Analiza Influentei Jocurilor de Miscare Si a Parcursurilor Aplicative Asupra Dezvoltarii

Analiza influentei jocurilor de miscare si a parcursurilor aplicative asupra dezvoltarii

INTRODUCERE

Gimnastica artistică, ramură competițională a gimnasticii, s-a format și perfecționat în timp, fiind în continuă dezvoltare atât pe linia creșterii continue a dificultății, complexității și riscului mișcărilor, cât și a componenței exercițiilor.

Fiind ramură competițională a gimnasticii, finalitatea pregătirii în acest sport este participarea la competiții. Programul competițional cuprinde întreceri de tipuri diferite. Există astfel întreceri de cea mai mică anvergură și altele de mare anvergură, cele mai importante fiind Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice, Cupa Mondială, Jocurile Mondiale Universitare și mai nou Campionatele Mondiale Individuale.

După gradul lor de dificultate și complexitate, exercițiile de concurs de gimnastică artistică au fost împărțite în mai multe categorii: cat. IV, III, II, I și maestru. Dificultatea exercițiilor crește de la o categorie la alta în conformitate cu cerințele regulamentului, stabilite de F.R.G., în concordanță cu prevederile F.I.G.

Datorită complexității exercițiilor și a faptului că solicită coordonare neuro-musculară, se impune folosirea la nivel de începător a unor mijloace pregătitoare cât mai atractive.

Din punct de vedere tehnic, exercițiile au formă de joc și parcursurile aplicative trebuie considerate ca mijloace pregătitoare care ușurează formarea stereotipului dinamic al deprinderilor motrice specifice gimnasticii artistice.

Prin joc se dezvoltă pe «nesimțite» viteza de reacție, rezistența la efort, viteza de execuție, forța musculară, îndemânarea, mobilitatea, coordonarea, echilibrul etc., cât și curajul, hotărârea, perseverența, încrederea în sine, comportarea disciplinată, calități necesare în gimnastica de performanță.

Jocul bine conceput este capabil sa mobilizeze toate forțele, să mențină treaz interesul copiilor, sa atingă maximul de eficiență și poate fi și un mijloc de deconectare psihică.

CAPITOLUL I

Motivația alegerii temei

Fiind o calitate motrică deosebit de complexă, studiul îndemânării este dificil, neidentificându-se încă criterii precise de definire, obiectivare și sistematizare a conținutului acestui concept. De aceea există semne de întrebare în legătură cu indicii de apreciere cantitativă care să atenueze divergenta de opinii.

Indicii de apreciere corespunzători acestei calități motrice care se utilizează în prezent și care conferă îndemânării importantul rol în însușirea deprinderilor și priceperilor motrice pot fi etalați astfel:

Gradul de complexitate al acțiunilor motrice

Precizia și corectitudinea execuției

Timpul necesar de însușire.

Mi-am ales această temă deoarece am considerat că o problemă deosebit de controversată care a preocupat în ultimii ani foarte mulți specialiști, este aceea a dezvoltării îndemânării, când, ce fel și cum ar putea să înceapă sistemul de pregătire la copiii de vârstă mică.

Deseori practicarea sportului, impusă prea de timpuriu și inspirată din modelul adulților, nu a fost adaptată la nivelul și nevoile copiilor.

De aceea trebuie să ținem cont de o pregătire în concordanță cu particularitățile copilului, acest lucru permițând și obținerea unor rezultate optime.

Și pentru că, copiii, își concentrează atenția mult mai bine asupra jocurilor sau a exercițiilor sub formă de joc, la care iau parte, fiind mult mai activi, ceea ce denotă că putem să le trezim mai mult interesul pentru ceea ce fac, familiarizându-se mult mai repede cu ordinea și disciplina, calități de care nu ne putem lipsi în pașii următori al pregătirii pentru performanță.

1.2. Scopul și sarcinile lucrării

1.2.1. Scopul lucrării

Lucrarea se bazează pe experiment la grupa de gimnaste începătoare și urmărește aplicarea unor mijloace sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicative care vizează optimizarea dezvoltării îndemânării și anume a coordonării generale și echilibrului la gimnastele de 7-8 ani.

1.2.2. Sarcinile lucrării

Selecția grupelor de subiecți și implementarea în programul de antrenament a exercițiilor propuse și în urma analizei și interpretării datelor, elaborarea de concluzii și recomandări.

Recoltarea rezultatelor înainte și după efectuarea testărilor inițiale și finale, aplicarea mijloacelor propuse în cadrul antrenamentelor de zi cu zi.

Efectuarea calculelor statistice și crearea unor condiții cât se poate de bune în timpul testelor inițiale și finale, păstrându-se un control cât se poate de strict în ceea ce privește stimulii exteriori care pot influența performanțele.

Elaborarea și aplicarea unor teste specifice de echilibru

Elaborarea și aplicarea sistemelor de acționare sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicative.

1.3. Ipoteza lucrării

Aplicarea uni sistem de mijloace sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicative va conduce la dezvoltarea echilibrului si coordonării generale la gimnastele începătoare în vârstă de 7-8 ani.

1.4. Metode și tehnici de cercetare

A. Metode de colectare a datelor

Metoda studiului bibliografic

Metoda observației

Metoda testelor

Metoda experimentului

B. Metode și tehnici de interpretare a datelor

Metoda statistico-matematică

Metoda înregistrării și întabelării rezultatelor

PARTEA II

CAPITOLUL II

FUNDAMENTE TEORETICE

2.1. Caracteristicile dezvoltării bio-psihomotrice ale copiilor cu vârsta de 7-8 ani

2.1.1. Particularitățile dezvoltării biofiziologice

Începutul vieții școlare este, în același timp, începutul unei activități de învățare, care îi cere copilului nu numai efort intelectual considerabil, ci și o mare rezistență fizică.

Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt de reținut, în primul rând, indicii creșterii ponderale și staturale. Relativ lentă la început, în primii doi ani de școlaritate, când diferența de la un an la altul nu depășește 2 kilograme, creșterea în greutate se accentuează ulterior, în ultimii doi ani, când diferența de greutate urcă, de la un an la altul, de la 2 la 4 kilograme, pe ansamblul vârstei, creșterea ponderală înscriindu-se între 20-29 kg pentru băieți și respectiv între 19-28 kg pentru fete.

O evoluție asemănătoare, ca formă și raporturi între ani și între sexe, cunoaște creșterea în înălțime (talie), care, la băieți, se situează între 113-132 cm, iar la fete între 111-131 cm.

Osificarea se intensifică, devenind evidentă mai ales la unele părți ale organismului: la nivelul facial, unde are loc schimbarea dentiției de lapte și este înlocuită cu dentiția permanentă, în regiunea toracelui, a claviculei, în regiunile coloanei vertebrale, unde se umplu cartilagiile spațiale dintre vertebre, la nivelul oaselor carpiene, a falangelor.

Musculatura se dezvoltă sub aspectul creșterii volumului mușchilor, dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, ca urmare a acțiunilor mai subtile efectuate (scris, desen). Acest proces are loc treptat și copilul trebuie ferit de oboseală pe această linie, astfel poate apare sindromul «crampa mâinii» (pareze ale mișcării mâinii).

Sistemul nervos înregistrează o evidentă dezvoltare marcată prin: greutatea masei cerebrale care atinge aproximativ 1200 grame, creșterea lobilor frontali atinge 27% din masa cerebrală.

Sistemul nervos central, pe lângă rolul uriaș de analizator al impulsurilor externe și interne, are și o funcție trofică, ce se manifestă în reglarea transformărilor chimice intime și a schimbărilor dintre țesut și mediul înconjurător.

Fără să fie un robust, micul școlar dispune de o forță musculară în continuă creștere: el aleargă mult dar obosește ușor. Destul de inabil la început, în ceea ce privește operările cu obiectele, îndeosebi cele solicitate de sarcinile școlare, elevul din clasele mici devine treptat îndemânatic, învățând să-și organizeze mișcările potrivit particularităților interacțiunii cu lucrurile.

2.1.2 Particularitățile dezvoltării proceselor psihice

Cunoașterea senzorială

Perioada micii școlarități se caracterizează printr-o remarcabilă dezvoltare a sensibilității și receptivității senzoriale.

Copilul simte o «sete de impresii», manifestă o «curiozitate senzorială», pe a cărei bază, școlarul mic are din ce în ce mai multe impresii și percepe detalii ale realității.

Dezvoltarea celui de-al doilea sistem de semnalizare fixează și mărește posibilitățile de diferențiere, precizie și analiză senzorială și în același timp dă senzațiilor caracter conștient.

Sensibilitatea tactilă se dezvoltă mai ales la nivelul mâinii, putând diferenția forme fine, mărimea obiectelor.

Sensibilitatea vizuală este dată de creșterea progresivă a capacității de acomodare a ochilor la diferite distanțe. Câmpul vizual se lărgește mult, atât în ceea ce privește vederea centrală, cât și cea periferică.

Sensibilitatea auditivă se dezvoltă pe linia capacităților de a diferenția sunete muzicale și capacitatea de a controla exact emisiunile proprii de sunete muzicale.

Sensibilitatea proprioceptivă-kinestezică se dezvoltă mai ales la nivelul musculaturii mâinii.

Percepția

Cuvântul cu proprietatea sa specifică de a sintetiza și concentra experiența cognitivă, influențează mult dezvoltarea percepției delimitând, subliniind, dezvoltând o relativă unitate în experiența copilului.

