Analiza Indicatorilor Economico Financiari la S.c. Rodyfor Travel S.r.l

1 Introducere

Analiza economico-financiară este sursa principală de informații necesare fundamentării deciziilor tactice și strategice la nivelul întreprinderilor, fie ele ,mari, mijlocii, mici, microîntreprinderi.

Prin analiza economico-financiară, se obțin informații, informații strict necesare managementului la nivel organizatoric.

Calitatea, veridicitatea și oportunitatea informațiilor oferite de analiza economico-financiară, influențează calitatea șî eficacitatea actului de conducere.

În consecință, obiectivele generale pe care managerii întreprinderii le stabilesc, sunt:

Menținerea întreprinderii pe piața concurențîala;

Creșterea economică la nivelul întreprinderii;

Rentabilitatea în scopul asigurării unui flux durabil de profituri și creșterii valorii de piață a întreprinderii.

Ansamblul activităților prin care se gestionează fluxurile capitalurilor proprii și împrumutate, fluxurile de profituri, sistemul deciziilor aplicate în activitatea de exploatare și financiară asigură echilibrul financiar, dinamic și durabil între fluxurile de utilizări și resurse în scopul maximizării rentabilității financiare în condiții de risc economic și financiar.

Am considerat oportună analiza indicatorilor economico-financiari, respectiv realizarea unei analize financiare a întreprinderii în vederea determinării gradului de rentabilitate, gradului de lichiditate, de profitabilitate, de autonomie, respectiv autonomie financiară.

În prezenta lucrare am urmărit deciziile luate de managerul firmei pentru asigurarea echilibrului între resurele de capital și alocarea acestora conform nevoilor întreprinderii.

Gestiunea financiară asigură în mod permanent resursele necesare derulă®ii în condiții optime a activității de investiții și de exploatare, controlând modul de utilizare a acestora în vederea asigurării rentabilității si consolidă®ii poziției pe piață a agenției.

Managerii trebuie să selecteze dintr-o multitudine de proiecte, pe cel care asigură creșterea valorii întreprinderii

În acest sens se analizează principalele metode de finanțare utilizate de întreprinderi în general:

Autofinantare;

Majorarea capitalului social

Majorarea de active fizice sau sociale;

Surse împrumutate pe termen mediu și lung;

Pentru această selecție se apelează la strategiile manangementului financiar pentru stabilirea și luarea celor mai bune decizii în activitatea financiară

Din punct de vedere financiar, trebuie să se țină cont de caracteristicile, trăsăturile firmei, dimensiunile afacerii, obiectivele stabilite la nivelul politicii financiare.

Indiferent de metoda de finanțare, surse proprii sau surse împrumutate, managerii trebuie să analizeze avantajele și dezavantajele fiecăruia.

În adopatarea deciziilor finale, se analiează toți factorii externi: economici, geografici, demografici, culturali, sociali, tehnici si tehnologici.

Efectele inflației și riscul financiar sunt două elemente de care orice firmă ar trebui să țină cont atunci când își elaborează o strategie financiară sau atunci când stabilesc decizii pe termen scurt sau lung

CAPITOLUL I

PRINCIPALELE METODE DE FINANȚARE UTILIZATE DE ÎNTREPRINDERE

Totalitatea întreprinderilor sunt preocupate de modul de realizare a activitatii de finantare, atat pe termen scurt, cat si mediu și lung. In acest sens managerii apeleaza la sursele interne sau externe firmelor/intreprinderilor. Alegerea surselor de finanțare , trebuie să fie în raport cu obiectivele de finanțat și cu mediul economic în care întreprinderea activează.

In alegerea „furnizorului de finantare”, ca de altfel pentru oricare alt furnizor, criteriile sunt foarte importante. Costul de procurare al capitalului fiind unul dintre cele mai importante .

Sursele proprii de finanțare proprii se împart în:

– autofinanțare;

-majorarea capitalului social

– majorarea capiotalului prin aporturile noi ale acționarilor – in bani sau natura;

– majorarea capitalului propriu prin încorporarea rezervelor, primelor, profitului;

– majorarea capitalului propriu prin conversia datoriilor.

– vânzarea de active fizice sau financiare;

3.1 Autofinanțarea

.Finanțarea internă sau autofinanțarea constituie o sursă generată de activitatea de exploatare curentă a întreprinderii. Nivelul autofințtăntarii depinde de investitiile realizatea si de gestinarea activitatilor economice. In acelasi timp este utilizata pentru a finanta alaturi de activitatea de exploatare si noi investitii viitoare.(1 carmen corduneanu, aurora murgea – gestiunea financiara a intreprinderii, editura mirton timisoara 2009, pag. 51)

Autofinantarea este recunoscuta ca fiind unul dintre cele mai vechi mijloace de finantare utilizata pentru imbunatatirea dotarii materiale, modernizarea fluxului productiv, respectiv liniei tehnologice, sau pentru imbunatatirea nivelului de dezvoltare a intreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanțarea globală (totală). Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a finanța activitatea viitoare. (2 catalin gheorghw, finantele intreprinderii brasov, caut pe scribd’)

Autofinanțarea = CAF – Dividende plătite

Ca dezavantaj, autofinanțarea poate să devină insuficientă pentru dezvoltarea întreprinderiichiar,astfel apărând necesitatea identificării altor surse de capitaluri pe termen mediu și lung în completarea autofinanțării. (3 idem 2)

3.2 Majorarea capitalului social

Necesitatea majorării capitalului social poate să apară atunci când societatea/ întreprinderea întampină dificultăți finaciare dar și atunci când este într-o situație prosperă și vrea să-șî extindă activtatea. În ambele situații societatea are nevoie de resurse bănești suplimentare sau de anumite bunuri, pe care preferă să șî le procure prin majorare de capital decât să recurgă la împrumuturi. (4 iacob petru pântea, gheorghe bodea – contabilitatea financiară românească conformă cu directivele europene, editura intelcredo 2006 pag. 376)

După cum se știe, împrumuturile, mai ales cele bancare, presupun un efort financiar considerabil, efort care poate perturba echilibrul economico-financiar al firmei în anumite condiții ale pieței.

Creșterea capitalului social poate avea ca surse aporturile noi ale acționarilor, încorporarea rezervelor sau a datoriilor, convenite în contribuții la capitalul social. Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar reprezintă o operațiune de finanțare directă, deoarece procură întreprinderii lichidități suplimentare, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv fără a determina creșterea surselor de finanțare. Pentru finanțarea investițiilor este importantă subscrierea de noi aporturi care să determine creșterea efectivă a capitalului social. (5 catalin gheorge – finantele intreprinderii scribd)

3.2.1 Majorarea capitalului prin aporturile noi ale acționarilor – în bani sau natură

Cea mai des întâlnită modalitate de creștere a capitalului este aducerea ca aport de bunuri sau bani.

Se apelează la această modalitate de majorare a capitalului social atunci când este nevoie de aciziționarea unor resurse noi pentru finanțarea investițiilor sau pentru întărirea situației financiare a firmei/întreprinderii. Aceasta produce o creștere a activelor patrimoniale datorată majorări mijloacelor băneșți sau a imobliziărilor, a stocurilor, etc, și o majorare a capitalului social.

Creșterea capitalului social prin aporturi bănești, reprezintă unul dintre mijloacele de finanțare si consolidare a capitalului propriu. Realizarea acesteia se face prin creșterea numărului de acțiuni ale societății sau prin creștereq valorii nominale a acțiunilor existente. Emisiunea de noi acțiuni comune sau preferențiale, crește capacitatea viitoare de îndatorare la un cost mai redus.

Emisiunea de noi acțiunise efectunează prin:

• plasament privat, adresat acționarilor societății;

• ofertă publică de vânzare, cu scopul de a atrage economiile exsitente de la alți investitori interesați, existenți pe piață.

