celelalte în stare naturală pentru că acest lucru este posibil doar într-o societate). Analizând mai departe teoria neorealistă, Wendt arată că doar două lucruri sunt create în cadrul statului înainte de interacțiunea pe plan extern: substratul material (aparatul organizațional al guvernanței) și cel care are ca scop preservarea primului, supraviețuirea. Ceea ce rămâne este constituit și reconstituit în cadrul structurii, așa cum arată și contradicția din teoria neorealistă (Waltz introduce două mecanisme prin care anarhia condiționează statele să acționeze – competiția și socializarea -, ele referindu-se la comportament și nu la identități și interese). De aici rezultă un principiu al constructivismului: felul în care o acțiune este organizată reiese tocmai din interacțiune. (principiul este cel al formării identității – sinele este o reflecție a socializării unui actor).

Cu toate acestea, lumea puterilor politice nu are întotdeauna maleabilitatea necesară pentru a schimba constructele sociale. Autorul abordează și această problematică, arătând că există o serie de motive nefavorabile. Un prim motiv ar fi faptul că odată constituit, orice sistem social consideră membrii săi ca fiind fapte sociale obiective care realimentează unele comportamente. Al doilea motiv vine în completare și ne arată că o schimbare a sistemului poate fi inhibată de interesele actorilor în menținerea unor identități relativ stabile. Acest lucru nu înseamnă că ideile nu sunt reproduse în timpul procesului, ci că actorii îl distorsionează intenționat.

Pentru a arată că lumea este profund interconectată, Wendt analizează cele trei transformări instituționale ale identităților și intereselor de securitate. Primul este însăși securitatea, ea fiind întărită doar pentru a susține puterea și siguranța națională, neavând nevoie de recunoaștere externă. Al doilea este suveranitatea, dând prilejul statelor să se individualizeze și să obțină o formă de securitate și pe plan extern (pentru că presupune recunoaștere din partea celuilalt). Ea este o instituție pentru că are o bază socială, transformă identitățile prin interacțiune socială și are nevoie de validare pentru a fi luată în considerare. Al treilea este recunoașterea, ea fiind un element cheie pentru practica suveranității. La acest nivel, ideile despre securitate și lumea politicilor de putere sunt transformate în trei moduri. Primul arată că statele văd propria securitate și cea a altora în termeni de prezervare a drepturilor de proprietate pe un anumit teritoriu (reprezintă de fapt procesul de supraviețuire a statului). Cel de al doilea arată consecința internalizării normelor de suveranitate de către state: o mai bună respectare a drepturilor teritoriale a celorlalți, principalul instrument fiind recunoașterea. Ultimul vine în completarea celui de al doilea, scoțând în evidență faptul că statele vor fi motivate să se axeze mai mult pe nivelul instituțional internațional pentru a-și proteja securitatea, decât pe nivelul național (putere militară).

Principala idee a lui Wendt este că toți actorii internaționali se transformă, evoluează, se reidentifică în interacțiuni sociale tocmai pentru a colabora mai bine. Anarhia fiind permisivă, ea oferă spațiul necesar pentru o dezvoltare a unamității. Această asumție este teoretizată de către autor, el arătând procesul prin care statele pot să trasforme un sistem de securitate competitiv în unul cooperativ prin patru etape. Prima se referă la înlăturarea consensului privind loialitatea față de identități. Cea de-a doua prevede examinarea critică a ideilor deja existente despre sine și celălalt și despre structurile de interacțiune la nivel complex și identificarea unor noi idei posibile. Cea de-a treia etapă are în vedere un sistem de interacțiune în care elementele identității unui actor sunt susținute prin contactul cu ceilalți actori, astfel, pentru redefinirea sinelui fiind necesară redefinirea intereselor și identităților celor care susțin elemente ale acelui sistem și implicit ale actorului în cauză. Ultima etapă se referă la implementarea practicii de ,,altercasting”, fiind o tehnică prin care un stat se folosește de tactici de autoreprezentare pentru a-l determina pe celălalt să adopte rolul pe care primul îl dorește.

Astfel, chiar dacă evoluția cooperării internaționale presupune un proces lent și necesită o implicare pozitivă a actorilor, firul istoric ne arată că am trecut de etapa în care egoismul pur prima și că ne aflăm într-o lume puternic interconectată și bazată pe idei. Societățile și alte entități se construiesc prin interacțiuni interne și externe și au posibilitatea de a se reconfigura.

Statul văzut din perspectivă socio-constructivistă

Statele sunt entități care se autoorganizează și a căror interese și identități sunt primordial intrinseci. Ele sunt anterioare structurii internaționale (anarhiei). În ceea ce privește antropomorfizarea statului, socio-constructivismul are anumite idei de bază asemănătoare realismului. Se consideră că statul este un actor real, însă el este neobservabil. La baza lui stau identitățile și interesele indivizilor care îl compun și care, în urma procesului și a structurii, ajung să dețină un set de cunoștințe împărtășite și să creeze o idee despre ,,un agent corporativ” (A. Wendt). Acest set de cunoștințe nu înseamnă că statul trebuie să susțină lucruri pe care cetățenii lui le cred, ci pur și simplu că acțiunea sa este expresia comună a tuturor pentru atingerea obiectivelor generale. Nu implică obligatoriu un atașament personal, dar necesită recunoaștere.

Această acceptare a statului de către indivizi presupune existența unei identități. Fiind de natură subiectivă, ea se produce în primul rând la nivelul unității actorului și după la nivelul structurii anarhice, ceea ce înseamnă că prima dată un stat trebuie să se autoidentifice prin crearea unei idei de Sine, după care identitatea sa va suferi modificări în funcție de felul în care este văzut și cum se raportează la Celălalt. Astfel, în autocaracterizarea unui actor național un aport semnificativ îl are atât structura internă, cât și cea externă. Procesul de definire nu este unul simplu și limitat într-o anumită perioadă de timp. Interacțiunile dintre actorii interni ai unui stat și propria interacțiune cu alte state la nivel internațional produc o serie de reformări ale identităților și a intereselor deopotrivă.

Statul este un actor specific, deosebit, fiind capabil de cogniție la nivelul tuturor cetățenilor care îl compun. Faptul că poate acționa coordonând o serie de instituții și poate avea o logică în reformarea internă, dar și cea a intereselor și a comportamentului său internațional atestă memoria sa instituțională care este independentă ideilor Celuilalt despre acesta.

Identitățile și interesele

,,Identitățile îndeplinesc trei funcții esențiale pentru școala constructivistă: oferă indicii despre conștientizarea ideii de sine, despre ideea de sine raportată la ceilalți, despre conștientizarea ideii de alter.” Urmărind această aserțiune, acest lucru ar însemna că procesul de integrare europeană are la bază ideea de spațiu european alcătuit din mai multe state care împărtășesc un anumit stil de viață, o serie de interese politice, economice, anumite experiențe istorice și necesitatea de a face față anumitor amenințări pe plan extern. Astfel se creează un construct cu o identitate supranațională care conștientizează diferențele existente între el și cei din exterior. Pe plan intern apare un principiu al similitudinii care este intens cultivat cu scopul de a oferi baza inovativă și identitară a tuturor actorilor europeni, iar pe plan extern este contrapus un principiu al diferențierii față de ceilalți actori internaționali.

Uniunea Europeană are la bază o serie de norme care organizează comportamentul entităților, conturând un spațiu dorit spre care țintește realitatea sa. Aceste norme sunt considerate cele mai puternice instrumente empirice de către constructiviști pentru că fac referire la un cadru relațional dorit de toată lumea. Iar pentru a ajunge la acel nivel actorii își revizuiesc comportamentele, trimițându-și de obicei mesaje mai bine structurate și cu intenții mai bune și determinând reacții mai productive între ei, tocmai pentru a putea atinge acel nivel dorit. Este modalitatea prin care interesul fiecăruia este parte a unui întreg dorit de fiecare.

Identitățile sunt baza intereselor. Cele din urmă se definesc în cadrul unor procese în care înțelesurile sunt construite (în cadrul unei situații date). De exemplu: fără atribuțiile mutuale de amenințare și ostilitate din timpul Războiului Rece care să definească interesele SUA și URSS, aceste state puteau fi nesigure de ce interese ar trebui să aibă.

Cum anume se creează aceste interese și identități în urma interacțiunii? Toate elementele unei prime interacțiuni deschid un proces în care se creează înțelesuri intersubiective. Acestea, împreună cu viitoarele interacțiuni reciproce vor determina un comportament viitor, dând naștere unor serii de idei care se concretizează în timp în structuri sociale și dau prilejul definirii unor identități și interese. Există și cazuri speciale în care anumite elemente condiționează procesul de formare a identităților și intereselor, cum ar fi apariția unui stat acaparator. Celelalte state își vor modifica comportamentul în funcție de amenințările cu care se confruntă, arătând prin aceasta că anarhia are un rol permisiv, lăsând posibilitatea apariției unor mai multe scenarii (contează ceea ce fac statele).

Referitor la identități, Alexander Wendt consideră că acestea pot fi împărțite în mai multe categorii. Baza acestora este dată de identitatea personală fiind specifică fiecărui actor în parte și bazându-se pe toate elementele caracteristice acestuia (aparatul organizațional, monopolul asupra violenței organizate, societatea, teritoriul). Cele de tip etichetă au un rol important în autodefinirea entității. Caracteristicile care stau la baza ei sunt intrinseci actorului, ceea ce înseamnă că indiferent de relația dintre doi sau mai mulți actori ele vor continua să existe și vor defini clar subiectul în cauză. Raportat la state, aceste identități se pot referi la sistemul de guvernare, la ideologia statului etc.

Identitățile de rol sunt contrare celor de tip etichetă și presupun inserția actorului într-o anumită structură. De exemplu, la nivelul relațiilor internaționale anarhia aduce cu sine un mediu nesigur și vulnerabil. În cadrul acestui sistem s-a conturat principiul suveranității ca o identitate de rol ce presupune recunoașterea reciprocă între state a unor drepturi și a unor norme de comportament. Mai departe, folosindu-se de cele două tipuri de identități amintite mai sus, identitatea colectivă atinge un nivel mai complex dorind estomparea diferențelor dintre intereselui Sinelui și interesele Celuilalt într-o problematică dată.

Identitățile entităților statale se află într-o relație de interdependență cu interesele acestora, alcătuind setul de caracteristici care ajută statul să se poziționeze în sfera internațională. În funcție de ce își dorește (interesele sale), acesta va putea să traseze direcția anumitor acțiuni sau comportamente. Relația de interdependență este una complexă, acordând statului coerență în acțiunile sale.

Literatura de specialitate a teoriei sociale face diferența între două tipuri de interese: cele obiective și cele subiective. Interesele obiective se referă la necesitatea satisfacerii lor pentru supraviețuirea actorului. Astfel, dacă nevoile unui stat de a avea monopol asupra violenței organizate sau de a deține un anumit teritoriu nu sunt îndeplinite, atunci existența acestuia are de suferit. Acest lucru arată faptul că dacă interesele obiective nu sunt satisfăcute, atunci identitatea actorului va fi incapabilă de reproducere și nu se va putea adapta contextului internațional.

Interesele subiective se referă la preferințele unui actor de a-și satisface nevoile, aceasta fiind principala motivație a lui. Se face uneori confuzia dintre comportamentul unui stat și dorințele acestuia. Chiar dacă acesta are un set de obiective pe care dorește să le atingă, lumea internațională îl determină să își reconstituie modalitățile de obținere a lucrurilor dorite astfel încât rezultatele preconizate să se aproprie cât mai mult de ideal. Astfel, interesele subiective sunt tocmai acele dorințe, pe când comportamentul actorului arată modalitatea prin care acesta intenționează să și le îndeplinească, fiind totodată și rezultatul adaptării la contextul internațional.

Mergând mai departe, o instituție este un set relativ stabil sau o structură de identități și interese. În domeniul relațiilor internaționale instituția de referință este anarhia. O structură precum aceasta este de cele mai multe ori codificată în norme și reguli, dar are nevoie de forță motivațională pentru a funcționa, astfel că actorii sunt nevoiți să socializeze și să participe la cunoașterea colectivă. Un lucru foarte important îl constituie faptul că aceste instituții sunt în mod fundamental entități cognitive și nu pot exista în afara ideilor actorilor despre cum funcționează lumea. Instituționalizarea este deci un proces de internalizare a noilor identități și interese, socializarea ce stă la baza sa având caracteristici colective și nu comportamentale așa cum consideră realiștii.

Formarea identității din perspectivă socio-constructivistă

Alexander Wendt consideră că o anumită abordare teoretică poate fi numită evolutivă dacă ea îndeplinește simultan mai multe condiții. În primul rând aceasta trebuie să poate explica modificările unei variabile într-un interval de timp. Raportându-ne la domeniul relațiilor internaționale, variabilele noastre sunt statele-națiune care și-au format o anumită identitate pe domenii precum securitatea națională, cooperarea internațională etc. Datorită adaptării la contextul intern și extern, precum și în urma relațiilor cu alți actori subnaționali (societatea, entități etnice, religioase, ONG-uri etc), naționali (alte state) sau internaționali (organizații mondiale, ONG-uri etc.), aceștia au suferit anumite modificări la nivelul cogniției. Mai mult decât atât, comportamentul lor a fost schimbat în funcție de acele noi tendințe ale gândirii. Bineînțeles că partea vizibilă este cea comportamentală și de aceea scopul ei poate fi tratat superficial adesea, însă ceea ce determină schimbarea din cadrul acțiunilor unui stat este tocmai proiecția cognitivă pe care o are despre Sine și despre Celălalt în cadrul structurii.

În al doilea rând, această abordare evolutivă (în cazul nostru socio-constructivismul) trebuie să specifice modalitatea prin care această schimbare cognitivă se petrece și cum anume populația o resimte. Referitor la comportamentul unui stat, modificarea autopercepției și a percepției celorlalți apare atât din considerente interne (relația statului cu actorii subnaționali, în special societatea), cât și externe (alegerile făcute de factorii de decizie ai politicii externe).

În cel de-al treilea rând, trebuie arătat cum anume aceste schimbări cognitive se sedimentează atât în comportamentul statului, cât și în cel al structurii. Dacă statele își reformează în cadrul procesului propria identitate și trimit noi semnale între ele provocând totodată și reformarea identității celorlalți, atunci ultimul stadiu al acestui proces este chiar schimbarea structurii internaționale. Chiar dacă această schimbare este una foarte dificil de realizat și necesită un timp foarte îndelungat, constructivismul social nu admite ideea conform căreia ea nu poate fi îndeplinită.

Pentru a aprofunda această abordare, Wendt introduce conceptul de ,,selecție culturală” aflat în opoziție cu cel de ,,selecție naturală”. Selecția naturală este o viziune adoptată de Realism (de origine conceptul provine din materialism) conform căreia statele ar fi egoiste prin natură, ceea ce înseamnă că modelul lor comportamental nu a suferit și nici nu va suferi nicio modificare. În contrast, cea culturală presupune transmiterea factorilor care determină un anumit comportament de la o entitate la alta, prin intermediul anumitor instrumente. Cele analizate de Wendt sunt imitația și învățarea socială.

Imitația se referă în special la situațiile în care actorii imitanți preiau un set de valori, sensuri și opinii de la cei pe care îi imită deoarece primii au trecut deja printr-o etapă avantajoasă dintr-un anumit punct de vedere. Această preluare presupune împărtășirea aproximativă a unor înțelesuri specifice și rezultarea unui comportament aproximativ identic dintre cele două entități. Datorită acestui lucru se consideră că acest instrument duce, pe termen lung, la o omogenizare a populațiilor care pot considera un anumit model național ca fiind superior celorlalte (de exemplu: începutul anilor 2000 – modelul american). Spre deosebire de mijloacele identificate în cadrul selecției naturale (adaptarea în scopul supraviețuirii), acesta poate produce o schimbare la nivelul unei structuri date într-un timp relativ scurt deoarece superioritatea unei idei poate fi evidențiată destul de rapid. Durata intervalului de timp în care modificarea se produce depinde și de complexitatea structurii, la nivel internațional fiind probabil nevoie de o resursă de timp mai consistentă decât cea folosită la nivelul unei comunități etnice.

Cel de-al doilea instrument se referă la învățarea socială și presupune o ajustare a identităților și intereselor învățate în funcție de felul în care actorul în cauză este tratat de Celălalt. De exemplu, dacă un anumit stat se comportă cu un altul ca și cum acesta ar reprezenta o amenințare reală, atunci cel de al doilea va ajunge să internalizeze această percepție și își va redefini propria identitate de rol raportat la primul actor. Probabilitatea ca acest fenomen să se petreacă într-un interval de timp mai întins sau nu depinde de importanța acordată de actorului în cauză celui cu care interacționează. Premisele principale ale acestei abordări provin din curentul sociologic interacționalismul simbolic, cu precădere din Teoria Oglindirii a lui George Herbert Mead: Principiul pe care l-am considerat fundamental în organizarea socială umană este cel al comunicării care implică o participare cu celălalt. Aceasta impune ca celălalt să apară în subiect, ca subiectul să se identifice cu celălalt și să devină conștient de sine grație celuilalt.

Se presupune că avem două state pe care le vom denumi A și B. Chiar dacă înainte de prima întâlnire a lor acestea nu dețin nicio cunoștință împărtășită, foarte probabil este ca fiecare să înceapă interacțiunea plecând de la o proiecție cognitivă pe care o are despre Sine. Astfel, autocaracterizându-se într-un anumit fel și având anumite dorințe, va fi mult mai predispus la un anumit tip de comportament în ceea ce îl privește pe Celălalt. Asumarea unui anume rol de către A determină indirect o probabilitate mult mai mare de alegere a unui contrarol de către B. Primul contact al celor două state le oferă cadrul necesar analizării unei anumite situații, de aici rezultând o serie de înțelesuri specifice cu funcție de ajustare a comportamentului și identificării actorilor. Este foarte important de precizat că întotdeauna o entitate va acționa într-un anumit mod pentru că semnificația problematicii în general, dar și a obiectelor care o compun are un înțeles propriu actorului în sine. Iar dacă avem același eveniment, dar comportamente diferite ale actorilor implicați, se datorează ideii că fiecare își extrage propriile sensuri ale acțiunilor. Cu cât evenimentele în care participă aceiași actori se repet, cu atât o anumită percepție va deveni împărtășită de ambele părți și va ușura sau simplifica viitoarele interacțiuni.

Alexander Wendt își propune să analizeze care este procesul prin care identitățile și interesele actorilor trec după un prim contact, împărțindu-l în patru mari etape. În prima etapă statul A se implică în interacțiune cu anumite idei preexistente, asumându-și o poziție și extrapolând una pentru statul B. Mai departe, statul B analizează informațiile primite, confruntându-le cu cele preexistente ale sale. Există mai multe cazuri: statul B poate să își revizuiască ideile în funcție de inputul primit de la statul A (apare învățarea socială) sau poate ignora informația primită și își poate desfășura comportamentul după bunul plac. Ce-a de a treia etapă reprezintă oglindirea primeia, în care statul B este cel care preia un rol și încearcă să îi distribuie statul A un rol aferent. În fine, statul A este cel care primește feedback și interpretează inputul în funcție de ideile preexistente contactului și a informațiilor dobândite pe parcursul acestuia. Acest proces se poate repeta până când cei doi actori ajung să se cunoască și să împărtășească anumite percepții.

Există factori care pot acorda un avantaj actorului în cadrul unei astfel de interacțiuni continue în sensul în care poate să nu fie la fel de receptiv la informațiile transmise de omologul său. Astfel, dacă un stat dispune de o putere mai mare raportată la cea a celui secund, își poate folosi acest lucru pentru a determina o acțiune în comportamentul statului vizat care nu este neapărat dorită sau conformă înțelesurilor rezultate în cadrul procesului. Din cauza acestui lucru de obicei, unde există capacități materiale superioare, cursul evenimentelor este mult mai probabil să se întâmple în favoarea celor mai puternici. Acest lucru ar putea fi explicat de aceeași logică a procesului: insistând pe o anumită poziție pe care statul mai puternic dorește să o întipărească celui mai puțin puternic (capacitățile materiale trebuie să corespundă domeniului în baza căruia se interacționează), va obține acceptarea ideilor de către cel de al doilea (în sensul în care ele pot fi folosite ca punct de plecare pentru interacțiunile viitoare). Această ușoară presiune a statelor puternice este posibilă deoarece ele își permit să riște anumite situații neprevăzute tocmai în baza resurselor pe care le dețin.

Statele în structura internațională

Faimoasa sintagmă a lui A. Wendt „anarhia este ceea ce fac statele din ea” ne arată importanța practicilor sociale desfășurate de actori. Acestea nu pot fi văzute separat pentru că ele însele oferă un caracter specific statelor care, în lipsa anumitor interacțiuni sociale, ar deveni o serie de entități banale, doar cu însușirea de a exista. O analiză mai detaliată ar avea ca rezultat faptul că însăși statele sunt expresia reală a unor procese sociale care le-au oferit statutul pe care îl au în prezent. Se poate observa faptul că atât la baza formării agenților, cât și la cea a structurii un rol important îl au diverse serii de acțiuni sociale continue care le structurează în funcție de elementele comune și obiectivele dorite a fi obținute. Principala obiecție a constructivismului față de realiști provine din asumarea ideii unei logici constante a anarhiei de către cei din urmă. Conform realiștilor, dacă cele afirmate mai sus sunt adevărate, atunci scena relațiilor internaționale are niște actori care nu pot suferi schimbări culturale. Realitatea istorică a Războiului Rece ne-a arătat că acest lucru este fals, trecerea de la o bipolaritate a puterii culturale (Statele Unite versus Uniunea Sovietică) la unipolaritate (prin colapsul sovieticilor) este posibilă.

Un alt exemplu de schimbare culturală ar putea fi Uniunea Europeană. În spațiul european, aceleași state care odată cu Pacea de la Westfalia construiesc conceptul de suveranitate prin recunoaștere reciprocă consolidează astăzi un construct menit să asigure o securitate colectivă și tot ele renunță la unele prerogative statale în favoarea unui sistem sui generis. Acest lucru ne demonstrează capacitatea statelor de reconstrucție a structurii, precum și redefinirea lor în cadrul spectrului de interacțiuni (atestă endogenitatea identității actorilor).

Constructivismul social al lui Wendt pune accentul pe această „schimbare culturală“, însă nu o consideră ca fiind ușor de realizat. Aflate într-un anumit context internațional în care sunt nevoite să interacțiuneze (din considerente economice, sociale, politice etc.), statele își reconfigurează constant, mai lent sau mai rapid, convingerile privind Sinele și cele privind Celălalt. Chiar dacă ideile rezultate sunt similare celor din input, caracteristica endogenității identităților și intereselor nu se modifică.

Dacă ceea ce spune teoria raționalistă este adevărat, atunci statele care ajung să coopereze nu ar trebui să formeze o identitate comună pentru că interesele lor ar rămâne aceleași indiferent de context, iar identitățile nu s-ar reforma. Uniunea Europeană este expresia clară a unei noi identități supranaționale, care dorește să asigure pe lângă cetățenia națională și una europeană. Cu siguranță că există un grad mai mare sau mai mic al deficitului democratic la nivelul diverselor populații europene, însă faptul că în prezent acești cetățeni își aleg direct reprezentanții lor din cadrul Parlamentului European ne arată faptul că statele membre dau o altă semnificație frontierelor, schimbându-le rolul de a le desparte cu cel de a le uni.