Percepția de spațiu devine o cerință a muncii școlarului. Ea se dezvoltă în plasarea "punctului" în spațiu, ca origine pentru mărimi în numerație de la dreapta "punctului" sau la stânga lui. Treptat sunt create premise pentru orientarea mai largă în spațiu, pe bază de schemă, plan, hartă geografică.

Percepția de timp prin formele de activitate specială, durata lor, creșterea posibilităților de apreciere și percepere a duratei concrete a acestei activități, constituie coordonatele pe baza cărora se dezvoltă percepția de timp.

Reprezentările și noțiunile, alături de percepții și senzații constituie materia primă a gândirii, imaginației și memoriei – procese și capacități fundamentale ale activității psihice cognitive.

Memoria

În perioada micii școlarități, copilul este înainte de toate o ființă receptivă și mai puțin creatoare. Memoria păstrează mai ales ceea ce a impresionat mai profund, ceea ce subliniază încărcătura afectivă a acestui proces, are caracter spontan, predominant involuntar. O dată cu activitatea de învățare se intensifică caracterul memoriei, devenind mai organizată, centrul de greutate în fixare și păstrare se mută de pe detaliile și aspectele concrete, descriptive, pe aceea ce este mai important, esențial.

Uitarea este o inhibiție mai mult sau mai puțin profundă, de mai multă sau mai puțină durată, mai mult sau mai puțin definită.

Atenția

La elevii din clasa întâi, capacitatea de concentrare este încă redusă ca și volumul atenției. În condițiile muncii școlare crește treptat volumul atenției, ceea ce constituie un indicator pentru dezvoltarea unor mijloace de orientare și concentrare extensivă.

Imaginația

Este una din cele mai importante supape ale înțelegerii și intuirii, este instrumentul prin care micului școlar i se creează primele aspirații în cadrul realului și posibilului.

2.1.3. Particularitățile dezvoltării motrice

De mare utilitate este la aceste vârste prezentarea noțiunilor noi, inclusiv a structurilor motrice prin intermediul ambelor sisteme de semnalizare.

Motricitatea în aceste etape este debordantă, capacitatea de învățare motrică este remarcabilă dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.

Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare-perfecționare.

Alergarea are un aspect apropiat de cel optim. Odată cu creșterea și îmbunătățirea repartiției de forțe, deplasarea verticală a centrului general de greutate crește, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie.

Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziție de așteptare mai suplă, brațele sunt semi-flectate, iar picioarele depărtate. La 7 ani copilul are dificultăți de plasare în spațiu în raport cu traiectoria mingii. La 9-11 ani deplasările la minge sunt mai sigure și se caracterizează prin menținerea stabilității posturale verticale.

Săritura în lungime este una din cele mai utilizate deprinderi, implică o acțiune a diferitelor segmente corporale în funcție de orientarea lor în spațiu și de amplitudinea mișcării.

Copilul care a căpătat un plus de forță față de etapa de vârstă anterioară, este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativ bună «cooperare» a forțelor orizontale și verticale, o acțiune coordonată a brațelor, o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea deprinderilor motrice de bază.

Caracteristicile psiho-fizice extrem de favorabile achiziționării de structuri motrice, trebuie exploatate în mod just în vederea învățării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior.

2.2. Caracteristicile dezvoltării calităților motrice în gimnastică

Căutările cercetătorilor au reușit să fundamenteze în mare parte fenomenul sportiv, dar definitivările terminologice prezintă încă controverse ce vor fi rezolvate pe parcursul timpului. Evoluția istorică a noțiunilor fundamentale ale educației fizice și sportului a cunoscut o perfecționare continuă. Termenii mai vechi care nu erau destul de sugestivi și de corecți au fost înlocuiți cu termeni mai noi care reflectă mai bine aspectele concrete.

Evoluția terminologiei este determinată și de încercarea diferiților specialiști de a ajunge la o viziune comună în procesul de explicare a fenomenului sportiv.

Capacitatea reprezintă putința de a obține o reușită în executarea unei sarcini, a unei profesii. Este condiționată de o aptitudine sau o combinație de aptitudini și poate fi evaluată.

În «Compendiu de psihologie» (1993) capacitatea motrică este definită ca fiind, «ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare. Este formată din deprinderi și priceperi de bază, utilitar aplicative, priceperi motrice specifice unor ramuri sportive și calități motrice». Capacitatea motrică este formată din două zone distincte ce se recondiționează reciproc dar se și dezvoltă una pe cealaltă, este vorba de zona ce cuprinde deprinderile motrice și zona ce cuprinde aptitudinile.

Studierea motricității omului datează din cele mai vechi timpuri. În veacul al doilea al primului mileniu, Galenus a împărțit mișcările în mișcări active, pasive și mixte. În alcătuirea mișcărilor active el considera că intră forța și forța pe care o necesită. Pentru a le caracteriza pe fiecare, autorul arată că forța poate fi observată în ridicarea unei greutăți considerabile, rapiditatea în alergare pe 30 de m, violență în aruncarea discului și în sărituri.

În anul 1920, Marc Bellin du Coteau, face prima clasificare aproape completă a capacităților fundamentale ce constituie valoarea fizică a mișcărilor: viteza, coordonarea, rezistența și forța, clasificare încă folosită foarte des și azi de către teoreticieni chiar dacă au intervenit și alte concepții (citat adaptat după Gloria și Bogdan Rață).

Calitățile sunt însușiri, proprietăți ce privesc activitatea neuromusculară. De-a lungul timpului aceste însușiri au purtat și poartă diferite denumiri în concordanță cu concepțiile respective. Prima noțiune a însușirilor organismului în activitatea sportivă a fost cea de calități fizice.

Calitățile fizice sunt înțelese ca fiind «proprietăți ale activității neuromusculare». În noțiunea de calitate fizică, Zațiorschi (1968) includea: viteza, rezistența și forța, fiind până nu demult folosită pentru a defini calitățile fizicului uman. Dar această denumire s-a constatat a fi îngustă întrucât vizează numai determinările de ordin morfologic și funcțional. Evoluția activității motrice și mai ales a științei sportului au dus la înlocuirea unor termeni vechi cu alții noi care să cuprindă mai multe aspecte ale domeniului respectiv. Noțiunea de calitate fizică este sinonimă cu noțiunea de calitate motrică, capacitate motrică, capacitate fizică, capacitate psihometrică și mai recent, aptitudine motrică.

T. Ardelean, în teza sa de doctorat (1991), definește calitatea motrică ca fiind «o însușire esențială a activității musculare exprimată prin intermediul actelor motrice, condiționată de structura morfologică și de capacitățile funcționale ale diferitelor sisteme și aparate ale organismului uman mediate și procese, capacități și stări psihice ».

În actul motric calitățile nu se manifestă separat ci combinate în diferite proporții, una având rol preponderent.

Gh. Cârstea (2000) împarte calitățile motrice în două categorii:

calități motrice de bază – viteza, rezistența, forța și îndemânarea, la care se adaugă mobilitatea și suplețea;

calități motrice specifice-combinate, specifice diferitelor ramuri și probe sportive.

Sunt specialiști care consideră viteza, rezistența și forța ca fiind calități motrice de bază, iar îndemânarea o capacitate motrică combinată. (Harre 1973).

Numeroase clasificări ale calităților motrice au ca principiu împărțirea sistematică a acestora în funcție de apartenența categorială.

Letzelter distinge două categorii de calități motrice pe care le denumește și «aptitudini motrice și anume aptitudini condiționale și coordinative», în cadrul cărora vorbește despre forță, viteză, rezistență, suplețe, coordonare senzorio-motrică. Aceste aptitudini sunt numite de către alți specialiști, cum ar fi T. Ardelean (1990), R. Manno (1992), capacități coordinative, condiționale și intermediare.

Aptitudinile (capacitățile) coordinative sunt condiționate de capacitatea individului de a organiza mișcarea. De asemenea sunt condiționate de capacitatea de recepție și preluare a informației dobândite prin intermediul analizatorilor implicați în mișcarea și elaborarea deprinderilor motrice.

După Blume, citat din Manno, în 1992, aptitudinile coordinative sunt:

capacitatea de combinare și cuplare a mișcărilor;

capacitatea de orientare spațio-temporală;

capacitatea de diferențiere chinestezică;

capacitatea de echilibru;

capacitatea de reacție motrică;

simțul ritmului.

Capacitățile condiționale (viteza, rezistența, forța) au la bază metabolismul muscular și cel al diferitelor aparate. Factorii limitativi la această grupă sunt legați de cantitatea de energie disponibilă în mușchi și de mecanismele care realizează această energie.

Capacitățile intermediare (mobilitatea, suplețea) se situează la jumătatea drumului, între grupa capacităților coordinative și condiționale.

Aptitudinile motrice condiționale și coordinative se pot dezvolta și educa mult peste nivelul pe care-1 ating în mod normal prin procesul de antrenament.

Procesul de dezvoltare a aptitudinilor motrice de bază, se condiționează reciproc până la un anumit nivel, după care creșterea exagerată a uneia duce la scăderea manifestării celeilalte.

La manifestarea acestor capacități participă aparatul locomotor (oase, mușchi, tendoane, articulații), aparatele: cardiovascular, respirator, excretor, analizatorii (acustico-vestibular, vizual, tactil și chinestezic), toate sub controlul și coordonarea sistemului nervos central și periferic.