Decizia de a emite noi acțiuni necesită stabilirea: primei de emisiune (pe) și prețului de emisiune (Pe). (6 carmen corduneanu pag. 73)

Acțiunea este o valoare mobiliară emisă de o societate comercială, reprezentând o cotă parte din capitalul social al acesteia. Este un titlu negociabil, ce conferă deținătorului o serie de drepturi ce pot fi grupate astfel:

– patrimoniale:

 dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul social, corespunzător sumei subscrise;

 dreptul de a participa la împărțirea profitului;

 dreptul de a primi o parte corespunzătoare din activul rămas după lichidarea societății.

– nepatrimoniale:

 dreptul de a primi un înscris care conține dreptul de proprietar al deținătorului;

 dreptul de a dispune liber de acțiuni;

 dreptul de a participa la elaborarea deciziilor;

 dreptul de control și informare;

 dreptul de preemțiune sau de menținere a calității de proprietar în funcție de mărimea capitalului investit.

Din mulțimea criteriilor de clasificare au fost reținute cele mai importante, acestea fiind:

a) După drepturile pe care le generează:

– acțiuni ordinare care reflectă mărimea capitalului social;

– acțiuni preferențiale care atestă, de asemenea, participarea la întreprindere, dar au caracteristici care le disting de cele ordinare. Astfel, acționarii au dreptul la dividende fixe, care se plătesc înaintea celor ordinare. Acționarii nu dispun de dreptul la vot, în afară de cazul în care a fost dispus altfel prin contractul de emisiune, caz în care acțiunile preferențiale dau drept la vot [15].

b) După modul de transmitere:

– acțiuni nominative, au înscris numele deținătorilor și pot fi transmise unei alte persoane, numai în anumite condiții;

– acțiuni la purtător, nu poartă un nume și se pot transmite fără nici o formalitate, persoana care le deține fiind recunoscută ca acționar.

c) După forma de prezentare:

– materializate printr-un înscris;

– dematerializate, emise prin înregistrare în cont.

Capitalul social se poate mări prin:

Majorarea valorii nominale a acțiunilor existente. Creșterea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acțiunilor poate fi adoptată numai cu votul tuturor acționarilor, în afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor, profiturilor sau a primelor de emisiune. Prin majorarea valorii nominale a vechilor acțiuni rezultă o valoare nominală nouă determinată astfel:

Valoarea nominală nouă = Valoarea nominală veche + Aportul suplimentar de la acționarii vechi

Aportul suplimentar de la acționarii vechi = Creșterea capitalului / Numărul acționarilor vechi

Această soluție întâmpină obstacole, datorită faptului că este dificil ca toți acționarii vechi să consimtă participarea la majorarea de capital.

Emisiunea de acțiuni noi la care să participe acționarii vechi și alții noi este o soluție frecvent întâlnită. Acțiunile noi pot fi emise la valoarea nominală a celor vechi (mai rar) sau la o valoare mai mare, apropiată de cursul de piață al acțiunilor vechi. Al doilea procedeu prezintă dezavantajul că generează efecte de dizolvare (diluare) a capitalurilor deținute de acționarii vechi. Astfel, în cazul acționarilor vechi se reduce:

valoarea capitalului pe acționar;

profitul pe acțiune;

puterea de decizie.

Dacă întreprinderea nu ar compensa efectele de dizolvare, atunci acționarii vechi ar decide renunțarea la acțiunile deținute. Un astfel de comportament ar determina o depreciere a cursului bursier pentru acțiunile întreprinderii și o decapitalizare pe termen lung. Pentru compensarea efectelor de diluare, vechii acționari vor primi drepturi de subscriere, care pot fi vândute către noii acționari ce doresc să subscrie la capitalul întreprinderii. Astfel, pentru a intra în posesia unei noi acțiuni, cumpărătorul trebuie să dispună sau să achiziționeze un număr de drepturi de subscriere determinat prin raportul:

nds = Nn,

în care:

nds = numărul drepturilor de subscriere;

N = numărul acțiunilor vechi;

n = numărul acțiunilor noi.

Pentru a fi mai atractivă, dar și pentru a limita efectul de diluare a valorii acțiunilor vechi, valoarea de emisiune a unei noi acțiuni nu poate coborî mult sub valoarea de piață a acțiunilor vechi. Astfel, valoarea de emisiune se va situa între două limite:

– o limită inferioară dată de valoarea nominală;

– o limită superioară egală cu valoarea acțiunii înainte de creșterea capitalului.

Vn <E <C,

în care:

Vn valoare nominală;

E valoarea de emisiune a acțiunilor noi;

C valoarea de piață a acțiunilor vechi.

Din inegalitatrea anterioară se pot identifica următoarele situații:

– E < Vn nu este o situație permisă de legislație;

– E > C acțiunile fiind prea scumpe, subscriitorii vor fi îndepărtați de la cumpărarea acestora;

– E > Vn rezultă o primă de emisiune utilizată pentru acoperirea cheltuielilor generate de emisiunea și vânzarea noilor acțiuni.

Prima de emisiune se determină ca diferență între valoarea de emisiune și valoarea nominală.

pe = E – Vn,

în care: pe prima de emisiune.

După creșterea capitalului, valoarea de piață (teoretică) a tuturor acțiunilor se calculează astfel:

Vp = N∙C+n∙EN+n,

în care: Vp reprezintă valoarea de piață a tuturor acțiunilor după majorarea capitalului social.

Dreptul de subscriere compensează pierderea de valoare a acțiunilor vechi generată de majorarea capitalului. Se prezintă sub forma unui titlu de valoare negociabil, pe toată durata subscrierii, ce poate fi vândut la bursă de către vechii acționari care nu doresc să subscrie la creșterea de capital. Prin vânzarea dreptului de subscriere, aceștia încasează o sumă egală cu pierderea de valoare a acțiunilor. Acționarul vechi care dorește să subscrie la creșterea de capital, va procura o acțiune nouă la prețul de emisiune și va primi în mod gratuit un număr de drepturi de subscriere pentru pierderea de capital suferită.

ds= C – Vp = C – N∙C+n∙EN+n= C-E ∙nN+n,

în care: ds este valoarea teoretică a unui drept de subscriere.

Vechiul acționar are alternativa de a subscrie la numărul de titluri corespunzător (numărul de acțiuni noi) sau de a vinde drepturile de subscriere, astfel încât, el nu va pierde, dar nici nu va câștiga.

3.2.2 Majorarea capitalului propriu prin încorporarea rezervelor, primelor, profitului

Motivul creșterii capitalului social este întărirea credibilității finaciare a întreprinderii. În acest caz, majorarea capitalului social se realizează prin încoroporarea unor elemente care aparțin capitalului propriu, cum ar fi: rezervele, cu excepția rezervelor legale, primele de capital, profitul. Operațiile conduc la diminuarea rezervelor (altele decât cele legale), primelor de capital și profitului, concomitent cu creșterea capitalului social. (7 pântea + bodea, pag 377)

Încorporarea rezervelor în capitalul social se poate realiza prin două modalități:

– emisiunea de noi acțiuni (la aceeași valoare nominală cu cele existente) care se împart gratuit acționarilor vechi;

– creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni (mai rar practicată).

În acest caz se calculează capitalizarea bursieră înainte și după emisiune și apoi se stabilește valoarea unei acțiuni după încorporare. Diferența dintre valoarea de piață a unei acțiuni înainte de emisiune și valoarea de piață teoretică a acesteia după emisiune reprezintă dreptul de atribuire. Se stabilește similar cu dreptul de subscriere, valoarea de emisiune a acțiunilor noi fiind nulă (acțiunile noi sunt distribuite în mod gratuit): (catalin gheorghe)

da= C – Vp= C – N∙C+n∙0N+n= C∙nN+n,

în care: da= valoarea dreptului de atribuire.