În ceea ce privește statutul actorilor statali, constructivismul social îl consideră ca fiind flexibil în sensul în care structura creează statele, însă aceasta este în același timp rezultatul ideilor și identităților manifestate din perspectiva conceptului de ,,cunoaștere împărtășită”. În urma interacțiunilor multiple și a schimburilor de orice fel, fiecare stat (sau orice alți actori precum organizațiile internaționale sau chiar indivizii) transmite un anumit mesaj care este perceput de Celălalt și îi determină celui din urmă un anumit comportament. Din acest motiv identitatea percepută de ceilalți este foarte importantă pentru un actor, pentru că la rândul lui va primi un feedback în concordanță cu mesajul transmis. Acesta este argumentul central conform căruia caracteristicile arenei internaționale sunt stabilite de către actorii care interacționează repetat în acest domeniu.

Spre exemplu, Uniunea Europeană inițial a luat forma unei organizații care dorea o integrare sectorială între un număr fix de state membre (CECO). Chiar dacă existau la nivel de gândire o serie de proiecte politice, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial nu au putut fi puse în practică pentru că actorii care trebuiau să interacționeze după tiparul federalist nu erau convinși de succesul unui astfel de proiect. Cu timpul, statele membre au dorit o integrare activă și în alte domenii ceea ce a dus la un construct european în adevăratul sens al cuvântului. În momentul de față nu avem doar o organizație internațională, ci o entitate care actionează nu doar din considerente economice, dar și politice, sociale și culturale. Astfel, la nivel internațional, Uniunea Europeană se proiectează într-o manieră unitară, care la rândul ei este rezultatul multiplelor decizii politice luate de către actorii europeni conform instrumentelor decizionale existente. Pornind de la un antagonism franco-german, constructul european a reușit nu numai să îl neutralizeze, dar și să trasforme atât actorii statali ce o compun, cât și pe sine ca entitate. În același timp o entitate aflată în continuu proces de evoluție cvasiunitar pe plan extern creează și susține politici interne care apără diversitățile multiple aflate în interiorul ei, la bază fiind o anumită tipologie a acțiunii actorilor europeni.

Interesant este modul în care implicarea internațională a Uniunii Europene nu se poate realiza fără o modificare prealabilă a structurii acesteia. Pe lângă aportul material, cel social este alcătuit din reguli și norme, principii, comportamente și idei culturale împărtășite de actorii interni ai constructului. Astfel, pe lângă gestionare și reglementare întâlnim și fenomenul de construcție a identităților și intereselor. Potrivit acestui fapt, acțiunile externe ale Uniunii Europene vor fi reprezentative pentru ea însăși doar dacă au o semnificație împărtășită de o majoritate a statelor constituente.

Practica relațiilor internaționale arată faptul că multe interese naționale sunt formulate în contextul sistemului internațional, ele fiind endogene structurii și reformându-se în funcție de aceasta. Interesul național se bazează în special pe asigurarea supraviețuirii statale în fața amenințărilor interne și externe (văzută din punct de vedere teritorial și al autonomiei), a bunăstării economice a statului precum și a obținerii unui statut cât mai mulțumitor în ceea ce privește arena internațională. Astfel, supraviețuirea fizică are în vedere menținerea monopolului teritorial al statului chiar dacă unii indivizi care locuiesc acolo sunt sacrificați (de exemplu în război). Această idee provine din teoria realistă (se consideră că este unicul obiectiv al unui stat), însă este combătută cu demonstrarea existenței a încă trei interese obiective: autonomia, bunăstarea economică și statutul la nivel colectiv. Autonomia se referă la posibilitatea statului de a avea control asupra propriilor resurse și de a se autoorganiza. Bunăstarea economică este un obiectiv care trebuie discutat din perspectiva tipului de stat la care ne referim. De exemplu, într-un sistem capitalist este o condiție necesară pentru reproducerea sistemului, pe când într-unul de tip totalitar nu este obligatoriu să avem creștere economică pentru menținerea sistemului.

Teoria constructivistă aduce un obiectiv nou în discuție și anume idee stimei de sine a unui stat la nivel colectiv (organizații internaționale, acorduri internaționale etc.). Orice stat va căuta o recunoaștere a meritelor sale din partea celorlalte state și va dori că dețină un statut cât mai înalt. Dacă nu reușesc acest lucru, comportamentele rezultate pot fi diferite: reîncercare de autoafirmare; devalorizare sau violență față de alții (autorul A. Wendt pune întrebarea dacă rușii ar putea fi încadrați la ultimul tip de comportament în perioada curentă). Un scenariu pozitiv ar fi un grup de state care își recunosc reciproc suveranitatea și pornesc de pe poziții egale (exemplu Uniunea Europeană). Îndeplinirea acestui lucru creează un spațiu al păcii în care se construiește o identitate comună și se acționează conform acesteia.

Schimbarea structurală

Am analizat în subcapitolele anterioare cum anume identitățile statelor se definesc, respectiv redefinesc, insistând pe caracterul endogen al acestora. Astfel, dacă statele își modifică percepțiile cu privire la cine sunt ele și ce își doresc, atunci este posibil ca întreaga structură să fie transformată, ca urmare a setului de cunoștințe împărtășite între actorii acesteia. Desigur că în realitate acest caz nu există pentru că la baza lui stă un proces foarte complex și care implică multe entități fiecare cu preferințele și ideile sale. Însă posibilitatea restructurării cadrului de exercitare a relațiilor internaționale nu este exclusă.

În manieră constructivistă, o schimbare structurală este rezultatul unui proces de internalizare a culturilor și creare a unei culturi comune. Crearea unui grup de state în care fiecare se identifică cu fiecare în sens de bagaj cultural general are un rol foarte important pentru că oferă contextul necesar consolidării unei identități comune. Exemplu practic este Uniunea Europeană care dorește să întărească această percepție culturală a statelor și a cetățenilor, dorind să depășească stadiul egoismului individual, înlocuindu-l cu bunăstarea comună a unei entități supranaționale în cadrul căreia toți actorii naționali și subnaționali să se raporteze ca unitate de bază la nivelul supranațional (și cel național deopotrivă, dar din perspectivă diferită).

Pentru ca o schimbare structurală să aibă loc, procesul de reformare trebuie să se realizeze la nivel macro, astfel că identitatea existentă a sistemului percepută de actorii care îl compun ar trebui să fie înlocuită cu una distinctă. În primă fază nu este obligatoriu ca totalitatea agenților statali să își modifice comportamentul pentru a crea o altă structură, dar este nevoie ca cele mai influente entități să o facă și bineînțeles, per total, majoritatea agenților.

Este foarte dificil să se facă o trecere sistemică internațională de la o cultură la alta, exemplul cel mai elocvent fiind durata de viață a culturii anarhice hobbessiane. Chiar dacă aceasta a guvernat relațiile internaționale pentru secole întregi, în secolul al XVII-lea statele au considerat că nu ar trebui să se mai războiască pentru teritoriile aflate deja în posesia lor și au creat o cultură lockiană odată cu Pacea de la Wesfalia (apare principiul suveranității care presupune că state trebuie să își recunoască și să își respecte reciproc teritoriile). Astfel se observă o trecere de la ipostaza de dușman în care se afla statul înainte de 1648 la cea de simplu rival, relațiile internaționale desfășurându-se în noua logică anarhică.

În prezent, se dorește trecerea de la o cultură lockiană la una kantiană în care statele să se considere prietene și să existe un puternic sentiment de apartenență la o comunitate. Uniunea Europeană se construiește continuu pe baza acestei idei, punând mare accent pe aportul cultural care să ofere o bază credibilă pentru acest construct. Cu toate acestea nu se poate vorbi de o structură europeană în adevăratul sens al cuvântului pentru că încă există reforme care trebuie implementate pentru a se ajunge la acest stadiu. Mai mult decât atât, faptul că există constant noi actori care aderă ne face să ne întrebăm de cât timp are nevoie un stat pentru a putea fi considerat membru care acționează în interiorul Uniunii din considerente personale de apartenență (se identifică din punct de vedere cultural cu ideile europene) sau acționează într-un anumit fel pentru că urmărește anumite beneficii economice sau politice și este obligat de aparatul juridic unional să adopte un anumit comportament.

În ceea ce privește relațiile internaționale, o trecere sistemică spre o cultură a prieteniei între state este dificilă pentru că acțiunile lor sunt, în principal, egoiste. Fiecare stat are misiunea să își apere teritoriul și cetățenii și să se dezvolte cât de mult posibil. Niciunul nu va fi dispus să renunțe în mod altruist la aceste obiective pentru un scop ce nu prezintă garanții reale. Se mai poate aborda această problematică din perspectiva creării unei comunități globale în care statele să se unească din motive de siguranță și securitate, însă pentru acest lucru este nevoie de o amenințare externă, ceea ce în momentul de față nu există sau nu este vizibilă.

Concluzie

Se poate observa că o mică parte din scena relațiilor internaționale aduce în discuție doar aspectele pur materiale. Ideile și cultura au un rol foarte important pentru că influențează actorii să își folosească capabilitățile materiale într-un anumit fel, ceea ce se transpune într-o analizare a ideilor unui actor înainte de una a aspectelor materiale pe care le deține. Astfel, percepțiile individuale rezultate în urma interacțiunilor între mai mulți actori sunt un aport semnificativ în conturarea intereselor pe plan internațional. Datorită acestui fapt viața internațională are un profund caracter social (statele comunică intens și continuu unele cu celelalte) și constructivist (mesajele comunicării sunt inputurile definirii și redefinirii identităților și a intereselor).

Aserțiunile sociale ale acestei abordări pot explica și existența unor mai multe feluri de comportamente. Spre exemplu, în procesul de formare al identităților, tipul de reprezentare al Sinelui care produce inamici sau contrareacții puternice este realpolitik (această concepție îi vede pe ceilalți actori diferiți de cel care o folosește ca fiind doar obiecte, instrumente menite să fie folosite în scopul celui aflat în discuție. Contrar, reprezentarea prosocială are în vedere nu doar respectarea Celuilalt, dar și oferirea de ajutor în cazul în care acesta îl necesită fără a avea la bază vreun interes personal. În oricare din cazuri importantă este alegerea actorului pentru că se poate întâmpla ca un stat să adopte comportamente prosociale din considerente egoiste. Chiar și așa, în urma seriei de interacțiuni între el și cei cărora vrea să le imprime ipostaza de prieten acele compomente egoiste pot fi absorbite de proces și se poate ajunge la un rezultat pozitiv. Acest lucru este posibil pentru că ideea Realismului conform căreia statele sunt egoiste de la natură nu este cu totul adevărată. Statele au fost egoiste de la crearea lor pentru că practica anarhică a presupus acest lucru. Interesul strict personal este un construct social al sistemului și nu este un element exogen lui.

II) Tipuri de putere: aspecte generale și particularitățile puterii Uniunii Europene,

respectiv Federației Ruse

Puterea unui stat este un aspect foarte important atât pentru definirea liniilor sale de politică externă, cât și pentru modalitatea de proiectare a identității acestuia pe scena relațiilor internaționale. În prezentul capitol se vor defini termenii de putere soft și hard, punându-se accentul pe instrumentele folosite în general de entități statale pentru atingerea anumitor aspecte dorite. La nivel particular, se va analiza ce tip de putere este folosită în cadrul politicii externe de către Uniunea Europeană, respectiv Federația Rusă, studiul fiind axat și pe modalitatea de implementare a acesteia.

Definirea puterii în sistemul internațional contemporan

Odată cu sfârșitul Războiului Rece se poate observa că în materie de relații internaționale puterea nu se referă doar la capabilitățile militare. În contextul unei globalizări accelerate, elementele economice, sociale, culturale se află într-o interdependență crescândă. Pe de altă parte, statul nu mai este singurul actor în materie de securitate internațională, diverse organizații (precum NATO, ONU etc.) mărindu-și eficiența și implicându-se activ în această problematică. Mai mult decât atât, apare un nou actor unic, Uniunea Europeană, care își intensifică eforturile spre definirea unei politici de securitate comună tuturor statelor membre.

Conceptul de putere este foarte des întâlnit în domeniul relațiilor internaționale, fiind unul dintre principalele elemente abordate în cadrul analizelor de politică internațională. Primul teoretician care a definit acest termen a fost Max Weber, el considerând că ,,puterea este probabilitatea ca un actor într-o relație socială să fie într-o poziție care să-i permită să-și impună voința în ciuda rezistenței altcuiva, indiferent de fundamentul pe care se bazează această probabilitate.” Se poate observa faptul că puterea nu este o caracteristică foarte bine delimitată și că poate exista doar în relația dintre doi sau mai mulți actori, valorile acesteia variind în funcție de elementul la care se face raportarea.

Pornind de la ideile elaborate de Max Weber, în domeniul relațiilor internaționale s-au afirmat mai multe viziuni. Realismul clasic vorbește despre actori ca fiind slabi sau puternici. În politica externă, statele își aleg acțiunile doar pentru atingerea propriilor interese, puterea putând fi atât mijloc, cât și scop. Instituționalismul neoliberal vede relațiile dintre actori din perspectiva interdependenței existentă între ei, cooperarea prin crearea unor instituții internaționale fiind necesară. Rolul elementului militar al puterii este diminuat semnificativ față de viziunea realistă, locul fiind luat de cel economic și legislativ.

Cea de-a treia perspectivă este cea constructivistă, puterea apărând aici mai mult sub formă de idee. Acest lucru înseamnă că un anumit actor este considerat mai dominant într-o anumită problematică dacă trăsăturile lui (economice, politice, culturale, ideologice etc.) sunt recunoscute de ceilalți actori ca fiind calitativ superioare. Datorită acestui lucru, constructiviștii vorbesc foarte mult de aportul pe care discursul internațional al unui stat îl are în modului de dispunere a actorilor pe tot spațiul mondial.

În contextul actual de după încetarea Războiului Rece putem observa efectiv existența a mai multor tipuri de putere. Acestea sunt conceptualizate de Joseph S. Nye, făcând diferențierea între rolul capabilităților pur militare și cel al altor tipuri de capabilități. Astfel, puterea hard se bazează preponderent pe resurse militare care sunt folosite în scopuri coercitive, pe când cea soft pune accentul pe cooperare și relaționare prin folosirea unor instrumente cu un anumit impact (cultură, idei, valori, instituții).

Puterea Hard

Joseph Nye consideră că există două modalități de exprimare a acestei puteri: prin coerciție sau prin recompensă. Această perspectivă pune accentul în principal pe capabilitățile militare, statele atingându-și obiectivele prin lupte și războaie. Pe un loc secund se clasează capabilitățile economice urmate de toate celelalte resurse aflate în posesia unui anumit actor statal. Chiar dacă astăzi trăim într-o lume globalizată cu entități aflate în relație de interdependență și interconexiune, folosirea forței militare nu este un subiect demodat. Așa cum o demonstrează evenimentele recente din Ucraina, există actori (în cazul de față Rusia) care își pun în aplicare strategiile prin invazii și lupte armate.

Experiența istorică ne arată faptul că resursele militare nu sunt suficiente pe termen lung pentru că ele nu fac decât să stabilizeze superficial anumite relații. Dată fiind natura violentă a acestei abordări, conflictele sunt doar înghețate sau, în cel mai rău caz, accentuate. Astfel de situații necesită resurse economice remarcabile, susținute de cheltuieli financiare foarte mari. Pe lângă aceste costuri, se poate întâmpla ca un conflict să se termine cu pierderea de vieți omenești, ceea ce este un foarte mare dezavantaj. În perioada actuală, instrumentele economice tind să fie tot mai des folosite, dorindu-se să se asigure securitatea fizică și economică a statului în cauză.

Diplomatul britanic Robert Cooper consideră că există trei domenii în care felul și măsura în care capabilitățile militare sunt folosite ne arată anumite trăsături ale actorilor. Astfel, în cadrul democrațiilor avansate (postindustrializate), forța nu mai este un instrument major pentru că statele fac parte dintr-o lume a interdependenței complexe. În cazul statelor în curs de industrializare, invaziile și luptele armate rămân mijloace potențiale. Același lucru se aplică și pentru statele preindustrializate din Africa și Orientul Mijlociu. Având în vedere această clasificare și evenimentele recente din Ucraina, putem încadra Rusia în cel de-al doilea domeniu? Chiar dacă conducerea rusă afirmă cu tărie că toate elementele democrației sunt regăsite la nivelul politicii și societății rusești, practica nu ne demostrează acest lucru.

Cel mai puternic instrument al puterii hard îl reprezintă armele nucleare, însă acestea nu pot fi mereu o soluție pentru atingerea anumitor obiective. Pe lângă faptul că sunt foarte costisitoare și au un grad foarte mare de risc, nu pot fi văzute ca resurse militare în orice problematică (de exemplu în lupta cu teroriștii folosirea armelor nucleare ar fi inutilă pentru că nu ar respecta proporționalitatea dintre caracteristicile amenințării și cele ale modalității de apărare). Astfel, se consideră că toate instrumentele puterii hard sunt dificil de implementat nu neapărat din cauza resurselor pe care le presupun, ci pentru că la nivel internațional folosirea lor reprezintă un subiect dezbătut frecvent. Se pune adesea întrebarea dacă acestea sunt un mijloc moral de îndeplinire a unor obiective și dacă nu intră în contradicție atât cu drepturile statelor (suveranitate, independență recunoscută etc.), dar și cu cele ale cetățenilor aflați pe teritoriul statelor asupra cărora se exerciță coerciția sau recompensa. Chiar dacă instrumentele economice nu implică violență, scopul lor poate rămâne unul imoral mai ales dacă se pune presiune asupra actorului vizat de a accepta gratificația. Totuși, acestea sunt cheia întreținerii unui anumit tip de putere, fapt ce le acordă a importanță majoră în susținerea atât a capacităților coercitive (hard power), cât și a celor persuasive (soft power).

Care sunt componentele regăsite la nivelul acestui tip de putere? În primul rând se consideră că populația unei țări sau regiuni este o resursă de bază pentru că este nevoie de persoane participante în unitățile speciale de luptă. Bineînțeles că este nevoie și de alți constituienți cum ar fi cei strategici (bugetele, instituțiile și infrastructura militară, echipamentele militare), aceștia reieșind direct din modul de acțiune al unui actor. Alți factori strategici cu o profunzime mai accentuată sunt strategia în sine, organizarea, premisele ideologice de la care se alcătuiește modul de acțiune, dar mai ales capacitatea de adaptare la context. Pentru ca un actor să își atingă interesele vizate, maniera în care toate aceste aspecte sunt combinate în cadrul planului de acțiune este crucială.

Un aspect delicat îl reprezintă sancțiunile unei entități către alta, de multe ori acestea nefiind analizate suficient. Chiar dacă ele nu impun o acțiune directă coercitivă, totuși rezultatul acestora restructurează consumul pe piață a cetățenilor unui stat, manipulându-l ori pozitiv, ori negativ. Scopul acestor presiuni indirecte este oferirea de autoritate într-un anumit domeniu și determinarea reală a modificării comportamentului unui anumit stat. De exemplu, atunci când Uniunea Europeană a impus anumite sancțiuni Rusiei privind neacordarea de vize cetățenilor ruși care au avut roluri de conducere în proiectul rus de a invada Ucraina, de fapt Uniunea nu doar a transmis un mesaj de neacceptare a acestui fapt, dar a și impus interdicții privind călătoriile unor cetățeni ruși cu scopul de a determina retragerea trupelor rusești din Crimeea. Alte sancțiuni negative lansate de Uniunea Europeană pentru Rusia se referă la embargoul asupra armelor, blocarea conturilor de pe teritoriul constructului european al acelor cetățeni ruși vizați. Toate acestea au exprimat o contrareacție a europenilor în ceea ce privește comportamentul rusesc, scopul fiind declanșarea unei modificări a acestuia.

Astfel, puterea hard nu implică doar factori violenți, ci și alți factori care într-o manieră mai profundă sau nu pot pune presiune pe modificarea unei compomente a actorului în cauză. În practică, consideră Joseph Nye Jr., se pot distinge mai multe acțiuni în funcție de instrumentele militare și economice folosite: prima are în vedere lupta violentă, cea de-a doua dorește doar să mențină amenințările, ele fiind parte constituientă a diplomației coercitive; cea de-a treia are ca scop menținerea păcii prin oferirea protecției unui actor aflat în conflict (de obicei țările puternice protejează țările mici și slab dezvoltate); iar cea de-a patra se referă la oferirea de ajutoare economice sau de altă natură în vederea susținerii unui anumit stat (de obicei cu scopul de a crește influența în aria respectivă).

Puterea Soft

Conceptul de putere a fost foarte bine conturat în cadrul curentului realist, fiind preluat și de celelalte teorii. Chiar dacă la prima vedere se poate considera că există o contradicție între premisele realiste și instrumentele soft folosite de actori (persuasiune, competiție, răspândirea ideilor culturale, obținerea legitimității într-un anumit domeniu etc), de fapt puterea blândă nu este decât o altă modalitate de atingere a unor obiective.

Spre deosebire de cea hard, folosirea acesteia presupune un proces mai amplu pentru că nu doar conducerea guvernamentală trebuie să creeze o strategie, dar și cetățenii trebuie să accepte și să promoveze ideile culturale ale ei. Rezultatele unor astfel de instrumente incorporate în politica guvernamentală se văd relativ într-un interval de timp mult mai mare. Ideile răspândite de un anumit stat trebuie să ajungă să facă parte din modul de funcționare a celui asupra căruia se exercită puterea blândă, ceea ce determină un proces destul de îndelungat. Principalul avantaj al acestui tip de putere este că nu presupune factori de risc foarte mare și nici nu determină modificarea comportamentului actorilor vizați printr-o modalitate constrângătoare.

Există o serie de factori care definesc puterea blândă a unui stat. Principalul se referă la atractivitatea culturii sale, în sensul în care nu numai că ideile culturale a acestuia sunt văzute ca fiind superioare celei deja existente în statul respectiv, dar succesul acestora este credibil. Încrederea în cultura unui stat este foarte importantă pe plan internațional pentru că îi oferă acestuia recunoașterea unui sistem mai eficient față de celelalte existente, fapt ce îi aduce supremația ideilor. Însă statele nu trebuie să se axeze doar pe câștigarea acestei încrederi, ci și pe procesul de îmbunătățire a ei. Un alt factor se referă la ideologia și valorile politice adoptate de un anumit stat. Cu siguranță un stat cu o democrație bine dezvoltată va avea influență mai mare asupra unor state care se află în curs de dezvoltare a principiilor democratice din sistemul lor și nu va avea aproape deloc influență într-un stat totalitar. Pentru ca această relație de colaborare să aibă loc, ambele entități trebuie să aibă preferință pentru un anumit set de valori, iar una dintre cele două trebuie să demonstreze faptul că le implementează mai eficient decât cealaltă. Un alt factor este reprezentat de caracteristicile politicii externe a statului ce deține puterea blândă și felul în care acestea sunt percepute de statele asupra cărora puterea se exercită. Astfel, dacă statele consideră că actorul influent acționează pe plan extern în baza unor principii si valori democratice și legitime, atunci acesta poate fi recunoscut ca fiind o autoritate morală.

Important de analizat este felul în care ideile culturale ale unei națiuni considerată superioară se modifică, acest aspect nefiind unul static. Între statele arenei internaționale se reproduc anumite comportamente specifice, ceea ce poate determina o altă dispunere internațională în rândul lor. Însă aspectul moralo-cultural nu este singurul care generează putere blândă, resursele economice putând întreține și dezvolta influența pe care un stat o are deja. Aspectul financiar poate fi folosit atât pentru a atrage, cât și pentru a constrânge. Problematica aderării la Uniunea Europeană a fostelor țări comuniste din Europa a fost pe larg dezbătută din perspectiva instrumentelor de putere blândă. Membrii instituțiilor europene consideră că acest fapt este un argument forte asupra atractivității ideii europene, însă se poate pune problema dacă principala motivație a statelor aderate constă în motivațiile economice oferite de constructul european sau este o consecință a percepției unui sistem economic și politic considerat de succes. De aici ne putem da seama că fiecare caz ar trebui analizat în funcție de particularitățile sale și din unghiuri de vedere diferite pentru că aceeași acțiune a Uniunii pentru un stat poate reprezenta un instrument pozitiv, iar pentru alta poate fi de fapt o constrângere greu vizibilă.