În evoluția organismului uman, aceste capacități sunt influențate și dezvoltate de următorii factori: disponibilități de ordin genetic, influențe ale mediului extern și activități cotidiene, alimentația, condițiile de viață, evoluția naturală a proceselor de creștere și dezvoltare, procesul de educație fizică sau antrenament sportiv, care, cu mijloace, metode și forme de organizare științific determinate, optimizează manifestarea acestor calități, în funcție de vârstă și sexul subiectului.

Dacă la modul general, motricitatea omului este rezultatul unor particularități calitative ale aptitudinilor motrice diferite, la gimnaști combinațiile, mișcările și legările din exercițiile liber alese poartă amprenta unor modalități diferite de manifestare a aptitudinilor motrice.

De asemenea, din lipsa uneia sau alteia dintre aceste calități motrice, din imposibilitatea folosirii lor la momentul oportun, cerut de exercițiu, există acele frecvente depunctări în arbitrai. Este deci vorba de calitățile motrice de bază: forța, viteza, rezistența și îndemânarea.

Calitățile motrice, mai ales unele dintre ele au suscitat și mai suscită încă multe controverse în rândul specialiștilor, sfera lor nefiind încă precizată. Dintre toate, îndemânarea este cea care ridică cele mai multe probleme.

În funcție de importanța calităților motrice în efortul specific cerut în gimnastica de performanță, ponderea acestor calități în gimnastică este, în ordine, următoarea: îndemânarea, forța, rezistența și viteza. Aceste calități motrice în procesul de antrenament sunt influențate calitativ și cantitativ-diferențiat, pe de o parte datorită dependenței lor de zestrea ereditară, iar pe de altă parte datorită solicitărilor diferite în antrenamentul de gimnastică. Într-un cuvânt influențarea lor rezultă din interacțiunea factorilor ereditari cu cei de mediu.

În ceea ce privește dependența lor de zestrea ereditară, se apreciază că, dacă îndemânarea și viteza fac parte dintre calitățile stabile, puțin perfectibile adică parțial și numai până la o anumită vârstă, fiind prea puțin influențată de mediu și factorii săi, forța și rezistența, dimpotrivă, fac parte din acele calități labile, perfectibile prin antrenament.

Aceste aprecieri în antrenament în general și în gimnastică în special au o mare importanță, pentru că ele jalonează încă de la selecție și, mai apoi, în antrenament atitudinea specialiștilor în fața educării calităților fizice.

În același timp trebuie apreciat un lucru destul de cunoscut: în gimnastică, ca și în alte sporturi dealtfel, aceste calități nu se manifestă separat, ci într-o îmbinare în funcție de cerințele efortului.

Totodată este știut că pentru obținerea unor indici ridicați la o anumită calitate motrică este necesar ca și celelalte calități să se afle la un anumit nivel de dezvoltare.

2.2.1. Particularitățile dezvoltării calităților motrice la gimnaste începătoare cu vârsta de 7-8 ani

«Practicarea gimnasticii artistice de performanță în concordanță cu stilul propriu domeniului și cerințele actuale solicită calități deosebite. Nu se poate vorbi de o singură calitate, ci de o îmbinare a mai multora, într-un sistem, cu nivel superior de organizare și cu preponderența uneia sau alteia, cu rol determinant în stabilirea performanțelor.»

Performanța în gimnastică depinde de nivelul unor calități motrice și psiho-motrice, pe care le urmărim și testăm chiar la selecție, astfel: îndemânare, forță, viteză, mobilitate-suplețe, rezistență, dintre care un prim loc îl ocupă îndemânarea. În gimnastică, se întrebuințează în mod frecvent termenul de «coordonare» a mișcărilor.

Îndemânarea este considerată chiar o calitate psiho-motrică, ea exprimând precizia mișcărilor și respectiv a contracțiilor musculare, fiind condiționată în mare măsură de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de mușchi pe căile motorii corticale. Este foarte importantă prin componentele sale cum ar fi: coordonarea generală și segmentară, echilibrul static și dinamic, simțul orientării în spațiu și al ritmului, direcția și amplitudinea mișcărilor, gradul de încordare necesar execuției diferitelor mișcări.

Coordonarea cuprinde atât coordonare dinamică (a corpului și a segmentelor lui), coordonare perceptiv-motrică (percepția spațiului, ritmului, dar și a propriilor mișcări), precum și coordonarea statică (echilibrarea).

Maturizarea precoce a stratului acestei calități asigură posibilități de obținere de rezultate valoroase la vârste mici.

Îndemânarea în totalitatea ei este puțin perfectibilă, dar unele dintre componente se pot perfecționa la vârstă mică.

Astfel: echilibrul static este pe deplin dezvoltat la 6 ani, ritmul la 7, orientarea spațială la 12-14 ani, echilibrul dinamic se îmbunătățește cu timpul.

Echilibrul

Echilibrul, ca factor component al îndemânării, este foarte important în gimnastică condiționând valoarea acestei calități dar și pentru aplicațiile pe care le are în realizarea unor elemente pentru care se acordă bonificații.

Echilibrul uman se definește ca «o menținere a poziției corpului în stare de echilibru». Echilibrul și tonusul muscular sunt reglate în mod reflex de aparatul vestibular. Simțul echilibrului se îmbunătățește sub influența practicării exercițiilor fizice și în special a celor specifice de echilibru.

Condiția necesară menținerii echilibrului este ca centrul de greutate să fie deasupra suprafeței de sprijin (baza de susținere). Cu cât baza de susținere este mai mare, iar centrul de greutate mai jos, cu atât echilibrul este mai stabil și invers.

Asupra corpului uman acționează forțele de greutate ale corpului propriu și greutățile altor corpuri, concomitent cu forțele de reacție ale reazemului care împiedică căderea liberă.

Menținerea echilibrului corpului se realizează prin participarea tracțiunilor musculare ca forțe interne active. Mușchii omului prin activitatea lor statică asigură menținerea pozei cât și a poziției în spațiu. Fără participarea tracțiunii musculare pot fi menționate doar pozițiile pasive, culcat pe sol.

Tipuri de echilibru

În statica corpului se disting două feluri de echilibru: stabil și nestabil, în funcție de situarea centrului de greutate al corpului față de baza de sprijin.

Există două tipuri de poziții: cu sprijin superior și cu sprijin inferior. În timpul de sprijin inferior regăsim pozițiile fundamentale din gimnastică: stând, așezat și variantele lor.

Gradul de stabilitate a pozițiilor cu sprijin inferior este diferit și variază în funcție de următorii factori: înălțimea centrului general de greutate (C.G.G.) deasupra bazei de susținere și locul unde cade verticala din C.G.G. pe suprafața bazei de susținere.

După V. Grigore (2001), corpurile se pot găsi în mai multe situații din punct de vedere al echilibrului:

1. Echilibru stabil, când punctul de sprijin și C.G.G. se găsesc pe aceeași verticală, iar C.G.G este situat sub punctul de sprijin. În căzui devierii corpului din poziția de echilibru, el tinde să revină datorită intervenției rezistenței punctului de sprijin, frecării în punctul de sprijin și rezistența aerului. Exemplu de poziție din gimnastică ce oferă corpului echilibru stabil este «atârnat». Această poziție respectă caracteristicile echilibrului stabil, C.G.G fiind situat sub punctul de apucare (sprijin).

2. Echilibru stabil, când punctul de sprijin este situat pe verticala care trece prin C.G.G. și se află sub el. La cea mai mică deviere de la poziția de echilibru, corpul nu mai poate reveni, se prăbușește, deoarece este anulata rezistența punctului de sprijin care nu se mai găsește pe aceeași verticală cu C.G.G. La gimnastică, poziția, «stând» este cel mai simplu și ușor de înțeles exemplu, punctul de sprijin fiind reprezentat de către stâlpi.

3. Echilibru indiferent, când punctul de sprijin coincide cu C.G.G. În cazul unei deplasări corpul rămâne în repaus, C.G.G. menținându-se pe orizontală. Așa se întâmplă în cazul unei sfere situată pe o suprafață plană. Acest tip de echilibru se întâlnește în cazul corpurilor rigide; datorită mișcărilor organelor interne, ale mișcărilor de respirație, la organismele vii nu se poate vorbi de echilibru indiferent.

4. Echilibru stabil îngrădit, este o formă de echilibru instabil, dacă ținem cont de cele afirmate mai sus în legătură cu C.G.G. și punctul de sprijin, dar prin intervenția forței musculare el devine stabil. Pozițiile menținute în acest fel solicită deprinderi multe, unele dintre ele foarte importante pentru gimnastică (stând pe omoplați, pe cap, pe mâini, cumpăna pe un picior etc.).

Factorii stabilității corpului sunt:

în condiții egale, stabilitatea corpului este mai mare dacă masa corpului este mare, C.G.G. mai jos și suprafața de sprijin este mai mare;

cu cât proiecția C.G.G. cade mai spre marginea suprafeței de sprijin, cu atât mai mare este șansa pierderii echilibrului;

menținerea echilibrului nu este posibilă dacă proiecția C.G.G. cade în afara suprafeței de sprijin.

În concluzie, putem afirma că menținerea echilibrului corpului omenesc se aseamănă cu echilibrul corpurilor rigide, dar interacțiunea mușchilor, articulațiilor, mișcările de respirație, bătăile inimii duc întotdeauna la o micro-balansare a corpului. Datorită acestui fapt echilibrul static se transformă în dinamic, în care C.G.G. se va mișca tot timpul în jurul poziției optime de echilibru.

