Analiza Informatilor de la Intelligence Competitiv la Componenta Economica a Securitatii Nationale
ANALIZA INFORMAȚIILOR: DE LA INTELLIGENCE COMPETITIV LA COMPONENTA ECONOMICĂ A SECURITĂȚII NAȚIONALE
Cuprins:
Introducere
CAPITOLUL I – Informația
I.1. Date, informații, cunoștințe
I.2. Informația
I.3. Coordonatele organice ale informației
I.3.1. Coordonata metrică (cantitativă)
I.3.2. Coordonatele calitative
I.3.2.1. Coordonata structurală
I.3.2.2. Coordonata semantică
I.3.2.3. Coordonata pragmatică
I.4. Valoarea informației
I.6. Intelligence
CAPITOLUL II – Premise ale demersului analitic
II.1. Situație decizională – problemă decizională – decizie
II.2. Sistemul informațional al decidentului
II.3. Gândirea analitică
II.3.1. Cunoașterea comună
II.3.2. Gândirea creativă
II.3.2. Gândirea critică
II.3.3. Abilitatea de a identifica structuri de informații
II.3.4. Probleme comune în gândirea analitică
II.4. Ciclul procesului de intelligence
Capitolul III – Principii ale analizei informațiilor în procesul de intelligence
III.1.Principiul respectării liniarității temporale
III.2. Principiul saturației informaționale
III.3. Principiul obiectivizării procesului de analiză
III.4. Principiul contextualizării analizei
III.5. Principiul coerenței interne
III.6. Principiul abordării predictive
III.7. Principiul (auto)criticii rezultatului analizei
Capitolul IV – Analiza informațiilor
IV.1. Analiza cantitativă a informațiilor
IV.1.1. Extrapolarea
IV.1.2. Proiecția
IV.1.3. Prognoza
IV.1.4. Teoria jocurilor
IV.2. Analiza calitativă a informațiilor
IV.2.1. Analiza intuitivă
IV.2.1.1. Analiza-sinteza
IV.2.1.2. Analogia
IV.2.1.3. Studiul de caz
IV.2.2. Analiza structurată
IV.2.2.1. Tehnici imaginative
IV.2.2.2. Tehnici diagnostic
IV.2.2.3. Tehnici de reformulare și provocare
IV.2.2.4. Analiza prin metoda scenariilor
IV.2.2.5. Analiza prin concurența ipotezelor (ACI)
IV.3. Analiza pentru suportul deciziei
IV.3.1. Analiza SWOT
IV.3.2. Analiza PESTELO
IV.3.3. Analiza SARE
CAPITOLUL V – Intelligence competitiv (IC)
V.1. IC – Concept
V.2. Delimitare IC
V.3. Surse de date și informații
V.4. Analiza informațiilor în IC
Capitolul VI – Componenta economică a securității nationale
VI.1. Securitate națională
VI.2. Componenta economică a securității naționale
VI. 3. Analiza informațiilor
Concluzii
Lista Figurilor
Bibliografie
Introducere
Prezenta lucrare abordează o problematică dezbătută din ce în ce mai mult în mediile științifice naționle și internaționale – analiza de informații pentru producerea de intelligence.
Cu origini în activitatea de spionaj din cel de-al doilea război mondial, analiza informațiilor pentru producerea de intelligence a depășit demult birourile serviciilor de informații și a pătruns în domenii diverse, oriunde informația suplimentară poate însemna un avantaj competitiv.
Marile companii au fost primele care au simțit importanța conoașterii și a cunoașterii anticipate a mediului în care activează. Activitățiile subsecvente ciclului de intelligence oferă instrumentele necesare pentru a obține această cunoaștere, iar analiza informațiilor este „magia” prin care din lucruri cunoscute, inteligență și creativitate apar cunoștințe ce fac viitorul mai prietenos. Guvernele unor state au înțeles și ele valoarea „informației acționabile” pentru propriile economii și au implementat politici care sprijină sectoare economice sau economii în ansambu.
Ca obiect de studiu, analiza de informații este predată în universități și face obiectul unor proiecte de cercetare, inclusiv în academiile de științe, din StateleUnite ale Americii până în China, din Marea Britanie, până în Africa de Sud. România se aproprie să devină membru al acestei comunități.
Lucrarea de față își propune să adune și să prezinte într-o manieră nouă, structurată, diverse metode și tehnici de analiză a informațiilor, precum și concepte asociate și necesare înțelegerii modalităților prin care informația devine avantaj competitiv.
Astfel, au fost stabilite ca obiective ale cercetării:
delimitarea conceptelor de „informație”, „gândire analitică”, „abilitatea de a identifica structuri de informații”, „analiză a informațiilor”, „intelligence”, „intelligence competitiv” și „componenta economică a securității”;
profilarea elementelor din structura conceptului „informație”, care sunt necesare și utile în analiza informației pentru producerea de intelligence;
examinarea mecanismelor cognitive ce contribuie la analiza de informații;
formularea unor principii pentru analiza informațiilor;
realizarea unei clasificări a metodelor și tehnicilor de analiză a informațiilor;
delimitarea noțiunii de „intelligence competitiv” de alte activități care procesează informații;
examinarea intelligence-ului economic din perspectiva securității naționale;
relevarea incidenței metodelor de analiză a informațiilor în activitatea de intelligence competitiv și în cea de analiză pentru securitate națională.
Informațiile reprezintă o marfă ce are caracterstici pentru care societatea nu este pregătită în ansamblul ei. Cei care înteleg valoarea acesteia acționează pentru întelegerea mecanismelor prin care poate fi obținută în condiții de siguranță și eficiență economică. Exemplele unor firme, care au implementat politici ce au permis ca, în timp, cultura de intelligence să facă parte din cultura organizațională, ne arată că acesta este cel puțin un model demn de luat în seamă. Studiul aspectelor ce contribuie la dezvoltarea capabilităților informaționale este actual și de perspectivă.
Domeniul analizei informațiilor este unul transversal, nevoia de cunoștințe necesare pătrunderii între resorurile funcționale realizând salturi între economie, psihologie, sociologie, matematică ș.a. Cu toate acestea, ca orice abordare creativă, în care judecata, mintea umană, are rolul principal, analiza informațiilor este considerată uneori o artă.
Motivația alegerii acestei teme de doctorat este legată de provocările pe care le oferă un domeniu mai puțin studiat, controversat în ochii unora, însă deosebit de ofertant, precum și de experiențele autorului. Necesitatea clarificării unor concepte, a stabilirii unui cadru conceptual, a unor limite date de principii și reguli se simte în activitatea oricărui analist.
Importanța demersului științific constă în dezvoltarea teoretică a domeniului de analiză a informațiilor pentru producere de intelligence, în domenii economice sau conexe economiei, prin propunerile pe care le face. Principiile pentru analiza informațiilor și o clasificare a metodelor și tehnicilor de analiză sunt doar două dintre subiectele care, cu siguranță, vor suscita discuții. Teza sintetizează idei, teorii, ipoteze și generalizări empirice.
Considerăm că această teză de doctorat , prin documentarea teoretică și propunerile de augmentare a domeniului, poate completa literatura de specialitate și poate oferi informații și cunoștințe într-o sferă de competență aflată în plină dezvoltare. De asemenea, poate constitui punctul de plecare în proiecte de cercetare care să continue dezvoltările prezentate.
Metodele de lucru utilizate au fost, în principal, reprezentate de: documentare, definirea termenilor, expunerea fenomenelor, prezentarea situațiilor, enunțarea ipotezelor, caracterizarea entităților, clasificarea indicatorilor, etc.
CAPITOLUL I – Informația
Din cele mai vechi timpuri, omul a fost avid de informație, aceasta fiindu-i necesară adaptării la mediul natural și, ulterior, la modificarea lui. Căutând și dezvoltând continuu, a ajuns astăzi dependent de informație, astfel încât, fără ea, existența și activitatea sa își pierd, de multe ori, sensul și finalitatea. Informația este un element fundamental al realității și al existenței umane.
Valoarea, exprimată în cadrul și asociată relațiilor interumane, se relevă printr-o evoluție permanentă, profund dependentă de informație, căreia îi dă semnificație socială, adică recunoaștere a statutului și rolului său important în societatea umană. Amenințarea, ca pericol la adresa cuiva sau a ceva anume, dobândește sens dacă include informație și este purtătoare de valoare.
Astăzi, umanitatea se confruntă cu o mulțime de amenințări de natură economică, militară, socială, informațională etc. Analiza evaluărilor făcute secvențial la nivelul relațiilor dintre valori și amenințări, dintre valori și mediul de securitate și/sau dintre amenințări și mediul de securitate atestă că, între aceste componente, există o strânsă corelație. Elementul esențial, liantul dintre ele, îl constituie informația. Aceasta este prezentă, ca parte fundamentală a fiecărei componente a relației. Fără ea nu ar fi posibilă evaluarea stării nici unuia dintre membri și, ca urmare, nici cunoașterea sa ca entitate. Similar sistemelor capabile să se regleze și să se autoregleze, organismul uman întreține și un permanent schimb de informații cu mediul în care trăiește. Informația face parte, alături de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte sau locuință, din nevoile fundamentale ale ființei umane.
Omenirea a intrat în mileniul al III-lea, în așa-numita „societate informațională”, însă oamenii trăiesc „paradoxul de a nu fi reușit o definire exactă a informației” (Buzunărescu, 1996:44). Majoritatea indivizilor pretind că știu ce este o informație, dar, cu toate acestea, nu s-a ajuns la o delimitare, la o determinare și la o precizare a conținutului conceptual al „informației”, unanim recunoscute.
Până în prezent, s-au propus o multitudine (după unele aprecieri, peste 150) de definiții, fiecare dintre acestea fiind, de regulă, fundamentată științific și argumentată sau demonstrată prin jocul minții, respectiv, prin formule matematice. Este foarte interesant aspectul că aceste definiții nu se exclud reciproc și, de cele mai multe ori, nici nu se contrazic. Fiecare accentuează o latură mai puțin evidentă în alte abordări sau prezintă, pur și simplu, o altă viziune.
Mai mult, odată cu trecerea anilor, „informația” a reprezentat o provocare la adresa specialiștilor care au încercat să clarifice noțiunea în contextul domeniilor lor de activitate. Din acest considerent, nu trebuie să mire pe nimeni că „informația” a generat o știință care se ocupă de studiul acesteia, fie că ea se numește Știința Informației (engl. Information Science), fie că este vorba de Teoria Informației (engl. Theory of Information), unde sunt analizate aspectele informației în domenii dintre cele mai diverse: matematică, fizică, biologie, medicină, telecomunicații, militar, economic etc. Se poate constata că „informația” este mai mult decât un simplu cuvânt ce prezintă o polisemie diversă, cu grad superior de organizare, care trimite spre o formă superioară de generalizare și abstractizare.
De asemenea, „informația” depășește limitele noțiunii – forma logică fundamentală a gândirii omenești care reflectă caracterele generale, esențiale și necesare ale unei clase de obiecte. Unii specialiști apreciază că „sensul originar al noțiunii de informație este procentul de noutate pe care îl vehiculează un enunț (mesaj) într-un mediu social comprehensiv” (Buzunărescu, 1996:49).
După cum subliniază Greiner, atunci când abordăm subiectul „informație” nu trebuie să pierdem din vedere că:
informațiile sunt obiecte construite, „informațiile nu cresc în natură, ele sunt artefacte, simboluri create deliberat de actorii sociali”;
informațiile făuresc reprezentările și induc comportamente după mecanisme complexe;
alături de cunoștințe formalizate, cunoștințele tacite, neexplicate, joacă un rol foarte
important.
Oricum, în sensul său cel mai larg, „informația” cuprinde și conținutul de „date”, „cunoștințe” sau „intelligence”.
I.1. Date, informații, cunoștințe
În literatura de specialitate, există o mulțime de opinii diferite în privința definirii celor trei concepte: date, informații și cunoștințe.
Conform „Collins Concise Dictionary”: datele reprezintă „o serie de observații, măsurători sau fapte”; informațiile sunt definite ca reprectul că aceste definiții nu se exclud reciproc și, de cele mai multe ori, nici nu se contrazic. Fiecare accentuează o latură mai puțin evidentă în alte abordări sau prezintă, pur și simplu, o altă viziune.
Mai mult, odată cu trecerea anilor, „informația” a reprezentat o provocare la adresa specialiștilor care au încercat să clarifice noțiunea în contextul domeniilor lor de activitate. Din acest considerent, nu trebuie să mire pe nimeni că „informația” a generat o știință care se ocupă de studiul acesteia, fie că ea se numește Știința Informației (engl. Information Science), fie că este vorba de Teoria Informației (engl. Theory of Information), unde sunt analizate aspectele informației în domenii dintre cele mai diverse: matematică, fizică, biologie, medicină, telecomunicații, militar, economic etc. Se poate constata că „informația” este mai mult decât un simplu cuvânt ce prezintă o polisemie diversă, cu grad superior de organizare, care trimite spre o formă superioară de generalizare și abstractizare.
De asemenea, „informația” depășește limitele noțiunii – forma logică fundamentală a gândirii omenești care reflectă caracterele generale, esențiale și necesare ale unei clase de obiecte. Unii specialiști apreciază că „sensul originar al noțiunii de informație este procentul de noutate pe care îl vehiculează un enunț (mesaj) într-un mediu social comprehensiv” (Buzunărescu, 1996:49).
După cum subliniază Greiner, atunci când abordăm subiectul „informație” nu trebuie să pierdem din vedere că:
informațiile sunt obiecte construite, „informațiile nu cresc în natură, ele sunt artefacte, simboluri create deliberat de actorii sociali”;
informațiile făuresc reprezentările și induc comportamente după mecanisme complexe;
alături de cunoștințe formalizate, cunoștințele tacite, neexplicate, joacă un rol foarte
important.
Oricum, în sensul său cel mai larg, „informația” cuprinde și conținutul de „date”, „cunoștințe” sau „intelligence”.
I.1. Date, informații, cunoștințe
În literatura de specialitate, există o mulțime de opinii diferite în privința definirii celor trei concepte: date, informații și cunoștințe.
Conform „Collins Concise Dictionary”: datele reprezintă „o serie de observații, măsurători sau fapte”; informațiile sunt definite ca reprezentând „actul de informare sau condiția de a fi informat”; cunoștințele sunt „fapte sau experiențe cunoscute de o persoană sau un grup de persoane; cunoașterea sau înțelegerea acumulate prin experiență sau învățare”.
Dacă urmărim conexiunile dintre cele trei concepte, informațiile ar fi „un ansamblu de date care au fost organizate într-o anumită structură, au fost încadrate într-un context și li s-a dat un anumit sens sau înțeles”, iar cunoștința reprezintă „o informație codificată suplimentar”.
Atunci când există un model care interconectează date și informații, modelul are potențialul de a reprezenta o cunoștință (cunoaștere). Cu toate acestea, ele devin cunoștințe numai atunci când cineva este capabil să realizeze și să înțeleagă modelele și implicațiile lor. Modelele care reprezintă cunoștințe au o tendință de a deveni auto-contextualizate. Adică, un asemenea model tinde, în mare măsură, mai degrabă să-și creeze propriul său context decât să fie dependent de un anumit context, așa cum, în mare măsură, este informația. Un model care reprezintă cunoștința mai furnizează, atunci când modelul este bine înțeles, un nivel înalt de certitudine sau predicție în ceea ce privește modul în care vor evolua, în timp, modelele care sunt mai puțin statice. Modelele ce reprezintă cunoștințe se caracterizează printr-o unitate (coeziune și interdependență) a lor, caracteristică pe care o simplă informație nu o posedă.
După unii autori, se mai poate adăuga încă un concept deasupra cunoștințelor, care ar fi stadiul maxim în evoluția acestor concepte. Înțelepciunea (engl. wisdom) rezidă atunci când cineva înțelege principiile fundamentale ce răspund de modelele ce reprezintă cunoștințele ca fiind ceea ce sunt. Iar înțelepciunea, chiar mai mult decât cunoștința, tinde să își creeze propriul său context.
Primele preocupări privind diferențele specifice sunt evidențiate în lucrarea „Notes on the information concept” a economistului american Boulding, apărută în anul 1955. Primul autor care face distincție între date, informații și cunoștințe este profesorul american Henry, în numărul din iunie 1970 al revistei „Public Administration Review”.
Preluând ideea de la piramida nevoilor elaborată de psihologul american Maslow, relația dintre date, informații și cunoștințe a fost schematizată sub forma unei piramide, numită piramida DICI (acronim pentru Data, Information, Knowledge, Wisdom), prezentată în Fig. 1.
Figura 1 – Piramida DIKW
Datele se află la baza piramidei. Ele sunt scoase din context și nu au neapărat sens luate ca atare. Atunci când se pot încadra într-un anumit context sau li se poate da un anumit sens, datele devin informații.
Informațiile reprezintă secțiunea imediat următoare a piramidei, secțiune care, evident, este mai redusă decât cea de la bază. Explicația constă în faptul că informațiile sunt date care, prin prelucrare, analiză, interpretare sau alte procedee, devin utile, adică prezintă noutate și utilitate pentru cel care le primește.
Cunoștințele se situează la un nivel mai înalt al piramidei. Informațiile devin cunoștinte atunci când cel care le folosește este capabil de a înțelege modelele care există în informații pentru a le putea folosi imediat sau pentru a le aplica în viitor. Cunoștințele se referă la fapte cunoscute și înțelese. Acestea se pot clasifica în structurate, nestructurate, explicite sau implicite. În cazul în care cunoștințele sunt organizate și ușor de partajat, atunci ele se numesc cunoștințe structurate. Ceea ce știm că știm reprezintă cunoștințe explicite. Cunoștințele care sunt nestructurate și înțelese sunt cunoștințe implicite.
Cunoștințele grupează un ansamblu de informații în care „contextul” și „umanul” au rol determinant. În acest sens, cunoștințele descriu un ansamblu de informații achiziționate sau aplicate la un anumit context, prin intermediul gândirii umane. O diferență semnificativă între informații și cunoștințe este determinată de transferul acestora. În timp ce informațiile pot fi ușor transferate de la o persoană la alta, cunoștințele au un grad mai scăzut de transferabilitate, ele având și un conținut psiho-social, ce reflectă intuiția, creativitatea și experiența persoanei care posedă cunoștințe.
Înțelepciunea este considerată rezultatul abilității de a face raționamente corecte, de a identifica adevărul sau veridicitatea în baza cunoștințelor și a experienței.
Din punct de vedere relațional, deși fiecare etaj superior se bazează pe cele inferioare, trebuie remarcat faptul că:
o colecție de date nu reprezintă informație;
o colecție de informații nu reprezintă cunoștințe;
o colecție de cunoștințe nu reprezintă înțelepciune;
o colecție de înțelepciune nu reprezintă adevărul.
În opinia lui Clevland (1982) și, în acord cu acesta, a lui Ackoff (1989), Bellinger (1997) și Tuomi (1999), capacitatea cognitivă umană implică limite relativ stabile. În acest context, Ackoff (1989) propune o organizare similară piramidei DICI – prezentată în Figura 2 – în care, prin procese diverse, se trece de la o clasă la alta.
Figura 2 – Procente de cogniție alocate palierelor DICI
I.2. Informația
La o primă abordare prin prisma obiectivelor teoretice, „informația” se regăsește în limba română în definiția nominală (intra-lingvistică), sub următoarele sensuri:
comunicare, veste, știre care pune la curent pe cineva cu o situație;
lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru;
totalitatea materialului de informare și de documentare;
izvoare, surse;
fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicație a unui instrument).
Termenul „informație” coexistă, în limbajul comun, cu alți termeni care pot funcționa, uneori, ca sinonime, precum:
veste, cu următoarele înțelesuri: fapt, întâmplare, noutate care se aduce sau ajunge la cunoștința cuiva; știre; informație;
știre, cu următoarele înțelesuri: veste; informație; noutate;
zvon, cu următoarele înțelesuri: știre care circulă din om în om; veste care circulă din om în om.
Este evident că sinonimia care stă la baza definiției intra-lingvistice se realizează oarecum forțat și nu poate servi decât pentru uzul comun. Însă, datorită prețiosului element de noutate, sinonimele (știrea, zvonul sau vestea) nu trebuie marginalizate, ci așezate pe treapta ierarhică a cunoașterii ce li se cuvine.
Din punct de vedere etimologic, termenul „informație” are etimologie franceză (fr. information) și origine latină, fiind format din prepoziția in și substantivul forma. Analizând cei doi etimoni, in și forma, constatăm că aceștia au un potențial semantic foarte ridicat, dat de etimonul principal forma – categorie care desemnează structură internă și externă a unui conținut. Este interesantă particula in, care nu este obișnuitul prefix ce dă valoare contrară, negativă sau care indică absența (spre exemplu, „indiferent”, „inuman” etc.), ci este o prepoziție (cu valoare vectorială într-o propoziție) care indică (apropiat de prepoziția în din română) locul, spațiul în care se desfășoară o acțiune, scopul sau finalitatea ei. De asemenea, in față de latinescul inter (intern, interior etc.) are sensul de „în miezul lucrurilor” (in res rei).
Ca radiografie semantică, acest termen nu poate desemna (sau, în semiotică, nu poate fi semnul) unui lucru întâmplător, îndoielnic, neterminat, așa cum este cazul știrii, veștii sau zvonului, care, fiecare în parte, conține elementul de noutate (la fel ca termenul „informație”), dar apare în legătură cu ceva ca pură și simplă aducere la cunoștință, cu toate îndoielile, impreciziile și lacunele ce se pot manifesta. Termenul „informație” desemnează, deci, o organizare internă coezivă, coerentă (datorită etimonului forma), ancorată într-un timp și spațiu determinat, care a apărut ca urmare a unui scop și care-și va urmări finalitatea (prin direcționarea prepoziției in).
● Importantă pentru înțelegerea sensurilor termenului „informație” este și analiza relației informație-comunicare. Conform unei definiții ce depășește pragul lingvistic, comunicarea are înțelesul de „mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată prin limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”.
Comunicarea este, în primul rând, un proces de interacțiune la nivel individual și social, ce are loc direct sau indirect, sincron ori asincron, dar care nu are ca scop numai transmiterea de informații, ci urmărește și alte scopuri (spre exemplu obținerea stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup). În al doilea rând, având în vedere că informația aduce elemente noi, în raport cu ceea ce se cunoaște prealabil, ea nu se poate regăsi într-o comunicare care nu aduce, cel puțin, un element nou. În consecință, informația folosește mediul pe care îl asigură comunicarea, dar nu se identifică prin aceasta.
Din această perspectivă, Van Cuilenburg (et al., 1998; 26-31, 33) propune trei aspecte ale conceptului informație:
aspectul sintactic al informației, de succesiune impusă de către emițător a semnalelor grafice, auditive ori electrice;
aspectul semantic al informației, constituit din semnificația ce este acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale. Semnificațiile în cauză nu pot fi perfect identice pentru toți cei ce participă la actul comunicării, fiind important să se facă distincția între informația semantică intențională (informația pe care emițătorul vrea să o transmită) și informația semantică realizată (informația pe care receptorul o înțelege din mesajul receptat);
aspectul pragmatic, relevat de ceea ce se întâmplă cu informația primită sau de efectul acesteia asupra receptorului.
Practica vieții sociale confirmă că fiecare informație cere o altă informație, iar percepțiile referitoare la aceasta poartă, de regulă, marca uneia sau alteia din dimensiunile sale specifice, generând perpetuu necesitatea altor teoretizări și modele de abordare. Se acceptă că informația este o formă de exprimare simbolică a realității.
Rolul factorului uman este să conștientizeze, prin intermediul informațiilor și al cunoștințelor, ordonarea lumii în cadrul unui raport evaluativ, descriptiv ori constatativ și să-și creeze propriile sale informații. Aceste informații se situează între obiectiv și subiectiv. Prin ele, o realitate care există este exprimată de o conștință care creează un raport de ordonare cât mai apropiat de modul însuși de organizare a realității.
Scopul informației îl reprezintă diminuarea incertitudinii, iar calitatea acesteia este apreciată din perspectiva următorilor factori:
corectitudinea – o informație este corectă dacă este fundamentată pe date reale;
relevanța – o informație este relevantă dacă prezintă importanță și poate fi utilizată de beneficiar;
completitudinea – se referă la încorporarea tuturor elementelor necesare pentru fundamentarea deciziei, precum și la faptul că fiecare dintre acestea trebuie să se bazeze pe factorii relevanți;
sincronizarea în timp (oportunitatea) – presupune analizarea și sincronizarea momentului în care este necesară informația cu momentul în care informația devine disponibilă;
accesibilitatea – se referă la timpul necesar obținerii informației, cu un nivel acceptabil de efort, din locul în care utilizatorul se așteaptă să o regăsească;
consistența – indică faptul că toate elementele care intră în componența unei informații se bazează pe aceleași presupuneri, perioade de timp etc.;
costul – reprezintă resursele cheltuite în scopul obținerii informației.
Din perspectivă praxiologică, informația are o valoare existențială perenă, pentru că, numai prin relaționarea și cunoașterea pe care i-o asigură omului asupra mediului bio-psiho-social căruia îi aparține, acesta poate acționa în funcție de necesități și interese.
Accesul la informațiile absolut necesar pentru a participa la viața socială, precum și protecția informațiilor ce îl privesc nemijlocit conferă omului valoarea libertății sale, ca subiect al relațiilor sociale. Diversitatea contextelor în care a fost folosită informația și excepționalele sale virtuți cognitive au atras atenția filosofilor, care au introdus-o, ca atare, în sistemele lor de gândire. Astfel, s-a ajuns la concluzia că informația poate fi:
calitate imanentă a materiei, pe care omul, ca ființă socială, o descoperă și o exprimă ori o anticipează și o formulează;
de natură subiectivă, pură reflectare a materiei;
legătură între subiecți, mijlocită de un purtător material, o însușire a unei realități interacționale (obiectivă și subiectivă în același timp).
Astfel, indiferent de curentul de gândire, oamenii au simțit nevoia stabilirii reperelor și normării informației pentru a-i conferi o valoare socială, cu caracter de universalitate.
Ca urmare a exploziei tehnologiei informaționale și de comunicare – Internetul și telefonia mobilă, în special –, care oferă multiple perspective de acces la informație, mediul întreprinderilor s-a schimbat complet. Informația a devenit o materie primă esențială pentru buna funcționare a întreprinderii, fiind un factor de producție în sine.
Prin „arma” informație, comunitățile sunt capabile, într-o măsură tot mai mare, să contracareze atât armele clasice, cât și pe cele utilizate în mediul informațional, precum: arma psihologică, intoxicarea informațională, subversiunea etc. Practica politico-statală confirmă că, în condițiile exploziei tehnologiei informaționale, armele informaționale pot produce, în anumite condiții, pagube mai mari decât cele convenționale.
Prin „arma” informație, statele sunt capabile să facă față războiului informațional numai în măsura în care conștientizează că, „în ziua de azi, nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, azi, se cuceresc sufletele, se cucerește psihicul” și că, „odată ce ai psihicul, ai omul, iar, când ai omul, teritoriul vine de la sine”.
Luând în considerare cele expuse, apreciem că informația poate fi definită ca ansamblul coerent, coeziv și unitar de semnificații gnozice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care, prin relevanță, pertinență și oportunitate, își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes.
I.3. Coordonatele organice ale informației
Premisa construirii conceptului „informație” o constituie definirea informației ca structură și cunoașterea proprietăților ei. Această abordare obligă la fixarea unor criterii de caracterizare, care să se articuleze într-un sistem de referință capabil să furnizeze o viziune teoretică și să sprijine demersul de recunoaștere a informației. Cunoașterea proprietăților informației – denumite aspecte, laturi, dimensiuni sau coordonate, în funcție de teoriile folosite – are o importanță fundamentală, reprezentând baza cognitivă a exploatării informaționale, fie ea de genul prelevare, extragere, culegere, colectare, analiză ori sinteză de informații, întrucât oferă imaginea multidimensională a acesteia.
În această paradigmă, „informația” are patru coordonate:
metrică (cantitativă) – care semnifică aportul de noutate față de cunoștințele prealabile;
structurală – care conferă informației coeziune și coerență;
semantică – ce valorizează semnificațiile care apar la nivelul contextului situațional, al actorilor comunicării, al codurilor și al canalelor de transmitere utilizate;
pragmatică – ce reflectă însemnătatea informației din punctul de vedere al practicii sociale, deci utilitatea, adică aplicabilitatea ei, în raport cu o necesitate sau interes, care iau forma unui scop.
Prima coordonată, cea metrică, este cantitativă, celelalte trei fiind de natură calitativă. Informația, ca orice obiect, fenomen sau proces, presupune o unitate a determinărilor cantitative și calitative.
În acest context, atributele care conferă unui mesaj oarecare valoare de informație sunt:
relevanța – derivată din coordonata pragmatică și exprimă tendința accentuată a semnificației mesajului de a fi util ori de a tinde să fie util într-un domeniu;
pertinența – care exprimă o relevanță delimitată cantitativ și calitativ, calificată și aplicată, prin care informația satisface cerințele obiective de informare ale unui consumator într-o problemă bine definită și în raport cu un scop precis;
oportunitatea – care relevă utilitatea și disponibilitatea la momentul și în locul potrivit.
Astfel, imaginea informației – ca structură – se organizează pe patru coordonate: metrică, structurală, semantică și pragmatică, la care se adaugă și coordonata timp (dată de oportunitate).
I.3.1. Coordonata metrică (cantitativă)
Coordonata metrică este categoria ce desemnează determinări exprimate prin număr, grad, mărime, întindere etc., aflându-se, în anumite limite, indisolubil legată de calitatea determinărilor cantitative. Determinările cantitative pot fi cunoscute prin măsurare și calcul.
Cantitatea de informație acoperă aria de probleme vizând procesul tehnic al comunicării între două sisteme, fără preocupare pentru semnificația mesajelor. Aceasta i-a determinat pe întemeietorii Teoriei informațiilor, R.V. Hartley (1928), C.E. Shannon și W. Weaver (1948), să folosească sintagma „cantitate de informație”, înțelegând prin aceasta semnalul trimis prin canalul numit circuit electric. Transmisia era denumită „ideală”, atunci când semnalul transmis era identic cu cel recepționat, și „perturbată”, când semnalul recepționat era diferit. Pentru a diferenția informația trimisă de cea recepționată, a fost emis conceptul de „transinformație".
Din acest punct de vedere, oarecum matematic, informația este un enunț care răspunde la un număr de întrebări, iar măsura ei o constituie suma întrebărilor. Valoarea metrică a unității de măsură pentru informație este bit-ul, termen introdus de matematicianul și statisticianul american J. W. Tuckey ca o prescurtare combinată a cuvintelor englezești binary digit (în traducere, cifră binară), într-un articol din anul 1958.
Pentru a exemplifica modul de calcul al cantității de informație, presupunem că vedem un zar rostogolindu-se, dar suntem prea departe pentru a vedea și ce număr a ieșit. Rezultatul poate avea 6 valori (1, 2, 3, 4, 5 și 6). Cineva ne spune ca numărul este mai mic decât 4. Acum numărul de valori posibile este doar 3 (1, 2 și 3). Cantitatea de informație care ne-a fost dată este deci 1 bit, deoarece incertitudinea s-a înjumătățit: de la 6 la numai 3 valori posibile. Dacă ni s-ar fi spus că numărul ieșit este mai mare decât 4, atunci numărul variantelor rămase ar fi fost 2, iar cantitatea de informație primită ar fi fost log2(6/2) respectiv 1,584962500721156 biți.
Un bit mai are și semnificația fizică a unei celule de memorie a unui calculator care poate conține doar una din două variante posibile: sau 0, sau 1. De aceea, cantitatea de informație stocată într-un bit de calculator este chiar de 1 bit. În funcție de conotația sa, un bit mai poate fi reprezentat și prin perechile „da/nu”, „alb/negru”, „adevărat/fals”.
Pentru determinarea numărului de biți se procedează la formularea unui set de întrebări la care se poate răspunde cu „da” sau „nu”, iar fiecare răspuns înjumătățește necunoscutul. Substanța informativă însemnă numărul de întrebări de înjumătățire necesare pentru a afla soluția ce poate fi adecvată, adevărată sau obiectivă, în funcție de domeniul la care informația face referire.
Valoarea matematică a informației este una formală (metrică), ce nu ține seama de semnificație și se cuantifică prin luarea în calcul a tuturor soluțiilor posibile într-o situație ce nu respectă „dorința” receptorului. Abordarea coordonatei metrice a informației s-a realizat din mai multe perspective, câteva fiind redate, sintetic, în continuare.
• Cantitatea de informație se află în relație mecanică cu entropia. Valorificând teoria termodinamică a entropiei, se poate stabili o similitudine între cantitatea de informație și principiile entropiei, întrucât:
atunci când, într-un sistem izolat, temperatura crește, se accelerează mișcarea particulelor constitutive ale materiei până la o mișcare haotică, iar gradul de dezordine crește. Mărimea care măsoară gradul de dezordine poartă numele de entropie;
în timp ce energia unui sistem izolat rămâne constantă, entropia lui (starea de dezordine), compusă din entropiile părților componente, crește la orice transformare.
Shannon și Weaver (1948) au împrumutat termenul de „entropie” din termodinamică și l-au transpus în domeniul studiat, definindu-l ca „măsura neașteptării la alegerea sursei de apariție a semnalului”. Totodată, s-a constatat că noțiunea de „cantitate” asociată informației se leagă, într-un mod firesc, de o noțiune din mecanica statică. Pornind de la constatarea că, în orice sistem, cantitatea de informație este o măsură a gradului de organizare a acestuia, s-a concluzionat că, „tot astfel, entropia este o măsură a gradului de dezorganizare; una este egală cu cealaltă, dar în sens opus”. Așadar, creșterea ordinii unui sistem se face pe seama descreșterii dezordini. Pe cale de consecință, gradul de ordine instaurat prin asimilarea de informații necesare menținerii echilibrului este o măsură cantitativă a informației, în sensul că, prin asimilarea informațiilor necesare, sistemul folosește o cantitate mai mică de energie necesară menținerii echilibrului sau.
În consecință, informația nu este utilă numai pentru prezervarea și dezvoltarea sistemului, ci este și profitabilă, întrucât îi mărește eficiența în funcționare.
• Într-o altă abordare, cantitatea de informație se poate afla în relație specifică cu probabilitatea, subordonând unele componente teoriei probabilităților. Astfel, s-a constatat că informația „vine” din trecerea unui sistem de la o stare la alta, prin realizarea unei probabilități, mesajul selectat provenind dintr-o mulțime de mesaje posibile. Această constatare a permis trecerea de la măsurarea pur tehnică a unui transfer de informație (coeficientul de canal), la măsurarea cantitativă a unei informații verbale.
Conform teoriei probabilităților, dacă se cunoaște dinainte rezultatul unui „eveniment”, el nu comunică nimic nou, iar comunicarea despre realizarea lui nu ne dă nici o informație. Cantitatea de informație este dată de gradul de nedeterminare a evenimentului respectiv, iar, cu cât nedeterminarea evenimentului este mai mare, cu atât mesajul despre realizarea lui ne aduce o cantitate de informații mai mare.
O informație se poate referi la „realizarea” prezentă, trecută ori viitoare a unui eveniment. Comunicarea este cu atât mai bogată în informații, cu cât numărul rezultatelor posibile ale unui eveniment este mai mare, având, implicit, un grad mai mare de nedeterminare. Informația apare, așadar, ca măsură a gradului de nedeterminare, iar calculul cantității de informație este legat, în mod direct, de calculul probabilității producerii evenimentului.
În majoritatea situațiilor, producătorul și consumatorul de informații nu vor reuși niciodată să imagineze toate alternativele posibile și să aleagă soluția cea mai bună cu efect maxim. Ei se vor situa, de cele mai multe ori, pe soluția optimului și, rareori, pe soluția maximului, fapt ce prezintă un grad de risc specific și asumat pe plan decizional.
● Într-o altă paradigmă, cantitatea de informație poate fi apreciată, pe o axă metrică, între originalitate și banalitate, care sunt complementare. Dacă un mesaj este original, perfect imprevizibil, el este neinteligibil, iar, dacă mesajul este total previzibil, atunci va fi absolut banal și nu va fi luat în seamă. În consecință, o noutate prea abruptă nu are conectare la circuitul de consum și, neputând fi înțeleasă, va fi respinsă sau va fi, cel mult, păstrată o vreme ca rezervă. Altfel spus, informația ca produs apare ca efect al unei dialectici de originalitate/banalitate; totală originalitate sau totală banalitate înseamnă „informație zero”.
Cantitatea de informație poate fi măsurată prin raportul noutate/confirmare, în condițiile în care „noutatea” nu înseamnă recent pe axa timpului, ci nou cognitiv, iar confirmarea înseamnă cunoștințe prealabile ale receptorului (consumatorului). În acest sens, coordonata cantitativă este exprimată și prin vectorul noutății, respectiv prin cuantumul de incertitudine, care este înlăturată prin asimilarea informației la receptor.
Din această perspectivă, informația este compusă din „noutate” și „confirmare”, raportul optim fiind considerat 1/3 noutate (elemente de cunoaștere noi) și 2/3 confirmare (cunoștințe prealabile).
Ca urmare, informația cea mai valoroasă nu este aceea care înseamnă totală noutate, originalitate, ci informația în care raportul noutate/capacitate de confirmare sau noutate/așteptare este optim. Astfel, valoarea informației nu este dată de noutate (care, în definiția lingvistică, este trăsătura pertinentă), ci de măsura în care conținutul ei acoperă necesitatea la baza căreia se află o așteptare și un scop. În termeni pragmatici, informația se definește ca raport între necesitate (nevoie/utilitate) și capacitate de rezolvare a unei necesități. De altfel, pentru a trece în calitate, cantitatea de noutate trebuie să se direcționeze pe sensul utilității (nou + util).
Totodată, cantitatea de informație poate fi comensurată și se relevă în funcție de formele noutății. Se apreciază că „noul reprezintă atributul evolutiv ce se crează între un element semnificativ și sistemul în care acesta se integrează” și că nu există noutate fără o disonanță cât de mică între elementul informativ și cadrul căruia tinde să i se circumscrie (Vlăduțescu, 2002).
În ceea ce privește tipul de noutate, aceasta poate lua una dintre următoarele forme:
disonanța – semnifică forma minimă de noutate, care tinde să devină diferență, dar nu are capacitatea de a se opune, de a se individualiza în opoziție cu sistemul;
abaterea – este definită ca o „marcă” a diferenței față de un invariant;
surpriza – definește elementele ce nu au putut fi prevăzute de receptor;
ruptura – se manifestă ca o consecință a apariției bruște a unei diferențe de proporții între un element și sistemul căruia îi aparține, putându-se manifesta atât la nivelul conținutului, cât și la nivelul unor relații din sistem. Astfel, în cadrul unui sistem (înțeles ca normă de relație între elemente), pot avea loc următoarele tipuri de rupturi: între contrarii, între reprezentări, în cadrul a ceea ce psihologic este așteptat, în raport cu instinctul de conservare, în ceea ce privește experiența, în sistemul logic, în sistemul de convenții sociale, în sintaxă, în anumite procese fizice;
diferența – este o noutate fundamentată pe ceva cunoscut, o noutate confirmată de cantitatea de informație deținută, cu alte cuvinte, este mai mult decât știm, dar, în același timp, nu este altceva decât știm.
După cum se observă, toate formele de noutate, precum și conceptele supraordonate (incertitudine, nedeterminare și imprevizibil), utilizate în calculul cantității de informație, includ semnificații negative. Schemele cognitive, grilele informaționale și sistemele de așteptări și prezențe sunt mai sensibile la negativ decât la pozitiv. O trăsătură a arhitecturii sistemului cognitiv uman este aceea de a fi deosebit de sensibil la lucruri negative (vezi amenințarea și pericolul), tocmai în sensul acțiunii omului de realizare a pozitivității evoluției realității înconjurătoare.
I.3.2. Coordonatele calitative
Calitatea exprimă sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale obiectelor, fenomenelor și proceselor, iar schimbarea calității produce transformarea radicală a obiectului. Calitatea se bazează pe cantitate, nu poate exista fără ea, iar reciproca este perfect valabilă: nu există „noutate” fără nici un fel de calitate. În cazul informației, noutatea, chiar dacă se înscrie în grila metrică (deci cantitativă) a informației, nu poate transforma automat un mesaj în informație, dacă ea nu se înscrie într-o nevoie a consumatorului sau, cu alte cuvinte, dacă nu are calitate.
O noutate care are semnificație, relevanță și utilitate pentru consumator conferă mesajului valoarea de „informație”. În consecință, cantitatea și calitatea alcătuiesc o unitate funcțional complementară, care fundamentează teoretic valoarea informației.
Sintetic, formula calității informației este: semnificația elementului în cadrul sistemului + relevanța în raport cu baza de cunoștințe a consumatorului + utilitatea în atingerea scopului prin care, în termenii grilei informaționale, i s-a dat relevanță. Din această perspectivă, informația poate fi caracterizată pe trei coordonate:
structurală, din care rezultă semnificația;
semantică, din care rezultă relevanța;
pragmatică, din care rezultă utilitatea.
I.3.2.1. Coordonata structurală
Coordonata structurală cuprinde relațiile existente între elementele unei comunicări, care, formal, pot fi descrise cu ajutorul teoriei informației. Elementele unei comunicări sunt, în același timp, și elementele informației: producătorul informației, conținutul de semnificații al discursului – mesajul, mijlocul de comunicare (limba), mijlocul de transmitere (purtătorul, transmițătorul și canalul) și consumatorul de informație.
Această coordonată reflectă:
forța conexiunilor dintre elementele componente ale informației;
dimensiunile structurii comunicaționale pe traseul producător – consumator;
caracteristicile situației de comunicare care determină o anumită configurare a informației.
În prima etapă, producătorul (subiectul cognitiv) construiește informația. Acesta se află în fața unui fapt, acțiune, proces și fenomen – care devin pentru el obiecte ale cunoașterii, realizează organizarea cunoașterii față de obiect, pe baza cunoștințelor sale prealabile și a unui set de concepte operaționale în domeniul cunoașterii. Organizarea materialului cognitiv echivalează cu structurarea acestuia, iar structurarea, la rândul ei, implică relații și conexiuni între elementele cunoașterii.
În acest moment, se manifestă una din cele importante proprietăți ale informației, aceea de a micșora dezordinea, în raport cu obiectul cunoașterii, și de a diminua incertitudinea și nedeterminarea unora dintre elementele acestuia, operație numită, în teoria informației, negentropizare, semnificând opusul entropizării.
Ordinea întemeiată prin „producerea” informației este exprimată de diferența între cunoașterea anterioară și cantitatea de „noutate” obținută prin procesul cognitiv. Această ordine asigură conexiunile care se stabilesc prin formularea informației, între elementul-obiect de cunoaștere și sistemul care îl înglobează.
Din etapa construirii ei de către producător, informația are deci o structură și o funcționalitate relațională, întrucât se integrează într-o structură supraordonată (un sistem) la nivelul instanței cognitive a producătorului. La aceste două caracteristici structurale se adaugă și tendința teleologică a producătorului respectiv, vizând atingerea unui scop, îndeplinirea unor obiective sau realizarea unor interese. Această tendință devine mobilul transmiterii informației unui receptor/consumator, fapt pentru care, atunci când producătorul transmite o informație, dorește realizarea unui efect de influențare a consumatorului.
În etapa următoare, producătorul își alege mijlocele de comunicare adecvate situației de comunicare (purtătorul, transmițătorul și canalul) și transmite informația. Acesta alege un anume cod, acordă atenție punerii în discurs (calității semantice) și valorii semantice a mesajului pe care îl transmite etc.
Producătorul, ca subiect cognitiv, nu are decât o conștiință limitată a sensului celor comunicate de el, deoarece elementele folosite aparțin unor coduri cu caracter social, în care conținutul semantic este mai larg. Mai mult, producătorul de informație nu are nici controlul tuturor semnificațiilor pe care, prin comportamentul său comunicativ, le produce (mimică, gestică etc.). Între toate aceste elemente, la care, în procesul comunicării, se adaugă și semnificațiile mijloacelor de comunicare utilizate, se stabilesc relații care dau o putere de semnificare mai mare mesajului său, depășind, uneori, intenția producătorului.
În etapa consecutivă, consumatorul recepționează și prelucrează mesajul, dar, în momentul în care îl prelucrează, el nu se limitează numai la semnificațiile furnizate intenționat de producător, ci și la cele pe care contextul creat de producător și mijloacele de comunicare utilizate le declanșează automat, în raport cu sistemul său de așteptări (obiective, interese și necesități) și baza sa de cunoștințe. Operația de organizare a cunoașterii față de informația primită are loc, de data aceasta, la nivelul consumatorului, antrenând restructurarea informației primite și relaționarea/racordarea ei la sistemul său propriu de cunoaștere.
O informație, chiar în clipa în care este recepționată, face operaționale alte întrebări care dezvoltă o conexiune căreia îi sunt necesare una sau mai multe informații.
Astfel, odată obținută informația, ea generează, de cele mai multe ori, o nouă nevoie de informație, întrucât în ea există un indice al unei informații anterioare și un ordin pentru una ulterioară. Vladuțescu (2002:160) susține că, prin această relație, ordinea se extinde (negentropia crește).
Coordonata structurală conferă două proprietăți majore informației:
coeziune – proprietatea elementelor constitutive ale informației de a se menține unite, datorită conexiunilor care s-au realizat cognitiv la nivelul producătorului (procesul de exploatare informațională, codare și transmitere), cât și al consumatorului (în receptare, decodare și procesare);
coerență – legătură strânsă și logică între părțile sau elementele constitutive ale informației.
Aceste două proprietăți permit ca cele trei coordonate calitative și atributele informației care rezultă din ele să se întrepătrundă, dar și să decurgă logic unele din altele, astfel încât procesul analitic de delimitare și de definire izolată a acestora să fie practic imposibil.
I.3.2.2. Coordonata semantică
Coordonata semantică oferă posibilitatea de a cunoaște conținutul de semnificații, întrucât informația este, în primul rând, o substanță semantică.
Semnificația se constituie prin intermediul unor coduri ce au caracter social, intersubiectiv, și care îi dau, în mare parte, nuanța obiectivă. Se consideră că semnificația informației este dată de determinarea semantică obiectivă, iar sensul acesteia de determinarea semantică subiectiv-concretă a individului.
Trebuie menționat că informația poate fi înțeleasă doar prin perspectiva unui consumator/receptor, ea fiind o mărime operantă numai prin referire la acesta. De aceea, discursul are semnificații generale obiective și un sens concret, individual, subiectiv, variabil, în funcție de receptor sau consumator – cu înțelesul de grup de receptori ce primesc materialul gnozic, cu aceeași bază de cunoștințe, cu același sistem conceptual și cu aceleași așteptări.
Coordonata semantică este dată de:
dimensiunea semantică a informației – care se conturează doar în procesul comunicării. Ea valorizează raportul dintre sistemul de coduri utilizate de producătorul de informație și cel de care dispune receptorul în recepționarea și receptarea a ceea ce i se transmite. În acest context, sunt de luat în calcul atât canalul, cât și celelalte elemente ale procesului comunicațional, deoarece fiecare element poartă el însuși o informație proprie în afară de cea al cărei suport sau vehicul este;
calitatea de formulare, respectiv de exprimare prin intermediul unor coduri – care se cuantifică prin subtilitatea codificării, a punerii în discurs, prin profunzimea la care ajunge utilizarea codurilor și subcodurilor, a codurilor elaborate și a celor restrânse. Ea depinde de producătorul de informații, dar îl vizează pe consumator, căci nu se poate imagina un discurs care să nu fie adresat cuiva, adică absolut impersonal. Ca atare, calitatea semantică trebuie văzută și ca o actualizare a capacității de exprimare prin intermediul codurilor și subcodurilor, ca o transformare a performanței în competență;
valoarea semantică – care constă în fondul de semnificație pe care îl transmite mesajul, construit, de regulă, din mai multe coduri și subcoduri (limbi, dialecte, argou, gestică, mimică etc.). Aceasta este cu atât mai mare, cu cât elimină o cantitate mai mare de incertitudine. Performanța semantică a mesajului este o sumă a conținutului informației elementelor de cod utilizate (cuvinte, gesturi etc.), a posibilităților de derivare a acestora, a modului în care se leagă sintactic între ele, a atitudinilor latente sau manifeste ale producătorului de informații.
I.3.2.3. Coordonata pragmatică
Coordonata pragmatică reflectă însemnătatea informației din punctul de vedere al practicii sociale, întrucât nu există informație „neutră” în raport cu aceasta. Aspectul pragmatic explică dimensiunea relativă a informației, latura ei eminamente subiectivă, care privește, în mod direct, utilitatea (aplicabilitatea în raport cu un scop).
În funcție de scop și de mijloacele prin care și-a propus să îl atingă, consumatorul manifestă o selectivitate mai mare sau mai mică în ceea ce privește mediul informațional și caracteristicile acestuia.
Calitatea utilitară a informației rezultă din capacitatea cognitivă de valorificare a acesteia în contextul sarcinilor, intereselor sau intențiilor și necesităților consumatorului. Aceasta reiese din raportul care se stabilește între sistemul de scopuri din baza de cunoștințe a consumatorului de informație și posibilitățile pe care le asigură informația, ca nou produs, cu părțile sale comune, dar și cu diferențe față de informația furnizată de producător, pentru atingerea unuia sau mai multor scopuri. În consecință, din această dimensiune decurge în mod organic „noutatea”, „semnificația” și „ordinea” aduse de informație în planul cunoașterii, orientându-le spre obținerea unui scop.
Astfel, trecând în planul aplicabilității practice, fundamentală pentru definirea informației nu este cantitatea acesteia, ci calitatea (doi saci de date nu fac cât o pungă de informații). Prin ideea de „cantitate de informație”, transpusă din domeniul tehnic în domeniul social – prin care s-a acreditat ideea că numărul de biți ce codifică o informație reprezintă singura sa măsură obiectivă și că, dacă prin formularea informației este îndepărtată o indeterminare, nesiguranță mai mare într-o anumită situație, informația este mai valoroasă –, s-au adus deformări conceptului „informație”. De aceea, acceptând calitatea ca premisă-valorică a informației, dimensiunea sa pragmatică oferă indicatorii prin care se măsoară efectul informației asupra consumatorului și asupra acțiunilor sale.
Orizontul de așteptare al consumatorului de informație include posibilitățile de producere previzibilă a unui eveniment, dintre care el trebuie să aleagă una. Dacă nu va deține informațiile necesare, el nu va putea lua în calcul toate posibilitățile, putând adopta o soluție greșită, improbabilă sau imposibilă. În acest sens, trebuie să se țină cont că informațiile se integrează într-o bază de cunoștințe, că sunt utilizate în atingerea unor scopuri și că „cea mai mare parte a comportamentului nostru cotidian poartă amprenta conjuncției dintre scopuri și cunoștințele de care dispunem”.
Utilitatea informației este exprimată concret în procesul decizional, întrucât, în general, informațiile se colectează, se prelucrează și se transmit în vederea adoptării unor decizii prin care se urmărește sporirea organizării (sub formă de ordine) într-un sistem oarecare, într-o situație, pe o problemă dintr-un domeniu etc. Prin informația care stă la baza unei decizii are loc, înainte de toate, punerea în ordine a mecanismului de producție și cel de consum informațional. În consecință, „informația” este proporțională cu „utilitatea”, dar și cu energia investită în acțiunea la capătul căreia se constituie ea sau cu energia pe care o declanșează într-o viitoare acțiune.
I.4. Valoarea informației
„Valoarea” implică un raport între ceva demn de prețuit și cineva în măsură să acorde prețuire, adică un raport între obiectul valorizat și subiectul valorizator. Valoarea poate fi individuală – atunci când pune în evidență calitatea omului de a fi ființă creatoare – sau de grup – atunci când pune în evidență dimensiunea socială a grupurilor umane. Spre a fi deosebite de valorile individuale, cele de grup sunt denumite orientări dominante (categorii mari de valori), întrucât reprezintă un model universal al orientării lor valorice umane, și orientări variate, diferențiabile după clasă socială, etnie, rol, status etc.
În domeniul intelligence, pentru aprecierea valorii, este interesant de privit și din perspectiva ciclului de viață al informației. Goldman (2006:72) identifică 13 etape ale acestui ciclu:
colectată sau produsă;
catalogată și indexată;
disponibilă restricționat;
disponibilă public;
introdusă în baze de date, colecții sau alte depozite;
comunicată, distribuită sau diseminată;
căutată și regăsită;
folosită la luarea deciziilor și rezolvarea problemelor;
arhivată;
refolosită de oficiali, jurnaliști, cercetători și statisticieni;
eliminată (temporar sau permanent);
manifestarea necesității unei noi informații pentru a o înlocui pe cea veche.
Se apreciază că valoarea încorporează în ea munca socială necesară pentru satisfacerea unor necesități (trebuințele sociale), care, în raport de modul de organizare și funcționare a mediului social, îi conferă sens și semnificație:
de întrebuințare – reieșită din proprietatea unui lucru de a satisface o anumită necesitate a omului sau a societății;
de circulație – reieșită din proprietatea de a satisface nevoia de relaționare și de cunoaștere prin comparație a obiectelor, faptelor sau ideilor;
de schimb – reieșită din necesitatea de transfer de simboluri sociale, prin cedarea sau primirea echivalentului acestora.
Valoarea informației reprezintă o relație socială în care se exprimă prețuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale și psihologice), în virtutea unei corespondențe a însușirilor lor cu trebuințele sociale ale unei comunități umane și cu idealurile acesteia. Valoarea reprezintă întruparea unor scopuri, proiecte, dorințe și intenții, adică obiectivarea esenței umane în produse ale activității creatoare specifice fiecărui tip de atitudine umană (etică, estetică, teoretică, politică, economică, culturală etc.).
Informația are valoare socială în contextul în care complexul său de însușiri/calități corespunde necesităților și intereselor individului/societății. Aceasta rezultă din coordonata sa pragmatică, ce îi conferă capacitatea de a fi întrebuințată/utilizată pentru a satisface o anumită necesitate a omului sau a societății, de a circula în funcție de nevoia de relaționare și de cunoaștere și de a fi schimbată (transferată) între două entități în funcție de necesități și interese.
Informația constituie valoare socială numai dacă este întrebuințată în atingerea unor scopuri derivate din necesități și interese care devin determinantele sociale de apreciere a valorii informației.
În acest sens, informației îi pot fi asociate o serie de valențe, în funcție de domeniul de interes al beneficiarului/utilizatorului:
valoare de apărare – atunci când este utilizată pentru apărarea valorilor sociale;
valoare economică – informația implică unele costuri în ceea ce privește producerea, protecția și distribuția acesteia. Totodată, ea poate avea o valoare economică intrinsecă, dată de conținutul său, prin care se pot elimina/reduce unele pierderi sau valorifica unele oportunități cu conținut economic;
valoare strategică – în piața concurențială în care coexistăm, informațiile prospective corecte, privind unele evoluții (pe piața resurselor energetice, de exemplu), pot favoriza unele decizii strategice care, prin diminuarea incertitudinii contextuale, se dovedesc, ulterior, benefice.
Vlăduțescu (2002:169) propune alte criterii suplimentare de apreciere și calcul al valorii informației:
valoarea probabilistică a informației, care este stabilită conform criteriului de evaluare uzitat în teoria probabilităților. Prin aceasta se măsoară câștigul de probabilitate în atingerea scopului, prin recepționarea unei anume cantități de informație;
valoarea informativă (consumativă), ce se măsoară prin câștigul de siguranță în atingerea scopului, întrucât informația are valoare dacă, prin obținerea și utilizarea ei (consumul), scopul, obiectivul ori interesul vizat este atins sau realizat ori dacă ele devin mai probabil de atins.
Valoarea informativă (consumativă) a informației se relevă prin gradul de eliminare a incertitudinii în atingerea scopului propus, însă această evaluare este dificil de realizat – de cele mai multe ori – la momentul obținerii sau prelucrării informației. Din această perspectivă, informația poate reprezenta:
suportul viabil al cunoașterii intereselor și necesităților urmărite – prin acumularea de informații asociate domeniilor monitorizate și transformarea acestora în cunoștințe asimilabile și integrabile în planuri de contingență care vizează satisfacerea necesităților și promovarea intereselor;
factor de avertizare asupra posibilelor situații critice – prin relevarea semnificațiilor pentru sistemele sau domeniile monitorizate și interpretarea prospectivă a rezultatelor;
suport al deciziilor – prin integrarea în contextul informațional asociat domeniului monitorizat și susținerea efortului de eliminare a incertitudinilor.
Obiectivitatea valorii informației se referă numai la anumiți parametri ai acesteia. Deși valoarea unei informații este, în esență, un parametru subiectiv – concretizat în utilitatea acesteia pentru un anumit subiect (individ, organizație, societate ș.a.) -, în literatura de specialitate au fost relevate două caracteristici care încearcă să obiectivizeze valoarea informației, în special, atunci când aceasta face obiectul unei comunicări. Astfel, în procesul transmiterii ei de la un subiect la altul, proces care se desfășoară pe coordonata timp, valoarea informației crește sau descrește în funcție de binomul perisabilitate-fiabilitate.
Perisabilitatea se referă la durata de valabilitate în timp a unei informații. O informație poate fi valabilă numai pentru un moment de timp sau un anume interval de timp sau poate avea aspect de permanență. Ea exprimă posibilitatea/riscul de alterare a valorii informației sub acțiunea mediului extern sau prin erodarea ei în timp.
Fiabilitatea exprimă însușirea informației de a-și conserva nealterată valoarea, în procesul comunicării (compatibilitate de coduri, condiții bune de transmitere, de prelucrare etc.) și pe o durată de timp apreciabilă (rezistența la uzură în timp) – așa cum sunt informațiile de importanță strategică legate de autoconservarea individului sau a societății, de satisfacerea trebuințelor de bază, de păstrare a identității etc.
Din această perspectivă, valoarea informației se păstrează doar atât cât circulă, adică atâta timp cât un subiect o consideră valoare și o transferă altui subiect.
I.5. Tipuri de informații din perspectivă analitică
În acest sens, se disting patru tipuri de informații (Heuer, 1999):
informații care stabilesc variabilele cele mai importante și relațiile dintre ele;
informații care identifică variabile suplimentare;
informații privind valoarea atribuită variabilelor deja incluse în analiză;
informații care conțin detalii suplimentare despre variabilele deja incluse în analiză.
Informațiile care stabilesc inițial variabilele cele mai importante și relațiile dintre ele (informații primare) sunt cele care stabilesc contextul și tema/temele principale pe care analistul urmează să le studieze. Cunoștințele și presupunerile referitoare la informațiile cele mai importante și la modul în care interacționează cuprind modelul mental care arată analistului cum să analizeze datele primite. Investigarea explicită a relațiilor de acest gen este un factor care deosebește cercetarea sistematică de rapoartele de informații curente și brute. Orice informație care afectează această judecată influențează modul în care specialistul analizează datele accesibile. Cu alte cuvinte, ea poate afecta modelul mental în configurarea, delimitarea și definitivarea lui.
Informațiile care identifică variabile suplimentare (informații de completare) sunt cele care permit analistului să ia în considerare alți factori care pot afecta situația analizată. Uneori, în situațiile în care se cunoaște faptul că există goluri în înțelegerea analistului, o singură referire la unii factori noi, neluați în seamă anterior, va avea un impact major asupra judecății analistului.
Informațiile privind valoarea atribuită variabilelor deja incluse în analiză sunt acele informații care sunt la originea reevaluării valorii variabilelor cu care operează analistul. Rapoartele de informații abundă de astfel de informații. Spre exemplu, suntem în prezența unei astfel de informații atunci când informația primită arată că echipa de marketing a principalului concurent este mai puternică decât se anticipase sau că fondurile alocate de concurent pentru introducerea unei noi tehnologii sunt mult mai mici decâ se estimase inițial. Noile fapte afectează acuratețea judecăților atunci când ele se referă la schimbări ale variabilelor care sunt esențiale pentru estimări.