Ținând cont de faptul că cele mai des folosite strategii de putere blândă se referă la atractivitatea ideilor promovate de un anumit actor precum și la comportamentul acestuia pe scena relațiilor internaționale, se observă importanța felului în care actorul este perceput în interacțiunile internaționale. Așadar, nu doar prima imagine a acestuia contează, ci și procesul prin care fiecare actor reușește să transmită mesaje aferente poziției și intereselor sale cu scopul de a ajusta elemente ale procesului de relaționare dintre acesta și alți actori.

Există mai multe moduri de manifestare a acestei puteri blânde. În primul rând ne putem referi la un actor care se folosește de instrumente precum atracția elitelor și a conducerii guvernamentale a unui stat astfel încât să declanșeze o modificare în cadrul deciziilor acestora. Acesta este un efect direct, iar resursele folosite diferă de la caz la caz, referindu-se în special la persuasiunea și influențarea oamenilor politici (în special prin intermediul diplomației). Un efect indirect se obține prin folosirea acelorași instrumente de atragere, însă aplicate prin mijloace diferite. Cel mai explicit exemplu este convingerea opiniei publice dintr-un anumit stat prin folosirea presei și a mass-mediei internaționale. Astfel se creează o reacție în lanț care poate să rezulte în punctul vizat de la început de actorul care a imaginat o astfel de strategie.

Puterea soft a unui stat provine atât de la nivelul conducerii politice, cât și de la nivelul societății, acestea susținându-se reciproc prin acordarea de încredere. De aici reiese faptul că nu doar ideile centrului sunt importante, ci și cele a tuturor actorilor non-statali. Un exemplu elocvent a unei entități ce se bucură de o putere blândă considerabilă este Uniunea Europeană, construct care a reușit să reformeze ideile și valorile unor state care cu câteva decenii înainte erau adevărate rivale. Armonizarea legislativă și acceptarea condițiilor europene sunt rezultate a unui intens proces de aplicare a puterii blânde de către o entitate care dorește să promoveze stabilitatea și colaborarea în toate domeniile.

Concluzii teoretice:

Indiferent că se vorbește de puterea hard sau de cea soft, în rândul actorilor implicați în relația respectivă (conflict sau cooperare) se remarcă anumite trăsături: vulnerabilitatea și senzitivitatea. Vulnerabilitatea se referă în special la măsura în care un anumit stat este afectat structural (economic, cultural, social, politic) în urma interacțiunii. Astfel, statul cel mai vulnerabil este cel care suferă o modificare mai mare în raport cu celălalt/ceilalte state. Senzitivitatea nu prevede o schimbare structurală a unui actor, ci doar o influențare a mecanismelor acestuia (de exemplu mecanismele pieței libere pot fi afectate în sensul în care dacă statul partener în colaborare se află în plină criză, atunci și statul în cauză va resimți o descreștere economică la nivelul anumitor sectoare interdependente ale celor două state).

De remarcat este faptul că, chiar dacă un stat acordă sancțiuni pozitive (ajutoare financiare), la momentul încetării acestora ele poate deveni sancțiuni negative pentru că privează statul de un ajutor de care a fost dependent o anumită perioadă de timp. Se remarcă faptul că linia dintre ipostaza de instrument hard și cea de instrument soft este foarte fină pentru o anumită acțiune. În ambele tipuri de puteri se poate abuza de anumite instrumente într-un mod care duce la situații controversate. De obicei puterea hard este folosită pentru scopuri specifice, care sunt de o importanță majoră și se dorește să se atingă în cel mai scurt timp posibil. Pe de altă parte, puterea soft este mai puțin costisitoare și este eficientă în subiecte generale, în care investirea unui timp mai îndelungat nu este o problematică.

Cele două tipuri de puteri pot fi combinate în vederea creării unei strategii eficiente, conturându-se astfel puterea smart. Acest concept este introdus tot de Joseph Nye, presupunând combinarea elementelor hard și soft în cel mai eficient mod, adaptat la contextul specific al unei chestiuni. Atunci când un actor dorește să se folosească de această putere el trebuie să își cunoască foarte bine capabilitățile și scopurile pe care intenționează să le atingă, să cunoască din mai multe perspective și celălalt/ceilalți actor/actori asupra căruia se va exercita puterea, să fie conștient de contextul global sau regional în care se desfășoară scenariul precum și asupra eficacității metodelor și instrumentelor pe care intenționează să le folosească. Puterea smart evidențiează necesitatea elaborării unei strategii mai complexe, care să determine cea mai eficientă acțiune pe care un actor o poate face la un moment și într-un spațiu dat, ținând cont de alte aspecte privind caracteristicile ariei de influență pe care o deține sau intenționează să o dețină. Astfel, aceasta nu poate fi văzută ca un tip de putere de sine stătător, ci ca o combinație între strategia hard și cea soft.

Puterea Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona (2009) schimbă unele caracterisitici ale constructului european. Primind calitatea de personalitate juridică, aceasta își modifică anumite elemente în materie de reprezentanță diplomatică și de politică externă, fapt ce îi oferă posibilitatea de a se implica și de a se impune mai mult pe scena internațională. Din acel moment Uniunea Europeană are propria reprezentanță diplomatică, Serviciul European de Acțiune Externă fiind creat cu scopul de a contura mai bine vocea europeană pe plan global. Ca modalitate de abordare a problematicilor din acest domeniu, tratatul introduce o noutate. Până atunci deciziile proveneau mult mai mult din sfera transguvernamentalismului, însă în prezent se vorbește mai mult de ceea ce trebuie și vrea să facă Uniunea (strategii comune, poziții comune și acțiuni comune). Astfel, instrumentele pe care Consiliul de Miniștrii și cel European le au în vedere atunci când iau decizii se axează pe interesele și strategiile Uniunii, acțiunile și pozițiile care trebuie luate de Uniunea, precum și modalitatea de punere în aplicare a acestora. Se remarcă astfel progresul de la baza reformării identității acestui construct european.

Un alt aspect important este dat de existența celor două clauze: cea de solidaritate (art. 222) și cea de asistență reciprocă (42.7). Prima se referă la obligația statelor membre de a se ajuta reciproc în cazul unui conflict armat pe teritoriul unuia dintre ele ,,cu tot ce le stă în putere”. Cea de a doua vizează necesitatea statelor de a se sprijini reciproc în caz de atacuri teroriste sau de dezastre naturale. Într-un astfel de caz, statele ajutătoare vor putea decide caracteristicile asistenței pe care o vor acorda. Mergând pe același raționament, prevederile privind cooperarea structurală permanentă reglementează acțiunile statelor membre în situații critice, oferind șansa statelor membre ,,care întrunesc cele mai înalte capacități militare și care au subscris unor angajamente mai stricte în materie în vederea realizării celor mai solicitante misiuni” de a realiza o strategie comună permanentă privind această problematică.

Rolul și statutul Uniunii ca actor internațional este intensificat și prin prisma Politicii externe și de securitate comună. Aceasta este un element foarte important în ceea ce privește extinderea Uniunii către est, aspecte ce țin de relațiile constructului cu vecinii săi încadrându-se în domeniul acesta. De precizat este faptul că în cadrul acestui tip de politică principala modalitate de luare a deciziilor derivă din principiile interguvernamentalismului, ceea ce acordă o importanță majoră guvernelor naționale. Chiar și așa, la Bruxelles există o serie de instituții create pentru a sprijini forumul de decizie a politicii externe europene. Cea mai semnificativă figură a PESC o reprezintă Înaltul Reprezentant pentru Relații Externe, a cărui atribuții vizează modalitatea în care hotărârile din domeniu sunt puse în aplicare și gestionate.

Exprimarea puterii pe plan extern se realizează în principal prin intermediul Politicii Externe și de Securitate Comună, respectiv a Politicii Europene de Apărare Comună. Aceste proiecte, precum și cel al Politicii de Vecinătate și al Parteneriatului Estic sunt efecte ale exprimării puterii soft. Extinderea Uniunii Europene, înglobarea a unor state foste-comuniste în anii 2 000 fiind dovada clară nu doar a creșterii numărului de resurse (teritoriu, resurse umane și financiare – mărirea pieței), dar și a unei superiorități a ideilor și valorilor promovate, recunoscută de cei care au aderat. Alte instrumente de acest fel mai pot fi considerate pozițiile Uniunii ca actor în cadrul comerțului mondial pe anumite domenii, precum și acordarea de către aceasta de ajutoare financiare unor țări mai puțin dezvoltate sau crearea unor proiecte europene de colaborare și ajutor financiar cu anumite țări de interes (Parteneriatul Estic).

În literatura de specialitate se vorbește despre condiționalitate corelat cu extinderea ca instrumente de politică externă. Acest lucru poate fi privit din mai multe unghiuri. În primul rând cele două concepte pot fi abordate din perspectiva unui stat candidat la statutul de stat membru al Uniunii sau din cea a unuia proaspăt aderat, referindu-se la sprijinirea sistemelor politico-economice care au apărut în urma perioadei regimurilor autoritare sau totalitare. Acest concept a fost foarte popular în timpul anilor 1980-2000, însă o nouă abordare a politicii externe a evidențiat necesitatea celei de-a doua optici. Aceleași concepte pot fi folosite și în strategia europeană de a atrage anumite state interesate de posibilitatea acceptării ca membru cu drepturi depline. Stimulentul creat are un impact foarte mare asupra politicilor actorilor vizați, determinând reformele politice dorite atât de Uniune din rolul de putere influentă, cât și de stat pretendent, din rolul de actor care trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea adera.

Văzând că strategia europeană de influențare a schimbărilor politice din țările candidate are succes, Uniunea Europeană a decis în anul 2004 să își extindă aria de interes și asupra țărilor vecine ei prin lansarea Politicii Europene de Vecinătate (implementată începând cu anul 2006). Scopul principal este ,,de a evita crearea unei noi limitări între constructul european și vecinătate prin întărirea prosperității, stabilității și securității tuturor”. Aceasta se adresează unui număr de 16 țări, printre care și Ucraina. Politica Europeană de Vecinătate ia forma unui nou tip de răspândire a influenței europene (instrument soft), promovând în același timp statul de drept, valorile democratice și respectul față de drepturile omului, precum și o apropriere din punct de vedere economic între părțile vizate. În funcție de gradul de acceptare a valorilor europene de către țările partenere, Uniunea va aplica instrumente economice profitabile piețelor în curs de dezvoltare. Vocea europeană pune mare accent pe distincția dintre Politica de Vecinătate și procesul de enlargement, țările vecine nefiind însă excluse din posibilitatea de a deveni state membre. Nu se dorește să se creeze confuzii cu privire la statutul actorilor care participă în cadrul acestui proiect politic. Chiar dacă Uniunea se implică pentru a încheia o colaborare eficientă cu țările vizate care să determine o dezvoltare a principiilor democratice în cadrul guvernării și o mai bună integrare economică, acest lucru nu oferă garanția aderării la Uniune.

Aprofundarea acestei politici de vecinătate a avut loc prin crearea altor proiecte legislative europene regionale precum Parteneriatul cu Estul, Parteneriatul Euro-Mediteranean etc. Primul a fost demarat în mai 2009. Printr-o orientare specific regională se dorea înlocuirea Acordurilor de parteneriat și colaborare cu Acorduri de Asociere care să determine o apropriere mai mare între actorii semnatari. De asemenea se propune o liberalizare graduală a vizelor precum și posibilitatea creării unei zone de liber schimb în vecinătatea analizată. Chiar dacă acest proiect este unul ambițios, șansele ca el să atingă obiectivele scontate de Uniune sunt mici mai ales din perspectiva neoferirii unei aderări garantate (lucru dorit de țările participante). În urma unui proces de elargement intens din anii 2004, respectiv 2007, rata de absorbție a unor potențiali noi membri a scăzut, mai ales ținând cont și de criza economică din anii 2008-2012.

În ceea ce privește strategia smart a Uniunii Europene, aceasta este diferită față de cea a altor actori internaționali tocmai prin setul de valori pe care îl promovează. Creată într-o perioadă post război din considerente în principal economice, această concretizare a ideii europene este întreținută de anumite principii clare precum: menținerea păcii, promovarea democrației și a statului de drept, colaborarea eficiență între actorii care o compun, crearea unei piețe unice, solidaritate socială etc. Toate aceste elemente sunt cele care individualizează și diferențiează identitatea Uniunii Europene față de cea a altor actori internaționali. În aceste domenii majoritatea instrumentelor folosite pentru atingerea obiectivelor sunt de natură soft, însă există situații în care unele instrumente sunt de natură hard (diferite tipuri de restricții economice).

În ultimul timp se dorește o trecere de la preponderența folosirii puterii soft către cea smart Politica Europeană de Vecinătate fiind un bun exemplu (expertiză în reglementare și model integraționist). Reformarea abordării strategice a Uniunii din ultimii ani a adus în discuție folosirea unor instrumente hard în caz de necesitate. Astfel, în cadrul PESC constructul european se poate baza pe forțele de menținere a păcii provenite din cadrul statelor membre, acestea fiind invocate în principal în cazuri de operațiuni de dezarmare sau misiuni umanitare (intervenții umanitare). Marele dezavantaj al punerii în practică a strategiilor și instrumentelor de putere în cazul Uniunii Europene rezultă din faptul că există 28 de membri cu 28 de perspective diferite care provin din culturi și mentalități individualizate una de cealaltă. Acest lucru se concretizează într-un ritm mai lent și mai complicat de luare a deciziei, care uneori poate să întârzie prea mult acțiunea europeană.

Puterea Federației Ruse

Federația Rusă este un actor care în secolul al XXI-lea dorește să își recapete statutul deținut în timpul perioadei imperialiste și respectiv a celei comuniste. Lovitura grea pe care aceasta a primit-o odată cu destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat nemulțumiri care se revăd în strategiile politicii externe de astăzi. Astfel, pierzând teritorii și resurse imense, spațiul rusesc a trebuit să se restructureze și să își găsească propria linie politico-economică. Renunțând la sistemul totalitar și adoptând democrația și inclusiv economia de piață ca sistem național economic, acest actor se remarcă prin anumite caracteristici. În primul rând, la o prima analiză a implicării Rusiei în cadrul conflictelor din zona aflată în propria proximitate se poate afirma că principalul scop al acesteia este de a recâștiga statutul internațional și influența pe care a deținut-o timp de secole întregi. Fie că ne referim la invazia Georgiei (2008), a anexării Crimeii (2014), observăm un anumit tipar de acțiune: sfidarea actorilor implicați și utilizarea unei forțe coercitive pentru atingerea obiectivelor propuse. Dacă ne referim strict la aceste evenimente putem spune că Federația Rusă se folosește în principal de instrumente hard (invazia militară, anexare ilegală prin ocupație militară). Alte acțiuni internaționale ale statului rus se referă la intervenții în restul Ucrainei care au ca principală motivație apărarea populației rusofone, implicarea în conflictul din Syria prin vânzarea de arme, întărirea relațiilor cu China, conturarea unei Uniuni Eurasiatice etc. Toate acestea ne înfățisează un anumit pattern, cel al invadării și al folosirii violenței armate.

În ceea ce privește puterea soft, Federația Rusă se axează, în prezent, pe întărirea Uniunii Economice Eurasiatice care ar fi un răspuns la extinderea influenței NATO și a Uniunii Europene. Alcătuită în principal din considerente economice (libera circulație a bunurilor, persoanelor, capitalurilor și a serviciilor etc.), această uniune ia forma unei ,,organizații internaționale pentru integrare economică regională.” Membrii actuali sunt Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazakhstan și Federația Rusă. Principalul organ administrativ al acestei uniuni este Comisia Economică Eurasiană, având statut permanent. Obiectivul acesteia este de a asigura funcționarea și dezvoltarea conceptelor specifice organizației atât teoretic, cât și practic. În pagina oficială a acestei instituții supranaționale se specifică clar superioritatea intereselor uniunii față de cele naționale, deciziile acesteia aplicându-se pe întreg teritoriul statelor membre. Un alt lucru asemănător cu ideea de Uniune Europeană este posibilitatea intrării în această Uniune Eurasiatică a oricărui stat care dorește să adopte conceptele și viziunea prezentată.

Federația Rusă se bucură de anumite resurse de gaze naturale și cărbune care îi acordă un rol principal în ceea ce privește comerțul internațional. Acest avantaj este folosit adesea în atingerea obiectivelor de politică externă, fapt ce a dus la o dezvoltare foarte bună a diplomației energetice rusești. Monopolul Gazpromului pe plan intern este de fapt un instrument soft pe care Rusia dorește să îl aplice zonei europene, crescându-și astfel influența. Pe lângă faptul că deține o bună parte a pieței intern-europene de resurse, rușii încearcă să acapareze cât mai multe firme din acest domeniu pentru a crește vulnerabilitatea Uniunii, lucru deloc agreat la Bruxelles. Un alt aspect care îi dă de câștigat Rusiei este faptul că fiecare stat membru preferă să întrețină relații bilaterale cu marea exportatoare de energie în locul celor multilaterale la nivel de construct. Pe lângă faptul că statele nu pot momentan înlocui gazul și alte resurse energetice cu metode energetice diferite din cauza costurilor mari și a rentabilității scăzute, acest lucru poate fi exploatat intens de către Federația Rusă în problematicile spațiului estic. De menționat este faptul că și Ucraina este dependentă de resursele importate de la Kremlin. Astfel că la nivelul conflictului din vecinătatea comună a celor două entități aflate în dispută, partea rusească se folosește de instrumente soft precum destabilizarea la nivelul populației, politică energetică abilă bazată pe o strategie diplomatică dinamică, precum și de cele hard ca folosirea capacităților militare pentru invadarea teritoriilor dorite.

III) Analiza instrumentelor de politică externă folosite în problematica ucrainiană

Problema ucrainiană este una dintre cele mai importante subiecte de pe agenda regională europeană, evenimentele sale afectând atât pe actorii implicați direct, cât și pe cei implicați indirect. Ținând cont că spațiul în care această criză se desfășoară este situat între Uniunea Europeană și Federația Rusă, precum și că Ucraina are relații bilaterale și multilaterale cu ambele entități, este de la sine înțeles faptul că rezolvarea conflictului reprezintă o prioritate pentru toate părțile amintite. Se va analiza viziunea fiecăruia în ceea ce privește maniera de raportare și motivare a diverselor instrumente de politică externă folosite. Studiul de caz este abordat din perspectivă constructivistă, ceea ce înseamnă că o raportare reciprocă a Uniunii Europene și a Federației Ruse va fi realizată, comparându-se modalitățile de acționare și reacționare în funcție de diverse evenimente ce fac parte din problematică.

Specificul problematicii pe plan intern, respectiv extern

Istoria Ucrainei este una specifică, teritoriul acesteia fiind împărțit între mai multe imperii.

Astfel, în cadrul acestei problematici apar idei ca recunoașterea poporului ucrainian de către Rusia, precum și care sunt noile granițe ale Ucrainei. Ceea ce este unic la acest spațiu este formarea unei identități complexe în rândul cetățenilor, mai ales având în vedere că timp de secole teritoriul ucrainian a fost împărțit între mai multe imperii precum: cel polonez, cel țaris și cel austriac. Procesul de conturare a Ucrainei ca stat este unul recent, având în vedere unificarea teritoriului (făcea parte din URSS după cel de-Al Doilea Război Mondial) și a proclamării independenței Ucrainei (1991). Tot acest context aduce mari semne de întrebare asupra caracteristicilor identitare ale unui stat care nu are o istorie națională bogată în evenimente. Dar mai mult decât atât, aceste lucruri se răsfrâng asupra perspectivei cetățenilor. Influența pe care marile imperii au avut-o asupra acestui spațiu poate fi observată chiar și în contextul actual în sensul în care regiunea vestică ce a făcut parte din imperiul Polonez-Lituanian (până în secolul 18), urmând ca odată cu împărțirea teritoriului polonez din anii 1772-1795, principala regiune administrativă vestică (Galicia) să devină parte a Imperiului Austro-Ungar. Teritoriul estic-ucrainian, precum și cel nordic a făcut în tot acest timp parte din Imperiul Țarist, care propunea un alt model cultural. Ceea ce a rezultat din această fragmentare cultural-valorică a spațiului ucrainian a fost o mai ușoară afirmare a intelectualilor din vest în detrimentul celor din est din perspectiva existenței unui spațiu de exprimare bazat pe principii mai liberale. Rușii vin cu un argument în această privință și consideră că Ucraina este un teritoriu profund legat de cel rusesc, mai ales din perspectiva istorică a creării Rusiei Kievene (Kievul a fost fondat de către slavi și a fost primul stat estic rusesc).

În ceea ce privește grupurile etnice, conform unei statistici realizate de CIA (ultima actualizare datează din 18 aprilie 2015), 77,8% din populația de referință este de origine ucrainiană, 17,3% de origine rusă, 0,6% de origine belarusă etc. Un lucru caracteristic sistemului ucrainian este prevederea legislativă din 2012 conform căreia dacă o limbă este vorbită de cel puțin 10% din populația unui oblast (în traducere regiune administrativă), atunci acea limbă primește statutul de limbă regională și poate fi folosită în tot felul de instituții guvernamentale precum școli, curți de judecată etc. La nivel național, limba ucrainiană este cea recunoscută oficial. Axându-se pe bilingvism acolo unde contextul etnic o cere, Ucraina se înfățisează ca un stat care se preocupă de integrarea eficientă a cetățenilor săi în cadrul societății.

Începând cu anul 2012 când această politică în ceea ce privește limba a fost adoptată, mulți cetățeni vorbitori de limbă ucrainiană au militat pentru eliminarea legii, organizând o serie de proteste. Principalul argument al lor era faptul că această acțiune guvernamentală are ca scop întărirea elementelor rusești de pe spațiul ucrainian, fapt neagreat mai ales din perspectiva potrivit căreia 13 din cele 27 de regiuni au adoptat imediat rusa ca a doua limbă regională. Discuțiile pe această problematică au fost sensibile în decursul acestor ani. Percepând atitudinea societății, parlamentul ucrainian a început în februarie 2014 un proiect prin care să anuleze legea privind limba regională, fapt ce a trezit reacții din partea rusofonilor situați în partea estică a țării. Mișcările separatiste s-au concretizat și mai bine și au început să militeze contra acestui proiect, fiind susținute neoficial de către cei de la Kremlin. Se pare că exista o teamă generală atât în rândul cetățenilor, cât și în cadrul conducerii guvernamentale, că fiind date cele întâmplate, Ucraina ar putea renunța definitiv la identitatea sa culturală și s-ar orienta și mai puternic către un discurs național occidental. Acesta este unul dintre motivele potrivit căruia s-a dorit separarea Crimeii de Ucraina, sub forma intensificării acțiunilor separatiste și a motivării Federației Ruse de a alipi Crimeea la teritoriul său.

În cadrul acestui context, părerea lui Matthew Kupfer (specialist american pe problematicile Rusiei și a Asiei Centrale) este că această lege nu a făcut altceva decât să dividă Ucraina în două datorită competiției lingvistice existente între limba ucrainiană și cea rusă. Fiind creată o criză internă din cauza diverselor păreri și proteste venite din cele două părți formate a acordat un avantaj necesar Federației Ruse, care nu a făcut altceva decât să profite de el, punând sub îndoială legitimitatea conducerii guvernamental-ucrainiene.