Dreptul de atribuire, atașat fiecărei acțiuni vechi, recompensează pierderea de valoare a acțiunilor vechi (prin creșterea numărului de acțiuni emise). Prin atribuirea de acțiuni gratuite, situația acționarilor rămâne neschimbată, modificându-se însă numărul de titluri, care sporind, face ca valoarea totală să fie repartizată pe mai multe acțiuni. În schimb, puterea și controlul acționarului asupra societății se consolidează ca efect al majorării numărului de titluri deținute. (catalin gheorghe)

3.2.3 Majorarea capitalului propriu prin conversia datoriilor.

Se apelează la această operație în vederea anulării anumitor datorii, evitând scăderea disponibilităților din trezorerie. Astfel, capitalul social se majorează prin conversia unor datorii în acțiuni sau părti sociale. Această operație se realizează cu acordul creditorului, care urmează a fi în cele din urmă acționar sau asociat în cadrul întreprinderii.

În cazul împrumuturilor pe termen lung din emisiunea de obligațiuni convertibile, se poate prevedea încă de la lansarea acestora, posibilitatea preschimbării lor în acțiuni, la o anumită dată, într-un interval de timp determinat și în condiții bine definite. Conversia obligațiunilor în acțiuni poate avea loc la aceeași valoare nominală sau la o valoare mai mare, fapt ce poate duce la apariția primelor de capital. (catalin gheorghe)

Majorarea capitalului propriu prin conversia datoriilor, presupune transferarea în categoria capitalurilor proprii o sumă care figura ca datorie, fără a se modifica totalul pasivului. Deoarece datoriile se reduc și capitalurile proprii se majorează, se ameliorează structura și echilibrul financiar al întreprinderii.

3.3 Vânzarea de active fizice sau financiare

Constă în activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate anterior, cu scopul obținerii unor surse proprii de finanțare a investițiilor viitoare. O astfel de sursă se degajă numai dacă vânzarea activelor se realizează cu un câștig de capital (valoarea de vânzare este mai mare decât valoarea rămasă neamortizată reevaluată). Încasările din vânzarea activelor presupun recuperarea dintr-o dată a capitalului rămas, care altfel s-ar fi recuperat în timp, pe calea amortizării. (catalin gheorghe)

Este posibilă o strategie financiară a întreprinderii care să se bazeze pe finanțarea unor elemente de activ foarte performante, dar costisitoare, utilizate pe perioade scurte de timp, caz în care sunt înlocuite cu altele mai noi rezultate ca urmare a progresului tehnic. Procesul de dezinvestire poate fi apreciat în strânsă legătură cu valoarea actualizată netă existând și alte posibilități(catalin gheorghe).

Decizia de dezinvestire va fi fundamentată atunci când:

– valoarea încasată este mai mare decât valoarea financiară rămasă de recuperat:

VI – CFt 1+r t + VRn 1+r n>0nt=p,

în care:

VI = valoare încasată prin vânzare în anul p;

CFt = cash-flow-uri viitoare degajate de întreprindere pe durata de viață rămasă a acesteia;

VRn = valoare reziduală estimată rămasă după n ani de viață economică;

R = rata de actualizare;

t = p,…,n durata de viață rămasă a întreprinderii.

1.4 Sursele de finanțare împrumutate

pe termen mediu și lung

În funcție de proveniența sau originea celor care le acordă, capitalurile împrumutate pe termen lung pot fi:

– împrumuturi bancare;

– împrumuturi obligatare;

– leasing.

1.2.1 Împrumuturile bancare

Etimologic, cuvântul „credit” își are originea în limba latină „creditum-creditare”, având semnificația „a crede” sau „a avea încredere”. Creditul reprezintă relația bănească între o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor, o valoare cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului.

Din clasificările creditelor întâlnite în capitolul opt se remarcă diversitatea mare a acestora. Ca urmare, este necesară cunoașterea situațiilor și consecințelor pe care îndatorarea le are asupra întreprinderii. În acest sens sunt utile cunoștințele prezentate în capitolele anterioare referitoare la echilibru financiar, solvabilitate, lichiditate și rentabilitate.

Dobânda apare în strânsă legătură cu capitalul împrumutat. Din punct de vedere al definirii există numeroase abordări în literatura de speciliatate între care pot fi reținute:

– prețul capitalului împrumutat;

– recompensa pentru renunțarea la lichidități pe o perioadă de timp;

– partea din plusvaloarea încasată de creditor de la debitor, ca plată pentru capitalul de împrumut cedat;

– o primă plătită pentru a intra în stăpânirea curentă a resurselor;

– o caracteristică a oricărui capital, nu numai a celui împrumutat, întrucât conduce la sporirea resurselor viitoare.

Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 unități monetare. Reprezintă raportul dintre mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și creditul acordat. Nivelul și dinamica dobânzii este rezultatul acțiunii mai multor factori cum ar fi:

– rata profitului;

– raportul dintre cererea și oferta de capital;

– riscul;

– inflația;

– termenul de rambursare;

– politicile monetare și fiscale.

Principalele criterii de clasificare a dobânzii sunt:

a) Din punct de vedere al perioadei de creditare:

– dobândă simplă folosită când perioadele de calcul sunt mai mici de un an;

– dobândă compusă stabilită când perioadele de calcul sunt mai mari de un an.

b) Din punct de vedere al legăturii dintre dobândă și inflație:

– dobândă nominală;

– dobândă reală.

c) Din punct de vedere al creditorului:

– dobândă plătită celor care au constituit depozite bancare;

– dobândă încasată de la debitori ca urmare a creditelor acordate către aceștia.

d) După posibilitatea de revizuire:

– dobândă fixă, având aceeași valoare pe durata de viață a împrumutului obligatar;

– dobândă variabilă, caz în care se revizuiește periodic.

Dobânda simplă se calculează pe o perioadă mai mică de un an și presupune achitarea la scadență a acesteia:

D = C∙Nz∙Rd360∙100,

în care:

D dobânda;

C capitalul împrumutat;

Nz numărul zilelor de creditare;

Rd rata dobânzii.

Dacă dobânda se determină lunar relația devine:

D = C∙Nz∙Rd12∙100

În cazul stabilirii anuale a dobânzii relația se simplifică, având următoarea formă:

D = C∙Rd100

Dobânda compusă se stabilește atunci când perioada de creditare este mai mare de un an. În cazul în care perioada este alcătuită dintr-un număr întreg de ani, dobânda se determină astfel:

D = Cf – Ci,

în care:

Ci capital inițial;

Cf capital final determinat cu relația: Cf = Ci∙ 1+Rd100 n

Termenul 1+Rd100 se numește factor de fructificare.

Dacă perioada este mai mare de un an, fără a cuprinde o valoare întreagă, atunci relația de determinare a dobânzii este:

D = Cf – Ci Cf = Ci∙ 1+Rd100 n∙ 1+Nz∙Rd360∙100

1.2.2 Împrumuturile obligatare

Obligațiunea este un valoare mobiliară care certifică deținătorului calitatea de creditor. Este un titlu de creanță asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Conferă deținătorului dreptul de încasare a unei dobânzi și poate fi răscumpărată la scadență de către emitent, investitorul recuperând astfel capitalul avansat. Pentru emitent obligațiunea reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. În calitate de emitenți statul și colectivitățile locale sau agenții economici procură în acest mod resurse financiare, renunțând la creditul bancar.

Obligațiunile pot fi clasificate astfel:

a) În funcție de modul de acoperire a riscurilor:

– garantate cu anumite active, caracterizate de un înalt grad de protecție în cazul în care societatea comercială nu efectuează plățile;

– negarantate, caz în care reprezintă împrumuturi pe termen lung și sunt emise de către întreprinderi fără nici o garanție specifică. Emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se bucură emitentul.

b) După modul de transmitere:

– nominative ce au înscris numele deținătorului și se prezintă sub forma unui certificat nominativ, dând posibilitatea la operațiuni de transfer în registrul emitentului, în cazul unei schimbări a dreptului de creanță;

– la purtător ce sunt confecționate și imprimate după norme stricte.

c) În funcție de emitent:

– corporative;

– emise de stat;

– emise de colectivitățile locale.

d) După modalitatea de emisiune:

– materializate, emise pe suport de hârtie;

– dematerializate, emise prin înscriere în cont.

e) După tipul de venit:

– cu dobândă emisă la valoarea nominală, returnabilă la scadență, la care se adaugă o dobândă ce reprezintă venitul investitorului, plătibilă periodic sau la scadență;

– cu cupon zero (cu discount) emise la un preț mai mic decât valoarea nominală și care se returnează la scadență, diferența reprezentând venitul investitorului.

