Analiza Înfracțiunii DE Lovire SAU Vătămare Cauzatoare DE Moarte

ABREVIERI

alin. – alineatul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C:S:J – Curtea Supremă de Justiție

nr. – numărul

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII

Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății

Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009

CAPITOLUL II ANALIZA ÎNFRACȚIUNII DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE CAUZATOARE DE MOARTE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚINILOR CONTRA PERSOANEI

Principala trăsătură comună a infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, sănătății și integrității fizice a persoanei este dată de obiectul protecției penale, obiect ce se referă la acel drept fundamental primordial al persoanei, un drept fără de care niciun alt drept ori libertate fundamentală nu ar putea fi exercitate, respectiv dreptul la viață, garantat prin art. 22 alin. (1) din Constituția României.

Faptele incriminate în cadrul infracțiunilor contra vieții, sănătății și integrității fizice a persoanei reprezintă infracțiuni contra vieții. Rezultă așadar că „în afară de obiectul juridic generic care este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omucidere au, de asemenea, în comun și obiectul lor juridic special”, care constă în viața persoanei.

Momentul de la care putem considera că avem de a face cu o persoană în viață, precum și momentul până la care putem considera că persoana este în viață, altfel spus momentul apariției vieții și respectiv momentul instalării morții, reprezintă probleme de natură medico-legală controversate. Fără a dezbate pe larg aceste probleme, se impun totuși unele precizări deoarece, existența oricăreia din infracțiunile contra persoanei presupune ca fapta să fi fost comisă asupra unei persoane în viață.

Momentul apariției vieții este dificil de stabilit și, după cum rezultă din explicațiile medico-legale, se pare că în această privință nu există un criteriu unic și general valabil. Un criteriu important ce trebuie luat în calcul este respirația noului-născut.

Însă, cu mult timp în urmă, în doctrina medic-legală, „…uneori, între expulzie și prima respirație, ca semnul cel mai frapant de viață extrauterină, poate fi un interval mai lung, mai ales atunci când cordonul ombilical nu s-a secționat imediat și fătul continuă să trăiască pe seama respirației feto-placentare. Aceste situații implică starea de nou-născut viu, cu semne de circulație vitală (și uneori de asfixie criminală), dar fără pulmon respirat. (…). În majoritatea cazurilor însă viața extrauterină presupune existența concomitentă a respirației și circulației, dar existența uneia din aceste funcții este suficientă pentru a caracteriza viața extrauterină.” Trebuie avut în vedere totuși faptul că deși, de regulă, respirațiile se produc imediat după expulzarea fătului, există situații în care „respirațiile se pot declanșa și intrauterin, mai ales atunci când asistăm la ruperea prematură a membranelor.” De aceea criteriul bazat pe existența celor două funcții vitale, respirația și circulația, trebuie utilizat și ținându-se cont de momentul declanșării nașterii.

Momentul instalării morții este, la rândul lui, greu de stabilit. Trebuie să se aibă în vedere că moartea reprezintă un proces și, chiar atunci când intervine aparent brusc, ea reprezintă în realitate „un fenomen care se instalează în etape, iar între viață și moarte se interpun așa-numitele stări terminale: coma și agonia”

Etapele morții trebuie stabilite în funcție de analiza celor trei funcții vitale ale organismului: funcția respiratorie, funcția cardio-circulatorie și funcția cerebrală. Prin încetarea uneia din funcțiile vitale, (de regulă cea respiratorie este prima, deoarece circulația nu dispare înaintea respirației ci, eventual, cel mult o dată cu aceasta), se instalează moartea clinică. Această etapă, fără intervenția medicului poate să dureze maxim cinci minute, durată ce este dictată de capacitatea creierului de a supraviețui pe baza procesului de glicoliză anaerobă, acel proces prin care celulele produc ele singure oxigenul necesar. Între agonie și moartea clinică diferența este dată de faptul că, în prima situație, manifestările vitale sunt încă evidente, în timp ce în cea de a doua situație, funcțiile vitale sunt absente. Moartea clinică nu trebuie confundată nici cu așa-zisa moarte aparentă care este caracterizată prin reducerea la maxim a funcțiilor vitale (vita minima), astfel încât semnele vieții (respirație, puls, zgomot cardiac) sunt imperceptibile.