Informațiile care conțin detalii suplimentare despre variabilele deja incluse în analiză sunt cele care completează imaginea de ansamblu, contextul în care se realizează analiza, fără a afecta major judecățile realizate, ci care, în mai mare măsură, confirmă lucruri deja cunoscute și sporesc încrederea în estimarea realizată. Acest tip de informații permite realizarea de analize ce intră mai mult în detalii, tinzând să fie mai convingătoare atât pentru autori, cât și pentru beneficiari.
I.6. Intelligence
Asimilat cu „inteligența” umană și având, probabil, această origine, conceptul de „intelligence” a ajuns practic să desemneze activități diverse ce presupun, în general, lucrul cu informația. Dacă, în domeniul militar sau cel specific serviciilor de informații, lucrurile sunt oarecum clare, în majoritatea domeniilor care au preluat termenul, nu neapărat și înțelesul conceptului, situația este cel puțin difuză, dacă nu de-a dreptul confuză (business intelligence, marketing intelligence ș.a.).
Ce reprezintă astăzi intelligence? Înțelegem cu toții același lucru? Care este conținutul corect al conceptului? Se referă intelligence numai la culegerea și analiza de informații secrete? Care este procentul acceptabil de informație din surse deschise? Ce anume deosebește intelligence de activitatea de culegere de informații realizată de alte organizații guvernamentale? Există o anumită predispoziție a unor oameni politici către utilizarea intelligence și cum afectează acest lucru activitatea serviciilor de intelligence? Până unde merge colaborarea dintre decident și producătorul de intelligence? Sunt întrebări care au dat naștere dezbaterilor științifice, colaborărilor între istorici, profesioniști ai intelligence-ului și specialiști în științe politice, întrebări care, până acum, nu și-au găsit răspunsuri lipsite de controverse.
Kent studia pentru prima dată, într-o manieră științifică, conținutul conceptului de intelligence, propunând, la acel moment, separarea sensurilor de „proces” și „produs”.
La mijlocul anilor ‘80, doi cercetători britanici, Andrew și Dilks, vorbeau pentru prima dată de intelligence – element component al complexului de factori ce susțin relațiile internaționale -, arătând, totodată, necesitatea studiului intelligence în acest context.
Dacă științele politice au operat schimbări importante în conceptele și doctrinele de securitate și relații internaționale, în domeniul intelligence lucrurile au mers anevoios. Necesitatea schimbărilor radicale, atât în aria conceptelor, metodelor și mijloacelor, cât și în structura organizațională este dată de caracteristicile sociale, culturale și tehnologice ale secolului al XXI-lea.
În condițiile în care există o largă plajă de definiții date inteligence-ului, poate că cea mai reprezentativă este cea oferită de U.S. Central Intelligence Agency (CIA): „redus la cei mai simpli termeni, intelligence-ul reprezintă cunoașterea actuală și prospectivă a ceea ce ne înconjoară – preludiul deciziilor și acțiunilor politicienilor[…]”.
Lowenthal (2002:8), un teoretician al relației dintre intelligence și lumea politică, descrie conținutul conceptului de intelligence ca putând reprezenta:
proces – mijlocul prin care anumite tipuri de informații sunt necesare și cerute, colectate, analizate, protejate și diseminate, precum și modalitatea prin care anumite acțiuni sub acoperire sunt concepute și conduse;
produs – produsul final al acestui proces, adică analizele și operațiunile în sine;
organizație – unitățile, organizațiile care derulează procesul respectiv.
Profesorul Duvac propune, pentru noțiunea de intelligence, următoarele semnificații:
activitatea ce generează informații prelucrate;
produs rezultat din culegerea, procesarea, integrarea, analiza, evaluarea și interpretarea datelor avute la dispoziție referitor la domenii de interes;
element de cunoaștere susceptibil a fi codificat pentru a fi păstrat, prelucrat sau comunicat;
produsul analitic rezultat din procesarea datelor (informațiilor brute);
titlu generic pentru spionaj.
Intenția noastră este de a ne ocupa de intelligence ca produs, fără a detalia celelate abordări conceptuale. Cu toate acestea, considerăm că putem asocia termenul intelligence cu următoarele semnificații:
proces prezent într-un sistem informational asociat unui decident, format din resurse informaționale (date, informații, fluxuri, circuite informaționale, proceduri și oameni), prin care se identifică nevoile de informare ale decidentului, se culeg/colectează date și informații, se procesează, se analizează și se produc informații cu potențial acționabil;
activitate în interiorul procesului arătat la punctul precedent;
produsul analitic rezultat ca urmare derulării procesului prezentat la primul punct;
structură organizatorică ce derulează activități și îndeplinește funcții ale procesului prezentat.
Literatura de specialitate tratează problema intelligence-ului ca produs din perspectiva preocupărilor fiecărui autor, comun fiind în esență faptul că reprezintă „informație destinată acțiunii”. Majoritatea autorilor sunt de acord că motivul principal care stă în calea apariției unei teorii universal acceptate rezidă din faptul că rolul și utilitatea intelligence depind, în mod direct, de interacțiunea dintre producătorii și consumatorii de intelligence. Hermann (1998:1-2) opinează că valoarea produsului de intelligence poate determina creșterea încrederii consumatorului în produs, dar nu garantează și creșterea influenței intelligence-ului în procesul decizional al consumatorului. Modul în care beneficiarul activității de intelligence înțelege și știe să valorifice un produs analitic nu ține numai de aspecte sociopsihologice – precum prejudecăți, predispoziții, stil managerial, nivel intelectual, structură de personalitate -, ci și de alți factori contextuali: politici, militari, economici și sociali.
● „Intelligence” este un concept larg răspândit, însă un cuvânt încă neacceptat în dicționarul oficial al limbii române. Este motivul pentru care eforturile de adaptare la realitățile din domeniu sunt aproape invizibile pentru un privitor mai mult sau mai puțin avizat. Astfel, în învățământ, spre exemplu, deși există cursuri care vizează „analiza de intelligence” (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București) sau de „intelligence competitiv” (Facultatea de Administrație și Afaceri din cadrul Universității București), există deja, de un număr de ani, ideea că orice studiu care vizează amplitudinea fenomenului „intelligence” va eluda aceste realizări, deoarece sunt ascunse sub denumiri improprii, însă acceptate de forurile academice de acreditare (studii de securitate și, respectiv, competitivitatea prin informație).
Mai rău, în lucrări științifice traduse sau proprii, autori români folosesc termenul „intelligență” pentru a desemna „intelligence-ul”, preluând incorect, în opinia noastră, omonimia din limba engleză (ex: „Inteligența” presupune cunoașterea informațiilor despre competiție, informații precum profitabilitatea sau venitul acestora…). Dicționarul Oxford (varianta online) oferă două variante pentru sensul cuvântului intelligence: 1) Capacitatea de a dobândi și aplica cunoștințe și competențe; 2) Colectarea de informații cu valoare militară sau politică. Este evident că cele două sensuri, deși au origine comună, sunt diferite. În condiții similare, cuvinte precum (en) account, care poate fi tradus într-una dintre multiple variante – cont, acont, apreciere, avantaj, beneficiu, dare de seamă, descriere, evaluare, importanță, însemnătate, pricină, raport, recenzie, relatare ș.a. – sau (en) lorry, ce poate desemna un nume propriu sau poate fi tradus prin „camion” sau „vagon-platformă”, pot provoca adevărate dezastre, măcar lingvistice, dacă nu și de altă natură. Astfel, în lipsa unui echivalent în limba română este preferabil să utilizăm varianta englezească, „intelligence”, pentru a desemna sensul.
În România, există lucrări științifice care abordează conținutul noțiunii, fără a depăși, însă, cadrul de analiză al autorului. Astfel, regăsim, fără a fi exhaustivi, abordări din sfera militară (Frățilă și Solomon, 2013), a serviciilor de informații, intern (Nițu, 2011) sau extern (Iliescu, 2014), a ordinii publice (Bărbuță, 2013, 2014), a mediului de afaceri (Măzăreanu, 2005; Obreja și Rusu, 2009) și a necesarului parteneriat public-privat pentru mediul economic românesc (Ivan, 2011, 2013). Trebuie remarcat că primele preocupări în domniul intelligence-ului pentru afaceri au fost manifestate de Păun (2006).
Perspectiva comună a acestora este indicarea faptului că intelligence, ca produs, reprezintă rezultatul unei activități de analiză asupra unui set de date culese sau colectate și procesate în scopul oferirii unui avantaj (militar, strategic, juridic, de negociere ori competitiv) pentru beneficiar. De asemenea, unii autori de formație militară (Frățilă și Solomon, 2013; Nițu, 2011) consideră că suntem în prezența intelligence-ului numai atunci când informațiile prelucrate sunt secrete. Nu împărtășim acestă abordare, considerând că, deși proveniența conceptului este una militară și utilizarea sa se face preponderent în aria de manifestare a serviciilor de informații (cu activitate secretă), dezvoltările actuale au rupt această barieră. Putem asimila această evoluție cu ceea ce s-a întâmplat în cazul „strategiei”, concept, de asemenea, de sorginte militară, ieșit demult din această sferă și adoptat de domenii precum cel economic, politic, administrativ ș.a.
Asupra cuprinderii termenului de intelligence, evaluările merg de la simplă informație până la clasă nouă în ierarhia prezentată în Piramida DICI. Considerăm că informația reprezintă o clasă suficient de încăpătoare pentru ceea ce poate însemna intelligence ca produs.
Astfel, în opinia noastră, prin intelligence denumim acel tip particular de informație ce apare în urma unui proces de culegere/colectare, procesare și analiză și care este destinată acțiunii celui pentru care este elaborată, chiar dacă relevă evoluții ce nu presupun acțiunea imediată.
CAPITOLUL II – Premise ale demersului analitic
II.1. Situație decizională – problemă decizională – decizie
Măsurile necesare pentru realizarea activităților umane sunt precedate de decizii. În cel mai larg sens, o decizie poate fi considerată ca reprezentând rezultatul unor activități conștiente de alegere a unei variante de acțiune, fiind consecința prelucrării unor informații și cunoștințe de către o persoană sau grup de persoane ce dispun de legitimitatea și autoritatea necesare.
Dată fiind varietatea situațiilor decizionale, procesele decizionale implicate sunt deosebit de eterogene sub aspectul parametrilor constructivi și funcționali. Tocmai de aceea se impune o minimă abordare a terminologiei implicate, sens în care prezentăm câteva elemente caracteristice precum: decidentul, mulțimea variantelor decizionale, mulțimea criteriilor decizionale, mediul ambiant, mulțimea consecințelor și obiectivele.
Decidentul – în sens strict – este individul sau mulțimea de indivizi care urmează să aleagă din mai multe variante posibile, în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților circumscrise postului (funcției) pe care îl (o) ocupă.
Mulțimea variantelor decizionale (finită sau infinită) reprezintă ansamblul tuturor variantelor decizionale, din care poate alege decidentul. Alegerea variantei decizionale optime se face folosind, după caz, metode corespunzătoare proprietății modelului caracteristic situației decizionale.
Mulțimea criteriilor decizionale conține ansamblul punctelor de vedere aparținând decidentului, cu ajutorul cărora izolează aspecte ale realității în cadrul procesului decizional.
Obiectivele decizionale sunt nivelurile criteriilor decizionale pentru stări ale condițiilor obiective propuse de decident pentru a fi atinse. Două criterii sunt independente dacă fixarea unui obiectiv, din punct de vedere al unui criteriu, nu influențează stabilitatea unui alt obiectiv, din punct de vedere al altui criteriu, și sunt interdependente în caz contrar.
Mediul ambiant sau contextul decizional reprezintă ansamblul condițiilor interne și externe, care sunt influențate și influențează decizia. Caracteristicile mediului ambiant sunt: mobilitatea condițiilor obiective interne și externe și caracterul contradictoriu al evoluției sale.
Mulțimea consecințelor este ansamblul rezultatelor potențiale care s-ar obține potrivit fiecărui criteriu decizional și fiecărei stări a condițiilor obiective prin aplicarea variantelor decizionale.
În literatura de specialitate se apreciază că, exceptând deciziile aberante sau iraționale și în funcție de tipul procedurilor folosite, producerea unei decizii poate fi identificată într-una din următoarele cinci abordări:
decizia rezultată în urma desfășurării la întâmplare a activității decizionale;
decizia luată în urma unor activități de rutină, adoptată prin fosirea unor analogii cu situații întâlnite în trecut;
decizia produsă ca urmare a afilierii paradigmatice, prin care se încearcă imitarea unor procese decizionale exemplare, care au dus la rezultate de succes;
decizia rezultată din activități decizionale bazate pe învățare (instruire), prin care se adaptează deciziile anterioare în funcție de asimilarea unor cunoștințe (informații, tehnici și experiențe) noi;
decizia ca produs al unei activități analitice urmată de modelare sintetică și previzională, proces denumit sintetic analiza deciziilor.
În urma corelării acestor perspective cu prevederile dreptului pozitiv aplicabil, reiese că informările transmise factorilor de decizie în stat de serviciile de informații își găsesc locul în ultimele două abordări.
În primul caz, este vorba de „punerea în temă”, prin oferirea de cunoștințe și informații care să „aducă” beneficiarul nefamiliarizat cu o anumită problemă decizională (domeniu, problematică ș.a.) în zona în care decizia pertinentă, corect fundamentată, să poată servi interesului comun – prevenirea sau contracararea unor vulnerabilități sau amenințări ce pot afecta valorile apărate prin noțiunea de securitate națională, precum și promovarea valorilor și intereselor de securitate națională.
În cel de-al doilea caz, analiza deciziilor permite o abordare prescriptivă – în sensul de a stabili cu precizie ceea ce trebuie făcut –, care poate contribui decisiv în luarea unor măsuri în deplină cunoștință de cauză.
Contribuția intelligence-ului în această zonă se poate materializa în transmiterea de informații – din proprie inițiativă sau la cerere – obținute prin mijloace și procedee specifice, care să vizeze întreg spectrul decizional din competența beneficiarului (cu referire la nivelurile strategic, tactic și operațional), complementar datelor, informațiilor și cunoștințelor deținute de beneficiar sau la care acesta are (sau ar putea avea) acces prin alte mijloace.
Desigur, pentru a furniza informații de acest tip este necesară cunoașterea complexă a obiectivelor urmărite de decident și a contextului (mediului) decizional, acesta reprezentând cadrul de împrejurări ce determină setul de repere relevante, cele care contează în momentul elaborării deciziei.
Luarea (producerea) unor decizii este necesară în anumite momente și condiții, conținut reunit în sintagma situații decizionale. Acestea sunt rezultatul apariției unor stimuli sau schimbări, create de evenimente sau acțiuni ale unor factori care produc condiții suficient de puternice pentru a determina nevoia de a interveni.
În funcție de stimulii sau factorii care au generat procesul de adoptare a deciziei, au fost identificate două categorii principale de situații decizionale: neforțate și forțate.
În cazul situațiilor decizionale neforțate (neprovocate sau subiective) se urmărește luarea din timp a deciziilor necesare pentru evitarea unor neplăceri posibile în viitor sau pentru mărirea avansului față de competitori sau adversari. De asemenea, este prezentă și în urma schimbării obiectivelor decidentului.
Apariția unei astfel de situații decizionale este rezultatul unui stimul informațional, mai degrabă căutat decât primit și de natură internă, mai mult decât provenit de la surse aflate în mediul de referință. În general, situațiile decizionale neforțate sunt asociate cu deciziile proactive, care constituie situații pentru problemele de căutare și relevare a disfuncțiilor, respectiv oportunităților.
În domeniul activității de intelligence, situațiile decizionale neforțate pot fi asociate prezenței vulnerabilităților ce pot întreține/favoriza eventualele acțiuni cu impact negativ în domeniul protecției/susținerii/promovării valorilor/intereselor apărate.
Situațiile decizionale forțate (provocate sau obiective) sunt acelea care sunt determinate de informații sau acțiuni care generează apariția unor simptome precum:
abateri semnificative (intolerabile) ale stării unui sistem (domeniu sau problematică) monitorizat sau condus, față de o stare dezirabilă (normală sau planificată, în sens larg);
schimbări percepute în mediul extern, ce pot afecta elemente ale sistemului sau funcționarea acestuia;
stări noi, generate intern (autogenerate), nu neapărat defavorabile, ale sistemului asupra căruia decidentul are autoritate și de a cărui bună funcționare răspunde;
constatarea apariției unor oportunități care merită să fie exploatate (pentru atingerea unor obiective sau consolidarea unor stări favorabile).
Situațiile decizionale forțate presupun decizii reactive și corelative pentru rezolvarea unor probleme care constituie surse de preocupare sau de nemulțumire și care sunt create, în general, de evenimente și factori independenți de voința decidentului.
În domeniul intelligence, situațiile decizionale forțate pot fi asociate apariției/identificării factorilor de risc, amenințărilor sau agresiunilor la adresa valorilor/intereselor/necesităților apărate în sfera de activitate și aflate în competența decidentului.
Atunci când există cineva care sesizează situația decizională și este dispus sau însărcinat să facă o alegere privind căile de acțiune posibile pentru a atinge o anumită stare dezirabilă, se poate vorbi despre o problemă decizională.
Răspunsul la problemele decizionale sunt deciziile, care, în funcție de orizont și implicații, se clasifică în:
strategice – determină mutații în obiectivele globale, în organizare, ale resurselor și politicilor în domeniul de competență;
tactice – de control managerial – sunt, în principal, legate de urmărirea eficienței și eficacității cu care sunt utilizate resursele, precum și de evaluarea performanțelor unităților operaționale. Deciziile tactice sunt limitate de contextul politicilor și obiectivelor globale trasate de deciziile strategice;
operaționale (curente) – de control operațional – sunt acelea ce determină modalitățile practice în care se execută sarcinile stabilite la nivelurile superioare.
Reacția la existența unei situații decizionale și, ulterior, a unei probleme decizionale constă într-un proces, mai mult sau mai puțin conștientizat, care se materializează într-o succesiune de fraze – de la perceperea situației decizionale până la implementarea deciziei –, denumită proces decizional. Acesta mai este definit ca ansamblul de activități pe care le desfășoară un individ/grup, confruntat cu un eveniment ce generează mai multe posibilități de acțiune, obiectivul fiind alegerea uneia care corespunde sistemului de valori al individului/grupului.
Abordarea simplificată a procesului decizional implică trei etape: informare, proiectare și alegere. În opinii ceva mai fundamentate, procesul decizional presupune parcurgerea a patru etape distincte, și anume:
informarea generală – în care se analizează problemele care apar în domeniul din competență (prin identificarea și evaluarea simptomelor și contextului);
proiectarea sau identificarea variantelor de rezolvare a problemei identificate;
alegerea – etapa cea mai importantă a procesului decizional, care concretizează rezultatele etapelor anterioare, decidentul alegând practic o soluție din mai multe posibile;
implementarea – ce constă în declanșarea efectivă a acțiunii alese și urmărirea rezultatului.
Cornescu (et al., 2003:74-91) consideră că, deși condițiile în care sunt luate deciziile sunt variate, există o serie de elemente comune ale tuturor deciziilor manageriale. O decizie reprezintă alegerea unei variante dintr-o serie de alternative. Procesul rațional de luare a deciziilor constă dintr-o serie de pași pe care managerii îi urmează, fie formal, fie pe baza intuiției, în alegerea alternativei considerate optimă. Propune o etapizare în cinci trepte pentru generarea unei decizii:
Pasul întâi: identificarea problemei;
Pasul al 2-lea: generarea de soluții alternative;
Pasul al 3-lea: selectarea alternativei optime;
Pasul al 4-lea: implementarea soluției alese;
Pasul al 5-lea: urmărirea și evaluarea.
Etica în activitatea de intelligence impune ca produsele livrate beneficiarilor să se adreseze primelor două etape, lăsând, pe cât posibil, liberul arbitru al decidentului să acționeze liber în celelalte.
Managerii cu experiență știu că eficacitatea unei decizii este determinată de două criterii: calitatea deciziei și atașamentul celor care trebuie să o implementeze. Calitatea deciziei este determinată de modul în care este desfășurat procesul de luare a deciziilor. O decizie de calitate care nu este implementată potrivit este, însă, ineficace. Implementarea este determinată de atașament, motiv pentru care gradul de implicare a celor care vor implementa decizia este vital pentru succesul procesului decizional.
Majoritatea managerilor sunt conștienți că deciziile sunt luate pe baza unor informații imperfecte despre evenimentele viitoare. Evenimentele neprevăzute pot influența chiar și rezultatele celor mai atent gândite decizii. Datorită faptului că știu că vor fi evaluați de către superiori, parteneri și subalterni, în funcție de eficiența și eficacitatea deciziilor lor, managerii sunt, de obicei, tensionați în momentul luării deciziilor și implementării lor (Cornescu et al., 2003:86).
În alegerea unuia dintre stilurile de luare a deciziilor, Vroom și Yetton (1973) au identificat trei criterii de evaluare a succesului unei decizii: calitatea deciziei, implicarea subalternilor în implementarea deciziei și perioada de timp necesară luării unei decizii. Aceste criterii au fost combinate într-o serie de 7 întrebări pe care managerii le pot folosi înainte de a alege un stil de luare a deciziei:
Problema posedă o cerință de calitate?
Dețin suficiente informații pentru a lua singur o decizie de calitate?
Problema este structurată?
Acceptarea de către subalterni a deciziei este esențială pentru implementarea eficientă?
Dacă aș fi luat decizia singur, ea ar fi fost acceptată de subalternii mei?
Subalternii susțin obiectivele organizaționale care urmează să fie atinse prin rezolvarea acestei probleme?
Există conflicte între subordonați cu privire la soluția preferată?
Cornescu (et al., 2003:91) apreciază că modelul Vroom-Yetton are o mare importanță pentru practica managerială, deoarece poate permite îmbunătățirea calității deciziilor și creșterea implicării subalternilor în implementarea lor.
O categorie aparte de decizii sunt deciziile colective. Galbraith (1971) consideră că „organizația modernă sau acea parte a ei care necesită conducere și ghidare constă dintr-un număr de indivizi care sunt angajați, în fiecare moment, în acțiunile de dobândire, sintetizare, schimb și testare de informații. O foarte mare parte a schimbului și testării informațiilor se realizează prin conversații.[….]. Procedura cea mai răspândită este, însă, lucrul în comitete și în ședințele acestor comitete… O decizie în organizația modernă este produsul grupurilor, nu al indivizilor”. Similar, Keen (1981), citat de Larssen (1999:853), arăta că se impune o regândire a modelului „decidentului singuratic, care străbate cu pași mari, culoarele organizației, seara târziu, în încercarea de a lua o hotarare”. Keen arată că „acest model este valabil numai într-un număr redus de cazuri și că, în majoritatea organizațiilor publice sau private din țările avansate, cele mai multe dintre decizii sunt luate după consultări intense”.
II.2. Sistemul informațional al decidentului
Într-o epocă în care nu lipsa informației pare a fi problema, ci avalanșa informațională ce pune decidentul în imposibilitatea prelucrării eficiente a datelor/informațiilor deținute, rolul sistemului informațional, pe care orice decident îl are la dispoziție, este preponderent acela de a selecta informațiile ce pot avertiza timpuriu asupra evoluțiilor/situațiilor ce devin indezirabile.
În sensul cel mai larg, un sistem poate fi definit ca un ansamblu de componente sau subsisteme care interacționează între ele pentru atingerea unui obiectiv. O definiție mai apropiată de studiul sistemelor informaționale consideră sistemul ca un ansamblu de componente intercondiționate ce urmăresc un obiectiv comun în procesul organizat de transformare a resurselor în ieșiri. Un asemenea sistem posedă trei componente aflate în interacțiune:
intrările – elementele ce provin din mediul extern sistemului, pentru a fi supuse prelucrării (spre exemplu, materii prime și date);
prelucrările – reprezentate de procesele care permit transformarea resurselor (intrărilor) în rezultate;
ieșirile – elementele rezultate din procesul de transformare (produse finite și rapoarte).
Din această prezentare rezidă faptul că descrierea unui sistem informațional presupune descrierea datelor de intrare, a prelucrărilor la care sunt supuse acestea și a informațiilor rezultate din prelucrările realizate în cadrul sistemului.
Orice organizație, inclusiv una de natura economică, privită ca un sistem dinamic și complex, poate fi caracterizată prin trei componente, redate grafic în Figura 3:
– un sistem conducător, care este orientat către luarea deciziilor și repartiția resurselor necesare pentru îndeplinirea, la un nivel de performanță așteptat, a obiectivelor organizației;
– un sistem informațional, care are ca principală atribuție dirijarea fluxurilor de informație, în conformitate cu nevoile procesului de conducere. El se mai numește și sistem informațional pentru conducere;
– un sistem de execuție sau sistem condus, care este subordonat primului sistem și își subsumează eforturile sale cerințelor sistemului conducător.
Figura 3 – Subsistemele organizației
Subdivizarea activităților poate continua. Astfel, dacă luăm, spre exemplu, sistemul de conducere, întâlnim cel puțin trei tipuri de activități subsecvente: planificarea, organizarea și administrarea. Planificarea presupune stabilirea scopurilor pe care le are organizația respectivă și a etapelor de realizare a acestor scopuri. Simon (1965:53-56) identifică fazele importante ale activității de planificare: intelligence (colectarea și prelucrarea de informații), design (conceperea modelului de acțiune) și choice (opțiunea de ordin strategic).
Privit ca un concept, sistemul informațional se referă la tot ce înseamnă informație și, mai ales, la valorificarea și transportul ei la utilizatori. Existența și calitatea informațiilor sunt indispensabile realizării obiectivelor conducerii, iar unitatea sistemului informațional determină nivelul de performanță al acesteia. Sistemul informațional constituie un angrenaj format din oameni, mașini și proceduri care procură informațiile, le transformă într-o formă susceptibil a fi utilizată de fiecare treaptă ierarhică de conducere, transmite și prelucrează deciziile, urmărește efectele aplicării acestora, atât în timpul execuției, cât și după terminarea acțiunii lor.
În alte opinii, componentele decizională și acțională (operațională), alături de cea documentară (gnoseologică), sunt considerate funcții ale sistemului informațional.
În „Dicționarul explicativ al limbii române”, sistem informațiomal reprezintă „ansamblul de procedee și mijloace de colectare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor, instituțiilor, ministerelor etc.” sau, conform altei surse, „ansamblul ierarhizat de procese informaționale, prin intermediul cărora se asigură legăturile informaționale (n.n. – bidirecțional) dintre subsistemul decizional și cel operațional în cadrul sistemului de conducere”.
Într-o altă abordare, ce relevă preponderent caracterul pragmatic, sistemul informațional reprezintă „ansamblul datelor, informațiilor, fluxurilor informaționale, procedurilor și mijloacelor de tratare a informațiilor menite să contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor organizației”.
Analizând conținutul acestor definiții este lesne de observat că elementele prezente sunt regăsibile în relația „structură de analiză” – „beneficiar al informării”.
Astfel, „datele și informațiile”, ca produse de intelligence, reprezintă conținutul documentelor de informare, „circuitele” sunt asimilate traseelor prestabilite pe care acestea circulă, iar „procedurile și mijloacele de tratare a informațiilor” sunt aplicate de către structurile de intelligence, personalizat pentru fiecare beneficiar, ca parte a gestionării relațiilor cu decidenții informați. Și mai clar, acest lucru este precizat specific pentru domeniul securității naționale.
În activitatea fiecărui factor de decizie, datele, informațiile și cunoștințele necesare fundamentării deciziilor provin din surse diverse: sistemul informațional de conducere propriu al instituției, mass media, întâlniri ș.a. Rolul principal al structurii de analiză de intelligence, pe acest palier, este de a furniza, în timp optim, informații și produse informaționale verificate, exacte, pertinente și concludente, care să elimine, pe cât posibil, incertitudinile la nivelul decidentului.
Astfel, sistemul informațional în care decidentul este privit ca beneficiar al informațiilor, iar departamentele de intelligence, ca structuri menite să culeagă date, să le prelucreze – inclusiv să le analizeze – și să obțină intelligence destinat utilizării în fundamentarea deciziilor, poate fi considerat un subsistem informațional pentru intelligence.
Dacă luăm ca reper domeniul securității naționale, în asigurarea stării de securitate, un rol fundamental revine cunoașterii vulnerabilităților și amenințărilor la adresa acesteia, care se realizează prin căutarea și obținerea informațiilor pentru securitate și transmiterea acestora factorilor legal abilitați, în vederea luării deciziilor de prevenire și contracarare. Acest obiectiv se realizează prin acțiunile specifice operative și eficiente ale structurilor de informații, instituții ale statului de drept, integrate organic în ansamblul administrației statului, în baza unui suport legal corespunzător, a unei responsabilități depline a autorităților politice și a unui control parlamentar eficient. În acest context, structurile de informații pentru securitate sunt obligate:
să caute, să identifice, să obțină și să furnizeze factorilor de decizie politico-statală cunoștințe ample și exacte despre problemele care generează vulnerabilități, factori de risc, amenințări și pericole la adresa securității interne a României și a aliaților săi;
să contribuie, prin măsuri de cunoaștere, la prevenirea conflictelor locale și zonale, generate de noii actori identificați în state agresoare, actori non-statali – interesați să controleze difuzarea informațiilor pentru promovarea intereselor, așa-zisele corporații multinaționale – cu o identitate foarte greu de stabilit, care intră în jocurile internaționale ca actori ai politicii globale, dar și organizațiile criminale de cele mai diverse tipuri;
să-și reevalueze permanent modul de acțiune, în vederea identificării cu operativitate a oportunităților și amenințărilor la adresa intereselor naționale;
să evalueze și să prognozeze evoluția situației operative în domeniul securității naționale, să formuleze propuneri de măsuri adecvate de cunoaștere, prevenire și contracarare a factorilor de risc și amenințărilor și să sprijine procesul de luare a deciziilor;
să asigure un management eficient al resurselor, pe bază de programe integrate, să-și îmbunătățească activitatea de cooperare, conlucrare și colaborare cu instituțiile din sistemul securității naționale și cu cele ale partenerilor externi;
să elaboreze evaluări și analize complexe asupra stării de securitate națională, care să identifice și să sesizeze amenințările potențiale asupra securității naționale, caracteristicile mediului în care acestea acționează și să propună măsuri adecvate pentru protejarea obiectivelor, valorilor fundamentale și intereselor naționale împotriva oricăror acțiuni ilegale.
Existența unui reper credibil în multitudinea de surse la care are acces decidentul contribuie, uneori în mod decisiv, la corecta înțelegere a situației și la declararea problemelor decizionale, precum și la alegerea soluției optime. Nu este de neglijat nici faptul că, în contextul războiului informațional – considerat de unele strategii de securitate ca fiind permanent –, posibilitatea introducerii, voite sau accidentale, de date și/sau informații false sau parțial false în circuitele informaționale ale factorilor de decizie este una reală, consecințele unor decizii luate în astfel de condiții putând fi la polul opus scopului sau obiectivelor vizate.
Tot aici este de amintit și „zgomotul informațional” – format din informații sau noninformații ce alterează calitatea mesajului transmis, prin neclaritate, caracter contradictoriu, partizanat, lipsă de concizie etc. –, ce poate cauza fenomenul de „orbire” a celui pus în situația de a decela informațiile pertinente și utile dintr-o masă amorfă de materie primă de natură informațională.
Problema majoră identificată la acest nivel poate consta în lipsa de coordonare a elementelor ce compun sistemul informațional și în disiparea resurselor către o plajă extinsă de subiecte. Soluțiile existente – pregătirea în domeniu a decidentului sau consilierea acestuia de către specialiști – sunt, practic, inexistente în societatea românească, motiv pentru care eficiența realizată de sistemele informaționale ce deservesc factorii de decizie este relativ scăzută.
II.3. Gândirea analitică
A gândi analitic este o abilitate la fel ca tâmplăria sau șofatul. Poate fi predată, poate fi învățată și se poate perfecționa prin practică. Analiștii învață lucrând. Majoritatea oamenilor ating, cel puțin, un nivel minim acceptabil de performanță analitică cu puțin efort conștient, pe baza propriei educații. Totuși, cu efort și multă muncă, analiștii pot atinge un nivel de performanță dincolo de ceea ce există în mod natural. Alergatul, în mod regulat, mărește rezistența, dar nu îmbunătățește tehnica, fără supraveghere din partea antrenorului. În mod similar, asistența de specialitate este necesară modificării obiceiurilor stabilite în timp și accesării unui nivel de performanță optim al perfecționării analitice.
Când vorbim despre creșterea performanței intelectuale, ne referim, mai degrabă, la achiziția de informații sau cunoștințe sau la tipurile de idei pe care un individ ar trebui să le dețină decât la funcționarea curentă a gândirii. Petrecem puțin timp cu monitorizarea propriei gândiri și compararea acesteia cu una mai rafinată.
II.3.1. Cunoașterea comună
Fiecare persoană, indiferent de statutul său social, posedă cunoștințe mai mult sau mai puțin detaliate despre organizarea societății în care trăiește. Acest tip de cunoaștere ne permite să trăim împreună și să dirijăm diferitele acțiuni comune ale vieții noastre obișnuite.
În viața de zi cu zi, ne comportăm ca membri ai colectivității în care trăim, scop în care utilizăm un instrument banal – datorită faptului că este înnăscut -, dar puternic: obiectivarea permanentă a lumii care ne înconjoară. Acest proces se traduce prin nevoia neîncetată de a identifica, de a recunoaște și înțelege „obiectele” care apar în fluxul vieții noastre, indiferent că sunt corpuri fizice, acțiuni sau evenimente sociale.
Capacitatea de obiectivare ne permite să întreprindem operații naturale, evidente și imediate, de recunoaștere și de clasare a nenumăratelor tipuri de „obiecte”, precum și să interpretăm lumea, să o recunoaștem ca familiară și să ne construim interacțiunile cu ceilalți într-o manieră competentă, identificabilă de către semenii noștri. Această cunoaștere practică reprezintă așa numita cunoaștere comună pe care o posedă fiecare individ.
Societățile umane și-au adunat și întreținut anumite concepte de bază din care alimentează permanent un orizont spre care să se îndrepte. Aceste concepte reflectă experiența, simțămintele, interesele și idealurile pe care le-au acumulat oamenii de-a lungul istoriei. Există, astfel, concepte născute din îmbinarea între un ideal și anumite norme practicate pe plan social, cultural sau politic (democrație, egalitate în fața legii, drepturile omului, statul islamic ș.a.), care fac ca anumite realități ale unui loc să pară total deplasate într-un altul.
Cunoașterea comună nu este altceva decât însușirea de către agentul cunoscător a unei informații legate nemijlocit de condițiile praxiologice în care acționează (Popa, 1972). În activitatea lor practică, oamenii, ca agenți cunoscători individuali sau colectivi, utilizează cunoștințele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generație la alta în procesul socializării.
Moscovici și Hewstone (1983) definesc „simțul comun” (n.n. – cunoașterea comună) ca pe un corpus de cunoștințe fondat pe tradițiile împărtășite și îmbogățite de mii de observații și experiențe sancționate de practică.
Simțul comun, la care apelăm cu toții pentru a explica ceea ce se întâmplă și pentru a prevedea ce se va întâmpla, se derulează, în opinia celor doi autori, în două etape:
– în prima etapă, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisă, produsă de mecanisme psihice necontrolate rațional. Simțul comun se bazează pe metode informale, antrenează procese instinctive. Se vorbește, astfel, despre intuiția excepțională a unor persoane ca despre ceva dat, înnăscut. Astfel de persoane „simt”, intuiesc dacă cineva spune adevărul sau nu. Dacă sunt întrebate, însă, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Astfel de persoane pot diagnostica, de multe ori, o situație imediat ce vin cu ea în contact, fără a urma o procedură sau a folosi anumite metode;
– cea de-a doua etapă în cunoașterea la nivelul simțului comun constă în extrapolarea explicațiilor de la situațiile trecute la cele prezente sau viitoare. Evident, această extrapolare nu se realizează în termeni de probabilitate, ci într-o modalitate mecanicistă de transpunere a explicațiilor de la o situație la alta. Analogia, vom vedea ulterior, este o metodă de analiză, însă se utilizează cu multă atenție.
După modul de dobândire a cunoștințelor, simțul comun are, în opinia acelorași autori, două forme esențiale: simț comun imediat și simț comun mediat. Simțul comun imediat reprezintă ansamblul cunoștințelor spontane, fondate pe experiența directă a agenților cunoscători, iar simțul comun mediat este cel fondat pe însușirea unor deprinderi prin învățare teoretică – ansamblul cunoștințelor științifice transformate în imagini și folosite în practică.
Analizând trecerea de la cunoașterea spontană a fenomenelor și proceselor sociale la cea științifică, Stahl (1974) observa că, la nivelul simțului comun, cunoașterea are un caracter iluzoriu din cauza unei serii de factori. Enculturația are efecte limitative asupra cunoașterii, în special, din cauza limbajului și a modului de socializare. Limba, ca element al culturii, prin bogăția/sărăcia vocabularului și prin sintaxă, condiționează modul de a judeca al oamenilor. Psihologii afirmă că limbajul uman reprezintă matricea internă pe care se structurează și se dezvoltă întreaga organizare psihică a individului, cercetări comparative interculturale relevând modul în care anumite caracteristici lingvistice influențează procesul gândirii.
De asemenea, socializarea – procesul de formare a personalității în acord cu normele și valorile societății în care individul se naște și trăiește – are un rol important în nivelul și tipul de cunoaștere comună pe care individul o dobândește.
Este interesant de observat că limba și socializarea reprezintă atât principalele atu-uri, cât și principalele limite în dezvoltarea „cunoașterii comune”.
O caracteristică importantă a cunoașterii comune este și faptul că interpretarea realității se realizează, în principal, ca urmare a „traducerii” stimulilor prezenți în mediul înconjurător cu ajutorul organelor de simț umane, care, este din ce în ce mai evident, nu ne pot oferi decât acces redus la realitate. Astăzi este de necontestat că senzorialul nu relevă complet misterul realului. Astfel, deși vedem astrul solar rotindu-se pe bolta cerească, nu Soarele, ci Pământul se învârtește. De asemenea, dacă am avea acuitatea vizuală a unei muște, pe ecranul tubului catodic al televizorului am vedea numai un spot luminos ce se plimbă în zigzag și nu o imagine care, în fapt, se construiește în parte datorită imperfecțiunii ochiului de a nu putea sesiza deplasarea spotului luminos la viteze foarte mari (inerție) și, în parte, capacității creierului de a forma imagini pe baza acestei percepții.
Numeroase experimente au evidențiat că prejudecățile influențează puternic cunoașterea la nivelul simțului comun. Aprecierea expresiei faciale a unei persoane variază în funcție de informațiile care sunt date despre respectiva persoană. Prezentându-se fotografia unui bărbat, s-a spus unui grup de studenți că este vorba despre un șef nazist, vinovat de experimente medicale pe deținuții din lagărele de concentrare, iar altui grup de studenți i s-a spus că fotografia îl reprezintă pe șeful unei structuri secrete de luptă antinazistă, care a salvat mii de evrei. Primul grup de studenți a apreciat că expresia feței exprimă cruzime și amenințare, cel de-al doilea grup de studenți că reliefează căldură umană și amabilitate.
Analizând mecanismele cunoașterii sociale, Fischer (1990) arată că tendința de a vedea interdependența – acolo unde aceasta nu există – și convingerea că putem controla desfășurarea unor evenimente – în fața cărora suntem, în realitate, neputincioși – introduc erori fundamentale în aprecierea „puterii” cunoașterii comune. În mod spontan, indivizii umani au tendința de a filtra informațiile distonante și de a reține informațiile consonante. Cu alte cuvinte, preferăm informațiile care confirmă opiniile noastre, nu pe cele care le contrazic.
Kahneman (2012:99-116) asociază cunoașterea comună unei lejerități cognitive determinată de factori precum „experiența repetată” și „ilustrarea clară” și ilustrează aceste legături așa cum este prezentat în Figura 4.
Figura 4 – Cauze și consecințe ale lejerității cognitive
Din aceleași cauze, la nivelul simțului comun, suntem tentați să stabilim o legătură între fenomene care, în realitate, se produc simultan prin hazard. Dacă ne gândim la o persoană și imediat sună telefonul și respectiva persoană ne vorbește, spunem că am avut o premoniție, deși, de multe ori, ne-am gândit la diverși apropiați și telefonul nu a sunat. Iluzia controlului asupra evenimentelor pe care, în realitate, nu le putem influența a fost remarcată de antropologi într-o serie de rituri: de exemplu dansul ploii sau paparudele în cultura populară românească.
Din cele evidențiate cu privire la cunoașterea comună, considerăm că rezultă necesitatea identificării acestui tip de cunoaștere, preponderent iluzorie. Cunoașterea comună poate oferi rezultate rapide în analiza informațiilor, în special, atunci când suntem sub presiunea timpului, însă, așa cum vom vedea, poate constitui un important obstacol în sesisarea corectă a realității. Nu dorim să se înlocuiască tradiția, cutuma, obiceiul cu dogma științifică, ci numai să exprimăm predilecția pentru metodele și tehnicile științifice, chiar dacă uneori oferă rezultate incomplete sau neconvingătoare.
Am acordat un spațiu relativ important conceptului de „cunoaștere comună” deoarece putem observa relativ ușor că cea mai mare parte a pretinselor analize emise „la cald” – preponderent în mass-media – sunt, în fapt, simple manifestări ale acestui tip de cunoaștere.
Cunoașterea adevărului este principala determinantă a cunoașterii comune. De-a lungul timpului, s-au succedat sau au coexistat mai multe modalități de determinare a adevărului din realitatea cotidiană, clasificate de Wallace (1971) după cum urmează:
modul autoritarian – în care preoți, magi, regi sau savanți se consideră că ar avea atributul natural sau supranatural de a produce adevărul;
modul mistic – foarte apropiat de precedentul, în care starea de grație conferă profeților, prezicătorilor și marilor mistici calitatea cunoașterii adevărului;
modul logico-rațional – care se centrează pe logica formală;
modul științific – care îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaștere cu observația riguroasă a fenomenelor.
În ultima categorie se regăsește și metoda de cunoaștere a adevărului – sau, cel puțin, de căutare a verosimilitudinii –, propusă de filozoful austriac Popper, care constă în emiterea de teorii falsificabile și în încercarea continuă de a le falsifica. Abordarea popperiană a identificării verosimilitudinii este importantă pentru activitatea de analiză a informațiilor, una dintre cele mai importante metode de analiză – analiza prin concurența ipotezelor – fiind fundamentată pe acest model.
II.3.2. Gândirea creativă
Conceptul de creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată știința, este încă insuficient delimitat și definit. Dicționarul explicativ al limbii române (1998:237) întărește această afirmație, explicațiile fiind lacunare, iar definiția circulară: „însușirea de a fi creator” (creator: „…persoană care crează, care fundează ceva…”). Parte din această ambiguitate poate fi pusă pe seama diversității mediilor în care creativitatea se manifestă, precum și pe aceea a complexității procesului creativ.
Termenul de „creativitate” își are originea în cuvântul latinesc „creare”, care înseamnă „a zămisli”, „a făuri”, „a naște”. Din etimologia cuvântului deducem că suntem în prezența unui proces care se dezvoltă, se desăvârșește și cuprinde atât originea, cât și scopul.
Dicționarul Webster (1996) oferă trei semnificații ale creativității: starea sau calitatea de a fi creativ; abilitatea de a transcende ideile, regulile, modelele, relațiile tradiționale și de a crea noi și semnificative idei, forme, metode, interpretări etc. (originalitate sau imaginație) și procesul prin care se utilizează abilitatea creativă. O definiție a creativității care poate justifica abordarea, din aceată perspectivă a analizei de intelligence, a fost enunțată de Torrance (1966:27): „un proces de sensibilizare la probleme, deficiențe, goluri în cunoștințe, elemente care lipsesc, dizarmonii etc.; identificarea dificultăților; căutarea de soluții sau formularea ipotezelor asupra deficiențelor: testarea și re-testarea acestor ipoteze și, posibil, modificarea și re-testarea lor; în final, comunicarea rezultatelor”.
Termenul și noțiunea generică au fost introduse pentru prima dată, în anul 1937, de psihologul american Allport, care simțise nevoia să transforme adjectivul (engl.) „creative”, prin sufixare, în (engl.) „creativity”, lărgind sfera semantică a cuvântului și impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, așa cum apare mai târziu în literatura și dicționarele de specialitate.
Imaginația creatoare este un factor fundamental al creativității, întrucât reorganizarea informației se realizează, adesea, prin elaborarea unor structuri noi. O componentă necesară a imaginației creatoare este intuiția, care constă în reorganizarea și sinteza rapidă a experienței anterioare, în anticiparea sau apariția bruscă a soluției problemei, ca urmare a jocului liber al imaginației sau al unui raționament prescurtat, fără încercări și erori.
Psihologii au constatat că atât în știință și tehnică, cât și în artă, creativitatea nu se produce instantaneu, ci are o anumită dinamică, parcurge etape și momente, presupune anumite mecanisme și condiții. Prin educație, potențialul creativ poate deveni, în timp, trăsătura de personalitate care produce noul, originalul.
Amabile (1997:39) sugerează că există trei factori ce pot determina creativitatea individuală în orice situație:
competențe de gândire creativă – care se referă la modul imaginativ, inventiv și flexibil în care persoana abordează problemele. Acest tip de competențe depinde de trăsăturile personale (independență, orientare spre acceptarea riscului și toleranță pentru ambiguitate) și de tipul de gândire practicat. Gândirea creativă se caracterizează prin abilitatea puternică de a genera noi idei prin combinarea, conștientă sau nu, a unor elemente anterior disparate;
expertiza, ca „bază a oricărei activități creative”. Aceasta îi oferă unei persoane cunoștințele tehnice, procedurale și intelectuale pentru a identifica elementele importante ale oricărei probleme particulare;
motivația, care este, în general, acceptată ca fundamentală pentru creativitate. Printre factorii motivaționali sunt amintiți cei endogeni, precum pasiunea intrinsecă (auto-motivația) și interesul intrinsec de a efectua lucrarea (obiectul creației) și cei exogeni, care țin de mediul social, conjunctură, tehnologie, recompense, recunoaștere ș.a.
Florida (2002:44-67) clasifică „creativitățile” în trei categorii: creativitatea tehnologică (invenția), creativitatea economică (antreprenoriat) și creativitatea artistică/culturală. Toate aceste dimensiuni ale creativității se află în corelație, implicând procese de gândire comune și completându-se reciproc. În această abordare, economia creativă este rezultatul corelațiilor dintre tehnologii, arte și afaceri.
Gândirea creativă poate fi etapizată în raționamentul divergent și cel convergent. Gândirea divergentă este aptitudinea intelectuală de generare creativă, cu fluență și viteză, a unor soluții multiple, originale, neobișnuite, diverse și elaborate la o problemă stabilită. Guilford (1954) consideră această trăsătură cognitivă ca fiind cel mai important ingredient al creativității. Cele mai importante caracteristici ale gândirii divergente sunt: flexibilitatea mentală, originalitatea, fluența și inventivitatea. Gândirea divergentă este exemplificată de bogăția ideilor și originalitatea acestora.
Gândirea convergentă este aptitudinea intelectuală de a evalua, în mod logic, idei/soluții, de a critica și de a opta pentru soluția cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecție de soluții. Răspunsul formulat este unic și riguros determinat, reprezentând cea mai bună soluție potențială. Acest tip de gândire este utilizat după evaluarea unui set de idei, informații sau alternative.
Ambele aptitudini sunt necesare pentru rezultatul final: ideea nouă. Gândirea divergentă este esențială pentru noutatea produselor creative, în timp ce gândirea convergentă este fundamentală pentru a ajunge la concluzia adecvată, specifică pentru situația dată.
Gradul de preeminență variază în funcție de sarcină sau ocupație: un matematician poate manifesta mai multă gândire convergentă, iar un artist va utiliza mai multă gândire divergentă.
Nivelul dezvoltării sociale își pune amprenta, în mod serios, asupra spiritului creativ într-un domeniu sau altul. Motivația exogenă nu este de neglijat, realizări importante ale umanității fiind realizate pentru obținerea unor foloase sau a recunoașterii contemporanilor.
Un alt factor determinant în stimularea creativității îl constituie gradul de dezvoltare a științei, tehnicii și artei. De pildă, forța aburului era cunoscută încă din antichitate, însă a fost nevoie de conceptul de „diviziune a muncii” pentru ca nevoia de mecanisme care să execute mișcări simple să apară. De asemenea, Einstein nu ar fi putut formula teoria sa asupra relativității dacă, în prealabil, alți savanți nu ar fi efectuat o serie de experimente al căror rezultat nu se putea explica prin legile mecanice cunoscute atunci.
Există o puternică influență directă exercitată de predecesori, de profesori: Socrate l-a influențat pe Platon, Haydn l-a influențat pe Beethoven. Chiar dacă, ulterior, elevul se îndepărtează de modelele inițiale, acestea au un rol deosebit în formarea spiritului creativ al noilor generații. Inteligența unei persoane, așa cum este măsurată de testele IQ, are foarte puțin de-a face cu creativitatea, dar mediul organizatoric exercită o influență majoră. Cel mai probabil, ideile noi și eficiente apar într-un climat organizațional care promovează comunicarea și evoluția.
O formă aparte a gândirii divergente este gândirea laterală, concept introdus în 1967 de către De Bono. El explică împrejurările în care a apărut acest concept. Fiind preocupat de gândire, în general, de gândirea creativă și perceptuală, în particular, ca și de sistemele cu autoorganizare, el a ajuns la concluzia existenței „unui alt fel de gândire” decât gândirea liniară, secvențială, logică. Încercând să explice acest nou fel de gândire, într-un interviu acordat revistei „Viața Londoneză”, el a arătat că este necesar să ne mișcăm în gândire nu numai vertical, ci și „lateral”, pentru a găsi noi alternative și abordări diferite de cele cunoscute. Conștientizând că acesta era cuvântul de care avea nevoie, l-a introdus în lucrările sale și apoi 1-a lansat în lumea științifică. Astăzi, termenul „gândire laterală” figurează în „Oxford English Dictionary”.
În „Concise Oxford Dictionary”, termenul „gândire laterală” este definit drept încercarea de rezolvare a problemelor cu metode neortodoxe sau aparent ilogice. Autorul ne atrage atenția asupra faptului că, în această formulare, cuvântul-cheie este cuvântul „aparent”. Metodele folosite în rezolvarea problemelor sau în creație pot părea „ilogice” numai în termenii logicii normale, dar nu și în raport cu logica structurilor sistemului. Înțeleasă, în acest mod, gândirea laterală se deosebește de gândirea „verticală”. Dacă, în aceasta din urmă, individul își stabilește un punct de plecare și apoi construiește pas cu pas pornind de la el, următorii pași fiind strâns legați de cei parcurși până la un anumit moment dat, în gândirea laterală individul se mișcă „pieziș”, cum spune autorul, încearcă noi percepții, noi concepte, folosește metode variate pentru a ieși din linia obișnuită de gândire. În sistemele cu autoreglare, gândirea – în loc să se deplaseze de-a lungul lor – trece peste ele, „taie” pattern-urile existente, dând, astfel, naștere unui sistem asimetric.
De Bono (1992:54) precizează că termenul „gândire laterală” poate fi folosit în două sensuri:
specific, gândirea laterală fiind, în acest caz, un set de tehnici sistematice utilizate pentru schimbarea percepțiilor și conceptelor și pentru generarea unora noi;
general, gândirea laterală fiind, din această perspectivă, explorarea unor posibilități și abordări multiple în locul urmăririi unei singure abordări.
Deși autorul ia în considerare ambele accepțiuni, este într-o mai mare măsură preocupat de prima. Ca urmare, într-una dintre cărțile sale („Șase pălării gânditoare”, 1984), propune o sumă de instrumente specifice, care, folosite într-un mod sistematic, pot conduce la obținerea unor noi idei și concepte. Metoda celor 6 pălării gânditoare, utilizată din 1990, de entități diverse (precum NASA, IBM, DuPont, Shell, BP, Federal Express) pentru instruirea a 40.000 de manageri, sunt următoarele (De Bono, 2008):
pălăria albă – are de-a face cu date și informații: Ce informații deținem? Ce informații lipsesc? Ce informații dorim să deținem? Cum vom obține informațiile?;
pălăria roșie – se referă la emoțiile, sentimentele care însoțesc intuițiile și ideile, ea dă posibilitatea omului să se exprime, chiar dacă el nu poate explica sau preciza motivele ce se află în spatele intuițiilor sale;
pălăria neagră – este pălăria prudenței, rațiunii, analizei critice, ea ferește de greșeală, de dificultăți, pericole, de comportamentele nepotrivite;
pălăria galbenă – asigură optimismul, interpretarea favorabilă, pozitivă a lucrurilor, fezabilitatea, beneficiul;
pălăria verde – asigură gândirea creativă, ideile noi, alternativele adiționale, sugestiile valoroase, chiar dacă nici o idee creatoare nu se va materializa, ea merită toată atenția;
pălăria albastră – asigură concluziile, deciziile, pașii următori ce trebuie făcuți în gândire, comentariile asupra demersurilor întreprinse până la un moment dat, ea permite gândirii să gândească despre sine (am încercat să dăm vina pe alții; vreți să vă rezumați opiniile?; cred că ar trebui să ne centrăm pe priorități).
Culoarea „pălăriilor” este sugerată de albul imaculat al unei foi ce trebuie umplută cu informații (pălăria albă), de foc și de căldura produsă de el, ce asigură simțirea, emoția (pălăria roșie), de roba neagră a magistratului care păzește de răufăcători (pălăria neagră), de răsăritul de soare, plin de prospețime, speranță și optimism (pălăria galbenă), de gândul la vegetație, la creșterea ei luxuriantă (pălăria verde), de gândul la cerul de deasupra noastră (pălăria albastră) (Zlate, 1999:288).
Nu este de ajuns să dispui de o atitudine creativă, considera De Bono, pentru a fi creativ. Nu este suficient să aștepți ca ceva să se întâmple, ci trebuie să înveți sistematic tehnicile și instrumentele cu ajutorul cărora să produci acel ceva neașteptat. Acesta este și motivul pentru care De Bono consideră că cea mai importantă caracteristică a gândirii laterale este aceea că ea poate fi învățată, practicată și utilizată de oricine.
● Imaginația și creativitatea joacă roluri importante în analiza de informații, ca și în alte activități umane. Judecata, în cazul analizei informațiilor, presupune abilitatea de a imagina cauze și rezultate posibile ale unei situații curente. Creativitatea este necesară pentru a problematiza lucruri care au fost de mult timp considerate ca fiind un „dat”. Faptul că merele cad din copaci era binecunoscut oricărui om. Geniul creator al lui Newton a fost să întrebe „de ce?”.
Se așteaptă, de asemenea, ca analiștii de informații să ridice noi întrebări care să ducă la identificarea unor relații necunoscute anterior sau la rezultate posibile care nu au fost prevăzute.
Un produs analitic creator demonstrează perspicacitatea de a descoperi modalități inovatoare sau imaginative – dar, în același timp, corecte și eficiente – de îndeplinire a cerințelor majore ale analizei: punerea laolaltă a informațiilor, analizarea lor, aducerea de dovezi pentru documentare și prezentarea concluziilor. Abordarea unor surse inedite de date, lansarea unor întrebări noi, aplicarea unor metode analitice neobișnuite și elaborarea de noi tipuri de produse sau moduri noi de adaptare a analizei la nevoile beneficiarilor sunt exemple ale activității creatoare.
Heuer (1999:48) susține că abilitățile creative nu sunt neapărat un dar divin, cu care te naști și care nu poate fi învățat sau dezvoltat. Talentul nativ, în sine, este important și poate fi imuabil, dar este posibil să înveți să-l angajezi în activitate în mod creator. Cu înțelegere, practică și efort conștient, analiștii pot învăța să presteze o muncă mai creatoare, mai imaginativă și inovatoare. Majoritatea metodelor de exersare a creativității se bazează pe presupunerea că procesul gândirii poate fi separat de conținutul gândirii, individul învățând strategii mentale care pot fi aplicate oricărui subiect.
II.3.2. Gândirea critică
Aspectul critic al gândirii intervine atunci când avem deja o ipoteză proprie sau emisă de altcineva și dorim să o verificăm sau când vrem să aflăm răspunsul la o întrebare care conține, în mod implicit, o idee supusă studiului sau investigației.
Gândirea critică este tipul de gândire care se structurează pe baza unei atente evaluări a premiselor și dovezilor și care formulează concluzii cât mai obiective, luând în considerare toți factorii pertinenți și utilizând toate procedeele logice valide (Carter, 1973).
Desigur că există o multitudine de forme ale gândirii critice, în funcție de subiectul la care se referă și de normele pe care le aplică cel care folosește acest instrument. Într-un fel va gândi un conducător de întreprindere atunci când va analiza critic activitatea specifică pe care o cunoaște, altfel va gândi un critic ce analizează o lucrare literară și altfel va concepe ziaristul un material adresat unui număr mare de cititori.
Fiecare dintre ei va respecta, însă, anumite norme cerute de instrumentul comun pe care îl folosesc: logica. Aceasta îi ajută în analiza specifică, permițându-le să stabilească anumite concluzii și să-și prezinte opiniile. Logica le cere să descopere și să respecte condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca rezultatul materializat (scris sau vorbit) al gândirii să fie corect.
Oamenii angajați într-o discuție critică rodnică despre o anumită problemă se bazează deseori, chiar dacă numai în mod inconștient, pe două lucruri: pe acceptarea de către toate părțile a țelului comun de a ajunge sau, cel puțin, de a se apropia de adevăr, precum și pe o cantitate considerabilă de cunoaștere prealabilă comună.
Gândirea critică este tipul de gândire care se structurează pe baza unei atente evaluări a premiselor și dovezilor și care formulează concluzii cât mai obiective, luând în considerare toți factorii pertinenți și utilizând toate procedeele logice valide. A gândi critic înseamnă a emite judecăți proprii, a accepta părerile altora, a fi în stare să privești, cu simțul răspunderii, greșelile tale și să le poți corecta, a primi ajutorul altora și a-l oferi celor care au nevoie de el.
Printre deprinderile aplicabile în gândirea critică regăsim:
a identifica – a arăta sau a demonstra cum este ceva/cineva; a recunoaște ceva/pe cineva ca individualitate;
a observa – a vedea și a remarca ceva/pe cineva; a privi pe cineva/ceva cu atenție pentru a remarca diverse elemente;
a descrie – a defini o persoană/o situație;
a compara – a examina oamenii sau lucrurile, a le găsi un gen proxim și o diferență specifică;
a asocia – a opera conexiuni mentale între persoane sau situații; a le conecta pe baza unei relații de cauzalitate;
a infera – a formula o opinie pe baza informației disponibile și a evidenței; a ajunge la o concluzie;
a prognoza – a anticipa un eveniment sau o evoluție;
a solicita – a face o cerere oficială; a face ca o lege, normă etc. să fie eficientă într-o situație dată; a folosi ceva deoarece este relevant sau potrivit; a utiliza ceva în practică.
Zlate (1999) consideră gândirea critică un tip de gândire diferențiată după finalitate. Ea presupune verificarea, evaluarea și alegerea răspunsului potrivit pentru o sarcină dată și respingerea argumentată a celorlalte variante de soluții.
● Gândirea critică este structurată în termenii regulilor logice și conduce, întotdeauna, la rezultate predictibile, în timp ce gândirea creatoare se desfășoară și după o serie de reguli nonlogice, iar noul, produs de ea, nu este neapărat previzibil. Dacă gândirea critică este activă, cea creatoare conține în sine și un element pasiv, există în ea procese și metode care ne îndreaptă spre elaborarea cognitivă, dar de care nu suntem întotdeauna conștienți.
Deși gândirea productiv-creatoare și gândirea critică par a fi total diferite una de alta, ele se presupun reciproc. Nu trebuie uitat că gândirea creatoare și gândirea critică sunt două fețe ale aceleiași medalii, una fără cealaltă fiind de puțină folosință (Moore et al., 1985:361).