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung, care constă în emisiunea și vânzarea obligațiunilor către investitorii potențiali. Obligațiunile nu conferă nici o putere de decizie asupra emitentului și nici nu permit deținătorului să beneficieze de creșterea societății, așa cum se întâmplă în cazul acțiunilor. Împrumuturile obligatare au, de regulă, un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social.

O emisiune de obligațiuni este considerată mai ieftină, nu numai față de alternativa împrumutului bancar, ci și față majorarea de capital prin emiterea de acțiuni noi, întrucât de-a lungul timpului, s-a constatat statistic faptul că dividendele plătite în cazul în care s-ar emite noi acțiuni sunt mai costisitoare ca dobânzile datorate deținătorilor de obligațiuni.

Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:

a) Valoarea împrumutului;

b) Rata nominală a dobânzii;

c) Durata împrumutului;

d) Valoarea nominală a obligațiunii;

e) Modalitatea de rambursare.

a) Valoarea împrumutului obligatar se stabilește de către întreprindere, în funcție de necesitățile de finanțare și oferta de capitaluri bănești existentă pe piața financiară.

b) Dobânda se determină aplicând rata nominală a dobânzii la valoarea nominală a titlului emis:

Dobânda =Vn∙Rd100,

în care:

Vn valoarea nominală a obligațiunii;

Rd rata dobânzii.

c) Durata împrumutului reprezintă timpul cuprins între data emiterii și data rambursării. Împrumutul este rambursat (amortizat) conform unui calendar indicat pe obligațiune.

d) Valoarea nominală a obligațiunii se determină ca raport între suma totală a împrumutului și numărul de obligațiuni.

Vn = IN,

în care:

I valoarea împrumutului;

N numărul de obligațiuni.

Pornind de la valoarea nominală se pot calcula alți indicatori care completează informația legată de împrumutul obligatar sau evoluția pe piață a obligațiunilor pe durata împrumutului.

Valoarea de emisiune reprezintă prețul plătit de către cumpărătorul obligațiunii în momentul emiterii acesteia și poate fi:

– egală cu valoarea nominală (la paritate);

– mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea ce le face mai atractive;

– mai mare decât valoarea nominală (suprapari), situație întâlnită mai rar deoarece obligațiunile se vând, în general, sub paritate.

e) Modalitatea de rambursare se stabilește prin contractul de emisiune. Pot fi întâlnite următoarele modalități:

– rambursare prin anuități constante și amortizări variabile. Anuitatea reprezintă suma de bani plătită anual, pe o perioadă determinată, de către un debitor pentru rambursarea capitalului împrumutat și plata dobânzilor aferente. Pentru ca anuitățile să rămână sensibil constante, este necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să varieze crescător și compensator cu modificarea descrescătoare a dobânzilor anuale.

Anuitate = I∙i1 – 1+i -n,

în care:

I = valoarea împrumutului;

I = procent de dobândă anuală;

n = durata împrumutului.

Amortizarea anuală = Anuitatea constantă – Dobânda la împrumutul nerambursat

Această modalitate de rambursare a împrumuturilor obligatare presupune un cost mai ridicat al împrumutului rambursat (comparativ cu modalitatea a doua) întrucât amortizările sunt mai mari către sfârșitul duratei de rambursare.

– rambursare prin amortizări constante și anuități variabile, caz în care emitentul va rambursa în fiecare an tranșe egale din împrumut. Amortizare=Valoare împrumutDurată împrumut

– rambursare integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia, prezintă avantajul dispunerii de capital împrumutat pe toată durata de acordare, trezoreria întreprinderii împrumutate fiind afectată numai la plata dobânzilor. Există însă un inconvenient ce se manifestă în momentul rambursării, prin faptul că afectează trezoreria cu întreaga sumă ce trebuie rambursată. Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al procurării împrumutului, deoarece dobânda se calculează în fiecare an la suma totală a capitalului împrumutat.

– răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al obligațiunilor este inferior valorii de rambursat. Modalitatea prezintă anumite limite legale în legătură cu numărul obligațiunilor ce pot fi răscumpărate.

1.2.3 Leasingul

Conceptul de „leasing“ provine din termenul englezesc „lease“ care are sensul de contract, concesiune, drept (substantiv) și a închiria, a concesiona (verb). În franceză se utilizează termenul „credit-bail“ cu semnificația de contract de închiriere. Întreprinderile apelează la leasing în cazurile în care costurile îndatorării sunt mai mici decât cele aferente creditelor bancare.

Leasingul este o modalitate de finanțare prin care întreprinderea utilizatoare a obiectivului de investiții nu are calitatea de proprietar, ci chiriaș în acest contract. Reprezintă o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare prin care chiriașul obține avantaje legate de posesia bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia este făcută de societatea de leasing. În același timp este o operațiune de finanțare care permite întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviință plătind o chirie, fără a fi necesar să-și constituie fonduri de investiții.

Leasingul are la bază un contract ce exprimă un acord prin care proprietarul unui activ, denumit locator îl închiriază unui utilizator, denumit locatar, contra unui preț, în condiții determinate [20]. În practică, de multe ori într-un contract de leasing sunt implicate trei părți:

– un furnizor (locator);

– un finanțator (creditor);

– un utilizator (locatar).

Contractele de leasing se prezintă într-o mare varietate și pot fi puse în evidență cu ajutorul următoarelor criterii de clasificare:

a) În raport cu forma de stabilire a relațiilor contractuale:

– contract de leasing direct (direct lease) în care furnizorul având rol de locator, închiriază direct bunul utilizatorului (locatar);

– contract de leasing indirect (indirect lease) în care utilizatorul alege un bun, indică locatorului să-l cumpere de la furnizor și apoi intră în contract de leasing cu locatorul. Ca atare, locatorul cumpără activul de la producător cu scopul de a-l închiria.

b) În funcție de conținutul ratei plătite locatorului de către locatar:

– contract de leasing brut (full service lease) prin care, în prețul plătit de locatar sunt incluse și cheltuielile de întreținere aferente bunului (service, reparații) și orice taxe derivate din proprietatea asupra activului;

– contract de leasing net (net lease) prin care utilizatorul plătește furnizorului doar prețul bunului închiriat, dar își asumă obligațiile privind plata cheltuielilor de întreținere, plata asigurării activului și orice taxă impusă de lege. Majoritatea contractelor de leasing sunt de acest tip.

c) În funcție de serviciile propuse:

– contract de leasing „vinde și închiriază“ (sale and lease back) prin care proprietarul activului îl vinde și concomitent îl închiriază de la societatea de leasing. Reprezintă o formă de leasing în care utilizatorul este și furnizorul bunului finanțat, locatorul achiziționând de la acesta bunul la o valoare agreată.

– contract de leasing time sharing (time sharing lease) prin care bunul, obiect al contractului, se închiriază simultan mai multor beneficiari pe perioade distincte în scopul folosirii integrale a capacității acestuia. Fiecare utilizator va plăti chiria proporțional cu timpul în care va utiliza activul;

– contract de leasing experimental (experimental lease), presupune o închiriere pe termen scurt a bunurilor ce vor fi cumpărate de utilizatori dacă acestea corespund standardelor tehnice stipulate în contract. Se utilizează în scopul promovării vânzărilor de mașini și utilaje;

– contract de master-leasing, întâlnit în comerțul internațional, în situația închirierii containerelor de transport pe termen lung (time-leasing) sau pentru o singură călătorie (trip-leasing).