După etapa morții clinice urmează o ultimă etapă, moartea biologică sau moartea creierului. Aceasta se instalează în condițiile în care creierul este privat de oxigen pe o perioadă mai mare de cinci minute. După această perioadă apar unele modificări structurale ireversibile la nivel cerebral, modificări care fac inutilă reanimarea funcțiilor cardio-respiratorii, deși acest lucru nu este imposibil.

De regulă, în doctrina de specialitate este admis că obiectul material al infracțiunilor din această grupă este reprezentat de corpul persoanei în viață. Fără nicio îndoială, asupra acestuia se îndreaptă acțiunea și, din această perspectivă, corpul persoanei corespunde definiției obiectului material al infracțiunii. Este mai dificil de susținut faptul că viața, ca valoare complexă, care dincolo de dimensiunea biologică presupune o altă dimensiune, cel puțin la fel de importantă, cea psihică, poate fi, pur și simplu, materializată în corpul persoanei.

De aceea, privit din perspectiva obiectului prin care se materializează valoarea protejată, corpul persoanei răspunde mai greu criteriilor de desemnare a obiectului material.

Subiectul activ al acestor infracțiuni nu este, de regulă, circumstanțiat, excepție făcând infracțiunea prevăzută de art.200 C. pen., uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de mamă, unde subiectul activ este circumstanțiat, autor nemijlocit al infracțiunii neputând fi decât mama care își ucide copilul nou-născut.

Participația penală este în principiu posibilă în toate formele ei: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv al infracțiunilor din această secțiune este la rândul lui, de regulă, necircumstanțiat, putând fi orice persoană în viață.

Elementul material al acestor infracțiuni constă în uciderea sau vătămarea unei persoane.

De regulă, elementul material se realizează printr-o acțiune dar nu este exclusă nici inacțiunea, în cazurile în care subiectul activ trebuie să adopte o anumită conduită și nu o face, iar omisiunea lui duce la decesul victimei.

De la această regulă există o singură excepție și anume infracțiunea prevăzută de
art. 191 C. pen.-determinarea sau înlesnirea sinuciderii. La această infracțiune elementul material nu constă în uciderea unei persoane ci, în acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane.

Cu o singură excepție, urmarea imediată, o reprezintă decesul unei persoane. Excepția se referă la același art. 191 C. pen. unde urmarea imediată este fie decesul victimei (prin sinucidere), fie încercarea de sinucidere a victimei.

Legătura de cauzalitate, între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată, respectiv decesul victimei, trebuie să fie stabilită cu atenție în fiecare caz în parte. De fapt, în toate cauzele care au ca obiect o infracțiune de omucidere se efectuează o expertiză medico-legală, care are ca scop tocmai stabilirea cauzelor decesului. Chiar și în aceste condiții stabilirea în concret a legăturii de cauzalitate este în multe cazuri o sarcină extrem de dificilă.

Consumarea acestor infracțiunilor are loc în momentul în care se produce decesul victimei, cu o singură excepție și anume la infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii există două posibilități de consumare a faptei, fie în momentul decesului prin sinuciderea victimei, fie în momentul în care încercarea de sinucidere a avut loc.

Tentativa este posibilă și se pedepsește la toate variantele de omor.

Este posibilă, dar nu se pedepsește la infracțiunea de uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de mamă și la cea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. (datorită gravității reduse pe care aceste infracțiuni o prezintă prin comparație cu infracțiunile de omor.

Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății

În cadrul infracțiunilor de lovire și vătămarea integrității corporale sau a sănătății actualul codul penal incriminează șase infracțiuni, și anume cele consacrate de art. 193.198.

Deosebirea infracțiunilor din cadrul acestei subgrupe se realizează prin două trăsături fundamentale.

Ceea ce realizează elementul comun al acestora este obiectul ocrotirii penale, aceste fapte adugând atingere dreptului persoanei la integritate fizică.

Așa cum am menționat deja, legea noatră fundamentală garantează dreptul la integritate fizică în cuprinsul art, 22 alin. (1) din Constituția României.

Cea de-a doua trăsătură este asigurată de caracterul progresiv al a infracțiunilor din această subgrupă.

Obiectul juridic

În cazul acestei categorii de infracțiuni obiectul juridic îl reprezintă valoarea socială și anume integritatea corporală și sănătatea persoanei.