Cele două forme ale gândirii sunt esențiale pentru finalizarea corespunzătoare a activității intelectual-cognitive a individului. Din păcate, formării și dezvoltării lor nu li se acordă atenția cuvenită. Există chiar o serie de factori inhibitori ai formării și educării lor.
Moore (et al., 1985) propune un concept – gândirea eficientă – care constă în cuplarea celor două tipuri de gândire, ambele asigurând eficiența. După opinia lui Moore și a colegilor săi, eficient este doar cuplajul dintre gândirea creatoare și gândirea critică, prima referindu-se, așa cum arătam, la formularea soluțiilor posibile ale diferitelor probleme sau a explorărilor posibile ale fenomenelor, cea de-a doua, la testarea și evaluarea soluțiilor posibile. Gândirea eficientă, consideră cei trei autori, este și creatoare și critică, deoarece ambele tipuri de gândire sunt esențiale în toate domeniile activității umane și, de asemenea, deoarece metodele științei moderne sunt atât creatoare, cât și critice. A crea și a critica sunt caracteristici gemene ale celui care gândește eficient. Considerăm gândirea eficientă ca fiind cel mai important instrument al analistului producător de intelligence.
II.3.3. Abilitatea de a identifica structuri de informații
Înțelegerea funcționării minții umane furnizează date despre natura creativității, despre deschiderea către noi informații și posibilități de depășire a fixațiilor mentale. Toate implică descoperirea de noi legături în pânza de păianjen a creativității – legături între fapte, concepte și scheme (pattern-uri) care, anterior, nu existau sau erau foarte slab întrevăzute.
Judecata este folosită de către analiști pentru eliminarea lacunelor din cunoștințele lor. Necesită pătrunderea dincolo de informațiile disponibile și este principala modalitate de a face față incertitudinii. Presupune întotdeauna un salt analitic de la cunoscut la incert.
Judecata este o parte integrantă a analizei informațiilor. Deși scopul optim al culegerii informațiilor este acela de a completa cunoștințele, acest scop este rareori atins în practică. Aproape prin definiția activității de informații, problemele informative implică o considerabilă proporție de incertitudine. Astfel, analistul operează de cele mai multe ori cu date incomplete, ambigue și, adesea, contradictorii. Funcția analistului de informații poate fi descrisă ca depășirea limitelor informației incomplete printr-un exercițiu de judectă analitică.
Esența judecății rămâne un mister. Este, totuși, posibil să se identifice diverse strategii, pe care analiștii să le folosească în procesarea informațiilor, ca pregătire în formularea unor judecăți. Strategiile analitice sunt importante pentru că influențează datele avute în atenție. Ele determină unde anume își va direcționa eforturile analistul și acest lucru afectează, inevitabil, rezultatul procesului analitic.
Înțelegerea naturii percepției are implicații semnificative pentru înțelegerea naturii și limitelor analizei de informații. Circumstanțele în care percepția exactă este cel mai dificil de atins sunt aceleași cu cele în care este efectuată, de obicei, analiza de informații, acelea de a evalua situații ambigue pe baza informațiilor care sunt procesate sub tensiune, în scopul unei judecăți oportune.
Activitatea de intelligence caută să scoată la lumină necunoscutul. Aproape prin definiție, analiza de informații se ocupă cu situații ambigue. Mai mult, analistul de intelligence este printre primii care abordează noile probleme într-un stadiu incipient, când dovezile pot fi foarte vagi sau contradictorii. După acest prim moment, analistul urmărește problema căutând dovezi sporite, adiționale primei impresii, imaginea clarificându-se gradual. Astfel, se poate afirma că un analist, care începe observarea unei situații potențial problematice într-un stadiu inițial și neclar, este dezavantajat în comparație cu alții – probabil chiar și cu proprii beneficiari – pentru care o primă expunere poate avea loc într-un stadiu avansat, când devin accesibile informații mai bune și mai multe.
Pentru aceasta nu este suficient să avem numai o gândire logică, ci este nevoie de experiență, imaginație, sensibilitate, concentrare, precum și de abilitate în acțiunea de identificare și stabilire a structurilor de informații semnificative și de realizare a conexiunilor între aceste structuri.
Ce înseamnă, însă, mai exact a identifica și a stabili structuri de informații semnificative și a putea realiza conexiuni între acestea? Este ceea ce întâlnim, în mod curent, în cele mai diferite domenii, precum:
în economie – Care sunt efectele crizei de energie? Care sunt cauzele? Cum au apărut acestea? Care vor fi consecințele? Ce se poate face pentru a atenua efectele?;
în industrie – Care sunt defectele produsului? Care sunt cauzele? Ce acțiuni rapide se pot întreprinde?;
în medicină – Ce simptome prezintă bolnavul? Care sunt semnele obiective critice? Care sunt semnele obiective de laborator? Ce maladie le-a produs? Ce tratament este indicat? Ce tratament este contraindicat ținând cont de particularitățile pacientului? etc.;
în muzică – Ce piesă muzicală este cea pe care o auzim? Cine a compus-o? Cine o interpretează? ș.a.m.d.
Să considerăm două exemple:
În primul, vom presupune că o persoană ascultă o piesă muzicală transmisă la radio. Cum va recunoaște diversele structuri de informații care îi parvin și cum ajunge la o concluzie? Vom pleca de la două premise: a deschis aparatul de radio în timpul piesei și este un cunoscător al muzicii clasice. În acest caz, va veni în contact cu o serie de date și informații − precum instrumente, note, timbru, ritm și melodie − pe care le identifică și, pe baza experienței sale, le poate organiza, stabilind legăturile între acesta. Nu este greu să ne dăm seama că ideile ar fi ordonate cam în felul următor: „este un concert… sunt două viori… cred că este Bach… trebuie să fie Dublu concert de Bach… după modul în care interpretează, cred că este cu Enescu și Yehudi Menuhin… s-ar putea să fie una din interpretările lor de la București…”.
Fiecare dintre ideile enunțate reprezintă o structură de informații, iar fiecare structură constituie „o informație de intrare“ pentru cea care urmează.
În al doilea exemplu, vom presupune că un bolnav consultă un medic, prilej cu care cel din urmă culege o serie de date și informații: cele date de pacient, care pot fi subiective, și cele înregistrate direct, prin văz, palpare, ascultare etc. Toate aceste informații îl vor duce la o concluzie și nu este greu să ne dăm seama că ar putea gândi cam așa: „are simptome de greață și de vomă… acuză dureri în epigastru… nu are poftă de mâncare… prezintă balonare… este irascibil și prezintă stări de anxietate și agitație… probabil că este o boală ulceroasă…”.
În fiecare din cele două exemple, concluzia sau diagnosticul rezultă în urma confruntării a două ansambluri de informații, fiecare fiind constituit dintr-o serie de structuri informaționale. Primul ansamblu reprezintă realitatea sau, mai precis, informațiile din care rezultă realitatea pentru cel care pune diagnosticul. Al doilea este compus din informații stocate în memorie. În momentul în care cele două ansambluri se suprapun, adică între ele există o concordanță perfectă, diagnosticul este pus. Desigur că acest lucru nu se face dintr-o dată, ci parcurgând următoarele etape generale:
culegerea informațiilor care reflectă realitatea;
constituirea lor într-un ansamblu;
confruntarea acestui ansamblu cu altele similare, stocate în memorie;
validarea identității între ansamblul nou de informații și cel aflat în memorie.
Campbell (1969) a propus sintagma de „identificare a tiparului”, ca o caracteristică în analizele calitative, atribuindu-i un caracter holistic (analiza modelului), mai degrabă decât atomic (analiza componentelor sale).
Dar, după cum evidențiam anterior, identificarea unui element dintr-un ansamblu de elemente este un prim obiectiv al diagnosticului. Un al doilea obiectiv îl poate constitui determinarea cauzei care a produs anumite efecte în situația analizată. Dificultățile întâmpinate pot fi multiple și de ordin diferit, printre cel mai frecvent întâlnite fiind:
informațiile necesare analizei sunt disparate, putându-se afla la diferite surse;
este relativ dificil de stabilit care dintre informații sunt efectiv utile analizei;
nu se poate aplica o secvență logică de analiză care să identifice legătura cauză-efect;
datele și informațiile colectate provin din mai multe procese active simultan și nu neaparat dependente unele de altele.
Analiștii primesc deseori informații noi care, logic, ar trebui să-i determine să reevalueze credibilitatea și semnificația celor anterioare. Ideal, informațiile memorate inițial ar trebui să intre, pe același nivel, într-un conflict cu informațiile noi, iar decizia să fie luată „nepărtinitor”. De cele mai multe ori, nu se întâmplă așa, amintirile – odată fixate – fiind foarte rar reevaluate sau reorganizate ca răspuns la apariția unor noi informații. Din păcate, informația care este anulată ca neimportantă sau irelevantă, pentru că nu răspunde așteptărilor analistului, nu va deveni mai ușor de memorat, chiar dacă analistul își schimbă ideea până la punctul în care aceeași informație, primită recent, ar putea fi recunoscută ca fiind semnificativă.
Pregătirea analiștilor de informații se focalizează pe încercarea de a deschide „fixația” mentală a analistului, de a-l face să vadă problemele din perspective diferite, cu scopul de a acorda atenția cuvenită explicațiilor alternative. Mult mai des, reacția analistului experimentat este aceea de a se baza pe fixațiile mentale create de-a lungul multor ani de experiență, pattern-uri care i-au servit destul de bine. Nu înțelege necesitatea schimbării sau reevaluării.
În ciuda stimulilor ambigui, oamenii formează ipoteze empirice despre ceea ce văd. Cu cât percep timp mai îndelungat imaginea estompată, cu atât sunt mai încrezători în această impresie inițială și, probabil, eronată, deci cu atât mai mare este impactul pe care această impresie inițială îl are asupra percepțiilor ulterioare. Pentru o perioadă, pe măsură ce imaginea devine mai clară, nu există o contradicție „evidentă”, noile date fiind asimilate imaginii (patern-ului sau tiparului) anterioare, iar interpretarea inițială menținută până când contradicția devine evidentă.
Impresia primară incorectă tinde să persiste, deoarece cantitatea de informație necesară să invalideze o ipoteză este, în mod considerabil, mai mare decât cantitatea de informație necesară pentru a face o interpretare inițială. Problema nu este că ar exista vreo dificultate în înțelegerea a noi percepții și noi idei, ci că percepțiile, odată stabilite, sunt foarte greu de schimbat. Analiștii ar putea să limiteze impactul advers al acestei tendințe prin suspendarea judecății, pe cât posibil, până când primesc informații relevante și suficiente.
Astfel de analiști se compară cu maeștrii de șah, considerând că informațiile stocate în propria memorie le permit să perceapă structurile de legătură și să facă inferențe dincolo de percepția altor observatori. Acest model este valabil într-un număr foarte mare de cazuri, însă nu în toate. Există o diferență importantă între jucătorul de șah și analistul de intelligence. Deși maestrul de șah întâlnește de fiecare dată un adversar diferit, mediul în care are loc fiecare confruntare este stabil: numărul de piese este același, mutările fiecărei piese sunt previzibile, tabla de șah are un număr constant de pătrate ș.a. Odată ce maestrul de șah își dezvoltă o schemă exactă, nu este necesar să o reevalueze sau să o schimbe. Dimpotrivă, analistul de intelligence nu joacă pe același teren și cu aceleași piese. Aliații pot deveni adversari, adversarii pot deveni aliați, regulile jocului se schimbă mereu, iar „terenul” este în continuă mișcare.
Învățarea noilor scheme solicită, adesea, renunțarea la cele existente și acest lucru este extrem de dificil.
● Gândirea creativă, gândirea critică și abilitatea de a recunoaște structuri semnificative de informații sunt instrumentele mentale ale analistului și componentele a ceea ce numim gândirea analitică pentru intelligence. Abordarea, în maniera descrisă, a problemelor analitice este utilă, în special, atunci când realizăm analize de tip calitativ.
II.3.4. Probleme comune în gândirea analitică
Când studiem modalități de îmbunătățire a analizei de informații ne referim, de obicei, la calitatea textului, tipurile de produse analitice, relațiile dintre analiștii de informații și consumatorii de produse analitice sau la organizarea procesului analitic. Prea puțină atenție este alocată îmbunătățirii felului în care gândesc analiștii, modului în care gândirea construiește modele prin intermediul căreia se procesează informația. Aceasta nu reprezintă un model caracteristic numai comunității de informații, ci este o parte a funcționării firești a procesului cognitiv și a fost demonstrat într-un spectru larg de domenii, de la medicină la bursa de mărfuri.
Procesul analizei, în sine, alimentează această funcție naturală a creierului uman. De obicei, analiza implică crearea de modele, chiar dacă acestea nu sunt etichetate ca atare. Stabilim mai departe moduri de înțelegere și așteptări în legătură cu relația cauză-efect și apoi procesăm și interpretăm informațiile cu ajutorul acestor modele sau filtre.
Unul dintre principiile fundamentale ale percepției afirmă că avem tendința să percepem ceea ce ne așteptăm să percepem. Un corolar al acestui principiu este acela că este nevoie de mai multe informații pentru a recunoaște un fenomen neașteptat și nu unul așteptat.
Paradoxal, cu cât este mai mare ambiguitatea stimulilor, cu atât este mai puternic impactul așteptărilor și al imaginilor pre-existente asupra percepției acelor stimuli. De aceea, în ciuda luptei pentru obiectivitate, este posibil ca prejudecățile analistului să aibă un impact mai mare asupra produsului analitic decât se întâmplă în alte domenii, unde un analist poate lucra cu informații mai puțin ambigue și mai puțin discordante.
Un experiment clasic pentru a demonstra influența așteptărilor asupra percepției utilizează cărți de joc, unele dintre ele fiind inversate, astfel încât pica este roșie, iar toba este neagră. Imaginile cărților au fost prezentate rapid pe un monitor și, fără a mai fi nevoie să o spunem, subiecții testați au identificat cărțile normale mai repede și mai exact decât pe cele anormale. După ce subiecții au devenit conștienți de existența cărților de pică roșii și a celor de tobă negre, performanța lor în identificarea cărților anormale s-a îmbunătățit, dar nu a atins viteza sau acuratețea cu care le puteau identifica pe cele normale.
Poziția subiecților testului care au identificat cărțile de joc este analoagă celei a analistului de informații. Analiștii nu au doar așteptări despre culoarea cărților de pică și de tobă. Ei au un set de presupuneri și așteptări în legătură cu motivațiile oamenilor, cu derularea evenimentelor sau procesele analizate (sociale, economice, militare ș.a.). Evenimentele care răspund acestor așteptări sunt percepute și procesate ușor, în timp ce evenimentele care contrazic așteptările predominante tind să fie ignorate sau distorsionate în percepție. Bineînțeles, această distorsiune este un proces subconștient sau pre-conștient.
Tendința oamenilor de a percepe ceea ce se așteaptă să perceapă este mai importantă decât tendința de a percepe ceea ce doresc să perceapă. Așteptările au multiple și diverse surse, care includ experiența trecută, pregătirea profesională, normele culturale și cele orgnizatorice. Este terenul perfect pentru apariția „lebedelor negre”, rezultat al imitărilor sau distorsiunilor epistemice colective și individuale, în majoritate cauzate de încrederea în cunoaștere. Logica „Lebedei Negre” face în așa fel încât ceea ce nu știm să fie mult mai important decât ceea ce știm (Thaleb, 2010:17).
Toate aceste influențe predispun analiștii să acorde atenție, în mod deosebit, anumitor tipuri de informații, să organizeze și să interpreteze aceste informații în anumite maniere. Percepția este, de asemenea, influențată de contextul în care are loc. Circumstanțele diferite evocă seturi diferite de așteptări. Tiparele așteptării îi dictează analistului, în mod subconștient, ce trebuie să caute, ce este important și cum să interpreteze ceea ce vede.
Odată ce un observator și-a format o imagine, cu alte cuvinte, odată ce și-a creat un mod de gândire sau o așteptare privind fenomenul supus observării, aceasta condiționează percepțiile viitoare ale respectivului fenomen. Acest lucru constituie baza pentru un alt principiu general al percepției: informația nouă este asimilată tiparelor existente.
Acest principiu explică de ce schimbarea evolutivă lentă, graduală, trece deseori neobservată. El explică, de asemenea, fenomenul prin care un analist de informații desemnat să lucreze la un subiect pentru prima dată poate genera perspective exacte, omise de analiștii experimentați, care au lucrat la respectiva problemă timp îndelungat. Tendința de a asimila noile date în imagini pre-existente este cu atât mai mare, cu cât informațiile sunt mai ambigue, cu cât actorul este mai încrezător în validitatea imaginii pe care și-a format-o și cu cât este mai atașat de punctul de vedere stabilit. Odată ce evenimentele au fost percepute într-un anumit fel, există o rezistență naturală la alte perspective. Un factor legat de aceasta se referă la impactul condițiilor de percepție. Cu alte cuvinte, expunerea inițială la stimuli estompați sau ambigui interferează cu acuratețea percepției chiar după ce sunt accesibile informații mai multe și mai bune.
Acest efect a fost demonstrat experimental prin proiectarea, pe un ecran, a unor imagini comune, de zi cu zi, cum ar fi un câine stând pe iarbă, un hidrant și o intersecție. Proiecția inițială a fost estompată în proporții variate și imaginile au fost apoi focalizate, gradual, pentru a determina de la ce punct subiecții testului puteau să le identifice corect. Acest experiment arată două lucruri. Mai întâi, cei care au început vizualizarea imaginilor când acestea se aflau mult în afara focalizării au avut dificultăți mai mari în a le identifica atunci când au devenit mai clare, spre deosebire de cei care au început vizualizarea la un stadiu la care imaginile erau mai puțin estompate. Cu alte cuvinte, cu cât estomparea inițială a fost mai mare, cu atât imaginea trebuia să fie mai clară pentru a fi recunoscută. În al doilea rând, cu cât imaginea estompată a fost expusă mai mult, cu atât mai clară a trebuit să fie imaginea înainte de a putea fi recunoscută.
Înțelegerea procesului analitic este distorsionată de metafora mozaicului sau a puzzle-ului, utilizată, în mod comun, pentru a-l descrie. Potrivit acestei teorii, sunt culese părți mici de informații care, puse împreună asemenea unui puzzle, permit analistului să perceapă o imagine clară a realității. Analogia sugerează faptul că estimările corecte presupun să ai toate piesele, cu alte cuvinte, să ai informații exacte și complete. Astfel, necunoscând imaginea finală și nici care piese sunt folositoare sau nu, devine important să colectezi și să stochezi diverse elemente – date, informații și cunoștințe –, acestea reprezentând materialul brut din care se poate creea imaginea. Strânse în mod lărgit, elementele respective pot fi sau nu utilizate în procesul de analiză.
O parte importantă din rațiunea de bază a sistemelor tehnice și umane de culegere/colectare de informații își are originea în această teorie. Culegerea/colectarea de informații devine obiectiv în sine, sunt prelucrate și stocate cantități impresionante de date, iar produsele analitice finale nu utilizează decât o mică parte a acestora (20-25%). Sistemul, în ansamblu, are de suferit prin utilizarea nerațională a resurselor disponibile.
Perspicacitatea în psihologia cognitivă sugerează că analistul de informații nu acționează astfel, cele mai dificile sarcini analitice neputând fi abordate în această manieră. De obicei, analistul identifică piese care par a se potrivi în imagini diferite. În locul unei imagini care decurge din punerea la un loc a pieselor, acesta formează mai întâi imaginea și apoi selectează piesele care se potrivesc. Acuratețea estimărilor depinde la fel de mult de modelul mental folosit în formarea imaginii, cât și de numărul de piese de puzzle ce se potrivesc acesteia.
O analogie mai apropiată de realitate pentru descrierea modului cum ar trebui să fie privită analiza de intelligence este modul în care un medic pune diagnosticul medical. Doctorul observă indiciile (simptomele) a ceea ce se întâmplă, se folosește de cunoașterea specializată a funcționării organismului pentru a putea emite ipoteze care să poată explica indicatorii relevați de teste, efectuează, în continuare, teste pentru accesarea de informații suplimentare, în vederea evaluării ipotezelor, și apoi stabilește diagnosticul.
Această analogie focalizează atenția pe abilitatea de a identifica și a evalua toate ipotezele plauzibile. În acest caz, culegerea/colectarea de informații se focalizează doar pe elementele care vor ajuta la discriminarea probabilității relative a ipotezelor alternative.
Și, în sfârșit, analistul de intelligence operează într-un mediu care exercită presiuni puternice asupra a ceea ce psihologii numesc „închidere prematură”. Cererea beneficiarului pentru o analiză interpretativă este mare în proxima perioadă a unui eveniment. Sistemul solicită ca analistul să producă aproape instantaneu un diagnostic, de cele mai multe ori înainte de a avea suficiente informații necesare obținerii unei perspective, pentru a facilita o judecată bine fundamentată. Acest prim diagnostic se bazează pe prejudecățile analistului privind modul în care situația potențial problematică a evouat și va evolua.
Pe măsură ce timpul trece și sunt primite mai multe informații, o evaluare proaspătă a tuturor datelor ar putea sugera o explicație diferită. Dar experimentele privind percepția indică faptul că o judecată inițială afectează, în mod negativ, formarea percepțiilor viitoare. Odată ce observatorul crede că știe ce se întâmplă, această percepție tinde să reziste schimbării. Noile date primite se pot potrivi ușor într-o imagine anterioară, preexistentă în mintea analistului (probabil teoria mozaic). Această predilecție perceptuală este întărită de presiuni organizatorice, favorizând interpretarea concordantă cu prejudecățile.
Problemele abordate au implicații atât pentru derularea analizei, cât și pentru managementul ei. Pentru managerii structurilor de informații, care au ca obiectiv produse din ce în ce mai bune de intelligence, aceste precizări sunt convergente către ideea că se poate obține îmbunătățirea proceselor de analiză, precum și a celor de culegere/colectare de date și informații.
II.4. Ciclul procesului de intelligence
Așa cum arătam în Capitolul I, intelligence-ul poate fi înțeles, în primul rând, ca proces. Procesele de intelligence definesc, cu precădere, de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, care sunt implicațiile strategice, operaționale și tactice ale acțiunilor derulate de competiție (adversar sau inamic) și care sunt cele mai bune direcții de acțiune ce pot fi adoptate de top management. De regulă, procesul de intelligence are, ca bază, un ciclu în cinci etape – așa cum este reliefat în Figura 5 -, însă există variații ce conțin de la trei la șapte etape.
Figura 5 – Ciclul (clasic al) activității de intelligence
● Prima etapă, formularea cerințelor de informații și planificarea colectării, constă în identificarea nevoilor informaționale ale decidentului sau decidenților implicați în relația cu structura de intelligence. Considerăm această primă etapă ca fiind determinantă în reușita întregului proces de intelligence. Demersurile de a stabili clar, de la început, cui se adresează rapoartele de intelligence, ce trebuie să conțină și sub ce formă sunt elemente care, deși par simple și subînțelese, au dus, nu de puține ori, la eșecuri ale activității. Metodele de obținere a cerințelor de informații și a caracteristicilor acestora sunt chestionarul, analizele interne, discuțiile bilaterale și de grup etc.
Planificarea și direcționarea demersurilor specifice au ca primă fază subsecventă determinarea unor repere/termeni de referință, ce constau în:
stabilirea direcțiilor de acțiune, precum și racordarea analizei la prioritățile asumate;
focalizarea demersului analitic spre solicitarea/solicitările primite de la client/beneficiar;
elaborarea și punerea la dispoziția solicitantului a unui produs analitic/informațional, care să vină în sprijinul acestuia (prin oferirea de informații, de soluții pentru gestionarea unei situații problematice sau, pur și simplu, prin dezvoltarea eforturilor de obținere și valorificare a datelor specifice).
Acești termeni de referință sunt incluși într-un document distinct (față de solicitarea adresată de client analistului, privind oferirea de expertiză/sprijin analitic), ce constituie înțelegerea dintre cele două părți în legătură cu mai multe detalii ale parteneriatului:
caracteristicile solicitantului și justificarea solicitării;
capacitățile/expertiza analistului;
obiectul analizei și scopul vizat;
intervalul supus analizei;
termenul final și eventualele repere temporale de etapă;
elementele suplimentare ce pot fi puse la dispoziție;
instrumentarul analitic ce va fi utilizat;
sursele de informații (disponibile și/sau necesar a fi accesate).
De-a lungul procesului de intelligence, reperele de referință pot fi modificate raportat la eventualele mutații survenite în cadrul demersului realizat. Odată stabiliți termenii de referință, se poate trece la realizarea planificării și direcționării activităților, pe următoarele coordonate:
determinarea nevoilor/cerințelor solicitantului;
evaluarea cerințelor;
elaborarea planului de obținere a datelor necesare;
direcționarea demersurilor analitice, funcție de subiectul/obiectivului vizat.
Planul de colectare a datelor și informațiilor constituie un reper important pentru organizarea și derularea procesului de intelligence, iar în elaborarea lui trebuie să se aibă în vedere:
matricea de suport și evaluare, ce asigură determinarea golurilor și necesarului de informații pentru gestionarea solicitării, dar și direcționarea/susținerea demersului de colectare a fondului informațional. Este structurată pe baza celor șase întrebări clasice ale analizei de informații și a elementelor cunoscute și necunoscute ale întrebării (așa cum este prezentată în Figura 6);
termenul pentru obținerea răspunsului la solicitările de extragere a datelor din sursele inaccesibile direct analistului;
sursele de informare disponibile pentru accesare sau cele menționate explicit de solicitant pentru a fi consultate;
dificultăți în accesarea surselor de informații.
Figura 6 – Matricea de suport și evaluare
Această etapă presupune direcționarea și focalizarea demersurilor de colectare și extragere a datelor relevante din toate sursele de informații la care are/poate avea acces echipa de intelligence – închise sau deschise -, în baza unui plan bine articulat. Respectivele activități pot fi derulate direct sau indirect.
Ulterior stabilirii acestor parametri, se trece la identificarea locurilor și mediilor în care datele și informațiile necesare ar putea fi accesate. Ordinea în care sunt abordate sursele este de la simplu spre complex, de la ieftin spre scump. Herring, primul specialist în „Tehnologic Competitive Intelligence” a redat sugestiv această ordine într-un triunghi redat în Figura 7.
Figura 7 – Triunghiul lui Herring
● Colectarea datelor și informațiilor reprezintă un proces complex, subsecvent procesului de planificare, care cuprinde activități de căutare, identificare și colectare propriu-zisă a datelor și informațiilor. Căutarea informațiilor este operațiunea de stabilire și orientare asupra zonelor de interes informativ și a surselor din care trebuie ori pot fi colectate datele și informațiile vizate. Acesta se realizează pe baza documentelor de planificare ce cuprind obiectivele activității de căutare a informațiilor, țintele și scopurile avute în vedere, locurile și mediile de colectare a informațiilor și, după caz, modalitățile de obținere și valorificare.
La cel mai simplu nivel, culegerea/colectarea informațiilor presupune monitorizarea presei economice pentru știri legate de competitori, urmărirea activității publice a acestora în cadrul organizațiilor profesionale și supravegherea activității publice online. La un nivel mai complex, colectarea presupune și abordarea unor persoane din rândul clienților sau furnizorilor comuni, din rândurile foștilor salariați (ai concurenței) sau ale specialiștilor din domeniu, atât prin echipa de intelligence specializată, cât și prin intermediul diferitelor departamente ce pot avea acces la informații din piață – marketing, vânzări, PR -, folosindu-se proceduri și metode specifice. De asemenea, pot fi utilizate resurse externe, precum detectivi particulari, firme de consultanță, specialiști în domeniul vizat ș.a.
Datele și informațiile sunt culese/colectate de la surse de informații. Sursele de informații sunt oameni sau mijloace, metode ori proceduri tehnice care identifică și furnizează date sau informații ce au legătură cu obiectivele vizate, precum și elementele materiale care conțin astfel de date și informații.
Sursele primare de intelligence sunt oamenii. Acestea pot reprezenta un mijloc de completare a lipsurilor atunci când sursele secundare au fost epuizate. Ele oferă cele mai relevante informații, dar sunt cel mai dificil de accesat.
Sursele secundare sunt presa locală și națională, jurnalele de afaceri, jurnalele asociațiilor profesionale, documentele oficiale ale competitorilor (precum rapoarte anuale, broșuri, ghiduri ale cumpărătorilor și cataloage de expoziție și materiale de promovare), dar și publicațiile academice: statistici și rapoarte, rapoarte de marketing publicate, baze de date despre licențe, brevete, rapoarte ale societăților de investiții, rapoarte ale asociațiilor de comerț. Includ toate tipurile de publicații scrise și bazele de date on-line ce pot oferi sau stoca informații legate de companiile sau de sectorul în care activează. Principala problemă de colectare a informațiilor din surse secundare o reprezintă timpul necesar pentru a parcurge întregul volum de informații disponibile și modalitatea de clasificare.
Cu toate acestea, cea mai valoroasă informație se consideră ca fiind cea deținută de personalul propriu al organizației, în principal, cel care a lucrat în trecut pentru competitori. Aceștia reprezintă surse valoroase, în special, în lunile următoare plecării lor de la organizația respectivă. Sursele primare includ atât personalul din cadrul propriei companii, cât și personalul competitorilor, personalul participant la expoziții și târguri, foștii angajați, clienții, furnizorii, analiștii organizațiilor de brokeraj, jurnaliștii, consultanții, membri ai asociațiilor profesionale, comerciale și industriale, camerele de comerț, autoritățile de reglementare, organizațiile de cercetare industrială, universitățile și școlile de afaceri etc.
● Procesarea și stocarea informațiilor reprezintă etapa de calificare a informației și atribuirea de însușiri în funcție de mai multe caracteristici precum: veridicitatea sursei, autenticitatea în raport cu alte informații deținute, domeniul la care se referă, stadiul prelucrării, modul de obținere ș.a.
Procesarea informațiilor reprezintă un proces analitic în sine, desfășurat de către analiști specializați, care constă în prelucrarea, coroborarea, integrarea și evaluarea datelor și informațiilor cu semnificație pentru obiectivele vizate. Prelucrarea este realizată prin operațiuni, proceduri și tehnici aplicate datelor pentru a deveni utilizabile, precum adnotări, referiri, rezumări, indexări, codificări, clasificări tematice, atribuirea unui format, pregătirea pentru prelucrarea electronică etc.
Coroborarea este procesul specific de confirmare/infirmare a conținutului unei informații, de completare sau întregire a acestuia, prin operațiuni analitice de integrare și comparare a informațiilor, în raport de cunoștințele existente la momentul respectiv, despre domeniul sau problema la care se referă, cu scopul de a pune în evidență elementele de noutate.
Integrarea constă în reunirea datelor disparate, obținute succesiv în procesul colectării, reunirea lor după criterii și reguli prestabilite, armonizarea și însumarea elementelor componente ale acestora, precum și estimarea veridicității și a utilității lor.
Evaluarea este etapa procesării în care se stabilește utilitatea și valoarea de destinație a informațiilor. Determinarea calității informației, independent de sursa informației, este importantă pentru a garanta că nici una dintre ele nu o compromite sau sprijină, în mod nejustificat, pe cealaltă. De pildă, o sursă excelentă poate furniza intenționat și vădit informații de proastă calitate. Este important ca cele două revizuiri să se facă separat. Această verificare:
oferă baza cea mai importantă pentru stabilirea încrederii evaluării și raționamentelor;
oferă ocazia de a diminua subiectivismul asimilării sau confirmării bazat pe sursă;
oferă ocazia de a depista erorile de interpretare;
identifică breșele de informații;
ajută la identificarea domeniilor de interes privind contestarea și inducerea în eroare;
oferă analistului ocazia de a transmite beneficiarilor o mai bună înțelegere a încrederii analistului în aspectele problemei.
Calificările surselor se realizează ținând cont de o serie de parametri stabiliți de fiecare analist sau structură analitică. Pentru sursele umane, spre exemplu, se poate folosi un set de întrebări al căror răspuns ajută la o încadrare cât mai corectă:
Cine a redactat materialul și cărei grup de interese îi aparține?
Ce modificări au suferit datele față de cele culese inițial?
Cum a evaluat culegătorul informația din material?
Poate fi stabilit scopul sursei?
Informația era la prima, a doua sau a treia mână?
Există informații din alte surse distincte care să confirme materialul?
Aceste informații sunt sau nu în concordanță cu informațiile anterioare?
Vă preocupă faptul că informațiile ar putea conține negări și induceri în eroare? De ce?
În această etapă a ciclului de intelligence, informația este supusă unui proces de apreciere obiectivă a gradului de încredere acordat sursei informației, dar și validității acesteia (percepută ca determinare a ecartului dintre sursă și informație).
Toate informațiile trebuie supuse evaluării, iar, dacă această etapă a fost realizată deja, atunci, trebuie să se țină cont de codurile conferite acestora. Evaluarea este necesară și oportună dat fiind că, în procesul de apariție a unei informații, aceasta este marcată de amprenta contextului individual în care a luat ființă, astfel că are o notă/valență de unicitate. Respectivul context dispare odată cu translatarea ei în alt reper spațio-temporal, în care urmează să aibă loc prelucrarea acesteia.
Concluziile procesului de evaluare se vor reflecta în aplicarea raționamentului logic, dezvoltarea tipurilor de deducții, elaborarea produsului analitic/documentar și a materialelor grafice suport, precum și în diseminarea rezultatelor.
Odată evaluată, fiecare informație primește un atribut distinct, prin intermediul unei combinații compuse dintr-o literă și o cifră, funcție de care se poate decide asupra modului de folosire a ei în următoarele etape ale ciclului de intelligence. În fapt, informația evaluată are avantajul că primește un indiciu de valididate, valabil în orice context și mod de valorificare ulterioară a informației.
În procesul de evaluare a datelor pot fi folosite diverse sisteme, din care se evidențiază cel de tip 6×6, care are avantajul major că asigură evaluarea diferențiată a sursei de informație, astfel că aprecierea se realizează cât mai real, cât mai obiectiv. O reprezentare schematică este redată în Figura 8.
Figura 8 – Sistemul 6×6 pentru calificarea surselor și a informațiilor
Semnificația codurilor pentru calificarea sursei este prezentată în Figura 9, iar, pentru informație, în Figura 10.
Figura 9 – Coduri de evaluare a sursei informațiilor
(Sursa:Criminal Intelligence Analysis, 2003)
Figura 10 – Coduri utilizate pentru evaluarea informațiilor
(Sursa: Criminal Intelligence Analysis, 2003)
În condițiile avalanșei de informație din surse deschise din Internet -, s-a conturat tot mai evident necesitatea validării surselor respective și, mai ales, a informațiilor furnizate de acestea, sens în care pot fi avute în vedere mai multe criterii, particularizate în funcție de mediul de proveniență:
tipul paginii web, conținutul, scopul și audiența site-ului, precum și localizarea paginii principale;
existența de conexiuni cu alte site-uri ce oferă informații adiționale;
posibilitatea remiterii de email-uri către autorul materialului sau administratorul site-ului;
perspectiva identificării pe site a datei în care autorul a scris materialul, l-a postat pe Internet, l-a actualizat (corectat, revizuit, îmbunătățit);
posibilitatea oferită de autor de a exprima și alte puncte de vedere prin intermediul paginii web;
posibilitatea achiziționării de produse de pe site și genul acestora;
afilierea cu o persoană juridică și natura activității acesteia;
existența unei agende (politice, comerciale etc.) a site-ului și eventuala sponsorizare/finanțare a acestuia de către un anume grup;
actualitatea datelor și eventuala evaluare anterioară a acestora;
istoricul proprietarului sursei (ca și credibilitate, autenticitate și verificabilitate);
relevanța informațiilor din perspectiva subiectului abordat, precum și lista surselor de documentare accesate în acest sens;
eventuala citare a documentului într-o listă de surse;
posibilitatea corelării informațiilor cu alte date disponibile pentru analist;
existența unei liste pe site cu privire la sursele de materiale postate pe el, cu posibilitatea localizării acestora și cu determinarea credibilității materialelor.
Ulterior calificării, informațiile pot avea orice combinație de atribute, decizia folosirii lor fiind a analistului. O informație calificată B1 va fi cu siguranță utilizată, însă, pentru o informație C4, sunt necesare clarificări din partea unei alte surse. După procesare, informațiile sunt supuse tehnicilor de analiză.
● Analiza, producerea de noi informații și întocmirea rapoartelor este etapa ce presupune transformarea informațiilor colectate, prin aplicarea de tehnici de analiză a informațiilor, în intelligence (informație acționabilă) și elaborarea rapoartelor în funcție de tipul inforrmațiilor de prezentat și cerințele beneficiarilor. Analiza semnifică tratarea datelor/informațiilor prin folosirea metodelor logice, analogice, sistemice de analiză și ale comunicării, în scopul stabilirii adevărului, incertului sau falsului ori în vederea identificării și caracterizării disfuncțiilor, vulnerabilităților și factorilor de risc. Analiza este complementară cu sinteza, ambele fiind metode de cercetare și studiere a faptelor și fenomenelor exprimate de informație, care constau, pe de o parte, în descompunerea acestora în elementele componente, în scopul evidențierii caracteristicilor fenomenelor sau problemelor cercetate și stabilirii relației dintre întreg și părțile componente, iar, pe de altă parte, în reunirea orientată a acelorași elemente, în funcție de legăturile descoperite și cercetate prin analiză.
Această etapă este detaliată în capitolul următor.
● Diseminarea produselor de intelligence și obținerea feed-back-ului de la beneficiari este etapa în care au loc stabilirea beneficiarilor și transmiterea către aceștia de briefing-uri, rapoarte zilnice, profiluri de competitori, analize de impact strategic, rapoarte de avertizare timpurie ș.a. Feedback-ul se obține de la decident, acesta fiind necesar reluării ciclului de intelligence.
Capitolul III – Principii ale analizei informațiilor în procesul de intelligence
Analiza de informații reprezintă o activitate apropiată de cercetarea științifică, preluând sau adaptând metode și tehnici preponderent din științele sociale. Această realitate impune importul de elemente aparținând unui vast câmp științific și profesional, rezultatul fiind fără limite clare și cu un conținut relativ. Până la cristalizarea unor metode proprii – similar metodei de analiză prin concurența ipotezelor – încercările de a construi un sistem de gândire unitar sunt relativ reduse și, chiar dacă s-au făcut unele progrese, sunt ținute secrete sau, oricum, nu sunt destinate publicității. Din această categorie face parte și demersul de a identifica și propune o serie de principii care guvernează activitatea de analiză a informațiilor.
III.1.Principiul respectării liniarității temporale
Analiza de informații se realizează cu respectarea strictă a cronologiei evenimentelor, fără a intercala sau omite elemente ale factorilor. Această aserțiune este valabilă în toate etapele procesului de intelligence, însă cu deosebire în cea de analiză. Astfel, stabilirea relațiilor cauză-efect se realizează numai după realizarea cronologiilor cu validarea momentului de timp la care factorii implicați au suferit modificări.
Poetic spunea Proust că, „de obicei, memoria nu prezintă amintirile în ordine cronologică, ci ca un reflex în care ordinea părților e răsturnată. Viața chiar e foarte puțin cronologică, pentru că sunt multe anacronisme în seria zilelor”. Putem înțelege această metaforă ca prezentând una dintre limitările creierului uman, limitare care ne poate determina să credem că am identificat structuri de informații acolo unde ele, în fapt, nu există, sunt doar plăsmuiri ale imaginației.
Cronologia ne ajută să depășim această limitare. Cronologiile și reprezentările grafice ajută la identificarea tiparelor și corelațiilor dintre evenimente. Tehnicile permit analiștilor să coreleze evenimente aparent aleatorii în imaginea de ansamblu pentru a sublinia sau a identifica schimbări semnificative, precum și pentru relevarea tendințelor sau anormalităților. Pentru a putea reprezenta grafic o cronologie, pe măsură ce sunt efectuate cercetări privind o problemă, informațiile relevante sunt listate cu data sau în ordinea în care au avut loc. În timp ce reprezentările grafice pot fi dezvoltate de la începutul sarcinii analitice pentru a stabili contextul activității ce urmează a fi analizată, reprezentările grafice și cronologiile pot fi, de asemenea, utilizate pentru a asista analiștii în studiile de informații post-factum, pentru a reliefa informațiile, a descoperi cauzele eșecurilor și a sublinia evenimentele semnificative ce au avut loc după o informație-surpriză. Cronologiile și reprezentările grafice organizează informațiile într-un format ce poate fi cu ușurință înțeles printr-o prezentare.
Pentru a evalua o cronologie reprezentată grafic trebuie să răspundem la următoarele întrebări:
Care sunt distanțele temporale dintre evenimentele cheie? Sunt informații lipsă ce pot umple lacunele cronologia faptelor?
A ignorat analistul informații ce ar putea avea impact asupra evenimentelor?
Dacă evenimentele par să se producă mai rapid decât se așteaptă și în direcții neașteptate, este posibil să asistam la suprapunerea unor paliere diferite ale unor fenomene distincte?
Sunt toate evenimentele critice prezente în cronologia realizată?
Unde nu ne permit lacunele de informații „vizualizarea” continuității unor acțiuni, fenomene?
Ce evenimente din afara reprezentărilor grafice ar putea influența activitățile?
III.2. Principiul saturației informaționale
Informația suplimentară, peste pragul în care nu modifică modelul sau rezultatele analizei, este inutilă.
Principiul normează relația dintre cantitatea de informație pusă la dispoziția analistului, acuratețea judecăților făcute pe baza acestor informții și credibilitatea acordată de experți propriilor judecăți.
Timp de decenii, procesul de colectare de intelligence a fost descris ca sarcina de a încerca să se colecteze totul în speranța că se va găsi ceva. Astfel, după ce a fost identificat mediul și locul unde ar putea exista informații, toate datele provenind din acel loc sunt colectate și prelucrate în scopul unei viitoare valorificări.
Abordarea este tributară perspectivei pozitiviste, în care saturația informațională constituie o confirmare a reprezentativității datelor. Se consideră că suplimentul de cunoaștere produsă posedă un anumit grad de generalizare. Cercetătorul pretinde că a produs, în acel moment, un sens complet, micile variațiuni observate datorându-se contextelor individuale (Mucchelli, 2002:329).
Din perspectiva analistului de informații, această abordare este ineficientă din cel puțin trei motive. În primul rând, din informațiile existente la un moment dat se poate realiza o analiză argumentată, fiecare informație „de completare” (cum este numită uneori) nerelevând nimic nou sau nimic nou demn de cuprins în analiză (însă, pentru colectarea și prelucrarea ei sunt suportate costuri). În al doilea rând, structura de colectare a informațiilor își focalizează interesul către sursa epuizată (informațional) și nu scanează mediul pentru a identifica alte surse, posibil cu alte informații. O a treia problemă este oarecum generată de primele două. O cantitate mare de informații care „confirmă” un model sau calitățile unor factori determinanți ce pot afecta modelul, „orbește”, practic, analistul în fața unor modificări ale acestora. Informația suplimentară este evaluată și procesată mai degrabă prin intermediul modelului analitic existent, decât folosită pentru a releva premisele modelului în sine.
Heuer (1999:51) prezintă rezultate unei cercetări, arătând că, odată ce un analist experimentat deține minimum de informații necesar unei judecăți informate, obținerea de informații adiționale nu îmbunătățește acuratețea estimării deja făcute. Totuși, informațiile adiționale determină analistul să devină mai încrezător în propria sa judecată, până la punctul încrederii exagerate. De fapt, analiștii experimentați nu conștientizează corect care sunt tipurile de informații utilizate în realitate pentru a face judecăți. Ei nu sunt conștienți de msura în care judecățile lor sunt determinate de câțiva factori dominanți și nu de integrarea sistematică a tuturor informațiilor accesibile. În realitate, analiștii utilizează mult mai puțin din materialul accesibil decât cred ei că fac.
Experimentele cele mai relevante au fost inițiate cu experți din diverse domenii, cum ar fi diagnosticul medical și psihologic, analiza pieței bursiere, previziunile meteorologice și pronosticurile de la cursele de cai și au încercat să reflecte procesele mentale de bază ce afectează analiza oricărui subiect.
Se pot realiza experimente care să demonstreze aceste fenomene în orice domeniu în care experții analizează un număr finit de informații identificabile și clasificabile pentru a face judecăți sau estimări a căror acuratețe poate fi ulterior verificată. Analistul pieței bursiere, spre exemplu, lucrează în mod curent cu informații privind raportul preț-profit, marjele profitului, câștigul per acțiune, volumul pieței, rezistența și nivelurie de susținere, fiind relativ ușor de măsurat cantitativ acuratețea prognozelor realizate.
Relevant în susținerea acestui principiu este și experimentul realizat de Slovic în anul 1973. Acesta a relevat faptul că, deși încrederea specialiștilor în prognoza emisă crește odată cu numărul informațiilor, în fapt, acuratețea acesteia rămâne relativ constantă peste un numrăr relativ mic de informații disponibile.
Experimentul a constat în prezentarea, către mai mulți specialiști în pronosticuri la cursele de cai, a unei liste de 88 de variabile privitoare la cai, jochei ș.a., din care aceștia și-au ales, pe rând, 5, 10, 20 și 40 de itemi cu care să elaboreze prognoze privind primii 5 sosiți în 40 de curse. Au fost oferite date adevărate pentru completarea itemilor aleși, iar experții au întocmit predicțiile. Totodată, a fost cerută o cotă de încredere între 0 și 100% pe care expertul o acordă predicției sale.
Când predicțiile au fost comparate cu rezultatele reale ale curselor a fost clar că acuratețea medie a predicțiilor a rămas aceiași – în jur de 15 % –, indiferent de cantitatea de informații accesibilă.
Rezultatul experimentului este redat în Figura 11.
Figura 11 – Rezultate ale experimentului lui Slovic
Având acces la doar 5 informații, încrederea și acuratețea au fost la cote similare, însă încrederea a devenit exagerată odată cu creșterea numărului de variabile analizate.
De asemenea, o serie de experimente care au examinat procesele mentale ale medicilor care pun diagnostice pacienților a evidențiat o relație precară între totalitatea datelor colectate și acuratețea diagnosticului. Cei care au utilizat strategia de accentuare a numărului de informații despre cazul de diagnosticat au fost sub performanțele celor care au emis ipoteze și apoi au căutat informații care să le valideze sau invalideze. Se pare că formularea explicită a ipotezelor direcționează o căutare mai eficientă a informațiilor.
Saturația informțională desemnează momentul în care analistul realizează că adăugarea unor noi date în analiza sa nu furnizează o mai bună înțelegere a fenomenului studiat. Acesta este semnalul că poate încheia culegerea de date, analiza lor sau ambele acțiuni simultan.
Înțelegerea relației complexe dintre cantitatea de informații și acuratețea judecății are implicații atât pentru managementul activității de intelligence în ansamblu, cât și pentru desfășurarea analizei informațiilor. O bună înțelegere a acestui principiu produce avantaje manageriale – exprimate preponderent în termeni de costuri reduse – și contribuie la o acuratețe mai mare a judecăților analitice. El arată și faptul că resursele necesare atingerii unei mai bune performanțe a întregului proces de intelligence nu trebuie direcționate excusiv sau, mai ales, către zona de culegere a informațiilor, ci, ponderat, către toate etapele ciclului informațional.
III.3. Principiul obiectivizării procesului de analiză
Obiectivizarea procesului de analiză înseamnă evitarea implicării afective a analistului în activitatea pe care o depune. Principiul obiectivizării presupune evaluarea informațiilor și folosirea tehnicilor de analiză în mod nefalsificat, detașat de impresii subiective; nepărtinitor, imparțial. Analistul analizează informațiile disponibile, încercând să elimine factorii subiectivi – precum sentimente, credințe, dogme ș.a. – din analiza sa. Heuer (1999:40) arată că analistul care caută să obțină un grad mai mare de obiectivitate, prin suprimarea propriilor contribuții subiective, poate fi acuzat că are mai puține contribuții valabile. Obiectivitatea se obține prin supoziții explicite, pentru ca ele să fie examinate și probate și nu prin efortul inutil de a le exclude din analiză.
Ceea ce oamenii percep, cât de ușor le percep, și cum procesează aceste informații după ce le primesc sunt etape influențate puternic de experiențele anterioare, educație, valori culturale, cerințe ale rolului și norme organizaționale, cât și de specificul informațiilor primite. Acest proces poate fi vizualizat ca percepere a realității printr-o lentilă sau ecran, care canalizează și concentrează și, de aceea, poate distorsiona imaginile. Pentru a obține cea mai clară imagine posibilă, analiștii au nevoie nu numai de informații. Trebuie să înțeleagă lentilele prin care trec informațiile. Aceste lentile poartă diverse denumiri – tipare mentale, predilecții sau presupuneri analitice.
Oamenii își construiesc propria versiune de „realitate”, propriile semnificații gnozice, pe baza propriilor simțuri și asocieri, dar această contribuție senzorială este mediată de procese mentale complexe, care determină ce informații sunt reținute, cum sunt organizate și ce înțelesuri li se atribuie.
O regulă importantă ce trebuie respectată de un analist care se dorește credibil este obiectivitatea. Căutarea de dovezi care să susțină exclusiv noțiuni preconcepute sau unele teorii în defavoarea altora nu poate fi inclusă în activitatea de informații, în general, și în analiza de informații, în particular. Un analist nu trebuie să renunțe la unele observații pentru că intră în contradicție cu așteptările sale. El lucreză aidoma unui astronom: un astronom nu este influențat emoțional de faptul că descoperă o dezvoltare tipică, un model al traiectoriei stelelor; el nu gândește acest aspect în termeni de „bun” sau „rău”, pur și simplu le acceptă ca atare.
Din nefericire, însă, analistul de informații se regăsește, mai degrabă, în postura unui sociolog. Gândirea lui poate fi complicată de inabilitatea izolării propriilor nevoi emoționale de problema avută în studiu. Spus mai simplu, lui îi pasă de rezultat. Dar dacă un analist dorește să evalueze evenimente externe, de exemplu, atunci trebuie să renunțe la opiniile personale despre război, sărăcie, rasism, brutalitatea poliției, corupția guvernamentală – amintind câteva dintre cele mai dure.
De exemplu, corupția în politică este un mod de viață obișnuit în multe zone de pe glob, nefiind catalogată drept „bună” sau „rea” în sensurile absolute ale termenilor, este pur și simplu un standard acceptat al conduitei. Un analist care primește sarcina evaluării traficului de narcotice nu poate începe din perspectiva aprecierii faptului că traficanții sunt niște infractori din naștere. În schimb, trebuie să facă apel la empatie sau la conceptul de a se pune în locul țintei. Empatia este un instrument al obiectivității care permite analistului să își verifice preferințele. Ei trebuie să vadă lucrurile și din perspectiva traficanților – un grup de mici întreprinzători străduindu-se să mențină un sistem de liberă circulație a mărfurilor, în fața unei reglementări guvernamentale excesive.
Dacă beneficiarul informațiilor provine din mediul de afaceri, provocarea menținerii atitudinii obiective atinge noi cote. În economie, similar celorlalte domenii unde este prezentă activitatea de intelligence, un analist de informații trebuie să facă adesea unele recomandări, fără a specifica, însă, cu exactitate beneficiarului ce anume trebuie să întreprindă.
Remediul indicat, în general, pentru deficiențele din domeniul analizei informației și producerii de intelligence este sporirea expertizei, deși analize post factum arată că expertiza în sine nu este protejată de capcanele analitice comune, endemice pentru procesul gândirii.
Există situații în care premise considerate complet veridice, bazate pe o experiență solidă, au fost folosite pentru a construi previziuni logice valide – cu acceptare aproape unanimă – care, în final, s-au dovedit greșite. În multe dintre aceste situații, s-a stabilit că problema nu era legată de logică, ci de faptul că una dintre premise – plauzibilă la momentul analalizei – era incorectă. Ulterior, s-a stabilit că premisa nu era fundamentată empiric, ci, mai degrabă, era o concluzie dezvoltată din modele bazate pe presupuneri ale analistului. De asemenea, post factum, aflăm de cele mai mule ori că informația care ar fi trebuit să pună la îndoială premisele invalide exista și, nu de puține ori, era și accesibilă.
O problemă importantă privește măsura în care analiștii posedă o înțelegere exactă a propriilor procese mentale. Cât de bună este perspicacitatea lor în modul în care cântăresc dovezile pentru a genera judecăți. Pentru fiecare situație de analizat, ei dețin un „model mental” implicit, construit din convingeri și presupuneri privind importanța variabilelor și relația dintre ele. Dacă analiștii au o cunoaștere bună a propriului model mental, atunci vor fi capabili să identifice și să descrie variabilele pe care le-au considerat drept cele mai importante în generarea judecăților.
Un efort comparabil este necesar epistemologiei analitice. Efortul poate să pornească de la înțelegerea clară a forței iminente și a slăbiciunilor mecanismului analitic primar – mintea umană – și a felului în care acesta procesează informația. Toate capcanele pe care procesul mental le întinde analiștilor nu pot fi eliminate: sunt parte din noi. Ceea ce se poate face este educarea oamenilor în vederea căutării și cunoașterii acestor obstacole mentale, precum și dezvoltarea de proceduri pentru contracararea lor (Heuer, 1999:2).
Experții supraestimează importanța factorilor care au doar un impact minor asupra propriilor judecăți și subestimează măsura în care deciziile lor se bazează pe câteva variabile majore. Pe scurt, modelele mentale ale oamenilor sunt mai simple decât cred ei, iar analistul, în mod tipic, nu este conștient nici de variabilele care ar trebui să aibă cea mai mare influență și nici de variabilele care au, în realitate, cea mai mare influență.
Toate aceste afirmații sunt demonstrate de experimentele în care analiștii au fost solicitați să facă estimări cantitative privind un număr relativ mare de cazuri din domeniul propriu de expertiză, fiecare caz fiind definit printr-un număr de factori cuantificabili. Într-un exeriment, spre exemplu, analiștilor bursieri li s-a solicitat să prevadă prețul pe termen lung pentru 50 de titluri de valoare, fiecare titlu de valoare fiind descris în termeni precum preț/câștig, tendința de evoluție a câștigurilor și potențiale câștiguri din dividende. După încheierea experimentului, analiștilor li s-a cerut să explice cum au ajuns la respectivele concluzii și să specifice care a fost ponderea acordată fiecărei variabile. Au fost instruiți să fie suficient de expliciți, astfel încât orice persoană care ar parcurge aceleași informații să poată aplica aceleași reguli de judecată și să ajungă la aceleași concluzii.
Pentru a compara acest raționament verbal cu modul de judecată reflectat în deciziile reale ale analiștilor, s-au realizat mai multe studii de acest tip în domenii diferite, inclusiv unul care a folosit prognozarea evoluției economice în țările subdezvoltate. Modelul matematic bazat pe deciziile reale ale analistului este invariabil o descriere mai exactă a procesului de luare a deciziilor decât descrierea făcută de analist modului în care au fost făcute judecățile.
Deși existența acestui fenomen a fost amplu demonstrată, cauzele sale nu sunt bine înțelese. Literatura care descrie aceste experimente conține doar explicația speculativă potrivit căreia probabil că apare sentimentul nostru că putem lua în considerare o serie de factori diferiți deoarece, deși ne amintim că, la un anumit moment sau altul, am analizat fiecare factor diferit, nu am reușit să observăm că, rar, luăm în considerare mai mult de unul sau doi factori de fiecare dată.
Aceste aprecieri nu vin să desconsidere valoarea expertizei în procesul de analiză. Expertiza și experiența – ca valori subiective – sunt necesare, însă nu todeauna și suficiente pentru a genera un produs de intelligence de calitate. Analiștii trebuie să fie conștienți de propriul lor proces de judecată. Aceștia trebuie să reflecteze la modul în care formulează raționamente și ajung la concluzii, nu doar la raționamente și concluzii în sine.
III.4. Principiul contextualizării analizei
Contextualizarea analizei înseamnă contextualizarea atât a obiectului supus analizei, cât și a rezultatelor acesteia.
Putem asimila contexualizarea procesului de analiză cu privitul de la înălțime. Astfel, cu cât ne ridicăm mai mult, cu atât detaliile sunt mai difuze, însă obiectul privit apare în relație cu elemente din mediul înconjurător. Este important să nu urcăm prea sus, deoarece am putea pierde din vedere obiectul analizat.
Contextualizarea rezultatului analizei se realizează prin relaționarea față de alte materiale similare, realizate de aceiași analiști sau, în măsura în care acest lucru este posibil, realizate în alte echipe.
Analiștii competenți dețin o curiozitate inerentă și un interes perpetuu pentru acumularea de cunoștințe și idei care par a avea o legătură minoră (unele considerate chiar irelevante) cu activitatea curentă pe care o desfășoară. Studierea și informarea despre alte culturi, economii, tradiții militare, doctrine politice și religioase, filozofii și altele asemenea oferă analistului o generoasă competență de substanță, care îl va ajuta semnificativ în carieră.
Pe termen lung, perspectiva istorică, spre exemplu, este esențială în realizarea predicțiilor despre o națiune, guvern, industrie, sistem sau tehnologie, deoarece fiecare dintre ele, chiar și tehnologia, dețin o întreagă istorie în spate. Cu puține excepții, decidenții politici sau decizionalii care controlează astăzi industrii, forțe militare și organizații guvernamentale și-au câștigat legitimitatea începând cu zece sau douăzeci de ani în urmă, astfel încât entitățile lor sunt birocrații modelate de perspectiva mondială a unor indivizi deținători ai punctelor cheie de control, care preferă să adopte decizii de orientare, bazate pe lecțiile învățate din experiența anterioară.
Un analist nu poate cuprinde înțelesul condiției prezente a unei organizații – publică sau privată – sau să realizeze o predicție asupra posibilei evoluții a comportamentului organizațional, fără o înțelegere a ceea ce s-a petrecut cu entitatea de-a lungul istoriei acesteia. Spre exemplu, nu poate fi înțeleasă reacția populației din orașele estice ale Ucrainei din primăvara anului 2014, fără a se cunoaște legăturile acesteia cu Federația Rusă și cu istoria comună a populației rusofone.
Ideal ar fi ca istoria unei națiuni să fie studiată așa cum se predă în școlile proprii, deoarece poate conține diferențe față de ceea ce este cunoscut la nivelul percepției din afara societății respective, iar o perspectivă istorică necesită mai mult decât cunoștințele ultimei perioade. Studierea organizațiilor, managementului și adoptării deciziilor se întâmplă de secole, iar unele din cele mai pertinente observații asupra acestor subiecte rezidă din gândirea din antichitate sau renaștere.
Forțele care trebuie luate în considerare – economice, politice, sociale, ambientale și militare – variază de la un obiectiv la altul al activității de intelligence. Majoritatea acestora intră în categoria social sau ambiental, iar analistul determină cu mijloacele cognitive de care dispune care factori sunt relevanți pentru problema supusă analizei.
III.5. Principiul coerenței interne
Principiul coerenței interne a analizei se referă la argumentația logică și întemeiată pe care analistul o va comunica în produsul informativ rezultat al muncii sale. Ipotezele de lucru, interpretările sau recomandările, atunci când este cazul, sunt plauzibile dacă se ține seama de datele și informațiile disponibile și de analiza efectuată. Acest principiu se situează în centrul caracteristicii de emergență și de evoluție a unei analize. Analistul învață „la locul” (virtual) în care întâlnește obiectul analizei. Problematica și obiectivele sale devin, astfel, pe măsură ce ea progresează, mai specifice. Respectarea acestui principiu presupune că un analist este în măsură să creioneze „istoria” analizei sale, să arate ce decizii au fost luate de-a lungul activităților derulate și să le justifice.
În doctrină, există mai mulți termeni sau expresii cu un sens apropiat „coerenței interne”: constanță, fiabilitate, fiabilitate internă etc.
O tehnică folosită pentru asigurarea coerenței interne a unei analize este verificarea de către alte persoane a rigorii cu care au fost aplicate regulile metodelor folosite, ale prelucrării și interpretării. Așadar, persoana care face această verificare este străină de cercetare și are acces la „jurnalul de bord” al analistului și la baza de date disponibilă analistului. Persoana sau persoanele care primesc acest material trebuie să poată afirma că, date fiind deciziile luate în timpul derulării analizei, rezultatele și concluziile derivă, în mod necesar și în mod logic, din studiu.