– leasing extern (cross-border) este o operație de leasing financiar sau operațional, efectuată între un finanțator non-rezident și un utilizator rezident.

Dintre tipurile de leasing enumerate anterior vor fi detaliate contractele de leasing financiar și operațional.

Leasing financiar

Contractul de leasing financiar transferă, în mare măsură, toate riscurile și avantajele aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de proprietate poate fi transferat în cele din urmă sau nu. Caracteristicile contractelor de leasing financiar sunt [20]:

– transferă locatarului dreptul de proprietate asupra bunului la sfârșitul duratei contractului;

– locatarul are opțiunea de a cumpăra bunul la un preț mai mic decât valoarea justă;

– durata contractului de leasing acoperă în cea mai mare parte durata de viață economică a bunului;

– valoarea actualizată a plăților aproximează valoarea justă a bunului în regim de leasing;

– bunurile în regim de leasing au o natură specializată și sunt potrivite numai locatarului;

– locatarul va suporta pierderile legate de rezilierea contractului de leasing;

– câștigurile/pierderile rezultate din variația valorii reziduale revin locatarului;

– leasingul poate fi prelungit pentru o a doua perioadă la o chirie mai redusă decât a pieței.

Leasingul financiar este o tranzacție pe termen mediu sau lung, prin intermediul căreia o societate de leasing cumpără activul cerut de un locatar de la un producător furnizor și îl cedează spre folosință locatarului, contra unei chirii (rată de leasing), iar la sfârșitul perioadei de contract acesta are dreptul de opțiune de a-l cumpăra la valoarea rămasă.

Practic, locatarul (utilizatorul) caută furnizorul de active, negociază cu acesta parametrii tehnici și termenul de livrare, inclusiv activitățile de punere în funcțiune. Tot locatarul testează societățile de leasing disponibile și o alege pe aceea care îi oferă condițiile cele mai bune privind chiria, durata contractului și condițiile finale.

De regulă, în cazul leasingului financiar, locatorul nu are responsabilitatea întreținerii activelor cedate spre folosință locatarului sau de a furniza alte servicii. Durata contractului de leasing este apropiată de durata tehnică de viață a activului, iar la expirarea contractului, utilizatorul (locatarul) are posibilitatea de a reînnoi contractul sau de a cumpăra activul la valoarea reziduală.

Leasing operațional

Prin contractul de leasing operațional se angajează persoana fizică sau juridică care predă activul (locatorul), să-l pună la dispoziția locatarului spre utilizare. De obicei, aceste contracte cer locatorului să asigure serviciile de întreținere și asigurare, fapt ce face să fie numite și leasing de mentenanță. Costurile întreținerii și asigurării sunt incluse în chiria leasingului. Leasingul operațional are alte două caracteristici importante [20]:

– prevede o clauză de anulare care dă posibilitatea locatarului să renunțe la locație și să restituie activul locatorului înainte de expirarea contractului, de obicei în condițiile plății unor penalități.

– în general activul nu este complet amortizat. Durata contractului de leasing este mai mică decât durata economică de viață estimată a echipamentului. Locatorul se așteaptă să recupereze valoarea activului prin reînnoirea contractului cu actualul utilizator, prin închiriere către alți locatari sau prin vânzare. Aceste contracte avantajează locatarii, însă locatorii se confruntă cu riscuri mai ridicate.

Din elementele teoretice descrise anterior pot fi sintetizate avantajele leasingului ca fiind următoarele:

– nu modifică structura financiară a întreprinderii (capacitatea de îndatorare), ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal ceea ce lasă posibilitatea unor împrumuturi bancare;

– leasingul acoperă în întregime valoarea bunului închiriat, în timp ce împrumutul bancar acoperă parțial valoarea obiectivului, restul fiind acoperit din alte capitaluri;

– permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a întreprinderii;

– pe plan fiscal, chiriile plătite micșorează baza impozabilă.

Există în schimb mai multe dezavantaje, între care cele mai importante sunt:

– afectează lichiditățile întreprinderii;

– modifică autofinanțarea viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată;

– chiriile plătite sunt mai mari decât ratele aferente unui credit bancar.

1.5 Adoptarea deciziilor in activitatea financiara

O strategie reușită trebuie să armonizeze în mod creator oportunitățile pieței cu posibilitățile societății, etaloanele de valoare cu obligațiile. Oportunitățile pieței determină ceea

ce compania ar putea produce, iar identificarea acestora necesită o evaluare meticuloasă a ocaziilor și pericolelor în afaceri. Posibilitățile societății se referă la ceea ce compania poate produce, iar cunoașterea acestora implică o analiză a punctelor tari și slabe ale firmei din punct

de vedere tehnic, financiar, uman etc. Etaloanele valorice ale societății reflectă ceea ce compania dorește să producă din punct de vedere al valorii și aspirațiilor principalilor factori de decizie și al culturii sale. La rândul lor, obligațiile societății determină ceea ce compania ar trebui să producă din punct de vedere al responsabilităților non-economice, cu scopul de a răspunde așteptărilor sociale.

Deciziile tactice corespund realizării operațiunilor financiare curente, sunt subordonate deciziilor strategice, reprezentând continuarea logică a acestora, pe care le vor detalia și segmenta. Ele sunt mai numeroase, dar mai simple prin conținut și mai precis conturate. Este vorba, de exemplu, de întocmirea bugetelor sau de politica de aprovizionare.

Aceste decizii cer informații limitate, dar care rămân importante.

Deciziile operaționale sunt cele mai numeroase. Este vorba de rezolvarea unei probleme de oprire a producției, ca urmare a defectării unui utilaj sau a unor disfuncționalități în aprovizionare, care a generat o ruptură de stocuri. Asemenea decizii solicită un număr redus de

informații, dar au o importanță deosebită, întrucât de rapiditatea cu care se adoptă depind eficacitatea și productivitatea întreprinderii.

După natura activităților care generează fluxurile financiare, deciziile financiare sunt de trei tipuri:

• decizii de investiții, cu influență directă asupra structurii activelor întreprinderii, deci asupra gradului lor de lichiditate;

• decizii de finanțare care determină structura pasivului și exercită modificări în gradul de exigibilitate al pasivelor și în costul capitalului;

• decizii de repartizare a profitului care influențează modalitățile de repartizare a dividendelor, exercitând implicații directe asupra investițiilor și autofinanțării.

Decizia de investiții poate fi considerată una dintre cele mai importante decizii luate de către managerii financiari, dacă nu chiar cea mai importantă. De corecta fundamentare a deciziei de investiții depind afirmarea în mediul de afaceri a întreprinderii și creșterea cotei sale de piață. Decizia de investiții abordează problematica alocării capitalului pentru active fizice sau active financiare; locul central revine activelor imobilizate, dobândite ca rezultat al investițiilor de capital. Prin această decizie, resursele bănești de care dispune întreprinderea sunt alocate eficient pentru achiziționarea, construirea, modernizarea activelor fixe și acumularea de stocuri materiale etc. în volumul și structura adecvată funcționării ei la parametri cât mai înalți. De asemenea, lichiditățile disponibile se pot plasa respectând cerințele eficienței pe piața de capital pentru achiziționarea de active financiare. Indiferent de variantele alese, decizia de investiții trebuie să se subordoneze îndeplinirii obiectivelor pe termen mediu și lung stabilite prin politica generală a întreprinderii.

Decizia de finanțare urmărește alegerea structurii de finanțare a întreprinderii, analizând pe criterii de optim costul fiecărei surse de capital. În cadrul său se optează asupra proporțiilor ce revin capitalului propriu, respectiv capitalului împrumutat. De asemenea, trebuie luată în considerare și posibilitatea atragerii temporare a unor resurse bănești ce aparțin altor persoane (fizice, juridice, stat) cu care întreprinderea întreține relații financiare. În acest context, se optează asupra limitelor emisiunii de acțiuni și ale distribuirii profitului pentru autofinanțare pe de o parte și ale celor ale îndatorării, pe de altă parte, ținând cont de diversitatea surselor de

finanțare prezentate în Figura nr. 4.