Relații Ucraina – Federația Rusă

În ceea ce privește factorii culturali, istorici și etnici, statalitatea Rusiei are ca punct de pornire crearea Rusiei Kievene. Astfel, fără spațiul ucrainian Rusia își pierde începuturile istorice. Mai mult decât atât, aceasta a fost o mare parte de timp organizată sub forma unui imperiu continental după principiul identității civilizatoare. Acest lucru este păstrat profund în memoria politico-istorică rusească, declanșând dorința de reimpunere a influenței sale asupra fostelor state înglobate atât în perioada imperialistă, cât și în cea social-comunistă. Pierderea acestui statut a trezit întrebări asupra rolului său internațional, fapt ce a declanșat o reformulare a propriei identități.

Teritoriul ucrainian a făcut timp de secole întregi parte din imperiul țarist, ceea ce a dus la o anumită poziție a cetățenilor ucrainieni în ceea ce privește spațiul rus, din perspectiva unui trecut imperialist comun, însă sub forma unei relații de subordonare. Lucrul cert este că ambele state au devenit independente în 1991, odată cu destrămarea URSS-ului. În acel moment Ucraina a primit șansa de a-și crea propriul destin politic, pe când spațiul rusesc a primit o lovitură puternică în ceea ce privește statutul internațional.

Istoria și-a pus amprenta asupra conturării identității ucrainiene în condițiile în care partea estică, resimțind direct influența imperiului țarist și mai apoi a Uniunii Sovietice, nu numai că are un procent mai mare din populație de origine rusă, dar se identifică mult mai bine cu setul cultural rusesc. Tot din perspectivă istorică, în partea vestică în care cetățenii au resimțit conducerea rusească diferit, s-au conturat personalități care au adus un aport semnificativ la crearea unei identități moderne ucrainiene, axată pe un stat național independent. Fenomenul creat în cele două zone este unul total opus: dacă în Est rușii au putut să obțină o influență stabilă și recunoscută înainte de 1991, iar după aceasta să fie un factor mobilizator pentru populația dornică de o apropriere politică, în Vest aceștia au fost principalul motiv pentru care populația a dorit obținerea independenței statului și după pentru o afirmare a Ucrainei pe plan internațional, fără influențe politice rusești.

Federația Rusă insistă foarte mult pe relațiile ei cu Ucraina, cea din urmă reprezentând un interes major. Pe lângă faptul că odată cu independența statului ucrainian, rușii au pierdut o serie de teritorii cu importanță foarte mare (de exemplu prima mănăstire ortodoxă, orașul istoric Kiev etc.), fapt ce reprezintă un impas cultural în care această identitate se află. Fiind dornică de a-și restabili statutul internațional de mare putere, Federația Rusă vede criza din Ucraina ca fiind o ocazie de a-și impune setul de valori și de idei cu privire la diverse aspecte internaționale.

Imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, relațiile dintre cele două state au fost unele de colaborarea, mai ales din perspectivă economică. Fiind conștiente de toate avantajele unei astfel de relații, fiecare stat l-a tratat pe celălalt ca pe unul favorit în cadrul comerțului internațional. Odată cu valul de proteste din anul 2014 denumite Euromaidan, relațiile au avut o cădere bruscă: populația care a protestat pentru o orientare a politicii naționale înspre partea Uniunii Europene, a conștientizat că președintele Viktor Yanukovich (februarie 2010-februarie 2014) este un susținător puternic al opusului cerinței lor. Următorul eveniment politic ucrainian a fost înlocuirea administrației peninsulei Crimeea cu una care să acționeze în privința unificării cu Federația Rusă, fapt ce a dus la scindarea opiniei publice, intensificarea mișcărilor separatiste și intrarea în starea de criză.

Un subiect controversat în ceea ce privește problematica ucrainiană este reprezentat de incorporarea Crimeii în cadrul Ucrainei de către ruși în anul 1954. Există surse care susțin că acest act nu are vreo semnificație aparte, ci doar a fost o retragere a Federației Ruse din fața responsabilității administrative a peninsulei. Faptul că nu a existat o decizie publică predecesoare acestui fapt a ridicat mereu întrebarea asupra scopului. Este posibil ca rușii să fi dorit să își elimine din cheltuieli sau este posibil ca aceștia să fi făcut un gest nobil față de vecinii lor ucrainieni cu ocazia împlinirii a celor 300 de ani de la încheierea Pactului de la Pereiaslav care a legat Ucraina de țaratul rusesc. Acest argument îl aduce în față pe Nikita Hrușciov, a cărui acțiune a fost considerată a fi una simbolică. Pe lângă faptul că astfel s-a întărit imaginea relației de prietenie dintre cele două spații, la acel moment nu existau preocupări că rușii ar putea pierde Crimeea (și spațiu ucrainian și cel rusesc făceau parte din aceeași țară – URSS). Astfel, căderea blocului comunist din 1991 aduce un nou context internațional și dă șansa peninsulei Crimeea să își afirme independența.

În decembrie 1991în Ucraina s-a ținut un referendum cu privire la asumării independenței față de Federația Rusă. Rezultatul acestuia a fost unul pro, însă lucrul interensant apare la nivelul voturilor din peninsula Crimeea, unde 54 % dintre cetățeni au votat pro independență, fiind în același timp cel mai mic procentaj dintre cele din alte regiuni. Explicația este una simplă: având în vedere faptul că Crimeea a fost între 1944 și 1954 în administrația Rusiei și după doar trecută formal în cadrul celei ucrainiene (acest lucru nu a schimbat proporția dintre etniile deja existente acolo), marea majoritate a populației era de origine rusă. Ca urmare, Ucraina s-a definit ca stat național independent și și-a desemnat conducerea politică. Fiind un context național nou, la nivel politic au existat o serie de neînțelegeri care au împiedicat coerența politică, fapt folosit de Crimeea în cadrul demarării unei serii de negocieri cu statul ucrainian. S-a stabilit faptul că peninsula va rămâne o parte administrativă a Ucrainei, însă va avea autonomie sporită (propria constituție, legislație, conducere politică și implicit propriul președinte).

O altă problematică evidentă în această criză analizată ține de statutul orașului Sevastopol. Acesta are o importanță majoră pentru actorul rus, mai ales prin prisma rolului cheie de acces la mările calde pe care îl oferă. După destrămarea Uniunii Sovietice, în 1993 partea ucrainiană și cea rusească au intrat într-un conflict privind statutul orașului Sevastopol, gazdă a flotei maritime rusești și punct strategic foarte important. Pe de o parte, Ucraina susținea faptul că acest oraș face parte din peninsula Crimeea, care la rândul ei era o regiune administrativă ucrainiană, iar de pe altă parte rușii nu voiau să renunțe la acest punct foarte important pentru ei, întărit de considerente naționaliste și istorice care amintesc de perioada de glorie a imperiului. Ceea ce se remarcă la nivelul identităților este că, chiar și după mai bine de două decenii de la proclamarea independenței orașului foarte mulți cetățeni ruși percep Sevastopolul ca un oraș rusesc și nu îl pot vedea diferit. Acest lucru declanșează la nivelul opiniei publice anumite reacții, toate venind pe baza unei imagini foarte bine creată și susținută de către întreaga populație.

În data de 9 iulie 1993 parlamentul rus a luat atitudine și a declarat printr-o rezoluție faptul că orașul Sevastopol ar fi de fapt un oraș rusesc. Efectul a fost unul de agravare a disputei, reacția Ucrainei fiind una categorică (nu dorea să cedeze orașul, însă era de acord ca din anul 1995 flota navală să fie divizată în două pentru a evita eventualele neînțelegeri).

Conflictul început în anul 1993 a avut ca rezultat încheierea unui Tratat pentru prietenie, cooperare și parteneriat (1997), care a permis rușilor să își păstreze flota de la Marea Neagră. Inițial, actul avea valoare până în anul 2017 și conducerea ucrainiană nu avea în plan să îl reînnoiască înainte de 2008, însă, în contextul crizei mondiale și al dependenței față de gazele rusești, acesția au hotărât să îl prelungească. Valabilitatea acestui nou acord semnat în 2010 la Kharkiv expiră în anul 2042, oferint în acest timp posibilitatea Rusiei de a folosi baza navală care de drept se află sub administrația Ucrainei sub formă de arendă. În schimbul acestui serviciu Kremlinul oferă o reducere ucrainienilor din prețul total al resurselor energetice importate. Având în vedere puterea unui stat precum Federația Rusă, apare întrebarea: De ce nu își construiește Rusia o bază navală asemănătoare celei din Sevastopol pe teritoriul ei? Răspunsul este dat de incapacitatea acesteia din motive pur geografico-teritoriale. Astfel, Sevastopolul rămâne un element de mare importanță pentru ruși, fiind considerat în realitate de aceștia ca fiind unul pur rusesc (la fel ca si Crimeea a făcut mereu parte din spațiul rusesc până la căderea comunismului; chiar dacă în 1954 a fost trecut sub administrația Ucrainei, făcea parte din marele teritoriul al Uniunii Sovietice)

Relații Ucraina – Uniunea Europeană

,,Schimbarea frontierelor externe ale Uniunii Europene și extinderea aduc cu sine noi realități. Noi membri aduc și noi vecini a căror relevanță pentru stabilitatea și dezvoltarea Uniunii are o însemnătate deosebită.” Conform acestui citat se observa cum anumite evenimente din cadrul relațiilor internaționale pot modifica strategia politicii externe a Uniunii Europene. Un astfel de eveniment a fost reprezentat de Revoluția Portocalie din noiembrie 2004 în care cetățenii ucrainieni au protestat consolidat pentru o presupusă fraudă electorală în cadrul alegerilor prezidențiale. Participanții revoluționari erau susținătorii canditatului la președinție Yuschenko a cărui culoare de campanie era portocaliul (de unde și denumirea revoluției). Declanșarea a unui lanț de proteste în marea majoritate a orașelor din Ucraina timp de două săptămâni a dat de gândit actorului european mai ales în condițiile în care negocia intens cu România și Bulgaria în privința aderării lor la Uniune. Acest lucru ar fi însemnat că în maximum 3 ani va fi vecin de graniță cu spațiul ucrainian. Interesant a fost faptul că s-a văzut clar clivajul politic existent în cadrul preferințelor cetățenilor la nivel național. Dacă Vestul era pro-european și susținea puternic politica lui Yuschenko, Estul era pro-rus și milita pentru alegerea lui Viktor Yanukovych ca președinte. Alegerile din noiembrie 2004 l-au desemnat pe cel din urmă câstigător, fapt ce a declanșat revolta. Într-un final în luna decembrie Curtea Supremă a declarat alegerile invalide și a cerut organizarea unei alte runde electorale. Rezultatul de această dată a fost favorabil lui Yuschenko, fapt ce a nemulțumit puternic Estul. Se consideră că și deznodământul acestui eveniment a lăsat foarte multe nemulțumiri în rândul populației ucrainiene, intensificând conflictele locale și rivalitatea.

Observând dorința clară a cetățenilor ucrainieni din est de a adera în viitor la Uniunea Europeană a dat un imbold și mai mare constructului în a realiza contacte cu acest spațiu. Dorința Uniunii de răspândire a valorilor democrației, a statului de drept și principiilor economiei de piață a făcut prezentă apariția unei întrebări: Poate Uniunea Europeană să ajute la consolidarea unei democrații moderne în Ucraina prin stabilirea unui parteneriat privilegiat între aceasta și Ucraina? Iar cea mai importantă controversă a avut loc în legătură cu statutul Rusiei față de acest parteneriat și dorința cetățenilor ucrainieni de a întări relațiile cu europenii sau nu.

Strategia de stabilire a parteneriatului s-a manifestat în spațiul vecin estic prin integrarea acestuia în sistemul comunicării și colaborării internaționale cu ajutorul instituțiilor europene. Este momentul în care Uniunea nu mai vorbește despre lărgirea constructului ci despre ,,vecinătatea europeană”. Un alt aspect important care apare odată cu această revoluție ucrainiană este schimbare politicii externe a europenilor față de fostul spațiu sovietic. Dacă înante de 2004 Uniunea încerca să nu intervină prea mult în acest spațiu pentru a nu atinge negativ sensibilităție Rusiei, odată cu acest eveniment acest lucru nu mai este valabil. Constructul european renunță la rolul de simplu observator asupra conflictelor etnice și teritoriale, demarând în același timp un proces prin care să poată găsi o soluție viabilă pentru managerierea relațiilor sale cu Federația Rusă. Astfel, planul de acțiune (relațiile bilaterale sunt organizate sub forma planurilor de acțiune) cu Ucraina a fost întărit în decursul aceluiași an, acesta prevăzând efectuarea unor reforme privind domeniul economiei de piață, cel al societății civile și al statului de drept.

În același an Uniunea Europeană a demarat un proiect legislativ nou din cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună, intitulat Politica Europeană de Vecinătate (implementat în anul 2004). Principalul obiectiv al Uniunii Europene a fost securizarea vecinilor acesteia, precum și răspândirea valorilor europene în zonele proxime acesteia. Alte obiective importante ar putea fi deschiderea pieței europene și relații comerciale eficiente prin semnarea unor acorduri vamale cu statele participante în această politică, intensificarea cooperări pentru o securitate comună mai bună, o implicare mai productivă a Uniunii Europene în prevenirea și aplanarea conflictelor în regiunile vizate. Ucraina este una dintre țările participante, fiind considerată de partea europeană ca fiind un actor de interes major, mai ales în condiții de criză. Astfel, Uniunea se implică direct și indirect pentru a oferi suport financiar și politic în procesul de reformă națională din acel teritoriu. Relația dintre cele două entități este una de tip bilateral, chiar dacă este parte a unui întreg peisaj de politică externă.

Linia acestei politici europene a fost continuată de alte inițiative cooperative regionale și multilaterale precum Parteneriatul Estic, Parteneriatul pentru Democrație și Prosperitate Mutuală, precum și Parteneriatul Euro-Mediteranean. Parteneriatul Estic este o inițiativă a Uniunii Europene alături de statele partenere din Est: Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina. Acesta a fost implementat în anul 2009 odată cu Summitul de la Praga, principalul scop al său fiind sprijinirea reformelor democratice și liberale de la nivelul statelor vizate. Ideile promovate sunt aceleași ca cele ale Politicii de Vecinătate, bazându-se în principal pe idei-cheie precum statul de drept, libertățile fundamentale, economia de piață și dezvoltare durabilă. Gradul de cooperare dintre Uniune și statele partenere nu este unul impus, putând fi adaptat conform dorinței și posibilității părților. În 2014 au fost semnate o serie de Contracte de Asociere cu Republica Moldova, Ucraina și Georgia, fapt ce a determinat o apropriere a lor de ideile europene. Toate vizează un plan de reforme care este creat după modelul legislativ european, fiind un mijloc foarte bun pentru ca Uniunea să își poate întări influența în aceste spații.

Noutatea acestui Parteneriat Estic o constituie structurarea relațiilor dintre actori pe baza multilaterală. Astfel, prioritatea este dată de problemele care îi afectează pe toți și care pot fi rezolvate prin eforturi comune. Ultimul summit organizat în 21-22 mai 2015 (al patrulea ca număr) reprezintă de fapt o reafirmare a ideii de continuă colaborare a Uniunii Europene cu cei 6 parteneri ai acesteia, în funcție de dorința fiecăruia, accentul fiind pus pe asocierea politică și pe integrarea economică.

Concret, agenda pe care discuțiile s-au axat a fost: ,,garantarea punerii în practică a măsurilor de construcție statală și privind statul de drept și sprijinirea țărilor partenere în direcția consolidării instituțiilor și a rezilienței lor la provocările externe; dezvoltarea oportunităților de piață, cu un accent special pe economia digitală; asigurarea securității energetice și îmbunătățirea interconexiunilor; intensificarea mobilității și a contactelor interumane.” Un punct cheie al agendei a fost dat și de găsirea unei soluții pentru rezolvarea conflictului din Ucraina, precum și a altor conflicte pașnice încă nerezolvate în spațiul estic european.

În ceea ce privește relația Uniunii Europene cu Ucraina, în rândul populației se observă acel clivaj menționat în subcapitolele anterioare: estul este prorus, iar vestul este proeuropean. Cel mai reprezentativ eveniment pentru acest subiect este dat de seria de proteste făcute de cetățenii ucrainieni proeuropeni începând cu luna noiembrie 2013. Denumirea acesteia este cea de EuroMaidan, semnificația provenind de la locul unde ucrainienii pro Uniunea Europeană se adunau pentru a protesta: Piața Libertății din capitală. Ulterior, reprezentațiile s-au răspândit și în alte orașe precum Liov, Vinnița, Cernăuți, Donețk etc. Dorința cetățenilor implicați activ era ca guvernul de la Kiev să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și cel de Liber Schimb cu aceasta. Se considera faptul că membrii conducerii ar trebui schimbați pentru că aceștia ar fi încercat să împiedice procesul de integrare economică a Ucrainei cu spațiul european. Începând cu luna decembrie prostestele s-au intensificat, urmând ca în luna februarie 2014 pe data de 22 demiterea președintelui Viktor Yanukovych să fie luată efectiv în calcul. În acea zi o majoritate de 328 din cei 450 de parlamentari ucrainieni au votat această demitere. Poziția lui Yanukovych era ca Ucraina să nu semneze acordurile cu Uniunea și să devină membră a Uniunii Economice Eurasiatice începând cu ianuarie 2015.

Protestele au continuat chiar dacă Federația Rusă a încercat să se implice în acest conflict de idei, oferind statului ucrainian un împrumut de 15 miliarde $ și o reducere a prețului gazelor tocmai pentru a-l ajuta să își revină din criză fără să apeleze la ajutorul european. Partea interesantă este că guvernul de la Kiev a adus trupe armate din Kharkiv și Donețk, orașe cu o minoritate rusofonă consistentă și situate în partea estică, aflată în opoziție față de dorințele celei vestice. Acțiunile reprezentative au devenit în unele locuri violente în sensul în care aceste trupe aduse au început să bată protestatarii care la rândul lor au ripostat. Ceea ce s-a produs ca efect a fost o accentuare a convingerii pro europenilor și o prelungire a acestei rivalități. Ca răspuns, activiștii au format o alianță de grupuri naționaliste care, câteva luni mai târziu s-a dezvoltat sub forma unui partid: Right Sector. Ei au fost implicați direct în EuroMaidan, la începutul anului 2014 având și câteva incidente violente cu poliția adusă de guvernul central. Ideologia acestui partid emblematic pentru protestele din Kiev este de a ,,construi un stat ucrainian naționalist și să pună la cale o revoluție naționalistă.”

Există diverse păreri cu privire la adevăratul scop al acestui partid, mai ales în condițiile în care se presupune că ar avea legături cu opresiunea mișcării separatiste din Estul Ucrainei.

Evenimentele au continuat în același ritm, anexarea Crimeii dând o caracteristică internațională acestei crize. O mulțime de actori au fost implicați, însă părțile semnificative au fost Uniunea Europeană și respectiv Federația Rusă care au încercat prin diferite mijloace să își atingă interesele pe care le aveau în vecinătatea comună.

Politică externă a actorilor implicați

Fiecare stat își alcătuiește anumite linii de politică externă în funcție de interesele naționale, cele regionale sau locale ale diverșilor actori interni, în funcție de obiectivele care se doresc a fi atinse și de specificul național. Din această perspectivă se va analiza ansamblul caracteristicilor interne ale Ucrainei care au relevanță pentru lucrarea prezentă, insistându-se asupra anumitor aspecte care ar putea reprezenta motivații pentru o implicare externă. Totodată, se va analiza în paralel multitudinea de instrumente de politică externă folosite de Uniunea Europeană, respectiv Federația Rusă pentru atingerea intereselor vizate în această problematică, punându-se accentul asupra specificităților culturale ale fiecărui actor relevante pentru poziția asumată.

Politică externă Ucraina și considerente interne

Imediat după câștigarea independenței în 1991 Ucraina a luat forma unui stat național desprins din fostul spațiu sovietic cu o puternică dezvoltare nucleară. Astfel, diplomația nucleară a devenit un domeniu prioritar și de mare interes atât pentru regimul de la Kyiv, cât și pentru Uniunea Europeană. Ucrainienii au promovat acest potențial nuclear pentru a obține asistență financiară de la europeni precum și alte avantaje economice și politice, chiar dacă intenția lor era oricum cea de eliminarea a armelor nucleare. Interesat este modul în care Ucraina a determinat actorul european să se implice activ în destinul său politic, intensificând astfel relațiile bilaterale dintre aceștia. Efectul la nivel internațional al utilizării instrumentelor de diplomației nucleară nu a fost unul tocmai pozitiv, teama Ucrainei că fără acest aspect puterile europene nu ar mai ține cont de interesele și viziunile sale transformându-se într-o politică cu consecințe negative. A primit atât ajutor financiar pentru denuclearizare, dar și ajutor economic pentru dezvoltare prin reforme economice apropriate de valorile europene (primul contact al Uniunii Europene și al Ucrainei a fost realizat în 1994 prin semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare).

Principalul scop al acestei diplomații nucleare formață de Ucraina imediat după 1991 a fost obținerea de garanții atât din partea Vestului, cât și din partea Rusiei că dacă ea va renunța la armele sale nucleare, securitatea sa națională nu va fi afectată. Este unul dintre primele momente în care Ucraina își dă seama de vulnerabilitatea poziției sale geografice precum și a întregul input istoric. Este un mesaj politic că ea își dorește să își formeze propriul destin politic, dar totodată nu vrea să riște o apropriere mai mare față de unul dintre actori pentru a nu resimți dezacordul celuilalt.

Strategia națională a Ucrainei în ceea ce privește interesele naționale și problematicile de securitate prevedea în 2003 câștigarea până în 2011 a statutului de țară candidată pentru aderare la Uniunea Europeană, intrarea în NATO și pregătirea condițiilor pentru ca flota navală rusească de la Marea Neagră să se retragă de pe teritoriul ucrainian. În prezent, Ucraina este un potențial candidat, însă având în vedere evenimentele recente, demersul legislativ prin care trebuie să treacă este îngreunat. În ceea ce privește relațiile cu NATO, aceasta nu deține încă titlul de stat membru, dar întreține relații bilaterale prin Comisia NATO-Ucraina înființată în 1997. Flota navală rusească nu s-a retras din orașul Sevastopol, ba mai mult acordul de închiriere a fost prelungit până în 2042 (s-a discutat în capitolul 2). Toate aceste lucruri ne arată încă o dată faptul că există o puternică criză identitară la nivelul Ucrainei care a împiedică să își atingă obiectivele conform planurilor făcute anterior.

Având în vedere evenimentele recent petrecute în acest spațiu, se înțelege faptul că pentru Uniunea Europeană, Rusia și Comunitatea Statelor Independente de Vest va fi o provocare strategică reală. În 2014 Ucraina a ieșit din această organizație, în condițiile ocupării celor două regiuni Donețk și Lugansk de către ruși, refuzând să mai plătească cotizațiile aferente participării. Pe de altă parte, ea și-a exprimat interesul de a adera la Uniune, negociind intens cu aceasta în anii precedenți, proces care s-a finalizat cu semnarea unui Acord de asociere cu Uniunea Europeană la data de 27 iulie 2014. Prin acest acord, Ucraina va avea o deschidere mai mare la piețele europene care ar trebui să îi ofere o creștere economică, pe lângă inovație și progres tehnologic. Totodată, va putea adopta și practica mai bine principiile occidentale privind democrația și drepturile omului, lucru care însemna o apropriere politică față de constructul european.