O altă abordare a verificării coerenței interne este analiza sensibilității. Când se operează cu riscul sau incertitudinea, adesea este foarte util să se determine în ce măsură modificarea unei estimări ar afecta o decizie, adică, să se vadă cât este de sensibilă o situație dată la manifestările unui anumit factor care nu este cunoscut cu certitudine. Dacă un factor poate varia pe o anumită scară de valori, fără a avea un efect important asupra unei decizii, se spune că aceasta nu este sensibilă la modificările acelui factor. Dacă o mică modificare a mărimii factorului va inversa o decizie atunci aceasta are o sensibilitate ridicată la modificările acelui factor. O analiză ce are coerență internă ridicată conține estimări cu privire la implicațiile modificărilor principalilor factori determinanți.
O simplă analiză a punctului de echilibru (engl. breakeven) nu este suficientă în toate cazurile, deoarece atunci când se modifică un factor ce influențează rezultatul final, simultan se mai pot schimba și alți factori care au același efect.
În cele mai multe cazuri, însă, este util și/sau necesar să se determine măsura în care o situație sau un rezultat final este influențat de modificarea unor variabile, în funcție de efectele lor asupra rezultatului final.
Analizele privind sensibilitatea unor variabile la modificările altora furnizează decidenților informații suplimentare cu privire la factorii critici, determinând aprofundarea studiului lor.
III.6. Principiul abordării predictive
Analiza de informații se realizează având în atenție evoluții viitoare. Scopul principal al informației rezultate din analiză este de a reduce incertitudinea în luarea deciziilor de către decidenți, iar acest lucru se poate realize numai anticipând contextul și evoluția factorilor implicați în câmpul de interes.
Activitatea de informații este capabilă să gestioneze predicțiile evoluției zilnice, în timp ce extrapolarea – realizarea de anticipări bazate exclusiv pe interpretarea constatărilor trecute – este folositoare, pe termen scurt, pentru evenimente din viitorul apropiat, care implică tendințe demonstrate și activități organizatorice.
Predicțiile pe termen lung sunt mai incitante, deoarece sunt constrânse de a doua lege a termodinamicii: confuzia, hazardul cresc odată cu timpul, iar atunci când este atins un punct de cotitură, o schimbare majoră de orice fel, predicția devine foarte nesigură. Nu întotdeauna percepem schimbările fundamentale și avem tendința să îi privim cu scepticism pe cei care promovează astfel de idei. Trecerea de la descriere la predicții se realizează numai printr-o înțelegere multidisciplinară a problemei și prin aplicarea unei metode predictive consacrate, de aceea perfecționarea într-o singură specialitate este folositoare într-o abordare simplistă a obiectivului, însă, avansând în complexitate, devine insuficientă.
Anticiparea în activitatea de informații poate influența derularea evenimentelor asupra cărora este realizată predicția. De multe ori, aceasta este influențată de beneficiar, iar reciproca este perfect valabilă (profeția autorealizatoare). Sociologul Merton (Simonneta, 1998:299) definește profeția autorealizatoare ca „o predicție care este falsă, dar care se adeverește prin acțiunile persoanelor implicate”. Rapoartele CIA – transmise mass-media la sugestia Congresului SUA și a președintelui Carter – au avertizat că producția de petrol a Uniunii Sovietice se va plafona până la începutul anilor ‘80, apoi va urma declinul până în punctul în care URSS va deveni un importator major de petrol. Producția a scăzut, într-adevăr, însă Uniunea Sovietică – probabil influențată de estimarea publicată de CIA – a transferat investițiile către sectorul producerii de energie electrică și a modificat politica explorării și exploatării resurselor petroliere, în vederea preîntâmpinării efectelor negative.
Primul pas în realizarea unei predicții îl reprezintă luarea în considerare a fenomenelor implicate în vederea determinării dacă predicția însăși este măcar posibilă. Analiza informațiilor pune accent pe descrierea trecută și prezentă a țintei, în scopul evaluării stării viitoare.
Predicția și industria construcțiilor, de exemplu, au poate o vechime asemănătoare. Nici un proiect de amploare – templu, apeduct sau piramidă – nu a fost ridicat fără un anume fel de proces evaluativ, astfel încât multe tehnici utilizate în predicție au evoluat în ultimele 5 secole, odată cu matematica și știința, și, cu toate că apar sub diferite denumiri, principiile de bază sunt vechi de sute de ani.
Identificarea forțelor care acționează asupra unei entități, atât în prezent, cât și în viitor, alături de previzionarea schimbărilor survenite în acestea de-a lungul timpului, împreună cu suficiența argumentării în formularea opiniei, reprezintă cheia succesului unei predicții.
De asemenea, trebuie luate în considerare datele contradictorii și redundante, precum și nivelul de încredere al analistului asupra veridicității acestor date, putând rezulta dintr-o apreciere cantitativă, acolo unde timpul o permite, în măsura în care veridicitatea poate fi cuantificată. Ar trebui pornit de la starea actuală a țintei (preferabil coroborată cu cea trecută) și continuat către modele viitoare, pe baza analizei forțelor implicate. În lucrări care tratează analiza predictivă, aceste tipuri de forțe sunt descrise ca rezultate, tendințe, consecințe, factori sau stimuli, însă toți termenii au același înțeles – entități care modelează viitorul. În majoritatea cazurilor, modelul viitor va fi prezentat sub formă de scenarii.
III.7. Principiul (auto)criticii rezultatului analizei
Analistul învață din „analiza analizei”- analizele post-factum. Având în vedere că sunt implicate o multitudine de forțe (umane și materiale), care depind de modul cum se răspunde la o chestiune din sfera activității de intelligence, procesul prin care se ajunge la răspuns, îndeosebi la cel al problemelor complexe, este unul fundamental social. Majoritatea problemelor complexe antrenează o serie de mandatari: o parte a acestora, cum ar fi coordonatorii analiștilor, sunt implicați în definirea problemei care necesită activitate de informații; cei care culeg/colectează informațiile dau conținutul și forma informațiilor primare; beneficiarii, care ar putea aduce constrângeri soluției, ș.a.
Munca în echipă la un proiect dat deține o miză semnificativă, în ideea că răspunsul oferit de o echipă reprezintă, de obicei, sursa uneia sau a mai multor noi întrebări. Analiza post-factum a analizei permite fiecărui memebru al echipei o abordare deschisă, fără a mai fi restrâns la utilizarea expertizei sale într-o singură arie de interes sau doar o singură dată pe parcursul desfășurării procesului, apărând sinergii și oportunități care pun la încercare talente și experiențe centrate pe un singur factor relevant: obiectivul comun în jurul căruia gravitează întreaga activitate pusă în mișcare.
„Analiza analizei” se realizează atât de analist, cât și de comunitatea din care face parte. Dacă principiul coerenței interne se referă la faza de analiză, principiul (auto)criticii se referă preponderent la rezultatul acesteia. Produsul de intelligence și modul în care acesta a fost utilizat de beneficiar. Înrebările la care se răspunde sunt: Puteau fi relevate și alte informații noi (intelligence) din rezultatul analizei? Modul în care a fost prezentat produsul informațional beneficiarului X a fost cel mai potrivit?
„Analiza analizei” reprezintă principalul „cadru didactic” al comunităților de informații. Analizele post-factum indică punctele vulnerabile ale analistului/comunității, permit reglarea parametrilor relaționali cu beneficiarii și, deseori, sporesc încrederea în forțele proprii.
Capitolul IV – Analiza informațiilor
Întemeietorul disciplinei „analiză de informații” este considerat Sherman Kent, profesor de istorie europeană la Universitatea Yale (SUA), care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a activat în domeniul cercetării și analizei la Oficiul pentru Servicii Strategice. În perioada în care a lucrat pentru Colegiul Național de Război, a publicat lucrarea „Strategic Intelligence for American World Policy” (Princeton University Press, 1949, 1966). A fost vicepreședinte și, apoi, președinte al Directors of Central Intelligence (Directoratul de Informații al CIA).
Cea mai importantă contribuție a lui Kent la întemeierea unei activități distincte, în cadrul procesului de intelligence, a constituit-o definirea rolului analistului ca entitate rațională „care aplică instrumentele gândirii și metode științifice” într-o lume a informațiilor. Kent a susținut aplicarea unor tehnici similare celor utilizate în științe, în vederea analizării situațiilor actuale cu un grad de complexitate ridicat și a estimării evoluțiilor probabile. A dezvoltat conceptul piramidei analitice, constând într-o bază largă de informații factuale și laturi alcătuite din supoziții solide care conduc către scenariul cel mai probabil din vârf (Heuer, 1999).
În prezent, puțini analiști sunt familiarizați cu lucrările profesorului Kent, însă acestea au avut un impact important asupra generațiilor anterioare de analiști și manageri ai structurilor de intelligence, iar ideile sale continuă să exercite o influență indirectă asupra analiștilor. Deși a reprezentat o revoluție la momentul respectiv, astăzi, respectivele metode sunt parte importantă a inerției manifestate de structurile de informații în fața noilor metode și tehnologii.
Încercând o metaanaliză a ceea ce se întâmplă în procesul de prelucrare și analiză a datelor și informațiilor, până la producția de intelligence, a reieșit cu ușurință faptul că nu există o unitate de abordare a acestei problematici. Orice comunitate de informații dezvoltată este compusă dintr-o gamă variată de ramuri, fiecare cu propria metodă de analiză a informațiilor.
Mai mult decât atât, analiștii de informații concep, în mod obișnuit, metode ad-hoc de rezolvare a anumitor probleme intervenite în demersul analitic. Această abordare individualistă a condus la apariția a numeroase tehnici și procedee, mai mult de 160 identificate ca fiind la dispoziția celor care se ocupă de analiza informațiilor în SUA.
Kent (1949:12) afirma că rolul analistului este „să stea în spatele decidentului cu cartea deschisă la pagina care trebuie, pentru a-i atrage atenția atunci când, din cauza încăpățânării, o poate neglija”.
Central Intelligence Agency prezintă pe site-ul său următoarea definiție a analizei informațiilor: „aplicarea metodelor cognitive individuale și colective pentru evaluarea unor date și ipoteze de testare într-un context socio-cultural secret”.
Fleisher și Blenkholm (2001:80) menționează că „analiza reprezintă procesul de transformare a datelor brute în cunoștințe exacte, relevante și utilizabile, dar și combinația de procese prin care datele colectate sunt interpretate sistematic pentru a produce informații utile și recomandări acționale”.
Hughes și Schum (2003:34) consideră că „orice sarcină de analiză de intelligence implică trei componente majore care trebuie să fie generate sau descoperite de către un analist: ipotezele (posibile explicații, previziuni sau concluzii), dovezile și argumentele care să lege dovezile și ipotezele”.
Schulsky și Schmitt (2008:55) propun definiția conform căreia „analiza se referă la procesul de transformare a informațiilor care sunt culese, în orice mod, într-un produs care poate fi folosit de factorii de decizie și liderii militari”.
Direcția Analitică a Defense Intelligence Agency (DIA) definește (2009) tehnicile analitice ca reprezentând „abilitățile practice de a aplica asupra unui subiect tehnicile și metodologiile învățate pentru eliminarea subiectivismului și aprofundarea problematicii, astfel încât membrii Guvernului SUA și aliații lor să fie convinși de veridicitatea înțelegerii subiectului”.
Hall și Citrenbaum (2010:2) asimilează analiza cu „procese cognitive de nivel înalt ce detaliază, cu ajutorul gândirii, înțelegerea mediului operațional și cunoștințele importante deținute de adversar”.
Nițu (2011:28) afirmă că „analiza de intelligence poate fi definită drept un demers specializat de cunoaștere asupra unei problematici determinate – de securitate națională –, în cadrul căruia sunt utilizate, în forme și modalități specifice, deopotrivă expertiza și experiența analiștilor, precum și metode și tehnici consacrate, în scopul formulării de explicații, estimări și prognoze argumentate, utile în fundamentarea deciziei statului”.
Poate cea mai frumoasă definiție este sugerată de Charles E. Allen, subsecretarul pentru intelligence și analiză din cadrul U.S. Departament of Homeland Security (2007-2009). Referindu-se la analiza de intelligence, acesta spune: „am fi putut vorbi despre știința intelligence… însă aceasta așteaptă să fie inventată”.
Este de remarcat un fenomen interesant. Odată cu trecerea indubitabilă a analizei de intelligence către medii nelegate de politică externă sau militare (economie, administrație, sport ș.a.), definițiile propuse de persoane din sfera militară sau a serviciilor de informații încearcă, parcă din ce în ce mai mult, să accentueze elemente proprii domeniului respectiv de activitate. Astfel, în primele definiții (în ordine temporală) nu apar cuvinte precum adversar, secret, stat ș.a. Considerăm că această abordare, pe care o putem înțelege ca o reacție de autoconservare a unei caste (analiștii de intelligence din mediile militare), este nocivă analizei de informații, în general, cu atât mai mult cu cât o bună parte dintre specialiștii în intelligence privat, inclusiv în România, provin din domeniul militar (includ aici și serviciile de informații). Mai mult, interesul pentru dezvoltarea domeniului pare mai vizibil în domeniul privat, fapt demonstrat și de preocupările din ultimii ani ale unor cadre militare în rezervă sau în retragere, precum și ale unor persoane care activează în zona academică.
Hall și Citrenbaum (2010:2) identifică 14 elemente cognitive necesare pentru realizarea unei analize de informații „avansate”, cum o denumesc autorii. Acestea sunt: descompunerea, gândirea critică, identificarea legăturilor, identificarea pattern-urilor (a structurilor de informații), identificarea trendului, anticiparea, abordarea tehnică, identificarea anomaliilor, identificarea tendințelor, cultura, semiotica, agregarea, analiza, recompunerea și sinteza.
Analiza presupune selectarea, evaluarea, compararea cu alte date și integrarea, ceea ce determină, de cele mai multe ori, transformarea formei primare a datelor și informațiilor într-un produs nou. Analiza reprezintă componenta procesului de intelligence care utilizează gândirea umană pentru a adăuga valoare cognitivă setului de date și informții asupra căruia se aplică.
Clark (2006:172) consideră că descrierea unui eveniment trecut nu este analiză de informații, ci istorie. Cea mai înaltă formă de analiză a informațiilor necesită o gândire structurată care se constituie într-o predicție a ceea ce este probabil să se întâmple, „deoarece o analiză care se respectă este întotdeauna anticipativă”.
Considerăm analiza informațiilor ca fiind instrumentul sau activitatea prin care, în cadrul procesului de intelligence, asupra unui set de informații se aplică tehnici de analiză în raport cu natura informațiilor și cu scopul propus, demers prin care sunt produse informații noi – cu valoare adăugată față de cele inițiale (intelligence) – și cu potențial acțional pentru beneficiar.
● În prezentarea metodelor de analiză vom încerca să evităm particularizarea expunerilor către un domeniu sau altul în care se folosește analiza de intelligence, motiv pentru care vom folosi categorii de elemente – precum „obiect protejat”, „factori exogeni”, „factori endogeni”, „amenințare”, „vulnerabilitate” ș.a. – pe care îi definim, pe scurt, în continuare.
„Obiectul protejat” desemnează, generic, orice bun – în sens juridic -, relație sau structură organizatorică ce face obiectul protecției (prin lege sau prin competențele funcției decidentului) beneficiarului pentru care este realizat un produs de intelligence.
„Factorii exogeni” sunt împrejurări, situații, relații, acțiuni, elemente disparate sau constituite într-un întreg, care, din exteriorul obiectului protejat, pot influența existența sau funcționarea acestuia. Factorii exogeni ce pot avea efecte negative asupra obiectului protejat, sunt denumiți „amenințări”. Factorii exogeni care potențează calitățile obiectului protejat sunt calificați drept „oportunități” și sunt obiect al analizei în egală măsură. O a treia categorie este formată din factori exogeni ce nu influențează starea obiectului protejat.
„Factorii endogeni” sunt împrejurări, situații, relații, acțiuni care acționează în interiorul obiectului protejat. Cei care afectează sau pot afecta manifestarea acestuia sunt denumiți „vulnerabilități”, iar cei care îi potențează caracteristicile sunt denumiți „avantaje”.
Schematic, întreaga terminologie este reprezentată în Figura 12.
Figura 12 – Termeni generici pentru analiza de informații
● În lucrările care au ca subiect analiza de informații, majoritatea autorilor detaliază una sau mai multe metode de analiză, preponderent abordând aspecte ale domeniilor care le sunt familiare, desigur, predominante fiind cele din domeniul securității naționale și a relațiilor internaționale.
Heuer (2011) propune – într-o încercare de a realiza o taxonomie a metodelor și tehnicilor utilizate în analiza de informații – clasificarea în patru categorii generale a metodelor de analiză a informațiilor: metode cantitative ce folosesc date empirice, metode cantitative ce folosesc date generate de experți, metode intuitive și metode de analiză structurată.
Metodele cantitative ce folosesc date empirice (analize cantitative) se bazează pe date exacte, culese din mediul de referință sau rezultate în urma activităților unor sisteme (sociale, economice etc.).
Metodele cantitative ce folosesc date generate de experți (analize cvasicantitative) se bazează pe opinii și judecăți formulate de experți în domeniu. Preluarea și utilizarea acestora este supusă unor reguli clare privind autorul și contextul în care acesta și-a exprimat opinia. De asemenea, există posibilitatea consultării experților pentru ca aceștia să formuleze opinii/judecăți, preponderent cu conținut cantitativ, în ceea ce privește subiectul analizat. În această clasă de metode sunt cuprinse modelarea dinamică, simularea ș.a.
Metodele de analiză calitativă a informațiilor sunt, pentru domeniul nostru de interes, din sfera econometriei, a teoriei jocurilor ș.a.
Metodele calitative ce folosesc analiza intuitivă (sintagmă dezavuată de Heuer pentru lipsa raționalității din definiția „intuitivului” și înlocuită cu sintagma „metoda hotărârilor neasistate”) include raționamente bazate pe: probe; gândire critică; experiențe istorice; studiu de caz; analogie. Din această categorie fac parte metode precum analiza-sinteza și analizele bazate pe gândire critică. De obicei, acestea implică un efort individual, iar ideile rămân în mintea analistului până în momentul relevării rezultatului și producerii de noi informații. Aceasta reprezintă, practic, caracteristica distinctivă a acestei clase de metode.
Metodele calitative de analiza structurată folosesc tehnici structurate pentru a atenua impactul negativ determinat de limitările și capcanele cognitive cunoscute în procesul de analiză. Aceste metode de analiză calitativă sunt realizate în condiții sporite de incertitudine, atunci când analistul nu beneficiază de informații factuale suficente. Caracteristica distinctivă este că tehnicile structurate exteriorizează și descompun procesele mentale într-un mod ce permite revizuirea și criticarea acestora de către alți analiști.
Aceste patru categorii pot fi așezate într-o matrice de tip 2×2, așa cum arătăm în Figura 13, unde, pe verticală, plasăm cele două tipuri de analiză determinate de „metricitatea” informațiilor – analiza cantitativă și analiza cantitativă. Pe orizontală, considerăm ca date de intrare date cunoscute, respectiv necunoscute, referindu-ne, desigur, la principalele date intrate în analiză. Din matrice reiese că vocația predictivă o au tipurile de analiză din coloana din dreapta, coloana din stânga fiind rezervată analizelor post-factum. Cu toate acestea, conținutul aceleiași analize poate fi compus din elemente incluse în toate cele patru cadrane.
Figura 13 – Taxonomia metodelor de analiză a informațiilor
IV.1. Analiza cantitativă a informațiilor
Referindu-se la predicții, Popper (1981:210) spune că „mișcarea planetelor este supusă unor legi stricte, în timp ce jocurile cu zarurile sunt guvernate de hazard. Diferența ar putea rezida în faptul că, până în prezent, am fost în măsură să prevedem cu succes mișcarea planetelor, nu, însă, și rezultatele individuale ale aruncărilor cu zarul. Pentru a deduce predicții este nevoie de legi și de condiții inițiale; dacă nu dispunem de legi adecvate sau condițiile inițiale nu pot fi stabilite, nu vom reuși”.
Valoarea unei predicții este dată, în bună măsură, de calitatea evaluarii factorilor care determină evenimentele viitoare. În situația în care analistul evaluează obiectiv acești factori, atunci beneficiarul informațiilor a fost informat corect, chiar dacă predicția derivată din munca analistului nu s-a manifestat. Un beneficiar competent își va fi format oricum propria părere, însă evaluarea factorilor prezentată de către analist îl va susține în constituirea unei predicții mult mai bine definită și adaptată, pe măsura desfășurării evenimentelor. În situațiile ideale, predicția analistului nu ar trebui să se adeverească, deoarece beneficiarul ar trebui să acționeze în direcția rezultatului previzionat, pentru a-l transforma într-unul mai favorabil.
Analiza cantitativă a informațiilor obligă la cuantificarea factorilor ce sunt introduși în analiză. În cazul în care proveniența acestora (date numerice sau cuantificabile) este dată de sisteme birocratice, sisteme de statistică, sisteme contabile sau altele similare, suntem în prezența analizei cantitative bazate pe date empirice. În analizele cvasicantitative sunt implicate datele numerice ce provin din evaluări ale unor experți.
Analizele canitative sunt puternic sprijinite de abordările matematice și de tehnica de calcul. Deși modelul este construit de analist, prelucrările ulterioare se realizează de programe informatice.
Dacă vorbim despre economia firmei, atunci analiza cantitativă bazată pe date empirice provenite din interiorul firmei face obiectul disciplinei „business intelligence” (dezvoltată în Capitolul IV). Analiza cantitativă a datelor din mediul concurențial sau din ansamblul economiei poate furniza o imagine asupra potențialului pieței, respectiv, al economiei.
În acest sens, vom prezenta pe scurt trei metode de analiză privind viitorul estimat: extrapolarea, proiecția și prognoza. Ulterior, va fi prezentată teoria jocurilor cu referire la domeniul intelligence.
Liam Fahey, profesorul Facultății Babson, utilizează termeni de proiecție simplă, cu referire la extrapolare, și proiecție complexă, cu referire la proiecție și prognoză (Fahey; Narayanan, 1986:448), în timp ce alți autori tratează proiecția și prognoza separat, pentru a accentua diferențele dintre forțele/factorii implicați.
Extrapolarea previzionează evenimente viitoare, plecând de la premisa că factorii inițiali care acționează asupra țintei rămân neschimbați. Proiecția presupune modificarea forțelor, iar prognoza se comportă, similar cu proiecția, cu adăugarea unor noi factori pe parcursul desfășurării evenimentelor, însă ține cont și de cei de context.
Punctele de vedere ale mai multor cercetători – Kahneman et al. (1974), Evans (1990), Heuer (1999), Tversky et al. (2004) – converg către explicația că două sunt tipurile de tendințe comportamentale care pot explica previziunile unor experți:
tendința comportamentală către model (engl. pattern bias) – căutarea unor indicii care să confirme, mai degrabă, decât să infirme o ipoteză (n.n. – structurile de informații menționate în Capitolul II);
tendința comportamentală euristică (engl. heuristic bias) – utilizarea unor repere sau reguli inadecvate pentru a produce predicții.
Vom încerca abordarea ambelor situații, prima prin adoptarea unor modele alternative ale rezultatului, iar cea de-a doua prin definirea unui set de indicii asemănătoare amplificate succesiv, folosite în construcția predicției.
Două aspecte merită aduse în discuție la începutul argumentării:
primul ia în considerare utilizarea riguroasă a instrumentelor folosite în sintetizarea modelului, deoarece unele dintre acestea vor eșua în situația în care vor fi aplicate în predicție. De exemplu, părerile experților sunt utilizate adesea în crearea modelului, însă opiniile acestora, părerile personale, viziunea nedezvoltată, au tendința să transforme predicția într-una subiectivă, deci supusă greșelii. Un exercițiu util pentru sceptici îl reprezintă vizualizarea predicțiilor din reviste cu subiecte tehnologice sau comerciale, realizate cu 10 ani în urmă și care s-au dovedit a fi cu mult departe de adevăr – predicțiile asupra bursei de valori și asupra tendinței și finalității dezvoltării design-ului automobilelor sunt cele mai interesante și savuroase;
presiunea timpului forțează analistul să nu poată angaja și utiliza metode elaborate de predicție, astfel încât cei cu experiență au tendința să utilizeze tehnici de analiză care pot fi aplicate rapid și intuitiv.
IV.1.1. Extrapolarea
O extrapolare reprezintă evaluarea a ceea ce este de așteptat să se întâmple luând în considerare numai evoluții observate, care au avut loc. Metoda este cea mai conservatoare, în forma sa simplificată putând fi definită ca trasarea unei drepte într-un plan ce cuprinde performanțele țintei de la înființare până în prezent. În situația în care nu sunt mari incertitudini cu privire la condiția actuală a obiectivului analizat și când se cunosc factorii care acționează asupra acestuia, predicția este realizată din prezent către viitor prin propagare de-a lungul unei direcții în care factorii rămân neschimbați. În acest caz de incertitudine scăzută – încredere ridicată, informația nou apărută nu beneficiază de o atenție deosebită, însă atunci când incertitudinea asupra condiției obiectivului crește, noua informație este mai atent analizată.
De obicei, extrapolarea este precisă pe termen scurt, plecând de la premisa că există un început clar și o determinare rezonabilă a direcției de înaintare, iar presupunerea că factorii de influență nu se modifică, rămâne neschimbată. Inerția – tendința de a nu devia cursul și rezistența la schimbare – determină funcționarea unei extrapolări, iar, acolo unde aceasta prezintă efecte scăzute, acuratețea extrapolării este diminuată. Similar, o inerție puternică determină obținerea unor rezultate satisfăcătoare în ceea ce privește acuratețea metodei.
Box și Jenkins (1970) propun o metodă mai complexă de extrapolare, având la bază observații noi, folositoare în determinarea, cu rapiditate, a factorilor modificatori ce acționează asupra obiectivului. Utilizează un comportament trecut variabil pentru a selecta cea mai bună metodă de prognoză dintr-o serie generală de modele. Box și Jenkins au demonstrat ca una dintre cele mai eficiente modalități de rezolvare a modelelor autoregresive este prin utilizarea mediilor mobile. Variantele metodei Box-Jenkins sunt:
– ARMA (modele autoregresive și de medie mobilă) – utilizată pentru serii staționare cu proprietatea că media și variatia nu se modifică semnificativ în timp;
– ARIMA (modele autoregresive integrate și de medie mobilă) – folosită pentru serii dinamice.
Metoda Box-Jenkins presupune trecerea prin 3 faze pentru determinarea modelului utilizat în previziune:
– identificarea modelului;
– estimarea parametrilor modelului;
– validarea modelului.
În general, pentru realizarea unei autoregresii eficiente, sunt recomandate serii cronologice lungi, unii autori recomandând minimum 50 de observații, alți chiar 100. Această metodă se bucură de popularitate în rândul economiștilor, în principal, datorită:
rigurozității privind fundamentarea matematică a modelului;
flexibilității modelelor rezultate;
calității previziunilor generate;
faptului că poate fi utilizată și pentru previziunea unor variabile cu evoluție neregulată.
Două mari neajunsuri se înregistrează în spectrul acestei metode, primul fiind lipsa de acuratețe pe termen lung, deoarece cuprinde o paletă îngustă de opțiuni și pleacă de la premisa că factorii statici ce acționează asupra obiectivului vor rămâne neschimbați și fără adăugarea unora noi. Cel de-al doilea este legat de faptul că extrapolarea va fi imprecisă dacă modelul original a fost inexact. Dacă extrapolarea a fost demarată dintr-un punct greșit, cu siguranță va deveni cu atât mai improbabilă, cu cât ne deplasăm în timp. Ambele neajunsuri s-au manifestat în toate Estimările Informative Naționale care anticipau dezvoltarea forțelor militare sovietice în perioada 1974-1986, subestimând viteza cu care Moscova își va fi modernizat forțele strategice, toate bazându-se pe o extrapolare, fără a lua în considerare, în mod necesar, factorii de modificare și utilizând modele de pornire neancorate solid în realitate.
Cu toate că oferă una dintre cele mai bune prognoze pe termen scurt, necesită un volum foarte mare de date, iar aplicabilitatea este dificilă și consumatoare de timp.
IV.1.2. Proiecția
Diferența extrapolării față de celelalte două metode o reprezintă aserțiunea despre manifestarea unui element în viitor, în timp ce proiecția și prognoza oferă o declarație probabilă despre acel element. Concret, dacă A se manifestă însoțit de niște factori neidentificați/necunoscuți, atunci ne așteptăm ca B sau ceva asemănător lui B să se petreacă sau cel puțin B va deveni mai probabil.
Proiecția este mai sigură decât extrapolarea, deoarece previzionează o gamă de posibile viitoruri, plecând de la premisa că factorii modificatori, care au acționat în trecut asupra obiectivului, se vor schimba (în timp ce, în cazul extrapolării, rămân nealterați).
Proiecția și prognoza utilizează analiza-sinteza indusă (discutată anterior), iar, în completarea acesteia, se aplică judecata probabilistică, o încercare sistematică de folosire a unei estimări subiective de probabilități, mai consistente și mai explicite, putând fi folosită în cadrul diferitelor niveluri de complexitate (fiecare nivel ascendent adăugând noi posibilități și completări). Chiar și cel mai simplu nivel, generarea alternativelor, ajută la preîntâmpinarea unei finalizări premature și adaugă structuralizări la problemele mai complicate.
Proiecția și prognoza probabilă sunt utilizate în predicția unor evenimente viitoare care depind de trecerea timpului și de un proces aleatoriu, cum ar fi, de exemplu, condiția prosperă a economiei japoneze. O serie de astfel de tehnici probabilistice sunt utilizate în industrie, însă, în analiza informațiilor, două sunt mai importante, după cum urmează:
estimarea moment și interval, care descrie probabilitatea manifestării rezultatelor unui singur eveniment. Un exemplu ar fi creșterea economică a unei țări, iar evenimentul neplăcut ar fi o destabilizare economică (momentul în care creșterea scade sub un anumit nivel sau devine negativă);
simularea Monte-Carlo, care analizează un eveniment sau doar o parte a acestuia prin diagnosticarea repetată a unei succesiuni de evenimente, însoțită de combinații aleatorii de valori, până când se obține suficient material statistic în vederea determinării probabilității distribuirii rezultatelor. De exemplu, probabilitatea interceptării unui semnal radar slab în ELINT (electronic intelligence) este estimată adesea utilizând această metodă.
În general, aceste tehnici și altele asemenea necesită modelarea unor evenimente și estimarea unor funcții probabilistice. Majoritatea situațiilor predictive cu care operează activitatea de informații utilizează estimări probabilistice subiective (formulate de experți). Cele mai formale, cum ar fi simulările Monte-Carlo, nu sunt utilizate frecvent, din cauza insuficienței datelor deținute sau pe considerentul că valoarea unui proces formal nu justifică timpul necesar obținerii rezultatului. În mod obișnuit, folosim estimări subiective de probabilități atât în luarea unor decizii rapide, cât și în aspecte generale care nu permit o estimare obiectivă.
O estimare asupra probabilității manifestării unui atac terorist undeva în Marea Britanie, săptămâna viitoare, de exemplu, ar fi inevitabil una subiectivă, deoarece nu există suficient material plauzibil pentru a realiza o estimare formală cantitativă. Probabilitatea ca economia Chinei să crească anul viitor cu 5 procente ar putea fi plauzibilă utilizând metode formale cantitative, deoarece există la dispoziție material cu indicatori de cantitate (aplicarea Principiului corelării tehnicilor de analiză cu datele deținute).
Chiar și în situația utilizării unei estimări probabilistice formale, aceasta va avea un puternic element subiectiv, deoarece un component subiectiv este întotdeauna încorporat în fiecare evaluare a unei probabilități viitoare, reprezentând o bază pentru a cuantifica rezultatele respective, cărora nu le pot fi atribuite valori numerice incipiente.
De obicei, proiecția este mai performantă decât extrapolările pe termen scurt până la mediu, însă și cele mai bine pregătite proiecții par, adesea, foarte conservatoare atunci când sunt comparate cu realitatea de mai târziu. Noi dezvoltări politice, economice, sociale, tehnologice și militare vor crea rezultate care nu au fost previzionate de către experții în domeniu. De obicei, aceste noi dezvoltări sunt descrise ca tehnologii disruptive sau factori disruptivi; pentru a ține seama de ei, este necesar să se apeleze la metode de prognoză.
IV.1.3. Prognoza
Un obiectiv prioritar al prognozei în activitatea de informații îl reprezintă definirea conceptului de viitoruri alternative ale modelului și nu doar a celor mai probabile viitoruri, iar aceste alternative sunt de obicei sub formă de scenarii. Dezvoltarea de alternative este esențială pentru deciziile strategice competente. Deoarece nu există un singur viitor predictibil, beneficiarii au nevoie să își formuleze strategiile în contextul condițiilor stărilor alternative viitoare ale situației/fenomenului vizat. Pentru a ajunge în acest punct este necesară dezvoltarea unui model care să facă posibilă vizionarea sistematică a interrelaționărilor individuale ale tendințelor/factorilor prognozați.
Prognoza încearcă să identifice noi factori care pot influența modelul prin luarea în considerare a posibilelor efecte ale noilor dezvoltări ale ramurilor aflate în corelare, cum ar fi noi tehnologii în industria explozibililor, noi constrângeri și restricții impuse de impactul sociologic al poluării sau noi forme de viață create prin ingineria genetică, toate acestea fiindu-i prezentate beneficiarului ca posibilități. În prognoză, trebuie luați în considerare factori precum sinergia, feedback-ul, inerția, contaminarea și contracararea – toți discutați în Capitolul IV.
Beneficiarii preferă, în general, să le parvină nivelul cel mai înalt posibil al unei analize predictive (prognoza, în cazul de față), în așa fel încât să se poată baza pe concluzii. Intelligence de încredere poate însemna pentru unii beneficiari că analiza se desfășoară în concordanță cu o anumită metodologie acceptată (preferabil cantitativă). Pentru alți beneficiari, ar putea însemna încrederea în persoana care produce analiza.
Prognoza nu reprezintă o schemă detaliată a viitorului și, în mod normal, pornește de la extrapolări și proiecții. Realizatorii prognozei se extind apoi, introducând și vehiculând o serie de alți factori adiționali, în același timp cu examinarea unor dezvoltări sau tehnologii specifice, nu neapărat înrudite cu arealul de manifestare al țintei, însă care afectează, cu siguranță, subiectul prognozei.
Metodologia realizării unei prognoze necesită principii și instrumente analitice și, de asemenea, analiști care să aibă cunoștințe solide din multe tehnologii și discipline, precum și abilitatea de a gândi chestiuni într-un mod non-liniar. Un analist nu poate aborda eficient o prognoză în mod liniar – strângerea datelor, analiza acestora, formularea unei concluzii. Această perspectivă liniară și mecanică nu a produs vreodată o prognoză eficientă și nu este recomandată în abordarea unor sarcini complexe.
Tiparul firesc de gândire a viitorului pare haotic la suprafață, însă este un haos care are un obiectiv. Gândirea centrată pe viitor examinează factori profunzi și corelează multe discipline care au propria lor ordine și structură. În analiza predictivă, avem impresia că rătăcim de colo-colo, realizând doar progrese întrerupte către soluție, însă acel proces non-liniar nu este o imperfecțiune, ci mai degrabă o caracteristică a unui proces de învățare firesc, în care indivizii operează cu materiale complexe și non-liniare.
Genul de persoană care poate executa aceste analize multidisciplinare – analize despre ce se va întâmpla în viitor – deține vaste cunoștințe despre principiile care cauzează un fenomen fizic, o reacție chimică, o atitudine socială care se poate manifesta. Oamenii cu capacitate multidisciplinară pot combina concepte din câteva ramuri tehnologice și pot evalua factori din domeniul politic, economic și social, precum și tehnic. Această amplitudine de înțelegere recunoaște similaritatea principiilor și forțelor subsumate care asigură funcționalitatea aferentă. Ar putea foarte bine să fie intitulate „bunul-simț aplicat”, însă, din nefericire, nu este vorba de un simț comun. Analistul are, în schimb, tendința de a se specializa, deoarece cunoașterea unei expertize profunde este intens apreciată atât de managerii activității de informații, cât și de beneficiar. De exemplu, CIA a deținut, la un moment dat, un analist pe probleme de industrie sovietică a conservelor sau un analist pe probleme de industrie sovietică a lemnăriei.
Proiecția și prognoza utilizează instrumentele descrise în acest capitol și următoarele.
Prognoza se bazează pe o serie de premise, printre care:
viitorul nu poate fi prezis, însă, luând în considerare un grad explicit de nesiguranță, poate fi estimat probabilistic;
prognozele vor fi eronate dacă nu vor acoperi o gamă largă de dezvoltări viitoare în anumite domenii ca demografie, valori, mod de viață, tehnologie, economie, legislație, reglementări și schimbări instituționale;
viitorul alternativ, incluzând viitorul „cel mai probabil” este, în primul rând, definit prin prisma judecății umane, creativității și imaginației.
Pentru beneficiarul de intelligence, scopul definirii viitorului alternativ este încercarea de a crea un viitor mai bun decât cel care se va materializa, în situația în care se continuă pe linia obișnuită. În activitatea de informații, scopul îl reprezintă identificarea acțiunilor viitoare ale unui adversar, astfel încât să poată fi formulat un răspuns.
Prognoza debutează din cunoștințele noastre dobândite sau prin examinarea schimbărilor din mediul politic, militar, economic și social. Se identifică fapte sau interese care suscită atenția, definite apoi în termenii factorilor constituenți. Prognoze centrate pe modificarea acestor factori (majoritatea sub formă de tendințe sau evenimente) sunt apoi generate și, în final, interrelaționate, utilizând metode de genul analizei de impact încrucișat. „Cel mai probabil” viitor prognozat este apoi transpus în forma unui scenariu rezultat din prognozarea tendințelor și evenimentelor.
Dacă prognoza este bine fundamentată, aceste scenarii stimulează beneficiarul informațiilor să ia decizii în consecință. Deciziile pot face obiectul analizei ca forță de aplicabilitate față de scenariu, scopul fiind atingerea unor decizii care se adresează efectiv faptelor și intereselor identificate în faza inițială a procedurii.
Principalele criterii de apreciere ale prognozelor sunt:
claritate – Sunt inteligibile obiectivele prognozei și prognoza însăși? Este suficient de clară pentru scopurile practice?
credibilitate intrinsecă – În ce măsură rezultatele prognozei au un înțeles pentru beneficiar? Încadrarea acestora pare validă în limitele normale?
plauzibilitate – În ce măsură sunt rezultatele concordante cu ceea ce știe beneficiarul despre lumea exterioară scenariului și cum se manifestă cu adevărat sau cum se va manifesta în viitor?
relevanță – Dacă prognozele sunt percepute ca plauzibile, în ce măsură vor afecta succesul îndeplinirii însărcinării sau misiunii beneficiarului?
urgență – În ce măsură prognozele indică presiunea timpului în dezvoltarea și implementarea schimbărilor necesare?
profitabilitate comparativă – În ce măsură rezultatele asigură o fundamentare mai bună a opțiunilor decizionale, decât alte surse de investigare accesibile în prezent beneficiarului? În ce măsură asigură o mai bună fundamentare pentru eforturi viitoare în planificare?
calitate tehnică – A avut procesul prin care s-a ajuns la prognoză o structură compozițională completă? În ce măsură prognozele primare sunt consistente una față de cealaltă?
Aceste criterii ar trebui percepute ca niște filtre. Pentru a respinge o prognoză, este necesar să se arate că scenariul nu poate trece cu succes prin majoritatea acestor filtre.
Beneficiarilor trebuie să le fie comunicat faptul că prognozele sunt tranzitorii și au nevoie de ajustări constante pentru a fi de ajutor în orientarea gândirii și a acțiunilor întreprinse. Nu se întâmplă rar ca beneficiarii să critice prognozele, majoritatea plângerilor făcând referire la faptul că prognoza este prea evidentă, că nu aduce nimic nou, că este prea optimistă, prea pesimistă sau prea naivă; sau că nu este credibilă din cauză că nu s-a ținut cont de niște tendințe, evenimente, cauze ori întâmplări evidente. Răspunsul la astfel de acuze este simplu: dacă ceva important lipsește, atunci să fie adăugat; dacă ceva nesemnificativ este inclus, atunci să fie îndepărtat; dacă ceva important este inclus, însă prognoza pare evidentă sau pare excesiv de intuitivă, atunci să fie probată logica subiacentă; dacă rezultatul se menține, prognoza poate să fie folosită, iar dacă nu, să fie respinsă sau revizuită.
Este posibil ca predicția să nu se adeverească, însă o predicție bună – care descrie cu acuratețe factorii care acționează asupra modelului și presupunerile asupra acelor factori – deține o valoare intrinsecă. Pe măsură ce situația se desfășoară, prognoza poate fi revizuită dacă analiștii au intuit corect factorii care influențează parametrii modelului.
În urma realizării unei estimări probabilistice în proiecție și prognoză, de obicei, este recomandată constituirea unei analize asupra rezultatului. De exemplu, frecvența alarmelor false într-un sistem de supraveghere poate fi evaluat ca un proces probabilistic. Efectele introducerii unor activități de mentenanță pot fi incluse în evaluare, prin metodele analizei de sensibilitate.
Când se operează cu riscul sau incertitudinea, adesea este foarte util să se determine în ce măsură modificarea unei estimări ar afecta o decizie, adică, să se vadă cât este de sensibilă o situație dată la manifestările unui anumit factor care nu este cunoscut cu certitudine. Dacă un factor poate varia pe o anumită scară de valori, fără a avea un efect important asupra unei decizii, se spune că aceasta nu este sensibilă la modificările acelui factor. Dacă o mică modificare a mărimii factorului va inversa o decizie, atunci aceasta are o sensibilitate ridicată la modificările acelui factor.
Analiza de sensibilitate face posibilă determinarea efectului pe care îl are modificarea unui factor (parametru sau variabilă) sau a mai multora asupra unui rezultat final.
O simplă analiză a punctului de echilibru (breakeven) nu este suficientă în toate cazurile, deoarece atunci când se modifică un factor ce influențează rezultatul final, simultan se mai pot schimba și alți factori care au același efect.
Totuși, de cele mai multe ori, este necesară și/sau utilă decelarea măsurii de influențare a unei situații/unui rezultat de către nuanțarea unor necunoscute, în funcție de efectele lor asupra rezultatului final.
Evaluările de acest gen pun la dispoziția factorilor responsabili date suplimentare în legătură cu factorii critici, determinând profunzimea studiului lor.
Cunoscând care sunt factorii de risc într-o situație dată și înțelegând cât de sensibil este riscul la modificările acestor factori, se pot lua decizii pe o bază mai rațională.
Scopul acestui tip de analiză este evaluarea relaționării sau impactului schimbărilor la nivelul valorilor atașate rezultatelor care au avut factori influențatori. Datele inițiale ale estimării variază într-o manieră sistematică pentru a evalua efectul asupra posibilelor rezultate, astfel încât analistul identifică variabile a căror variație are efecte minime asupra rezultatelor finale.
IV.1.4. Teoria jocurilor
Jocul este un proces competitiv care se desfășoară între mai mulți participanți, numiți jucători, dintre care, cel puțin, unul este inteligent și prudent, adică poate analiza situația și hotărî asupra acțiunilor viitoare. Jocurile cu doi participanți au o deosebită importanță în modelarea proceselor economice.
Partida este desfășurarea acțiunilor jucătorilor după anumite reguli. Orice partidă are o stare inițială și o stare finală, aceasta din urmă determinând, pe baza regulilor jocului, un câștig sau o pierdere pentru fiecare jucător.
Strategia este o colecție de succesiuni de acțiuni ale unui jucător, fiecare dintre succesiuni fiind pregătită ca o reacție față de strategia adversarului (care poate să fie și natura), în scopul atingerii obiectivuui propus, adică a acelei stări finale căreia regulile jocului îi asociază maximum de câștig posibil.
Abordarea comportamentelor economice – ale unei entități individuale (o firmă/companie sau un grup de firme) sau, dimpotrivă, ale economiilor unor state – poate apela la instrumentarul conceptual aferent teoriei jocurilor, ce se pliază foarte bine și în zona economică, nu doar în cea geopolitică și geostrategică.
La nivelul cel mai simplu, „jocul” reprezintă „situația în care trebuie luate decizii interdependente” sau, cum sublinia Schelling (1960:87), „esența unui joc de strategie constă în faptul că decizia fiecărui jucător cu privire la alegerea acțiunii potrivite depinde de ce anume se așteaptă jucătorul respectiv că va face partenerul său de joc”.
Altfel spus, „jocul” constituie orice situație în care decizia unei persoane este influențată de așteptările sale cu privire la reacția unei alte persoane. Cel mai bun exemplu este jocul de șah, unde toate deciziile sunt luate pe baza reacției probabile a partenerului de joc. Jucătorii – sau protagoniștii jocului – sunt toți participanții la jocul respectiv. Fiecare jucător urmărește un anumit scop (la șah, fiind acela de a-1 face șah-mat pe adversar), dar, în general, jucătorii încearcă să-și maximizeze „câștigul”. Practic, fiecare jucător alege o strategie, un plan de acțiune, iar aceasta/acesta depinde, întotdeauna, de strategiile anticipate ale adversarilor, fiindcă ele influențează atu-urile ce pot fi obținute prin diverse modalități de acțiune.
În cadrul jocului, pot fi avute în vedere, uneori, și alte variabile, și anume specificarea ordinii în care se pot face mutările de joc (foarte evidente în jocul de șah) și a cantității de informație la care au acces jucătorii participanți.
Jocurile pot fi împărțite pe mai multe categorii tipologice, funcție de criteriul ales. După criteriul scopului urmărit de fiecare parte, rezultă că există jocuri:
coordonate, și anume situațiile în care toți jucătorii urmăresc exact același obiectiv;
conflictuale, adică jocuri în care protagoniștii au interese total opuse.
În plan economic, situația cea mai des întâlnită este jocul cu motivație compusă, în care există atât elemente de conflict, cât și de coordonare a intereselor.
O altă partajare a jocurilor are drept criteriu luarea/neluarea în considerare a strategiei adversarului, context în care se poate vorbi de:
jocuri în care fiecare jucător ține cont, în alegerea strategiei optime de acțiune, de ceea ce aleg ceilalți jucători să facă – paleta jocurilor de tip „echilibru Nash”;
jocuri în care strategia optimă a unui jucător rămâne independentă de posibilele acțiuni ale celorlalți protagoniști, caz în care vorbim de o strategie „dominantă”. Jocurile de acest gen sunt ușor de prognozat, fiindcă atitudinea rațională a fiecărui jucător constă, pur și simplu, în urmărirea strategiei dominante respective.
Pentru jocurile de tip „echilibru Nash” cel mai renumit exemplu de joc este cel denumit „dilema prizonierului”, în care fiecare jucător/parte implicată pune accentul, în mod paradoxal, nu pe stabilirea vinovatului unei crime, ci pe alegerea variantei optime de pledare a propriei cauze (vinovat sau nevinovat), astfel încât să obțină maximum de beneficii, și anume minimul de pedeapsă. În urma comiterii unei crime, au fost arestați doi presupuși vinovați, dar nu se știe, cu certitudine, dacă amândoi poartă răspunderea faptei, context în care instanța trebuie să-și bazeze sentința pe declarațiilor acuzaților, care pot sau nu să se recunoască vinovați.
Practic, rezultă trei tipuri de scenarii posibile în acest caz:
dacă ambii acuzați decid să se declare vinovați, atunci se consideră că au comis fapta împreună și fiecare din ei primește o pedeapsă de cinci ani închisoare;
dacă unul se declară vinovat, iar celălalt nevinovat, atunci primul primește o pedeapsă de zece ani închisoare (pentru că a comis singur crima de care este acuzat), iar cel de-al doilea este eliberat, fiindcă se presupune că nu a participat la comiterea crimei;
dacă ambii prizonieri se declară nevinovați, atunci se consideră că amândoi sunt, în fapt, răspunzători pentru crima comisă și, dat fiind că mărturia mincinoasă constituie circumstanță agravantă, fiecare din ei primește o sentință de opt ani închisoare.
În concluzie, fiecare din cei doi prizonieri trebuie să evalueze și să decidă cum este mai bine să pledeze în fața curții de judecată: vinovat sau nevinovat?
În mod evident, deznodământul acestui joc este ușor de previzionat, întrucât ambii prizonieri posedă câte o strategie dominantă: din punctul lor de vedere, nu există decât o singură strategie optimă, indiferent de modul cum procedează celălalt: fiecare urmează să pledeze nevinovat, ignorând modul în care celălalt se va declara (vinovat sau nevinovat). Ca urmare, după toate probabilitățile, ambii prizonieri se vor declara nevinovați și vor primi fiecare câte opt ani de închisoare.
Un alt exemplu este cel al „accesului obstrucționat”, în care punctul focal al deciziei este legat de evaluarea posibilității/capacității unuia dintre actori de a provoca sau de a ataca alt actor ce vizează să intre în aria sa de control. Practic, totul se rezumă la determinarea gradului de credibilitate a amenințării lansate de unul din jucători, de a iniția o confruntare directă pentru a-și prezerva avantajele conferite de actualul statu-quo. Este exemplul elocvent al situației în care, în timp ce un copil se joacă într-o groapă cu apă de pe plajă, apare un altul, care îl vede pe primul și hotărăște că și lui i-ar plăcea să se joace acolo. Situația se complică, însă, fiindcă cel aflat deja în groapă nu vrea să împartă cu nimeni locul de joacă, deci există posibilitatea să se opună viguros, chiar cu violență, oricăror tentative de „invazie”. În consecință, al doilea venit, copilul care se gândește dacă să încerce sau nu să intre în groapă, se confruntă cu următoarea matrice decizională: cât de reală este potențiala amenințare a primului venit. Pentru amândoi copiii, cel mai nefavorabil deznodământ ar fi acela în care posesorul s-ar opune eforturilor celui de-al doilea copil de a intra în groapă, fiindcă, în mod aproape sigur, și-ar provoca reciproc suferință fizică.
Respectivele aplicații ale teoriei jocurilor pot fi folosite eficient pentru a analiza comportamentele firmelor în marea majoritate a situațiilor, cu două excepții:
în cazul (ideal al) concurenței perfecte, când fiecare entitate economică de pe o piață este atât de nesemnificativă încât acțiunile ei nu au nici un impact asupra deciziilor luate de celelalte firme;
în situațiile de monopol, când pe o piață nu există decât un singur operator, astfel că acesta poate, cel mult, să se raporteze la o potențială concurență.
Jocul „dilema prizonierului” se poate aplica, în mod evident, la comportamentul unui grup restrâns de firme sau, și mai simplu, la două entități aflate pe aceeași piață, pentru a se obține câteva concluzii elocvente. Decizia pe care trebuie să o ia fiecare firmă se referă fie la volumul de producție pe care și-1 propune, fie la prețul pe care îl va percepe, însă, în exemplul supus dezbaterii, pornim de la premisa că, pentru nivelul producției, decizia aparține firmelor, însă, pentru prețul produselor, acesta va fi dictat de piață. Pentru un plus de elocvență a rezultatului, luăm în calcul situația în care firmele nu trebuie să aleagă decât între un nivel ridicat sau redus al volumului de produse scoase pe piață, context în care se conturează următoarele scenarii:
situația optimă (pentru fiecare entitate) apare atunci când își fixează un nivel ridicat de producție, concomitent cu momentul în care adversarul pe piață decide să producă mai puțin. Practic, în acest caz, firma ce majorează producția obține cele mai mari profituri posibile, deoarece ea controlează cea mai mare parte a pieței. În schimb, adversara va avea profit zero, întrucât are vânzări moderate, la un preț moderat;
situația avantajoasă imediat următoare, pentru oricare dintre cele două protagoniste, ar fi atunci când amândouă își fixează volume reduse de producție, astfel că ambele obțin cote semnificative de profit (chiar dacă nu la nivel maxim);
cea mai dezavantajoasă variantă este aceea în care amândouă și-ar fixa volume ridicate de producție, context în care ambele ar înregistra cel mai redus nivel de profit, dat fiind faptul că, după toate probabilitățile, cererea se va dovedi suficient de elastică în funcție de preț.
La fel ca în „dilema prizonierului”, este ușor de prevăzut deznodământul. Pentru ambele firme, strategia dominantă constă în stabilirea unui nivel ridicat de producție, indiferent de cum procedează cealaltă entitate, astfel că, inevitabil, volumul profitului obținut de ambele este cel mai mic dintre toate cele trei variante posibile.
În consecință, astfel se explică fenomenul „cartelizării” (prin stabilirea unor acorduri secrete) între entitățile de pe piețele oligopoliste, în legătură cu nivelul producției/politica de prețuri practicată, tocmai pentru a putea înregistra maximum de profit. În același fel, se poate interpreta și decizia de adoptare a unei politici total opuse.
Dacă situația descrisă mai sus s-ar putea rezolva printr-o singură decizie definitivă, atunci cu greu s-ar putea evita marea probabilitate a deciziilor de creștere a producției. În practică, însă, firmele sunt obligate să ia decizii cu privire la volumul de producție în mod continuu. Ca urmare, problema se schimbă: necunoscuta este legată de întrebarea dacă firmele își vor menține sau nu deciziile care nu duc la maximizarea profitului. Nu poate fi dat un răspuns categoric, fiindcă acesta depinde de mai mulți factori: de exemplu, cât de mare ar fi câștigul în caz de cooperare între „jucători” sau în ce măsura se poate dovedi eficace tentativa de „joc dublu”, adică de a trișa în înțelegerea de cartel.
Entitățile economice au posibilitatea să-și elaboreze strategii prin care să se asigure că, pe o anumită perioadă de timp, industria din care fac parte va tinde spre opțiunea de producție scăzută cu profit ridicat. Dacă există o înțelegere, oficială sau nu, prin care firmele se angajează să-și stabilească volume reduse de producție, atunci se poate apela la două tipuri de strategie care să susțină obținerea acestui rezultat.
Prima posibilitate constă în „strategia de imitare”, ce presupume că firma care o adoptă nu face altceva decât să procedeze exact la fel ca și partenera de piață: atâta timp cât aceasta din urmă produce puțin, și „imitatoarea” va proceda în același mod, iar, imediat ce concurenta decide să-și majoreze producția, „imitatoarea” își va fixa un volum ridicat pentru tot restul jocului. Această politică se dovedește o armă redutabilă împotriva tentației de a majora cantitatea de produse scoase pe piață.
A doua posibilitate constă în adoptarea unei strategii de ripostă, prin care firma în cauză va lua o decizie de producție identică în raport cu cea a firmei concurente, dar din perioada imediat anterioară. La fel ca și în primul caz, politicile de acest tip constituie un bun stimulent pentru menținerea volumului de producție la niveluri coborâte.
IV.2. Analiza calitativă a informațiilor
Analiza calitativă are puternice legături cu cercetarea calitativă, sintagmă apărută în lumea anglo-saxonă undeva pe la sfârșitul anilor ’60 din secolul al XX-lea. Sintagma „cercetare calitativă” desemnează orice studiu empiric în științele umane și sociale care are următoarele cinci caracteristici:
cercetarea este concepută în mare parte dintr-o perspectivă comprehensivă;
își abordează obiectul de studiu într-un mod deschis și amplu;
include o culegere de date efectuată cu ajutorul metodelor calitative, adică a celor care nu implică, în momentul culegerii, nici o cuantificare, nici prelucrare chiar, cum ar fi, de exemplu, interviul, observația liberă și culegerea de documente;
dă prilejul unei analize calitative a datelor în care cuvintele sunt analizate direct prin intermediul altor cuvinte, fără să fie trecute printr-o operație numerică;
se termină cu o povestire sau o teorie (și nu cu o demonstrație).
Cercetarea calitativă permite o angajare foarte coerentă într-un tip de raport cu realitatea empirică, cu „subiecții” cercetării și cu explicația științifică. Calificativele postmodernism, abordare comprehensivă, metode calitative, analiză inductivă se aplică, desigur, unor aspecte importante ale cercetării calitative, dar nici unul nu reușește să caracterizeze singur ansamblul. Avem dreptul, deci, să vorbim de o „cercetare calitativă”, chiar dacă expresia nu este ireproșabilă din punct de vedere lingvistic (Muchelli, 2002:55).
Tehnicile calitative de colectare a datelor îl pun, în general, pe cercetător într-o poziție specială în raport cu obiectul cercetării sale, cu cercetarea însăși și cu grupul de oameni cu care trebuie, în mod necesar, să lucreze. Fenomenul esențial este acela că instrumentul cercetării este una cu cercetătorul, este, în cea mai mare parte, integrat în persoana sa. Spre deosebire de științele naturale, unde instrumentele sunt externe cercetătorului, în științele umane, instrumentul nu îi este exterior.
Dacă ne referim la prospecția calitativă, originea ei se înscrie într-o tradiție franceză mai intelectuală și mai critică, al cărei apărător îndârjit a fost Bertrand de Jouvenel, iar Gaston Berger i-a fost filosoful expert. Noțiunea sinonimă de „futurologie” este asociată mai mult cu autorii anglo-saxoni, în special, de la Hudson Institute, și cu Herman Kahn, care a fost promotorul său cel mai celebru. Prospecția, cu toate acestea, are legătură cu aparatul de stat, dar ea se regăsește la fel de bine în „umanismul cald” al unui Bertrand de Jouvenel, ca și în hiperraționalismul unor cercuri tehnocratice (Mucchelli, 2002:314).
Prospecția își interzice, deci, să ofere o viziune univocă a viitorului și se sprijină pe noțiunea de „futuribil”, inventată, de asemenea, de Bertrand de Jouvenel. În logica formală, futuribilele constituie o clasă de elemente care posedă această dublă caracteristică:
numărul de elemente este infinit (fiindcă timpul nu reduce clasa pe măsura trecerii sale);
clasa depinde de timp, adică se transformă o dată cu el (unele timpuri viitoare dispar, altele se nasc).
Futuribilele nu sunt o infinitate de posibilități viitoare, ci doar cele pe care certitudinea structurală de dezvoltare nu le exclude a priori. Aceste certitudini sunt relative un anumit termen (termen scurt, mediu sau lung), întemeiate pe fapte sociotehnice (resurse, inovație tehnologică, piețe etc.) și pe construcții culturale (legi, morală, principiu etc.). În general, ipoteza unei schimbări radicale este exclusă, dar unele grade de probabilitate pot, totuși, să indice și eventualitatea aceasta.
Analiza tendințelor și evenimentelor, în scopul realizării unei predicții, implică și utilizarea terminologiei: fenomene convergente (care facilitează existența unei predicții) și fenomene divergente (care inhibă predicția).
Înainte de a demara constituirea unei analize predictive, se pune întrebarea aplicabilității cauzalității, cu alte cuvinte, factorul examinat, în vederea realizării analizei, este guvernat de legea cauză și efect? Principiul provine din științele exacte, din fizica clasică, mai exact, unde manifestarea oricărui sistem poate fi anticipată din analiza manifestărilor părților sale componente, ansamblu ce poartă denumirea de fenomen convergent.
Evenimentele care au dus la declanșarea primului război mondial, subliniate admirabil de Barbara Tuchman în cartea „The Guns of August” (1962), conțineau o calitate inevitabilă, potrivit unui eveniment convergent. Primul război mondial a fost predictibil – de fapt, fusese anticipat de mulți observatori perspicace. Războiul nu a pornit din cauza vreunei persoane sau eveniment; asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand și soției sale, Sofia, la Sarajevo, a declanșat un proces ce fusese pregătit cu mult timp în urmă.
Similar, un război între SUA și Japonia fusese anticipat (de către ambele tabere) pe parcursul anului 1941. Agresiunea Japoniei în China și Indochina, impunerea embargoului asupra Japoniei, ca o consecință firească adoptată de SUA, înghețarea fondurilor, deteriorarea constantă a relațiilor americano-japoneze la finele anului 1941 – toate sunt evenimente care au condus la declanșarea războiului (Wholstetter, 1962).