Decizia de finanțare la nivel microeconomic este influențată într-o manieră semnificativă de modul în care funcționează mecanismele economice la nivel regional, național și chiar mondial.

La rândul său, decizia de repartizare a profitului marchează finalitatea procesului de management financiar și constă firesc în distribuirea de dividende. Această decizie se concretizează, în esență, prin opțiunile întreprinderii între reinvestirea parțială sau integrală a profitului net și/sau distribuirea acestui profit sub formă de dividende către acționari. Decizia privind dividendele are un caracter controversat, fiind influențată de fiscalitate, nivelul ratei dobânzii, prețul acțiunilor emise etc. În plus, ea trebuie să armonizeze dorința firească a acționarilor de a câștiga bani în prezent, cu aceea de a se asigura o dezvoltare durabilă a firmei în viitor.

1.6 adoptari ale managementului financiar al intreprinderii

În marile întreprinderi, conducătorilor li s-a încredințat de către acționari rolul de a conduce întreprinderea. Obiectivul lor principal este să-și conserve funcția de conducere, însă ei sunt constrânși să conducă în conformitate cu interesul acționarilor. Acționarii dispun de diferite

mijloace pentru a controla modul în care managerii conduc întreprinderea. Spre deosebire de acționari, managerii întreprinderii dispun de informații economico-financiare multiple, iar diagnosticul lor urmărește descoperirea unor eventuale dezechilibre financiare, în scopul depistării cauzelor și luării celor mai potrivite decizii financiare.

Manifestarea dezechilibrelor are loc diferit pentru societățile comerciale cotate la

bursă, față de cele necotate. Astfel, în cazul societăților cotate, dacă acționarii nu obțin dividende la nivelul riscurilor asumate, vor avea tendința de a vinde acțiunile, ceea ce conduce la scăderea cursului acțiunilor până la nivelul la care rentabilitatea capitalului propriu permite satisfacerea așteptărilor acționarilor. Scăderea cursului acțiunilor este un semnal incontestabil al degradării stării de sănătate economico-financiară a întreprinderii și o manifestare a dezechilibrului financiar.

La societățile comerciale necotate nu există indicatorul „curs bursier”, de aceea simptomele dezechilibrelor financiare sunt greu de sesizat pe termen scurt. Astfel, este necesară

recurgerea la alți indicatori de analiză care să conducă la concluzii realiste privitoare la starea sănătății financiare a firmei. Asemenea indicatori sunt cei de flexibilitate financiară și creștere economică, autonomie și păstrare (conservare) a puterii economice, pentru a constata în ce măsură sunt compatibili pe termen lung cu rentabilitatea.

Dacă o bună capacitate de adaptare financiară a întreprinderii conduce la maximizarea valorii, a avuției acesteia, în schimb creșterea economică nu contribuie întotdeauna la realizarea aceluiași obiectiv. Astfel, conducătorii întreprinderii care sacrifică rentabilitatea (interesele pe termen scurt) în favoarea creșterii economice (interese pe termen lung) se pot confrunta cu dificultăți în găsirea de resurse de finanțare; motivul este acela că, uneori, deținătorii de capitaluri preferă rentabilitatea în locul creșterii economice.

De asemenea, urmărirea exclusivă a indicatorilor de conservare a puterii sau de autonomie poate fi contrară maximizării valorii întreprinderii; aceasta generează performanțe inferioare, iar întreprinderea poate fi dominată în lupta de concurență.

Conducătorii întreprinderii, ca și acționarii, trebuie să aleagă între interesele lor pe termen lung (maximizarea valorii, creșterea economică) și cele pe termen scurt (rentabilitatea și lichiditatea).

În raport cu ierarhizarea obiectivelor urmărite, în cadrul managementului financiar interacționează trei mari categorii de manageri și anume:

• managerii de vârf (top managerii);

• managerii de la nivele medii (middle managerii);

• managerii de la nivelele de bază (first line managerii).

Top managerii se află la nivelele superioare ale organizației și adoptă decizii care privesc obiectivele fundamentale, care îmbracă întotdeauna și o tentă financiară. Ei se implică direct în fundamentarea deciziilor privind alocarea resurselor, pornind de la obiectivele investiționale ale întreprinderii și, implicit, a deciziilor de finanțare și de repartizare a rezultatelor

financiare.

Managerii de la nivelele medii au rolul intermediar în procesul de comunicare dinspre top manageri spre managerii de la nivelele de bază și reciproc. Ei acționează ca o „curea de transmisie” a dispozițiilor către managerii din „primă linie” de la managerii de vârf, precum și a

rezultatelor obținute în procesul de implementare a deciziilor, dinspre managerii din „prima linie” către cei de vârf. Middle managerii sunt extrem de implicați în derularea corespunzătoare a

operațiunilor financiare ale întreprinderii, în atribuțiile lor incluzându-se:

elaborarea de planuri și programe de acțiune;

defalcarea sarcinilor, inclusiv a celor de natură financiară, pe colective de muncă și centre de responsabilitate, precum și urmărirea realizării lor în practică;

efectuarea de comparații între nivelul prognozat și cel realizat al obiectivelor propuse și analiza impactului diferențelor constatate asupra evoluției viitoare a firmei;

stabilirea factorilor de influență și propunerea de măsuri pentru redresarea unor situații devenite nefavorabile.

Conducătorul compartimentului financiar poate fi încadrat, de regulă, la această categorie de manageri. El trebuie să verifice, prin prisma criteriilor financiare, nivelul de eficiență al tuturor celorlalte programe de acțiune elaborate și implementarea de către conducătorii altor centre de responsabilitate. În acest sens colaborează pe orizontală cu toți acești factori decidenți

pentru a contura cea mai bună alternativă de acțiune în plan financiar, fără a diminua însă din punct de vedere cantitativ și calitativ acțiunea economică întreprinsă.

De multe ori apar conflicte, iar soluția cea mai bună de rezolvare a acestora este compromisul (concilierea), în care esențial este să se pornească întotdeauna de la un nivel minim

acceptat de eficiență. Natura problemelor pe care le rezolvă managerii financiari îi obligă să monitorizeze prin instrumente specifice acțiunile întreprinse de alte centre de responsabilitate, sub toate aspectele lor. Aceasta este permisă datorită calității de excepție atribuită instrumentelor

financiare de a sintetiza operații, procese, fenomene, prin evaluarea lor în unități monetare. Ca urmare, acțiunile managementului financiar se extind întotdeauna și în celelalte sfere specifice

celorlalte tipuri de management practicat treprindere.

În sfârșit, managerii de „primă linie” (first line managerii) sunt persoane care conduc nemijlocit colective de lucru. Ei operează cu prezentul și au obligația de a transpune în practică, într-un orizont imediat de timp, obiectivele înscrise în programul de acțiune elaborat pentru resortul lor de către managerii de la nivelele medii. Totodată, first line managerii au și sarcina de

a raporta sistematic rezultatele obținute și de a supune spre analiză managerilor de la nivelul mediu cauzele și efectele acțiunilor întreprinse, pentru a îmbunătăți calitatea deciziilor financiare

viitoare.

Al treilea grup de participanți implicați în fundamentarea deciziilor financiare ale treprinderii este reprezentat de creditori (creanțieri). Aceștia care sunt de mai multe tipuri, și anume:

creditorii obligatori, ale căror creanțe apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe piață și ușor negociabil, numit obligațiune. Numai marile întreprinderi au acces pe piața obligațiunilor;

băncile și diferite instituții financiare care finanțează majoritatea întreprinderilor;

creditori care închiriază diferite active fixe, operațiile de finanțare fiind făcute sub forma locației sau locației cu opțiune de cumpărare (leasing).