O mare importanță în gimnastică o are menținerea echilibrului stabil îngrădit în mișcările lente, dar la fel de important în realizarea mișcărilor este si echilibrul dinamic. Situațiile de echilibru dinamic sunt foarte variate, de la mers și alergare până la elemente tehnice cu grad înalt de dificultate. În aceste cazuri restabilirea echilibrului nu înseamnă readucerea corpului în zona optimă, ci deplasarea lui împreună cu suprafața de sprijin.

În practică, exercițiile speciale de echilibru se fac în majoritatea cazurilor pe un sprijin ridicat. Ele pot fi executate pe loc sau în deplasare.

Exercițiile de pe loc cuprind: diferite poziții de stând și modificări ale acestora (pe vârfuri, pe un picior), îmbinate cu poziții și mișcări de brațe și trunchi: întoarceri pe unul sau ambele picioare.

Exerciții în deplasare: diferite variante de mers, deplasări în sprijin mixt, treceri peste obstacole, transport de greutăți, exerciții cu partener.

Învățarea exercițiilor de echilibru se încep pe sol de pe loc și din mers. Ele vor fi la început simple și ușor de executat. Se folosesc de obicei mișcări cunoscute, aproape de mișcările naturale spontane. Trecerea la exerciții cu grad mai mare de dificultate se va face treptat.

2.3. Îndemânarea – calitate motrică de bază în gimnastică

2.3.1. Definirea calității motrice îndemânare

Îndemânarea reprezintă o calitate motrică complexă cu multe aspecte, dar insuficient studiate.

Având multiple interferențe cu celelalte calități motrice, cu deprinderile și priceperile motrice, unii specialiști îi contestă existența. Pentru aceste motive conținutul îndemânării, mecanismul perfecționării ei nu au fost complet elucidate, fapt reflectat în imprecizia definirii ei, în multitudinea termenilor utilizați în directa implicare cu această calitate motrică: abilitate, iscusință, coordonare.

Îndemânarea condiționează însușirea și perfecționarea diferitelor acțiuni motrice (deprinderi, priceperi, procedee tehnice) ca și dezvoltarea celorlalte calități motrice. Orice mișcare voluntară indiferent de gradul ei de dificultate pretinde pentru efectuarea ei un anumit indice de îndemânare. De îndemânare este nevoie în orientarea în spațiu și în redobândirea echilibrului dereglat.

În literatura de specialitate definirea capacității coordinative – îndemânare prezintă deosebiri semnificative.

După Demeter (1972) îndemânarea poate-fi definită astfel: "calitate fizică tradusă prin capacitatea omului de a executa mișcări coordinate și precise în timp și spațiu, conform sarcinii propuse, în cele mai variate condiții de mediu".

2.3.2. Factori care condiționează îndemânarea

În manifestarea îndemânării sunt implicați o serie de factori ce condiționează această calitate motrică. Astfel de o importanță majoră în perfecționarea îndemânării este capacitatea scoarței cerebrale de a selecta informațiile primite de analizatori și de a programa coordonat impulsurile nervoase necesare contracției și relaxării mușchilor implicați în efectuarea mișcării. Calitatea impulsurilor transmise pe cale aferentă și eferentă, precum și inervațiilor motorii depinde de viteza de transmitere a impulsurilor nervoase.

Analizatorii influențează în mod diferit procesul de învățare, completându-se reciproc în activitatea instructiv-educativă de consolidare și perfecționare a deprinderilor motrice.

Analizatorul chinestezic este unul dintre analizatori în procesul de dezvoltare al îndemânării, informația chinestezică diferențială fiind necesară în numeroase acțiuni motrice având la bază reglajul de finețe. Cu rolul de a informa sistemul nervos asupra pozițiilor extremităților, a trunchiului și a forțelor ce exercită presiuni asupra acestora, receptorii analizatorului chinestezic, sunt situați în toți mușchii, tendoanele și articulațiile sistemului locomotor. Foarte important în prima fază de învățare este și analizatorul optic, deoarece informează asupra diferitelor variabile ale învățării, fiind și cel care dă comanda execuției.

Semnalele optice reflectă starea mediului înconjurător cât și relația dintre mișcarea corpului și acesta. Analizatorul acustic este important prin conținutul informativ al semnalelor acustice în raport cu actul motric care se efectuează, informațiile contribuind la însușirea ritmului, tempoului și tehnicii.

Un alt factor important ce condiționează dezvoltarea îndemânării este mobilitatea articulară și elasticitatea musculară. Lipsa mobilității articulare limitează posibilitățile de execuție fină, elegantă cu amplitudine necesară. Acest lucru este posibil datorită unei musculaturi rigide cu un tonus ridicat.

Lucrul dedicat mobilității și supleței, efectuat cu regularitate, poate conduce la ameliorarea eficacității generale a unui gest, îndeosebi la nivelul de randament general.

Mobilitatea articulară depinde de calitățile funcționale, structurale ale elementelor ce intră în substratul morfo-funcțional, dar și de elemente de dirijare ale sistemului nervos central și periferic, de condițiile de mediu.

În privința evoluției ontogenetice, această calitate a aparatului locomotor este perfectibilă până spre 14-15 ani, vârstă de la care se stabilizează sau chiar are tendința de scădere, mai ales în gimnastică, datorită microtraumatismelor articulare.

Mobilitatea articulară este mai mare la copii decât la adulți. În cadrul selecției inițiale, atenția specialiștilor trebuie îndreptată nu numai asupra prezenței sau absenței acestei calități, dar și asupra unei eventuale mobilități exagerate, un alt element care poate împiedica o bună evoluție a gimnastei în antrenament. De asemenea, antrenarea exagerată a acestei calități poate fi, cu timpul, în detrimentul celorlalte calități.

2.3.3. Formele de manifestare ale îndemânării

Îndemânarea cunoaște diferite forme de manifestare, astfel sistematizând opiniile diferiților specialiști în care un loc important îl ocupă Harre, aceste forme pot fi:

Îndemânarea generală care este înnăscută și reprezintă capacitatea globală a organismului de a efectua rațional și creator diverse acțiuni motrice.

Îndemânarea specială care are la bază îndemânarea generală și poate fi dezvoltată numai în condițiile specifice gimnasticii. Din structura ei fac parte o serie de componente ce sunt catalogate drept calități psihomotrice. Se vorbește despre:

simțul echilibrului;

simțul de orientare în spațiu;

simțul de coordonare a mișcărilor diferitelor segmente;

simțul de coordonare a activității marilor grupe musculare;

simțul de descompunere și analiză a mișcărilor;

simțul ritmului;

simțul de apreciere a distanței, direcției și vitezei, a amplitudinii și a gradului de încordare. Echilibrul este într-o dependență directă cu execuția de maximă eficiență și calitate la elementele dificile din gimnastică ce conțin în structura lor rotiri ale corpului. În mod normal omul nu-și dă seama de propriul echilibru decât în momentul când este pe cale să îl piardă, ori l-a pierdut deja.

Dirijarea segmentelor în timp și spațiu, adică orientarea spațio-temporală, atât a unor segmente cât și a întregului corp, foarte importante în gimnastică, sunt componente ale îndemânării, ce contribuie implicit la îmbunătățirea celorlalte calități motrice.

Îndemânarea face parte din acele calități motrice stabile, neperfectibile ontogenetic, în care zestrea ereditară cu care se prezintă copilul suferă prea puține modificări ulterioare, chiar sub influența antrenamentului, dar unele dintre componentele ei se pot perfecționa la vârstă mică. Astfel: echilibrul static este pe deplin dezvoltat la vârsta de 6 ani, ritmul la 7 ani, orientarea spațio-temporală a corpului la 12-14 ani, echilibrul dinamic se îmbunătățește cu timpul.

3) Îndemânarea în regimul celorlalte calități motrice

Forța este o calitate fizică de importanță majoră în gimnastică. Spre deosebire de îndemânare, ea este perfectibilă, deci nu trebuie să constituie un criteriu eliminatoriu la selecția inițială.

În general, forța este apreciată drept capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistență prin mișcare, baza contracției musculare (efort izometric), fie al scurtării fibrelor musculare (efort isotonic).

Și această calitate are ca forme de manifestare o formă generală și una specială, această formă reprezentând manifestarea specifică a forței în funcție de particularitățile diferitelor sporturi.

Dar așa cum subliniam la îndemânare, între forță și celelalte calități motrice există o strânsă interdependență. Astfel pe de o parte, este binecunoscut faptul că dezvoltarea forței este în relație de reciprocitate cu dezvoltarea celorlalte calități direct proporțional. Mai mult se știe că dezvoltarea excesivă a forței va duce la scăderea mobilității și îndemânării. Dar în această privință nu există cercetări care să stabilească limita peste care dezvoltarea forței devine o piedică în dezvoltarea celorlalte calități motrice. În această situație numai aprecierea antrenorului, de la caz la caz, poate stabili unele limite.

Pe de altă parte, relațiile și combinațiile care se stabilesc între calitățile motrice în gimnastică sunt de foarte mare importanță. Este vorba de forța în regim de viteză (detenta) și rezistența în regim de forță.

Detenta reprezintă capacitatea unui mușchi sau a unei grupe musculare de a imprima unei anumite mase o accelerare până la viteza maximă. Este vorba de «forța explozivă», caracteristică gimnaștilor în special la musculatura trenului inferior. Dar indiferent de grupa musculară luată în considerație, substratul morfo-funcțional este coordonarea neuromusculară, mai exact numărul și viteza de angrenare în lucru a unităților neuromusculare.

Rezistența este o calitate fizică indispensabilă în orice sport și, din acest punct de vedere, gimnastica nu face excepție.