De asemenea, un tipar al atacurilor teroriste Al-Qaeda asupra intereselor Statelor Unite în lumea întreagă a fost anticipat și fusese anticipat încă dinaintea evenimentelor din 11 septembrie 2001, când teroriștii au deturnat avioanele cu care au lovit World Trade Center și Pentagonul.
În anul 1947, diplomatul american și, ulterior, consilierul de politică externă, George Kennan, a identificat probabil cel mai semnificativ fenomen convergent al secolului trecut, când a propus politica de „izolare” aplicată de SUA Uniunii Sovietice, argumentând că, în eventualitatea izolării, URSS va intra în colaps, din cauza supradezvoltării capacităților militare și subdezvoltării sistemului economic.
Antitetic convergenței, multe fenomene nu sunt guvernate de legea cauzei-efect. Fizica cuantică studiază atomul și a demonstrat că manifestările acestuia sunt la fel de imprevizibile ca și datul cu banul – pot fi abordate numai prin prisma legii probabilității (Langmuir, 1943:1-7).
Asemenea tip de comportament poate genera efecte masive – o reacție nucleară în lanț, de exemplu – pornind de la o fază incipientă de mică amploare. Langmuir a descris aceste fenomene ca divergente. În termenii teoriei haosului, reprezintă rezultatul a ceea ce poartă denumirea de „atracție neobișnuită”, acele configurații de modele imprevizibile care apar independent de evouția elementelor componente (Gharajedaghi, 1999:52), astfel încât, în situația confruntării cu fenomene divergente, generează dificultăți serioase în construirea unei predicții.
În vederea evaluării predictibilității celor două tipuri de fenomene, să evaluăm trei analize anticipative ale CIA: analiștii au avertizat beneficiarii despre conturarea crizei economice a Federației Ruse cu două luni înaintea căderii rublei din august 1998; de asemenea, ulterior, au identificat refacerea economiei rusești, cu mult înaintea experților și academicienilor economiști. La polul opus, CIA nu a reușit să previzioneze ascensiunea lui Vladimir Putin la președinția Federației Ruse, până când gestionarea războiului din Cecenia nu i-a crescut popularitatea, deși, la începutul anului 1999, probabil nici măcar Putin nu întrezărise respectiva posibilitate. Acest ultim aspect, reprezintă un fenomen divergent.
Un exemplu elocvent al fenomenelor divergente în activitatea de informații îl reprezintă loviturile de stat, beneficiarii reproșând adesea serviciilor de informații nereușita previziunii acestora. Însă un eveniment de acest tip este conspirat prin însăși natura lui, fiind cunoscut de un număr limitat de persoane și care depinde de păstrarea secretului pentru a fi eficient. În situația în care un serviciu secret străin obține informații despre o asemenea tentativă, secretul a fost compromis, iar lovitura de stat eșuează aproape întotdeauna, deoarece serviciul intern de securitate al țării respective o va împiedica. Utilizând teoria probabilității, pot fi apreciate condițiile care încurajează dezvoltarea unui asemenea eveniment, precum și perioada estimativă de manifestare, însă nu pot fi evaluate condițiile succesului. De exemplu, eșuarea tentativei de asasinat asupra lui Hitler în 1944 a cuprins mai multe ipoteze de genul „ce s-ar întâmpla dacă?…”, caracteristice unui fenomen divergent. Asasinatele, cum ar fi cel al premierului israelian Ytzhak Rabin în 1995, pur și simplu nu pot fi anticipate. Acțiuni teroriste specifice, ca cea din septembrie 2001, nu pot fi nici ele predictibile în detaliu, deși anumite tentative teroriste au putut și au fost previzionate – în exemplele descrise mai sus, începând de la asasinatul din Sarajevo și până la atacurile din 11 septembrie 2001.
Un moment hotărâtor în dezvoltarea computerelor a fost, cu siguranță, un fenomen divergent. În anul 1980, IBM căuta un program „software” care să ruleze pe PC-urile pe care le proiectaseră. La acel moment, decide să se orienteze către o companie mică, aflată la început de drum, denumită Microsoft Corporation, din Bellevue, Washington, care putea dezvolta limbajul utilizat de programatori în scrierea programului software pentru PC. Însă IBM dorea mai mult. Avea nevoie de un sistem de operare. Microsoft Corporation nu deținea și nici nu se afla în poziția de a scrie unul, astfel încât Bill Gates, președintele Microsoft Corporation, a îndrumat IBM către Digital Research Intergalactic (DRI).
Un analist de informații, aflat în postura de a aprecia viitoarea direcție a calculatoarelor în 1980 ar fi marșat pe DRI. Compania construise sistemul de operare CP/M, la acea oră, cel mai popular sistem de operare pentru computerele utilizatoare de procesoare Intel, astfel încât deținea elementele de bază dorite de IBM. Bill Gates a aranjat o întâlnire între echipa IBM și Gary Kildall, președintele DRI, în Pacific Grove, California. În loc să meargă la întâlnire, Kildall a ales să facă un zbor în avionul proaspăt achiziționat. Neplăcut surprinși, echipa IBM i-a cerut lui Gates să găsească sau să scrie el însuși un sistem de operare. Gates a descoperit unul la o companie mică din zona Seattle și l-a intitulat Disk Operating System (DOS), care a devenit, mai târziu, cel mai utilizat sistem de operare pentru PC-uri și a contribuit decisiv la dominația Microsoft Corporation asupra afacerilor cu computere. Un singur eveniment, decizia unui om de a nu participa la o întâlnire, a modelat viitorul PC-urilor din lumea întreagă.
În concluzie, principiile cauzalității sunt bine aplicate asupra fenomenelor convergente, ducând la posibilitatea predicției. Fenomenele divergente, cum ar fi acțiunile unui singur individ, nu pot fi cu adevărat anticipate, trebuind tratate prin tehnici diferite, ca cele utilizate în teoria probabilității. Această separare nu este totală în practică. Tendințele pot fi schițate prin diferite tehnici de analiză, însă neprevăzutul, „lebedele negre”, pot afecta chiar și cea mai documentată și corectă predicție.
IV.2.1. Analiza intuitivă
Metodele de analiză intuitivă au în comun faptul că analistul combină propria expertiză și gândirea critică pentru a explica, de cele mai multe ori, un proces sau fenomen care a avut deja loc sau este în desfășurare. Acest tip de analiză impune analistului cunoștințe solide din domeniul analizat, fapt care îi permite, cu ușurință, să recunoască tipare acționale și să-și construiască structuri de informații care să-i permită analiza rapidă a situației.
Considerate „clasice”, datorită utilizării prelungi și pe scară largă, metodele de analiză intuitivă au ca principal obiectiv pentru analist răspunsul la întrebările: cine? ce? când? unde? cum? și de ce?
Caracteristic acestor metode este efortul individual pe care îl depune analistul, acesta prezentând un rezultat al activității sale numai după ce, în mintea sa, informațile au fost analizate și a fost stabilit, cel puțin, un răspuns. Metodele de analiză intuitivă nu împart procesul de analiză astfel încât să poată fi urmărit sau sprijinit de alți analiști, așa cum vom vedea, se întâmplă în cazul metodelor de analiză structurată.
Sunt considerate metode de analiză intuitivă analiza-sinteza, analogia, studiul de caz, raționamentele bazate pe probe ș.a.
IV.2.1.1. Analiza-sinteza
În general, analiza este definită ca metoda prin care, mintal, este descompus un întreg în părțile sale componente, iar acestea sunt examinate fiecare în parte. Corelativ, sinteza denotă procesul invers, prin care elemente disparate sunt aduse într-un întreg coerent.
● La nivelul cel mai simplu, utilizarea metodei analiză-sinteză înseamnă relevarea răspunsului la întrebările analitice clasice (cine? ce? când? unde? cum? și de ce?) prin identificarea acestora în informațiile disponibile. Este posibil un grad mai mic sau mai mare de detaliere a formulărilor, însă esența analizei la acest nivel este că răspunsurile se regăsesc – direct sau în urma combinării elementelor disparate – în informațiile pe care analistul le utilizează. Practic, sunt reorganizate informații disponibile și identificate sau produse unele noi care să permită răspunsuri clare la cele 6 întrebări. Nu este o simplă colaționare a unor texte sau o „rearanjare în pagină” a informațiilor disponibile, analistul trecând prin filtrul gândirii critice fiecare element disponibil, pentru a ști dacă îl utilizează sau nu la elaborarea produsului final. Informațiile noi, rezultate din descompunerea și rearanjarea celor existente – obligatoriu cu respectarea Pricipiului liniarității temporale – sunt confruntate cu cele deja existente și se aleg variantele optime.
Atunci când unul sau mai multe răspunsuri lipsesc, analistul solicită ajutorul celor care colectează informații, iar, în cazul în care informația nu este disponiblă, se emit ipoteze care să ajute beneficiarul să diminueze incertitudinea care a făcut necesar produsul de intelligence.
Deși pare simplu, situația se poate complica excesiv în condițiile lipsei unui răspuns la una din întrebările analitice clasice sau sub presiunea timpului.
O tehnică utilizată în acest tip de analiză este cea denumită „a imersiunii în date”. În situațiile în care pattern-ul nu reiese cu ușurință din parcurgerea informațiilor, poate fi utilă o recitire a informațiilor istorice deținute care au legătură cu subiectul analizat. La un moment dat, un tipar evident – un răspuns, o explicație – apare spontan, iar analistul revine asupra datelor pentru a verifica în ce măsură datele sprijină acest raționament. Potrivit acestei abordări, obiectivitatea cere analistului să-și reprime orice opinii personale sau prejudecăți, pentru a se lăsa ghidat numai de fapte. Contextul este asigurat de analist în forma unui set de supoziții și așteptări privitoare la comportamentele uman și organizațional. Aceste idei preconcepute sunt principalele filtre în funcție de care informația este considerată relevantă sau care influențează modul de interpretare.
Deși nu este recomandat ca tehnică de analiză, există multe circumstanțe în care analistul este nevoit să facă imersiune în informații. Când este în fața unui subiect nou și dintr-un domeniu mai puțin cunoscut, acumularea și analiza neselectivă a informațiilor este cel mai potrivit prim pas, însă reprezintă un proces de „absorbție” a informațiilor și nu unul de analiză. Analiza începe cu implicarea conștientă a analistului în procesul de selecție, sortare și organizare a informațiilor. Selecția și organizarea informațiilor pot fi realizate doar prin supoziții și idei preconcepute, conștiente sau subconștiente. Problema este nu dacă supozițiile sau așteptările influențează analiza, ci dacă aceste influențe sunt explicite sau rămân implicite.
Deosebirea pare să fie importantă. Heuer (1999:41) arată că, în cercetările care încearcă să determine modul în care medicii stabilesc diagnosticul, medicilor incluși în test li s-a cerut să-și descrie strategia analitică. Cei care au ales ca principală metodă strângerea de date au fixat diagnostice mult mai puțin exacte și mai puțin rapide față de cei care au emis ipoteze și testat ipoteze. Mai mult, colectarea de date, prin aprofundarea istoriei medicinii și controale fizice, nu a dus la creșterea acurateții diagnosticelor sau a rapidității cu care au fost emise.
Acest tip de analiză este cel mai uzitat de structurile de informații, el fiind oarecum același de la Kent încoace. Este mare consumator de resurse – de obicei, informațiile preexistă într-o bază de date, fiind culese/colectate înainte de a deveni necesare prin comanda de intelligence –, însă face față cu succes, de cele mai multe ori, la comenzi urgente de intelligence sau la situații decizionale cu succesiune rapidă.
● Într-o abordare ceva mai complexă, analistul identifică factorii exogeni care afectează obiectul protejat. Ulterior identificării, sunt analizați sub multiple aspecte (cum anume se modifică, în ce direcție, cu ce viteză, cât de mult afectează/poate afecta obiectul protejat, se poate controla, cine poate controla, care sunt eventualele costuri ale controlului ș.a.).
Acest model de analiză este utilizat, de obicei, de un analist cu suficiente cunoștințe în problematica respectivă și poate oferi răspunsuri la următoarele întrebări:
Ce factori au acționat asupra obiectului protejat în ultima perioadă de timp?
Care 5-6 factori au avut un impact superior față de alții?
Ce factori sunt preconizați să afecteze această entitate în următoarea perioadă?
Care 5-6 factori ar putea avea un impact superior, în comparație cu alții?
Care sunt diferențele fundamentale dintre răspunsurile la întrebările 2 și 4?
Care sunt implicațiile acestor deosebiri asupra entității analizate?
Desigur, poate exista o discuție despre ce poate însemna „în ultima perioadă” și „perioada următoare”. Pentru acest tip de analiză, este recomandat să privim mult în urmă pentru a ne da seama de foarte puțin în viitor (zile, săptămâni și luni).
Produsul de intelligence rezultat în urma acestui tip de analiză raspunde, desigur, la întrebările clasice și, suplimentar, oferă beneficiarului o imagine ceva mai argumentat contextualizată. Relevarea amenințărilor, vulnerabilităților, a oportunităților și a factorilor neutri, în condițiile în care informațiile analizate sunt corect procesate, pune beneficiarul în situația de a avea o perspectivă clară asupra contextului restrâns în care există/funcționează obiectul protejat. Factorii aflați în zona neutră sunt util de relevat, deoarece pot fi excluși din analiza corelației cu ceilalți factori sau pot fi utilizați, după caz, în negocieri purtate la nivelul beneficiarului cu terțe părți pentru a diminua amenințările sau spori avantajele.
● Într-o a treia abordare, analiza-sinteza poate fi realizată prin suplimentarea factorilor exogeni identificați la punctul precedent cu factori a priori considerați determinanți în modelarea viitorurilor. Deoarece se utilizează atunci când produsul informațional urmează să aibă un caracter preponderent anticipativ, model ce este cunoscut și ca analiza-sinteza predictivă (Clark, 2007). Plecând de la fapte cunoscute ale situației analizate și de la înțelegerea forțelor care acționează într-un anumit moment și spațiu, analistul caută să identifice antecedentele logice sau consecințele acestei situații. Folosind respectivul tip de metodă, analistul ar putea să se întoarcă în timp pentru a explica originea cauzelor situației analizate sau să estimeze rezultate viitoare. Abordarea este utilă în cazul produselor informaționale cu pronunțată valență predictivă.
În relațiile internaționale sunt citate adesea patru instrumente ale puterii naționale, ca „pârghii” de care beneficiarul se poate folosi, trei dintre acestea fiind consacrate: cele politice (sau diplomatice), cele economice și cele militare. Al patrulea este denumit „psihosocial”, însă este întâlnit, mai des, ca „instrument social”, deoarece unii autori împart „social” în „psihologic” și „informațional”. În domeniul afacerilor, denumirile sunt aproximativ similare: politic, economic, ambient și social. „Tehnologia” poate fi privită ca un al cincilea instrument major al puterii naționale, pe același nivel cu celelalte patru. Tehnologia reprezintă, cu siguranță, un factor (adesea de importanță critică) în evaluarea stării obiectului protejat sau a stării altor entități.
Forțele ce trebuie luate în considerare – economice, politice, sociale, ambientale și militare – variază de la un obiect protejat la altul. De asemenea, amploarea, cuprinderea necesară, este specifică fiecărei analize în parte. Cu toate acestea, câțiva factori apar cu o frecvență mai mare în majoritatea analizelor ce abordează aspecte tehnologice, economice, militare, sociale și politice, având tendința să modeleze sau să echilibreze atât evoluții sociale, cât și alți factori. Din această categorie fac parte:
▪ Sinergia presupune că întregul poate însemna mai mult decât suma părților constituente, datorită relațiilor și interacțiunilor dintre acestea. Analiza de informații necesită, în majoritatea cazurilor, o înțelegere și abordare multidisciplinară. Sinergia reprezintă mai mult decât un factor de luat în calcul în timpul analizei, este un model de gândire despre cum interacționează factorii. Sinergia poate rezulta din cooperări inter-organizaționale și instituționale, din interacțiuni inter-sistemice, așa cum arată exemplul următor.
Implementarea sistemului de rachete sol-aer Nike-Hercules, la începutul anilor '50, a arătat că radarul era dificil de combătut de către avioanele atacatoare în cadrul desfășurării de simulări de luptă. Cele 3 tehnici standard de combatere a unui radar erau, la acea vreme, manevrele rapide, bruiajul sunetului și „lansarea de momeală” (mici plăcuțe de aluminiu care apăreau pe radar simulând un avion), însă niciuna dintre acestea nu făcea față noului tip lansat de Nike-Hercules – manevrele nu aveau efect. Radarul nu putea fi păcălit prin lansarea materialului amintit, pentru că sistemul de urmărire al radarului făcea diferența între o plăcuță de aluminiu care se deplasa încet și un avion cu viteză net superioară. Circuitele antibruiaj ale radarului eliminau orice sistem convențional de bruiaj al sunetelor.
Comandamentul Strategic al Forțelor Aeriene ale SUA a ridicat problema în care propriile avioane B52 ar fi interceptate cu radarul dezvoltat de Nike-Hercules. Ofițerii de planificare au descoperit că o combinație a celor trei tehnici amintite – bruiajul sunetului, secondat de o manevră în „S”, concomitent cu lansarea momelii în momentul în care avionul se afla perpendicular pe axul radarului – eluda constant sistemul. Secretul succesului a ceea ce s-a numit „manevra pasului lateral” a fost sinergia. Același principiu se aplică într-o gamă variată de tehnologii și sisteme: combinarea elementelor poate fi mai valoroasă decât suma acestora, luate separat.
Planificarea unei strategii de afaceri împotriva amenințării competiției va consta, întotdeauna, în demararea mai multor acțiuni interconectate care, luate separat, nu ar reuși. O companie ar putea utiliza câteva tehnici pentru a stopa vânzarea unui nou produs al unei companii rivale: împrăștie zvonuri despre lansarea pe piață a propriului produs, îmbunătățit; produce rapoarte despre defecțiuni sau degradări inevitabile ale produsului firmei rivale; atrage furnizorii prin acordarea de contracte în exclusivitate etc. Fiecare acțiune luată separat ar putea avea un impact limitat, însă sinergia – efectul de masă al acțiunilor combinate – ar putea zgudui piața competitorului.
Aceleași reguli se aplică și în activitatea de informații ca suport pentru fundamentarea deciziilor. O combinație de acțiuni decizionale poate fi mai eficace decât o singură acțiune. De obicei, beneficiarul identifică posibilele combinații și, în final, alege una. Munca analistului constă în evaluarea acestor combinații, deși uneori formulează el însuși combinații pentru decizional.
Majoritatea inovațiilor și schimbărilor care determină scoaterea din uz a extrapolării directe se produc din cauza unei forme de sinergie. Sinergia a fost un factor hotărâtor în dezvoltarea și răspândirea radioului, televiziunii și computerelor, prin urmare, analistul ar trebui să aibă constant în memorie efectele sinergiei, atunci când evaluează factorii care intră în alcătuirea unei prognoze;
▪ Inerția este tendința de a nu devia de la curs și a rezista schimbării, reprezentând un factor cu implicații cuprinzătoare. Principiul I al mecanicii, formulat de Newton – orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atâta timp cât asupra sa nu acționează alte forțe sau suma forțelor care acționează asupra sa este nulă – se aplică în situația organizațiilor care se îndreaptă către stagnare și pentru care rezistența la schimbare reprezintă o conduită obișnuită. În general, opoziția la tehnologie, de exemplu, este un aspect al inerției, rezultând dintr-o dorință, atât a muncitorilor, cât și a managerilor, de a menține societatea așa cum este, inclusiv instituțional și tradițional. Valoarea inerției este ilustrată în istoria procesului Bessemer, de fabricare a oțelului în America.
Procedeul Bessemer a fost descoperit în jurul anului 1856 de către doi inventatori care au lucrat independent – Henri Bessemer, un englez, și William Kelly, un american, care deși a produs oțel din 1851, prin acest procedeu, l-a brevetat abia în 1857… În esență, procesul implica suflarea aerului cu presiune la baza unui creuzet cu fontă topită pentru a oxida și a elimina impuritățile. Procedeul Bessemer a înlocuit aproape complet metoda tradițională de obținere a oțelului, reducând prețul de producție și devenind baza pentru industria modernă a oțelăriei.
Între anii 1864 și 1871, zece companii americane au început să utilizeze metoda Bessemer, toate, mai puțin una, angajând muncitori englezi cunoscători ai procedurii. Până în 1871, acea singură companie, Cambria Company, domina industria de profil. Deși începuse în dezavantaj, muncitorii acesteia au fost capabili să se adapteze schimbărilor și îmbunătățirilor aduse tehnologiei în 15 ani. Lucrătorii englezi de la celelalte companii au rămas fideli tradiției meseriei lor, au opus rezistență la schimbare, așa încât companiile lor nu s-au adaptat.
Un exemplu clasic al rezistenței la inovație din cauza inerției este conflictul locotenentul William Sims versus Marina SUA. Cu un secol în urmă, metoda standard de tragere cu tunul de pe vapor utiliza un echipaj foarte bine antrenat, care să manipuleze setul greu de roți ce constituia echipamentul de ochire. Din cauza faptului că ambele nave se aflau în mișcare, iar platforma pe care era amplasat tunul se mișca odată cu tangajul navei, ochirea țintei era o artă, acuratețea loviturii depinzând de abilitățile unei întregi echipe.
La începutul anilor 1900, locotenentul William Sims a dezvoltat o nouă metodă care se folosea de înclinarea navei în virtutea inerției. El a reușit să simplifice substanțial setul de ochire și să elimine dependența de abilitățile servanților. Testele au demonstrat că noua metodă îmbunătățea considerabil acuratețea lovirii țintelor maritime. Sims a încercat să atragă atenția Comandamentului Marinei, însă i s-a răspuns că acesta nu era interesat. Cu toată opoziția, Sims a persistat și, în cele din urmă, Marina a consimțit să efectueze un test, însă a impus o condiție: sistemul de ochire al lui Sims trebuia amplasat pe un bloc solid în portul Washington. Nedispunând de mișcarea navei în virtutea inerției, testul a eșuat, demonstrând Marinei că țintitul și trasul în același timp nu erau performante. Încăpățânat, locotenentul l-a contactat pe însuși președintele Theodore Roosevelt, care a obligat Marina să aplice dispozitivului un test corect. Ulterior, acesta a fost adoptat de Marina militară și a îmbunătățit considerabil acuratețea lovirii țintelor (Morrison, 1966:45).
Rezistența organizațională la schimbare întâlnită de Sims este un proces obișnuit. Organizațiile sunt societăți la fel cum și echipajul unei nave este o societate, caracterizate printr-o antipatie primară față de schimbarea care le amenință structura. Majoritatea grupurilor de cercetare și dezvoltare restricționează libertatea de inovație a membrilor: ideile care nu se înscriu în structura grupului nu sunt binevenite.
Din perspectiva unui analist, inerția este un factor important în predicție. Fabricile cu tradiție vor continua să producă ceea ce știu ele să producă. În industria de automobile, nu e nicio provocare să prevezi că mașinile anului viitor vor fi asemănătoare celor de anul acesta. O putere maritimă va continua să construiască vapoare o bună bucată de timp, chiar dacă un număr mare de nave nu va reda forța din trecut;
▪ Forțe de contracarare sunt definite similar principiului III din fizică: pentru fiecare acțiune are loc o reacțiune egală în intensitate și de sens contrar. Astfel, nicio entitate (țară, organizație, inițiativă sau proiect) nu se poate extinde fără să întâmpine opoziție. Dacă forța de reacție nu este egală, atunci va avea loc o schimbare în impuls (în fizică) sau în situație (în domeniul social), până când acțiunea și reacțiunea se regularizează. Forțele de contracarare acționează în toate organizațiile și grupurile comerciale, naționale și civilizaționale. Huntington (1996:21) afirma: „știm cine suntem noi… adesea când știm împotriva cui ne opunem”.
O analiză predictivă va fi, întotdeauna, incompletă dacă nu identifică și evaluează factorii care se opun, deoarece toate forțele, în cele din urmă, întâlnesc forțe de contracarare. Un efort de a extinde comerțul liber va atrage, inevitabil, reacții protecționiste. Expansiunea militară a unei țări va determina, automat, o reacție de orice fel din partea țării vecine. Dacă legile ar restricționa limbajul vulgar în mediul online, atunci vor apărea modalități de evitare a restricțiilor și o presiune crescândă asupra determinării dreptului la libera exprimare.
Forțele de contracarare nu trebuie să fie neapărat de aceeași natură cu forțele pe care le contracarează. O organizație prevăzătoare este puțin probabil că va juca pe atu-urile adversarului.
Spre exemplu, amenințările actuale la adresa securității naționale sunt asimetrice și, de aceea, există un pericol redus al angajării convenționale într-o luptă directă, însă există un grad ridicat de amenințare cu un atac neconvențional și letal generat de un grup terorist.
Contracararea asimetrică este întâlnită și în organizațiile industriale, care încearcă să atingă asimetria costurilor utilizând tehnici defensive, rezultate într-o diferențiere favorabilă de cost între organizație și o competitoare a sa (Porter, 1985:500).
Orice evaluare informativă a consecințelor deciziei unui comandant sau decizional ar trebui să ia în considerare factorii de contracarare, deoarece opoziția va reacționa și, probabil, va reacționa asimetric;
▪ Contaminarea reprezintă degradarea oricărei entități politice, sociale, economice sau tehnologice printr-un proces similar celui de infectare. Corupția este o formă de contaminare socială, iar spălarea banilor este una economică.
Fenomenul contaminării poate fi întâlnit în toate organizațiile, dar și în domeniile tehnice și științifice. Odată ce se produce o astfel de „infectare”, eradicarea este apoape imposibilă, continuând să „otrăvească” prin componente atât de mici încât nu poate fi niciodată eliminată complet (ca în cazul glicerinei solide sau cancerului). Fenomenul contaminării are analogii în științele sociale, teoria organizațiilor și folclor. În popor se spune că „un măr putred strică tot coșul”.
Activitatea de informații predictivă trebuie să ia în considerare proporția unei astfel de contaminări sociale în organizații, deoarece contaminarea reprezintă o piedică serioasă în fața abilității unei organizații de a trata, cu succes, o situație de schimbare.
Efectele contaminării sociale sunt dificil de apreciat, însă pot fi ușor observabile. Sectoare importante din industria Federației Ruse au atins un nivel ridicat de contaminare ireversibilă cu ceva timp în urmă, iar recuperarea se dovedește a fi foarte dificilă, aspectul fiind observat în rezultatele producției, concomitent cu manifestarea altor simptome. De exemplu, majoritatea fabricilor japoneze sunt curate și strălucitoare, cu petice de iarbă și flori plantate în locuri neașteptate, cum ar fi sub cuptoare și pe acoperișuri. Într-o fabrică din Federația Rusă poți să întâlnești un mediu în dezordine și neîngrijit, clădiri și agregate cu consum amețitor de energie și angajați care lipsesc frecvent de la lucru și au probleme cu consumul excesiv de alcool. Mediul fabricilor japoneze întărește o imagine pozitivă, în timp ce mediul rusesc întărește și prelungește contaminarea.
În relațiile economice internaționale, contaminarea sau contagiunea economică este considerată (Peptine, 2013:55) o transmitere neanticipată a șocurilor economice. Atunci când legăturile economice transnaționale sunt anticipate – de exemplu, prin schimburile comerciale și fluxurile financiare sau alte tipuri de relații economice apriorice –, atunci acestea reprezintă conexiunile variabilelor macroeconomice, prin urmare, ele nu sunt contaminate. Se poate argumenta că existența sau identificarea unui canal special, prin care contagiunea este răspândită, este la fel de importantă precum transmiterea fluctuațiilor economice, prin intermediul piețelor financiare, relațiilor comerciale, legăturilor politice sau expectativelor economice. Cercetătorii subliniază importanța identificării canalelor potrivite și susțin că aceasta este o modalitate prin care observatorii autorizați pot identifica corect corelațiile și transmiterea internațională a fluctuațiilor financiare și nu doar identificarea unor valori comune ale variabilelor macroeconomice ale țărilor supuse analizei;
▪ Feedback-ul înseamnă că orice analiză a unui sistem complex presupune, imperativ, evaluarea mecanismului de feedback, fiind procesul prin care sistemul se adaptează, în sensul auto-învățării și modificării. Feedback-ul este un factor care nu se manifestă instantaneu.
Feedback-ul este o forță de control, în care rezultatul este comparat cu obiectivul, iar începutul este corectat în funcție de necesități, astfel încât rezultatul să fie cât mai apropiat de cerința obiectivului. Rezultatele sunt evaluate, iar concluzia evaluării este inclusă în partea de început a sistemului, ca o anexă la procesul desfășurător, astfel că funcția de feedback determină comportamentul întregului sistem.
Pot exista mai multe procese de feedback, mai ales, în cadrul sistemelor complexe. Un analist nu ar trebui să considere completă o predicție până nu a evaluat potențialele efecte ale feedback-ului, care necesită predicția acestuia în esență și conținut, putând fi pozitiv (încurajează un efect mai extins) sau negativ (diminuează efectul). De asemenea, mai poate fi puternic (are un efect mai mare asupra rezultatului) sau mai slab (are un efect mai scăzut). Poate fi imediat (acționează în scurt timp asupra rezultatului) sau poate fi întârziat (va determina modificarea rezultatului după o anumită perioadă).
De asemenea, se are în vedere intensitatea feedback-ului, ca măsură a capacității de adaptare a sistemului la stimulii furnizați de bucla de reacție. Măsura în care acesta se adaptează reprezintă, în majoritatea sistemelor, o schimbare în rezultat (tip, cantitate, formă etc.), ce modifică partea de început a acestuia, ca formă a unui proces evaluator.
Organizațiile tind să acționeze, pentru a reduce intensitatea feedback-ului, în două moduri:
primul, toate organizațiile încearcă să mențină lucrurile constante ca să le poată controla, iar acest lucru reprezintă o presiune puternică asupra feedback-ului (Schon, 1978). Puține sunt organizațiile care pot face față incertitudinii rezultate din adaptivitate (problema lui Sims de introducere a sistemului inovator de ochire este unul din numeroasele exemple);
al doilea, feedback-ul trebuie să ajungă la decizional pentru a avea eficiență, numai în acest mod putând influența acțiunile viitoare. Însă organizația, prin palierele administrative și de personal, disipă, slăbește, direcționează eronat și întârzie feedback-ul, reducându-i eficiența.
O organizație puternic birocratizată sau o economie centralizată mențin feedback-ul la un nivel neglijabil. De exemplu, acordarea fondurilor într-un anumit domeniu se face printr-un proces politizat, care are numai o relație indirectă cu succesele/eșecurile industriale anterioare, iar piața oferă un feedback nesemnificativ într-o economie centralizată sau totalitară;
▪ Decalajul apare ca întârziere a efectelor pozitive ale feedback-ului. Procesul de feedback se petrece, întotdeauna, cu o anumită întârziere, care va cauza o problemă în situația în care feedback-ul se constituie în semnale de eroare, iar câteodată cel cu efecte pozitive va ajunge mai târziu decât cel cu semnale negative, astfel încât sistemul se fundamentează după un feedback negativ, când nu ar trebui să se întâmple acest lucru.
De exemplu, beneficiile regularizării rezultate în urma acordurilor comerțului liber ar putea fi identificate mai greu și ar putea lua mai mult timp până să fie observabile, decât costurile implicate. Pe de altă parte, beneficiile sunt de cele mai multe ori observate mai rapid decât costurile.
Efecte întârziate ale poluării au oferit exemple ale unor astfel de false feedback-uri pozitive, însă cel mai spectaculos a provenit din zona industrială a centralelor nucleare. Aceasta a beneficiat câțiva ani de suportul constant al guvernelor, în vederea sporirii avansului tehnologic. Dezvoltarea galopantă a fost astfel prea rapidă pentru micșorarea adecvată a riscurilor. Rezultatul a fost că Statele Unite au înregistrat incidentul de la reactorul din Three Mile Island, care a eliberat material radioactiv în atmosferă, creând panică generalizată. URSS a avut dezastrul de la Cernobîl – topirea unui reactor care a contaminat o zonă întinsă din Ucraina, cauzând o serie de decese.
Așa cum sugerează și exemplele, întârzierile în feedback-ul negativ sunt o problemă constantă în domeniul avansului tehnologic. Progresele rapide depind de dispersarea mecanismelor tehnologice (acest principiu funcționează foarte bine în SUA), împreună cu sistemul eficient de comunicații și crescânda mobilitate a muncitorilor. Corporațiile multinaționale sunt un mecanism eficient în difuzarea tehnologiei. Avansul tehnologic este mai rapid, comparativ cu procesul de evaluare a tehnologiei, conducând la situații de sisteme predominant tehnicizate, în care efectele constrângerilor generate de factorul uman, reglementare, management și organizare, se fac simțite prea încet pentru a putea exercita o influență semnificativă. Ingineria genetică este, în prezent, un astfel de domeniu care se dezvoltă cu celeritate, în câteva decade putând produce probleme serioase în toată lumea;
▪ Reglementarea apare ca acțiune politică și nu neapărat rațională.
Orice analiză a unei industrii sau organizații trebuie să țină cont de rolul factorilor reglementatori guvernamentali. Unii sunt pozitivi, însă o implicare guvernamentală, mai accentuată, nu înseamnă neapărat o rată de succes mai mare.
În ultimul secol, guvernele din toată lumea și-au sporit activitatea de reglementare asupra deciziei factorului industrial. În unele țări, intervenția s-a axat pe protecția muncitorilor și a îmbunătățirii condițiilor de muncă, protecția mediului ș.a. Alte guverne au intervenit, în principal, pentru prezervarea locului de muncă și asigurarea progresului economic, iar, în unele țări, s-a intenționat câștigul de beneficii guvernamentale. Totuși, indiferent de intenție, guvernele se află în dezavantaj pentru că par că acționează asupra lucrurilor într-o manieră relativ simplistă. Pe de o parte, datorită unui proces de feedback greoi și unei structuri puternic birocratizate și împovărătoare, guvernele nu reușesc să țină pasul cu corporațiile asupra cărora desfășoară acțiuni de reglementare, iar, în toate activitățile, se lovesc în permanență de „legea consecințelor neașteptate”, care stipulează că orice acțiune pentru schimbarea unui sistem complex va avea consecințe imprevizibile și, de obicei, adverse.
O particularitate a acestui fenomen a fost intitulată „contraintuitivitate”. Un model generic al unui sistem centrat pe bunăstare și sporirea condițiilor de trai a demonstrat că extinderea unui proiect de profil pentru a reduce numărul familiilor sărace într-o comunitate, de fapt, va conduce la creșterea numărului acestora (Gharajedaghi, 1999:49). Un alt exemplu a indicat că declararea ca ilegale a drogurilor, ca modalitate de a reduce consumul excesiv de substanțe halucinogene și pentru a preîntâmpina alte probleme sociale, a avut un efect contrar (Gharajedaghi, 1999:48).
În timpul războiului rece, secretomania cu care s-a înconjurat Uniunea Sovietică a silit echipele de planificare a apărării Statelor Unite să ia în considerare scenariile extreme, provocând astfel o escaladare a forțelor militare pe care sovieticii nu au dorit-o.
În concluzie, analiza-sinteza predictivă se sprijină pe evaluarea impactului forțelor care modelează/afectează organizațiile și care conduc către noi dezvoltări și motivații ale personalului. Inerția sau rezistența la schimbare este un fenomen obișnuit în organizațiile consacrate, deoarece acestea tind să stabilească și să mențină o situație constantă. Forțele de contracarare vor apărea, întotdeauna, ca opoziție față de un factor semnificativ, uneori putând fi asimetrice. Fenomenul contaminării poate atenua eficacitatea instrumentelor de putere națională sau organizațională (politice, economice, sociale sau tehnice). Sinergia, combinația de forțe în vederea obținerii de rezultate neașteptate, se regăsește în spatele multor inovații tehnice și sociale, determinând eficacitatea atacului „în masă”, utilizat frecvent de organizații pentru a câștiga într-o competiție sau conflict. Feedback-ul este un factor adaptiv care poate fi benefic sau malefic, în funcție de intensitate și întârzierea manifestării.
Avansul rapid al tehnologiei, împreună cu manifestarea tardivă a feedback-ului raportat la inovație, poate cauza probleme importante. Forțele guvernamentale reglementatoare constrâng, adesea, evoluțiile tehnice sau sociale și, uneori, au consecințe neașteptate. Aceste forțe modelatorii ar trebui să reprezinte prima oprire în orice analiză predictivă.
Forțele care trebuie luate în considerare – economice, politice, sociale, ambientale și militare – variază de la un obiectiv la altul al activității de informații. Cu toate acestea, câteva sunt mai importante și aplicate în majoritatea tipurilor de analiză, care abordează aspecte tehnologice, economice, militare, sociale și politice, având tendința să modeleze sau să echilibreze atât evenimente, cât și alți factori. Majoritatea acestora intră în categoria social sau ambiental. Analistul ar trebui să demareze un efort predictiv, determinând factorii ce sunt relevanți pentru problema supusă analizei.
IV.2.1.2. Analogia
Denumită și „comparație cu situații istorice”, analogia permite o simulare a completării unor aspecte necunoscute cu elemente ale unor situații similare din trecut. Analistul folosește înțelegerea istoriei pentru a umple golurile în înțelegerea unei situații actuale sau în prognozarea situației viitoare. Elemente necunoscute ale prezentului sunt presupuse a fi similare celor ale faptului istoric precedent. Analistul gândește astfel că aceleași forțe acționează și astăzi, că rezultatele situației actuale vor fi probabil similare cu cele anterioare sau că o anumită abordare este necesară pentru a evita rezultatele din trecut.
Raționamentul prin comparație reprezintă o scurtătură convenabilă, aleasă când nici datele, nici teoria nu sunt disponibile în vederea aplicării unei alte strategii analitice sau, pur și simplu, pentru că implică utilizarea redusă de resurse și se realizează într-o perioadă mai redusă.
O analiză comparativă începe prin specificarea elementelor cheie ale situației actuale. Sunt căutate apoi unul sau mai multe precedente istorice, care pot aduce potențiale completări ale informațiilor disponibile. Totuși, frecvent, precedentul istoric poate fi atât de puternic și să pară atât de actual, încât se impune judecății analistului încă de la început, condiționându-i perceperea prezentului, în primul rând, prin prisma similitudinii cu trecutul.
Tentația de a asimila structuri informaționale din prezent cu cele din trecut, deja cunoscute, este foarte puternică. Analogia ajută prin transformarea necunoscutului în ceva oarecum familiar, ceva care poate fi adaptat și deseori utilizat cu rapiditate. În absența datelor cerute pentru o înțelegere completă a situației curente, analogia poate fi singura posibilitate de evaluare rapidă a situației date. Cu toate acestea, modelul oferit de precedentul istoric nu poate decât furniza un minimum de coerență în aprecierea actuală, deoarece „analogiile istorice, mai degrabă, preced decât urmează o analiză exactă a situației”.
Dificultatea constă în stabilirea, cu certitudine, a faptului că două situații sunt cu adevărat comparabile, iar, dacă sunt, atunci în ce măsură sunt. Elementele similare induc tendința de a presupune că și celelalte elemente și relații corespund și că situația curentă va avea aceleași rezultate ca situația istorică precedentă. Acest rezultat poate fi valabil doar atunci când se bazează pe analiza amănunțită a precedentului istoric și a situației prezente, care poate preciza dacă acestea sunt comparabile în privința tuturor aspectelor relevante.
Folosirea acestei metode se face numai cunoscând potențialul ridicat de eroare pe care îl presupune, lipsa informațiilor și a unei teorii relevante care să completeze tabloul studiat fiind principalele surse de incertitudine. Cu cât cunoștințele unui analist sunt mai aprofundate, cu atât cresc șansele ca acesta să perceapă diferențele și similitudinile dintre cele două situații. Totuși, chiar și în cele mai bune circumstanțe, deducțiile bazate pe comparația cu o singură situație istorică sunt mai expuse erorilor decât cele mai multe forme de deducție.
Cea mai productivă formă de utilizare a analizei comparative este aceea de a sugera ipoteze și de a accentua diferențele înainte de a trage concluzii. Analogia poate sugera prezența sau influența unor variabile care nu sunt vizibile pregnant și imediat în situația analizată sau să stimuleze imaginația pentru conceperea unor explicații sau posibile rezultate care, alfel, ar fi mai dificil de sesizat. Astfel, comparația este recomandată pentru generarea de ipoteze și apoi pentru a orienta analiza în direcția unor informații suplimentare care să confirme sau să infirme aceste ipoteze.
O formă aparte de analogie o constituie comparația cu teoriile existente. Teoriile sunt formulate, de obicei, prin metoda inducției, reprezentând o generalizare bazată pe studiul mai multor exemple ale unor fenomene similare. Putem spune că teoriile reprezintă partea comună, ceea ce se întâmplă de fiecare dată într-o situație ce apartine unei anumite categorii. Teoria specifică faptul că, atunci când un anumit set de condiții este prezent, anumite consecințe vor urma cu certitudine sau cu un anume grad de probabilitate. Cu alte cuvinte, concluziile sunt judecate ca derivând dintr-un set de condiții. În principal, analistul este chemat să verifice dacă este în prezența premiselor necesare derulării evenimentelor conform teoriei identificate ca fiind aplicabilă.
Principalul avantaj al abordării teoretice este acela al minimizării alocărilor de resurse de timp și gândire. Prin identificarea elementelor cheie ale unei probleme, teoria permite analistului să se concentreze pe evoluția lor. Teoria permite analistului să „vadă” dincolo de fluctuațiile neimportante ale parametrilor, să recunoască ce tendințe sunt superficiale și care sunt semnificative și să prevadă evoluțiile viitoare pentru care, astăzi, există foarte puține dovezi concrete.
Dar dacă teoria permite analistului să depășească limitele datelor disponibile, poate, totodată, să ofere baza pentru ignorarea probelor care sunt, într-adevăr, relevante pentru evenimentele viitoare, însă nu se încadrează în „teoria” identificată ca fiind aplicabilă. Când probele lipsesc sau sunt ambigue, analistul evaluează ipotezele din perspectiva cunoștințelor generale pe care le are cu privire la natura comportametului uman și a sistemelor studiate.
IV.2.1.3. Studiul de caz
Cazul, ca modalitate de exemplificare a unor evoluții, reprezintă un fragment de istorie, cu referire concretă la o situație inedită, un proces, o activitate, o persoană, un grup de persoane, o organizație, o societate, o politică sau alte entități sau relații, care pot interesa, la un moment dat, din perspectivă pragmatică. Studiul de caz reprezintă un instrument folosit pentru a contribui la cunoașterea „cazului” și constă în analiza aspectelor conținute și relevarea elementelor și a relațiilor.
Studiul de caz mai este perceput ca un tip de investigație empirică prin care se investighează un fenomen contemporan în contextul său din viața reală, în special, atunci când granițele dintre fenomen și context nu sunt foarte bine delimitate. Scopul unui studiu de caz poate fi exploratoriu, descriptiv sau explicativ.
Robson (2002:180-186) consideră studiul de caz drept „o strategie de cercetare clară, focalizată pe un caz concret, cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Acesta necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere, analiză, prelucrare și stocare a informațiilor relevante, atât cantitative, cât și calitative”.
Yin (2005:17) apreciază că studiul de caz este doar una dintre diferitele metode de a efectua cercetări în domeniul științelor sociale. În general, studiul de caz constituie strategia preferată atunci când se pun întrebări de genul „cum” și „de ce”, când cercetătorul are un control redus asupra evenimentelor și când atenția este îndreptată asupra unui fenomen contemporan văzut într-un context din viața reală. Nevoia distinctă pentru studiile de caz apare din dorința de a înțelege fenomene complexe. Metoda de analiză permite extragerea caracteristicilor cazurilor din viața reală, cum ar fi ciclurile de viață, procesele organizaționale și manageriale, relațiile internaționale sau maturizarea industriilor.
Un exemplu clasic de studiu de caz explicativ este cel realizat de Allison (1971) pe un caz individual, criza cubaneză a rachetelor din anul 1962, în care tensiunile din confruntarea SUA – URSS ar fi putut duce la un dezastru nuclear. În scopul de a explica criza, autorul propune trei teorii diferite, dar, în același timp, complementare. Se presupune că SUA și URSS au acționat: (a) ca actori raționali; (b) ca birocrații complexe; (c) ca și grupuri de persoane motivate politic. Allison compară capacitatea fiecăreia dintre cele trei teorii de a explica desfășurarea evenimentelor în cadrul crizei: de ce URSS a poziționat de la bun început în Cuba rachete ofensive; de ce SUA au răspuns la amplasarea rachetelor cu o blocadă și nu cu un atac aerian sau o invazie; de ce URSS a retras, în cele din urmă, rachetele. Rezultatul este unul interesant. După examinarea combinațiilor posibile, nu perspectiva distrugerii reciproce – așa cum pare la prima vedere – a fost motivul încetării crizei, ci înțelegerea – relevată din analiză – secretă dintre Guvernul SUA și autoritățile turce, care au acceptat instalarea pe teritoriul lor de rachete americane cu focos nuclear. Acest fapt a determinat Moscova să revină la situația anterioară, o eventuală escaladare a apropierii focoaselor nucleară fiind considerată oportună.
Studiul face dovada funcției explicative a studiilor pe un caz individual, nu doar a funcțiilor descriptive sau exploratorii. Mai mult, a reușit să extindă concluziile nu doar asupra relațiilor externe și conflictelor militare, ci și asupra unei întregi varietăți de acțiuni guvernamentale complexe.
Brinton (1938) încearcă să determine, într-un studiu de caz descriptiv, dacă în patru „țări” – coloniile americane, Federația Rusă, Marea Britanie și Franța – a existat un curs al evenimentelor similar în timpul marilor revoluții politice. Urmărirea și analizarea acestor evenimente sunt realizate într-o manieră descriptivă, deoarece scopul studiului nu este să explice evoluțiile, ci doar să determine dacă au evoluat, în mod asemănător. Analiza dezvăluie similarități importante: toate cele patru societăți se aflau în accensiune economică; între clasele sociale existau puternice antagonisme; guvernele au fost părăsite de intelectuali; mecanismul guvernamental era ineficient ș.a.
Yin (2005:40) a formulat cinci componente importante pentru demararea și derularea unui studiu de caz:
întrebările de studiu sunt, așa cum am arătat mai sus, „cum?” și „de ce?”;
ipotezele (dacă există) îndreaptă atenția către probleme aflate în sfera de studiu și care trebuie supuse examinării;
unitatea sau unitățile de analiză este legată de problema „fundamentală” a definirii cazului. Poate fi un individ, un eveniment, un fenomen limitat în timp, o entitate oarecare ș.a.;
logica prin care se leagă datele și ipotezele se poate face în mai multe moduri, asocierile realizându-se, preponderent, prin confruntare (în sensul în care datele și informațiile se confruntă cu ipotezele, acestea fiind confirmate sau infirmate);
criteriile de interpretare a descoperirilor presupun asumarea unui decalaj al modelului construit prin ipoteze față de realitate.
O problemă care apare în derularea studiilor de caz este legată de focalizarea atenției pe unitatea de analiză aleasă.
Magaziner și Patinkin (1989) prezintă o serie de studii de caz, două dintre ele fiind oarecum similare la prima vedere. Primul studiu, despre compania coreană Samsung, este un studiu al politicilor de bază care fac entitatea competitivă. Înțelegerea dezvoltării economice a Coreei face parte din context, iar studiul conține și o unitate de analiză înglobată – dezvoltarea cuptorului cu microunde ca produs ilustrativ. Celălalt caz, despre înființrea unei fabrici de calculatoare a firmei Apple în Singapore, este, de fapt, un studiu al politicilor duse de Singapore pentru a face țara competitivă. Experiența legată de fabrica de calculatoare Apple – unitate de analiză înglobată – este un exemplu al modului în care politicile naționale afectează investițiile străine. Aceste două cazuri demonstrează că stabilirea unităților de analiză principale și înglobate, precum și a evenimentelor contextuale care au legătură cu ele depind de nivelul de investigație. Unitatea principală de analiză se va situa, întotdeauna, la nivelul întrebărilor principale de studiu.
Studiile realizate de analiștii de intelligence au o caracteristică specială prin faptul că sunt, de cele mai multe ori, restricționați în colectarea de informații. O publicitate excesivă făcută demersului ar putea atenționa concurenții/rivalii/adversarii asupra intențiilor proprii.
Nicolescu (1994:9-10) propune drept criterii pentru evaluarea unui studiu de caz următoarele calități:
studiul de caz trebuie să fie real, adică să reflecte o situație, un proces, un fenomen, un eveniment petrecut într-o organizație sau în activitatea unei persoane;
studiul de caz trebuie să fie semnificativ, adică să abordeze o situație cu adevărat importantă, un proces relevant, un fenomen complex, un eveniment amplu petrecut într-o organizație sau în activitatea unei persoane;
studiul de caz trebuie să fie instructiv din punct de vedere educațional sau managerial, adică să reprezinte un instrument util pentru potențialii utilizatori;
studiul de caz trebuie să fie incitant, adică să stimuleze interesul celor implicați pentru situația prezentată, analiza și interpretarea acesteia;
studiul de caz trebuie să fie complex, adică să includă un set de informații determinante care să facă utilă folosirea sa în diverse activități.
Analiza prin studiu de caz este folosită, în mod curent, în domeniul economic, mărturie fiind studiile de marketing (Bonoma, 1985), de management (McCutcheon și Meredith, 1993; Stuard et al., 2002), dar și de sisteme informatice de management (Benbasat et al., 1987) și strategie (Mintzberg, 1979; Eisenhardt, 1989). Cei mai mulți dintre acești autori consideră că studiul de caz este util ca metodă de analiză atunci când: (a) subiectul este vast și extrem de complex; (b) nu există o teorie aplicabilă; (c) contextul este foarte important.
IV.2.2. Analiza structurată
S-au făcut multe analize ale eșecurilor în activitatea de intelligence, dar puține descrieri comparabile ale succesului. Stech (1979:283) a utilizat trei descrieri ale unor operațiuni reușite, care au permis relevarea a suficiente detalii metodologice pentru a arunca o lumină asupra procesului intelectual și metodelor care au contribuit la succes. Aceste tratează eforturile serviciilor de informații britanice și americane din timpul celui de-al doilea război mondial, de a analiza propaganda germană, de a anticipa mișcările submarinelor germane și de a estima capacitățile viitoare și intențiile forțelor aeriene germane. Stech notează că, în fiecare dintre aceste demersuri, au fost utilizate procedurile care „au facilitat formularea și testarea reciprocă a estimărilor ipotetice alternative, privitoare la intenția inamicului. Fiecare dintre cele trei cazuri a accentuat, ca metodă de lucru, confruntarea ipotezelor formulate cu probele”.
Pentru a ajunge la motivul pentru care este favorabilă această strategie, vom arunca o privire „în mintea” analistului. Oamenii fac, în mod frecvent, erori de raționament, parte dintre acestea fiind cauzate de probleme de înțelegere, probleme de asociere, de rezistența la schimbarea modelelor mentale, aversiunea față de risc, dar și de prejudecăți cognitive sau de percepție (Tversky și Kahneman, 1974; Thruling și Jungermann; 1986; Gilhooly, 1996; Heuer, 1999).
În partea de memorie denumită „memoria activă” sau „memoria de lucru” (engl. episodic buffer) – colecția de date, informații cunoștințe cu care putem opera la un moment dat, conform definiției formulate de Baddeley și Hitch (1974) –, variabilele de lucru sunt limitate ca număr și amploare. În acest sens, încă din anul 1956, în urma unor teste psihologice, Miller a statuat ceea ce a fost denumit și este cunoscut ca „legea lui Miller”. Profesorul american susține că numărul de variabile care pot fi procesate simultan este de șapte pus/minus doi. În studii mai recente, alți autori limitează aceste elemente, la patru.
Respectiva limitare a memoriei de lucru este sursa multor dificultăți, reprezentând principalul motiv pentru care este greu să operăm cu elementele multiple ale unei situații complexe, având certitudinea că putem aprecia corect locul și rolul fiecărui element. Studii realizate de psihologi relevă că, în mod normal, mai întâi, ne gândim la argumentele favorabile unei ipoteze și, apoi, la cele ce sunt împotriva acesteia. Totodată, de cele mai multe ori, nu putem ține minte toate argumentele și să operăm cu ele în același timp, fapt ce ne determină să ne hotărâm cu oarecare dificultate.
Tehnica recomandată pentru a depăși limita memoriei active este denumită externalizarea problemei și constă în „scoaterea” ei din minte și punerea pe hârtie într-o formă simplificată, care arată principalele elemente ale problemei și cum relaționează unele cu altele. Prin această tehnică, se urmărește desfacerea problemei în părțile componente și conturarea unui model simplu – în fapt, simplificat –, care arată cum sunt acestea legate de întreg. Când urmărim o mică parte a problemei, modelul permite analistului să nu piardă din vedere întregul (Heuer, 1999).
Această argumentare despre limitele memoriei active – care, în opinia lui Heuer, este principalul motiv pentru limitarea metodelor de analiză intuitivă – a reprezentat „problema” pusă comunității de informații în a doua jumătate a anilor ‘90, iar raspunsul a venit prin „externalizarea” unor funcții cognitive. Această evoluție a permis dezvoltări către ceea ce astăzi poartă denumirea de „analiză colaborativă”.
Metodele analitice structurate reprezintă un sprijin pentru catalogarea informațiilor în subseturi până când ipoteza/ipotezele de lucru sunt stabilite ca fiind false sau adevărate. Structurarea analizelor reprezintă separarea elementelor unei probleme într-o viziune organizațională și evaluarea acestora într-o manieră sistematică și suficientă. Structura reprezintă planul, iar analiza înseamnă executarea acestui plan.
Heuer (1999) apreciază că metodele și tehnicile analitice structurate forțează mintea să rămână deschisă, diminuând, astfel, prejudecățile care inhibă nevoia analistului de a lua în considerare alternativele și de a le judeca imparțial. Totodată:
spijină comparea și evaluarea corectă a informațiilor;
ajută la înțelegerea problemelor complexe;
asigură concentrarea analiștilor pe aspectul studiat;
obligă la evaluări de etapă, într-o abordare sistemică;
ajută la depășirea limitelor cognitive;
sporesc identificarea corelațiilor și a tiparelor care nu ar apărea dacă ar fi descrise dincolo de concepție;
sporesc capacitățile analiștilor de identificare și evaluare a datelor, care, la rândul lor, oferă prerogative creative ce au o bază mai bună spre alternativele intuitive și spre găsirea soluțiilor.
Există o multitudine de metode și tehnici asociate analizei structurate, o posibilă clasificare a acestora fiind în „tehnici imaginative”, „tehnici de diagnostic” și ”tehnici de reîncadrare și contestare”. O clasă distinctă este cea care asigură suportul decizional pentru beneficiari, deci au un pronunțat caracter aplicat și, de obicei, folosește informația de intelligence ca materie primă.
În continuare, sunt prezentate tehnicile reprezentative pentru fiecare clasă, iar, în detaliu, cele mai uzitate metode – metoda scenariilor și analiza prin concuranța ipotezelor.
IV.2.2.1. Tehnici imaginative
Sunt tehnicile în care gândirea creativă are cea mai mare pondere.
● Brainstorming-ul structurat nu reprezintă un grup de colegi vorbind despre o problemă. Mai degrabă, este un proces de grup care urmărește reguli și proceduri specifice. Este des folosit la începutul unui proiect, pentru a identifica o listă de variabile relevante, forțe de conducere, o gamă completă de ipoteze, jucători cheie și părți interesate, probe disponibile sau surse de informații, soluții potențiale la o problemă, rezultate potențiale sau scenarii, ori, în cazul organismelor de aplicare a legii, suspecți potențiali sau căi de investigare. Necesită un nivel redus de training și este una dintre cele mai folosite tehnici structurate în Comunitatea de Intelligence. Este cea mai utilă, atunci când este folosită împreună cu un mecanism precum un wiki, care permite analistului să captureze și să înregistreze rezultatele brainstorming-ului. Wiki-ul permite, de asemenea, participanților, să perfecționeze sau să aducă adăugări rezultatelor brainstorming-ului chiar și după ce s-a încheiat sesiunea față în față.
● Brainstormingul vizual este o cale de a folosi brainstorming-ul structurat atunci când participanții sunt în locații geografice diferite. Absența contactului față în față are dezavantaje, dar și avantaje. Procesul la distanță poate ajuta la eliminarea unei presiuni ce poate fi resimțită de analiști, în timpul unei sesiuni față în față, din cauza șefilor sau a colegilor. De asemenea, poate spori productivitatea, pentru că participanții pot face intrările într-un wiki la discreția lor, fără să fie nevoiți să citească alte idei rapid, în timp ce se gândesc la propriile idei și așteaptă să fie rândul lor pentru a vorbi. Formatul wiki – incluzând abilitatea de a încărca documente și chiar grafice desenate de mână sau poze – permite analistului să captureze și să urmărească ideile brainstorming-ului și să se întoarcă la ele la o dată ulterioară.
● Tehnica grupului nominal (TGN) are, în mare parte, aceleași funcții precum brainstorming-ul structurat, dar folosește o abordare diferită. Este tehnica preferată atunci când există o îngrijorare că membrul senior sau membrul deschis din grup poate domina întâlnirea, că membrul junior poate ezita să vorbească sau că întâlnirea poate conduce la dezbateri aprinse. Tehnica grupului nominal încurajează participarea, în mod egal, prin solicitarea participanților să prezinte idei, rând pe rând, până când participanții simt că nu mai au alte idei.
● Starbursting-ul este o formă de brainstorming care se axează pe generarea de întrebări mai mult decât de răspunsuri. Ajută la definirea parametrilor unui proiect prin identificarea întrebărilor care necesită răspuns. De obicei, întrebările încep cu cuvintele cine, ce, când, unde, de ce și cum (întrebările analitice fundamentale). Se realizează o sesiune de brainstorming pentru fiecare dintre aceste cuvinte, rând pe rând, pentru a genera cât mai multe întrebări cu privire la subiectul cercetat.
● Matricea impactului încrucișat este o tehnică ce poate fi utilizată după orice formă de sesiune de brainstorming și identifică o listă de variabile relevante pentru un proiect analitic aparte. Rezultatele sesiunii de brainstorming sunt puse într-o matrice, care este folosită pentru a ghida o discuție de grup ce examinează sistematic modul în care influențează fiecare variabilă celelalte variabile cu care se consideră că este în legătură, în contextul unei probleme anume. Discuția de grup este, în mod frecvent, o experiență de învățare valoroasă care conferă o fundație pentru colaborări viitoare. Rezultatele discuției impactului încrucișat poate fi reținut pentru referințe viitoare.
● Analiza morfologică este utilă atunci când sunt analizate probleme complexe, necuantificabile, pentru care există puține date disponibile și șansele de apariție a surprizelor sunt semnificative. Este o metodă universală pentru identificarea sistematică și luarea în considerare a tuturor relațiilor posibile într-un spațiu al problemei multidimensional, extrem de complex și, de obicei, necuantificabil. Ajută la prevenirea surprizelor în analiza de intelligence, prin generarea unui număr mare de rezultate pentru orice situație complexă, astfel reducând șansa ca evenimentele să se petreacă într-un mod pe care analistul nu și l-a imaginat, în prealabil, și nu l-a luat măcar în considerare.
● Împărțirea cadranului (engl. quadrant crunching) este o aplicație a analizei morfologice, care folosește ipoteze cheie și opusul lor ca un punct de plecare pentru generarea sistematică a unui număr mare de rezultate posibile. De exemplu, un analist poate folosi împărțirea cadranului pentru a identifica posibilitățile multiple prin care o companie rivală poate ataca noul produs al firmei proprii. Tehnica obligă analistul să regândească o problemă dintr-o perspectivă mai largă și să pună la îndoială toate presupunerile care susțin ipoteza principală, fiind utilă pentru situații ambigue pentru care sunt disponibile puține informații.