Creditorii primesc o dobândă stabilită contractual și își recuperează la scadență capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea lor nu este variabilă, în funcție de rezultatele întreprinderii. Prin urmare, dobânda la împrumut trebuie plătită indiferent de mărimea profitului obținut de întreprinzător. Ținând seama și de necesitatea rambursării la scadență, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau mai ușor de suportat pentru debitori.

Riscurile creditorilor pot fi diverse: risc de dobândă, risc de inflație, risc de faliment al debitorilor.

Creanțierii urmăresc obținerea dobânzii contractuale și recuperarea capitalului, dar o fluctuație în sens crescător (à la hausse) a ratei dobânzii poate provoca pierderi pentru aceștia, ei

putând să-și plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase. Invers, o fluctuație în sens descrescător (à la baisse) poate aduce un câștig suplimentar creanțierilor, debitorii fiind forțați să

plătească dobânzi mai mari la nivelul valorilor prevăzute în contractul încheiat anterior reducerii

ratei dobînzii.

Variația prețurilor datorată proceselor inflaționiste poate afecta puterea de cumpărare a capitalului recuperat de creanțieri . Aceștia pot înregistra o pierdere sau, dimpotrivă, un câștig de oportunitate.

Pentru a cuantifica influența riscurilor generatoare de pierderi, creditorii sunt direct implicați în efectuarea de analize financiare bazate pe indicatorii care permit evaluarea capacității de plată a debitorilor, capacitatea lor de a rambursa datoriile și de a plăti dobânzile. În mod deosebit, creditorii urmăresc stabilirea diagnosticului financiar pe baza indicatorilor care marchează riscul de faliment și insolvabilitate. Riscul de faliment al debitorilor rămâne cel mai

important risc pentru creanțier, care nu-și poate recupera capitalul din cauza insolvabilității acestora. împotriva acestui risc creditorii nu se pot proteja decât prin politica lor prudentă și inteligentă, motiv pentru care aceștia solicită clauze asiguratorii în contractele încheiate.

În sfârșit, statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar și influențează ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza calculelor agenților economici. Posibilitățile de acțiune statală sunt multiple, între care menționăm modificarea fiscalității și a ofertei și cererii de capital. Intervenția statului în activitatea întreprinderilor este realizată atât prin instituții și organisme ale puterii publice, cât și printr-un

evantai de instrumente de politică financiară între care se pot menționa acordarea de garanții, facilități fiscale și subvenții, asistență financiară și ajutoare financiare, credite în condiții avantajoase etc.

În literatura de specialitate anglo-saxonă, categoriile de participanți implicați în fundamentarea deciziilor financiare ale 絜treprinderii se numesc stakeholders7 – („stakeholderi”).

Termenul a fost preluat ca atare în vocabularul de afaceri românesc recent și reprezintă toți agenții care acționează în relație cu firma sau care au un interes în companie.

Din această categorie fac parte: acționari, salariați, manageri, creditori, furnizori, organe fiscale, oficialități publice etc. și sunt prezentați în figura…

Factori care influenteaza activitatea firmei/mediul

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA FINANCIARĂ A firmei

1.1. Obiectivele gestiunii financiare a afacerii

Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operațiuni și modalități de organizare a activ ității financia re în vederea procurării și utilizării capitalurilor în scopul obținerii,repartizării și utiliză rii cât mai efic iente a profiturilo r afacerii.

Obiectivele gestiunii financiare a afacerii sunt:

1. Maximizarea valorii afacerii

Valoarea unei afaceri nu este dată numai de valoarea prezentă a patrimoniului său ci trebuie luate

în considerare și următoarele aspecte:

valoarea afacerii este o valoare actuală, adică echivalentul pre zent al rezultatelor sale viitoare;

valoarea este o mărime dinamică și nu statică, ea este percepută în interdependență cu procesul de valorificare a patrimoniului;

evaluarea afacerii reflectă în același timp și efectele riscurilor interne și externe ce pot afecta

nivelul și stabilitatea viitoare a rezultatelor așteptate.

În concluzie, se poate spune că maximizarea valorii afacerii depinde de nivelul performanțelor asigurate de activitatea acestei afaceri și de stăpânirea riscurilor financiare în general.

2. Menținerea nivelului performanțelor financiare

Gestiunea financiară trebuie să asigure menținerea performanțelor afacerii la un nivel care să asigure obținerea unor venituri suficiente pentru a asigura plata furnizorilor de resurse și, dacă este necesar,să permită restituirea acestor resurse.

Obținerea de către afacere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente reflect ă o risipire a resurselor care este dăunătoare atât pentru afacerea în sine cât și pentru furnizorii săi de fonduri și pentrueconomia națională.

De asemenea, gestiunea financiară a afacerii nu urmărește obținerea cu orice preț a profitului maxim pe termen scurt ci acordă o mai mare importanță stabilității performanțelor pe termen lung, încercând să găsească un compromis satisfăcător între stabilitate și rentabilitate.

3. Menținere a sol vabilității sau stăpânire a echili brului financiar

Solvabilitatea reprezintă aptitudinea unei afaceri de a face față datoriilor sale când acestea ajung la scadență. Menținerea solvabilității este esențială pentru prevenirea riscului de faliment. În cazul afacerilor insolvabile creanțierii prejudiciați pot cere urmărirea în justiție, acțiune ce se poate încheia cu pierderea totală sau parțială a patrimoniului debitorului falimentar.

4. Stăpânirea riscurilor financiare

Riscul la o afacere poate fi definit prin referire la variabilitatea anticipat ă a rezultatelor financiare care sunt susceptibile de a fi asigurate. Dacă variabilitatea rezultatului financiar definește forma generală a riscului financiar, formele specifice ale riscului care trebuie analizate și stăpânite de către gestiunea financiară sunt:

Riscul de exploatare și structura stocurilor;

Riscul de îndatorare și efectul de levier financiar;

Riscul de faliment;

Riscul de schimb valutar și rata dobânzii bancare.

Prin urmare, gestiunea financiară are un domeniu de acțiune foarte larg impunând, în special,

rezolvarea a două probleme esențiale:

asigurarea echilibrulu i financiar, respectiv echilibra rea flu xurilor de încasări și plăți;

rentabilizarea utiliză rii fondurilor, asigurându-se atât remunerarea acestora cât și dezvoltarea afacerii.

2.2. Riscul financiar

Riscul este amenințarea (perico lul) ca un eveniment sau o acțiune să afecteze negative capacitatea unei organizaț ii de a-și at inge scopul și obiectivele stabilite. Riscul poate deveni un pericol real și o pierdere efectivă.

Operațiunile financiare, prin natura diversității lor, imp lică aproape întotdeauna un anumit grad de risc, generat de pierderea de natură materia lă (sau de alta natură) pe care o pot înregistra una sau mai multe persoane juridice sau fizice implicate în operațiunea financia ră respectivă.

Principalele riscuri financiare la care este expus ă afacerea sunt:

riscul de exploatare are în vederea structurarea costurilor afacerii în costuri fixe și costuri variabile, această repartiție determinând o dependență mai mică sau mai mare a rezultatelor de evoluția producției și vânzărilor. Astfel, o afacere având cheltuieli fixe foarte mari este mai supus ă riscului deoarece dacă aceste cheltuieli se repartizează pe o cantitate limitată de producție determină pierderi însemnate. Daca activitatea afacerii și cererea de pe piață permit o producție ridicată, cheltuielile fixe se repartizează asupra unei producții suficiente și se pot obține profituri.

riscul de îndatorare este legat de structura de finanțare a afacerii și se manifestă atunci când

rentabilitatea economică a afacerii îndatorate este inferioară ratei medii a dobânzii aferente creditelor acordate. Daca întreprinderea crește volumul de credite ea se obligă să obțină profituri

suplimentare care să permită remunerarea și rambursarea acestor credite.

riscul de faliment este consecința insolvabilității afacerii și poate determina chiar dispariția

acesteia. Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna la faliment, deseori afacerea își asigură

supraviețuirea dar chiar și în acest caz sunt antrenate costuri specifice care pot afecta activitatea

viitoare a afacerii.

riscul valutar și riscul de rată a dobânzii sunt riscuri financiare specifice legate de evoluția cursului de schimb a monedei naționale și de evoluția posibilă a ratei dobânzii. Orice afacere care efectuează operații în devize sau monedă străină se expune riscurilor de pierdere legate de evoluția defavorabilă a cursului de schimb între momentul încheierii unei tranzacții și momentul efectuării efective a plății. De asemenea, afacerile sunt expuse efectelor defavorabile date de variația ratelor dobânzii pe piața de capital. Acest risc afectează atât afacerile care angajează noi credite, cât si cele împrumutătoare.