Obiectul material

Obiectul material al tuturor infracțiunilor din această subgrupă este reprezentat de corpul unei persoane în viață. Condiția ca, în momentul exercitării violențelor, persoana să fíe în viață nu este inutilă, deoarece lovirea sau violențele exercitate asupra unui cadavru pot să realizeze elementul constitutiv fie a unei fapte putative, fíe a infracțiunea prevăzută de art. 383 C.pen., respective profanarea de cadaver sau morminte.

Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ al infracțiunilor contra integrității corporale și sănățății persoanei, este, în general, necircumstanțiat.

Însă, prin particularizarea subiectului pasiv în cazul infracțiunii prevăzute de art. 199 C. pen unde avem de-a face cu fapte săvârșite asupra membrilor familiei, în mod implicit subiectul activ va deveni circumstanțiat, fiind vorba de persoana care are calitatea de soț sau rudă apropiată, în raport cu victima.

În cadrul acestei categorii de infracțiuni participația penală este posibilă.

În principiu, subiectul pasiv este necircumstanțiat.

În inițiala consacrare a acestei categorii de infracțiunii se regăsea o singură excepție de la regulă, și anume varianta agravată de la art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă, care se referă la fapta prin care s-a produs avortul, variantă la care subiectul pasiv nu poate fi decât femeia gravidă.

După modificările aduse acestei secțiuni, prin Legea nr. 197/2000, la art. 180 și 181 au apărut variante agravate care circumstanțiază subiectul pasiv, fiind vorba în aceste cazuri despre faptele comise asupra membrilor familiei.

Latura obiectivă

Acțiunea este regula realizării elementului material al infracțiunilor din această categorie și anume acțiunea de lovire sau de exercitare a unor violențe, în cazul acestor infracțiuni putând vorbi despre infracțiuni comisive.

Însă, există și infracțiuni comisive care pot fi săvârșite prin inacțiune sau omisiuni, astfel elementul material al infracțiunilor din cadrul acestei categorii poate fi realizat și prin inacțiune.

O condiție esențială pentru a întregi latura obiectivă a acestor infracțiuni se referă la obligativitatea ca acțiunea-inacțiunea să se situeze în afara ilicitului.

În literatura de specialitate s-a subliniat că “în afara cauzelor generale care înlătură caracterul penal al faptei, și care acționează evident și în aceste situații, caracterul ilicit al faptei mai poate fi înlăturat și în ipoteza în care, în anumite limite, violențele sunt admise în cadrul unor jocuri sportive, “sau în alte cazuri admise sau autorizate de lege ori de anumite cutume (de ex. găurirea urechilor la femei pentru cercei, tatuajele, circumciziunea la evrei etc.)”.

Urmarea imediată este condiționată de producerea unui rezultat.

Urmarea imediată poate să constea fie în producerea de suferințe fizice, fie în vătămarea integrității corporale sau a sănătății, fie chiar în decesul victimei, în cazul art. 195 C. pen.

Principala caracteristică a urmării imediate o reprezintă evoluția rezultatului.

Astfel, s-a subliniat în doctrină că ne aflăm în prezența unor infracțiuni progresive.

Momentul realizării rezultatului califică fapta, într-una din variantele simple sau agravate.

Totodată, legătura de cauzalitate se impune a fi stabilită pentru fiecare caz în parte, pentru o stabilire corectă a încadrării judiciare.

Latura subiectivă

Forma de vinovăție posibilă în cadrul aceastei categorii de infracțiuni este praeterintenția, adică o formă hibridă a vinovăției, precum și vinovăția în cele două forme ale sale, intenția și culpa.

Astfel, infracțiunile ce se regăsesc incriminate în cuprinsul art. 193 și 194 C. pen. se comit cu intenție, în ambele modalități, directă sau indirectă; art. 195 C. pen. se comite fie cu intenție, fie cu praeterintenție; art. 195 C. pen. este infracțiunea tipic praeterintenționată, iar
art. 196 C. pen. are ca formă de vinovăție culpa, în ambele ei modalități.

Mențiunea cu privire la caracterul ilicit al faptei, mențiunea prezentată cu ocazia analizei laturii obiective are efecte asupra laturii subiective. Astfel, țin să precizez că nu se va putea reține vinovăția făptuitorului, în ipoteza în care acesta acționează în limitele unei conduite admisă în mod tacit sau expres de lege, cum ar fi aplicarea unui tratament medical, sau practicarea unui sport.