● Analiza scenariilor identifică modalitățile multiple în care o situație poate evolua. Această formă de analiza poate ajuta factorii de decizie să dezvolte planuri de exploatare a oricăror oportunități ce ar putea apărea sau să evite orice risc ce se poate ivi pe viitor. Scenariile simple reprezintă o metodă simplă, atât pentru un analist individual, cât și pentru un grup mic de analiști, de a genera scenarii. Pornește cu o linie analitică actuală și, mai apoi, explorează alte alternative.
IV.2.2.2. Tehnici diagnostic
Sunt tehnici care permit emiterea de verdicte, diagnostice, asupra problemei studiate. Sunt identificate cauze, pentru a permite acțiuni care să ducă spre deznodământul dorit.
● Verificarea ipotezelor cheie este una dintre cele mai importante și frecvent utilizate tehnici, în care sunt verificate diverse ipoteze despre o acțiune în derulare, în baza datelor și informațiilor deținute. Judecata analitică este, întotdeauna, bazată pe o combinație de probe și presupuneri sau preconcepții, care influențează modul de interpretare a probelor. Verificarea ipotezelor cheie este un efort sistematic pentru a explicita și a pune la îndoială presupunerile care ghidează gândirea analistului.
● Cronologiile, calendarele și reprezentările grafice sunt folosite pentru a organiza datele cu privire la evenimente sau acțiuni. Ele sunt folosite ori de câte ori este important de înțeles sincronizarea și ordonarea evenimentelor relevante sau pentru a identifica evenimente cheie și decalaje. Cronologiile și reprezentările grafice sunt utilizate pentru identificarea tendințelor sau a relațiilor dintre evenimente ori acțiuni și, în cazul reprezentării grafice, între evenimente și acțiuni, precum și între alte evenimente sau acțiuni, în contextul unei probleme de informații cuprinzătoare. Cronologiile și reprezentările grafice ajută la organizarea evenimentelor sau acțiunilor.
Aceste tehnici pot fi utilizate de fiecare dată când este important de înțeles relațiile dintre momentul de timp și derularea evenimentelor relevante. Aceste evenimente pot sau nu avea o relație cauză-efect.
Cronologiile și reprezentările grafice ajută la identificarea tiparelor și corelațiilor dintre evenimente. Tehnicile permit analiștilor să coreleze evenimente aparent aleatorii în imaginea de ansamblu, pentru a sublinia sau a identifica schimbări semnificative, precum și pentru a releva tendințele sau anormalitățile. Pentru a putea reprezenta grafic o cronologie, pe măsură ce sunt efectuate cercetări privind o problemă, informațiile relevante sunt listate cu data sau în ordinea în care au avut loc.
● Tehnica Delphi este o procedură de obținere a ideilor, judecăților sau previziunilor, de la un grup de experți dispersați geografic. Este o procedură extrem de flexibilă, testată în timp, care poate fi folosită cu privire la orice subiect sau problemă la care poate contribui judecata expertului. Poate fi folosită pentru a identifica opinii divergente care provoacă înțelepciunea convențională. Poate fi, de asemenea, folosită ca o dublă verificare a descoperirilor oricărei cercetări. Dacă două analize ale unor analiști diferiți, care folosesc tehnici diferite, ajung la aceeași concluzie, acest lucru reprezintă baza pentru o creștere semnificativă a încrederii în acea concluzie. Dacă cele două concluzii nu se potrivesc, acest lucru reprezintă, de asemenea, informație prețioasă care poate deschide noi căi ale cercetării.
● Generarea ipotezelor este o categorie care include trei tehnici specifice: ipotezele simple, generarea ipotezelor multiple și generarea ipotezelor cvadrant. Ipotezele simple reprezintă cea mai ușoară tehnică dintre cele trei, însă nu este, întotdeauna, cea mai bună alegere. Generarea ipotezelor multiple se utilizează pentru a identifica seturi mari de ipoteze posibile. Generarea ipotezelor cvadrant este folosită pentru a identifica un set de ipoteze, atunci când sunt doar două forțe de conducere de la care se așteaptă să determine rezultatul.
● Indicatorii reprezintă o tehnică clasică folosită pentru a căuta avertismente timpurii ale anumitor evenimente nedorite. Indicatorii sunt, în mod frecvent, utilizați împreună cu scenariile pentru a identifica ce posibile scenarii se dezvoltă. Sunt, de asemenea, folosiți pentru a măsura schimbări ale unei condiții nedorite, cum ar fi instabilitatea politică, sau ale unei condiții dorite, cum ar fi reforma economică. Este necesar ca indicatorii să fie folosiți de fiecare dată când avem nevoie să urmărim o situație specifică, să monitorizăm, detectăm sau evaluăm schimbări în timp. Lista de indicatori devine baza pentru direcționarea eforturilor de colectare și pentru scoaterea la suprafață a informațiilor relevante pentru toate părțile interesate. De asemenea, pot servi ca bază pentru sistemul de depozitare, pentru a păstra evidența indicatorilor.
● Validatorul indicatorilor este un instrument care este util pentru evaluarea puterii de diagnostic a indicatorului. Un indicator are un grad mai ridicat de diagnostic atunci când indică, în mod clar, probabilitatea de realizare doar a unui scenariu sau a unei ipoteze și sugerează că celelalte sunt improbabile. Indicatorii prea frecvenți au valoare limitată, deoarece pot fi în concordanță cu mai multe rezultate sau ipoteze diferite.
● Analiza ipotezelor concurente este o aplicare, în domeniul analizei de intelligence, a filosofiei lui Popper asupra științei. Necesitatea de a identifica și, mai apoi, de a respinge toate posibilele ipoteze rezonabile forțează un analist să recunoască incertitudinea totală intrinsecă în cele mai multe situații de analiză. În același timp, software-ul de analiză a ipotezelor concurente ajută analistul să sorteze și să administreze probe pentru a identifica acele căi de reducere a incertitudinii.
Analiza colaborativă a ipotezelor concurente reprezintă versiuni web colaborative de analiză a ipotezelor concurente, care permit analistului să folosească instrumente software într-un mediu web din diferite locații. Software-ul analizează diagnosticul probelor (care include argumente, presupuneri și absența probelor), pentru a identifica elementele cele mai influente în ceea ce privește stabilirea probabilității fiecărei ipoteze.
IV.2.2.3. Tehnici de reformulare și provocare
● Analiza „Și dacă?” este o tehnică importantă de alertare a factorilor de decizie asupra unui eveniment care se poate realiza sau care deja se petrece, chiar dacă poate părea improbabil la momentul respectiv. Este o metodă cu tact de a sugera factorilor de decizie că există posibilitatea să greșească. Analiza „Și dacă?” deservește o funcție similară cu cea a analizei scenariilor – creează o situație de conștientizare care pregătește gândirea pentru a recunoaște semne timpurii cu privire la schimbări semnificative și poate permite unui factor decizional să planifice, în prealabil, acea eventualitate. Analistul își imaginează că un eveniment s-a petrecut și, mai apoi, studiază modul în care acel eveniment s-ar putea desfășura.
● Gândirea din exterior către interior lărgește gândirea analistului cu privire la forțele care pot influența o problemă particulară de interes. Această tehnică necesită ca analistul să treacă peste domeniul său de specialitate pentru a lua în considerare, în sens mai larg, forțe sau trenduri sociale, organizaționale, economice, ale mediului înconjurător, tehnologice, politice și globale, care pot afecta subiectul analizat.
● Analiza „pălăriei roșii” reprezintă o tehnică utilă pentru a încerca perceperea amenințărilor și oportunităților așa cum sunt privite de alții. Analiștii de intelligence încearcă, în mod frecvent, să prognozeze comportamentul unui lider, grup, organizație sau țară străină. În acest demers, trebuie să evite eroarea comună a imaginii în oglindă, tendința naturală de a presupune că ceilalți gândesc și percep lumea în același fel în care o facem noi. Analiza „pălăriei roșii” are valoare limitată fără o înțelegere culturală semnificativă a statelor și a oamenilor implicați.
● Analiza pre-mortem reduce riscul eșecului analizei prin identificarea și analiza posibilelor eșecuri înainte de a se petrece. Imaginați-vă peste mai mulți ani în viitor. Aflați brusc din surse perfecte că estimările voastre au fost greșite. Ulterior, imaginați-vă ce s-ar fi putut întâmpla pentru a cauza greșelile de estimare. Privind înapoi din viitor, pentru a explica ceva care s-a întâmplat, este mult mai ușor decât să privim în viitor, pentru a prognoza ce se va întâmpla, iar acest exercițiu ajută la identificarea problemelor ce nu au fost prevăzute.
● Analiza impactului mare/probabilității mici este folosită pentru a sesiza analiștii și factorii de decizie cu privire la posibilitatea ca un eveniment ce are probabilitate mică să se întâmple și îi stimulează să se gândească la măsuri ce ar putea fi luate pentru a face față pericolului sau pentru a exploata oportunitatea, dacă aceasta apare. Analistul presupune că evenimentul s-a petrecut și apoi își dă seama cum s-ar fi putut întâmpla și care ar putea fi consecințele.
● Analiza echipei A/echipei B (denumită și „analiza echipei roșii”) se referă la folosirea a două echipe separate de analiști, care să contrasteze ipoteze concurente sau două ori mai multe viziuni susținute puternic. Analiza echipei A/echipei B recunoaște că pot exista gândiri concurente și posibil puternice, în egală măsură cu privire la o problemă ce trebuie clarificată.
● Avocatul diavolului este o tehnică în care o persoană care a fost desemnată ca „avocat al diavolului”, de obicei, de o autoritate responsabilă, face cel mai bun caz împotriva unei judecăți, a unui plan sau a unei decizii analitice propuse. Metoda avocatului diavolului urmărește stimularea comportării creative și gestionarea conflictelor și tensiunilor apărute între participanții la procesul decizional, în etapa de generare a diferitelor ipoteze considerate în luarea deciziilor.
IV.2.2.4. Analiza prin metoda scenariilor
Scenariile în activitatea de intelligence reprezintă descrieri narate sau un model specific al obiectivului protejat și/sau a forțelor și factorilor care îl pot influența, fiind utilizate preponderent în planificarea și adoptarea deciziilor. Pentru că este imposibil să cunoaștem viitorul, soluția poate fi elaborarea câtorva scenarii, fiecare modelând un rezultat plauzibil și distinct. Scenariile stabilesc limitele incertitudinii noastre și pe cele ale viitorului posibil.
Scopul alcătuirii unui scenariu îl reprezintă scoaterea în evidență a factorilor majori care influențează viitorul, făcându-i vizibili, astfel încât, în situația în care se produc, să poată fi recunoscuți cu ușurință (Mandel, 1983), în vederea anticipării și formulării unui răspuns rapid și, oarecum, în condiții de incertitudine scăzută.
Scenariile pot sugera tendința de dezvoltare a unei situații, o calitate și, în același timp, un pericol, deoarece oferă beneficiarului un grad de confort ce se poate dovedi nejustificat.
Un exemplu ar putea fi un scenariu ce descrie un model posibil al vieții cotidiene, pornind de la premise certe asupra reglementării existenței centralelor nucleare. Din punctul de vedere al realizatorului, scenariul ar putea fi construit să susțină sau să împiedice sporirea unor măsuri de reglementare. Un adept al acestora și-ar putea construi scenariul arătând o lume în care costurile aferente energiei electrice ar fi enorme, poluarea atmosferică generată de centralele tradiționale (cărbune, păcură ori gaz natural) va atinge cote alarmante, iar declinul economic cauzat de restrictionarea accesului la energie este inerent. Un contestatar ar pune accestul pe consecințele dezastrelor nucleare de la centralele din Three Mile Island, Cernobîl și Fukushima. Un analist de informații evită astfel de dezvoltări părtinitoare, prezentând toate variantele rezultate, desigur, excluzând scenariile cu un grad redus de probabilitate.
Într-un viitor alternativ, așa cum este evaluat în scenarii, un beneficiar responsabil cu luarea deciziilor poate identifica relațiile dintre factorii implicați, probabilitatea impactului asupra organizațiilor sau situațiilor, momentele cheie ale adoptării deciziilor pentru trecerea la acțiune și constituirea bazei pentru concluzii și strategii. Prin asigurarea unei sfere realiste de posibilități, stabilirea scenariilor alternative ajută decizionalii să identifice trăsături comune posibile să constituie un impact asupra țintei, indiferent pe ce curs al evenimentelor se situează.
Anticiparea viitorului în detaliu nu este posibilă mai concret decât o prognoză meteorologică detaliată. Amănuntele tind să fie controlate de fenomene divergente, însă factorii dominanți și tendințele fac parte, mai mult, din sfera fenomenelor convergente, care permit constituirea unor scenarii mai aproape de realitate, cu elemente de identificare care să îl indice pe cel mai probabil.
Scenariile reprezintă niște modele, fiind încadrate în categoria descriptive (intitulate și exploratorii) sau prescriptive. Utilizatorii perspectivei descriptive adoptă o poziție neutră față de viitor, intenționând să fie obiectivi, științifici și imparțiali.
Scenariul începe în prezent și se derulează către un anumit timp în viitor, o abordare simplă fiind extrapolarea directă, care pleacă de la premisa implicării exclusive a factorilor prezenți, cu impact asupra viitorului (nu se iau în considerare descoperiri tehnologice, de exemplu). Acestea sunt scenarii dominate de inerție, unde nici un factor perturbator nu încetinește tendința aflată sub observație, fiind particulare organizațiilor care rezistă schimbării și își mențin cursul evoluționist. Deoarece apar sub auspiciile extrapolării, este prudent să nu fie folosite ca scenarii pe termen lung. Un analist poate începe cu o extrapolare, însă ar trebui să caute noi factori motrici care să justifice proiecții și scenarii anticipative. Utilizatorii scenariilor bazate pe perspectiva prospectivă se concentrează pe întrebarea „Ce fel de viitor am putea avea?”, scopul fiind indicarea unui curs de acțiune agreat. Analistul descrie o formă finală preferată și realizabilă (cum ar fi un mediu politic stabil) și succesiunea evenimentelor prin care se poate ajunge la aceasta. O abordare prescriptivă alternativă ar putea fi definirea formei finale ca îngrijorătoare și posibilă (de exemplu, accentuarea pericolului terorismului internațional sau instabilitatea guvernamentală), cu prezentarea succesiunii evenimentelor care ar conduce la această situație.
Boucher (1985) propune patru clase principale de scenarii: demonstrativ, motric, modificator – în cadrul cărora sunt parcurse anumite perioade de timp, astfel încât utilizatorul să înțeleagă factorii implicați și punctele de decizie care conduc spre faza de final a evenimentului; scenariul temporalității parțiale, ce reprezintă un instantaneu bazat pe secvența finală.
▪ Scenariul demonstrativ i-a avut ca inițiatori pe Kahn (1967) și alți analiști de la Corporația RAND, în faza de început a demersurilor analitice. În acest tip de scenariu, cel care îl compune imaginează un final specific al unui eveniment, apoi descrie o succesiune plauzibilă de acțiuni care ar fi putut conduce la acel eveniment. O versiune derivată a acestui tip de scenariu identifică punctele de inflexiune (sau derivație) în desfășurarea acțiunilor. Versiunea punctelor de derivație servește ca indicator pentru probabilitatea de manifestare a unui scenariu, prin centrarea atenției pe aceste derivări, mai degrabă, decât pe finalitatea obiectivului. Așa cum subliniau Kahn și Wiener, acest tip de scenariu răspunde la două întrebări: Cum se poate materializa, pas cu pas, o situație ipotetică? Ce alternative există, în cadrul fiecărei etape, pentru a împiedica, a distorsiona sau a facilita realizarea procesului? Deficiența cea mai mare a scenariului demonstrativ este aceea că depinde de preferințele și experiența creatorului.
▪ Scenariul motric este utilizat, cu precădere, în planificările legislative și în afaceri, fiind foarte folositor în predicțiile utilizate în procesul de intelligence. Practic, este o implementare a abordării analizei-sintezei factorilor: examinarea forțelor principale ce acționează asupra obiectivului, determinarea modului de modificare a acestora și ce forțe noi sunt preconizat a intra în scenă, precum și evaluarea condiției obiectivului de-a lungul timpului. Un tip de abordare, în crearea scenariilor motrice multiple, îl reprezintă identificarea unui set de factori sau forțe, cu specificarea a cel puțin două niveluri distincte ale fiecărui factor/forță, și construirea unei matrice în care să fie prezentată interrelaționarea fiecărui factor/forță, la fiecare nivel, unul cu celălalt. De exemplu, în scenariile economice, doi factori motrici folosiți cu regularitate sunt evoluția Produsului Intern Brut (PIB) și creșterea populației. Dacă fiecare este stabilit pe una dintre valorile „înalt”, „mediu” sau „scăzut”, există 9 combinații posibile, fiecare definind contextul unui viitor probabil. Sarcina proiectantului scenariului este descrierea fiecăruia din aceste viitoruri, presupunând că factorii motrici rămân constanți. Scopul scenariilor motrice este clarificarea tipului de viitor prezumtiv, prin compararea diferitelor tipuri de viitor în același scenariu spațio-temporal. Ar putea rezulta faptul că anumite cazuri pot genera probleme organizatorice, însă decizionalii ar cunoaște către ce anume să-și îndrepte atenția cu predilecție. O deficiență în utilizarea scenariilor motrice este asumarea neschimbării factorilor stabiliți, în vederea simplificării problemei, însă este ignorată apariția unor evenimente potențiale ce ar afecta condiția forțelor implicate ori apariția unora noi.
▪ Scenariul modificator este o metodă care încearcă să elimine neajunsurile scenariilor motrice, fiind destinat explorării sistematice, cuprinzătoare și consistente a interrelaționării și implicațiilor unui grup de factori și tendințe previzionate, incluzând aspecte semnificative din forțe sociale, tehnologice și politice. Acest tip de scenariu variază între cel demonstrativ, care conduce către un singur rezultat, ignorând majoritatea celorlalți factori ce ar putea genera alte rezultate, și cel motric, care ia în considerare mai multe dezvoltări posibile, însă pleacă de la premisa că factorii motrici nu se schimbă, astfel încât nu vom avea un singur eveniment care să monopolizeze întreg scenariul modificator și nici mai multe forțe motrice dominante. Dificultatea dezvoltării acestui tip de scenarii rezidă din dificultatea identificării factorilor perturbatori și a interrelaționărilor dintre aceștia.
▪ Scenariul temporalității-parțiale tratează direct o perioadă viitoare în care o sinteză a factorilor asumați modelează mediul, iar apoi descrie cum anume gândesc, simt și se comportă cei din mediul respectiv. Obiectivul îl reprezintă punctarea viitorului ca mai mult sau mai puțin dezirabil decât este considerat în prezent. Scenariul temporalității-parțiale poate fi comparat cu sintagma „premisei ambientale” (utilizată, îndeosebi, în planurile de afaceri), care descrie un anumit mediu din viitor, de exemplu, o lume în care tarifele au un preț scăzut, sau o combinație între o rată ridicată a șomajului și inflației, fără a explica etapele prin care mediul respectiv a ajuns în acel punct. Acest tip de scenariu nu este folositor, în mod deosebit, în activitatea de informații, deoarece oferă indicii nesemnificative asupra factorilor motrici care au condus la construirea scenariului, astfel că, prin urmare, generează prea puțini indicatori pentru analiză.
● Planificarea unui scenariu reprezintă o combinație a metodelor de modelare, simulare și a jocului de roluri, fiind percepută mai mult ca o artă și nu ca o metodologie schematică sau standardizată.
Presupunerile pe care se fundamentează scenariul trebuie explicate foarte clar, din cauza potențialului ridicat de întrebuințare greșită.
În conceperea scenariilor pot fi utilizate numeroase abordări, variind de la o singură persoană descriind o situație viitoare până la utilizarea unui model informatic interactiv. O tehnică des întâlnită o reprezintă alcătuirea a trei scenarii: un viitor probabil (explorator, motric); un viitor nedorit (prescriptiv, îngrijorător și posibil motric) și un viitor ideal (prescriptiv, dorit și realizabil motric).
Schwartz (1996), fost director de planificare al companiei Shell, a descris construirea unui scenariu în patru pași: definirea problemei; identificarea factorilor ce acționează asupra problemei; identificarea soluțiilor posibile; conceperea celor mai bune posibilități.
▪ Definirea problemei începe prin identificarea deciziei sau a consecinței în urma căreia trebuie proiectat scenariul. Mai degrabă decât explorarea întregului viitor, ar trebui pusă interpelarea „La ce întrebări încerc să răspund?”, deoarece există un număr infinit de relatări pe care am putea să le utilizăm în descrierea viitorului, însă scopul este identificarea celor mai reprezentative, a celor care conduc la adoptarea unor decizii mai bune. Câteodată întrebarea poate fi mai generală (spre exemplu, care este viitorul exploatării gazelor de șist în Europa?), alteori mai specifică (Sunt posibile atacuri teroriste asupra rafinăriilor din România?). În ambele cazuri, perspectiva este acordul asupra problemei, care va fi folosită pentru comparația cu aspectele relevante pe măsura dezvoltării scenariului.
▪ Identificarea factorilor care acționează asupra problemei reprezintă, practic, o extensie a abordării „de la strategie la sarcină”, prin care analistul identifică factorii cheie din mediul de refeință. Deoarece scenariile fac posibilă înțelegerea dinamicii care modifică viitorul, scopul este identificarea factorilor primari care acționează în prezent. Clark (2007) apreciază că acest aspect poate fi încadrat, în general, în patru categorii:
dinamica socială – ce tratează componenta cantitativă demografică (spre exemplu, Care va fi procentajul etnic al țării X în 2010? Va crește sau se va diminua imigrația?), chestiuni generale legate de valori, mod de viață, necesități, activism politic (Cum vor fi percepute public SUA în Europa de Vest, dacă va construi un scut antirachetă?) ș.a.;
aspecte economice – ce cuprind tendințe macroeconomice și factori determinanți care modelează economia ca pe un tot-unitar (Care ar fi efectul refacerii granițelor comerciale între țările din Uniunea Europeană asupra costurilor materiei prime? Care ar fi efectul sancțiunilor economice impuse unui stat asupra pieței?), microeconomice (Cum ar proceda competitorii industriali la o lansare a unui produs Y? Cum s-ar modifica structura fundamentală a industriei?), factori care acționează asupra/în interiorul unei organizații (Care este nivelul datoriilor și care este cel al partenerilor potențiali? Se confruntă organizația cu pierderi de angajați profesioniști? Deține tehnologie informatică performantă?) ș.a.;
aspectele politice – ce se referă la: electorat (Va fi reales partidul de guvernământ?), domeniul legislativ (Se vor menține restricțiile asupra portului de armă de foc?), măsuri de normare și reglementare (Cum va fi interpretată noua lege a emigrării?), domeniul juridic (Vor accepta curțile de judecată noile teorii asupra caracterului criminal al actelor teroriste?) ș.a.;
aspectele tehnologice – care pot fi directe (Cum va afecta harta genotipurilor testele ADN actuale?), permisibile (Vor genera bio-cipurile o nouă revoluție în telefonia mobilă?) și indirecte (Va genera Internetul creșterea necesarului de specialiști în protecția rețelelor?).
În următoarea etapă, analistul izolează factorii motrici și determină care dintre aceștia reprezintă o condiție critică a rezultatului, ținând cont de faptul că unii factori acționează similar în toate condițiile. De exemplu, majoritatea companiilor doresc reducerea costurilor și achiziționarea de tehnologii de ultimă generație, însă, dacă una din organizațiile țintă nu este, în mod evident, mai capabilă decât celelalte în realizarea acestor deziderate, atunci diferențele existente nu vor afecta rezultatul final. Cel mai important aspect se referă la identificarea oricăror factori asimetrici care ar putea acționa în prezent.
Ulterior, analistul ierarhizează factorii motrici, în funcție de importanță (dacă o piață se va dezvolta, poate să nu fie la fel de important ca intrarea pe piața respectivă a unor noi jucători) și probabilitatea de manifestare (structura populației și spațiul locativ, în general, se modifică destul de încet). Pe de altă parte, fenomenul îmbătrânirii populației este destul de previzibil în perioada următoare, astfel încât va avea același efect în orice scenariu. O atenție deosebită se acordă factorilor motrici care au, deopotrivă, o importanță deosebită și o doză mare de incertitudine.
▪ Identificarea soluțiilor posibile reprezintă, probabil, cel mai important aspect din elaborarea scenariilor. Pentru început, se identifică tipurile de scenariu ce urmează să fie analizate, și anume: scenariul emergent (care evoluează dintr-o strategie a adversarului), scenariul „și-dacă-necondiționat” (care se dezvoltă pe baza întrebărilor nerestricționate despre strategii noi) și scenariul „și-dacă-condiționat” (care își pune problema cum ar acționa adversarul sub impactul diferiților factori sau condiții ale mediului ambiental. Ulterior, se realizează remodelarea și reîncadrarea aspectelor problemei, eliminând elementele redundante până când rămân valabile numai două sau trei chestiuni importante, care vor determina adoptarea deciziei. Scopul final implică diferențierea scenariilor, identificarea inconsistențelor, a similarităților, eliminarea celor neplauzibile sau redundante. În final, sunt asamblate tendințele și factorii avuți în vedere în prima parte și se schițează scenariile. De exemplu, gradul de risc, accesul la capital, abilitatea de a controla costurile, creșterea calității sau extinderea funcționalității, toate acestea pot fi de importanță critică în unele scenarii și mai puțin relevante în altele.
Construirea scenariilor utilizează, în mod obișnuit, 3 metode:
modelul bazat pe experiență, ce înseamnă utilizarea cunoștințelor dobândite anterior, în vederea rezolvării noilor probleme apărute. Analistul deține date despre un caz trecut, care prezintă similarități cu cel la care lucrează în prezent și le folosește în rezolvarea problemei, însemnând adaptarea vechilor soluții la noile cerințe (analogia). Analistul formulează accepțiuni direct pe baza situațiilor anterioare;
aplicația contextuală, utilizată în identificarea concordanței plauzibile a evenimentelor într-un anumit domeniu și relaționarea acelei concordanțe cu potențiale evenimente dintr-un domeniu diferit. Metoda este cel puțin la fel de folositoare pentru a forța o nouă perspectivă, pe cât este în evaluarea evenimentelor în desfășurare, însă necesită profesioniști familiarizați atât cu metoda, cât și cu topicul cercetării;
analiza impactului încrucișat, ce suportă scenariul modificator. De obicei, prezintă interacțiuni între evenimente sau fapte, detaliind modalitatea prin care un singur factor influențează mediul unde se manifestă, precum și modul de impact al unui alt eveniment într-un mediu diferit, conexat, însă, la primul. Ideea esențială din spatele modului impactului încrucișat o constituie examinarea tuturor conexiunilor încrucișate dintr-un set de planificări, în esență, prin analizarea modelului în care un eveniment anterior afectează alte evenimente din același grup. După stabilirea acestor relații, analistul creează un scenariu „lăsând evenimentele să se petreacă” ori întâmplător (în concordanță cu probabilitatea acestora de a se manifesta), ori într-un mod prefigurat, astfel încât vor fi evaluate influențele unui factor asupra celuilalt din secvență. Repetarea procesului, cu secvențe diferite, creează scenarii contrastante.
▪ Găsirea celor mai bune și mai probabile soluții se realizează prin analiza scenariilor elaborate din perspectiva întrebării/întrebărilor de plecare. Scenariile finale trebuie să descrie relațiile dintre obiecte sau entități (tancuri, rachete, avioane, trupe – într-un scenariu militar; companii, guverne, tehnologii, sisteme de armament – într-un scenariu de neproliferare; guverne, cultivatori, carteluri de droguri, bănci, narcomani – într-un scenariu de contra-proliferare a narcoticelor). Într-un scenariu dinamic, obiectele trebuie să se modifice în spațiu și timp după niște reguli cunoscute (modele de competiție în afaceri; doctrine militare în scenarii militare; modele de rute clandestine și dezvoltarea unui sistem într-un scenariu de neproliferare). Un scenariu militar diferă substanțial de unul de non-proliferare sau contra-proliferare, nefiind similar nici în formă, context, descrierea evenimentelor și nici în tipul de obiecte manipulate. Cu toate acestea, baza rămâne aceeași: analiza relațiilor, de exemplu, este foarte asemănătoare în toate scenariile.
● Monitorizarea, ultima etapă în metoda lui Schwartz, se aplică după finalizarea scenariului, munca devenind una de supraveghere, de căutare a acelor indicatori ce vor arăta care dintre scenarii sau combinații de scenarii se manifestă. De asemenea, așa cum remarca profesorul Liam Fahey, indicatorii vor arăta și care dintre scenarii nu se manifestă.
Munca de monitorizare poate implica și supravegherea tendințelor. Un analist de informații poate monitoriza fluctuațiile demografice și economice, răspândirea bolilor infecțioase, schimbări în nivelul poluării sau proliferarea celulelor teroriste. Un analist politic poate urmări întrebările puse de partea adversă sau poziția adoptată în cadrul unor negocieri comerciale. Un analist de informații militare poate supraveghea mișcările trupelor și semnalele radio, toate acestea în scopul identificării tipului de scenariu aflat în derulare.
Acești indicatori sugerează deplasarea către un anumit scenariu, provocând adoptarea unor decizii pe care să se centreze acțiunea beneficiarului. Concret, ajută la identificarea rezultatelor pentru care este nevoie de o decizie și, de asemenea, care dintre rezultate nu ar trebui luate în considerare.
IV.2.2.5. Analiza prin concurența ipotezelor (ACI)
Deseori, în timpul analizei de informații, analistul se concentrează semnificativ pe încercarea de a confirma o ipoteză favorită în detrimetul altora pentru care informațiile sunt în cantități mai mici sau par neverosimile. Analiza ipotezelor concurente încercă să obiectivizeze evaluarea ipotezelor disponibile, principiul de bază fiind acela conform căruia, dacă au fost eliminate toate ipotezele contrazise de datele și informațiile disponibile, atunci, ceea ce rămâne este probabil adevărat. Această tehnică solicită analistului să identifice explicit toate alternativele raționale și să le confrunte unele cu altele, mai degrabă, decât să evalueze probabilitatea fiecăreia dintre ele.
ACI este o metodă de analiză ce permite abordarea unor situații complexe și formularea de aprecieri analitice bine argumentate. A fost dezvoltată în anii ’70, de către Heuer, în beneficiul CIA. Metoda a fost făcută publică în 1999 și este printre cele mai cunoscute și utilizate metode de analiză structurată. Reprezintă un instrument care facilitează judecata situațiilor importante, presupunând evaluarea atentă a explicațiilor și a concluziilor alternative. Ea ajută analistul să depășească sau, cel puțin, să reducă unele limite cognitive ce fac dificil de realizat o analiză de informații riguroasă. Datorită profunzimii, este potrivită pentru probleme controversate, când analiștii doresc să arate ce au luat în considerare și cum au ajuns la judecățile de valoare din concluzii.
Evaluarea simultană a ipotezelor multiple, concurente, este dificil de realizat. A reține trei până la cinci sau chiar șapte ipoteze în memoria activă și a evalua cum se potrivește fiecare informație cu fiecare ipoteză constituie demersuri ce depășesc abilitățile mentale ale celor mai mulți oameni, însă algoritmul folosit permite realizarea acestei sarcini. Este utilă, mai ales, în cazuri care necesită o analiză atentă a explicațiilor alternative despre ceea ce s-a întâmplat, se întâmplă sau se poate întâmpla în viitor.
ACI este o combinație de psihologie cognitivă, analiza deciziilor și metodă științifică. Este un proces care s-a dovedit eficient și care ajută analistul să evite anumite erori și îi îmbunătățește șansele de a lua deciziile corecte.
Datorită meticulozității impuse analistului, ACI se potrivește, mai ales, în situații critice sau în cazuri controversate. Rezultatul, până la urmă, depinde de judecata umană aplicată informației incomplete și ambigue, care poate fi supusă greșelii. Totuși, ACI poate garanta un proces îmbunătățit al analizei. Acest proces conduce analistul printr-o serie de pași pentru a evita anumite capcane analitice, crește șansele de a găsi un răspuns corect și, totodată, asigură consemnarea de dovezi ce au fost luate în considerare, precum și a manierei de interpretare a acestora.
Etapele ACI formulate de Heuer sunt:
identificarea ipotezelor. În această etapă, se derulează o sesiune de brainstorming la care participă persoane cu perspectivă diferită asupra problemei analizate. Discuția inițială în grup ar trebui să genereze toate posibilitățile, indiferent cât de vagi sunt;
realizarea listelor cu factori reprezentativi pentru fiecare ipoteză;
construirea matricei, etapă în care se realizează o matrice care conține ipotezele trecute în capetele de coloane și factorii identificați în capetele de rânduri;
finisarea matricei, fază în care se definitivează matricea realizată la punctul precedent, prin reconsiderarea ipotezelor și a factorilor care nu au vreo valoare de diagnostic;
schițarea concluziilor provizorii, etapă în care sunt proiectate concluziile provizorii în legătură cu probabilitatea relativă a fiecărei ipoteze, în raport cu factorii asociați. Se încearcă mai mult să se infirme decât să se confirme ipotezele;
analiza sensibilității concluziilor, fază în care se evaluează sensibilitatea concluziei la câteva probe critice. Se ține cont de consecințele pentru analiză dacă acele date erau greșite, înșelătoare sau pretabile la o interpretare diferită;
expunerea concluziilor în vederea criticării, etapă în care se discută concluziile. Este abordată majoritatea ipotezelor, nu numai cele mai probabile;
identificarea indicatorilor de monitorizat, moment în care sunt decelate repere pentru o viitoare monitorizare, care să poată indica faptul că evenimentele iau o întorsătură diferită decât cea așteptată.
Prima etapă – identificarea ipotezelor
În stadiul inițial, de generare a ipotezelor, este foarte util să lucreze împreună un grup de specialiști cu pregătire și perspective diferite. Brainstorming-ul în cadrul unui grup stimulează imaginația și poate scoate la lumină posibilități la care membrii individuali ai grupului nu s-ar fi gândit. Discuția inițială în grup ar trebui să promoveze fiecare posibilitate, indiferent cât de îndepărtată este, înainte de a judeca probabilitatea sau posibilitatea de realizare. Doar după ce toate posibilitățile sunt relevate, se trece la judecarea și selectarea ipotezelor care urmează să fie examinate mai detaliat în etapa următoare.
Când se elimină ipotezele aparent improbabile, este necesar să se facă distincție între ipotezele care par a fi infirmate și acelea care sunt, pur și simplu, neverificate. Pentru o ipoteză neverificată, nu există nici o dovadă care să spună că este corectă. Pentru una dezaprobată, există dovezi sigure că este greșită. Respingerea pripită a ipotezelor nedemonstrate, însă nu dezaprobate, compromite analiza ulterioară, deoarece nu mai sunt cautate date care ar putea să le susțină. Ipotezele neverificate trebuie avute în atenție până când pot fi dezaprobate.
Un exemplu de ipoteză, care adesea intră în această categorie, nedemonstrată, însă nu dezaprobată, este aceea că un adversar încearcă să ne dezinformeze. Poate fi respinsă ipoteza dezinformării, pentru că nu există nicio dovadă, dar respingerea nu este justificată în aceste circumstanțe. Dacă dezinformarea este bine pregătită și corect implementată, nu ne putem aștepta să găsim dovezi cu ușurință. Ipoteza nu trebuie respinsă până când nu este infirmată sau, cel puțin, până când s-a făcut o căutare sistematică de dovezi și nu a fost găsită vreuna.
Nu există un număr „corect” de ipoteze care trebuie luate în considerare. Numărul depinde de natura problemei analitice și de cât de mult s-a avansat în analiza ei. Ca regulă generală, cu cât nivelul incertitudinii este mai mare sau cu cât impactul politic al concluziei finale este mai puternic, cu atât mai multe alternative trebuie luate în considerare. Poate fi imposibil de lucrat cu mai mult de șapte ipoteze, iar, dacă există atât de multe alternative, este de preferat să fie grupate mai multe pentru prima selecție în analiză.
A doua etapă – realizarea listelor cu factori reprezentativi pentru fiecare ipoteză
La întocmirea listei cu factori relevanți, acest termen este interpretat foarte pe larg. El se referă la tot ceea ce poate avea impact asupra judecăților privind ipotezele. Nu este limitat la dovezi concrete în relatarea informațiilor curente. În această categorie pot fi incluse propriile presupuneri sau deducții logice despre intențiile, scopurile sau procedurile standard ale persoanei, grupului ori țării de interes. Aceste presupuneri pot genera prejudecăți puternice privind cea mai probabilă ipoteză. Astfel de presupuneri orientează adesea judecata finală, deci este important să fie incluse în lista de factori.
În cazul fiecărei ipoteze, putem pune următoarea întrebare: dacă această ipoteză este adevărată, ce dovezi ar trebui să fie vizibile? Dacă nu sunt vizibile, de ce se întâmplă acest lucru? Pentru că nu s-au întâmplat, nu sunt, în mod normal, observabile, sunt ascunse sau analistul ori persoanele care au colectat datele nu le-au căutat?
Este important să se observe, în această etapă, atât absența, cât și prezența dovezilor. De exemplu, examinând posibilitatea unui atac militar din partea unui adversar, măsurile pe care adversarul nu le-a luat pentru a-și pregăti forțele de atac pot fi mai importante decât măsurile observabile care au fost luate. Atenția individului tinde să se focalizeze pe ceea ce este adus la cunoștință și nu pe ceea ce nu este adus la cunoștință. Este necesar un efort conștient pentru a ne gândi ce lipsește, dar ar trebui să fie prezent, întotdeauna, când o ipoteză dată ar putea fi adevărată.
A treia etapă – construirea matricei
Procedura constă în a lua ipotezele din prima etapă și factorii din etapa a doua și a le plasa lor într-un format matriceal, cu ipotezele în față și factorii identificați într-o parte, așa cum este prezentat în Figura 14. Astfel, obținem o vedere de ansamblu asupra tuturor componentelor importante ale problemei.
Figura 14 – Construirea matricei pentru ACI
Se realizează diagnosticul datelor și argumentelor, adică se identifică ce informații sunt mai utile în judecarea probabilității relative a fiecărei ipoteze. De asemenea, se analizează cum intră în relație fiecare factor cu fiecare ipoteză.
Pentru a completa matricea, se confruntă fiecare factor cu fiecare ipoteză în parte și se notează corespunzător în rubrica potrivită, sub fiecare ipoteză din matrice. Forma de notare în matrice este, de obicei, una ce utilizează semnele „+” (plus), „-” (minus) și „?” (semnul întrebării). Matricea va arăta similar celei din Figura 15.
Rezultă o simplificare și o reprezentare vizuală a raționării complexe a relației dintre factori și ipoteze. Se pot realiza și notații adiționale în fiecare rubrică a matricei, precum adăugarea unei scale, pentru a arăta importanța intrinsecă a fiecărui factor, sau a unei scale care să arate ușurința cu care dovezile pot fi ascunse, manipulate sau falsificate.
Figura 15 – Completarea matricei în ACI
Etapa a patra – finisarea matricei
Se reconsideră ipotezele și se elimină factorii care nu prezintă vreo valoare de diagnostic. Formularea exactă a ipotezelor este esențială pentru concluziile la care se poate ajunge în urma analizei. În acest moment, este deja cunoscută relația fiecărui factor cu ipotezele, astfel încât să fie reexaminate și, eventual, reformulate.
Totodată, sunt reexaminați factorii din perspectiva răspunsului la întrebarea: „Probabilitatea de manifestare, cea mai mare/cea mai mică a ipotezelor, este influențată și de factori care nu au fost incluși în lista dovezilor?”. Dacă răspunsul este „da”, sunt identificați și adăugați în listă.
Sunt șterși din matrice factorii care acum par neimportanți sau nu au valoare de diagnostic, însă se păstrează într-o listă separată pentru a avea o înregistrare a informațiilor care au fost luate în considerare.
Etapa a cincea – schițarea concluziilor provizorii
Se creionează primele concluzii în legătură cu probabilitatea relativă a fiecărei ipoteze. Se încearcă, mai degrabă, ca ipotezele să fie dezaprobate, decât aprobate.
Este realizată o procedură inversă celei din etapa a treia, privind fiecare ipoteză ca un întreg și corelând susținerea acesteia de factorii identificați. Formatul matricei oferă o vedere de ansamblu asupra tuturor factorilor pro și contra tuturor ipotezelor, astfel încât pot fi examinate toate ipotezele împreună și pot fi puse în competiție unele cu altele.
În evaluarea probabilității relative a ipotezelor alternative, se caută dovezile sau deducțiile logice care permit respingerea sau, cel puțin, stabilirea faptului că sunt improbabile. Un principiu fundamental al metodei științifice ce guvernează acest tip de analiză este să se înceapă prin respingerea sau eliminarea ipotezelor, acceptând provizoriu doar acele ipoteze care nu pot fi respinse. Evident că metoda științifică nu poate fi aplicată în totalitate judecății intuitive, dar principiul de a căuta dezaprobarea ipotezelor, mai degrabă, decât confirmarea lor, este util.
Indiferent de cantitatea de informații compatibilă cu o ipoteză, nu se poate demonstra că ipoteza este adevărată, deoarece aceleași informații ar putea fi, totodată, compatibile cu încă una sau mai multe ipoteze. Pe de altă parte, o singură dovadă care nu este compatibilă cu o ipoteză poate constitui suficient temei pentru eliminarea acelei ipoteze.
Matricea nu dictează concluzia, ci reflectă exact judecata realizată privind ce este important și cum intră în relație acești factori cu probabilitatea fiecărei ipoteze. Analistul ia decizia folosind matricea ca instrument de augmentare a capacităților cognitive. Matricea servește drept suport pentru gândire și analiză, pentru a asigura luarea în considerare a tuturor relațiilor posibile dintre dovezi și ipoteze și identificarea acelor câteva dovezi care, într-adevăr, ghidează judecata asupra problemei analizate.
Atunci când matricea arată că o ipoteză dată este probabilă sau improbabilă, analistul o poate respinge. Dacă se întâmplă așa, înseamnă că a fost omis unul sau mai mulți factori care au o influență importantă asupra gândirii.
Finalizată, matricea, însoțită de listele anexe, servește drept o înregistrare a modului de a gândi al analistului și o reprezentare despre maniera de obținere a concluziilor.
Etapa a șasea – analiza sensibilității concluziilor la variația unor factori considerați critici.
În a treia etapă au fost identificați factorii care aveau cea mai mare valoare de diagnostic, iar în etapa a cincea au fost utilizate aceste rezultate pentru a face judecăți provizorii despre ipoteze. Aici se problematizează cei câțiva factori puternici care conduc rezultatul analizei într-o direcție sau alta.
Dacă există probleme legate de informare deficitară sau dezinformare, atunci acesta este momentul când trebuie luată în considerare această posibilitate. Sunt reexaminate sursele dovezilor cheie (Există vreuna care să fie apropiată de concurență/competitor/ adversar? Ar putea face parte dintr-un plan de manipulare?)
Etapa a șaptea – expunerea concluziilor în vedere criticării
Se expun concluziile și se discută probabilitatea relativă a tuturor ipotezelor, nu numai a celor mai probabile. Dacă raportul va fi utilizat drept bază pentru luarea unei decizii, atunci va fi de ajutor celui care ia decizia să știe probabilitatea relativă a tuturor posibilităților alternative. Judecățile analitice nu sunt niciodată sigure. Există, întotdeauna, o posibilitate însemnată de a fi greșite. Factorii de decizie au nevoie să ia decizii pe baza unui set complet de posibilități alternative, nu doar pe baza alternativei celei mai probabile. Pot fi necesare planuri pentru situații neprevăzute sau de retragere, în cazul în care una din alternativele cel mai puțin probabile se dovedește adevărată.
Când se recunoaște importanța procedării, mai degrabă, prin eliminarea, decât prin confirmarea ipotezelor, devine evident faptul că orice argument scris pentru o anumită judecată este incomplet dacă nu sunt dezbătute și judecățile alternative luate în considerare și motivele pentru care au fost respinse.
Eseul narativ, care este „forma artistică” dominantă pentru prezentarea judecăților de informații, nu recurge la evaluarea comparativă a ipotezelor concurente. Considerarea alternativelor mărește proporțiile rapoartelor și este percepută de mulți analiști ca factor de distragere a atenției de la pertinența argumentelor în favoarea judecății alese. Analiștii se tem că cititorul și-ar putea pune speranțele într-o alternativă respinsă, considerând-o drept o idee bună. Dezbaterea ipotezelor alternative este, fără îndoială, o parte importantă a oricărei evaluări de informații și trebuie găsite modalități de realizare a ei.
A opta etapă – identificarea indicatorilor de monitorizat
Sunt identificați indicatori pentru o viitoare observație care pot arăta dacă evenimentele iau o întorsătură diferită de cea așteptată. Concluziile analitice ar trebui considerate, întotdeauna, provizorii. Situația se poate schimba sau nu, pe măsură ce sunt obțnute informații noi care afectează aprecierile inițiale. Este, întotdeauna, util ca în raportul final să existe elementele pe care beneficiarul ar trebui să le caute deoarece ar putea sugera o schimbare semnificativă a probabilităților. Acest lucru este util pentru beneficiarii care urmăresc permanent situația analizată.
Eficiența analitică a acestei metode de analiză este exemplificată de autorul ei, prin relevarea unor aspecte privind testarea armelor nucleare în India în 1998. Potrivit amiralului Jeremiah, comunitatea informativă raportase că „nu există nici un indiciu că indienii vor face teste în următoarea perioadă”. O astfel de concluzie lansată de comunitate n-ar reuși să facă distincția între o ipoteză neverificată și una dezaprobată. O absență a dovezilor nu infirmă, în mod necesar, ipoteza că India va testa într-adevăr arme nucleare.
Dacă ar fi fost utilizată procedura ACI, una dintre ipoteze ar fi fost, cu certitudine, aceea că India plănuiește să efectueze teste în perioada următoare, dar va ascunde pregătirile pentru testare astfel încât să evite presiunile internaționale de stopare a acestora.
Examinarea, cu atenție, a acestor ipoteze alternative ar fi cerut evaluarea motivelor, oportunității și mijloacelor Indiei de camuflare a intenției sale, până când ar fi devenit prea târziu pentru SUA sau alții să intervină. De asemenea, ar fi necesitat evaluarea capacității serviciilor secrete americane de a vedea dincolo de negarea și dezinformarea făcute de India. Este greu de imaginat că, astfel, nu s-ar fi luat în calcul posibilitatea unei manipulări de succes din partea Indiei.
Lecția principală este aceasta. Ori de cîte ori este tentat să scrie: „nu există nici un indiciu că…”, analistul trebuie să întrebe: dacă această ipoteză este adevărată, există posibilitatea practică de a vedea dovezi în acest sens? Cu alte cuvinte, dacă India testa arme nucleare, în timp ce își disimula deliberat intențiile, putea analistul să se aștepte să identifice dovezi ale acestei activități? Metoda ACI conduce analistul la identificarea și confruntarea cu astfel de tipuri de întrebări.
Nu există nici o garanție că ACI sau alte proceduri vor genera un răspuns corect. Rezultatul depinde încă de judecata intuitivă, sensibilă la eșec, care se bazează, în general, pe informații incomplete și ambigue. Analiza ipotezelor concurente garantează, totuși, un proces de analiză adecvat Această procedură oferă un proces rațional, sistematic, ce evită unele capcane analitice comune. Ea crește probabilitatea de a da răspunsul corect și de a lasă o pistă de verificare ce prezintă dovezile folosite în analiza și modul cum aceste dovezi au fost interpretate.
Dacă un observator al derulării procesului de analiză nu este de acord cu o anumită judecată, matricea poate fi utilizată pentru a sublinia zona precisă a dezacordului. Discuțiile ulterioare se pot focaliza atunci productiv pe sursa clară a diferenței.
O constatare generală este aceea că analiza ipotezelor concurente atribuie o probabilitate mai mare ipotezelor alternative decât analiza-sinteza convențională. Individul devine mai puțin încrezător în ceea ce credea că știe. Acordând mai multă atenție explicațiilor alternative, această procedură aduce în lumină întreaga incertitudine inerentă oricărei situații pline de posibilități, dar sărace în informații. Deși o asemenea incertitudine este frustrantă, ea poate fi o reflectare exactă a situației reale.
Metoda ACI are avantajul compensator de focalizare a atenției pe cele câteva dovezi critice care determină incertitudinea sau care, dacă sunt disponibile, ar atenua-o. Aceasta poate orienta, în viitor, culegerea, cercetarea și analiza informațiilor pentru a rezolva incertitudinea și a face raționamente mult mai corecte. ACI este un excelent cadru în care analiștii pot colabora. Încrucișarea ideilor ajută analiștii să evite prejudecăți personale și să genereze mai multe și mai bune idei. Matricea poate combina idei ale analiștilor cu gândiri diferite. În momentul în care analiști se contrazic, matricea poate fi folosită pentru a evidenția aria precisă a dezacordului.
Discuțiile ulterioare se pot concentra productiv pe sursa diferențelor. Este posibilă analiza susceptibilă, pentru a vedea cum pot afecta interpretările alternative ale datelor și presupunerile diferite probabilitatea ipotezelor alternative. Acest lucru ajută, de cele mai multe ori, la rezolvarea sau, măcar, la diminuarea diferendelor (dezacordurilor).
● Prin excelență, metodele de analiză structurată sunt de natură calitativă, bazându-se pe judecata umană. Deși nu este exclusă folosirea unor „numere” rezultate din evaluări empirice și calcule (aproximative, de cele mai multe ori), metodele respective se bazează, în primul rând, pe cunoștințele din domeniul în care se manifestă problema analizată și pe judecata analiștilor, mai degrabă, decât pe procedura în sine, care servește, în principal, la ordonarea sau structurarea procesului. În consecință, calitatea rezultatului depinde de selecția componenței grupului de lucru, a analiștilor implicați, prezența unor experți fiind, de cele mai multe ori, necesară.
IV.3. Analiza pentru suportul deciziei
Metodele de analiză structurată pentru suportul deciziei sunt menite să sprijine beneficiarul în luarea deciziilor care presupun lucrul cu variabile multiple. Așa cum arătam, limita cognitivă umană, naturală, ne obligă să externalizăm o parte a procesului gândirii și să utilizăm instrumente de sprijin. În acest mod, prin obiectivizarea analizei, se pot evita eșecuri cauzate de preferințele sau tendințele cognitive ale decidentului. Spre deosebire de tehnicile analitice prezentate în subcapitolul precedent, metodele următoare sunt procedee mai complexe, care înglobează parte din tehnicile de analiză structurată.
IV.3.1. Analiza SWOT
Este o tehnică ce are ca scop interpretarea elementelor ce influențează o entitate – provenite atât din mediul intern, cât și din mediul extern (Koch, 2000; Deltry, 1992; Hill și Westbrook, 1997; Mintzberg, 1994; Pearce și Robinson, 1997; Weihrich 1982).
Analiza SWOT reprezintă un format de evaluare a punctelor tari și slabe ale entității, a oportunităților și amenințărilor cu care se confruntă, permițând analistului să formuleze concluzii care să sprijine beneficiarul să se focalizeze pe punctele tari, să minimizeze amenințările și să opteze pentru cele mai bune avantaje posibile oferite de oportunitățile disponibile. Grafic, Analiza SWOT poate fi reprezentată ca în Figura 16.
Figura 16 – Reprezentare grafică a analizei SWOT
Avantajele (sau punctele tari) sunt elemente definitorii ale entității ce îi conferă acesteia avantaje față de celelalte concepte similare; sunt benefice pentru situația actuală, trebuie prezervate și valorificate ca sistem de pârghii pentru a elabora, cu suportul lor, o strategie optimă de acțiune.
Vulnerabilitățile (sau punctele slabe) sunt caracteristicile entității ce o plasează într-o postură dezavantajoasă față de celelalte; sunt neatractive pentru starea de fapt prezentă, trebuie remediate, modificate sau diminuate.
Oportunitățile reprezintă elemente externe pe care entitatea le poate exploata în beneficiul său, sunt propice pentru viitor și trebuie prioritizate, optimizate și fructificate.
Amenințările sunt acele elemente ce pot induce dificultăți entității; sunt neatractive pentru viitor și trebuie luate în considerare pentru a le contracara sau gestiona corespunzător în vederea diminuării efectelor lor sau a potențialilor factori de risc pe care i-ar putea determina.
Analiza SWOT se realizează prin completarea câmpurilor unei matrice specifice cu atributele corespunzătoare factorilor pozitivi și negativi, proveniți din mediile intern și extern, după modelul de mai jos – Figura 17 –, elaborat pentru o entitate de tip organizație.
Figura 17 – Model matrice SWOT cu exemple ale elementelor ce o compun
Analiza SWOT creionează o imagine de ansamblu asupra acelor puncte tari și oportunități ce trebuie avute în vedere în procesul de dezvoltare a unor soluții, dar și asupra punctelor slabe și amenințărilor ce necesită o atenție sporită în evaluarea situației pentru alegerea unei variante optime de acțiune.
Etapele de realizare a unei analize SWOT sunt:
Determinarea entității ce va fi supusă analizei;
Realizarea unei analize PESTELO sau a unei analize a situației de mediu, atunci când se impune;
Efectuarea unei analize a factorilor interni și stabilirea premiselor ce reprezintă puncte tari și puncte slabe;
Realizarea unei evaluări a factorilor externi și notarea premiselor ce semnifică oportunități și amenințări;
Inserarea într-o matrice pătrată de tip 2×2 a numerelor corespunzătoare premiselor stabilite anterior;
Completarea unui formular corespunzător analizei SWOT, conform modelului din Figura 18;
Figura 18 – Formular pentru analiza SWOT
Alegerea alternativelor, potrivite tipului de entitate și rezultatelor analizei situației de mediu, sens în care pot rezulta următoarele combinații:
S-O: determină modalitatatea prin care punctele tari și oportunitățile pot fi corelate pentru eficiență maximă;
W-O: identifică modul prin care punctele slabe pot fi anihilate pentru a se asigura acces deplin în fructificarea oportunităților;
S-T: găsește soluția prin care punctele tari pot fi folosite pentru a reduce vulnerabilitatea la amenințările externe;
W-T: stabilește necesitatea întocmirii unui plan pentru a preveni sensibilitatea expunerii punctelor slabe la amenințările externe.
La elaborarea unei analize SWOT este necesară identificarea clară a punctelor slabe, precum și a perioadelor aferente oportunităților (respectiv dacă o oportunitate este de durată sau de moment). Practic, în cazul oportunităților, trebuie avute în vedere condițiile benefice, iar amenințările trebuie alăturate condițiilor nefavorabile. De asemenea, dacă au fost identificate oportunități interne, acestea trebuie plasate în categoria punctelor tari, una din strategiile recomandate fiind utilizarea punctelor tari pentru valorificarea oportunităților.
Analiza SWOT poate fi adesea o acțiune logică complementară analizei PESTELO sau a unui alt tip de analiză a situației de mediu. Spre exemplu, prin PESTELO, analistul va identifica câteva elemente definitorii ale fenomenului infracțional într-un anumit mediu determinat. În această situație, analiza SWOT este recomandat a fi aplicată pentru a ajuta la evaluarea modului în care ar putea fenomenul infracțional să exploateze aceste elemente cheie și ce obstacole ar putea surveni în procesul de diminuare a capacității acestuia de a le fructifica.
IV.3.2. Analiza PESTELO
Reprezintă o tehnică analitică folosită pentru a identifica influențele de diverse sorginți (politică, economică, socio-culturală, tehnologică, de mediu, legislativ-procedurală și organizațională), ce ar putea afecta activitățile ce se desfășoară într-o entitate sau într-un proces.
Spre deosebire de analiza SWOT, PESTELO examinează factorii de mediu ce pot influența o entitate, un proces sau chiar un act decizional, factori reliefați, în continuare, cu scop pur exemplificativ.
Factori politici:
remanieri/reconfigurări ale aparatului guvernamental;
constituirea sau ruperea unor alianțe politice sau poli de putere din cauza recesiunii economice;
regionalizarea și amalgamarea puterii politice;
prioritățile determinate și impactul lor asupra relațiilor din comunitate;
evenimentele electorale locale și generale;
resursele dedicate inițiativelor politice.
Factori economici:
volumul investițiilor;
prețurile bunurilor de consum în unitatea administrativ-teritorială din care face parte entitatea sau în care se desfășoară procesul analizat;
majorări ale fiscalității în corelație cu inflația și rata dobânzii;
diminuarea veniturilor la bugetul local;
scăderea sumelor provenite de la bugetul de stat;
starea de sănătate și numărul de pensionări anticipate.
Factori socio-culturali:
rata șomajului și factori ai dinamicii forței de muncă;
oportunitățile de angajare;
nivelul veniturilor medii și calitatea vieții;
pregătirea profesională și lucrul în schimburi;
nivelul ridicat al infracționalității, rezultat ca urmare a problemelor de natură economică, locativă și a ratei crescute a șomajului;
vagabondajul și consumul de droguri;
aglomerări de sezon și reîntoarcerea unor muncitori sezonieri la locurile de domiciliu;
identitatea și diversitatea culturală.
Factori tehnologici:
nivelul criminalității informatice în unitatea administrativ-teritorială de referință;
elementele infrastructurii de comunicații și Internet;
telefonia mobilă și comunicațiile prin intermediul transmisiilor radio;
interoperabilitatea unor sisteme de comandă și control etc..
Factori de mediu:
îmbunătățirea unor aspecte de design imobiliar și de mediu natural care să
limiteze premisele de producere a unor incidente;
apariția de factori perturbatori în mediul de afaceri, dar și în alte domenii (imobiliar, transport etc.);
reducerea impactului asupra mediului generat de motoarele cu ardere internă, în special, a celor ce au tehnologie Diesel;
reciclarea materialelor.
Factori legislativ-procedurali:
schimbări în legislație ce determină modificări în activitatea instituțiilor statului;
constituirea de baze de date ce conțin informații cu caracter personal;
dezvoltarea sistemelor de pază și protecție privată;
îmbunătățirea climatului de siguranță în școli și în preajma acestora.
Factori organizaționali:
resurse alocate inițiativelor și priorităților de acțiune pe termen mediu și lung;
schimbări la nivelul segmentului de conducere a instituțiilor statului;
importanța acordată procesului de învățământ și pregătire profesională;
sistemul de selecționare, pregătire, promovare și pensionare.
PESTELO transpune o listă de elemente identificate și delimitate pe baza informațiilor disponibile sau colectate ulterior, într-o deducție bine structurată și relevantă pentru entitatea sau procesul analizat. Există mai multe variante ale acestei tehnici analitice: PEST (Political, Economic, Social, Technological), SLEPT (PEST+Legal), PESTEL, PESTLE (SLEPT+ Environmental), STEEPLE (PESTEL+Ethic), STEEPLED (STEPLE+Demographic) și STEER (Social, Technological, Economic, Ecological, Regulatory).
Un alt model al analizei PESTELO este varianta modernă, PESTLE-Web, ce structurează informațiile referitoare la cele șase sau, după caz, șapte tipuri de influențe în cadrul unor blocuri analitice, însoțite de o prezentare a cauzelor și consecințelor aferente. Pentru fiecare bloc analitic se caută informații disponibile în mediul Internet despre elemente relaționate cu datele conținute, referitoare la riscuri asociate, la gradul de validitate și elementele temporale corespunzătoare.
IV.3.3. Analiza SARE
Reprezintă o metodă de suport decizional în situații de criză. Echipa analitică este parte a grupului care gestionează criza, iar problemele supuse analizei au nevoie de rezolvări rapide. Experiența analiștilor joacă un rol determinant, iar bazele de date și informațiile deținute deja au un rol important.
După decizia de punere în aplicare a modelului SARE, primul pas în derularea acestui proces va consta în formarea unei echipe care să conțină factori de decizie (care pot mobiliza resurse), cunoscători ai domeniului în care se manifestă problema și analiști.