Rezistența are un conținut complex, ea incluzând capacitatea de a executa în timp îndelungat un efort repetat la același nivel de eficiență, capacitatea de a face față și a învinge oboseala precum și cea de a restabili organismul într-un timp scurt.

Ca forme de manifestare și aceasta se grupează în rezistență generală reprezentată prin capacitatea organismului de a executa timp îndelungat un efort care angrenează un număr cât mai mare de grupe musculare și rezistența specifică, adică rezistența de forță sau viteză. Dar Demeter (1970) clasifică rezistența în funcție de substratul energetico-metabolic al efortului remarcând rezistența prin eforturile cu metabolism anaerob alactacid (durata până la 10-15s), din eforturile alactacide (durata până la 90s) și din eforturile aerobe (durata peste 6 min.).

În gimnastică avem de a face cu eforturi anaerobe lactacide repetate, cu pauze mari sau mai mici, toate extinzându-se pe o durată de 3-4 ore de antrenament. Această calitate motrică în gimnastică, nefiind condiționată de alți factori, se rezolvă cu vârsta și cu antrenamente.

Toți specialiștii sunt de acord că în gimnastică este vorba de rezistentă în regim de forță, adică de capacitatea grupelor musculare de a rezista oboselii în timpul contracției musculare repetate. Mai ales pentru grupele mari musculare ale centurii scapulo-humerale, trunchiului și abdomenului, pentru musculatura membrelor inferioare fiind caracteristică detenta.

Educarea rezistenței în regim de forță motrică, în gimnastică, este posibilă când în antrenament intensitatea specifică probei de concurs este cu puțin depășită, iar volumul antrenamentului foarte mare.

Dar în gimnastică avem de-a face și cu o rezistență în regim de îndemânare, iar întreaga problemă a rezistenței ar îmbrăca aspectul unei rezistențe în regim de forță aciclică și îndemânare.

Viteza este și ea prezentată între calitățile cerute unui gimnast. Așa cum este tratată această calitate de către cercetători și specialiști, ea este apreciată drept «calitatea omului de a executa mișcările cu frecvență și rapiditate mare» (Demeter, 1970).

Particularizând la necesitățile gimnastului, specialiștii apreciază că din cele 4 forme (viteză de execuție, repetiție, deplasare și reacție) cel mai pregnant se manifestă viteza reacție și combinarea vitezei cu forța (detenta).

Ontogenetic nici această formă a vitezei nu prea are șanse mari de perfecționare, ea depinzând de «dotarea» psiho-fiziologică a gimnastului.

Aceste forme ale vitezei, cu adânc substrat fiziologic, devin caracteristici individuale cu mult înainte de 14 ani și deci se poate stabili cu destule precizie valoarea lor.

Antrenamentul și efortul în gimnastică, față de aceste caracteristici ale motricitatii, nu au pretenții prea mari și în consecință, în aprecierea gimnastului le vom acorda o atenție mai mică.

În privința calităților motrice, studiul și perfecționarea lor trebuie să fie o preocupare cât mai timpurie. În același timp trebuie apreciat un lucru destul de cunoscut: în gimnastică, ca și în alte sporturi aceste calități nu se manifestă separat, ci într-o îmbinare, în funcție de cerințele efortului.

Totodată este știut că pentru obținerea unor indici ridicați la o anumită calitate motrică este necesar ca și celelalte calități să se afle la un anumit nivel de dezvoltare.

2.3.4. Metode și procedee de dezvoltare

Pentru a avea efecte în direcția dezvoltării îndemânării, exercițiile utilizate trebuie să aibă următoarele caracteristici:

structura exercițiului trebuie să fie cunoscută de către copii, pe baza exersării anterioare;

structura exercițiului să solicite indici de coordonare măriți, concretizați într-un grad progresiv de complexitate;

exercițiile vor fi efectuate în condiții sporite de dificultate, spațiu limitat, poziții neobișnuite, frecvențe crescute sau variabile, mișcarea sau mărirea obiectelor manevrate, prezența partenerului sau adversarului, execuția mișcării și cu mâna sau cu piciorul neîndemânatic.

Exercițiul de îndemânare trebuie întotdeauna însoțit de cerințe privind: viteza de execuție, precizia mișcării și eficiența acțiunii.

Exercițiile pentru dezvoltarea îndemânării au o durată scurtă, un număr de repetări mic spre mediu și necesită pauze lungi pentru odihna sistemului nervos.

Utilizarea exercițiilor de îndemânare se face pe fond de încălzire a organismului și pe o stare de excitabilitate a sistemului nervos.

2.3.5. Mijloace, metode și forme de organizare

a) Pentru dezvoltarea îndemânării în acțiuni motrice individuale:

exersarea deprinderilor însușite în condiții îngreunate ca: spațiu, durată, viteză, poziții, ritm;

exersarea «legată» a 2-3 deprinderi din cele însușite în combinații diferite;

rezolvarea de către copii a unor situații motrice complexe (transmitere-primire, manevrare de obiecte, deplasare, trecere peste, pe, pe sub, urcare, coborâre, transport etc.) fără a se preciza modul și mijloacele de rezolvare.

b) Pentru dezvoltarea îndemânării în acțiuni motrice pe perechi sau în grup:

exersarea acțiunilor motrice (prindere, pasare, tracțiune, împingere, transport, aruncare-prindere etc.) de pe loc, cu distanțe variabile;

repetarea acțiunilor motrice din deplasare, cu viteze progresiv crescute;

executarea acțiunilor motrice în prezența unui adversar;

efectuarea acțiunilor motrice în condiții de întrecere, pe baza unor reguli.

c) Ștafete, parcursuri aplicative și jocuri dinamice:

Ștafete care să cuprindă: alergare combinată cu sărituri în zig-zag, din cerc în cerc, în lungime); alergare cu rostogoliri; alergare cu întoarceri și schimbări de direcții; alergare cu conducerea mingii; alergare cu prindere și pasare etc., sub formă de întreceri;

Parcursuri aplicative cuprinzând 3-5 deprinderi în succesiuni diferite. Exemplu: rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit-deplasare în echilibru pe bancă-alergare șerpuită printre patru jaloane-săritură peste două obstacole-întoarcere prin alergare de viteză:

Jocuri dinamice ca: «Leii la circ», «Îndemânaticii», «Capcana», «Veverițele și ogarul», «Iepurii și grădinarul», «Vânătorul, vrabia și albina», «Labirintul», «Ochitorul dibaci», «Mingea cucerită», «Apără și atacă».

2.4. Jocurile de mișcare

2.4.1. Teorii în literatura de specialitate

În literatura de specialitate se poartă numeroase dispute în legătură cu jocul. O dovadă elocventă în acest sens este apariția numeroaselor teorii care încearcă să explice jocul și funcțiile sale, înlocuirea comportamentului ludic cu acela de tip general, specific omului, indiferent de vârstă.

Teoriile formulate de diverși autori explică jocul în concordanță cu interesele de clasă, raportându-1 la modul de viață socio-profesional al omului, la formarea și evoluția proceselor psihice, a personalității în general. Iată câteva dintre cele mai cunoscute:

Teoria lui Lazarus (citat de Georgeta Chiriță) explică jocul ca mijloc de satisfacere a necesitații de repaus, de recreere. Explicația este simplistă și îngustează aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este activitatea fundamentală. Deși aceasta are valabilitate pentru jocurile și distracțiile adulților, a fost reconsiderată prin teoria odihnei active, care demonstrează că activitatea ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă și are funcții de recuperare.

Karl Gross (citat de Georgeta Chiriță) consideră jocul un «pre-exercițiu», adică un exercițiu pregătitor pentru viața de mai târziu, el nu a sesizat că activitatea de joc nu se reduce la instincte, ci implică și acțiuni mentale, funcții psihice, particularități de personalitate și aspecte ale sociabilității.

Jean Piaget explică jocul ca un proces de asimilare care comportă o funcție dublă: pe de o parte, în timpul jocului, are loc o asimilare de impresii și reacții, ceea ce duce la dezvoltarea prin funcționalitate, iar pe de altă parte, asimilarea presupune antrenamente și organizări de natură mintală. El surprinde și analizează caracteristicile principale ale jocului în raport cu regulile morale, studiind însușirea regulilor jocului de către copii și gradul lor de conștiință, implicit modul în care își reprezintă copiii de diferite vârste caracterul obligatoriu al regulilor care le respectă, diferențiat în funcție de vârstă și de dezvoltarea lor intelectuală.

Între 1 și 3 ani se obțin progrese importante în dezvoltarea sociabilității copilului. Conduitele copilului devin mai coerente față de solicitările jocului, mai ales spre vârsta de 2 ani.

A doua copilărie (3-6) ani este dominată de trebuința de joc, în care acționează combinații mintale, reprezentări de imaginație și se acumulează în forme de experiență complexă. În cea de-a doua copilărie, jocul devine activitatea fundamentală, solicitând și exersând vigoarea, forța fizică, suplețea și coordonarea, echilibrul, evaluarea spațialității, abilitatea în folosirea diferitelor părți ale corpului, a membrelor superioare și inferioare. Concomitent, jocul solicită coordonare oculo-motorie, sensibilitate cutanată.

A treia copilărie (6-10/11 ani), perioada dintre intrarea copilului în școală și terminarea ciclului primar (școlar mic), prezintă caracteristici importante și marchează un progres în dezvoltarea psihică întru-cât acum se conștientizează procesul învățării.