Ce înseamnă acest acord din punct de vedere economic pentru Ucraina? Pe lângă faptul că produsele și serviciile sale vor avea deschidere pe o piață de peste 500 de milioane de consumatori, va avea acces la o economie europeană de 17 miliarde de $. Pe de altă parte, ea va pierde tratamentul preferențial pe care îl avea în Rusia, referindu-se la o piață de 146 de milioane de consumatori și o economie de 500 de milioane de $. Principalul dezavantaj este că Ucraina trebuie să treacă printr-o reformă la toate niveluri sale pentru a îndeplini standardele europene și pentru a începe comerțul efectiv cu aceasta din perspectiva noilor condiții. Astfel, pe lângă timp, se vor investi și multe resurse financiare pentru acest proiect, iar Rusia nu este de acord cu acest parteneriat Ucraina-Uniunea Europeană, fapt ce va atrage cu sine aplicarea unor restricții economice ucrainienilor.

O altă problematică a spațiului ucrainian o constituie statutul regiunilor Donetsk și Luhansk, ele autoproclamându-se forme de stat. În regiunea Donetsk există a majoritate de populație rusofonă (74,9 % din populație pe lângă 24,9% vorbitori de ucrainiană în martie 2014). Din 2014 a început o serie de prosteste ale locuitorilor privind recunoașterea acestei regiuni ca stat independent față de Ucraina. Protestatarii sunt etnici ruși care, pe lângă dorința internă afirmă puternic sprijinirea Rusiei în acțiunile ei de ocupare și alipire a Crimeii. Faptul că această regiune are graniță directă cu statul din compoziția căruia vrea să facă parte aduce un avantaj foarte mare Rusiei care o poate anexa foarte ușor. Un alt aspect important îl reprezintă faptul că, prin această serie de evenimente criza din Ucraina este agravată pentru că în primul rând conducerea ucrainiană este pusă în dificultate și cetățenii se scindează tot mai mult din cauza ideilor pe care le împărtășesc, iar pe de altă parte, pe plan extern aduce un beneficiu de influență Federației Ruse și un subiect în plus pe agenda politicii externe europene. Același lucru se aplică și regiunii Luhansk, grupurile separatiste create în cele două regiuni autoproclamându-le ,,republicile oamenilor” (11 aprilie 2014) în urma referendumurilor ținute în spațiile respective. Conducerea de la Kiev și Uniunea Europeană au aplicat o politică de nerecunoaștere a acestor două entități, mai ales în situația în care se pregăteau alegerile electorale ucrainiene. Pe 25 mai 2014 Petro Poroshenko a fost ales președinte cu un procent de 55%, însă în unele locații din aceste regiuni nu au fost deschise cabine de vot.

Din acest moment începe un alt val de luptă deschisă între rebelii din est și forțele ucrainiene, în mare parte pentru diferite arii de teritoriu deținute forțat de primii. Evenimentele au escaladat, soldându-se cu o serie de pagube materiale și umane și intensificarea stării generale de criză. Astfel, pe data de 5 septembrie 2014 este semnat un acord de încetare a focului de cele două părți (Minsk I). Semnatarii sunt Ucraina, Federația Rusă, Reprezentanții regiunilor Donetsk și Luhansk. Acesta nu a avut succes pentru că la după doar 4 zile are loc o altă luptă în aeroportul din Donetsk. Astfel, la nivel practic acordul nu a avut niciun efect, fiind doar unul simbolic.

În octombrie 2014 au avut loc alegerile parlamentare în Ucraina, câștigate de partidele proeuropene. Este un alt moment în care se observă clar clivajul din rândul cetățenilor, cei proruși reacționând prin boicotarea acestora și organizarea în noiembrie a altei alegeri asemănătoare. Președintele Poroshenko nu a probat aceste alegeri, relațiile dintre cele două părți înrăutățindu-se tot mai mult la sfârșitul anului 2014 și până în februarie 2015 (diverse lupte între forțele guvernamentale și rebelii din est). Situația devenind critică, renegocierea unui acord de încetare a focului era necesară. Astfel, pe 11 februarie 2015 în capitala Belarusul a avut loc un summit concretizat sub forma Acordului Minsk II. De această dată participanții au fost alții: Federația Rusă a susținut în continuare poziția de țară apărătoare a populației rusofone, Ucraina a exprimat dorința ca acest conflict să înceteze, iar actorii noi europeni (reprezentanții Franței și a Germaniei) au propus un plan diplomatic de soluționare a conflictului. A existat o mare controversă în ceea ce privește calitatea de reprezentare a Germaniei și a Franței: ca state cu poziție proprie sau ca intermediare pentru Uniunea Europeană? Se pare că la nivelul Consiliului European nu a existat un acord pentru o soluționare concretă a acestui conflict, fapt ce a determinat cele două puteri să reprezinte poziția generală a constructului. Reprezentanții celor două regiuni au fost de asemenea prezenți, negociind intens viitorul celor două republici autoproclamate.

Prevederile acestui acord Minsk II le au ca punct de plecare pe cele din acordul Minsk I: încetarea bilaterală a focului și verificarea acesteia de către Organizația de Securitate și Cooperare din Europa în parteneriat cu Grupul de Contact Trilateral (creat de reprezentanții Ucrainei, Federației Ruse și Organizația de Securitate și Cooperare din Europa cu scopul de a media negocierile diplomatice pentru spațiul Donbass), intensificarea dialogului național și luarea de măsuri umanitare pentru populația din bazinul Donbass, retragerea armelor ilegale și a trupelor de mercenari de pe teritoriul Ucrainei etc. Acordul Minsk II clarifică termenii în care această încetare a focului va trebui făcută: din data de 15 februarie 2015 prevederile intră în vigoare, iar retragerea tuturor armelor din spațiile vizate este obligatorie în termen de maximum 2 săptămâni. Se vorbește despre restaurarea managerierii sectorului bancar de către Kiev în zonele respective pentru a ajuta refacerea economică și socială (acordarea de pensii etc.). Având în vedere specificul celor două oblasturi, legea ucrainiană de ,,ordine temporară a autoguvernării locale în districtele particulare a regiunilor Donetsk și Luhansk” este menținută (pe 16 septembrie 2014 președintele Poroshenko a introdus un document legislativ care acordă celor două regiuni calitatea de a organiza alegeri locale considerate ilegale înainte pentru că Constituția Ucrainei nu prevede așa ceva), cu precizarea că ar putea deveni definitivă până la sfârșitul anului 2015. De aici se poate observa permisivitatea regimului ucrainian care este deschis negocierilor și înțelege specificul cultural al regiunii bazinului Donbass, dar nu este de acord cu acțiunile ilegale ale separatiștilor și ale Federației Ruse (rușii au menținut indirect conflictul prin ajutor economic și aprovizionarea ilegală cu arme a protestanților estici, precum și acordarea de suport politic reprezentanților celor două oblasturi estice). Probabil că agravarea situației generale la nivel național este cea care a determinat conducerea de la Kiev să ajungă la o astfel de concluzie și să acorde posibilitatea organizării de alegeri libere pentru regiunile în cauză.

La nivelul populației există foarte multe păreri cu privire la ce anume ar trebui să se întâmple cu cele două regiuni. O parte din locuitorii acelei zone au fost nevoiți să plece de la casele lor pentru că trupele armate ilegal au continuat luptele cu militarii ucrainieni, distrugând foarte multe clădiri și întrerupând astfel multe activități locale. O purtătoare de cuvânt Switlana Sakrewsk a ONG-ului Allianz care are ca misiune acordarea de ajutoare refugiaților mutați pe plan intern a declarat că aproximativ 50% din nativii regiunilor Donetsk și Luhansk doresc ca aceste spații să rămână sub conducerea de la Kiev și să nu fie alipite Moscovei. Se pare că există atâtea păreri controversate cât grupuri de interese există, fapt ce ne arată că separatiștii nu sunt decât un grup de locuitori care au decis să folosească instrumente coercitive pentru a-și impune propria viziune și a forța Kievul să o accepte.

Politică externă Uniunea Europeană

Odată cu colapsul URSS-ului în 1991, Comunitatea Europeană a stabilit o serie de relații mai strânse cu fostele state comuniste. Fiecare extindere din acel moment a semnificat o apropriere mai mare față de Europa Centrală și de vecinii Rusiei. Astfel, în 2007 odată cu aderarea Bulgariei și a României, urmând ca Uniunea Europeană să își extindă influența directă în toată Europa centrală, lucru îngrijorător pentru Rusia, având în vedere că majoritatea acestor țări fac parte în același timp și în NATO. Rolul Uniunii fiind intensificat în această zonă, o reacție din partea Rusiei era ușor de prevăzut.

Răcirea relațiilor dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă în ceea ce privește problematica Ucrainei s-a accentuat odată cu seria de proteste denumite EuroMaidan – noiembrie 2013 (vezi capitolul 2). Acesta este un moment cheie al conflictului pentru că fiecare actor își dă seama de influența și capacitatea celuilalt de impunere. Astfel, dacă cetățenii din vest au deschis o serie de revolte doar pentru că guvernul central nu a menținut o politică externă pro europeană, atunci Rusia își poate da seama că șansa de a-i câștiga pe protestatari de partea ei este minimă. După aceeași logică, Uniunea Europeană conștientizează faptul că nu va putea convinge marea majoritate a populației estic și sudic ucrainiană că o politică axată pe principii europene ar fi mai benefică pentru dezvoltarea la nivel național și internațional.

Odată cu invadarea Crimeii la data de 28 februarie 2014 de către trupele rusești criza a fost intensificată. Pe 16 martie 2014 Vladimir Putin organizează un referendum prin care dă oportunitatea cetățenilor din Crimeea să stabilească statutul acestei zone. De remarcat este faptul că populația este majoritar rusofonă, ceea ce dă un avantaj foarte mare Rusiei de manipularea. Crimeea s-a declarat independentă, dar Rusia a făcut toate eforturile să o alipească. A existat o controversă privind legalitatea acestui referendum pentru că occidentalii susțineau că încalcă dreptul internațional pentru că statutul Crimeii era deja delimitat din 1992 când Crimeea a devenit o regiune autonomă din Ucraina prin constituție. Rusia a justificat intervenția sa ca apărare a cetățenilor rusi din zona respectivă în contextul în care se protesta puternic împotriva rușilor.

Ca reacție la aceste întâmplări, Uniunea Europeană a decis modul în care va sancționa Rusia pentru acțiunile sale, însă nu a pierdut din vedere faptul că Europa este încă dependentă de gazele rusești. Miniștrii de externe ai statelor membre s-au reunit, iar rezultatul discuțiilor lor a prins forma unui regulament. Ei au încercat prin diferite instrumente să descurajeze desfăsurarea intervenției Rusiei în Ucraina. Principala poziție luată de Uniunea Europeană este de fapt rezultatul întâlnirii membrilor Consiliului din 17 martie 2014, luând forma Regulamentului UE cu nr. 269/2014. Titlu acestuia face un rezumat al poziției, făcând referire la ,,măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei.”

De multe ori Uniunea Europeană este criticată privind ritmul lent cu care ia deciziile, însă în această problematică și-a făcut publică poziția chiar a doua zi după eveniment. Implicarea Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de șefii de stat sau de guvern, s-a concretizat sub forma anumitor măsuri restrictive privind acțiunea Rusiei. Acestea sunt în principal de două tipuri: cu caracter diplomatic (instrumente soft) și cu caracter economic. Primele se referă la anularea summitului Uniunea Europeană – Rusia programat pentru luna iunie, statele membre luând decizia să nu se mai organizeze acele summituri bilaterale obișnuite. Chiar dacă inițial, în cadrul ședinței din 17 martie 2014 s-a decis suspendarea discuțiilor bilaterale cu Federația Rusă în materie de vize, ulterior, în data de 3 aprilie 2014, Uniunea a publicat pe site-ul delegației Uniunii Europene din Rusia că nu sunt restricții privind vizele de călătorie pentru cetățenii ruși în Uniune, însă 33 de persoane fac subiectul restricțiilor de călătorie. Această restricție se aplică atât unor persoane din administrația Ucrainei (de exemplu Vicepreședintele Consiliului de Miniștri din Crimeea Rustam Temirgaliev, Primul Ministru al Crimeii Sergey Aksyonov, Președintele Parlamentului din Crimeea Vladimir Konstantinov), precum și unora din administrația Rusiei (de exemplu Președintele Consiliului Federației Valentina Matviyenko, Consilierul Președintelui Vladimir Putin – Sergey Glazyev, Vicepreședintele Comitetului rus pentru probleme parlamentare Oleg Pateleev).

S-a adus în vedere reînnoirea discuțiilor cu Federația Rusă cu privire la un nou acord global, care să înlocuiască acordul de parteneriat și cooperare existent. Acest lucru înseamnă că Rusia a determinat o schimbare în felul în care ea este percepută pe scena internațională, actori precum Uniunea Europeană dorind să redefinească caracteristicile relațiilor acesteia cu spațiul rus (Rusia nu este sprijinită în acțiunile sale nelegitime la nivel internațional).

Mai mult decât atât, o implicare indirectă în criză se observă prin faptul că Consiliul de Miniștri a afirmat în cadrul Regulamentului că dacă nu se va ajunge la un comun acord în cadrul unei viitoare negocieri Rusia-Ucraina (pe care o consideră necesară), se vor aplica măsuri restricționale economice suplimentare cum ar fi înghețări de active aflate în posesia europenilor și anularea unei eventuale reuniuni cu Rusia. Regulamentul conține o anexă care înșiruie toate persoanele fizice și juridice, entități sau organisme partenere în acțiunile din domeniul vizat, care, în cazul în care nu își vor schimba atitudinea și implicarea în problematica crizei, vor suferi înghețarea resurselor economice ale lor aflate în posesia europenilor (în funcție de fiecare caz). Toate aceste măsuri restrictive au la bază utilizarea unor instrumente hard îmbinate cu cele soft, ceea ce arată strategia smart pe care constructul european dorește să o aplice asupra spațiului vizat. Pe de o parte avem instrumente soft de negociere și ajungere la un consens cu Federația Rusă, iar pe de altă parte avem instrumente hard de natură economică prin aplicarea efectivă sau amenințarea acesteia (după caz) a unor măsuri care vor afecta activitățile de pe teritoriul ucrainian și rusesc.

Justificarea Uniunii Europene pentru acțiunile stabilite în cadrul acestui regulament are la bază pe de o parte nerecunoașterea legalității referendumului organizat de Consiliul Suprem al Republicii Autonome, iar pe de altă parte principiile enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene referitoare la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

O revizuire ulterioară a listei persoanelor fizice și juridice, entităților sau organismelor partenere lor se va face prin înștiințarea acestora și oferirea unui timp de afirmare a eventualelor obiecții sau observații. Consiliul este obligat să își reevalueze deciziile în funcție de feedbackul primit și să informeze persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul aflat în cauză. Numele celei/celui din urmă va fi făcut public, mai ales în condițiile în care sancțiunile se vor aplica, pentru a se spori securitatea juridică la nivelul constructului european.

Articolul 1 din Regulament clarifică foarte bine statutul noțiunilor folosite în structura actului legislativ, pentru a fi eliminate eventualele neînțelegeri apărute ulterior. Sunt definite noțiuni ca ,,cerere”, ,,contract sau tranzacție”, ,,resurse economice”, ,,înghețarea lor” – se referă la vânzarea sau închirierea resurselor economice de către europeni pentru a bloca procesele de utilizare de către actorii vizați). Metodalitatea de aplicare a măsurii va fi adaptată de la caz la caz (închiriere, ipotecare etc.). Regulamentul este aplicabil teritoriului tuturor statelor membre, inclusiv teritoriului aerian al acestora.

În cazul în care fondurile sau resursele economice ale actorilor sancționați sunt necesare pentru întreprinderea unor activități de bază a lor sau a altor activități care au caracteristici ce pot suferi derogare, atunci fondurile sau resursele economice a acestora vor fi deblocate de autoritățile competente ale statelor membre. De aici rezultă flexibilitatea acestei măsuri de politică publică, în sensul în care dă șansa unei rezolvări a conflictului Ucraina-Rusia-Uniunea Europeană prin mai multe modalități: o posibilă negociere, o posibilă retragere a armatelor rusești din Ucraina, o posibilă înțelegere Ucraina-Rusia, ceea ce ne arată că Uniunea Europeană folosește în principal o serie de instrumente soft pentru a-și afirma poziția pe plan internațional. Rusia, de pe altă parte, a folosit atât instrumente soft (reîntărirea limbii și a culturii ruse) cât și hard (desfășurarea unor baze militare în zonele separatiste de conflict).

Rezultatul dorit de Uniunea Europeana prin prezentul regulament este unul clar: se dorea la acel moment retragerea armatelor rusești și păstrarea independenței Crimeii fără alte prejudicii. Având în vedere agravarea conflictului prin anexarea Crimeii de către Rusia și a orașului Sevastopol, fiecare cu statut federal, Uniunea Europeană a fost nevoită să facă eforturi pentru a apăra actori interni pieței europene care aveau activități economice în Crimeea sau Sevastopol. Pe 11 August 2014 Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună împreună cu Comisia Europeană au publicat o notă informațională pentru acest grup țintă prin care au ridicat un semnal de alarmă privind situația economică din zona respectivă.

Imediat după anexarea celor două zone (consecință nefavorabilă și nedorită), Uniunea Europeană a adoptat o politică de nerecunoaștere a acestui fapt. Restricționarea comerțului și a investițiilor din zonele Sevastopol și Crimeea sunt alte instrumente de smart power adoptate de europeni ulterior regulamentului analizat (Consiliul European din 16 iulie). Din punct de vedere economic, Uniunea a creat un grup de suport (9 aprilie) care să ofere consultanță Ucrainei, cât și actorilor europeni afectați de conflict și a lansat alte valuri de măsuri restrictive economice pentru Sevastopol și Crimeea. Pe 13 mai europenii au realizat Agenda Europeană pentru Reformă, un proiect care are ca scop evidențierea necesităților Ucrainei pe termen scurt și mediu, acesta debutând cu o finanțare de 100 milioane de $. Ajutorul financiar este acordat într-un mod continuu Ucrainei și după perioada implementării acestui regulament, la începutul anului 2015 Uniunea Europeană propunând Ucrainei un nou program de asistență financiară în valoare de 1,8 miliarde euro.

Se observă faptul că Uniunea Europeană nu a obținut rezultatul dorit în urma implementării acestui regulament, ea fiind nevoită să se readapteze constant contextului internațional prin diverse noi măsuri restrictive aplicate Rusiei. Însă impactul acestei strategii a fost benefic pentru afirmarea poziției pentru că odată cu măsurile precizate mai sus, anumite posibile investiții pe care cetățenii Uniunii Europene ar fi dorit să le exercite în zona Crimeii și a Sevastopolului vor fi anulate. De asemenea, prin faptul că Uniunea se implică activ în această problematică și prin finanțare, va rezulta într-o schema finanțărilor sale s-ar putea schimba, iar resursele sale economice, umane și de timp ar fi dispuse altfel. Un exemplu elocvent este poate fi o măsură enunțată în ,,Nota informațională” din 11 august: ,,Este interzisă vânzarea, aprovizionarea, transferul sau exportul de echipamente și tehnologie necesară pentru crearea de infrastructură în toate sectoarele transporturilor, telecomunicațiilor și energiei la fel ca și în cazul exploatării de petrol, gaze naturale și resurse minerale.” Acest lucru ar putea aduce schimbări negative în activitatea economică de pe teritoriile vizate, punând o presiune indirectă asupra agenților, determinând administrația să își reevalueze prioritățile.

Regulamentul analizat se referă doar la primul val de măsuri restrictive aplicare Rusiei, arătând determinarea și sprijinul europenilor pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor ucrainieni. De remarcat este faptul că Uniunea Europeană a reacționat rapid și s-a implicat în conflict într-un mod care să nu încalce în mod flagrant libertățile cetățenilor ucrainieni. Măsurile adoptate de aceasta au doar un caracter preventiv, scopul lor fiind înlăturarea cât mai rapidă și prin cele mai pașnice moduri posibile a opresiunii rusești, fiind un actor care sprijină continuu cetățenii ucrainieni în lupta lor pentru libertatea din perspectiva valorilor europene.

Totodată acest regulament este important pentru că oferă premisele unei intensificări a implicării europene în spațiul ucrainian. Astfel, în data de 21 martie 2014 a avut loc un summit UE-Ucraina în cadrul căruia s-a semnat un nou Acord de Asociere între cele două părți, acesta propunând o integrare economică mai profundă. Unele capitole au fost semnate pe data de 27 iunie 2014, însă de remarcat este faptul că imediat după anexarea ilegală a Crimeii și a Sevastopolului de către Rusia, Ucraina a modificat parametrii relației sale cu europenii, noul acord înlocuind fostul Acord de Parteneriat și Cooperare. În acest nou acord denumit și AA se poate observa o tendință reală de apropriere între cele două părți prin diverse instrumente: deschiderea piețelor prin eliminarea unor taxe vamale, o armonizare efectivă a aparatului legislativ, precum și a normelor din diverse sectoare comerciale. Totodată se afirmă scopul acestui nou acord și anume asigurarea premiselor necesare pentru realizarea unei zone de liber schimb creată în principal prin dialog politic între cele două părți.

Ca urmare a semnării acestui acord pe 13 mai 2014 reprezentanții Comisiei Europene (președinte Barosso) și cei ai guvernului ucrainian (primul-ministru Yatseniuk) s-au întâlnit la Bruxelles pentru a discuta termenii relației lor. Uniunea Europeană și-a reafirmat politica de nerecunoaștere a anexării ilegale a Crimeii și a Sevastopolului alături de partenerul ei. Ucraina a fost de acord cu propunerile europenilor privind măsurile împotriva Federației Ruse, fiind de acord ca pe viitor cei doi parteneri să se sfătuiască prin negocieri bilaterale privind acțiunile lor în cadrul acestei problematici. Ambele părți au reliefat importanța organizării unei alegeri electorale libere pentru președinția Ucrainei în data de 25 mai 2014, cetățenii putând să își aleagă neconstrânși reprezentantul național. Având în vedere că întâlnirea a avut loc în urma masacrului de la Odessa din 2 mai 2014, acesta a fost un alt subiect cuprins pe agendă.

Acest masacru este un rezultat al diverselor încăierări între protestatarii pro-europeni și cei pro-ruși. În acea zi a avut loc o luptă de stradă între cele două tabere, oamenii fiind înarmați cu arme, bâte și bastoane. Lupta s-a finalizat cu închiderea a peste 40 de protestatari anti-Kiev într-o clădire din piața centrală din Odessa și declanșarea focului. Din păcate, toți aceștia au fost arși de vii. Există foarte multe presupuneri asupra autorilor reali ai acestei strategii, cele mai multe arătând înspre protestatarii EuroMaidanului. Ca o privire de ansamblu, în foarte multe localități din sud-estul Ucrainei a avut loc un schimb continuu de violențe împotriva protestatarilor de ambele părți. Astfel, se pare că doar cu o săptămână înainte de acest masacru într-un orășel Slavyansk armata ucrainiană a lăsat în urma unei încăierări un număr de separatiști pro-ruși decedați, fapt ce a alarmat conducerea de la Moscova. Concomitent, în alte orașe armata rusă a atacat diverse grupuri pașnice de protestatari pro-europeni. Uniunea Europeană și Ucraina s-au angajat în demararea unei investigații privind găsirea celor responsabili de uciderea acestor cetățeni ucrainieni din Odessa.

Un alt punct atins în cadrul întâlnirii de la Bruxelles din 13 mai 2014 a fost modalitatea prin care Grupul de Suport pentru Ucraina creat de Uniunea Europeană (9 aprilie 2014) își va exercita abilitățile. Această politică implementată de europeni este un alt exemplu de putere soft pentru că se dorește să se câștige influență în spațiul ucrainian prin atragerea acestuia spre valorile și modele de organizare europene. Principala atribuție a acestui grup este oferirea de asistență tehnică în ceea ce privește modalitatea prin care reformele național-ucrainiene ar trebui făcute. Sediul lui este la Bruxelles, însă în documentul legislativ care îl constituie se afirmă faptul că personalul angajat pe această problematică se va deplasa în Kiev ori de câte ori va fi nevoie.