Formele infracțiunilor

Având în vedere faptul că aceste infracțiuni sunt infracțiuni de rezultat, consumarea acestora se produce în momentul apariției consecințelor specifice fiecărei infracțiuni.

Ceea ce este caracteristic acestor infracțiuni este că urmările săvârșirii lor se pot prelungi și dincolo de momentul realizării elementului material (acțiunea sau inacțiunea) putându-se agrava în mod progresiv.

De regulă, tentativa nu se pedepsește, unele dintre aceste infracțiuni nefiind posibile de realizare sub forma tentativei și asta datorită formei de vinovăție, respectiv praeterintenția sau culpa. Singura excepție, în sensul că se pedepsește tentativa la varianta agravată prevăzută de
art. 194 alin. (1) C. pen.

Variantele infracțiunilor

Legiuitorul român a consacrat pentru fiecare infracțiune din această categorie variante agravate, excepție făcând infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, incriminată de art. 195 C. pen..

Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul adoptat prin Legea nr. 286/2009

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.

Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație, nu întâmplător, unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate.

Această viziune fatalistă nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că
s-au întâmpinat unele dificultăți în aplicarea acestor coduri și că s-au înregistrat chiar unele serioase dări înapoi prin legislația ordinară care s-a adoptat, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de afirmare a relațiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât, după câteva decenii, s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementate juridică și conținutul ei.

În același timp, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practicii juridice.

Astfel, Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937.

Principalele sale izvoare au fost Codul penal prusian din anul 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa-zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea.

Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.

O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.

Codul penal a fost structurat în trei cărți: cartea I-a cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar cartea
a III-a materia contravențiilor.

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.

Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta.

Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare), etc.

În această ordine de idei la Secțiunea II din Codul lui Cuza (1865) apar incriminate “răniri, loviri și alte crime și delicate comise cu voință.”.

Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este modul de incriminare, astfel art. 238 din Codul penal de la 1865 prevede că “faptul de a lovi sau a răni cu voință o persoană sau a-i cauza orice alte leziuni corporale, se pedepsește, după împrejurare, ca crimă, ca delict, sau ca contravenție.

Rănirile și lovirile care n-au cauzat nici o boală, nici vreo incapacitate de lucru și care s-au urmat din certe prin cârciumi, bâlciuri, oboare și tâtguri se pedepsesc ca contravenții.

Celelate răniri și loviri simple se pedepsesc cu închisoarea de la 15 zile până la un an.

Iar dacă au fost cu precugetare sau cu pândire, pedeapa va fi închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate si amenda până la 2000 lei”.

După cum se poate remarca latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 238 din Codul penal al lui Cuza se realizează prin “loviri sau răniri” ce cauzează leziuni corporale.

Termenul de “voință” nu este altceva decât latura subiectivă a infracțiunii, care practic îmbracă forma intenției.

În ipoteza în care “rănirile și lovirile” nu au cauzat “nici o boală, nici o incapacitate de lucru”, dar care au fost efectul unor altercații din bâlciuri, târguri etc. se pedepsesc cu contravenție.

În momentul în care apare premeditarea “precugetare sau pândire”, pedeapsa va fi mult mai gravă, respectiv închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate și amenda.

Mergând pe aceeași linie, art. 239 din același cod, incriminează “lovirile sau rănirile ce au cauzat o vătămare însemnată sănătății sau unui membru al corpului victimei culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de 3 luni până la 3 ani și amenda.

Iar dacă se va fi urmat cu precugetare sau pândire minimul pedepsei va fi 6 luni”

Însă codul nu menționează ce se înțelege prin “vătămare însemnată”, aceast aspect rămânând la latitudinea instanțelor, în apreciarea pedepsei pe care o vor aplica.

Aliniatul 2 al aceluiași art. stabilește că, în caz de premeditare, pedeapsa minimă va fi de 6 luni. Practic aliniatul 2 nu aface altceva decât să stabilească o circumstanță agravantă.

În cuprinsul art. 240 este incriminată vătămarea corporală gravă, Codul stabilind că “dacă în urma loviturilor sau rănirilor voluntare, pătimașul a rămas sluțit sau în incapacitate pe toată viața de a lucra, sau mut, sau orb, sau surd, sau a pierdut facultatea de a procrea, sau a rămas smintit de minte, ori nebun, ori imbecil, culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de la 2 ani la
2 ani și amenda până la 5 000 lei.