Învățarea devine tip fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor oarecum radicale condiționate de dezvoltarea psihică în ansamblu și ca urmare a dificultăților pe care le întâmpină și le depășește copilul în mod independent.

La 6 ani, copilul este absorbit total de problemele adaptării la viața socială, proces relativ dificil.

După 7 ani se manifestă treptat o mai mare detașare psihologică, adaptarea școlară depășind faza tensională.

La 8 ani, adaptarea trece printr-o fază de echilibru și acomodare cu condițiile de activități școlare.

După 9 ani, copii de sex diferit încep să se separe, în mod spontan, în jocuri.

Personalitatea copilului câștigă mult în această perioadă, mai ales pe linia dezvoltării unor interese, aptitudini, particularități caracteriale, care sub influența procesului de învățământ, se lărgesc și se diversifică considerabil.

2.4.2. Forme de manifestare

Jocul de mișcare reprezintă o variantă a activității ludice în care rolul mișcărilor este clar exprimat. Baza o constituie diferitele acțiuni motrice motivate de un subiect și îngrădite parțial de reguli. Totodată, ele urmăresc învingerea diferitelor obstacole ivite în calea atingerii scopului propus, în condiții mereu schimbătoare.

Particularitățile istorice constituite, ale conținutului și formei, caracterizează jocul de mișcare ca pe unul dintre mijloacele educației fizice care poate fi folosit însă și ca metodă de dezvoltare fizică generală.

Integrate într-un conținut complex al activităților corporale, jocurile de mișcare aduc un aport valoros la îndeplinirea sarcinilor educației fizice școlare și sportive, permit manifestarea diversă și simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților fizice, morale și caracteriale.

Cele mai multe jocuri de mișcare se desfășoară pe bază de întrecere și sub formă de ștafetă, uneori și sub forma parcursurilor aplicative sau a parcursurilor cu obstacole.

Parcursurile aplicative contribuie, prin marea lor varietate și accesibilitate, la dezvoltarea motricității complexe. Ele sunt atractive prin intermediul lor și prin starea de emulație pe care o dezvoltă. Totodată cuprind mișcări cunoscute, care se perfecționează și se consolidează prin repetare. În componența parcursurilor aplicative alternează elementele dinamice cu cele de echilibru, de orientare în spațiu, trecerile de la o poziție joasă la una înaltă, schimbările rapide de direcție în deplasare. Acestea pot fi complicate prin mărirea numărului de obstacole și prin introducerea unor structuri motrice cu un grad al complexității sporite.

Accesibilitatea acestui gen de exerciții trebuie înțeleasă în mod diferențial în funcție de particularitățile de vârstă, sex și nivel de pregătire.

Cea mai eficientă formă de angrenare în efort este întrecerea sub

formă de ștafetă, probă pe echipe – simplă sau combinată, care se

desfășoară pe o anumită distanță.

Parcursurile aplicative mai pot fi clasificate după gradul de complexitate al sarcinilor motrice pe care le conțin, folosindu-se drept criteriu dificultatea mișcărilor naturale sau construite (de dificultate mică, mijlocie sau mare).

Pentru că participanții sunt puși în situația de a executa rapid anumite acțiuni, în condiții dificile, sunt solicitate și totodată dezvoltate, pe lângă calitățile fizice și unele calități morale și caracteriale: voința, dârzenia, hotărârea, stăpânirea de sine. În final, câștigă echipa care a executat cel mai corect și mai repede, sau care a terminat prima probă, sau cea care a reușit să se așeze cel mai repede în vechea formație, sau care a acumulat cât mai multe puncte, sau cea care a avut cele mai puține penalizări ori greșeli.

Un loc important îl ocupă ștafetele cu obstacole care contribuie la dezvoltarea îndemânării, forței, rezistenței stimulându-i pe elevi, atrăgându-i, creând un climat emoțional favorabil.

Ca obstacole se pot folosi diverse obiecte sau partenerii de întrecere. Exercițiile pot fi de transport, de tragere sau împingere, târâre, sărituri etc.

Alergările peste obstacole și trecerea acestora ocupă o pondere importantă în cadrul jocurilor de mișcare. Datorită condițiilor schimbătoare și executării numeroaselor acțiuni motrice, copiii își îmbunătățesc capacitatea de reacție și coordonare, învățând să se adapteze situațiilor neașteptate în cadrul alergărilor peste obstacole, chiar și în condiții de teren variat.

Exercițiile cu obstacole stimulează dezvoltarea tuturor calităților motrice. Ele perfecționează îndemânarea și măresc capacitatea motrică a întregului organism.

Pe traseul cursei cu obstacole se folosesc, alături de aparatele utilizate în desfășurarea lecției, și altele care se recomandă să fie așezate și manevrate de copii la indicațiile profesorului. Astfel, pot fi incluse: banca, lada, bara fixă, capra, salteaua, bârna de echilibru, frânghia etc.

Datorită caracteristicilor de formă, conținut și efecte, jocul de mișcare este folosit din cea mai fragedă vârstă.

2.4.3. Particularități specifice jocului de mișcare

1) Jocurile de mișcare permit manifestarea complexă și favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților motrice, precum și a însușirilor și deprinderilor moral-volitive.

Priceperile și deprinderile motrice se perfecționează în timpul jocului ca urmare a legăturilor noi și complexe care se stabilesc între ele și datorită relațiilor de condiționare ce pot favoriza transferul pozitiv între cunoștințe, priceperi, deprinderi, calități motrice.

Solicitarea simultană a capacităților motrice specifice jocului este determinată de caracterul complex al acestuia.

2) Jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ce presupune

cooperare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acțiunilor și eforturilor personale cu cele ale colectivului, încadrarea în colectiv, asumarea unor responsabilități. În diferite momente ale jocului apar situații favorabile și nefavorabile care manifestă stările negative, suscitând și alte procese psihice.

Jocul de mișcare permite manifestarea inițiativei și independenței în acțiuni. Aceasta este posibilă numai în cazul în care copiii stăpânesc un bagaj motric larg de deprinderi, au calități fizice dezvoltate corespunzător și au fost instruiți să acționeze în limitele unor reguli precise. Pentru că participanții sunt obligați să aplice ceea ce cunosc în situații noi, ei reacționează rapid și găsesc soluții potrivite, se dezvoltă astfel gândirea, creativitatea, inițiativa, capacitatea de anticipare și decizie.

Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului și nici o reglementare strictă a execuțiilor tehnice. Participarea este inegală datorită nivelului de pregătire sau a însușirilor temperamentale: unii sunt foarte activi, alții reținuți se sustrag.

Jocurile au ca element caracteristic de desfășurare întrecerea, competitivitatea, care impune existența unui fond de deprinderi și calități motrice temeinic consolidate. Întrecerea sporește interesul copiilor pentru activitate, le mobilizează forțele și îi stimulează.

La reușita sau nereușita jocului contribuie nu numai conținutul și calitatea jocului, ci și unele condiții legate de particularitățile participanților: vârstă, sex, nivel de pregătire.

Același joc poate să provoace însuflețire, entuziasm într-un caz, iar în altul se poate desfășura greoi, fără elan și interes.

În funcție de vârstă, de posibilitățile sale de înțelegere și de acțiune, copilul manifestă preferințe pentru joc. Astfel, copilul de 6-8 ani se caracterizează prin dinamism, instabilitate și o rezistență scăzută la oboseală. Voința lui, ca și posibilitățile de concentrare a atenției fiind slab dezvoltate, nu se recomandă efortul static, unilateral și de durată, deoarece are influențe nefavorabile asupra sănătății. La această vârstă sunt indicate jocurile cu alergări scurte, cu și fără schimbări de direcție, săriturile peste obstacole mici, jocurile cu obiecte, în special mingii mari și ușoare, cu elemente de aruncare, lovire și prindere, cățărări, aruncări la ținte și alte forme de mișcare.

La vârsta de 9-10 ani, copiii preferă jocurile mai complicate, în care își pot manifesta posibilitățile. Elementele de mișcare sunt aceleași ca și la vârsta anterioară, dar solicitările devin mai complexe prin combinarea acțiunilor și prin folosirea unui material mai bogat. Regulile sunt mai pretențioase și mai numeroase, iar durata jocului se mărește față de etapa anterioară.

Ar fi greșit să delimităm strict diferitele tipuri de jocuri destinate unei vârste sau alteia. Esențialul este să nu uităm niciodată că, cu cât copiii sunt mai mari, cu cât fizicul și intelectul lor sunt mai dezvoltate, cercul intereselor lor este mai larg și prin urmare, cu atât sunt mai complicate și mai variate problemele cu care urmează să se confrunte în joc.

PARTEA a-III-a

CAPITOLUL III

CONTRIBUȚII PERSONALE

3.1. Material și metode

3.1.1. Locul și durata experimentului

Experimentul s-a derulat în cadrul unei echipe feminine de gimnastică artistică de la Clubul Sportiv nr. 1 Constanța, antrenamentele efectuându-se în sala de gimnastică a Complexului Sportiv "Tomis".

Sportivele sunt componente ale echipei de gimnastică categoria "Mica gimnastă" sub îndrumarea profesoarei Mirela Szemerjai.

Experimentul a durat 6 luni (5.10.2006-6.03.2007) pe parcursul a 60 de antrenamente, durata unui antrenament fiind de 120 de minute, sistemul de acționare aplicat durând aproximativ 15 minute în cadrul verigii de pregătire fizică specifică a fiecărui antrenament, reprezentând în total 900 minute.