Cele patru etape ale SARE sunt scanarea, analiza, răspunsul și evaluarea:
Scanarea este etapa de identificare a problemei, în care membrii echipei de analiză descriu simptomele acesteia și trec în revistă informațiile pertinente avute la dispoziție, cu scopul stabilirii elementelor necesare analizei, și anume:
descrierea problemei și a caracteristicilor sale;
definirea experiențelor personale legate de locația, activitatea sau comportamentul ce a suscitat interesul pentru caz;
modul de comunicare și schimbul de informații cu societatea, mediul de afaceri și alte structuri administrative;
maniera de apariție și identificare a problemei;
entitățile (fizice/juridice) afectate de manifestările problemei;
posibilitatea emiterii de ipoteze cu privire cauzele problemei.
Analiza este faza în care sunt interpretate datele pentru a putea înțelege cauzele problemei, scopurile și probabilitatea apariției altor efecte. În această etapă sunt colectate date și informații menite să contribuie la înțelegerea factorilor ce au determinat apariția problemei și la identificarea trendurilor sau patternurilor ce implică incidente, locații și persoane. Aceste obiective pot fi îndeplinite dacă sunt clarificate și următoarele aspecte:
cine este implicat;
ce s-a întâmplat înainte să survină problema;
unde s-a petrecut ori se petrece problema;
ce alte lucruri se întâmplă sau nu se întâmplă în timp ce problema este
prezentă și își manifestă efectele;
care sunt consecințele după apariția problemei și cât de des survin acestea;
cine este afectat și în ce constă prejudiciul cauzat;
ce resurse sunt disponibile pentru a ajuta la rezolvarea problemei;
cum vor fi colectate, interpretate și prezentate datele și informațiile
referitoare la problemă.
Răspunsul este componenta de reacție în care se dezvoltă un mecanism adecvat pentru rezolvarea problemei și se acționează pentru implementarea lui. În această etapă, este esențială gândirea creativă analitică pentru a putea dezvolta variante de reacție care să fie focalizate spre următoarele direcții:
calibrarea răspunsului astfel încât să vizeze cel mai vulnerabil punct al problemei;
determinarea strategiilor necesar a fi aplicate pentru a rezolva problema și alocarea resurselor pentru fiecare alternativă de intervenție;
identificarea obstacolelor ce pot surveni în atingerea scopurilor propuse;
stabilirea de responsabilități concrete pentru fiecare etapă și de intervale de timp pentru derularea acestora.
Variantele alese trebuie să vizeze:
eliminarea sau reducerea intensității problemei;
diminuarea efectelor/prejudiciilor create de problemă;
gestionarea corespunzătoare a problemei ori transferarea acesteia din sfera de competență a instituțiilor statului către o altă structură sau agenție ce o poate superviza în continuare.
Evaluarea este etapa de apreciere a eficienței răspunsului implementat. Rezultatele situației curente sunt comparate cu situația problemei din trecut, folosind date identificate în perioada etapei de scanare (frecvența, durata sau profunzimea problemei), totodată, fiind luate în considerare o serie de elemente:
dacă a funcționat ce am planificat și implementat în cadrul etapei de răspuns, precum și dacă reacția a fost eficientă și în ce mod;
ce ar trebui schimbat data viitoare;
care dintre măsurile întreprinse a dat randamentul scontat și cum ar putea fi
îmbunătățit procesul de aplicare a acestui model de analiză.
De asemenea, evaluarea trebuie să ia în considerare și următoarele aspecte:
reducerea posibilității de apariție a factorilor ce cauzează prejudicii și
generează probleme;
îmbunătățirea capacității de răspuns la apariția problemei și o mai bună
gestionare a resurselor implicate în rezolvarea acesteia;
reducerea numărului solicitărilor opiniei publice cu privire la
rezolvarea problemei generate de apariția respectivilor factori.
În acest proces, intensitatea măsurilor trebuie crescută/diminuată gradual, funcție de tendința de evoluție a problemei (de dispersie și, respectiv, de relocare). Pentru evaluarea rezolvării unei probleme și pentru interpretarea spațială a posibilelor acțiuni de relocare sau dispersie este recomandat să fie selectate pentru analiză un număr de trei zone distincte: zona de control, zona de răspuns și zona ipotetică de relocare sau dispersie.
CAPITOLUL V – Intelligence competitiv (IC)
V.1. IC – Concept
IC reprezintă o abordare a afacerii din ce în ce mai răspândită. Este practicată de mulți ani în țări precum Japonia, Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii sau China. Nu reprezintă un simplu fenomen la modă, însă, așa cum a fost și conceptul de „control al calității” în anii ‘80, este privit de mulți cu reticență. Această reticență privează de cunoașterea anticipată a mediului de afaceri și crește riscurile pentru propria competitivitate. Într-o economie ce se globalizează în ritm rapid, colectarea și analiza informațiilor asigură un avantaj concurențial durabil.
Nevoia de intelligence a apărut ca urmare a restrângerii continue a intervalului de timp alocat proceselor decizionale și necesității care presupune elaborarea unor variante de cursuri de acțiune, plecând de la scenarii cât mai apropiate de realitate. Cunoașterea situației din mediul de afaceri și analizarea, în timp real, a implicațiilor acesteia presupune efectuarea unor corelații complexe și rapide. Privit ca instrument de creștere a competitivității, IC-ul contribuie la îmbunătățirea continuă a calității produselor, serviciilor și soluțiilor oferite de companii. Pe de altă parte, IC-ul are un rol important în creșterea gradului de inovare.
Oportunități pentru obținerea avantajului asupra concurenților sunt create dacă se cunoaște cum și unde adversarul își îmbunătățește fiecare activitate corespunzătoare afacerii pe care o desfășoară, când și unde va fi lansat un nou produs de către adversari, înainte ca această informație să devină publică. Care este locul și rolul informațiilor în formularea strategiei concurențiale a unei companii? Cum pot dezvolta companiile acele abilități specifice de a transforma informația într-o resursă strategică și de a pune în funcțiune un mecanism intern de gestiune continuă a unuia dintre cele mai importante active – informația? Răspunsurile la aceste întrebări pot fi date de un management specific al informațiilor, bazat pe proceduri, instrumente, metodologii și competențe verificate – cu alte cuvinte printr-un proces de IC.
Profesioniștii din IC vorbesc despre crearea de capabilități sau competențe, în sensul că acest instrument este deja văzut ca un capital în sine, un activ intangibil, neputând fi gândit ca un simplu instrument de consultanță sau de training. Rolul său este de a crea valoare adăugată în cadrul proceselor și funcțiunilor de business. Astfel, intelligence-ul acționează ca un element-cheie în elaborarea strategiei, prin competențele pe care le dezvoltă la nivelul fazei de colectare și validare a informațiilor ce servesc ca input în formularea acesteia. IC asigură, în acest fel, o fundamentare realistă și dinamică a proceselor de luare a deciziei, nu numai la nivel strategic, dar și operațional sau tactic.
● Prescott (1999:39) a sintetizat într-un tabel modul în care IC a evoluat, precum și tendințele pentru viitor, o variantă a acestuia fiind prezentată în Figura 19.
Primul studiu documentat asupra utilizării metodelor de intelligence a fost realizat în SUA de Pinkerton (1969) și prezintă, în detaliu, etapele prin care o companie din Midwest a realizat un sistem pentru a obține informații de marketing. Acesta este cel mai detaliat studiu de caz din perioada de început a IC. Alte articole semnificative din acea perioadă au fost pubicate de Guyton (1962), Kelly (1965), Greene (1966) și Aguilar (1967). Toate lucrările din perioada de început au vizat căutarea de informații pentru marketing, nejustificând denumirile de intelligence, business intelligence sau marketing intelligence. Apariția lucrării „Competitive Strategy” – a lui Michael Porter (1980) – a constituit un moment de cotitură, analiza industriei și a competitorilor înlocuind simpla constatare a unei situații existente cu începuturile analizei anticipative. Porter identifică 5 forțe fundamentale pe care orice companie trebuie să le ia în considerare pentru a se diferenția pe piață: rivalitatea între firmele existente, amenințarea posibililor concurenți, puterea de negociere a cumpărătorilor, puterea de negociere a furnizorilor și amenințarea introducerii pe piață a unor produse similare (aici fiind incluse și schimbările tehnologice) de către competitori. O reprezentare schematică este arătată în Figura 20.
Figura 20 – Reprezentare schematică a Modelului Porter
În modelul lui Porter, întreprinderea se află în centrul unui câmp de forțe. El face să apară cinci forțe fundamentale care condiționează viitorul întreprinderii, aceasta trebuind să identifice, în mod clar, diferitele caracteristici pentru a defini cea mai bună strategie pe care să o adopte.
De asemenea, firma trebuie să dețină mijloacele și voința necesare să pună în mișcare un dispozitiv care să permită supravegherea în permanență a evoluției. Acest dispozitiv global este adesea numit supraveghere strategică, poate fi împărțit în patru dispozitive secundare care sunt, de asemenea, dispozitive specializate de supraveghere: tehnologică, concurențială, comercială și a mediului înconjurător.
În 1994, Humbert Lesca, profesor la Universitatea din Grenoble și specialist IC, propune următoarea definiție: „IC este procesul informațional prin care întreprinderea ascultă anticipativ semnalele slabe din mediul înconjurător, în scopul creativ de a descoperi oportunități și de a reduce incertitudinea sa”. Deja se observă o rafinare a obiectivului IC. Avertizarea timpurie sugerată de Lesca reprezintă o provocare și pentru sistemele de analiză politică sau militară, însă, în domeniul economic, acestea, odată apărute, au fost rapid adoptate de companii mari și de unele state.
Astăzi, IC este răspândit în toate economiile moderne, fiind parte a activității companiilor multinaționale, a cluburilor sportive sau a organizațiilor neguvernamentale. Modelul utilizat este cel folosit și de agențiile de intelligence guvernamentale: planificare, colectare, procesare, analiză și diseminare. Desigur, acesta este, ca orice model, o simplificare a realității, în fapt, existând o multitudine de bucle de feedback între elementele menționate.
Joseph Rodenberg, managing partner al Rodenberg Tillman & Associates, companie de consultanță în marketing strategic și cercetare de piață, aprecia în anul 2008 că „IC este un proces continuu de culegere a datelor despre competitori, provenind din surse publice, în scopul obținerii unui avantaj competitiv durabil. Nu presupune mai mult timp de lucru, ci un alt mod de lucru. Atenția trebuie să fie la informația pe care este util să o știm, nu pe cea pe care „dă bine” să o știm. În acest sistem, a rămâne activ doar în sectorul care îți este specific este greșit, doarece 60% dintre inovații vin din afara sectorului în care activăm”.
R. Brody (2008) definește IC ca „procesul prin care companiile adună informații acționabile despre concurenți și mediul concurențial, pe care, în mod ideal, le utilizează în planificare și procesele decizionale pentru a îmbunătăți performanțele respectivei companii”.
După Strategic and Competitive Intelligence Professionals (SCIP), IC reprezintă metoda de colectare etică și morală, analiza și distribuirea informațiilor în ceea ce privește mediul competitiv, oportunitățile, vulnerabilitățile și intențiile concurenților din mediul de afaceri. Educarea în domeniul IC îmbunătățește abilitatea managerilor la fel de bine ca a managerilor superiori de a face față riscurilor, de a rezolva amenințările venite din partea concurenței, de a anticipa oportunitățile de piață, de a susține sau de a caștiga un avantaj de piață.
Sharp (2009:214) spune despre IC că „reprezintă opusul veștilor proaste. Este cea mai bună informație pe care o puteți avea, chiar dacă se potrivește sau nu direcției companiei, pentru că ea reprezintă realitatea și, prin urmare, oferă oportunități”. Procesul de IC redat de Sharp este prezentat în Figura 21 și este cel acceptat de cei mai mulți autori. Similitudinea cu procesul de intelligence prezentat în capitolul II este perfectă.
Figura 21 – Reprezentare a procesului de IC
Considerăm IC ca fiind un proces sistematic, etic și legal, de colectare din surse publice a datelor și informațiilor privind capabilitățile, practicile și intențiile competitorilor, tendințele tehnologice și cele ale pieței, etape urmate de analiză a informațiilor, producție și diseminare a informațiilor cu potențial acționabil (intelligence), în vederea asigurării avantajului competitiv, fructificării oportunităților și evitării surprizei în piață.
Trebuie subliniat că terminologia folosită nu este unitară, IC fiind asociat sau sinonim cu „market intelligence”, „knowledge management”, „market research”, „economic intelligence” sau „territorial intelligence” (Fleisher, 2007; Muller, 2007; Kruger, 2010; Bose, 2008; Magrinho, Franco și Silva, 2011; Lonnqvist și Pirttimaki, 2006; Buchda, 2007; Liu și Wang, 2008; Trim și Lee, 2007; Dishman și Calof, 2008; Qiu, 2008; Wright și Calof, 2006). În România, este întâlnit ca „inteligență economică”, „business intelligence” sau „intelligence” (Zaiț și Corăbieru, 2009, Oancea și Strauț, 2007; Obreja și Rusu, 2009). Considerăm – atât din motivele expuse în Capitolul I, cu privire la semnificațiile termenului „intelligence”, cât și pentru cele arătate, în continuare, în subcapitolul „Delimitare” – că este corect să utilizăm o formulare mai apropiată de cea originală, „Intelligence Competitiv” fiind recomandată.
Principalele motive pentru care managementul companiilor apelează la IC sunt:
evitarea unor cheltuieli inutile – având o perspectivă factuală a mediului de afaceri, echipa de IC oferă o imagine a inițiativelor competitorilor, astfel că activitățile derulate de aceștia nu mai au efectul dorit în piață, putând fi anulate sau modificate în timp real. Spre exemplu, o companie ce oferea produse/servicii financiare se pregătește pentru un up-grade major al soluției sale ofeite pieței de Costumer Relationship Management (CRM). Echipa de IC descoperă că un competitor important se pregătea să lanseze un serviciu similar, dar care era, însă, superior din punct de vedere al aplicațiilor și al simplității în folosire. Plecând de la intelligence-ul furnizat de echipa specializată, compania ia decizia de a amâna lansarea noului produs, pentru a putea oferi unul cu caracteristici similare, evitând, astfel, cheltuieli inutile și pierderea unor posibili clienți;
creșterea veniturilor – prin anticiparea posibilelor mișcări ale competitorilor, echipa IC poate ajuta compania să-și dezvolte acele strategii care să-i mărească eficiența în piață. De exemplu, echipa de IC de la compania farmaceutică Merck a dezvoltat o strategie de răspuns pentru preconizatele lansări de produse ale concurenței, fapt care, pe parcursul a aproximativ 2 ani, a permis companiei să anticipeze și să surclaseze competiția, adăugându-și, astfel, la veniturile totale mai multe milioane de dolari SUA;
maximizarea eficienței investițiilor – pentru anumite companii, IC reprezintă un suport decizional în vederea îmbunătățirii alocării resurselor. Suportul IC privind strategiile de marketing pe termen lung, cele competitive sau cele legate de lansarea unor noi game de produse sunt exemple în acest sens. Un studiu de benchmarking, efectuat pe 24 de companii aeronautice din SUA, a scos la iveală faptul că IC a jucat un rol major în a ajuta una dintre companii să obțină o eficiență de 80% din investițiile pe care le-a făcut, în timp ce media pe industrie a fost de numai 18%. Contribuția majoră a echipei de IC a fost să determine care investiții să nu fie făcute. Studiul a reliefat că există o relație directă între „rata de succes“ și folosirea de metode și instrumente specifice de IC în procesul decizional de alocare a resurselor.
valoarea adăugată – în 2002, PricewaterhouseCoopers a publicat „Trendsetter Barometer“, din care a reieșit că managerii care au acordat informațiilor despre competitori valori precum „foarte importante“ sau „cruciale“ au înregistrat creșteri ale veniturilor de peste 14% și, respectiv, 11,8%, față de toți ceilalți, ceea ce reprezintă o diferență de aproximativ 20%.
IC este, preponderent, axat pe procesul și mijloacele de colectare, analiză și diseminare de informații, care permit beneficiarilor să ia decizii eficiente și, de cele mai multe ori, în timp real. Aceste decizii pot fi strategice (orientate pe termen lung), operaționale sau tactice (orientate spre prezent și cu un orizont de acțiune pe termen scurt), în funcție de ierarhia ocupată de beneficiar în cadrul organizației. Astfel, intelligence-ul acționează ca un element-cheie în elaborarea strategiei, prin competențele pe care le dezvoltă la nivelul fazei de colectare și validare a informațiilor, asigurând, în acest fel, o fundamentare realistă și dinamică a proceselor de luare a deciziei (Cook și Cook, 2000).
Prin IC, managementul companiei poate obține informații cu privire la:
mișcările făcute de concurență în piață;
strategiile concurenței, capacitatea de dezvoltare și resursele;
apariția de noi concurenți în piață;
care sunt liderii de opinie din zonă și care sunt relațiile lor cu principalii concurenți;
lansarea de noi produse și servicii de către concurență;
loialitatea clienților;
evoluția pieței și tendințele;
tendințele de dezvoltare ale unor domenii tehnologice;
analiza unor noi piețe sau a celor aflate în dezvoltare;
stadiul de dezvoltare a unor noi tehnologii;
funcționarea eficientă a fluxurilor informaționale în propria companie;
vulnerabilități ale fluxurilor informaționale din propria companie ș.a.
Fuld (1995:26) arată că, printre obiectivele de bază ale IC, este acela de a conștientiza rolul de avertizare timpurie și prevenire a surprizelor ce ar putea avea un impact major asupra cotei de piață, reputației, cifrei de afaceri sau profitabilității pe termen mediu și lung. Analizele au ca scop identificarea potențialelor amenințări generate de planurile adversarilor de a acapara segmente cât mai mari din piață sau de se alia cu alți adversari.
Analiza concurenței și a mediului concurențial este un proces proiectat pentru a furniza informații utilizabile, pe care factorii de decizie le pot folosi la îmbunătățirea performanțelor în afaceri. De exemplu, o analiză detaliată referitoare la cunoștințele adversarului (cunoștințe instituționale, experiența în management și modalitatea de acțiune), deciziile acestuia privind investițiile, precum și eficacitatea cu care acestea sunt integrate în cadrul companiei, vor dezvălui mai multe despre posibilitățile adversarului și direcția de evoluție ulterioară a acestuia.
V.2. Delimitare IC
Confuzia existentă în toate mediile în care este abordat subiectul IC – de la discuțiile profesionale la dezbaterile academice – ne obligă să diferențiem activitatea de IC de o serie de alte activități conexe, complementare sau independente. Confuzia pleacă de la inexistența unei literaturi dedicate în România și lipsa de interes manifestată până de curând pentru subiect. De asemenea, contribuie semnificativ și evoluția foarte dinamică a fenomenului – dacă, în urmă cu 30 de ani, se vorbea despre „marketing intelligence” sau „data gathering”, în urmă cu 15 ani, de „industry analysis”, astăzi aceste concepte au fost înglobate în cel de „competitive intelligence”, iar evoluția nu se oprește aici. Conceptul „lărgit” de „business intelligence” (într-un sens în care poate cuprinde toate metodele de intelligence și inteligență în afaceri și nu în sensul prezentat mai jos) poate încorpora noi domenii sau tehnologii.
În continuare, sunt prezentate câteva aspecte ce diferențiază IC de alte activități ce au ca obiect informația în diverse forme (vezi și Figura 22): benchmarking-ul, Data Mining, Business Intelligence, Knowledge Management și spionaj.
Figura 22 – Suprapunerea IC cu alte activității care prelucrează informații
▪ Benchmarking
Reprezintă o estimare a performanței unei companii față de o altă companie din același domeniu de activitate, urmat sau nu de reconfigurarea unor componente organizaționale.
Benchmarking-ul se poate reduce la o simplă comparație între indicatori sau poate fi extins cu studiul practicilor și metodelor folosite de organizațiile care obțin performanță în domeniul respectiv. Benchmarking-ul nu este limitat la informațiile despre concurența directă, ci, mai mult, prin benchmarking, se caută inovația, dincolo de limitele domeniului în care acționează organizația respectivă și, uneori, chiar dincolo de hotarele țării. Benchmarking-ul vizează procesele și, în principal, modul de implementare a celor mai bune practici pentru obținerea performanței.
Rolul benchmarking-ului este îndreptat, mai ales, către înțelegerea proceselor care duc la lipsa de performanță, iar acest lucru permite cunoașterea metodelor care favorizează obținerea unor performanțe mai bune. Benchmarking-ul oferă managerilor obiective realiste și permite elaborarea strategiilor de eliminare a lipsurilor. Rolul esențial al benchmarking-ului este acela de a schimba procesele și metodele de muncă la nivelul unei organizații, companii, pe baza datelor obținute, pentru ca eficiența acesteia să crească.
Deși atât IC, cât și benchmarking-ul au ca scop creșterea competitivității companiei, metodele și rezultatele sunt diferite. Benchmarking-ul folosește indicatori economici de performanță, fiind limitat la acestă zonă, în timp ce IC are o gamă mult mai largă de indicatori și factori. Intenția unui concurent de a iniția o campanie negativă la adresa produselor unei companii nu poate fi relevată de benchmarking, însă IC este obligat să furnizeze această informație. Benchmarking-ul este utilizat în analizele de intelligence, în primul rând, pentru cunoașterea generală a competitorilor și, de aceea, considerăm că relația este una de parte-întreg, benchmarking-ul intrând în sfera de cuprindere a IC (Cook și C.Cook, 2000; Fuld, 1995).
▪ Data Mining (DM)
Prin DM se înțelege procesul de scanare automată, cu ajutorul unor algoritmi specializați, a unei baze de date în formă informatizată, în scopul identificării de tipare structurale (patternuri) în baza cărora se pot elabora modele. Din cauza volumului de date tot mai mare și, mai ales, a complexității datelor și relațiilor dintre ele, posibilitatea ca omul – chiar înarmat cu cele mai eficiente unelte de raportare și vizualizare – să descopere legături între diverse evenimente încapsulate în datele pe care le avem înregistrate în sistemele noastre devine tot mai mică. Aici intervin soluțiile de DM, care descoperă și verifică automat sau semiautomat legături între evenimente corelate.
Poate cel mai celebru exemplu de aplicații ale soluțiilor de DM în business este cel al unui supermarket care a încercat să descopere, prin această tehnică, corelații între produsele vândute pe același bon. Concluzia sistemului a fost că există o probabilitate foarte mare ca, odată cu achiziționarea unui pachet de scutece pentru copii, să se cumpere și un six-pack de bere, mai ales, dacă vânzarea avea loc în cursul serii. După ce s-a aprofundat situația, s-a concluzionat că era vorba despre tăticii trimiși la aprovizionarea de urgență cu scutece, care profitau de ocazie pentru a lua și pachetul de bere. În urma acestei concluzii, supermarketul a avut grijă să existe, întotdeauna, în apropierea raionului de scutece, cel puțin, un stand cu bere și, astfel, și-au îmbunătățit vânzările de bere (pentru că au convertit mai mulți cumpărători de scutece și în cumpărători de bere) și profitabilitatea.
În concluzie, DM se referă la căutarea patternurilor în structuri de date numerice cu ajutorul programelor informatice. Relația cu IC este una de independență.
▪ Business Intelligence (BI)
În contrast cu IC, care se referă, în principal, la activitățile companiei în relație cu mediul extern, BI este mai mult o „afacere internă”, în sensul că privește activități interdepartamentale, analiza fluxurilor materiale și informaționale și modalitățile de îmbunătățire a activității. Lucrarea „Business Intelligence Roadmap” prezintă BI drept o arhitectură și o colecție de aplicații și baze de date operaționale integrate, precum și de sisteme de asistență a deciziilor, care furnizează comunității de afaceri un acces mai ușor la datele despre afacere.
BI este un proces iterativ:
se pornește de la mediul operațional;
datele sunt extrase din acest mediu și depozitate în depozite de date (acest depozit de date se prezintă sub forma unui container central de date, separat de datele operaționale);
decidentul folosește sistemele de asistare a deciziilor pentru a extrage datele din depozitul de date;
deținând aceste informații, un decident poate elabora planuri de acțiune.
BI reprezintă a dezvoltare a proceselor de DM, păstrând principalele caracteristici. Se aplică algoritmi avansați în bazele de date proprii și se obțin informații cu privire la propria activitate. Considerăm că BI este o activitate complementară IC în cunoașterea companiei și a mediului în care ea acționează.
▪ Knowledge Management (KM)
KM sau Managementul Cunoștințelor se referă la administrarea cunoștințelor organizaționale despre mediul intern sau extern companiei, determinând utilizarea eficientă a informațiilor necesare deciziilor curente sau planificării strategice pentru creșterea performanțelor. Fără un sistem adecvat de management al cunoștințelor, informațiile colectate prin procesul de IC vor fi utilizate doar pentru decizii imediate (nivelul tactic), privând managementul companiei de o importantă resursă necesară planificării pe termen mediu și lung (nivelul strategic). Astfel, KM preia produsele IC și le introduce în circuitele informaționle ale companiei și în baza de cunoștințe a acesteia. Relația este una de suport reciproc, fiecare activitate folosind produsele celeilalte.
▪ Marketing
Este acea funcție a organizației care, prin intermediul unor metode și tehnici științifice, permite identificarea și satisfacerea, în mod sistematic, a nevoilor, cerințelor și dorințelor publicului-țintă la nivelul dorit de acesta. Mijloacele prin care o anumită organizație cunoaște și se adaptează cerințele mediului, intern și extern, sunt metode și tehnici științifice aflate la intersecția dintre economie, sociologie, psihologie, istorie economică, antropologie ș.a. Marketing-ul reprezintă, la ora actuală, pentru orice organizație, în primul rând, o modalitate practică (științific determinată) viabilă, de care aceasta trebuie să țină seama – pentru a desfășura o activitate eficientă – și, mai puțin, o știință care trebuie studiată și dezvoltată pentru a-și dovedi utilitatea practică. În final, trebuie menționat faptul că funcția de marketing a organizației este foarte importantă, pentru că permite optimizarea utilizării resurselor necesare satisfacerii optime a clienților.
IC a apărut ca o necesitate a marketing-ului de a beneficia de estimări, în condițiile în care datele nu erau totdeauna disponibile. Ulterior, IC a căpătat noi valențe și propria identitate. Considerăm că cele două activități rămân complementare.
▪ Spionaj economic
Gilad și Gilad consideră că „inteligence-ul competitiv nu are legătură cu spionajul industrial. Spionajul industrial este o cale ilegală de a obține avantaj temporar asupra competiției”. Conform „Le Petit Larousse”, spionajul industrial reprezintă culegerea de informații din mediul industrial, în special, a acelor informații referitoare la metodele de fabricare. În schimb, IC reprezintă o activitate organizațională legală, o monitorizare a activității din mediul exterior organizației, cu scopul de a culege informații relevante pentru procesul decizional. Contrar spionajului, IC este un proces legal, care permite obținerea informației albe și gri și nu a celei negre. Sub alte aspecte, însă, similitudinile sunt mari. În afara metodelor de culegere a informațiilor secrete, colectarea informațiilor, procesarea și analiza au, în principiu, același conținut.
● Funcțiunea de IC este derulată, de obicei, într-un departament specializat, având în componență angajați ce posedă abilități și calități specifice. Rolul central revine CIO – Chief Intelligence Officer –, care acționează atât ca un coordonator al departamentului de intelligence, cât și ca un consilier strategic pentru top management. Misiunea pe care acest departament o deține în cadrul companiei este aceea de a furniza managementului superior intelligence-ul necesar, în vederea obținerii sau păstrării avantajului competitiv. Identificarea, în timp real, a acelor mișcări din piață ce ar putea afecta poziția și indicatorii de eficiență ai companiei (cifra de afaceri și profitul) reprezintă un deziderat asumat de staff-ul de IC și care trebuie sprijinit de managementul companiei. Relația departamentului de IC cu top managementul trebuie, mai degrabă, privită ca pe una de suport reciproc și colaborare, decât ca pe una de subordonare (Shaker și Gembicki, 1998). Tendința de externalizare a unor funcții ale IC poate rezolva, în parte, această problemă (Glitman, 2007).
Kalb și Herring (2012) identifică, însă, opt abordări ale prezenței IC într-o companie:
echipa de intelligence ad-hoc – este o soluție abordată de managementul care consideră că o echipă permanentă de IC este costisitoare sau nu este necesară o producție continuă de intelligence. Poate furniza intelligence operațional pe situațiile pentru care a fost constituită;
un manager de proces – o singură persoană specializată, ce utilizează resursele umane ale companiei sau resurse externe pentru a configura pentru fiecare situație o echipă de lucru. Poate furniza intelligence operațional și, rareori, intelligence tactic;
sistem basic „două minți și o bibliotecă” – un colector de informații și un analist care au la dispoziție documente ale firmei, dar și aspecte legate de mediul de afaceri. Comenzile de informații sunt formulate de conducerea companiei și poate furniza intelligence operațional și tactic;
centru de intelligence în companie – cu personal specializat minim și utilizarea de proceduri executate de toți angajații, pentru a spori capabilitățile de colectare a informațiilor; Poate furniza intelligence operativ, tactic și strategic. De asemenea, poate propune Key Intelligence Topics (KIT), însă nu este independentă de conducerea companiei;
departament de intelligence – cu substructuri de culegere, analiză și elaborare documente, reprezintă structura completă, care poate furniza toate serviciile specifice IC (evaluări, alerte, prognoze ș.a), atât pentru nivelul tactic, cât și pentru cel strategic. Activitatea nu este independentă de conducerea companiei;
modelul „butucul cu spițe” – denumit după forma sa grafică, ce prezintă în centru unitatea de intelligence, independentă, în relație cu structuri din țară ale companiei, structuri din străinătate ale companiei, management și unități de bsiness. Modelul permite independența relativă a unității de IC;
modelul matrice – IC este parte din companie, ca filozofie adoptată și structură acceptată. Departamentul de intelligence are o componentă externă independentă, ce oferă serviciile de colectare a informațiilor din surse umane sau cu acces reglementat, iar, în companie, structurile de intelligence operațional, intelligence tactic și intelligence strategic deservesc nivelurile corespondente de management și conlucrează între ele. Este tipul de structură utilizat în cele mai multe companii multinaționale;
Comunitatea de intelligence – este un model aplicat de companii care au nevoie de o distribuire globală a activității, cu accent la nivel local și politici globale. Sunt construite la nivel local structuri de intelligence care lucrează independent, coordonate de o structură centrală.
V.3. Surse de date și informații
Înainte de a prezenta metodele de analiză utilizate, vom reliefa câteva aspecte privind sursele de date și informații pentru activitatea de IC. Așa cum am mai spus, informațiile care sunt colectate în procesul de IC sunt informații nesecrete. În Capitolul II am prezentat Triunghiul lui Herring, care estimează cantitatea de informație în legătură cu utilitatea și costul. Așa cum observam, circa 40% din informații pot fi obținute cu 10% costuri. În această categorie intră informații publice, de orice natură, catalogate de Gilad și Gilad (1988:89-101) în:
cărți și reviste – cărți de specialitate, periodice, presă străină, presă locală, cercetări despre companii și piețe, reviste tehnice ș.a.
ce spun competitorii despre ei – cărți și articole, discursuri, comunicate de presă, publicitate, documente interne, rapoarte anuale, mărturii, cazuri în instanță ș.a.
surse guvernamentale – Registrul Comerțului, site-uri ale diverselor ministere, dezbateri în camerele legislative, autorități fiscale, publicații ale ministerelor și departamentelor ș.a.
clienți – care pot oferi informații despre produsele competitorilor, prețuri, schimbări de personal, planuri de lansare de noi produse ș.a.
distribuitori – dețin date importante despre răspândirea geografică, strategii de marketing, cantități vândute ș.a.
consultanți – care în discuții își arată, de cele mai multe ori, nivelul ridicat de cunoștințe despre piață și competitori ș.a.
Lista poate continua cu asociații profesionale, camere de comerț, subcontractori, jurnaliști, analiști guvernamentali și privați ș.a. Spre exemplu, pentru piața muncii, Chivu (2011:23) propune următoarele surse de date și informații:
statistica publică – prin produsele Institutului Național de Statistică: „Anuarul Statistic al României”, „Ancheta anuală asupra forței de muncă în întreprinderi”, „Ancheta asupra forței de muncă în gospodării”, „Condițiile de viață ale populației”;
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, care publică:
lunar, date referitoare la câțtigul salarial mediu, efectivul de salariați, salariul minim, numărul de pensionari și mărimea pensiei, rata șomajului etc.;
trimestrial, „Buletinul statistic în domeniul muncii și solidarității sociale”;
anual, raport de activitate al ministerului, al Inspecției Muncii și al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă;
publicații ale Institutului Național de Cercetări Economice „Costin Kirițescu” (INCE) și ale institutelor și centrelor din componența acestuia: Institutul de Economie Națională, Institutul de Cercetări pentru Calitatea Vieții, Centrul de Cercetări Demografice ș.a.
periodice ale organizațiilor sindicale și ale celor patronale;
publicații ale unor organizații neguvernamentale.
Informațiile cu acces reglementat sunt cele pentru care trebuie plătit un preț sau îndeplinită o condiție (spre exemplu, a fi membru al unei organizații, deținerea de patente sau desene industriale). Informațiile confidențiale sunt cele pe care fiecare deținător le protejează, fără, însă, a fi secrete. Din această categorie pot face parte planuri de afaceri, planuri de dezvoltare, cifre de vânzări, strategii de marketing ș.a. Acest tip de informații sunt costisitoare și nu întotdeauna justifică efortul obținerii lor. De obicei, sunt obținute din surse umane, fragmentat și în corelare/coroborare cu alte surse. Informațiile secrete sunt cele clasificate astfel conform legii. Nu pot fi accesate liber, iar încălcarea acestei reguli atrage, după caz, răspundere administrativă sau penală.
V.4. Analiza informațiilor în IC
Este obligatoriu atunci când ne referim la ce înseamnă analiza informțiilor să delimităm cadrul de manifestare. Ne referim la faptul că există o întreagă literatură privitoare la subiect și că toată această avalanșă informațională trebuie privită în evoluția ei temporală. Lucrări din perioada anilor ’90 prezentau, în general, metode și tehnici tributare modelului Porter: analiza obiectivelor competitorilor (studiu de caz), analiza angajaților competitorilor (studiu de caz) analiza de cost (cantitativă/contabilă), analiza financiară (cantitativă/contabilă), resurse disponibile și dezvoltare (studiu de caz), capacitate de producție utilizată de competitori (studiu de caz) (Gordon, 1989); cronologia, analiza SOWT, benchmarking (Fuld, 1995); analiza-sinteza, studiul de caz și benchmarking (Dutka, 1998); analiza industriei (studiu de caz) (Burwell, 1999); analiza industriei (studiu de caz), analiza pieței (studiu de caz), analiza competitorilor (studiu de caz), benchmarking competitiv (Cook și Cook, 2000). După anul 2005, apare analiza de risc (Carr, 2006), analiza-sinteza la nivelurile operațional, tactic și strategic (Fleisher și Bensoussan, 2007), analiza riscului (abordare calitativă), avertizare timpurie (combinație de analiză cantitativă și analiză calitativă) (Fuld, 2010).
Totodată, trebuie făcută distincția între metodele și tehnicile de analiză și produsul final, produsul de intelligence. În produsul de intelligence sunt înglobate rezultatele din una sau, de cele mai multe ori, din mai multe analize.
Într-un studiu realizat de SCIP în anul 2006, se susține că 58% dintre analiști utilizează frecvent analiza competitorilor, iar 47% analiza SWOT. Numai 16% dintre aceștia utilizează analiza scenariilor și numai 13% realizează profile ale managementului competitorilor.
Principalele produse furnizate beneficiarilor de IC înglobează analiză din ce în ce mai sofisticată, iar metodele și tehnicile prezentate în Capitolul IV fac parte din instrumentele analiștilor.
Pentru a caracteriza o situație complexă cum este o companie într-o anumită piață este nevoie de analize complexe care să includă analize cantitative și analize calitative. Dacă, în perioada de început, erau utilizate preponderent metodele de analiză calitativă simple, precum analiza-sinteza și studiul de caz, acum sunt utilizate, preponderent, metode și tehnici structurate, iar tendința este către cuantificări care să permită analiza informatică a datelor și stocarea lor într-o formă care să poată fi utilizată cu ușurință în timp.
Pentru a identifica metodele și tehnicile de analiză a informațiilor utilizate sau cu potențial de utilizare în IC, a fost realizat un studiu care a identificat corespondența între produse de intelligence competitiv și metode și tehnici de analiză.
Pentru metodele de analiză cantitativă descrise în Capitolul III, rezultatele sunt prezentate în Figura 23, pentru metodele de analiză calitativă în Figura 24, iar pentru cele de analiză pentru suportul deciziei în Figura 25.
Figura 23 – Metode de analiză cantitativă utilizate la producerea de IC
Figura 24 – Metode de analiză calitativă utilizate la producerea de IC
Figura 25 – Metode de analiză pentru suportul deciziei utilizate la producerea de IC
Concluziile rezultate în urma studiului relevă câteva aspecte:
rareori informația disponibilă analistului este procesată (în sensul că nu este calificată și nu primește atribute care să o facă utilă și în viitor);
la elaborarea produselor de intelligence sunt utilizate metode și tehnici de analiză a informațiilor din toate cele trei categorii (analiză cantitativă; analiză calitativă și analiză pentru suportul deciziei);
în general, metodele de analiză sunt aplicate incomplet;
analiza de infomații este privită cu reticență ca producător de informații de către beneficiari;
în general, nu se evidențiază etapele proceselor analitice, motiv pentru care nu poate fi evaluată corectitudinea aplicării procedurilor;
„vedeta” analizei de IC este analiza SWOT;
metodele cantitative au o răspândire redusă și sunt utilizate, preponderent, în domeniul bancar;
la nivelul companiilor mici sau al analiștilor independenți, potențialul metodelor cantitative este recunoscut, însă, până la dezvoltarea unor programe informatice (accesibile), care să facă transparentă dezvoltarea matematică, rămânând un deziderat pentru cei mai mulți;
metodele de analiză intuitivă sunt folosite mai mult decât cele de analiză structurată;
studiul de caz este, în multe situații, singurul instrument analitic;
metoda de analiză structurată prin concurența ipotezelor nu este folosită;
analizele suport pentru decizie sunt utilizate sub diverse forme, preponderent, pentru intrarea pe noi piețe;
cultura de intelligence, ca parte a culturii organizaționale, este prezentă doar la companiile foarte mari și aici disimulată în proceduri ce nu amintesc de IC.
Cele trei tabele reprezintă o imagine sintetică a utilizării metodelor și tehnicilor de analiză în activitatea de IC. Pe de altă parte, pot reprezenta un ghid al utilizării metodelor de analiză a informațiilor în activitatea de IC.
Informatizarea activităților de analiză a informațiilor și a celor de învățare și perfecționare a metodelor analitice oferă o perspectivă interesantă pentru viitorurile posibile ale domeniului.
Capitolul VI – Componenta economică a securității naționale
Sfârșitul războiului ideologic a marcat victoria de necontestat a capitalismului și adoptarea sa de către majoritatea statelor din ceea ce a însemnat fostul bloc sovietic și sfera sa de influență. Planeta întreagă acceptă acest echilibru – probabil instabil – precum și cadrul geoeconomic ce guvernează relațiile economice: liberalismul. Chiar și China, care aparent păstrează sistemul politic comunist, s-a adaptat rapid cerințelor economiei de piață, devenind unul dintre principalii competitori de la nivel global.
Ce s-a întâmplat, însă, cu imensul potențial de conflict? Preluând un principiu din fizică, se poate afirma că nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce s-a schimbat este natura conflictelor și, oarecum, a beligeranților. Bătăliile nu se mai duc numai pentru a cuceri teritorii sau a obține autonomia ori independența; conflictele au devenit preponderent economice, cu accent pe resurse și piețe. Principalele bătălii dintre state via companii sau organizații neguvernamentale sunt, înainte de toate, economice/comerciale.
Rămâne de văzut care actor internațional își va impune supremația. O hegemonie care începe prin cunoașterea și adaptarea la sistemul valorilor caracteristice acestui nou cadru – nou doar prin caracteristica sa globală – al pieței libere, aproape unanim acceptată după 1989.
Necesarul de informație pentru expansiune economică se referă la tot ceea ce este caracteristic unui model de societate, din punct de vedere al sistemului social, al modului de viață, al moralei, dreptului, obiceiurilor, tradițiilor, identității culturale ș.a. Piața nu are caracteristici standard oriunde pe mapamond, ținând seama de faptul că, de la o națiune la alta, avem de-a face cu viziuni diferite ale societății și ale raportării individului la aceasta, uneori cu elemente constitutive contradictorii. Sistemele și modelele de societate diferă uneori fundamental în cadrul aceluiași stat sau organizări statale (spre exemplu, în spațiul fostei Iugoslavii). Piața s-a globalizat, în ritm accelerat, însă nu același lucru se poate spune despre valorile asumate de fiecare individ/comunitate/națiune sau cultură.
Provocarea momentului pare a fi decelarea valorilor dominante ale viitorului globalizat și a statelor sau entităților suprastatale ce pot fi vectori de influență. Ori, cel puțin deocamdată, nu există vector mai potrivit ca economia pentru a modela comportamentul oamenilor din societăți diferite. Globalizarea nu merge înspre idealuri etice, nu are propriul drum și va fi rezultanta acțiunilor umane. Așa cum arată în prezent, putem spune, parafrazându-l pe Heidegger, că reprezintă dorința instinctivă de putere, ascunsă sub masca dorinței de schimb.
Învinsă prin abandon, economia socialistă planificată a ajuns în cufărul cu lucruri nefolositoare ale istoriei. Ca învingător, economia de piață nu mai are nici un obstacol în cale. Totuși, realitatea recentă ne arată că, la fel ca și adversarul său învins, nu este infailibilă. Dictonul „lăsați piața să acționeze și succesul economic va fi garantat” a dovedit că poate duce către faliment companii, bănci și, poate, state.
VI.1. Securitate națională
Securitatea este o noțiune prezentă în tot mai numeroase domenii ale vieții, abordările socialului din multiple perspective, chiar de pe poziții ideologice, nefăcând abstracție de implicațiile ce pot fi induse de acest parametru.
Așa se explică de ce în ultimii ani au apărut, preponderent, în discursul politic, tot mai frecvent sintagme în care „securitatea” este alăturată unor componente ale socialului – se vorbește despre securitate „economică”, „militară”, „publică”, „alimentară”, „socială”, „ecologică”, „sanitară”, „informațională”, „a comunității” etc. De asemenea, relațiile internaționale sunt abordabile prin prisma securității, aici fiind identificată în formule alături de „internațională”, „regională”, „colectivă”, „comună” etc.
Cuvântul „securitate” are rădăcini în antichitate, provenind din latinescul securitas ce avea semnificația de „pace, calm, lipsă de primejdii”. În limba română, este prezent pentru întâia oară în „Hronicul” lui Gheorghe Șincai, cu înțelesul de „a fi la adăpost de orice pericol”, „a fi în siguranță”, „a avea sentimentul de încredere și liniște datorate absenței oricărui pericol”.
În perioada „războiului rece”, pe plan internațional a existat tendința de a defini „securitatea” preponderent în termeni militari. Însă, așa cum se arată într-o rezoluție privind politica de securitate, adoptată de Parlamentul European la 10 iunie 1991, „securitatea este mai mult decât simpla prevenire a războiului, deoarece se bazează și pe aspecte economice, ecologice, demografice, tehnologice, precum și pe cele ale interacțiunii sociale și internaționale”.
Succesiv, modalitățile de înțelegere a securității au cunoscut modificări importante, impuse, în primul rând, de transformările pe care le-au suferit statele sub presiunile de ordin geopolitic. În ultimii ani, principalii vectori ce au determinat semnificativ evoluția conținutului securității sunt considerați a fi creșterea importanței actorilor nonstatali pe scena internațională (ONU, NATO, UE, organizații teroriste, organizații transnaționale ș.a.), accelerarea proceselor contrare de integrare/regionalizare (preponderent, în Europa), concomitent cu destructurarea unor formațiuni statale (Iugoslavia, URSS ș.a.) și accentuarea interdependenței dintre state, pe fondul accelerării procesului de globalizare.
În sens larg, „securitatea” desemnează starea de echilibru și stabilitate socio-politică și economică necesară existenței și dezvoltării statului, prezervării valorilor sale fundamentale și promovării intereselor proprii. Potrivit concluziilor unui studiu elaborat de experți ai ONU, „există securitate atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice sau constrângeri economice este nul și că ele pot, din această cauză, să-și urmeze liber dezvoltarea”.
În formularea adoptată de NATO, securitatea reprezintă „o stare, realizată atunci când informațiile, materialul, personalul, activitățile și instalațiile sunt protejate contra spionajului, sabotajului, subversiunii și terorismului, cât și contra pierderilor și divulgărilor neautorizate”.
Analizând multitudinea de definiții care au fost sau sunt date securității, se poate afirma că, în contextul abordărilor de tip sistemic ce au ca subiect statul, starea de securitate decurge, îndeosebi, din stabilitatea socială, ca o premisă a stabilității universale. Astfel, în funcție de natura relațiilor pe care statele au reușit să le dezvolte, conceptul „securitate” desemnează:
pace internă (stabilitatea și echilibrul necesar socio-organizărilor pe care le gestionează) și pace internațională (relația de echilibru și stabilitate internațională, orientată spre prevenirea conflictelor și cooperare);
situația în care un stat, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alte state, dobândește certitudinea că existența, integritatea și interesele sale fundamentale nu sunt periclitate;
starea în care un stat sau grup de state poate acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condițiile respectării normelor și intereselor generale adoptate și recunoscute pe plan internațional.
Sintetizând, putem afirma că securitatea reprezintă un concept relațional care presupune o ajustare permanentă a unui set de parametri interni la condițiile mediului internațional, un proces cu o dinamică variabilă, orientat spre prezervarea spațiului și valorilor proprii.
Când discutăm despre conceptul de „securitate națională”, despre întocmirea unei liste de riscuri și despre metodele acceptabile pentru prevenirea și neutralizarea amenințărilor, abordăm elemente fundamentale ale vieții naționale. În măsura în care crește interesul cetățenilor de a participa la asemenea probleme, se conferă legitimitate existenței și funcționării serviciilor însărcinate cu protecția securității naționale, se înlesnesc dezbaterea și elaborarea legislației în domeniu și se creează un mediu propice pentru înfruntarea riscurilor care pot pune în pericol națiunea. Concretizarea acestui concept a generat politici, strategii, sisteme, structuri, instituții, doctrine, teorii, planuri, mecanisme etc.
În istoria îndepărtată a relațiilor internaționale, concepțiile politico-militare și strategice au avut la bază ideea forței, considerată, de multe ori, singura în măsură să asigure supraviețuirea statelor, în acord cu puterea militară, economică și demografică a acestora și, atunci când a fost posibilă, a aliaților săi conjuncturali.
Istoria recentă a relațiilor internaționale a consacrat noi concepte: „echilibru de forțe”, „descurajarea”, „neutralitatea”, „coexistența pașnică”, „nealinierea”, pentru ca, în perioada postbelică, să intre în limbajul curent cele de: „securitate colectivă”, „securitate comună”, „securitate democratică”, „securitate multidimensională”, „securitate globală”, „securitate regională” etc.
Securitatea, ca securitate națională, regională sau globală, reprezintă o abordare relativ nouă, chiar dacă teoretizarea sa își are sorgintea în preocuparea responsabililor politici de a găsi formele și procedeele de acțiune pentru prezentarea identității și intereselor naționale, procese asociate apariției statelor moderne. Consecutiv, analiștii militari occidentali din perioada „războiului rece” au considerat că „securitatea” trebuie clădită pe trei niveluri de percepție și acțiune:
stare – realizată atunci când informațiile, materialul, personalul, activitățile și instalațiile sunt protejate contra spionajului, subversiunii și terorismului, dar și contra pierderilor și divulgărilor neautorizate de informații clasificate;
ansamblu de măsuri necesare stabilirii unei „stări de securitate” generatoare de siguranță și stabilitate în plan intern;
organism responsabil (n.n. – structură instituționalizată) – pentru punerea în aplicare a măsurilor de securitate.
Conceptualizarea sistemică a „securității” pe scena internațională are ca elemente de construcție „circumstanțe”, „estimări”, „stări de fapt”, „ansambluri de măsuri și organisme” responsabile, iar ca subiecte „entitățile” politico-statale (toate fiind definite prin norme juridice).
După încheierea celui de-al doilea război mondial, politicieni și teoreticieni de diverse specializări, din numeroase țări, au arătat că interesele fundamentale ale unui stat pot fi grav afectate nu numai pe cale militară, ci și pe alte căi de natură diversă: politică, diplomatică, economică, informațională, psihologică, biologică, ecologică etc. Ca urmare, a apărut și s-a consolidat un nou concept, conceptul de securitate națională. Acesta are menirea să definească interesele naționale fundamentale pentru un stat, care trebuie apărate și promovate, precum și instituțiile, resursele, căile și modalitățile de prezervare a intereselor respective împotriva proceselor insecurizante.
Un moment important în edificarea conceptului în formele sale actuale a fost reprezentat de căderea „cortinei de fier” și desființarea alianței între statele membre ale Tratatului de la Varșovia, când, pe fondul dispariției polului de putere care le garanta securitatea, o serie de state din Estul Europei au elaborat și adoptat oficial documente programatice privind securitatea națională.
Sintetizând semnificațiile acordate conceptului în conținutul documentelor oficiale ale unor state din spațiul euro-atlantic, precum și unele tendințe apărute în materiale științifice actuale, rezultă că „securitatea națională” reprezintă starea realizată prin acțiuni politico-diplomatice, economice, științifice și de altă natură, care garantează statului independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea constituțională și propriul sistem de valori.
Securitatea națională se cuantifică, în general, prin relevarea nivelului de protecție a valorilor declarate în legea fundamentală a statului și identificarea gradului de satisfacere a intereselor naționale ale statului respectiv, precum și prin ansamblul de măsuri luate în conformitate cu o concepție unitară pentru promovarea valorilor/intereselor respective și apărarea lor împotriva riscurilor, amenințărilor, pericolelor și agresiunilor de orice natură.
Securitatea unei națiuni este, fără îndoială, o problemă complexă, cuprinzând diferite sectoare vitale, care reprezintă, totodată, domenii de activitate ale structurilor specializate în activități pendinte securității naționale:
prezervarea și manifestarea elementelor existențiale – popor, teritoriu și suveranitate – și a atributelor fundamentale ale statului prevăzute în Constituție;
realizarea efectivă a calităților statului român prezente în actul fundamental: statul de drept democratic și social, justiție, legalitate, pace socială și siguranță publică;
menținerea stabilității politice, economice și sociale și garantarea faptului că transformările se realizează prin intermediul instituțiilor legitime – actul de guvernare, forme de integrare și participare socială, politică și publică, rolul instituțiilor, utilizarea resurselor;
protejarea condițiilor și a capacităților care să ofere viabilitate și susținere națiunii și care să permită conviețuirea democratică (democrația, nivelul de trai, dezvoltarea personalității umane) ș.a.
În ceea ce privește componenta externă a securității, sunt propuse trei semnificații complementare:
coexistența pașnică – concept formulat ca normă fundamentală a relațiilor internaționale, dezirabil, mai ales, pentru statele și națiunile mici; aplicarea acestui concept depinde, însă, în mare măsură, de atitudinea marilor puteri, întrucât presupune o cooperare activă, pe baza egalității și avantajului reciproc;
securitatea colectivă – care impune acceptarea principiului „securitatea este indivizibilă” și presupune un angajament mondial în favoarea păcii și securității;
securitatea egală – ce presupune condiții egale pentru actorii statali; abordarea de acest tip nu poate depăși, însă, stadiul de principiu al relațiilor internaționale, întrucât presupune raporturi de forță sensibil egale și interese generale convergente, pierzându-și valabilitatea și înțelesul într-o abordare pe verticală.
În urma reconfigurării hărții intereselor la nivel planetar a apărut ideea unui nou concept de securitate, „securitatea comună”, prin care s-a argumentat că „pacea internațională” – deci, între națiuni – trebuie să fie bazată pe necesitatea supraviețuirii și evoluției tuturor actorilor, nu pe amenințarea cu distrugerea reciprocă.
Nu în ultimul rând, pe lângă abordările ce pot fi clasificate ca obiective prezintă importanță și percepția cetățenilor asupra stării de securitate. Nivelurile la care sunt percepute diverse componente ale securității depind de o serie de factori precum contextul social general, gradul de instruire, mediatizare etc. Adesea, prezența sau absența amenințării nu se corelează cu faptul că publicul se simte sau nu în pericol. Starea de securitate ar exista, din această perspectivă, nu numai în lipsa oricărei amenințări, ci și atunci când cetățenii nu se simt în nesiguranță. Thompson (1984) propune o reprezentare grafică a percepției amenințării în funcție de pericol și control – Figura 26.
Figura 26 – Relața dintre percepția amanințării – control/pericol
Orice națiune ajunge la starea de securitate (în fapt, cât mai aproape de aceasta) printr-un complex de procese sociale organizatoare, evolutive, în care sunt implicați oameni și competențe, prin acțiuni sociale ce depășesc orice abordare de tip ideologic. Definitorii pentru a răspunde la întrebarea „Când o națiune se află în stare de securitate?” sunt parametrii interdependenți: continuitatea, identitatea și capacitatea de reproducere performantă.
Starea de securitate a națiunii nu poate fi întreținută exclusiv prin raporturi de putere, nici prin confruntări clasice, de tipul războaielor, ci prin acțiunea permanentă a organizațiilor cu funcții de cunoaștere și contracarare a agresiunilor sociale. De aceea, fiecare națiune își construiește capacități (instituții) informaționale, capabile să utilizeze informația, printr-o strategie cu caracter public sau secret, pentru a face față presiunilor expansioniste (de acaparare) sau celor distructive (de fărâmițare).
Aceste instituții desfășoară acțiuni specifice căutării, culegerii, procesării și punerii la dispoziția autorităților publice naționale, în cadrul așa-numitului „front secret” sau „război secret”, cu caracter ofensiv-defensiv, a informațiilor necesare luării deciziilor pentru întreținerea „stării de securitate” și menținerea națiunii în „stare de securitate”. Prin acțiunea lor specializată, organizațiile informaționale își construiesc și reconstruiesc permanent capacitățile cu scop de a ști (adică de a culege informații), a împiedica pe adversar să te cunoască (de a desfășura o activitate de contrainformații) și a face ca adversarul să fie greșit sau prost informat (adică de a-l dezinforma).
VI.2. Componenta economică a securității naționale
Ideea de securitate economică apare efectiv în dezbaterile nesoluționate și puternic politizate din economia politică internațională, legate de natura relației dintre structura politică a anarhiei și structura economică a pieței (Buzan, 1991:230). Principalele poziții divergente reflectă viziuni asupra răspunsului la întrebarea dacă statul și societatea sau piața ar trebui să aibă prioritate și dacă actorii economiciprivați au cerințe proprii de securitate ce trebuie avute în vedere în raport cu verdictul pieței.
Securitatea are o importantă dimensiune economică, fiind într-o relație de interdependență cu investițiile financiare în sistemul de securitate. Fără o economie performantă și sustenabilă pe termen lung, nu pot exista cu adevărat siguranță, prosperitate și stabilitate, întrucât economia are un impact direct asupra potențialului de securitate, așa cum și acesta asigură un cadru adecvat de funcționare a economiei. La nivel național, statului îi revine responsabilitatea de a gestiona factorii economici ce favorizează sau afectează securitatea.
Economia reprezintă structura de rezistență a puterii, fundamentul generator de putere, securitate și stabilitate. Un stat cu o economie puternică își permite inițiative politice și strategice în plan geopolitic și va fi, întotdeauna, un stat influent în relațiile internaționale. Este cazul Germaniei, statul cu cea mai puternică economie din Europa, cazul Franței, Elveției sau cel al Japoniei, stat lipsit de resurse naturale, care importă circa 90% din materia primă, dar care are una dintre cele mai puternice economii mondiale.
Securitatea economiei circumscrie un sistem de interdependențe între toate palierele unei societăți, care generează potențial, siguranță și stabilitate, care se intercondiționează în spațiul securității și, împreună, configurează un sistem dinamic și complex, sub toate aspectele de securitate. Mai mult decât atât, creșterea interdependenței în relațiile internaționale, generată de globalizare, adaugă noi valențe conceptului de „securitate națională și internațională”.
Cele mai dezvoltate state ale lumii construiesc această nouă configurație a mediului internațional de securitate. Trebuie amintite, în acest sens, „Strategia Europeană de Securitate” (2003), „Doctrina de Securitate Națională a SUA” (2006) și „Conceptul strategic al NATO” (2010), care lărgesc cadrul tradițional al securității cu probleme de natură economică, energetică, de distrugere a mediului înconjurător sau de încălcare a drepturilor de proprietate privată.
După transformările geopolitice din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, riscurile de natură economică încep așadar să fie percepute similar celor pe care le presupun conflictele interetnice, proliferarea armelor de distrugere în masă sau acțiunile de criminalitate organizată – ca vectori de amenințare, în esență, de natură militară –, în raport cu impactul pe care îl pot produce asupra sistemelor și organizărilor dintr-un stat. Din acest moment, statele încep să își adapteze strategiile de securitate națională la aceste noi tipuri de riscuri și amenințări, indiferent de natura lor.
Provocările la adresa securității economiei sunt multiple, întrucât acest concept presupune și competitivitate și cooperare. Principalele valori ale securității economiei sunt, astfel, economia de piață, concurența loială, resursele naturale, echilibrul ecologic, dezvoltarea economică (prin asigurarea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, aplicarea politicilor de dezvoltare regională și dezvoltare durabilă), proprietatea, libertatea economică, sistemul financiar, activitatea bancară, protecția socială, dezvoltarea cercetării științifice și tehnologice la nivel național și apărarea proprietății intelectuale. Aceste valori sunt înțelese ca relații sociale și economice prin a căror existență și manifestare se asigură funcționarea economiei naționale, precum și ca ansamblu al intereselor și necesităților de securitate economică și reprezintă obiecte protejate pentru structurile naționale de intelligence (Diamescu, 2011).
Riscul în economie, ca obiect de lucru al securității economice, presupune, din punct de vedere al activităților de intelligence, identificarea amenințărilor la adresa valorilor apărate și suportul decizional pentru protejarea acestora, precum și relevarea vulnerabilităților ce pot potența amanințările.
Diamescu (2011) arată că, în majoritatea cazurilor, abordarea științifică a cercetării problemelor securității economice se reduce aproximativ la analiza detaliată a tuturor sferelor economiei naționale, urmată de o clasificare a riscurilor și stabilirea obiectivelor privind îmbunătățirea tuturor parametrilor dezvoltării social-economice a țării. Analiza riscurilor interne este, de regulă, prioritară.
În aprecierea lui Dumitru (2004:25), „dacă cheia securității economice, la nivelul statului, este poziția statului în relațiile internaționale ale comerțului, producției și finanțelor, atunci cheia, la nivelul sistemului, este stabilitatea întregii rețele de relații de piață în sine. Această rețea cuprinde o interacțiune complicată de transporturi, comunicații, credite și contracte. Atunci când funcționează lin, unii actori o duc bine, iar alții prost, în funcție de mecanismele asigurate de bunurile lor și de cât de eficient își joacă rolul. Dar dacă rețeaua pieței, în sine, este întreruptă, aproape toți actorii din sistem termină prin a o duce mai prost”.
Obiectivul central al securității economiei naționale îl reprezintă asigurarea condițiilor fundamentale pentru dezvoltarea social-economică a țării pe termen lung, adică o dezvoltare durabilă. În acest context, consolidarea și perfecționarea activității instituțiilor și mecanismelor specifice economiei de piață, pe baza principiului liberei concurențe și al solidarității sociale devine un obiectiv prioritar.
● Din 1995, strategia de securitate a SUA se bazează pe trei piloni: componenta militară, cea economică și cea culturală. Joseph Nye, decanul J F K School of Government de la Universitatea Harvard, aprecia, într-un articol publicat, că „acel stat care se va afla în fruntea revoluției informaționale va fi mult mai puternic decât oricare altul”. SUA investesc enorm în dezvoltarea capacităților proprii de informare a guvernului și a întreprinderilor cu informație economică.