Axându-se foarte mult pe problematici precum reconstrucția sistemului național prin reforme și intensificarea rolului societății civile în activitatea politico-economică, Uniunea Europeană a semnat cu Ucraina un Acord Financiar pentru un Contract de Reconstrucția Statului în valoare de 355 de miliarde de € pentru a sprijini procesul de reformă, oferind suma de 10 miliarde de € pentru proiecte ale societății civile. Mai mult decât atât, regulamentul din 23 aprilie 2014 privind reducerea sau eliminarea taxelor (în funcție de domeniu) pentru bunurile de proveniență ucrainiană de pe spațiul european a intrat în vigoare odată cu încheierea acestei ședințe, semnificând o altă formă de suport pe care europenii o oferă partenerilor lor.

Rezumând acțiunile Uniunii Europene din aceste exemple de politică externă, principalele tipuri de asistență pe care partea europeană le oferă sunt cele de natură financiară și tehnică. Instrumentele de suport financiar sunt de natură soft, concretizându-se sub forma unei asistențe macro-financiare. Asistență Macro-Financiară este un proiect legislativ al Uniunii Europene și de asemenea un instrument de politică externă a căror beneficiari sunt statele partenere în cadrul Politicii de Vecinătate care se confruntă cu o balanță comercială critică. De obicei se oferă complementar și asistență din cadrul Fondului Monetar Internațional. Raționamentul este simplu: acest ajutor este finanțat de împrumuturile de pe piața de capital a Uniunii care sunt mai departe împrumutate țărilor care au nevoie.

În cazul Ucrainei, Uniunea Europeană are ca scop sprijinirea reformei economice și politice a țării. Astfel, pe 8 ianuarie 2015 Comisia Europeană a propus continuarea oferirii de asistență economică printr-un împrumut în valoare de 1,8 miliarde €. Pe data de 15 aprilie a.c. cel de-al treilea program AMF pentru Ucraina a fost adoptat, având ca perioadă de aplicare 2015-2016. Acest program este constituit sub forma a mai multor tranșe pe care Ucraina le primește pentru a-și rezolva problemele economice naționale existente. Fiecare tranșă se oferă dacă sunt implementate anumite politici economice și financiare, ceea ce înseamnă că aici Uniunea Europeană poate să își impună viziunea asupra reformei macro prin care Ucraina ar trebui să treacă. De precizat este faptul că, începând din anul 2010 Uniunea a oferit un ajutor de 3,41 miliarde € pentru Ucraina (sub forma celor 3 AMF, chiar dacă ultimul nu este încă finalizat), fiind cel mai mare ajutor financiar oferit pentru o țară parteneră în cadrul Politicii de Vecinătate. Se observă așadar importanța acordată spațiului ucrainian ca stat aflat în proximitatea constructului și de asemenea ca partener prioritar în diverse proiecte legislative.

O noutate în cadrul strategiei Politicii de Vecinătate o reprezintă adoptarea recentă a unui nou instrument de politică economică ,,care oferă suport direct pentru politicile externe ale Uniunii” (aprilie 2015). În cadrul acestei viziune reformulate se pune foarte mare accent pe cooperarea regională prin prisma valorilor europene. Totodată, se accentuează importanța rolului tuturor actorilor naționali sau locali relevanți din cadrul statelor partenere (organizații ale societății civile și autorități locale) în monitorizarea și implementarea instrumentelor de ajutor oferite de Uniune. Astfel se dorește o implicare activă a cetățenilor în cadrul procesului de democratizare a spațiilor vizate. În ceea ce privește finanțarea acțiunilor întreprinse în cadrul acestui proiect legislativ european se consideră că, din moment ce statele participante au la bază ca principală motivație cooperarea regională, atunci cofinanțarea este un element necesar. Uniunea Europeană nu dorește să finanțeze integral activitățile de dezvoltare a statelor. În articolul 17 al aceluiași regulament se afirmă faptul că suportul oferit de constructul european conform acestor prevederi ar trebui, în principiu, să corespundă strategiilor naționale ale statelor participante și, în domeniile relevante, ale Federației Ruse. Se poate observa faptul că Uniunea Europeană înțelege interesele Rusiei în zona de aplicabilitate a Politicii de Vecinătate și nu are de gând să ignore acest lucru dacă și strategiile sale sunt luate în considerare de către actorul rus. Prin articolul 24 se susține faptul că interesele Uniunii trebuie protejate, însă prin măsuri proporționale faptelor și efectelor create. În cazul folosirii necorespunzătoare a ajutorului financiar european de către statele vizate se poate investiga, impune obligativitatea recuperării ajutorului sau, în caz extrem, a plății de penalități. Toate aceste prevederi descriu foarte bine termenii în care cooperarea dintre părți are loc, aspectul economic fiind principalul domeniu de preocupare.

Obiectivele generale ale acestui nou instrument financiar sunt enunțate în secțiunea cu același nume și susțin faptul că ajutorul financiar acordat de europeni poate fi folosit în folosul statelor partenere, în cel al statelor partenere și al Uniunii, cât și în cel al determinării Federației Ruse să participe în procesul de cooperarea dincolo de frontiere și în cea regională cu statele partenere Politicii de Vecinătate.

Un eveniment și mai recent care evidențiează poziția pe care constructul european a avut-o privind conflictul din spațiul ucrainian este Summitul de la Riga ce a avut loc între 21-22 mai 2015. Ideile și proiecțiile cu care reprezentanții Uniunii Europene s-au prezentat în cadrul acestui summit provin din urma Concluziilor Consiliului European din 19-20 martie 2015. În timpul acestei întruniri a Consiliului s-a făcut o referire clară cu privire la necesitatea îndeplinirii obligațiilor prevăzute în cadrul acordurilor de la Minsk de către autoritățile ruse. Indirect se afirmă verticalitatea europenilor în această chestiune, punându-se accentul pe ,,abilitatea și capacitatea OSCE de a monitoriza și de a verifica punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk”. Bineînțeles că această Organizație pentru Securitate și Cooperare Europeană reprezintă un instrument soft pentru Uniunea Europeană, fiind o modalitate de obținere de sprijin pentru a-și impune poziția în cadrul problematicii ucrainiene. O similitudine între pozițiile celor două aduce o mai mare influență internațională care poate determina Rusia să respecte prevederile acordului de la Minsk. În articolul 10 al secțiunii ,,Rusia/Ucraina” se discută termenii măsurilor restrictive ale europenilor față de ruși, implementate în 31 iulie 2014 și reîntărite în 8 septembrie 2014. Durata acestora este strâns legată de durata punerii în aplicare integrale a prevederilor consfințite de ruși, de abia după putându-se vorbi de ridicarea restricțiilor. În cazul în care acest scenariu nu se întâmplă până la sfârșitul anului (Consiliul European a hotărât ca aceste măsuri să aibă valabilitate până pe 31 decembrie 2015), Uniunea Europeană afirmă clar că este pregătită să ia alte decizii continuitoare sau suplimentare.

În legătură cu anexarea de către ruși a Crimeii și a Sevastopolului constructul european o consideră în continuare ilegală și dorește să își continue politica de nerecunoaștere (Art. 11). Următoarele 2 articole ale Concluziilor Consiliului European fac referire la sprijinirea reformei sistemului din Ucraina, făcându-se solicitarea ca cel de-al treilea pachet de asistență financiară să fie adoprtat în regim de urgență. Totodată, Uniunea se opune politicii ruse de dezinformare a propriilor cetățeni cu privire la situația din statul vecin, dorind să pregătească până în luna iunie 2015 ,,un plan de acțiune privind comunicarea strategică”. Aceasta este cea mai recentă actualizare a poziției internaționale a Uniunii Europene ca actor implicat direct și indirect în cadrul crizei din Ucraina.

Un alt instrument coercitiv aplicat de construct peninsulei este interzicerea programelor de plăți Visa și Master Card, lucru care a zdruncimat puternic economia locală, chiar dacă ținta principala este cea rusească. Acest lucru a fost implementat din 26 decembrie 2014, în colaborare cu Statele Unite ale Americii. Faptul că marile companii care ofereau servicii de tranzacționare cu cardul au fost retrase a îngreunat foarte tare piața serviciilor financiare și a determinat Federația Rusă să ia o poziție.

În aceeași zi transporturile către peninsulă au fost întrerupte de Ucraina, ca reafirmare a politicii sale.

Alte sancțiuni aplicate peninsulei și Federației Ruse de către Uniunea Europeană sunt de natură hard (sancțiuni economice). Cele aplicate Crimeii prevăd interzicerea importurilor de origine din Crimeea sau Sevastopol, singura expeție fiind făcută de cele care au un certificat de origine de la autoritățile ucrainiene. Se observă faptul că Uniunea pune mare accent pe relația ei cu Ucraina și îi sprijină poziția internă cu privire la diverse problematici. Investițiile în zonele vizate sunt considerate ilegale, precum și finanțarea diverselor entități, iar agențiilor de turism europene le este interzisă promovarea și oferirea de servicii pentru această zonă. În ceea ce privește desfășurarea croazierelor de pe vase europene, acestea nu mai pot staționa în porturile din Crimeea decât în caz de urgență. Exporturile sunt și ele interzise, fapt ce ne arată că Uniunea Europeană a întrerupt orice fel de relații comerciale și economice cu acest spațiu, ca principal instrument al politicii sale de nerecunoaștere.

În ceea ce privește Rusia, Uniunea dorește să modifice comportamentul internațional al acesteia prin aplicarea unor instrumente de tip hard (tot sancțiuni economice), care pun accentul pe aspectele comerciale (înterzicerea importurilor și a exporturilor de arme precum și de materiale necesare la fabricarea acestora), aspecte financiare (interzicerea împrumuturilor de orice fel acordate de entitățile europene băncilor rusești de stat), precum și aspecte energetice (nu se mai pot oferi servicii pentru exploatarea petrolului sau exporturi de echipament energetic).

Chiar dacă anexarea Crimeii a fost deja sărbătorită o dată în luna martie prin diverse evenimente, Uniunea Europeană continuă să aplice politica de nerecunoaștere a acestor evenimente. Ca prioritate în problematica crizei apare conflictul neîncetat din Donetsk și Luhansk, care are un mare efect asupra întregii situații ucrainiene. Faptul că se fac mai puține referiri la Crimeea decât acum un an poate avea mai multe semnificații: în primul rând, experiența acestui an a arătat europenilor faptul că instrumentele lor de politică externă nu au avut mare succes în a modifica comportamentul rusesc exercitat în peninsulă, astfel că concentrarea pe alte aspecte poate fi mai eficientă; poate fi expresia unei poziții tacite că rușii au luat ceea ce acum câteva decenii era a lor, însă instrumentele prin care au făcut-o rămân totuși ilegale sau poate fi un răspuns la o acțiune planificată de mult timp și implementată prin mobilizarea cetățenilor din Crimeea. Există multe variante care pot fi luate în discuție, însă cert este că Federația Rusă nu va renunța ușor la ceea ce a recâștigat în mod forțat și va face tot ce este nevoie pentru a primi susținerea poporului rus în această problematică.

Uniunea Europeană este astfel un actor secund, principala bătălie fiind dată între conducerea de la Kiev și cea de la Kremlin, între dorința de formare a unei istorii național-ucrainiene și reintegrarea în cultura pur rusească. Specialista în problemele democratizării estului Gwendolyn Sasse afirmă că o posibilă soluție care să aibă efect asupra Rusiei poate fi organizarea unui referendum la nivel internațional cu privire la statutul peninsulei Crimeea. Însă pentru a se realiza așa ceva este nevoie de motivație din rândul populației locale. Trebuie să existe o dorință clară ca un astfel de referendum să fie organizat fără a deveni un simplu instrument de politică externă europeană.

Politică externă Rusia

De cele mai multe ori, o anumită țară poate avea mai multă influență în alt stat dacă deține o serie de pachete de acțiuni decât dacă aplică amenințări militare. Astfel, Rusia a investit foarte mult în economia ucrainiană cu scopul de a-și impune viziunea și de a-i putea influența politica națională, făcând-o să depindă de dorințele conducerii de la Kremlin. În anii 2002 companiile rusești dețineau 40-50 % din domeniul industriei petroliere (companii Gazprom și Lukoil). În punctul culminant al acestui conflict manifestat sub forma anexării ilegale a Crimeii Rusia a forțat nota și a întrerupt livrările de gaze naturale pentru Ucraina doar pentru a-și impune punctul de vedere în ceea ce privește politica externă. Un alt factor a fost existența unei datorii la momentul iunie 2014 a guvernului ucrainian în valoare de 5,3 miliarde de $. Pentru anul 2015 Gazprom a primit aprobarea din partea guvernului de la Moscova de a implementa un nou proiect ce prevede reducerea prețului gazului rusesc importat de ucrainieni începând cu luna aprilie și continuând până la sfârșitul lunii iunie. Se poate observa faptul că încheierea negocierilor privind un nou acord pe domeniul importului/exportului de gaze naturale dintre Naftogaz (companie ucrainiană) și Gazprom (companie rusească) depinde de acordul conducerii rusești. Este unul din domeniile în care Federația Rusă poate cu ușurință să se folosească de diverse instrumente soft sau hard pentru a-și arăta influența pe care o are în spațiul vizat.

Un alt lucru interesant constă în faptul că în anul 2003 industria aluminiului era aproape în întregime controlată de capitalul rusesc, investițiile fiind făcute din considerentul modernizării industriei de apărare. Nu numai că rușii știau stadiul la care Ucraina se situa în acest domeniu, dar puteau și să îi controleze evoluția, crescându-i vulnerabilitatea. Acest stadiu al relațiilor ruso-ucrainiene a fost unul foarte amenințător pentru că a oferit Rusiei ocazia de a se impune în dezvoltarea sectorială a Ucrainei, fapt ce a trezit mereu nemulțumiri în rândul cetățenilor. Acesta este doar unul din exemplele care pot constitui factori de concretizare a unei poziții împotriva întăririi legăturilor ruso-ucrainiene din prezent.

Rusia a încercat mereu să se impună din punct de vedere lingvistic și cultural vecinilor ei (inclusiv Ucraina), arătând dorința de a-i transforma în niște actori semicolonizați. Un exemplu elocvent este declarația Ministerului de Externe Eleonora Mitrofanova din anul 2004 în cadrul căreia oferea limbii rusești statutul de limbă oficială pe teritoriul Comunității Statelor Independente. În cadrul acelei prelegeri susținută la Universitatea din Moscova, aceasta a arătat foarte bine ce politică în aria culturală are Rusia: intenția de a transforma rusa în limbă oficială atât în CIS cât și în regiunile cu populație rusofonă din spațiul post-sovietic. Aceasta este una dintre secvențele care ne ajută să vedem strategia politicii de rusificare a statelor vecine Rusiei. Actuala criză ucrainiană este o consecință a aplicării acestor obiective vizate cu mult timp înainte de conducerea de la Kremlin. În ceea ce privește Ucraina, motivarea anexării Crimeii de către ruși a fost posibilă din cauza unui statut ușor controversat oferit de Constituția Ucrainei limbilor vorbite în statul ucrainian. Această Constituție din 1991 oferă statutul de limbă oficială la nivel național doar limbii ucrainiene, însă garantează dezvoltarea și protejarea limbilor minorităților etnice (Art.10 – Principii Generale). Faptul că nu se precizează exact ce presupune această dezvoltare regional-culturală a lăsat Rusiei ocazia de a interpreta și acționa după bunul ei plac.

Declarația recentă a ministrului de externe rus Serghei Lavrov privind locul pe care Ucraina ar trebui să se situeze în conflictul internațional atinge și problematica limbii ruse. În cadrul unui interviu dat pentru agenția rusească de știri RIA Novosti acesta a declarat faptul că, pentru a-și îmbunătăți relațiile cu Federația Rusă, Ucraina ar trebui să ,,renunțe la cerbicia cu privire la păstrarea obligatorie a statului unitar, după cum menționează din nou și președintele (Petro) Poroșenko, dar și miniștrii guvernului Ucrainei. Refuzul a ceea ce ei numesc ucrainizarea.” Indirect se face referire la faptul că rusa ar trebui să devină limbă oficială în Ucraina, procesul de ucrainizare trebuind oprit. Se mai precizează faptul că Ucraina trebuie să rămână neutră pe plan politic și militar, dar în același timp se insistă pe schimbarea limbii oficiale, fapt ce elimină caracterul coerent al discursului. Se pare că Rusia și-ar dori o neutralitate a unei țări care este considerată din start a avea caracteristici profund rusești, posibilitatea unei derusificări a Ucrainei de după 1991 fiind exclusă. Promovarea limbii ruse pe teritoriul ucrainian este un instrument soft, fiind parte a unei strategii smart pe care politica externă a Rusiei se bazează.

S-a putut observa faptul că aceasta a folosit în anii precedenți conflictului (anii 2012-2013) o politică bazată pe instrument soft sub forma împrumuturilor și una de recompensă a reducerii prețului la resursele de gaze importate de Ucraina. Unele din acestea au fost folosite și pe parcursul anului 2014 (a se vedea mai sus). Văzând că nu își atinge obiectivele scontate astfel, strategia rusească s-a îndreptat spre folosirea intensivă a unor instrumente hard precum invadarea Crimeii în data de 28 februarie 2014 și anexarea ilegală a acesteia în cadrul Federației Ruse. Prețurile pentru resursele energetice exportate au crescut, iar ca răspuns la măsurile restrictive pe care Uniunea Europeană le-a luat începând cu data de 17 martie 2014, Federația Rusă a declarat embargo pentru produsele alimentare provenite din Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii și alte state vest-europene (7 august 2014). Această măsură are ca scop afirmarea clară a poziției ruse privind desfășurarea evenimentelor din zona de conflict precum și provocarea unor pierderi economice în cadrul zonelor vizate. Probabil conducerea de la Moscova consideră că astfel țările asupra cărora s-a aplicat embargo-ul își vor revizui declarațiile făcute, având în vedere faptul că Rusia este al doilea cel mai mare importator de produse europene (10% după S.U.A. cu 13%). Mai mult decât atât, Rusia a interzis și tranzitul avioanelor ucrainiene pe teritoriul său, luând în calcul aplicarea acestei plan și asupra celor europene și americane.

Regimul de la Moscova propune un set de valori și de idei aflat în antagonie cu cel european, prin întărirea statutului Uniunii Eurasiatice, alături de Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (creată în 1992). Aceste asociații au fost create ca replică la ceea ce europenii și americanii oferă la nivel internațional : NATO și UE. La nivel internațional se poate vedea faptul că cele două sisteme culturale se transpun într-o relație de opoziție, încercând să ofere propria versiune asupra felului în care consideră că relațiile transnaționale ar trebui să se desfășoare. Dacă Uniunea Eurasiatică are în vedere crearea unei zone de liber schimb între statele foste-sovietice, O.T.S.C. ia forma unei alianței militare între o parte dintre țările partenere Rusiei, oferind garanția consolidării păcii, a securității și stabilității regionale. Din cea de-a doua entitate Ucraina nu face parte, însă acest lucru nu înseamnă că trupele rusești lipsesc de pe teritoriul ei (vezi invazia și bazele navale militare rusești).

În ceea ce privește folosirea instrumentelor soft, Federația Rusă promovează intens cultura, limba și istoria comună în spațiul ex-sovietic, subvenționând în toate statele partenere programme culturale care se bazează pe aceste concepte. Motivațiile aduse pentru aceste strategii de politică vin de cele mai multe ori din considerente etnice și lingvistice (există populații rusofone în toate spațiile, mai ales în Ucraina). Astfel, ceea ce se dorește este a se concretiza este o colaborare multilaterală între o serie de state care împart aceeași limbă, aceeași istorie, aceeași identitate și aceleași idei politice conservatoare, văzută ca o alternativă față de constructul european.

Interesant este modul în care Federația Rusă percepe acest tot cultural european față de care se opune, cea mai reprezentativă critică la adresa acestuia putând fi considerată cea din cadrul Raportului pentru Situația privind Drepturile Omului din Uniunea Europeană pe care conducerea de la Moscova l-a întocmit ca răspuns la numeroasele raporturi privind încălcarea drepturilor omului de către ruși făcute de europeni. Astfel, în raportul din 2013 poziția rusă este un clară, considerând setul de valori european ca fiind unul degenerator pentru ființa umană în condițiile în care normele conservatoare dispar și diverse idei libertine (precum homosexualitatea și căsătoria dintre persoane de același gen) sunt permise. Impactul pentru ruși este unul foarte mare pentru că vorbim de două sisteme total diferite, unul în care există toate religiile și curentele spirituale au o șansă egală reală de afirmare, comparativ cu unul în care principala poziție este ocupată de Biserica Ortodoxă, imagine a unor idei profund conservator-religioase. Toate acțiunile pe care acești actori le fac pe plan internațional trebuie trecute prin logica motivației și identității lor, precum și prin ce a felului în care fiecare dintre ei se raportează unul la altul și consecințele acestei raportări.

Toate raporturile Uniunii Europene privind încălcarea drepturilor omului de către ruși au apărut pentru că la nivel de politică externă, Federația Rusă acționează în proximitatea sa după un anumit pattern: în majoritatea statelor foste sovietice care și-au intensificat relațiile cu Uniunea Europeană au existat diverse invazii pe motivații istorice sau etnice, cu scopul de a nu pierde influența în aceste spații (Georgia 2008, Moldova, Armenia, Ucraina în 2014 etc.). Majoritatea țărilor vecine cu Rusia și care sunt partenere ale Uniunii Europene în Parteneriatul Estic au experimentat această putere hard rusească, fapt ce ne arată continua întrecere între sistemele culturale propuse de cele două entități aflate în competiție. Un alt exemplu de instrument soft pe care rușii l-au folosit pe teritoriul ucrainian a fost reprezentat de crearea unui grup Ukrainian Choice, fondat de omul de afaceri Viktor Medvedchuk care are legături strânse cu Putin și alcătuit din diplomați de naționalitate rusă. Principala strategie a acestui grup a fost de a convinge populația că intensificarea relațiilor cu partea europeană este un lucru negativ, în mare parte prin mijloce media (celebră este distribuția de pamflete care avetizează faptul că asocierea cu Uniunea Europeană înseamnă ideea de căsătorie între persoane de același gen).

Ceea ce dorește Federația Rusă să realizeze în proximitatea sa este crearea unei identități împărtășite pe baza ideilor din timpul regimului sovietic. Faptul că imediat după căderea comunismului a creat Comunitatea Statelor Independente (1991), asociație din care fac parte fostele state comuniste și care se axează pe o integrare economică a diverselor sectoare dintre acestea. Ucraina a făcut parte din această asociație până în mai 2014 când a anunțat oficial că se retrage în urma acțiunilor din cadrul crizei. În jurul datei de 27 mai 2014 (când a avut loc această declarație), s-au făcut presupuneri că Ucraina ar putea să își retragă această acțiune pentru că are legături comerciale mult prea importante cu Rusia și cu CIS pentru a fi afectate (făcea la momentul respectiv parte dintr-o zonă de liber schimb împreună cu cel mai mare partener în materie de comerț – Federația Rusă). Singura țară care s-a retras din această uniune este Georgia, dar întregul demers legislativ a durat peste un an. În momentul de față Ucraina nu s-a retras definitiv, însă a refuzat anul trecut să preia președinția așa cum ar fi trebuit.