3.1.2. Subiecții

Subiecții acestui experiment au fost 16 fetițe pe care le-am împărțit în două grupe egale, una servind drept lot martor și cealaltă lot experiment.

Lotul martor este alcătuit din 8 gimnaste cu vârsta medie de 7,77±0,34 ani, având o înălțime medie de 117,25±5,54 cm și o greutate medie de 19,56±2,56 kg, iar lotul experiment alcătuit tot din 8 fetițe cu vârsta medie de 7,87±0,51 ani, greutate medie de 21,18±2,72 kg și o înălțime medie de 121,25±4,13 cm.

3.1.3. Testări efectuate (inițiale și finale)

Pentru stabilirea nivelului de la care s-a pornit experimentul, cât și pentru verificarea eficienței structurilor de exerciții concepute sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicative, am plecat de la următoarele teste: teste somatice, teste motrice și teste specifice de motricitate.

3.1.3.1. Teste somatice

În cadrul acestor teste am măsurat talia și greutatea subiecților.

3.1.3.2. Teste motrice specifice

A. Teste de echilibru: Romberg și Matorin;

B. Parcurs cu notări urmărindu-se corectitudinea;

C. Parcurs contracronometru.

Testul Romberg adaptat constă în așezarea subiectului în poziție verticală pe un picior înaintea celuilalt, la demi-pointe, având ochii închiși și brațele libere pe lângă corp. Se urmărește tendința subiectului la cădere sau înclinarea contracronometru, având dreptul la doar o încercare.

Testul Matorin adaptat constă în măsurarea coordonării generale printr-o săritură cu întoarcere în jurul axei longitudinale a corpului.

Se trasează un cerc pe care îl împărțim în 8 sectoare care se numerotează în sensul acelor de ceasornic. Subiectul stă cu tălpile apropiate având între ele linia care desparte sectorul 8 de 1.

Parcursul cu acordare de note cuprinde: rostogolire înainte din ghemuit, cumpăna pe un picior, săritură pe bancă, roata, rostogolire pe bancă, săritura pe două picioare, întoarcere prin piruetă de 180 de grade, mers pe vârfuri, mers înalt, săritură de pe bancă cu extensie și rostogolire din depărtat în depărtat.

Parcursul contracronometru cuprinde:

alergare pe covor 5m

mers cu spatele pe băncuță

piruetă cu învăluire 180 de grade

rostogolire din ghemuit în ghemuit

săritura de pe bancă

mers în pod pe saltea

sărituri peste 3 bureți pe 2 picioare

săritura pe saltea înaltă, rostogolire

ocolirea bureților și mersul pe bancă

3.1.4. Elaborarea sistemelor de acțiune

S-au elaborat cinci jocuri, șase ștafete și patru parcursuri aplicative.

3.1.4.1. Jocuri

1. «Leii la circ»

Copiii sunt împărțiți în două echipe, egale ca număr, așezate pe șiruri, cu fața la capătul câte unei bănci de gimnastică.

Pe fiecare bancă se pun câte trei cercuri, la distanțe egale unul de altul, ținute vertical de trei copii.

La semnalul auditiv, primii din fiecare echipă se urcă pe bancă și se deplasează pe genunchi, încercând să treacă prin cele 3 cercuri.

Dacă reușesc să treacă prin toate, coboară, îi ating pe următorii cu mâna pe umăr, apoi trec la coada șirului. Toți copiii trebuie să treacă prin cercuri.

Pentru stabilirea clasamentului echipelor se va lua în considerare cel care a parcurs distanța mai repede și a executat mai corect deplasarea.

2. «Cursa pe cartoane»

Copiii sunt împărțiți în două echipe, egale ca număr, așezate pe șiruri, înapoia liniei de plecare. În dreptul fiecărei echipe, pe linia de plecare, se pun două bucăți de carton pe care copiii să poată sta cu ambele picioare.

La semnalul auditiv, primii din fiecare echipă deplasează cu mâna cartonul al doilea, îl așează înainte și pășesc pe el cu ambele picioare, apoi îl aduc și pe celălalt înainte pentru a păși până la linia de sosire. După ce a depășit-o, coboară de pe cartoane, le ia în mână, fuge înapoi și le așează pe linia de plecare, apoi se întorc la coada șirului.

Este declarată câștigătoare echipa care a terminat prima cursa și a executat-o cel mai corect.

3. «Capcana»

Copiii împărțiți în 2 echipe egale, așezați pe șiruri, cu fața la capătul câte unei bănci de gimnastică.

La semnal primii din fiecare echipă se urcă pe bănci prin sărituri pe două picioare și merg pe vârfuri cu brațele întinse sus până la capătul băncii, unde coboară cu săritură printr-un cerc așezat la 0,5 m pe sol. Apoi iese din cerc și se întoarce în alergare cu spatele, îi ating pe umăr pe următorii și se așează la coada șirurilor.

4. «Ferește-te de crocodili»

Copiii pe două șiruri cu fața la capătul câte unei bănci de gimnastică, iar pe fiecare bancă sunt așezate cuburi drept «crocodili». La semnal primii se urcă pe bănci, merg pe vârfuri cu brațele pe șolduri pășind peste «crocodili», astfel încât să nu-i doboare. După ce au executat toți copii, se totalizează numărul de «crocodili» doborâți și este câștigătoare echipa cu cel mai mic număr de «crocodili».

5. «Iepurașii»

Copiii sunt dispuși pe două echipe în șir. La semnal, primii jucători, cu mingea medicinală între glezne, se deplasează prin sărituri pe ambele picioare până la o linie situată la 10 m distanță, se întorc și predau mingea următorilor. Câștigă echipa care execută cel mai repede fără să scape mingea.

3.1.4.2. Ștafete

Ștafeta nr. l: transportul unei mingii medicinale la 10 m distanță, rostogolire prin ghemuit înainte la saltea, urcare pe 3 trepte la spalier și coborâre, rostogolire înapoi pe saltea, rostogolirea mingii cu lovirea ei la fiecare pas.

Ștafeta nr. 2: deplasarea prin sărituri pe ambele picioare pe banca de gimnastică așezată longitudinal, săritură pe ambele picioare de pe bancă, rostogolire înainte la saltea, rostogolire înapoi, alergare pe bancă și coborâre prin săritură cu extensie.

Ștafeta nr. 3: rostogolire din depărtat în depărtat înainte, ridicare de pe sol a unei mingii medicinale și coborâre de 5 ori, deplasare laterală cu brațele în sprijin pe banca de gimnastică așezată transversal cu picioarele pe sol, 5 genuflexiuni, rostogolire din depărtat în depărtat înainte și predarea ștafetei următorului.

Ștafeta nr. 4: mers în ghemuit 5 m, alergare 5 m, săritura la ghemuit pe saltea înaltă de 50 de cm cu bătaie la trambulină, rostogolire pe saltea, săritură de pe saltea, trecere printr-un cerc ținut de profesor, 5 sărituri ca mingea, întoarcere în alergare cu pas săltat.

Ștafeta nr. 5: alergare 5 m, alergare pe banca de gimnastică înclinată (sprijinită de lada de gimnastică), săritură, mersul piticului 3 m, mers pe 2 bănci paralel, la 20 cm distanță între ele, un picior pe una celalalt pe alta, întoarcere prin mers cu spatele.

Ștafeta nr. 6: sărituri într-un picior, trecere pe sub capra de gimnastică prin mers în «patru labe», mers lateral în echilibru pe banca de gimnastică, întoarcere 360 de grade prin învăluire, săritură cu extensie, alergare la linia de sosire.

3.1.4.3. Parcursuri aplicative

Plecare din poziția culcat, alergare, trecere prin cerc, rostogolire înapoi, prindere-pasare a unei mingii de tenis, alergare 5 m, săritură pe trambulină cu rostogolire înainte pe saltea, alergare în zig-zag înapoi.

Sărituri ca «broscuța» 2 m, culegerea unei mingii de tenis, rostogolire din ghemuit în ghemuit înainte cu mingea ținută în ambele mâini, sărituri într-un picior din cerc în cerc, pasă cu 2 mâini la un partener, mers pe vârfuri pe bancă, piruetă 360 de grade cu învăluire, 3 sărituri pe 2 picioare, săritură cu extensie de pe bancă.

3. Transportul a două mingii de tenis cu mers în zig-zag peste banca de gimnastică, punerea mingiilor pe sol, cumpăna pe un picior, podul de sus, culegerea mingiilor, mers în echilibru lateral pe băncuță cu transportul mingiilor.

4. La 5 m de linia de plecare se plasează o bancă de gimnastică, în lungul direcției de deplasare. În continuare, din 2 în 2 m, în aceeași linie, se așează o altă bancă și o saltea. La semnal execută sărituri pe ambele picioare de pe bancă, rostogolirea înainte pe saltea, rulări laterale, podul de jos și aleargă la coada șirului.

3.1.5. Program de antrenament

Antrenamentul nr. 1 : înainte de începerea experimentului propriu-zis, după încălzire s-au făcut testele inițiale.

În cadrul verigii de pregătire fizică specifică am aplicat câte 3 sisteme compuse dintr-un joc, o ștafetă și un parcurs aplicativ pentru fiecare antrenament.

Antrenamentele nr. 8, 14, 20, 26, 33, 39, 45, 51, 57 idem antrenamentului nr. 2.

Antrenamentele nr. 9, 15, 21, 27, 34, 40, 46, 52, 58 idem antrenamentului nr. 3.