Aceeași pedeapsă se va aplica și când persoana bătută, fiind o femeie însărcinată, din cauza bătăii a lepădat.“ .

Articolul 240 din Codul penal de la 1865 nu este altceva decât forma de vătămare corporală prevăzută de art. 194 din actual cod penal.

În clasificarea faptelor penale se au în vedere și alți factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanților. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracțiunea consumată, iar complicele se pedepsește ca și autorul principal.

Mai târziu, odată cu adoptarea unor legi penale speciale, au apărut anumite complicații. Aceste complicații se datoresc faptului că în unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzătoare; în această situație au apărut neconcordanțe în clasificarea faptelor (anumite instanțe calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeași lege).

De aceea s-a hotărât, pe cale jurisprudențială, ca întotdeauna criteriul de calificare să fie pedeapsa; dacă fapta era pedepsită cu o pedeapsă criminală să fie socotită crimă, chiar dacă legea o denumea delict.

După făurirea statului național unitar s-a trecut la elaborarea unui cod nou, în vederea realizării unificării legislative și pe planul dreptului penal, acesta neputut fi adoptat datorită opoziției național-țărăniștilor, veniți la putere în anul 1928.

Noile reglementări penale au fost sistematizate în trei părți: dispoziții generale (cartea
I-a), dispoziții privitoare la crime și delicte (cartea a II-a) și dispoziții privind contravențiile (cartea a III-a).

Potrivit vechii concepții, consacrată în Codul penal din 1865, pedepsele erau de trei feluri: pentru crime, pentru delicte și pentru contravenții. Pe lângă pedepsele principale, codul prevedea pedepse complementarii și accesorii. În legătură cu pedepsele principale pentru crime și delicte, codul făcea distincția între infracțiunile

În aparență, sancțiunile penale erau mai blânde. În realitate, codul a sancționat mai grav o serie de infracțiuni, prin utilizarea unui procedeu camuflat: anumite infracțiuni erau scoase din categoria crimelor și trecute în categoria delictelor, dar sancțiunea delictelor era mai aspră, iar minimul de pedeapsă mai ridicat. Pe de altă parte, posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea pedepsei era mult mai restrânsă.

Cu privire la tehnica de redactare, Codul penal din 1936 este remarcabil, deoarece textile sale sunt precise, iar definițiile și conceptele sunt clare, ca expresie a nivelului evoluat al științei penale românești.

În ceea ce privește infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, codul penal de la 1936 în secțiunea a II-a incriminează “lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății”.

Art. 470 este corespondentul art. 193 din actualul cod penal, fiind incriminat “acela care lovește o persoană fără a-i cauza vreuna din vătămările arătate în art. 471 și următoarele” pedepasa pentru cel care comite asemenea fapte fiind închisoarea corecțională de la o lună la două luni. Când lovirea a produs echimoze, pedeapsa este închisoarea corecțională de la o lună la 3 luni”.

Dar ce spune art. 471 și următoarele? Acela care vatămă, în orice mod, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane comite delictul de vătămare a integrității corporale sau a sănătății sancțiunea constând în pedeapsa închisorii corecționale de la 2 luni la un an și amenda de la 2 000 la 5 000 lei.

Spre deosebire de art. 470 în cuprinsul căruia apare noțiunea de “lovește o persoană”, art. 471 utilizează termenul de vătămare a integrității sau sănătății.

Pentru prima dată codul penal de la 1936 vine și stabilește gravitatea vătămărilor prin numărul zilelor de îngrijiri medicale. Astfel, art. 472 stabilește “când vătămarea integrității corporale sau a sănătății a reclamat îngrijiri medicale de cel puțin 10 zile pentru vindecare, se comite delictul de vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, pedeapsa, în acets caz fiind închisoarea corecțională de la 6 luni la 2 ani și amneda de la 3 000 la 6 000 lei.

Art. 473 incriminează vătămarea corporală gravă statuând “când vătămarea integrității corporale sau a sănătății a cauzat victimei o boală de lungă durată ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ sau a funcționării lor, pierderea ori alterarea capacității de procreere, desfigurare, avort sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică constituie delictul de vătămare corporală gravă a integrității corporale sau a sănătății și se pedepsește cu închisoarea corecțională de la 3 la 6 ani și amenda de la 5 000 la 10 000 lei.”