Întreținerea relațiilor diplomatice dintre Ucraina și Rusia a încetat odată cu rechemarea ambasadorului rus de la Kiev (declarație făcută în 7 martie 2014). Mai mult decât atât, imediat după invazia rusească reprezentantul permanent rus pe lângă ONU Vitaly Churkin a declarat faptul că ,,Moscova nu recunoaște legitimitatea a puterii curente din Ucraina, motiv pentru care au întrerupt relațiile diplomatice.” La momentul anunțării acestor lucruri subiectul era unul foarte controversat, însă de fapt relațiile diplomatice au fost înghețate doar pentru 3 luni, timp în care Rusia a dorit să își exprime politica de nerecunoaștere a guvernării ucrainiene. În data de 14 iunie 2014 a avut loc un atac în cadrul ambasadei Moscovei de la Kiev, ca răspuns la acțiunea de prăbușire unui avion ucrainian cu ajutoare de către separatiștii din Luhansk, soldată cu moartea a 49 de persoane (cu o seară înainte). Atacul ambasadei rusești a fost unul destul de amenințător pentru că s-au folosit atât bombe de fum, cât și sfidător pentru că protestanții au rupt steagul rusesc, lucru cu o profundă semnificație. Ca reacție, Rusia a încercat să denunțe public atacul asupra ambasadei prin convocarea unui grup specializat din cadrul Consiliului de Securitate ONU. Rezoluția nu a avut trecere pentru că s-a făcut legătura dintre cele două evenimente. Foarte interesant este și faptul că, cu doar 3 luni înainte, un atac de proporții mai mici a avut loc asupra ambasadei ucrainiene de la Moscova, unde protestanții au încercat să exprime cât mai puternic faptul că Kievul este un oraș rusesc (susținerea politicii de invazie a Crimeii).

În ceea ce privește utilizarea avantajului etnic ca mijloc soft , în 21 aprilie 2014 Putin semnează un nou proiect legislativ conform căruia orice cetățean străin sau persoană fără cetățenie care este fluentă în limba rusă și trăiește pe teritoriul Federației Ruse poate aplica pentru interviul de obținere a cetățeniei ruse. De asemenea, orice persoană care a avut părinți sau bunici ce au trăit pe teritoriul Uniunii Sovietice sau a Imperiului Rus și care în prezent face parte din teritoriul rus are aceeași șansă. Care este scopul acestei politici? Cetățenii străini care sunt fluenți în limba rusă și locuiesc de cel puțin 2 ani pe teritoriul acestui stat vor putea deveni cetățeni ruși, fapt ce va crește atractivitatea acestei culturi. De remarcat este faptul că această scădere în cerințe a apărut chiar atunci când politica externă rusească era comentată negativ pe plan internațional. Ceea ce conducerea de la Moscova știe foarte bine să facă este să câștige respectul și susținerea societății civile atât pe plan intern, cât și în ceea ce privește acțiunile sale pe plan extern.

La începutul lunii mai 2014 Rusia s-a folosit de avantajul internațional pe care îl deține din perspectiva resurselor sale, susținând că va scădea importurile de gaz către Ucraina și Uniunea Europeană dacă nu va primi o plată în avans pentru perioada următoare a relațiilor comerciale. Această impunere prin intenția de a folosi un instrument hard are la bază vulnerabilitatea Uniunii în condițiile în care o treime din resursele petroliere sunt importate de la ruși și jumătate din acestea sunt transportate prin Ucraina. Este o ipostază în care amenințarea Rusiei trebuie luată în serios pentru că, în caz de aplicare, poate avea consecințe foarte dăunătoare pentru economiile spațiilor vizate.

Ca reacție la politica rusească față de Kiev, președintele Poroshenko a declarat că va face orice pentru a recâștiga de la separatiști aeroportul Donetsk care este teritoriu ucrainian. Acest lucru a deranjat foarte tare conducerea de la Moscova, fiind considerată o violare a acordului Minsk II. Acest aeroport a fost un punct cheie al conflictului din est, iar partea care îl deține poate trimite un mesaj semnificativ, mai ales dacă este obținut prin acordul celeilalte. Astfel, dacă separatiștii ruși continuă să îl controleze, vor evidenția superioritatea poziției lor în sensul în care acțiunea Kievului de a o accepta atestă acest lucru, chiar dacă este făcut prin mijloace ilegale.

Federația Rusă este suspectată că ar fi ajutat continuu separatiștii prin instrumente economice și de armament, însă acest lucru nu a putut fi demonstrat până acum de Uniunea Europeană sau de NATO. Lucrul surprinzător în această problematică este declarația președintelui rus Vladimir Putin din 6 iunie 2015 în care acesta îndeamnă regiunile autoproclamate să rămână sub conducerea Kievului. Este clar faptul că Rusia nu are în plan anexarea estului așa cum a făcut în Crimeea pentru că sancțiunile primite până acum de la Uniunea Europeană au afectat puternic economia rusă și a determinat o schimbare în comportamentul conducerii de la Moscova. Pe lângă faptul că la nivel economic a fost afectată, regiunea estică are nevoie de investiții mari pentru a fi reconstruită. Uniunea Europeană afirmă faptul că va înceta aplicarea instrumentelor hard (sancțiuni economice) asupra Rusiei dacă aceasta își va retrage toate instrumentele militare de pe teritoriul ucrainian, lucru stabilit în cadrul acordului Minsk II și nerespectat nici până la momentul de față.

În ceea ce privește Crimeea, în 16 martie 2015 s-a sărbători zgomotos un an de când ea este anexată de către Federația Rusă, atât la Moscova cât și în peninsulă. În discursurile politice externe europene și rusești locul acestor fapte este situat în plan secund, prioritatea fiind reprezentată de conflictul deschis din bazinul Donbass. Festivitatea de celebrare a fost una impresionantă în capitala Rusiei, fiind o modalitate de a arăta meritele guvernării de la Moscova și de a întări suportul opiniei publice rusești pentru viitoarele acțiuni ale lui Putin în spațiul vizat, chiar dacă se resimt efectele negative a sancțiunilor europene și a scăderii prețului internațional la petrol pentru economia rusească.

Având în vedere că acum Crimeea este integrată atât în politica internă a Ucrainei, cât și în cea a Rusiei, restabilizarea zonei va necesita resurse financiare foarte mari pentru cea din urmă.

Totodată, dacă ne axăm pe retragerea tuturor sistemelor de plăți de origine americană sau europeană că efect al anexării considerate ilegală, observăm că Federația Rusă a fost nevoită să acționeze pentru a ameliora situația economică din Crimeea. Astfel, chiar dacă sancțiunea a fost aplicată în decembrie 2014, doar 6 luni mai târziu rușii au încercat să integreze un nou sistem de plăți numit ,,Pro-100” cu scopul de a oferi aceste servicii locuitorilor și a turiștilor. În această perioadă în Crimeea nu se pot face operațiuni bancare precum retragere de numerar prin card sau transfer bancar, lucru ce a afectat profund viața economică și financiară. Se dorește ca până la începutul verii să se finalizeze procesul de integrare pe piața financiară internațională, însă apar o serie de dificultăți mai ales pentru că Federația Rusă nu are acces complet la bazele de date a consumatorilor de servicii financiare, fapt ce ar putea aduce contradicții atunci când Crimeea va fi integrată în piața financiară rusească (rușii nu vor știi dacă cetățenii au datorii la alte bănci ucrainiene).

În ceea ce privește estul Ucrainei, evenimentele sunt tot mai violente pentru că separatiștii controlează o zonă din regiune și inițiează de multe ori lupte cu militarii ucrainieni. Chiar dacă Rusia neagă consecvent orice implicare a sa în acest conflict (susținerea protestanților cu diverse resurse), autoritățile ucrainiene au capturat în zona Luhansk doi bărbați care afirmă că soldați ai serviciului militar de intelligence rusesc, lucru negat de Moscova. Un alt episod controversat l-a reprezentat cel în care observatorii Organizației de Securitate și Cooperare din Europa au văzut un grup de militari armați cu uniformă rusească (aveau marcajul rusesc), precum și automobile cu însemnele rusești. Fiind vorba de un conflict deschis și în curs de desfășurare la momentul scrierii acestei lucrări, nu se poate afirma modalitatea în care acesta se va finaliza (în cazul în care nu va rămâne doar înghețat). Însă în acest moment rușii au luat ceea ce au dorit pentru că au considerat că a fost al lor dintotdeauna (Crimeea), iar o posibilă anexare a estului este mult prea complicată pentru a fi dorită.

Concluzii

S-a demonstrat în acest capitol faptul că instrumentele de politică externă folosite în vecinătatea comună de actorii vizați au o caracteristică profund culturală care le diferențiează. Uniunea Europeană folosește o strategie smart pentru a se implica indirect în problematică, axându-se pe promovarea ideii de negociere, pe o politică de nerecunoaștere a anexării Crimeii, pe o presiune internațională în sensul în care este alcătuită din o serie de state care împărtășesc în mare parte aceeași poziție față de modalitatea de exercitate a puterii rusești în spațiul dat. Chiar dacă se axează și pe instrumente de tip hard (precum sancțiunile economice, impunerea embargo-ului etc.), acestea sunt aplicate doar în ultimă instanță ca reacțiune la invazia rusească. De aici putem afirma faptul că puterea folosită de Uniunea Europeană se axează mai mult pe elemente persuasive, însă în ultimă instanță cele coercitive sunt de natură economică (provine din specificul constructului și a țărilor care îl alcătuiesc), aspectul militar lipsind. Contrar, Federația Rusă se axează și ea pe elemente persuasive (crearea unei Uniuni Eurasiatice care să promoveze cultura și specificul regional, în mare parte provenit din istoria rusească), însă punctul cel mai folosit este cel coercitiv de natură militară (există de asemenea motivații culturalo-istorice).

CONCLUZII

Conform lui John J. Mearsheimer, criza din Ucraina nu ar proveni în definitiv doar din agresiunea Rusiei, ci ea poate fi denumită mai mult ca o contrareacție a rușilor față de constanta extindere a influenței vestului. Din perspectivă realistă, anexarea Crimeii de către Vladimir Putin ar fi de fapt o acțiune care să contravină transformării Ucrainei într-o țară cu valori și idei provenite din vest. Ținând cont de faptul că NATO și Uniunea Europeană își lărgesc aria de influență, avansând în proximitatea Federației Ruse, un comportament de tip răspuns la aceste acțiuni era de asteptat. Președintele Putin s-a temut de faptul că, dacă acești actori cu principii democratic-liberale ar absorbi în corpul lor o țară vecină cu Rusia, atunci toate interesele și resursele strategice rusești ar avea de suferit suficient de mult încât să se facă necesară acționarea pentru eliminarea acestui scenariu. Ceea ce se ignoră în această argumentare este opțiunea cetățenilor ucrainieni din zonele vizate de a se alipi Rusiei sau nu. Constructivismul pune foarte mare accent pe identitățile și interesele atât a actorului statal, cât și a societății în general sau a unor actori individuali sau colectivi care fac parte din aceasta. În cazul crizei din Ucraina, a fost dată această posibilitate de alegere? Au putut alege cetățenii ucrainieni fără a fi constrânși cu ce tip de sistem doresc să intensifice relațiile? Sistemul instituțional este adesea neglijat în astfel de analize, însă el este cel care oferă materialul necesar supraviețuirii unui stat. Atât scena relațiilor internaționale, cât și cea a relațiilor interne sunt întreținute de aspectul social al interacțiunilor, de o bază legitimă în cadrul căreia un anumit actor poate să își construiască o poziție și să o exprime liber.

Ceea ce poate părea din perspectiva rușilor ca fiind o amenințare demnă de luat în calcul și după de eliminat nu trebuie să fie în definitiv astfel. Intensificarea relațiilor economice și diplomatice dintre Ucraina și Uniunea Europeană nu trebuie văzut ca fiind un adevărat pericol. Pe de altă parte, modalitatea prin care Crimeea a fost anexată nu este una rezultată din dorința exercitată liber de cetățeni, având în vedere contextul în care acel referendum a fost făcut (în secțiile de votare stăteau militari ruși înarmați care verificau votul oamenilor). Posibilitatea de alegere nu a existat la nivel practic în aceeași măsură în care a existat la nivel teoretic, presiunea rusească simțindu-se puternic și asupra actorilor din Crimeea, dar și a celor internaționali, puși în fața faptului împlinit. Instrumentele rusești folosite în cadrul acestei strategii au fost unele hard (invadarea militară, păstrarea trupelor militare în zonă, folosirea aspectelor militare în aspecte politice sau economice).

De asemenea, modalitatea prin care anexarea a avut loc a transmis un mesaj clar pe plan internațional privind poziția Rusiei: normele și dreptul internațional nu o va împiedica să lupte pentru ceea ce își dorește indiferent de instrumentele pe care trebuie să le folosească (se poate face referire la pattern-ul rusesc de invadare a zonelor în care simte că își pierde influența). Astfel, odată cu protestele EuroMaidan Rusia a putut să vadă apropriindu-se pericolul NATO și Uniunea Europeană care ar putea să îi micșoreze influența în zonă și și-a modificat comportamentul internațional ca reacție. Din această cauză anexarea Crimeii s-a întâmplat în 2014 și nu mai devreme sau mai târziu. Este un răspuns al unui actor care, în relația cu sfera europeană, dorește să transmită un mesaj clar prin acțiunile sale. Instrumentele prin care o face (coercitive prin invazii militare și de persuasiune prin susținerea limbii și a culturii ruse, a setului de idei istorice comune în Ucraina) sunt caracteristice identității spațiului rusesc. Un alt argument puternic pentru perspectiva constructivistă asupra acestui eveniment internațional este faptul că, chiar dacă se presupune în mod realist că anexarea este un efect al domeniului securității și puterii internaționale, au existat repetate rânduri în care Federația Rusă și Uniunea Europeană au cooperat fără probleme. Se observă că de fapt este o întrecere culturală între cele două părți, mai ales din perspectiva în care Crimeea este percepută de către ruși ca dintotdeauna făcând parte din spațiul lor.

Problematica se agravează în condițiile în care Uniunea Europeană este nevoită să se implice din perspectiva propriei identități care susține autodeterminarea popoarelor și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, a dreptului internațional etc. Pe lângă faptul că Ucraina este un partener prioritar și o parte din populației dorește o accentuare a integrării pe partea europeană, criza se situează și în proximitatea constructului. Instrumentele de politică externă folosite exprimă foarte clar setul identitar și cultural european. Fiind promotoare a lipsei coerciției militare, este ușor de detus faptul că o strategie europeană de acest fel nu este de dorit, fiind lăsat pe ultim plan posibil. Totodată, axată pe puternică integrare internă economică și politică, aceasta se implică prin aplicarea unor restricții economice și prin nerecunoașterea la nivel internațional a acestei anexări. Astfel, sancțiunile coercitive precum restricțiile economice, interzicerea relațiilor comerciale între entități europene și cele din Crimeea, respectiv Federația Rusă pe anumite domenii (embargo arme și materiale folosite în producția de arme), retragerea sistemelor de plăți bancare Visa și Master Card, înghețarea de active a reprezentanților politici care au întreținut și au aplicat politicile din timpul crizei sunt de fapt elemente europene de tip pedeapsă, axându-se mai mult pe partea economică. O altă trăsătură identitară este apelul frecvent al europenilor la încheierea conflictului prin retragerea trupelor și negociere pașnică.

Destabilizarea pe care Moscova a intensificat-o în Ucraina are semnificație în sensul în care împiedică sau amână o posibilă aderare la NATO sau Uniunea Europeană. Rusia nu dorește o refacere a imperiului teritorial pentru că este aproape imposibil și sunt foarte multe costuri. Ceea ce se urmărește este menținerea unui pseudo imperiu cultural rusesc. De menționat este faptul că toate formele de cooperare internațională în care guvernul rusesc a fost promotor sunt de fapt replică a instituțiilor europene și americane. Dacă în secolul al XX-lea era vorba despre o întrecere a capabilităților militare, în acest secol lucrurile au fost transferate spre sfera economică și culturală.

La nivel economic Uniunea are foarte multe interacțiuni și parteneriate economice cu rușii mai ales din perspectiva importului de resurse energetice (o treime din total), ceea ce ne arată că există situații în care cele două entități pot coopera fără dificultăți. Apare întrebarea: este profitabilă acțiunea în care Federația Rusă, prin menținerea cu vehemență a controlului asupra Crimeii și care îi aduce cheltuieli foarte mari (cheltuieli în cadrul conflictului și cu restructurarea, reformarea și refacerea), fiind o țară care se bucură deja de resurse considerabile, să își păstreze aceeași linie de politică externă? Din considerente economice probabil că nu, însă ceea ce realitatea ne arată este faptul că Moscova luptă pentru peninsulă ca și cum ar fi parte din ea. Aici este lucrul care schimbă natura avantajelor. Rusia își va risca propria economie și va bloca ori de câte ori va fi nevoie rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU în care are drept de veto. Nu dorește și nu va pierde acest teritoriu (în care până în 2013 nu s-a exercitat nicio poziție clară de transfer spre zona de influență europeană. Pe de altă parte, Uniunea Europeană riscă să își înrăutățească total relațiile comerciale cu exportatoarea de resurse energetice prin menținerea sancțiunilor, caz în care ar trebui să se reorienteze spre alte surse. Este favorabilă menținerea și chiar intensificarea acestor sancțiuni? Cel mai probabil răspunsul este negativ, însă dacă nu o face va pierde startul din această întrecere a unor sisteme identitare diferite și implicit relațiile cu partenerii prioritari ai ei (Ucraina în cazul de față) vor avea de suferit. În momentul în care o entitate are un set de idei și de valori în care crede iar o acțiune externă produce un efect în care acesta este amenințat, cu siguranță actorul în cauză se va implica pentru a-și apăra convingerile.

Indiferent de ce soluție se va aplica pentru rezolvarea acestei crize (înghețarea conflictului, federalizare, înarmare militară etc.), lucrul cert este că felul în care actorii se comportă în problematici internaționale este profund determinat de viziunea acestora în ceea ce privește ariile de implicare și nu numai. Iar legitimitatea acestora este dată de populația care îi compun, alcătuită din persoane cu diverse particularități etnice, culturale, sociale etc., toate alcătuind un peisaj specific național. În acest caz confruntarea a două seturi identitare pe un spațiu dat a declanșat o puternică revoltă a cetățenilor și o puternică reacțiune a unor entități care se simt responsabile de a se implica din diverse aspecte.

BIBLIOGRAFIE

Materiale tipărite:

Cărți:

Busek Erhard, Mikulitsch W. (2005), Uniunea Europeană și drumul spre răsărit,, Iași Ed. Institutul European.

Keohane O. Robert (1989), International Institution and State Power, Londra, Ed. Westview Press.

Mead George Herbert (1963), Mind, Self and Society from a Standpoint of a Social Behaviorist, Chicago, University of Chicago Press Books.

Mișcoiu Sergiu, Mecea Mihaela și Bolcu Claudiu (2013), Elemente pentru o introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Cluj-Napoca, Ed. Fundației pentru Studii Europene.

Niculae Fabian, Popescu Oana (2004), Ukraine, a Country Torn Apart Between Europe and Russia, București, Ed. Politeia – SNSPA.

Nye Joseph S. Jr. (2009), Puterea blândă, Iași, Ed. Institutul European.

Nye Joseph S. Jr. (2012), Viitorul puterii, Iași, Ed. POLIROM.

Radu Daniela (2012), ,,Perspectiva constructivistă asupra acțiunilor Uniunii Europene în cadrul sistemului internațional”, în Tohăneanu C., Teorii versus ideologii politice ?, Iași Ed. Institutul European.

Szabo Noemi L. (2013), Puterea și actorii sistemului internațional contemporan, Cluj-Napoca, Ed. Eikon.

Wallace Helen, Pollack Mark, Young Alasdair (2011), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ediția a 6a București, Ed. Institutul European din România,.

Waltz N. Kenneth (2006), Teoria Politicii Internaționale, București: Ed. Polirom.

Weber Max (1964), Theory of Social & Economic Organization: The Role of Ideas & Subjectivism in Action, New York, Ed. The Free Press.

Wendt Alexander (2001), Teoria socială a politicii internaționale, Iași: Ed. Polirom.

Articole:

Bergedorf Round Table (2005), Frontiers and Horizons of the EU – The New Neighbours Ukraine, Belarus and Moldova, Hamburg, Ed. Korber-Stiftung.

Hopf Ted (1998), ,,The Promise of Constructivism in International Relations Theory”, în International Security, vol. 23, nr. 1, pp. 171-200.

Wendt Alexander (1992) ,,Anarchy is what states make of it: the social construction of power politics”, International Organization, vol. 46, nr. 2, pp. 391-393.

Surse electronice

Site-uri oficiale

Central Intelligence Agency, The World Factbook – Ukraine, accesat mai 2015 la adresa [https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/up.html].

Portal oficial Europa – Sinteze ale legislației UE, Politica externă și de securitate comună, accesat martie 2015 la adresa [http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0025_ro.htm].

Site oficial Comisia Europeană – Press Release Database, EU-Ukraine: Commission proposes further €1.8 billion in macro-financial assistance, accesat aprilie 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-3020_en.htm].

Site oficial Comisia Europeană – Press Release Database, Support Group for Ukraine, (aprilie 2014), accesat mai 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-413_en.htm].

Site oficial Comisia Europeană – Press Release Database, Joint statement after the meeting between the European Commission and the Ukrainian Government, (mai 2014), accesat aprilie 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-14-346_en.htm].

Site oficial Comisia Europeană, Press Release Database, Daily News 15/04/2015, accesat mai 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_MEX-15-4784_en.htm].

Site oficial Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European, Summitul de la Riga, accesat mai 2015 la adresa [http://www.consilium.europa.eu/ro/meetings/international-summit/2015/05/21-22/].

Site oficial – Eurasian Economic Union, accesat mai 2015 la adresa [http://www.eaeunion.org/?lang=en#about].

Site oficial Uniunea Europeană – External Action, EU financial and technical assistance for Ukraine, accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/ukraine/about/financial-technical_assistance_en.htm].

Site oficial Uniunea Europeană – External Action, accesat martie 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/enp/about-us/index_en.htm].

Site oficial Uniunea Europeană – External Action, EU Relations with Eastern Partnership, accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/eastern/about/index_en.htm].

Documente oficiale

Constitution of Ukraine, Chapter I – General Principles, Art. 10, accesat aprilie 2015 la adresa [http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:wJ7QA8DopHQJ:www.ccu.gov.ua/doccatalog/document%3Fid%3D12084+&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro].

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, REGULAMENTUL (UE) NR. 269/2014 AL CONSILIULUI din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, accesat martie 2015 la adresa [http://www.onpcsb.ro/pdf/Regulamentul%20UE%20nr.269_2014_romana.pdf].

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene – ASSOCIATION AGREEMENT between the European Union and its Member States, of the one part, and Ukraine, of the other part, (mai 2014), accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/ukraine/docs/association_agreement_ukraine_2014_en.pdf].

Ministerul Afacerilor Externe a Federației Ruse, Raport asupra situației drepturilor omului în Uniunea Europeană, (2013), accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.geenstijl.nl/archives/images/russenbitchenterug.pdf].

Revised EU-Ukraine Action Plan on Freedom, Security and Justice, (1 Mai 2004), accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/enp/pdf/pdf/action_plans/ukraine_enp_ap_jls-rev_en.pdf].

Site oficial Comisia Europeană – Information Note to EU business operating and/or investing in Crimea/Sevastopol, accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/ukraine/pdf/swd_2014_300_f2_joint_staff_working_paper_en_v8_p1_776932.pdf].

Site oficial Consiliul European – Concluziile Consiliului European, (martie 2015), accesat mai 2015 la adresa [http://www.consilium.europa.eu/ro/meetings/international-summit/2015/05/21-22/].