Antrenamentele nr. 10, 16, 22, 28, 35, 41, 47, 53, 59 idem antrenamentului nr. 4.

Antrenamentele nr. 11, 17, 23, 29, 36, 42, 48, 54 idem antrenamentului nr. 5.

Antrenamentele nr. 12, 18, 24, 30, 37, 43, 49, 55 idem antrenamentului nr. 6.

Antrenamentele nr. 13, 19, 25, 31, 38, 44, 50, 56 idem antrenamentului nr. 7.

La antrenamentul nr. 60 s-au efectuat testările finale.

3.1.6. Rezultate

Prezentarea în tabele

Tabelul nr. 1

N = 8

Legendă

= Medie ± abaterea standard

*** = semnificativ diferit față de testările inițiale( p<0,0005)

a = nesemnificativ diferit față de valorile lotului martor la testarea finală (p>0,05).

Rezultatele testărilor inițiale și finale ale loturilor martor și experiment la testele Romberg și Matorin (adaptate):

Tabelul nr. 2

N = 8

Legendă

= Medie ±abaterea standard

** = semnificativ diferit față de testările inițiale( p<0,005)

*** = semnificativ diferit față de testările inițiale( p<0,0005)

d = semnificativ diferit față de valorile lotului martor la testarea finală (p<0,0005).

Rezultatele obținute la testele motrice specifice ale loturilor experiment și martor:

Tabelul nr. 3

Legendă

= Medie ±abaterea standard

*** = semnificativ diferit față de testările inițiale pentru p<0,0005

d = semnificativ diferit față de lotul martor la testările finale (p<0,0005).

3.1.7. Analiza și interpretarea rezultatelor

1. Analiza si interpretarea rezultatelor la testele somatice:

În urma aplicării testelor somatice am constatat:

în ceea ce privește testarea inițială la parametrul talie lotul martor prezintă o medie de 117,25±5,54 cm comparativ cu lotul experiment care are media de 121,25±4,13 cm. Considerăm că diferența nu este semnificativă.

în ceea ce privește greutatea, la testarea inițială lotul martor prezintă media aritmetică și deviația standard de 19,56±2,65 kg, iar lotul experiment 21,18±2,72 kg, dar nici această diferență nu este semnificativă.

la testarea finală media rezultatelor la lotul experiment față de testarea inițială (în cadrul aceluiași grup) prezintă o creștere semnificativă de 3,5 cm în înălțime (de la 121,25 la 124,75) și 2,63 kg (de la 21,18 la 23,81), iar la lotul martor 4,37 cm (de la 117,25 la 121,62) și 1,9 kg (de la 19,56 la 21,5).

la testările finale între lotul martor și experiment, lotul experiment prezintă o înălțime de 124,75±4,23 cm, iar lotul martor 121,62±4,59 cm. Cu toate că diferența între grupe este de 3,13 cm aceasta nu este semnificativă.

la testările finale între loturi privind greutatea, lotul experiment prezintă o medie a greutății de 23,81±2,77kg, iar lotul martor 21,5±2,87kg, diferența de 2,31 kg nu este semnificativă.

Deși observăm o creștere semnificativă între testările inițiale și finale acest lucru este normal întrucât subiecții se află la vârsta când creșterea se intensifică.

Observăm o omogenitate mare în ceea ce privește talia și o omogenitate relativă în ceea ce privește greutatea.

2. Analiza și interpretarea rezultatelor înregistrate la testele specifice de motricitate:

a. Testele de echilibru Romberg și Matorin (adaptate):

La testarea inițială a testului Romberg lotul experiment prezintă o medie de 28,37±11,19 s, iar lotul martor o medie de 18±8,51 s, diferența de 10,37s fiind semnificativă pentru pragul de p<0,05.

Fig. 1 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la testul de echilibru Romberg la testarea inițială

La testarea finală la testul Romberg lotul experiment prezintă media de 52,87±9,91s, iar lotul martor 25,37±7,98 s, diferența de 27,5 s fiind semnificativă pentru p<0,0005, ceea ce denotă o îmbunătățire a echilibrului pentru grupa experiment în urma aplicării programului de antrenament.

Fig. 2 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la testul de echilibru Romberg

la testarea finală

În ceea ce privește testul Matorin, la testarea inițială lotul experiment prezintă o medie de 7,37±0,73 sectoare, iar lotul martor 6,75±0,88 sectoare, diferența de 0,62 sectoare nefiind semnificativă.

Fig. 3 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la testul de echilibru Matorin

la testarea inițială

La testarea finală lotul experiment prezintă o medie a sectoarelor de 9,5±1,01, iar lotul martor o medie de 7.62±0,74 sectoare, diferența de 1,88 sectoare fiind semnificativă pentru p<0,0005.

Fig. 4 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la testul de echilibru Matorin

la testarea finală

Deci, în urma aplicării programului la lotul experiment acesta prezintă o îmbunătățire a coordonării fața de lotul martor.

În concluzie putem afirma ca exercițiile sub formă de joc, ștafetele și parcursurile propuse și aplicate de noi în procesul de antrenament au contribuit la o îmbunătățire semnificativă a simțului echilibrului și a coordonării generale, lucru evidențiat de faptul că la testările finale parametrii testelor adaptate Romberg și Matorin ale grupului experiment sunt net superioare și diferența între medii este semnificativă statistic la praguri foarte bune de semnificații, cu atât mai mult cu cât probele au fost îngreuiate și prezintă un nivel de dificultate sporit pentru această categorie de vârstă.

b. Analiza rezultatelor obținute la aplicarea parcursurilor aplicative:

La testarea inițială a parcursului aplicativ prin notarea fiecărei subiect, lotul experiment a obținut o medie a notelor de 8,02±0,13, iar lotul martor o medie a notelor de 7.87±0,25. Diferența nu este semnificativă.

Fig. 5 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la parcursul aplicativ

prin notarea fiecărui subiect la testarea inițială

La testarea finală lotul experiment a obținut o medie de 9,06±0,36, iar lotul martor 8,11±0,18, diferența de aproximativ un punct fiind semnificativă pentru p<0,0005.

Fig. 6 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la parcursul aplicativ

prin notarea fiecărui subiect la testarea finală

La testarea inițială a parcursului aplicativ cronometrat, lotul experiment a obținut o medie a timpului de 143,75±13,8 s, iar lotul martor o medie de 153,25±9,11 s, diferența fiind nesemnificativă pentru p>0,05.

Fig. 7 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la parcursul aplicativ

cronometrat la testarea inițială

La testarea finală lotul experiment a obținut o medie a timpului de 107±11,35 s, iar lotul martor 140±6,54 s, diferența dintre grupe fiind semnificativă pentru p<0,0005.

Fig. 8 – Reprezentarea grafică a rezultatelor celor 2 grupe la parcursul aplicativ

cronometrat la testarea finală

Evidențiem progresul înregistrat de grupa experiment față de grupa martor la testările finale pentru ambele parcursuri propuse. În aceeași idee, remarcăm ca s-au îmbunătățit atât valorile prezentate la testele de echilibru cât și execuția tehnică a elementelor componente ale acestor parcursuri și timpul necesar execuției lor.

Remarcăm și dificultatea acestor parcursuri pentru vârsta de 7-8 ani și necesitatea aplicării lor în antrenamentul sportiv la gimnastica artistică datorită dezvoltării spiritului emulativ, a unor trăsături de personalitate și moral volitive.

3.2. Concluzii și recomandări

3.2.1. Concluzii

1. Aplicarea exercițiilor sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicative, au condus la dezvoltarea/educarea simțului echilibrului și a coordonării la gimnastele începătoare de vârstă 7-8 ani.

2. Probele și testele adaptate au evidențiat progrese semnificative ale grupei experiment față de grupa martor, cu atât mai mult cu cât acestea prezintă un grad crescut de dificultate pentru vârsta de 7-8 ani.

3. Exercițiile sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicate în procesul de antrenament la gimnastica artistică au avut o influență pozitivă și pentru dezvoltarea unor trăsături de personalitate ca: spirit de întrecere, atractivitate, atitudine, fair-play, voință, dârzenie, hotărâre.

3.2.2. Recomandări

Pe fondul concluziilor elaborate în urma analizei datelor putem emite următoarea recomandare: parametrii luați în calcul au importanță deosebită în pregătirea fizică, însă recomandăm efectuarea unui studiu mai amplu care să verifice și beneficiile tehnice ale acestor exerciții în gimnastica artistică;

Anexa 1 A

Tabel cu valorile testărilor somatice obținute la testările inițiale și finale

pentru lotul martor

Anexa 1 B

Tabel cu valorile testărilor somatice obținute la testările inițiale și finale

pentru lotul experiment

Anexa 2

Tabel cu valorile testărilor inițiale și finale

obținute de loturile martor și experiment

Anexa 3A

Tabel cu valorile testărilor inițiale și finale

obținute la testul motric specific

Anexa 3B

Tabel cu valorile testărilor inițiale și finale

obținute la testul motric specific

Anexa 1 A

Tabel cu valorile testărilor somatice obținute la testările inițiale și finale

pentru lotul martor

Anexa 1 B

Tabel cu valorile testărilor somatice obținute la testările inițiale și finale

pentru lotul experiment

Anexa 2

Tabel cu valorile testărilor inițiale și finale

obținute de loturile martor și experiment

Anexa 3A

Tabel cu valorile testărilor inițiale și finale

obținute la testul motric specific

Anexa 3B

Tabel cu valorile testărilor inițiale și finale

obținute la testul motric specific