Imediat după cel de-al doilea război mondial, japonezii au pus la punct un sistem unic de culegere și procesare a informațiilor economice. Este vorba de un demers complex și extrem de eficient, al cărei principal pilon a fost Ministerul Industriei și Comerțului Exterior. Prin acest minister și cu ajutorul unor tehnici de informații eficiente, japonezii au reușit să recupereze decalajul în multe domenii: construcții navale și de automobile, construcții de mașini, computere, automatizări ș.a.
Franța începe să acorde o importanță sporită informațiilor din domeniul economic, începând cu anul 1994, odată cu apariția raportului intitulat “Intelligence économique et stratégie des enterprises”. Specialiștii care au întocmit raportul au avut ca sarcină realizarea unei analize comparative a principalelor sisteme naționale de intelligence economic, fiind luate în considerare sistemele din Japonia, Statele Unite, Germania, Italia, China, Federația Rusă ș.a. De asemenea, raportul identifică probleme în sistemul de informații francez și face propuneri de gestionare a informațiilor economice în companiile private.
Marea Britanie plasează problema informațiilor în centrul strategiei economice, începând cu anul 1998. Această strategie este prezentată într-un raport intitulat „Our competitive future: the knowledge economy". Aceeași constatare, același demers: modificarea politicilor administrației pentru a veni în ajutorul companiilor britanice.
Germania a reușit ca, în anii ’90, să facă joncțiunea între interesele IMM-urilor, ale marilor companii și ale landurilor/statului, prin sesiuni repetate de consultări pe teme legate de competitivitate prin informație. Sistemul german, puternic legat de doctrina economică ORDO-liberală, este simplu și eficient, fiind o rezultantă între interesele private și cele de stat, raționalizată de doctrina menționată.
China nu dispune de o strategie economică așa cum o înțelegem noi sau cum este înțeleasă în Occident. Totuși, Beijingul realizează existența unei lumi dominate de confruntări între marile puteri, în special, în domeniul economic. Într-o lucrare elaborată de doi ofițeri ai armatei chineze și publicată în Franța, autorii vorbesc despre noile războaie, regrupate sub acronimul MOOTW (Military Operations Ther Than War – operațiuni militare altele decât războiul), subsumând războaie comerciale, războaie financiare, războaie ecologice ș.a. Încă de la finele anilor '90, guvernul chinez duce o politică bazată pe informație, care vizează preponderent controlul asupra tehnologiilor viitorului. Chiar dacă beneficiază de avantaje strategice importante – cultura sa în materie de răbdare, demografia ș.a -, China depune toate eforturile pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul tehnologic și științific, bazându-se pe informații obținute din toate tipurile de surse. Este de notorietate faptul că, între apariția unui nou produs ce se anunță de succes, oriunde pe planetă, și momentul apariției unei replici ieftine „made in China”, trec maxim 48 de ore.
Sunt puține țările care au optat pentru o adevărată strategie de forță, pentru a face față provocării în ceea ce privește securitatea economică. Multe sunt încă în situația de a nu armoniza pozițiile companiilor cu cele oficiale la nivel de politică de stat. Spania, Italia și Portugalia nu au strategii naționale de intelligence economic, însă companii puternice din aceste state au programe complexe de intelligence competitiv.
Statele din Estul Europei, inclusiv România, nu au programe naționale și nici nu există inițiative semnificative pentru alinierea la practicile din domeniu ale statelor dezvoltate economic. Luptele politice interne din aceste state nu permit coagularea unei mase critice care să direcționeze resurse către crearea unui sistem real de creștere a competitivității economice. Mai mult, erori făcute în plan economic le-au făcut victime sigure pentru intelligence-ul economic al celor care au înțeles cu ce arsenal se cuceresc, în prezent, teritoriile și mințile oamenilor.
Abstractizări moderne și interesante ale problematicii sunt realizate preponderent în mediul academic, însă interesul decidenților rămăne scăzut. Napoleon Pop redă succint cânteva aspecte legate de securitatea economică a României:
Securitatea economică ca bun public aduce în prim plan valorile sistemului democrației economice, ceea ce înseamnă că abaterea de la ele, fie a comportamentului individului, fie a naturii intervenției statului, prin reglementare și politici, este sinonimă cu lipsa de performanță în clădirea unei securități economice autentice;
Apărarea valorilor proprii ale economiei de piață trebuie făcută prin politici de guvernare de calitate, care să dea substanță și reziliență economiei reale mult dincolo de limitele critice de avarie;
Primordialitatea contribuției sectorului privat la formarea PIB-ului presupune pentru orice investitor (care are curajul riscului) fundamentarea securității economice pe statul de drept și garantarea proprietății private și intelectuale, libertatea inițiativei economice, predictibilitate și stabilitate politică;
Nu greșim cu nimic dacă afirmăm că orice creștere economică este animată, la urma urmelor, de încrederea investitorilor în ancorarea în valori fundamentale, a căror conservare este în sarcina unei guvernanțe de calitate. ”Sentimentele piețelor” sunt reflectarea comportamentului uman, euforie, temeri, frici, asumare sau aversiune la risc etc.;
Securitatea economică considerată ca bun public poate da o nouă interpretare a confluenței dintre micro și macro economie, raportului dintre piață și stat, a rolului reglementării și politicilor;
Precaritatea securității economice ca bun public este determinată de excesul de diferențieri și excepții prevăzute în reglementări, cu afectarea egalității libertății indivizilor și cu efectul negativ – via guvernare – asupra libertății de a alege variante de politici de dezvoltare;
Ne sună în urechi o frază devenită deja celebră cu privire la modul îngust în care „se ridică ochii” la sprijinul statului, ceea ce nu ar mai trebui continuat: „statul naționalizează mereu pierderile și privatizează numai profiturile”;
Există un pericol actual continental de mutualizarea a eforturilor de a acoperii pierderi, în condițiile în care resursele disponibile ar putea să nu fie folosite proporțional cu mărimea lor.;
VI. 3. Analiza informațiilor
În Doctrina Națională a Informațiilor de Securitate (2004), analiza informațiilor pentru securitate națională înseamnă „tratarea datelor și informațiilor prin folosirea metodelor logice, analogice, sistemice de analiză și ale comunicării în scopul stabilirii adevărului, incertului sau falsului ori identificării și caracterizării disfuncțiilor , vulnerabilităților și factorilor de risc ce pot constitui amenințări. Analiza este complementară cu sinteza, ambele fiind metode de cercetare și studiere a faptelor și fenomenelor exprimate de informații, care constau, pe de o parte, în descompunerea acestora în elemente componente, în scopul evidențierii caracteristicilor fenomenelor sau problemelor cercetate informativ și stabilirii relației între întreg și părțile componente, iar, pe de altă parte, în reunirea orientată a acelorași elemente, în funcție de legăturile descoperite și cercetate prin analiză”.
Analiza informațiilor pentru securitate națională reprezintă o etapă a procesului (ciclului) informativ, definițiile fiind numeroase și variate. În România, singura definiție oficială disponibilă a analizei informațiilor î acest domeniu este cea redată în paragraful precedent, însă apreciem că aceasta suferă de câteva deficiențe, dintre acestea semnificative fiind:
analiza informațiilor nu reprezintă „tratarea informațiilor”, acest pas fiind precedent analizei, în timpul procesării informației. Prin procesarea informațiilor se se atribuie informației o serie de atribute ce caracterizează informația într-o colecție de date (stadiul prelucrării informației, autenticitatea, modul de obținere, sursa sau mjlocul de obținere, nivelul de analiză conținut ș.a – așa cum ama arătat în Capitolul II);
scopul analizei nu poate fi stabilirea adevărului, ci reducerea pe cât posibil a incertitudinii în care urmează să fie luată o decizie. Analiza informațiilor, precum întreaga activitate de intelligence, are un profund caracter practic. Resursele alocate procesului de culegere de informații și celui de analiză sunt considerabile și nu se realizează fără un scop practic bine definit;
analiza informațiilor este confundată cu cu etapa identificării problemei decizionale;
vulnerabilitățile nu pot fi amenințări. Autorii definiției nu respectă conținutul semantic al cuvintelor. Astfel, dacă vulnerabilitatea reprezintă o problemă internă a unui element/sistem, amenințarea este generată de cauze externe acestuia.
Definițiile existente în doctrinele militare ale unor state cu mai multă experiență în domeniul intelligence, atât în mediul public, cât și în cel privat, oferă o imagine mai clară a ceea ce se înțelege prin analiza informațiilor. Astfel:
„analiza informațiilor reprezintă procesul de separare a datelor în mai multe părți și examinarea acestora separat sau corelat, pentru a stabili parametrii esențiali și natura legăturilor. Cuvântul analiză este folosit deseori cu sensul de evaluare, diferența fiind aceea că analiza se realizează pe ceea ce există, iar evaluarea pentru ceea ce poate fi”;
„proces în cadrul producției de intelligence în care informațiile sunt supuse unui proces sistematic în scopul indentificării faptelor semnificative și formulării de concluzii”;
„analistul de intelligence selectează și filtrează informațiile; ei interpretează probele, le pun în context și formulează concluzii în scopul de a satisface nevoia de informații a beneficiarului”;
„analiza informațiilor înseamnă aplicarea unor metode cognitive individuale sau colective pentru evaluarea datelor și testare ipotezelor într-un context socio-cultural dat”.
Totodată, definiția din Doctrina Națioanlă a Informațiilor pentru Securitate reduce – teoretic, cel puțin – analiza de informații pentru securitate la metoda clasică da analiză a informațiilor, analiza-sinteza.
Obiectele protejate sau studiate prin noțiunea de securitate economică sunt, de obicei; din cele mai cele mai moderne zone ale științei și tehnologiei. O imagine reprezentativă este redată în Doctrina Națională a Informațiilor de Securitate (în Anexa2), unde se precizează că sursa este Federal Bureau of Investigation (FBI) – Fig. 27.
Figura 27 – Obiecte ale analizei din domeniul securității economice
Dintr-o altă perspectivă, referindu-se la securitatea economică actuală, Napoleon Pop (2013) apreciază că „avem trei amenințări care trebuie să ne preocupe, constând din (1) gap-ul negativ dintre PIB-ului potențial și PIB-ul actual pe cale de osificare, (2)reducerea atractivității țării pentru investiții străine (în special investiții directe, neproducătoare de datorie externă) și (3)dezintermedierea/deleveraging-ul financiar”.
Analizele realizate în domeniul componentei economice a securității naționale sunt circuscrise acestor realități. Beneficiarii primesc rapoarte și estimări asupra situațiilor pe care le au în competență și emit, la rândul lor, cerințe de informații sub diverse forme. Tipurile de documente eleborate de analiștii de intelligence nu sunt standardizate, iar denumirile acestora sunt variate. Pentru analiza realizată am utilizat o separare după orizontul temporar la care se referă documentul de informare. Rezultatul este redat în Fig. 28, Fig. 29 și Fig. 30.
Figura 28 – Utilizarea metodelor de analiză cantitativă
în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Este lesne de observat că metodele de analiză cantitativă nu sunt utilizate în activitatea de analiză a informațiior pentru producerea de intelligence destinat factorilor de decizie în stat. Deși potențialul metodelor analitice cantitative este foarte mare, pregătirea celor care realizează analize este preponderent în științe umaniste, iar doctrina Sherman Kent – despre care aminteam în Capitolul III – funcționază, încă, la peste 50 de ani.
Figura 29 – Utilizarea metodelor de analiză calitativă
în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Figura 30 – Utilizarea metodelor de analiză pentru suportul
deciziei în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Din figurile prezentate reiese faptul că activitatea de analiză a informațiilor, ca parte a procesului de intelligence pentru securitate este puțin dezvoltată, metodele și tehnicile folosite fiind puține și preponderent intuitive.
Concluzii
Așa cum precizam încă din introducere, obiectivele asumate sunt ofertante ca subiecte de cercetare. „Informația”, „intelligence-ul”, „gândirea analitică”, „analiza informațiilor”, „intelli-gence competitiv” sau „componenta economică a securității” reprezintă tot atâtea posibile subiecte ale unor cercetări de amploare. Una dintre cele mai mari provocări a fost identificarea și selectarea aspectelor care să servească unei abordări dintr-o perspectivă unică, aceea a analizei de informații.
Domeniu considerat specific serviciilor de informații, analiza de informații și procesul din care face parte, procesul de intelligence, sunt, așa cum am arătat pe întreg parcursul tezei, parte din arsenalul cu care firmele mari reușesc să fie competitive, să câștige noi piețe și… să facă profit.
Obiectivele propuse inițial au fost atinse după cum urmează:
▪ Delimitarea conceptului de „informație” – prin relevarea aspectelor semnificative pentru un analist. Abordarea fiecărei coordonate a avut în vedere relevarea structurii, atributelor și caracteristicilor informației, în contextul în care aceasta este singura materie primă și, totodată, produs al activității.
▪ Delimitarea conceptului de „gândire analitică”- la care contribuie gândirea creativă, gândirea critică și abilitatea de a identifica structuri de informații. Este interesant din perspectiva identificării elementelor care fac un „analist” sau a dezvoltării abilităților necesare a devenii unul. Așa cum spune R. Heuer, analist poți deveni, se învață ca șofatul. A cunoaște cum judecă un analist este, practic, cunoașterea „procesului tehnologic”.
▪ „Analiza de informații” pentru producerea de intelligence este delimitată în cadrul procesului general de intelligence. Deși reprezentarea ciclului de intelligence este secvențială, etapele sucedându-se pe rând, tendințele structurilor de informații sunt de a plasa analistul în centrul acestui process, astfel încât etapele să fi coordonate unitar și să fie permise transferuri între etape neconsecutive.
▪ „Intelligence” primește și el cuvenita atenție. Delimitarea se face, în primul rând, prin explicarea faptului că, în acest sens, legat de activitatea de informații – identificarea nevoilor/planificare colectare/culegere, procesare, analiză, diseminare/feedback – acest termen nu poate fi tradus prin „intelligență”. Apoi sunt prezentate și documentate sensurile în care acest termen este folosit: proces, activitate, organizație și produs.
▪ „Intelligence competitiv” este definit și delimitat de alte activități care procesează informații. Confundat cu „busuness intelligence”, „data mining” sau „marketing”, IC își face cu greu loc în vocabularul curent de afaceri, în domeniul universitar sau în cel științific din România. O abordare documentată, o delimitare strictă și identificarea relațiilor cu alte activități în care se procesează informații, permit înțelegerea noțiunii și a conținutului său.
▪ „Componenta economică a securității”, ca parte securității naționale, este o noțiune relativ recentă în sfera „securităților”. Cu toate acestea, folosirea publică inadecvată a demonetizat sensul real, cea mai importantă contribuție venind din partea celor care au datoria să contribuie la realizarea sa – decizionalii guvernamentali.
▪ „Analiza de informații” este „analizată” din perspectiva încadrării în metode de analiză cantitativă și calitativă. Analiza calitativă este separată, la rândul său, în analiză intuitivă și analiză structurată. Pentru fiecare metodă sunt przentate tehnici reprezentative. Abordarea din această perspectivă, permite o clasificare simplă dar, odată organizate, se pot dezvolta patternuri de analiză care să permită, pe de o parte, simplificarea identificării metodelor complemetare și, pe de altă parte, eliminarea celor redundante. O atenție aparte este acordată metodei de analiză prin scenarii și metodei de analiză prin concurența ipotezelor. Ambele reprezintă metode performante, fiecare pentru categoria din care face parte, motiv pentru care au primit și locuri distincte în infograficele în care am arătat incidența metodelor de analiză pentru activitatea de intelligence competitiv, respectiv componenta economică a securității.
Deși pot prezenta caracteristici superioare în unele situații, metodele de analiză cantitativă sunt rar sau deloc utilizate în activitatea analiștilor. Aceasta reprezintă o problemă a managementului în organizațiile care produc sau folosesc intelligence.
▪ Formularea principiilor analizei de informații s-a realizat prin esențializarea patternurilor informaționale identificate ca structuri de informații atunci când a fost „analizată” analiza de informații. Cele șapte principii sunt rezultatul „scufundării în date” cum spun analiștii, urmate de o încercare de falsificare a lor cu fiecare nouă metodă de analiză învățată sau fiecare analiză realizată.
▪ Relevarea incidenței metodelor de analiză a informațiilor în activitatea de intelligence competitiv și în cea de analiză pentru securitate națională s-a realizat prin intersectarea tipurilor de documente pentru intelligence-ul și, respectiv, public cu metodele de analiză selectate pentru a fi prezentate.
Nu în ultimul rând, infograficele din ultima parte a lucrării pot constitui surse de sprijin în activitatea celor care încep studiul acestui domeniu și o provocare pentru cei avansați de a încerca instrumente noi de analiză a informațiilor în activitatea proprie.
*****
***
*
Lista Figurilor:
Figura 1 – Piramida DIKW
Figura 2 – Procente de cogniție alocate palierelor DICI
Figura 3 – Subsistemele organizației
Figura 4 – Cauze și consecințe ale lejerității cognitive
Figura 5 – Ciclul (clasic al) activității de intelligence
Figura 6 – Matricea de suport și evaluare
Figura 7 – Triunghiul lui Herring
Figura 8 – Sistemul 6×6 pentru calificarea surselor și a informațiilor
Figura 9 – Coduri de evaluare a sursei informațiilor
Figura 10 – Coduri utilizate pentru evaluarea informațiilor
Figura 11 – Rezultate ale experimentului lui Slovic
Figura 12 – Termeni generici pentru analiza de informații
Figura 13 – Taxonomia metodelor de analiză a informațiilor
Figura 14 – Construirea matricei pentru ACI
Figura 15 – Completarea matricei în ACI
Figura 16 – Reprezentare grafică a analizei SWOT
Figura 17 – Model matrice SWOT cu exemple ale elementelor ce o compun
Figura 18 – Formular pentru analiza SWOT
Figura 19 – Evoluția Intelligence Competitiv Procesul de intelligence
Figura 20 – Reprezentare schematică a Modelului Porter
Figura 21 – Reprezentare a procesului de IC
Figura 22 – Suprapunerea IC cu alte activității care prelucrează informații
Figura 23 – Metode de analiză cantitativă utilizate la producerea de IC
Figura 24 – Metode de analiză calitativă utilizate la producerea de IC
Figura 25 – Metode de analiză pentru suportul deciziei utilizate la producerea de IC
Figura 26 – Relața dintre percepția amanințării – control/pericol
Figura 27 – Obiecte ale analizei din domeniul securității economice
Figura 28 – Utilizarea metodelor de analiză cantitativă în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Figura 29 – Utilizarea metodelor de analiză calitativă în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Figura 30 – Utilizarea metodelor de analiză pentru suportul deciziei în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Bibliografie:
Aguilar, Francis Joseph (1967), Scanning the Business Environment, Macmillan, New York.
Albrecht, Karl (2008), Inteligența Practică, Editura Curtea Veche, București.
Allison, Graham (1971), Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis, Little, Brown.
Amabile, T.M. (1997), Motivating creativity in organizations: on doing what You love and loving what You do (Creativity in Management), California Management Review, vol.40, 1, Fall.
Baddeley, A.D.; Hich, G. (1974), Working memory, în Bower, G.H. (Ed.), The psychology of learning and motivation: Advances in research and theory, Academic Press, New York, Vol.8.
Bain, J. (1954), Conditions of Entry and the Emergence of Monopoly, în Monopoly and Competition and Their Regulation, Macmillan, New York.
Barker, L. (1987), Groups in Process, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey.
BărbuȚă, Cristian-Gelu; Marin, Floriana-Lucia (2014), Intelligence: o nouă revoluție, Editura Sitech, Craiova.
BărbuȚă, Cristian-Gelu; Marin, Floriana-Lucia (2013), De la informație la intelligence, Editura Sitech, Craiova.
Benbasat, I.; Goldstein, D.K.; Mead, M. (1987), The Case Research Strategy in Studies of Information Systems, MIS Quarterly.
Bonoma, Thomas (1985), Case Research in Marketing: Opportunities, Problems and a Process, în Journal of Marketing Research (mai 1985).
Boucher, W.I. (1985), Scenarios and Scenario Writing, în Nonextrapolative Methods in Business Forecasting, ed. J.S. Mendell, Westport, Connecticut, Quorum Books.
Box, George; Jenkins, Gwilym (1970), Time series analysis: Forecasting and control, Holden-Day, San Francisco.
Brinton, Crane (1938), The Anatomy of Revolution, Vintage, ediție revizuită 1965.
Brody, Roberta (2008), Issues in defining competitive intelligence: An exploration, în Journal of Competitive Intelligence and Management 4(3), 3-16.
Buzan, Barry; Waever, Ole; De Wilde, Jaap (2011), Securitatea, un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj-Napoca.
Buzunărescu, Ștefan (1996), Sociologia opiniei publice, Editura Enciclopedică Română, București.
Campbell, D.T. (1975), Degrees of freedom and the case study, în Comparative Political Studies, (iulie 1975).
Carr Metcalf, Margaret (2006), Super Searchers on Competitive Intelligence, Information Today, Inc., Medford, New Jersey, second printing.
Carter, V.G. (1973), Dictionary of Education, McGraw Hill Book Company, New York.
Chivu, Luminița (2011), Strategii și Politici de Ocupare (suport de curs – nepublicat).
Clark, Robert M. (2007), Intelligence Analysis: a target – centric approach, CQ Press, Washington.
Clemen, Robert (1996), Making Hard Decisions: An Introduction to Decision Analysis, Second Edition. Duxbury Press, Belmont, CA.
Cook, M; Cook, C. (2000), Competitive Intelligence: Create a Inteligent Organization and Compete to Win, Kogan Page, SUA.
Cook, T.D., Campbell, D.T. (1979), Quasy-Experimentation: Design and Analysis Issues for Field Settings, Houghton Mifflin, Boston.
Cornescu, Viorel; Marinescu, Paul; Curteanu, Doru; Toma, Sorin (2003), Management – de la teorie la practică, Editura Universității București, București.
Cornescu, Viorel; Druică, Elena (2005), Intreprindere. Management. Profit., Editura CH Beck, București.
Cornescu, Viorel; Bucur, Ion; CreȚoiu, Gheorghe (2011), Economie, ed. a III-a, Editura CH Beck, București.
De Bono, Edward (2009), Cursul de gândire, Editura Curtea Veche, București.
De Bono, Edward (1992), Serious Creativity:Using the Power of Lateral Thinking to Create New Ideas, Harper Business, New York.
De Bono, Edward (2008), Șase pălării gânditoare, tr. Adriana Ciorbaru, Editura Curtea Veche, București.
Denzin, N.K.; Lincon, Y.S. (1994), Handbook of Qualitative Research, Thousand Oaks, CA, Sage.
Deslauriers, J.P., coord., Les méthodes de la recherche qualitative, Sillery, Québec, Presses de l’Université du Québec.
Dobrescu M., Emilian, coord. (2010), Cartea Crizelor, Editura Wolters Kluver, București.
Dobrescu M., Emilian (2010), Sisteme monetare contemporane, Editura Wolters Kluver, București.
Eisenhardt, Kathleen (1989), Buildin Theories from Case Study Research, The Academy of Management Review (oct. 1989).
Evans, Jonathan (1990), Bias in Human Reasoning: Causes and Consequences, Psychology Press.
Fahey, Liam, Narayanan, V. K. (1986), Macroenvironmental Analysis for Strategic Management, South-Western.
Filip, Florin Gheorghe (2002), Decizie asistată de calculator – decizii, decidenți, metode și instrumente de bază, Editura Tehnică, București.
Fleisher, Craig S.; Bensoussan, Babette E. (2007), Business and Competitive Analysis, Pearson Education Inc, New Jersey.
Fleisher, Craig S.; Blenkholm, David L. (2001), Managing frontieres in competitive intelligence, Quorum Books, Westport.
Florida, Richard (2002),The Rise of the Creative Class, Basic Books, New York.
FrăȚilă, Ovidiu; Solomon Iosif (2013), Intelligence – coordonată de securitate națională și globală, în Revista Gândirea militară românească, nr.1din anul 2013.
Fuld, Leonard (1995), The New Competitor Intelligence, John Wiley and Sons.
Fuld, Leonard (2010), The Secret Language of Competitive Intelligence, Dog Ear Publishing, Indianapolis.
Galbraith, J.K. (1971), American Left and Some British Comparation, Fabian Society.
Garbo, Cynthia M. (2004), Anticipating Surprise: Analysis for Strategic Warning, University Press of America, Maryland.
Gharajedaghi, Jamshid (1999), Systems Thinking: Managing Chaos and Complexity, Butterworth-Heinemann, Boston.
Gilad, Ben (2008), The Future of Competitive Intelligence: Contest for the Profession's Soul, în Competitive Intelligence Magazine, 2008, 11(5), 22.
Gilhooly, K. J. Thinking (1996), Directed, Undirected and Creative, Academic Press.
Glitman, Erik (2007), Global CI in practice: Outsourcing competitive intelligence, în Competitive Intelligence Magazine, Martie/Aprilie, 2007.
Goldman, Jan (2006), Word of Intelligence – a Dictionary, The Scarecrow Press.
Goleman, Daniel (2007), Inteligența socială, Editura Curtea Veche, București.
Greene, R.M., Jr., ed. (1966), Business Intelligence and Espionage, Homewood, IL, Dow-Jones and Irwin Inc.
Guilford, J.P. (1954), Psychometric methods, (ediția a II-a), McGraw-Hill, New York.
Guba, E.G.; Lincoln, Y.S. (1982), Effective Evaluation, San Francisco, Jossey Bass Pub.
Guyton, W. J. (1962), A guide to gathering marketing intelligence, Industrial Marketing, March.
Gustave, Nicolas Fischer (1990), Psychologie des Arbeitsraumes, Frankfurt Campus, english edition.
Hartley, Ralph (1928), Transmission of Information, în Bell System Technical Journal, Volume 7, Number 3, iulie 1928.
Herman, Kahn; Wiener, Anthony (1967), The Year 2000, Macmillan, New York.
Heuer, Richards Jr.; Pherson, Randolph H. (2011), Structured Analytic Tehniques for Intelligence Analysis, CQ Press, Washington DC.
Hill, T.; Westbrook, R. Swot (1997), Analysis: It’s Time for a Product Recall, Long Range Planing, Vol.30, Nr.1.
Hughes, F.J.; Schum, D.A. (2003), Preparing for the future of intelligence analysis: Discovery-Proof-Choice, Unpublished Manuscript, Joint Military Intelligence College.
Jones, Morgan D. (1998), The Thinker’s Toolkit, Three Rivers Press, New York.
Kahaner, Larry (1997), Competitive Intelligence: How to Gather, Analyze and Use Information to Move Your Business to the Top, Simon & Schuster, Rockefeller Center, New York.
Kahneman, Daniel (2012), Gândire rapidă, gândire lentă (traducere de Crăciun Dan), Editura Publica, București.
Kahneman, Daniel; Tversky, Amos (1974), Judgment under Uncertainty: Heuristics and Biases, Science, New Series, Vol.185, Nor.4157 (septembrie 1974).
Kalb, Clifford; Herring, Jan (2012), Selecting the Right Competitive Intelligence Organization Model, în Competitive Intelligence, vol.15, nr.1 (ianuarie-martie 2012).
Kelly, W.T. (1965), Marketing Intelligence: The Management of Marketing Information, Staples Press, London.
Kempner, Thomas; Tregoe, B.B. (1981), The New Rațional Manager, Princeton Research Press.
Kent,Sherman (1949), Strategic Intelligence for American World Policy, Princeton Press University.
Langmuir, Irving (1943), Science, Common Sense and Decency, în Science, nr.97 (ianuarie 1943).
Larsen, T.J. (1999), Line Manager’s Supervision of the Development and Use of Information Systems, în Managing Information Tehnology Resources, in Organizations in the Next Millennium, International Conferince.
Lecompte, M; Preissle, J. (1993), Ethnography and Qalitative Design in Educational Research, Academic press, San Diego.
Lessard, Hebert M.; Goiette, G.; Boutin, G. (1990), Recherche qualitative: fondements et pratiques, Editura Agence d’Arc inc, Montreal.
Likourezos, George (1993), Prologue to Image Enhanced Estimation Methods, în Proceedings of the Instititute of Electrical and Electronics Engineers, nr.18 (iunie 1993).
Loescher, M.S.; Schroeder, C; Thomas, C.W. (2000), Proteus: Insights from 2020, Copernicus Institute Press, Utrecht, Olanda.
Lowenthal, Mark (2002), Intelligence: From Secrets to Policy, Congressional Quarterly Press, Washington DC.
Mandel, T.F. (1983), Future Scenarios and Their Use in Corporale Strategy, în The Strategic Management Handbook, ed. K.J. Albert, McGraw-Hill, New York.
Măzăreanu, Valentin (2005/2006), „Inteligență” în Business Intelligence, Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul LII/LIII, Științe Economice.
McCutcheon, D.; Meridith, J. (1993), Conducting Case Study Research in Operations Management, în Journal of Operations Management, Volumul 11.
Militaru, Gheorghe (2004), Sisteme informatice pentru Management, Editura All, București.
Mintzberg, Henry (1979), The Structuring of Organization: a Synthesis Research, Practice Hall, Michigan University.
Moldoveanu, G. (2000), Analiza organizațională, Editura Economică, București.
Moore, W.E.; McCann, H.; McCann, J. (1985), Creative and Criticai Thinking, Houghton Mifflin, Boston, New Jersey.
Morrison, Elating (1966), Man, Machines and Modern Times, MIT Press, Cambridge.
Moscovici, S.; Hewstone, M. (1983), Social representations and social explanations: From the ‘naive’ to the ‘amateur’ scientist, în Attribution theory: Social and functional extensions, ed. M. Hewstone, Basil Blackwell, Oxford.
Mucchelli, Alex (1994), Les methodes qualitatives (ediția a II-a), Puf, Paris.
Muller, M.L. (2005), Beyond competitive intelligence-innovation and competitive strategy, în South African Journal of Information Management, 7(1).
Muller, M.L. (2007), Global competitive intelligence practice, în South African Journal of Information Management, 9(3).
Muller, M.L. (2008), Competitive intelligence in business: Latin America, în South African Journal of Information Management, 9(2).
Muller, M.L. (2009), How and what others are doing in competitive intelligence: Outsourcing model. Competitive Intelligence, 11(2).
Năstășel, Eugen; Ursu, Ioana (1980), Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
Nicolae-Bălan, Mariana (2009), Metode econometrice cu aplicații în economie, Editura Printech, București.
Nicolescu, Ovidiu, coord. (1994), Management aplicativ – studii de caz, Institutul Manager, București.
Nicolescu, O.; Nicolescu, L. (2005), Economia, firma și managementul bazate pe cunoștințe, Editura Economică, București.
NiȚu, Ionel (2011), Contribuții la definirea unui cadru conceptual și metodologic al analizei de intelligence, în Revista română de studii de intelligence, nr.5 din anul 2011.
NiȚu, Ionel (2012), Analiza de intelligence: o abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, București.
Nonacka, Ikujiro; Takeuchi, Hirotaka (1995), The Knowledge-Creating Company: How Japanese Companies Create the Dynamics of Innovation, Oxford University Press, SUA.
Oancea, Marius; StrauȚ, Ozana (2007), Inteligența economică din perspectiva Uniunii Europene, în Annals Economics Science Series, Timișoara (Anale, Seria Științe Economice, Timișoara), issue XIII.
Obreja, Cristian; Rusu, Costache (2009), Protejarea și promovarea intereselor firmei prin intelligence, Editura Expert, București.
Pandrea, Maria (2000), Munca intelectuală, Editura Victor, București.
Patton, M.Q. (1990), Qualitative Evaluation and Research Methods (ediția a II-a), Newbury Park, California, Sage.
Păun, Mihai (1997), Analiza sistemelor economice, Editura ALL, București.
Păun, Vasile (2006), Competitivitatea prin informație, Editura Paideia, București.
Peptine, Claudiu (2013), Efectul de contagiune economică: o perspectivă teoretică, în Management Intercultural, Romanian Foundation for Business Intelligence, Iași.
Pinkerton, R.L. (1969), How to develop a marketing intelligence system, Industrial Marketing (serie de cinci articole, aprilie-august 1969).
Popa, Cornel (1972), Teoria Cunoașterii, Editura Științifică, București.
Pope, Simon; Jøsang, Audun (2006), Analysis of Competing Hypotheses using Subjective Logic, International Command and Control Research and Technology Symposium, The University of Queensland, Australia.
Popper, Karl R. (2000), Filosofie socială și filosofia științei, Editura Trei, București.
Popper, Karl R. (1981), Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru Surdu și Erwin Tivig, Editura Științifică și Pedagogică, București.
Popper, Karl R. (1998), Mitul contextului: în apărarea științei și a raționalității, Editura Trei, București.
Porter, Michael (1985), Competitive advantage, Free Press, New York.
Porter, Michael (1980), Competitive Strategy, Free Press, New York.
Prescott J.E. (1999), The Evolution of Competitive Intelligence: Designing a Process for Action, Proposal Management, Spring.
Prunkun, Hank (2010), Handbook of Scientific Methods of Inquiry for Intelligence Analysis, The Scarecrow Press, Inc., Plymouth, Marea Britanie.
Robson, C. (2002), Real World Research, U.K., Blackwell Publisher, Oxford.
Rowley, Jeniffer (2007), The Winsom Hierarchy: Representations of The DIKW Hierarchy, în Journal of Information Science, volumul 33, nr.2.
Rybacki, Karyn C.; Rybacki, Donald J. (2004), O introducere în arta argumentării, Editura Polirom, Iași.
Rybacki, Karyn C.; Rybacki, Donald J. (2005), Arta argumentării, Editura Polirom, Iași.
Schon, Donald A. (1978), Organizational Learning, Addison-Wesley, Boston.
Schulsky, Abram; Schmitt, Gary (2008), Războiul tăcut. Introducere în universul informațiilor secrete, Editura Polirom, Iași.
Schwartz, Peter (1996), The Art of the Long View, Currency Doubleday, New York.
Shaker, Steven; Gembicki, Mark (1998), The War Room: Guide to Competitive Intelligence, McGraw-Hill, SUA.
Shannon, Claude, coautor al studiilor Warren Weaver (1948), A mathematical theory of communication, în Bell System Technical Journal, volumul 27 (iulie și octombrie 1948).
Simon, Herbert A. (1965), The Shape of Automation: for Men and Management, Harper and Row, New York.
Sleigh, Andrew (1996), Project Insight, Farnborough, U.K.: Centre for Defence Analysis, Defence Evaluation and Research Agency.
Schelling, Thomas (1960), The Strategy of Conflict, Harvard College.
Sharp, Seena (2009), Competitive Intelligence Advantage, John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey.
Stahl, Henri H (1974), Teoria și practica investigațiilor sociale – metode și tehnici, Editura Științifică, București.
Stuard I. et al. (2002), Effective Case Research in Operations Management: a Process Perspective, în Journal of Operations Management, 20.
Tabboni, Simonetta; Mongardini, Carlo (1998), Robert K. Merton and Contemporary Sociology, Transaction Publishers.
Tămaș, Sergiu (1999), Prospectiva Socială, Editura Victor, București.
Thompson, J.R.; Hopf-Weichel, R.; Geiselman, R.E. (1984), The Cognitive Bases of Intelligence Analysis, Research Insitute for Behavioral and Social Sciences, SUA.
Torrance, E.P. (1966), The Torrance Tests of Creative Thinking-Norms-Technical Manual Research Edition, Personnel Press, Princeton.
Thruling, M.; Jungermann. H. (1986), Constructing and running mental models for inferences about the future, în New Directions in Research on Decision Making, Brehmer, B.; Jungermann, H.; Lourens, P.; Sevon, G., Eds. Elsevier.
Tversky, Amos; Kahneman, Daniel (2004), The Belief in the „Law of small Numbers”, în Tversky, Amos, Preference, Belief, and Similarity, Selected Writings Amos Tversky, A Bradford Book, The MIT Press Cambridge, Massachusetts.
VlăduȚescu, Ștefan (2002), Informația de la teorie către știința, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Vroom, Victor H.; Yetton, Phillip W. (1973), Leadership and Decision-Making, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh.
Van Guilenbur, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W. (1998), Știința comunicării (traducere de Tudor Olteanu), Editura Humanitas, București.
Wallace, Walter (1971), The Logic of Science in Sociology, Aldine de Gruyter, New York.
Washington, Platt (1957), Strategic intelligence production: Basic principles, F.A. Praeger, New York.
Wheelen, T.L.; Hunger, J.D. (2006), Strategic management and business policy, Pearson Prentice-Hall, New York.
Weihrich, H.; Cannice, M.V.; Koontz, H. (2010), Management: A global and entrepreneurial perspective (ediția a XIII-a), McGraw-Hill, New Delhi.
White, C. (2004), Strategic management, Palgrave Macmillan, New York.
Wholstetter, Roberta (1962), Pearl Harbor: Warning and Decision, Stanford University Press.
Wolf, Charles jr.; Neu, C.R. (1994), The Economic Dimensions of National Security, RAND Corporation, Santa Monica.
Wright, Sheila (2010), Capitalising on intelligence: Converting input to output to insight and competitive advantage, în Journal of Strategic Marketing, 18(7).
Wright, Sheila (2011), A Critical Evaluation of Competitive Intelligence and Insight Management Practice, Doctor of Philosophy (PhD) thesis, De Montfort University, Leicester.
Wunderlin, C. (2007), Outsourcing your CI needs, în Competitive Intelligence Magazine, 10(2).
Yin, Robert K (2005), Studiul de caz: designul, analiza și colectarea datelor (traducere de Valentin Alupoaie), Editura Polirom, Iași.
ZaiȚ, Dumitru; Corăbieru, Dumitru (2009), Inteligența economică în cultura întreprinderii românești, în Management Intercultural, volumul XI, nr.19.
Zaman, Gh., coord., Vasile, Valentina; Poenaru, Maria; Sandu, Steliana Valeriu; Ioan-Feanc, Valeriu; Munteanu, Andreea (2006), Transferul tehnologic și investițiile – priorități ale dezvoltării durabile, Editura Expert, București.
Zisu, Cătălin; Mihalcea, Alexandru (2007), Securitatea sistemelor informațional decizionale, Editura Tritonic, București.
Zlate, Mielu (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași.
*****
Lista Figurilor:
Figura 1 – Piramida DIKW
Figura 2 – Procente de cogniție alocate palierelor DICI
Figura 3 – Subsistemele organizației
Figura 4 – Cauze și consecințe ale lejerității cognitive
Figura 5 – Ciclul (clasic al) activității de intelligence
Figura 6 – Matricea de suport și evaluare
Figura 7 – Triunghiul lui Herring
Figura 8 – Sistemul 6×6 pentru calificarea surselor și a informațiilor
Figura 9 – Coduri de evaluare a sursei informațiilor
Figura 10 – Coduri utilizate pentru evaluarea informațiilor
Figura 11 – Rezultate ale experimentului lui Slovic
Figura 12 – Termeni generici pentru analiza de informații
Figura 13 – Taxonomia metodelor de analiză a informațiilor
Figura 14 – Construirea matricei pentru ACI
Figura 15 – Completarea matricei în ACI
Figura 16 – Reprezentare grafică a analizei SWOT
Figura 17 – Model matrice SWOT cu exemple ale elementelor ce o compun
Figura 18 – Formular pentru analiza SWOT
Figura 19 – Evoluția Intelligence Competitiv Procesul de intelligence
Figura 20 – Reprezentare schematică a Modelului Porter
Figura 21 – Reprezentare a procesului de IC
Figura 22 – Suprapunerea IC cu alte activității care prelucrează informații
Figura 23 – Metode de analiză cantitativă utilizate la producerea de IC
Figura 24 – Metode de analiză calitativă utilizate la producerea de IC
Figura 25 – Metode de analiză pentru suportul deciziei utilizate la producerea de IC
Figura 26 – Relața dintre percepția amanințării – control/pericol
Figura 27 – Obiecte ale analizei din domeniul securității economice
Figura 28 – Utilizarea metodelor de analiză cantitativă în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Figura 29 – Utilizarea metodelor de analiză calitativă în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Figura 30 – Utilizarea metodelor de analiză pentru suportul deciziei în activitatea de intelligence pentru securitate națională
Bibliografie:
Aguilar, Francis Joseph (1967), Scanning the Business Environment, Macmillan, New York.
Albrecht, Karl (2008), Inteligența Practică, Editura Curtea Veche, București.
Allison, Graham (1971), Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis, Little, Brown.
Amabile, T.M. (1997), Motivating creativity in organizations: on doing what You love and loving what You do (Creativity in Management), California Management Review, vol.40, 1, Fall.
Baddeley, A.D.; Hich, G. (1974), Working memory, în Bower, G.H. (Ed.), The psychology of learning and motivation: Advances in research and theory, Academic Press, New York, Vol.8.
Bain, J. (1954), Conditions of Entry and the Emergence of Monopoly, în Monopoly and Competition and Their Regulation, Macmillan, New York.
Barker, L. (1987), Groups in Process, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey.
BărbuȚă, Cristian-Gelu; Marin, Floriana-Lucia (2014), Intelligence: o nouă revoluție, Editura Sitech, Craiova.
BărbuȚă, Cristian-Gelu; Marin, Floriana-Lucia (2013), De la informație la intelligence, Editura Sitech, Craiova.
Benbasat, I.; Goldstein, D.K.; Mead, M. (1987), The Case Research Strategy in Studies of Information Systems, MIS Quarterly.
Bonoma, Thomas (1985), Case Research in Marketing: Opportunities, Problems and a Process, în Journal of Marketing Research (mai 1985).
Boucher, W.I. (1985), Scenarios and Scenario Writing, în Nonextrapolative Methods in Business Forecasting, ed. J.S. Mendell, Westport, Connecticut, Quorum Books.
Box, George; Jenkins, Gwilym (1970), Time series analysis: Forecasting and control, Holden-Day, San Francisco.
Brinton, Crane (1938), The Anatomy of Revolution, Vintage, ediție revizuită 1965.
Brody, Roberta (2008), Issues in defining competitive intelligence: An exploration, în Journal of Competitive Intelligence and Management 4(3), 3-16.
Buzan, Barry; Waever, Ole; De Wilde, Jaap (2011), Securitatea, un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj-Napoca.
Buzunărescu, Ștefan (1996), Sociologia opiniei publice, Editura Enciclopedică Română, București.
Campbell, D.T. (1975), Degrees of freedom and the case study, în Comparative Political Studies, (iulie 1975).
Carr Metcalf, Margaret (2006), Super Searchers on Competitive Intelligence, Information Today, Inc., Medford, New Jersey, second printing.
Carter, V.G. (1973), Dictionary of Education, McGraw Hill Book Company, New York.
Chivu, Luminița (2011), Strategii și Politici de Ocupare (suport de curs – nepublicat).
Clark, Robert M. (2007), Intelligence Analysis: a target – centric approach, CQ Press, Washington.
Clemen, Robert (1996), Making Hard Decisions: An Introduction to Decision Analysis, Second Edition. Duxbury Press, Belmont, CA.
Cook, M; Cook, C. (2000), Competitive Intelligence: Create a Inteligent Organization and Compete to Win, Kogan Page, SUA.
Cook, T.D., Campbell, D.T. (1979), Quasy-Experimentation: Design and Analysis Issues for Field Settings, Houghton Mifflin, Boston.
Cornescu, Viorel; Marinescu, Paul; Curteanu, Doru; Toma, Sorin (2003), Management – de la teorie la practică, Editura Universității București, București.
Cornescu, Viorel; Druică, Elena (2005), Intreprindere. Management. Profit., Editura CH Beck, București.
Cornescu, Viorel; Bucur, Ion; CreȚoiu, Gheorghe (2011), Economie, ed. a III-a, Editura CH Beck, București.
De Bono, Edward (2009), Cursul de gândire, Editura Curtea Veche, București.
De Bono, Edward (1992), Serious Creativity:Using the Power of Lateral Thinking to Create New Ideas, Harper Business, New York.
De Bono, Edward (2008), Șase pălării gânditoare, tr. Adriana Ciorbaru, Editura Curtea Veche, București.
Denzin, N.K.; Lincon, Y.S. (1994), Handbook of Qualitative Research, Thousand Oaks, CA, Sage.
Deslauriers, J.P., coord., Les méthodes de la recherche qualitative, Sillery, Québec, Presses de l’Université du Québec.
Dobrescu M., Emilian, coord. (2010), Cartea Crizelor, Editura Wolters Kluver, București.
Dobrescu M., Emilian (2010), Sisteme monetare contemporane, Editura Wolters Kluver, București.
Eisenhardt, Kathleen (1989), Buildin Theories from Case Study Research, The Academy of Management Review (oct. 1989).
Evans, Jonathan (1990), Bias in Human Reasoning: Causes and Consequences, Psychology Press.
Fahey, Liam, Narayanan, V. K. (1986), Macroenvironmental Analysis for Strategic Management, South-Western.
Filip, Florin Gheorghe (2002), Decizie asistată de calculator – decizii, decidenți, metode și instrumente de bază, Editura Tehnică, București.
Fleisher, Craig S.; Bensoussan, Babette E. (2007), Business and Competitive Analysis, Pearson Education Inc, New Jersey.
Fleisher, Craig S.; Blenkholm, David L. (2001), Managing frontieres in competitive intelligence, Quorum Books, Westport.
Florida, Richard (2002),The Rise of the Creative Class, Basic Books, New York.
FrăȚilă, Ovidiu; Solomon Iosif (2013), Intelligence – coordonată de securitate națională și globală, în Revista Gândirea militară românească, nr.1din anul 2013.
Fuld, Leonard (1995), The New Competitor Intelligence, John Wiley and Sons.
Fuld, Leonard (2010), The Secret Language of Competitive Intelligence, Dog Ear Publishing, Indianapolis.
Galbraith, J.K. (1971), American Left and Some British Comparation, Fabian Society.
Garbo, Cynthia M. (2004), Anticipating Surprise: Analysis for Strategic Warning, University Press of America, Maryland.
Gharajedaghi, Jamshid (1999), Systems Thinking: Managing Chaos and Complexity, Butterworth-Heinemann, Boston.
Gilad, Ben (2008), The Future of Competitive Intelligence: Contest for the Profession's Soul, în Competitive Intelligence Magazine, 2008, 11(5), 22.
Gilhooly, K. J. Thinking (1996), Directed, Undirected and Creative, Academic Press.
Glitman, Erik (2007), Global CI in practice: Outsourcing competitive intelligence, în Competitive Intelligence Magazine, Martie/Aprilie, 2007.
Goldman, Jan (2006), Word of Intelligence – a Dictionary, The Scarecrow Press.
Goleman, Daniel (2007), Inteligența socială, Editura Curtea Veche, București.
Greene, R.M., Jr., ed. (1966), Business Intelligence and Espionage, Homewood, IL, Dow-Jones and Irwin Inc.
Guilford, J.P. (1954), Psychometric methods, (ediția a II-a), McGraw-Hill, New York.
Guba, E.G.; Lincoln, Y.S. (1982), Effective Evaluation, San Francisco, Jossey Bass Pub.
Guyton, W. J. (1962), A guide to gathering marketing intelligence, Industrial Marketing, March.
Gustave, Nicolas Fischer (1990), Psychologie des Arbeitsraumes, Frankfurt Campus, english edition.
Hartley, Ralph (1928), Transmission of Information, în Bell System Technical Journal, Volume 7, Number 3, iulie 1928.
Herman, Kahn; Wiener, Anthony (1967), The Year 2000, Macmillan, New York.
Heuer, Richards Jr.; Pherson, Randolph H. (2011), Structured Analytic Tehniques for Intelligence Analysis, CQ Press, Washington DC.
Hill, T.; Westbrook, R. Swot (1997), Analysis: It’s Time for a Product Recall, Long Range Planing, Vol.30, Nr.1.
Hughes, F.J.; Schum, D.A. (2003), Preparing for the future of intelligence analysis: Discovery-Proof-Choice, Unpublished Manuscript, Joint Military Intelligence College.
Jones, Morgan D. (1998), The Thinker’s Toolkit, Three Rivers Press, New York.
Kahaner, Larry (1997), Competitive Intelligence: How to Gather, Analyze and Use Information to Move Your Business to the Top, Simon & Schuster, Rockefeller Center, New York.
Kahneman, Daniel (2012), Gândire rapidă, gândire lentă (traducere de Crăciun Dan), Editura Publica, București.
Kahneman, Daniel; Tversky, Amos (1974), Judgment under Uncertainty: Heuristics and Biases, Science, New Series, Vol.185, Nor.4157 (septembrie 1974).
Kalb, Clifford; Herring, Jan (2012), Selecting the Right Competitive Intelligence Organization Model, în Competitive Intelligence, vol.15, nr.1 (ianuarie-martie 2012).
Kelly, W.T. (1965), Marketing Intelligence: The Management of Marketing Information, Staples Press, London.
Kempner, Thomas; Tregoe, B.B. (1981), The New Rațional Manager, Princeton Research Press.
Kent,Sherman (1949), Strategic Intelligence for American World Policy, Princeton Press University.
Langmuir, Irving (1943), Science, Common Sense and Decency, în Science, nr.97 (ianuarie 1943).
Larsen, T.J. (1999), Line Manager’s Supervision of the Development and Use of Information Systems, în Managing Information Tehnology Resources, in Organizations in the Next Millennium, International Conferince.
Lecompte, M; Preissle, J. (1993), Ethnography and Qalitative Design in Educational Research, Academic press, San Diego.
Lessard, Hebert M.; Goiette, G.; Boutin, G. (1990), Recherche qualitative: fondements et pratiques, Editura Agence d’Arc inc, Montreal.
Likourezos, George (1993), Prologue to Image Enhanced Estimation Methods, în Proceedings of the Instititute of Electrical and Electronics Engineers, nr.18 (iunie 1993).
Loescher, M.S.; Schroeder, C; Thomas, C.W. (2000), Proteus: Insights from 2020, Copernicus Institute Press, Utrecht, Olanda.
Lowenthal, Mark (2002), Intelligence: From Secrets to Policy, Congressional Quarterly Press, Washington DC.
Mandel, T.F. (1983), Future Scenarios and Their Use in Corporale Strategy, în The Strategic Management Handbook, ed. K.J. Albert, McGraw-Hill, New York.
Măzăreanu, Valentin (2005/2006), „Inteligență” în Business Intelligence, Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul LII/LIII, Științe Economice.
McCutcheon, D.; Meridith, J. (1993), Conducting Case Study Research in Operations Management, în Journal of Operations Management, Volumul 11.
Militaru, Gheorghe (2004), Sisteme informatice pentru Management, Editura All, București.
Mintzberg, Henry (1979), The Structuring of Organization: a Synthesis Research, Practice Hall, Michigan University.
Moldoveanu, G. (2000), Analiza organizațională, Editura Economică, București.
Moore, W.E.; McCann, H.; McCann, J. (1985), Creative and Criticai Thinking, Houghton Mifflin, Boston, New Jersey.
Morrison, Elating (1966), Man, Machines and Modern Times, MIT Press, Cambridge.
Moscovici, S.; Hewstone, M. (1983), Social representations and social explanations: From the ‘naive’ to the ‘amateur’ scientist, în Attribution theory: Social and functional extensions, ed. M. Hewstone, Basil Blackwell, Oxford.
Mucchelli, Alex (1994), Les methodes qualitatives (ediția a II-a), Puf, Paris.
Muller, M.L. (2005), Beyond competitive intelligence-innovation and competitive strategy, în South African Journal of Information Management, 7(1).
Muller, M.L. (2007), Global competitive intelligence practice, în South African Journal of Information Management, 9(3).
Muller, M.L. (2008), Competitive intelligence in business: Latin America, în South African Journal of Information Management, 9(2).
Muller, M.L. (2009), How and what others are doing in competitive intelligence: Outsourcing model. Competitive Intelligence, 11(2).
Năstășel, Eugen; Ursu, Ioana (1980), Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
Nicolae-Bălan, Mariana (2009), Metode econometrice cu aplicații în economie, Editura Printech, București.
Nicolescu, Ovidiu, coord. (1994), Management aplicativ – studii de caz, Institutul Manager, București.
Nicolescu, O.; Nicolescu, L. (2005), Economia, firma și managementul bazate pe cunoștințe, Editura Economică, București.
NiȚu, Ionel (2011), Contribuții la definirea unui cadru conceptual și metodologic al analizei de intelligence, în Revista română de studii de intelligence, nr.5 din anul 2011.
NiȚu, Ionel (2012), Analiza de intelligence: o abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, București.
Nonacka, Ikujiro; Takeuchi, Hirotaka (1995), The Knowledge-Creating Company: How Japanese Companies Create the Dynamics of Innovation, Oxford University Press, SUA.
Oancea, Marius; StrauȚ, Ozana (2007), Inteligența economică din perspectiva Uniunii Europene, în Annals Economics Science Series, Timișoara (Anale, Seria Științe Economice, Timișoara), issue XIII.
Obreja, Cristian; Rusu, Costache (2009), Protejarea și promovarea intereselor firmei prin intelligence, Editura Expert, București.
Pandrea, Maria (2000), Munca intelectuală, Editura Victor, București.
Patton, M.Q. (1990), Qualitative Evaluation and Research Methods (ediția a II-a), Newbury Park, California, Sage.
Păun, Mihai (1997), Analiza sistemelor economice, Editura ALL, București.
Păun, Vasile (2006), Competitivitatea prin informație, Editura Paideia, București.
Peptine, Claudiu (2013), Efectul de contagiune economică: o perspectivă teoretică, în Management Intercultural, Romanian Foundation for Business Intelligence, Iași.
Pinkerton, R.L. (1969), How to develop a marketing intelligence system, Industrial Marketing (serie de cinci articole, aprilie-august 1969).
Popa, Cornel (1972), Teoria Cunoașterii, Editura Științifică, București.
Pope, Simon; Jøsang, Audun (2006), Analysis of Competing Hypotheses using Subjective Logic, International Command and Control Research and Technology Symposium, The University of Queensland, Australia.
Popper, Karl R. (2000), Filosofie socială și filosofia științei, Editura Trei, București.
Popper, Karl R. (1981), Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru Surdu și Erwin Tivig, Editura Științifică și Pedagogică, București.
Popper, Karl R. (1998), Mitul contextului: în apărarea științei și a raționalității, Editura Trei, București.
Porter, Michael (1985), Competitive advantage, Free Press, New York.
Porter, Michael (1980), Competitive Strategy, Free Press, New York.
Prescott J.E. (1999), The Evolution of Competitive Intelligence: Designing a Process for Action, Proposal Management, Spring.
Prunkun, Hank (2010), Handbook of Scientific Methods of Inquiry for Intelligence Analysis, The Scarecrow Press, Inc., Plymouth, Marea Britanie.
Robson, C. (2002), Real World Research, U.K., Blackwell Publisher, Oxford.
Rowley, Jeniffer (2007), The Winsom Hierarchy: Representations of The DIKW Hierarchy, în Journal of Information Science, volumul 33, nr.2.
Rybacki, Karyn C.; Rybacki, Donald J. (2004), O introducere în arta argumentării, Editura Polirom, Iași.
Rybacki, Karyn C.; Rybacki, Donald J. (2005), Arta argumentării, Editura Polirom, Iași.
Schon, Donald A. (1978), Organizational Learning, Addison-Wesley, Boston.
Schulsky, Abram; Schmitt, Gary (2008), Războiul tăcut. Introducere în universul informațiilor secrete, Editura Polirom, Iași.
Schwartz, Peter (1996), The Art of the Long View, Currency Doubleday, New York.
Shaker, Steven; Gembicki, Mark (1998), The War Room: Guide to Competitive Intelligence, McGraw-Hill, SUA.
Shannon, Claude, coautor al studiilor Warren Weaver (1948), A mathematical theory of communication, în Bell System Technical Journal, volumul 27 (iulie și octombrie 1948).
Simon, Herbert A. (1965), The Shape of Automation: for Men and Management, Harper and Row, New York.
Sleigh, Andrew (1996), Project Insight, Farnborough, U.K.: Centre for Defence Analysis, Defence Evaluation and Research Agency.
Schelling, Thomas (1960), The Strategy of Conflict, Harvard College.
Sharp, Seena (2009), Competitive Intelligence Advantage, John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey.
Stahl, Henri H (1974), Teoria și practica investigațiilor sociale – metode și tehnici, Editura Științifică, București.
Stuard I. et al. (2002), Effective Case Research in Operations Management: a Process Perspective, în Journal of Operations Management, 20.
Tabboni, Simonetta; Mongardini, Carlo (1998), Robert K. Merton and Contemporary Sociology, Transaction Publishers.
Tămaș, Sergiu (1999), Prospectiva Socială, Editura Victor, București.
Thompson, J.R.; Hopf-Weichel, R.; Geiselman, R.E. (1984), The Cognitive Bases of Intelligence Analysis, Research Insitute for Behavioral and Social Sciences, SUA.
Torrance, E.P. (1966), The Torrance Tests of Creative Thinking-Norms-Technical Manual Research Edition, Personnel Press, Princeton.
Thruling, M.; Jungermann. H. (1986), Constructing and running mental models for inferences about the future, în New Directions in Research on Decision Making, Brehmer, B.; Jungermann, H.; Lourens, P.; Sevon, G., Eds. Elsevier.
Tversky, Amos; Kahneman, Daniel (2004), The Belief in the „Law of small Numbers”, în Tversky, Amos, Preference, Belief, and Similarity, Selected Writings Amos Tversky, A Bradford Book, The MIT Press Cambridge, Massachusetts.
VlăduȚescu, Ștefan (2002), Informația de la teorie către știința, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Vroom, Victor H.; Yetton, Phillip W. (1973), Leadership and Decision-Making, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh.
Van Guilenbur, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W. (1998), Știința comunicării (traducere de Tudor Olteanu), Editura Humanitas, București.
Wallace, Walter (1971), The Logic of Science in Sociology, Aldine de Gruyter, New York.
Washington, Platt (1957), Strategic intelligence production: Basic principles, F.A. Praeger, New York.
Wheelen, T.L.; Hunger, J.D. (2006), Strategic management and business policy, Pearson Prentice-Hall, New York.
Weihrich, H.; Cannice, M.V.; Koontz, H. (2010), Management: A global and entrepreneurial perspective (ediția a XIII-a), McGraw-Hill, New Delhi.
White, C. (2004), Strategic management, Palgrave Macmillan, New York.
Wholstetter, Roberta (1962), Pearl Harbor: Warning and Decision, Stanford University Press.
Wolf, Charles jr.; Neu, C.R. (1994), The Economic Dimensions of National Security, RAND Corporation, Santa Monica.
Wright, Sheila (2010), Capitalising on intelligence: Converting input to output to insight and competitive advantage, în Journal of Strategic Marketing, 18(7).
Wright, Sheila (2011), A Critical Evaluation of Competitive Intelligence and Insight Management Practice, Doctor of Philosophy (PhD) thesis, De Montfort University, Leicester.
Wunderlin, C. (2007), Outsourcing your CI needs, în Competitive Intelligence Magazine, 10(2).
Yin, Robert K (2005), Studiul de caz: designul, analiza și colectarea datelor (traducere de Valentin Alupoaie), Editura Polirom, Iași.
ZaiȚ, Dumitru; Corăbieru, Dumitru (2009), Inteligența economică în cultura întreprinderii românești, în Management Intercultural, volumul XI, nr.19.
Zaman, Gh., coord., Vasile, Valentina; Poenaru, Maria; Sandu, Steliana Valeriu; Ioan-Feanc, Valeriu; Munteanu, Andreea (2006), Transferul tehnologic și investițiile – priorități ale dezvoltării durabile, Editura Expert, București.
Zisu, Cătălin; Mihalcea, Alexandru (2007), Securitatea sistemelor informațional decizionale, Editura Tritonic, București.
Zlate, Mielu (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Informatilor de la Intelligence Competitiv la Componenta Economica a Securitatii Nationale (ID: 135806)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.