Site oficial OSCE – Minsk Agreement I, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.osce.org/ru/home/123258?download=true].

Articole reviste

Mearsheimer John J., ,,Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault”, în Foreign Affairs, Nr. Septembrie/Octombrie 2014, accesat mai 2015 la adresa [https://www.foreignaffairs.com/articles/russia-fsu/2014-08-18/why-ukraine-crisis-west-s-fault].

Larwood Zane, Why Donetsk Will Be Next, accesat mai 2015 la adresa [http://fordhampoliticalreview.org/why-donetsk-will-be-next/].

Novac Carolina (aprilie 2014), ,,Influența resurselor energetice în relația tensionată UE – Rusia”, în Historia.ro, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/influen-resurselor-energetice-n-rela-ia-tensionat-ue-rusia].

Oganesyan Karina, (mai 2015) ,,Donetsk, Luhansk: The 'People's Republics' one year on”, în Deutsche Welle, accesat mai 2015 la adresa [http://www.dw.de/donetsk-luhansk-the-peoples-republics-one-year-on/a-18444476].

Sasse Gwendolyn (martie 2015), ,,Remember Crimea? A Year Later”, în Carnegie Europe, accesat mai 2015 la adresa [http://carnegieeurope.eu/strategiceurope/?fa=59514].

Tafuro Eleonora (mai 2014), ,,Fatal Attraction? Russia’s Soft Power In Its Neighbourhood – Analysis”, in Eurasia Review – news and analysis, accesat mai 2015 la adresa [http://fride.org/descarga/29.05.2014_EurasiaReview_US_ET.pdf].

Yekelchyk Serhy (iunie 2014), ,,The Ukrainian Crisis: In Russia’s Long Shadow”, în Origins – Current Events in Historical Perspective, vol. 7, accesat aprilie 2015 la adresa [http://origins.osu.edu/orticle/ukrainian-crisis-russias-long-shadow].

Articole presă

Comitetul de presă al Uniunii Europene – EU sanctions against Russia over the Ukraine crisis, accesat mai 2015 la adresa [http://europa.eu/newsroom/highlights/special-coverage/eu_sanctions/index_en.htm].

Cojocaru Oleg, ,,Lavrov face declarații despre Ucraina. În Rusia, pentru asemenea cuvinte te bagă la pușcărie” (aprilie 2015), în Pagina de Rusia, accesat mai 2015 la adresa [http://www.paginaderusia.ro/lavrov-face-declaratii-despre-ucraina-in-rusia-pentru-asemenea-cuvinte-te-baga-la-puscarie].

,,Crimea hit by multiple sanctions as power, transport and banking communications are cut off” (decembrie 2014), în KyivPost, accesat mai 2015 la adresa [http://www.kyivpost.com/content/kyiv-post-plus/crimea-hit-by-multiple-sanctions-as-power-transport-and-banking-communications-are-cut-off-376206.html].

,,Criza din Ucraina: 17 martie 2014 / Crimeea a fost pierdută”, în Politeia World, accesat aprilie 2015 la adresa [http://politeia.org.ro/international/criza-din-ucraina-17-martie-2014-crimeea-a-fost-pierduta/25843/].

Eremenko Alexey (mai 2014), ,,Ukraine Leaving CIS Shoots Down Kremlin's Imperial Ambitions”, în The Moscow Times, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/news/article/ukraine-leaving-cis-shoots-down-kremlins-imperial-ambitions/501001.html].

,,Gazprom și Naftogaz au semnat prelungirea cu trei luni a înțelegerii privind livrarea de gaze Ucrainei, dupp ce Putin și-a dat acordul” (aprilie 2015), în InCont, accesat mai 2015 la adresa [http://www.incont.ro/international/putin-a-acceptat-prelungirea-cu-trei-luni-a-acordului-privind-livrarea-de-gaze-ucrainei-dar-cere-kievului.html].

Harress Christopher (iunie 2015), ,,Vladimir Putin Urges Donetsk And Luhansk To Remain Part Of Ukraine”, în International Business Times, accesat mai 2015 la adresa [http://www.ibtimes.com/vladimir-putin-urges-donetsk-luhansk-remain-part-ukraine-1955758].

Ibragimova Galiya (septembrie 2014), ,,Ukrainian parliament grants special status to the Donbass”, în Russia Direct, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.russia-direct.org/russian-media/ukrainian-parliament-grants-special-status-donbass].

Kupfer Matthew (oct. 2014), ,,Language Continues to Divide Ukraine”, în The Moscow Times, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/article.php?id=509372].

Korolkov Aleksandr (aprilie 2014), ,,Crimea: Nikita Khrushchev’s ‘gift on a golden dish”, în The Kompass, accesat mai 2015 la adresa [http://www.telegraph.co.uk/sponsored/rbth/politics/10745698/khrushchev-crimea-ukraine.html].

Litovkin Viktor (aprilie 2014), ,,The importance of Sevastapol for Russia”, în Russia & India report, accesat aprilie 2015 la adresa [http://in.rbth.com/world/2014/03/04/the_importance_of_sevastapol_for_russia_33479.html].

Malgin Andrei, (iunie 2014) ,,Kiev Embassy Attack Exposes Russia's Double Standards”, în The Moscow Times, accesat mai 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/opinion/article/kiev-embassy-attack-exposes-russias-double-standards/502298.html].

,,Minsk agreement on Ukraine crisis”, (februarie 2015) în The Telegraph, accesat mai 2015 la adresa [http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/ukraine/11408266/Minsk-agreement-on-Ukraine-crisis-text-in-full.html].

,,Profile: Ukraine's ultra-nationalist Right Sector” (aprilie 2014) în BBC News, accesat aprilie 2015 la adresa http://electronics.ucv.ro/mihaium/Avizier/Con_pr02.pdf.

,,Putin Signs Law to Ease Russian Citizenship for Former USSR Residents” (aprilie 2014), în Sputnik News, accesat mai 2015 la adresa [http://sptnkne.ws/p8C].

RT, 5 facts you need to know about Ukraine-EU trade deal, (iunie 2014), accesat aprilie 2015 la adresa [http://on.rt.com/pxzxdd].

,,Russia breaks off diplomatic relations with Ukraine – Churkin” (martie 2014), în Unian, accesat mai 2015 la adresa [http://www.unian.info/politics/894086-russia-breaks-off-diplomatic-relations-with-ukraine-churkin.html].

,,Russia hits West with food import ban in sanctions row” (august 2014), în BBC News, accesat mai 2015 la adresa [http://www.bbc.com/news/world-europe-28687172].

Schmemann Serge (iulie 1993), ,,Russian Parliament votes a Claim to Ukrainian Port of Sevastopol”, în The New York Times, accesat martie 2015 la adresa [http://www.nytimes.com/1993/07/10/world/russian-parliament-votes-a-claim-to-ukrainian-port-of-sevastopol.html].

,,Russia Threatens to Cut Gas to Ukraine” (mai 2014), în The Moscow Times, accesat mai 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/business/article/russia-threatens-to-cut-gas-to-ukraine/499375.html].

Sindelar Daisy (mai 2015), ,,Was Yanukovych's Ouster Constitutional?”, în Radio Free Europe – Radio Liberty, accesat mai 2015 la adresa [http://www.rferl.org/content/was-yanukovychs-ouster-constitutional/25274346.html].

Taylor Adam (februarie 2014), ,,To understand Crimeea take a look back to its complicated history”, în The Washington Post, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.washingtonpost.com/blogs/worldviews/wp/2014/02/27/to-understand-crimea-take-a-look-back-at-its-complicated-history].

,,The Odessa Masacre – What Really Happened”, (mai 2014), în SCG News, accesat aprilie 2015 la adresa [http://scgnews.com/the-odessa-massacre-what-really-happened].

,,Ukraine: Dozens killed in building fire in Odessa, ministry says”, în The Guardian, (octombrie 2014), accesat mai 2015 la adresa [http://www.theguardian.com/world/2014/may/02/ukraine-crisis-pro-russian-forces-claim-assault-on-slavyansk-live-updates].

,,Ukraine crisis in maps”, în BBC News, (februarie 2015), accesat martie 2015 la adresa [http://www.bbc.com/news/world-europe-27308526].

Walker Shaun (iunie 2015), ,,Money crisis in Crimea: how sanctions against Russia have made cash king”, în The Guardian, accesat mai 2015 la adresa [ttp://www.theguardian.com/world/2015/apr/07/money-crisis-in-crimea-how-sanctions-against-russia-have-made-cash-king].

Walker Shaun (iunie 2015), ,,Escalation of fighting in east Ukraine leaves ceasefire teetering on the brink”, în The Guardian, accesat mai 2015 la adresa [http://www.theguardian.com/world/2015/jun/04/escalation-fighting-east-ukraine-leaves-ceasefire-tatters-russian-forces].

Enciclopedii electronice

Marples David R. (2014), ,,Euromaidan and the Conflict in Ukraine in 2013–14: Year In Review 2014”, în Enciclopedia Britannica, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.britannica.com/EBchecked/topic/2006898/Euromaidan-and-the-Conflict-in-Ukraine-in-2013-14-Year-In-Review-2014].

BIBLIOGRAFIE

Materiale tipărite:

Cărți:

Busek Erhard, Mikulitsch W. (2005), Uniunea Europeană și drumul spre răsărit,, Iași Ed. Institutul European.

Keohane O. Robert (1989), International Institution and State Power, Londra, Ed. Westview Press.

Mead George Herbert (1963), Mind, Self and Society from a Standpoint of a Social Behaviorist, Chicago, University of Chicago Press Books.

Mișcoiu Sergiu, Mecea Mihaela și Bolcu Claudiu (2013), Elemente pentru o introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Cluj-Napoca, Ed. Fundației pentru Studii Europene.

Niculae Fabian, Popescu Oana (2004), Ukraine, a Country Torn Apart Between Europe and Russia, București, Ed. Politeia – SNSPA.

Nye Joseph S. Jr. (2009), Puterea blândă, Iași, Ed. Institutul European.

Nye Joseph S. Jr. (2012), Viitorul puterii, Iași, Ed. POLIROM.

Radu Daniela (2012), ,,Perspectiva constructivistă asupra acțiunilor Uniunii Europene în cadrul sistemului internațional”, în Tohăneanu C., Teorii versus ideologii politice ?, Iași Ed. Institutul European.

Szabo Noemi L. (2013), Puterea și actorii sistemului internațional contemporan, Cluj-Napoca, Ed. Eikon.

Wallace Helen, Pollack Mark, Young Alasdair (2011), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ediția a 6a București, Ed. Institutul European din România,.

Waltz N. Kenneth (2006), Teoria Politicii Internaționale, București: Ed. Polirom.

Weber Max (1964), Theory of Social & Economic Organization: The Role of Ideas & Subjectivism in Action, New York, Ed. The Free Press.

Wendt Alexander (2001), Teoria socială a politicii internaționale, Iași: Ed. Polirom.

Articole:

Bergedorf Round Table (2005), Frontiers and Horizons of the EU – The New Neighbours Ukraine, Belarus and Moldova, Hamburg, Ed. Korber-Stiftung.

Hopf Ted (1998), ,,The Promise of Constructivism in International Relations Theory”, în International Security, vol. 23, nr. 1, pp. 171-200.

Wendt Alexander (1992) ,,Anarchy is what states make of it: the social construction of power politics”, International Organization, vol. 46, nr. 2, pp. 391-393.

Surse electronice

Site-uri oficiale

Central Intelligence Agency, The World Factbook – Ukraine, accesat mai 2015 la adresa [https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/up.html].

Portal oficial Europa – Sinteze ale legislației UE, Politica externă și de securitate comună, accesat martie 2015 la adresa [http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0025_ro.htm].

Site oficial Comisia Europeană – Press Release Database, EU-Ukraine: Commission proposes further €1.8 billion in macro-financial assistance, accesat aprilie 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-3020_en.htm].

Site oficial Comisia Europeană – Press Release Database, Support Group for Ukraine, (aprilie 2014), accesat mai 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-413_en.htm].

Site oficial Comisia Europeană – Press Release Database, Joint statement after the meeting between the European Commission and the Ukrainian Government, (mai 2014), accesat aprilie 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-14-346_en.htm].

Site oficial Comisia Europeană, Press Release Database, Daily News 15/04/2015, accesat mai 2015 la adresa [http://europa.eu/rapid/press-release_MEX-15-4784_en.htm].

Site oficial Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European, Summitul de la Riga, accesat mai 2015 la adresa [http://www.consilium.europa.eu/ro/meetings/international-summit/2015/05/21-22/].

Site oficial – Eurasian Economic Union, accesat mai 2015 la adresa [http://www.eaeunion.org/?lang=en#about].

Site oficial Uniunea Europeană – External Action, EU financial and technical assistance for Ukraine, accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/ukraine/about/financial-technical_assistance_en.htm].

Site oficial Uniunea Europeană – External Action, accesat martie 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/enp/about-us/index_en.htm].

Site oficial Uniunea Europeană – External Action, EU Relations with Eastern Partnership, accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/eastern/about/index_en.htm].

Documente oficiale

Constitution of Ukraine, Chapter I – General Principles, Art. 10, accesat aprilie 2015 la adresa [http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:wJ7QA8DopHQJ:www.ccu.gov.ua/doccatalog/document%3Fid%3D12084+&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro].

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, REGULAMENTUL (UE) NR. 269/2014 AL CONSILIULUI din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, accesat martie 2015 la adresa [http://www.onpcsb.ro/pdf/Regulamentul%20UE%20nr.269_2014_romana.pdf].

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene – ASSOCIATION AGREEMENT between the European Union and its Member States, of the one part, and Ukraine, of the other part, (mai 2014), accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/ukraine/docs/association_agreement_ukraine_2014_en.pdf].

Ministerul Afacerilor Externe a Federației Ruse, Raport asupra situației drepturilor omului în Uniunea Europeană, (2013), accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.geenstijl.nl/archives/images/russenbitchenterug.pdf].

Revised EU-Ukraine Action Plan on Freedom, Security and Justice, (1 Mai 2004), accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/enp/pdf/pdf/action_plans/ukraine_enp_ap_jls-rev_en.pdf].

Site oficial Comisia Europeană – Information Note to EU business operating and/or investing in Crimea/Sevastopol, accesat mai 2015 la adresa [http://eeas.europa.eu/ukraine/pdf/swd_2014_300_f2_joint_staff_working_paper_en_v8_p1_776932.pdf].

Site oficial Consiliul European – Concluziile Consiliului European, (martie 2015), accesat mai 2015 la adresa [http://www.consilium.europa.eu/ro/meetings/international-summit/2015/05/21-22/].

Site oficial OSCE – Minsk Agreement I, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.osce.org/ru/home/123258?download=true].

Articole reviste

Mearsheimer John J., ,,Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault”, în Foreign Affairs, Nr. Septembrie/Octombrie 2014, accesat mai 2015 la adresa [https://www.foreignaffairs.com/articles/russia-fsu/2014-08-18/why-ukraine-crisis-west-s-fault].

Larwood Zane, Why Donetsk Will Be Next, accesat mai 2015 la adresa [http://fordhampoliticalreview.org/why-donetsk-will-be-next/].

Novac Carolina (aprilie 2014), ,,Influența resurselor energetice în relația tensionată UE – Rusia”, în Historia.ro, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/influen-resurselor-energetice-n-rela-ia-tensionat-ue-rusia].

Oganesyan Karina, (mai 2015) ,,Donetsk, Luhansk: The 'People's Republics' one year on”, în Deutsche Welle, accesat mai 2015 la adresa [http://www.dw.de/donetsk-luhansk-the-peoples-republics-one-year-on/a-18444476].

Sasse Gwendolyn (martie 2015), ,,Remember Crimea? A Year Later”, în Carnegie Europe, accesat mai 2015 la adresa [http://carnegieeurope.eu/strategiceurope/?fa=59514].

Tafuro Eleonora (mai 2014), ,,Fatal Attraction? Russia’s Soft Power In Its Neighbourhood – Analysis”, in Eurasia Review – news and analysis, accesat mai 2015 la adresa [http://fride.org/descarga/29.05.2014_EurasiaReview_US_ET.pdf].

Yekelchyk Serhy (iunie 2014), ,,The Ukrainian Crisis: In Russia’s Long Shadow”, în Origins – Current Events in Historical Perspective, vol. 7, accesat aprilie 2015 la adresa [http://origins.osu.edu/orticle/ukrainian-crisis-russias-long-shadow].

Articole presă

Comitetul de presă al Uniunii Europene – EU sanctions against Russia over the Ukraine crisis, accesat mai 2015 la adresa [http://europa.eu/newsroom/highlights/special-coverage/eu_sanctions/index_en.htm].

Cojocaru Oleg, ,,Lavrov face declarații despre Ucraina. În Rusia, pentru asemenea cuvinte te bagă la pușcărie” (aprilie 2015), în Pagina de Rusia, accesat mai 2015 la adresa [http://www.paginaderusia.ro/lavrov-face-declaratii-despre-ucraina-in-rusia-pentru-asemenea-cuvinte-te-baga-la-puscarie].

,,Crimea hit by multiple sanctions as power, transport and banking communications are cut off” (decembrie 2014), în KyivPost, accesat mai 2015 la adresa [http://www.kyivpost.com/content/kyiv-post-plus/crimea-hit-by-multiple-sanctions-as-power-transport-and-banking-communications-are-cut-off-376206.html].

,,Criza din Ucraina: 17 martie 2014 / Crimeea a fost pierdută”, în Politeia World, accesat aprilie 2015 la adresa [http://politeia.org.ro/international/criza-din-ucraina-17-martie-2014-crimeea-a-fost-pierduta/25843/].

Eremenko Alexey (mai 2014), ,,Ukraine Leaving CIS Shoots Down Kremlin's Imperial Ambitions”, în The Moscow Times, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/news/article/ukraine-leaving-cis-shoots-down-kremlins-imperial-ambitions/501001.html].

,,Gazprom și Naftogaz au semnat prelungirea cu trei luni a înțelegerii privind livrarea de gaze Ucrainei, dupp ce Putin și-a dat acordul” (aprilie 2015), în InCont, accesat mai 2015 la adresa [http://www.incont.ro/international/putin-a-acceptat-prelungirea-cu-trei-luni-a-acordului-privind-livrarea-de-gaze-ucrainei-dar-cere-kievului.html].

Harress Christopher (iunie 2015), ,,Vladimir Putin Urges Donetsk And Luhansk To Remain Part Of Ukraine”, în International Business Times, accesat mai 2015 la adresa [http://www.ibtimes.com/vladimir-putin-urges-donetsk-luhansk-remain-part-ukraine-1955758].

Ibragimova Galiya (septembrie 2014), ,,Ukrainian parliament grants special status to the Donbass”, în Russia Direct, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.russia-direct.org/russian-media/ukrainian-parliament-grants-special-status-donbass].

Kupfer Matthew (oct. 2014), ,,Language Continues to Divide Ukraine”, în The Moscow Times, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/article.php?id=509372].

Korolkov Aleksandr (aprilie 2014), ,,Crimea: Nikita Khrushchev’s ‘gift on a golden dish”, în The Kompass, accesat mai 2015 la adresa [http://www.telegraph.co.uk/sponsored/rbth/politics/10745698/khrushchev-crimea-ukraine.html].

Litovkin Viktor (aprilie 2014), ,,The importance of Sevastapol for Russia”, în Russia & India report, accesat aprilie 2015 la adresa [http://in.rbth.com/world/2014/03/04/the_importance_of_sevastapol_for_russia_33479.html].

Malgin Andrei, (iunie 2014) ,,Kiev Embassy Attack Exposes Russia's Double Standards”, în The Moscow Times, accesat mai 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/opinion/article/kiev-embassy-attack-exposes-russias-double-standards/502298.html].

,,Minsk agreement on Ukraine crisis”, (februarie 2015) în The Telegraph, accesat mai 2015 la adresa [http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/ukraine/11408266/Minsk-agreement-on-Ukraine-crisis-text-in-full.html].

,,Profile: Ukraine's ultra-nationalist Right Sector” (aprilie 2014) în BBC News, accesat aprilie 2015 la adresa http://electronics.ucv.ro/mihaium/Avizier/Con_pr02.pdf.

,,Putin Signs Law to Ease Russian Citizenship for Former USSR Residents” (aprilie 2014), în Sputnik News, accesat mai 2015 la adresa [http://sptnkne.ws/p8C].

RT, 5 facts you need to know about Ukraine-EU trade deal, (iunie 2014), accesat aprilie 2015 la adresa [http://on.rt.com/pxzxdd].

,,Russia breaks off diplomatic relations with Ukraine – Churkin” (martie 2014), în Unian, accesat mai 2015 la adresa [http://www.unian.info/politics/894086-russia-breaks-off-diplomatic-relations-with-ukraine-churkin.html].

,,Russia hits West with food import ban in sanctions row” (august 2014), în BBC News, accesat mai 2015 la adresa [http://www.bbc.com/news/world-europe-28687172].

Schmemann Serge (iulie 1993), ,,Russian Parliament votes a Claim to Ukrainian Port of Sevastopol”, în The New York Times, accesat martie 2015 la adresa [http://www.nytimes.com/1993/07/10/world/russian-parliament-votes-a-claim-to-ukrainian-port-of-sevastopol.html].

,,Russia Threatens to Cut Gas to Ukraine” (mai 2014), în The Moscow Times, accesat mai 2015 la adresa [http://www.themoscowtimes.com/business/article/russia-threatens-to-cut-gas-to-ukraine/499375.html].

Sindelar Daisy (mai 2015), ,,Was Yanukovych's Ouster Constitutional?”, în Radio Free Europe – Radio Liberty, accesat mai 2015 la adresa [http://www.rferl.org/content/was-yanukovychs-ouster-constitutional/25274346.html].

Taylor Adam (februarie 2014), ,,To understand Crimeea take a look back to its complicated history”, în The Washington Post, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.washingtonpost.com/blogs/worldviews/wp/2014/02/27/to-understand-crimea-take-a-look-back-at-its-complicated-history].

,,The Odessa Masacre – What Really Happened”, (mai 2014), în SCG News, accesat aprilie 2015 la adresa [http://scgnews.com/the-odessa-massacre-what-really-happened].

,,Ukraine: Dozens killed in building fire in Odessa, ministry says”, în The Guardian, (octombrie 2014), accesat mai 2015 la adresa [http://www.theguardian.com/world/2014/may/02/ukraine-crisis-pro-russian-forces-claim-assault-on-slavyansk-live-updates].

,,Ukraine crisis in maps”, în BBC News, (februarie 2015), accesat martie 2015 la adresa [http://www.bbc.com/news/world-europe-27308526].

Walker Shaun (iunie 2015), ,,Money crisis in Crimea: how sanctions against Russia have made cash king”, în The Guardian, accesat mai 2015 la adresa [ttp://www.theguardian.com/world/2015/apr/07/money-crisis-in-crimea-how-sanctions-against-russia-have-made-cash-king].

Walker Shaun (iunie 2015), ,,Escalation of fighting in east Ukraine leaves ceasefire teetering on the brink”, în The Guardian, accesat mai 2015 la adresa [http://www.theguardian.com/world/2015/jun/04/escalation-fighting-east-ukraine-leaves-ceasefire-tatters-russian-forces].

Enciclopedii electronice

Marples David R. (2014), ,,Euromaidan and the Conflict in Ukraine in 2013–14: Year In Review 2014”, în Enciclopedia Britannica, accesat aprilie 2015 la adresa [http://www.britannica.com/EBchecked/topic/2006898/Euromaidan-and-the-Conflict-in-Ukraine-in-2013-14-Year-In-Review-2014].