Acest cod va fi modificat în cursul anului 1938, vătămarea corporală găsindu-se incriminată în art. 472-473.

Asemeni codului penal anterior și codul de la 1938 stabilește gravitatea vătămărilor de numărul de îngrijiri medicale, astfel este considerată vătămare corporală gravă dacă vătămarea corporală sau a sănătății reclamă o îngrijire de cel puțin 10 zile și cel mult 2 luni.

În cazul în care vătămarea integrității corporale sau sănătății a cauzat victimei o boală de o durată mai lungă de 2 luni, ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ, ori a funcțiunii lor, pierderea sau alterarea capacității de procreare, sluțire, deformare, desfigurare, avort, boală sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică este realizat conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale sau a sănătății. Pedeapsa în cazul infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale, stabilită prin codul de la 1938, este închisoarea corecțională de la 2 ani la 6 ani și amenda de la 5.000 la 10.000 lei.

În anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituția “infracțiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalității. Aceast cod s-a menținut în vigoare până în 1956.

În cursul anului 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România.

Trebuie menționat că în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societății împotriva criminalității.

Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român. Deși că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizării pedepselor. Totodată acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluția din anul 1989.

Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 a intrat în vigoare la
2014.

Atât pe plan doctrinar, cât și în activitatea de înfăptuire a justiției, și acest Nou Cod penal a prilejuit numeroase analize, critici și comentarii, cu atât mai mult cu cât a fost adoptat în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, și nu în procedura ordinară de legiferare.

Criticile, mai mult sau mai puțin întemeiate, au fost formulate cu privire la lipsa de previzibilitate și de predictibilitate a normelor penale, cu privire la neconstituționalitatea acestora, la neconcordanța cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului etc.

Ca o apreciere generală se poate afirma că partea specială a Noului Cod penal se înscrie pe linia evoluției legislației penale, pe linia armonizării acesteia cu exigențele europene, astfel încât să-și dovedească eficiența în apărarea ordinii de drept, în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

Sub aspect statistic Noul Cod penal consacră un număr de 243 de infracțiuni, grupate pe XIII titluri – mai mult cu 64 de infracțiuni față de vechiul Cod penal, care consacra 179 de infracțiuni, ce erau grupate pe XI titluri, dintre care unul era abrogat.

Sub aspectul sistematizării normelor de incriminare, se poate observa opțiunea membrilor comisiei de elaborare a Proiectului noului Cod penal, precum și a legiuitorului delegat, de a plasa infracțiunile contra persoanei în Titlul I, opțiune care are menirea de a sublinia atenția sporită acordată protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, tot astfel cum art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră obligația de a respecta drepturile omului, iar art. 1 alin. (3) din Constituția României prevede că România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme.

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACȚIUNII DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE CAUZATOARE DE MOARTE

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Antoniu, George Costică Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976

Cernea, Emil, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Buucrești 2006

Cioclei, Valerian Drept penal. Partea specială-infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București 2007

Diaconescu, Gh. Infracțiunile din Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Prins 1997

Filipaș, A. Drept penal român, Partea specială, Editura Șansa, București 1992

Gutan, Marcel Istoria dreptului românesc, Editura Hamangu, București 2009

Iftimie, Valentin, Alexandru Boroi, Infracțiunea de lovire și vătămare a integrității corporale, Editura Juridică, București 2003

Oroveanu, Hanțiu A Drept penal special, Infracțiuni contra vieții, integritații corporale și sănătății persoanei, Vol. I, Editura Sitech, Craiova, 1998

Păvăleanu, Vasile Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității, vol.I, Editura Lumina Lex, București 2009

Scripcaru, Gh. M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

Toader Tudorel, Drept penal. Parte specială, ediția a 5-a, Editura Hamangiu 2010

Top, Dan Istoria statului și dreptului românesc, Editura C.H. Beck, București 2008

Articole din reviste de specialitate

Nicolae Gheorge, Cercetarea criminalistică a infracțiunilor de vătămare corporală, în Revista Criminalistica nr. 4/2002;

Legislație

Constituția României

Codul penal român

Codul de procedură penală

Codul penal de la 1865

Legea nr. 286/2009 privind Codul penal

Practică juridiară

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1522/2002, în B.J. 2;

Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 1305 din 14 martie 2003, www. scj.ro

C.S.J, secția penală, decizia nr. 1100/1999, în B.J. nr. 3