2.3. Caracteristicile și etapele unei afaceri

Afacerea repre zintă un ansamblu de operațiuni inițiate, organizate și conduse de unul sau mai mu lți întreprin zători, care vizea ză producerea și vânzarea de bunu ri și/sau servicii pentru satisfacerea nevoilor clienților și obținerea de profit.

Cu referire d irectă la noțiunea de afacere se pot evidenția următoarele trăsături: reprezintă un tip de activități economice proprii sistemului de piață; constă în încheierea de tranzacții cu scopul obținerii, de către participanții la acestea, anumitor avantaje; concepția generală și co mponentele afacerii sunt adoptate în virtutea autonomie i manageria le și a raporturilor tran zacționale, concurențiale s au de cooperare stabilite.

Caracteristicile unei afaceri pot fi enunțate astfel :

afacerea este, de cele mai mu lte ori, un produs nou care, neexistând în mo mentul contractării și al cumpărării sale de către consumator, presupune o serie de riscuri pentru ambele părți implicate;

afacerea are ca punct de plecare și se bazează pe nevoile și solicitările clientului și se raportează la necesitățile specifice exprimate de acesta, ceea ce o face foarte greu reproductibilă;

vânzarea unei aface ri se realizează , de regulă , de către o persoană juridică;

afacerea antrenează în actul decizional ma i mu lți part icipanți, cu responsabilități și obligații specifice;

se derulează, în ma joritatea cazurilor, pe termen mediu și lung, fiind e xpusă factorilor de

mediu perturbatori;

implică asuma rea anu mitor riscuri de către to ți cei antrenați în desfășurarea sa;

întreprinzătorii își e xerc ită interesele și funcțiile ce le revin în sistemul economic, cu luarea în considerare a raporturilor contractuale, concurențiale, de colaborare și de încredere stabilite cu partenerii.

Etapele pe care le parcurge afacerea și responsabilitățile ce revin managerului pot fi structurate astfel:

etapa prospectării afacerii, prin care se urmă rește identificarea clientului și precizarea nevoilor acestuia, imp lică următoare le acțiuni:

analiza rezultatelor precedente;

identificarea concurenței, obținerea re ferințelor și ana liza avantaje lor de care aceasta dispune;

detectarea unor noi oportunități de afaceri;

stabilirea contactelor cu potențialii parteneri de afaceri;

definirea obiectivelor și e laborarea planurilor de acțiune solicitate de noua afacere;

etapa de studiu, care are în vedere pregătirea și redactarea ofertei, solicită următoarele acțiuni:

consultarea clientului, identificarea nevoilor și solic itărilor acestuia;

consultarea echipei și a furnizorilor;

redactarea ofertei, astfel încât aceasta să fie cât mai adaptată nevoilor reale ale clientului;

elaborarea planului de afaceri;

etapizarea act ivităților pe care le imp lică obiectul a facerii (producție/servicii);

atragerea, dacă este cazul, a unor noi parteneri de afaceri, în funcție de specificul activității acestora;

etapa negocierii, care are drept scop realizarea înțelegerii între parteneri și stabilirea

acordului privind interesele ambelor părți, se concentrează asupra următoarelor aspecte:

colaborarea permanentă cu clientul, pe baza bunei înțelegeri și a parteneriatului;

punerea de acord în legătură cu eventualele reduceri de preț sau tarife și discutarea implicațiilor pe care aceste reduceri le-ar putea avea asupra ambelor părți;

informarea operativă a clientului în legătură cu toate propunerile de modificare a înțelegerilor contractuale;

etapa de realizare a prevederilor contractului, ca urmare a comenzii ferme venite din partea clientului, are în vedere o serie de operațiuni, printre care:

analizarea și negocierea eventualelor solicitări de modifica re a clauzelor din contract și discutarea implicațiilor acestor modificări asupra derulării afacerii;

obținerea acordului definitiv al clientului pentru intrarea comenzii în execuție;

analiza și controlul costurilor pe care le implică realizarea comenzii;

verificarea stadiului de execuție a contractului;

coordonarea eficientă a propriei echipe;

urmărirea calității procesului de execuție și finalizarea co menzii la termenul prevăzut în contract;

respectarea tuturor obligațiilor contractuale;

etapa finalizării afacerii, cu momentele ei principale, recepția și soluționarea eventualelor deficiențe, implică următoarele responsabilități:

analiza modului în care s-a derulat afacerea în toate etapele sale, cu specificarea aspectelor favorabile și a celor mai puțin favorabile și închiderea dosarului afacerii;

menținerea bunelor relații parteneriale și cultivarea acestora și după finalizarea afacerii;

exploatarea tuturor informațiilor existente în legătură cu posibilitatea lansării unei noi afaceri;

pregătirea pentru deschiderea unui nou dosar de afaceri și inițierea contractelor viitoare.

2.4. Dimensiunile afacerii

Dimensiunea optimă a întreprinderii presupune cunoașterea și aprecierea cât mai exactă a

capacității pieței, ținând seama, în primul rând, de mărimea cererii, de mărimea și volumul vânzărilor.

Dimensiunile diferite ale întreprinderilor conduc la obținerea de bunuri la costuri diferite, ceea ce prezintă interes pentru analiza comparativă a factorilor de competitivitate și rentabilitate.

Într-o economie modernă pot și trebuie să coexiste întreprinderi mari, mijlocii și mici, fiecare cu

avantajele și dezavantajele lor.

Întreprinderile mici și mijlocii se clasifică nu doar în funcție de numărul mediu de salariați, ci și în funcție de cifra de afaceri anuală netă sau activele totale pe care le detin, în următoarele categorii:

a) microîntreprinderi – au pâna la 9 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de pâna la 2 milioane euro, echivalent în lei;

b) întreprinderi mici – au între 10 și 49 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de pâna la 10 milioane euro, echivalent în lei;

c) întreprinderi mijlocii – au între 50 și 249 de salariaț i și realizează o cifră de afaceri anuală netă de pâna la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau dețin active totale care nu depașesc echivalentul în lei a 43 milioane euro.

Caracteristicile întreprinderilor mici:

capitalul este asigurat de o persoană sau de câțiva asociați care sunt proprietarii întreprinderii;

aria geografică de activitate este în primul rând aria locală;

întreprinderea este mică în comparație cu cei mai importanți concurenți din ramura respectivă.

Avantajele întreprinderilor mici și mijlocii sunt:

gradul mare de adaptabilitate la cererile pieței;

capacitatea mare de inovare determinată de competiție și concurență;

structura organizatorică simplificată, care conduce la un cost scăzut;

climat de creativitate, circulația corectă a informațiilor și deciziilor;

existența unui sistem de informare direct;

mai bună gestiune a resurselor umane;

crearea de noi locuri de muncă;

amenajarea teritorială echilibrată.

Dezavantajele întreprinderilor mici și mijlocii sunt:

dispun de un capital redus;

insuficiența mijloacelor comerciale;

dificultăți tehnico-tehnologice pentru a face față concurenței;

imposibilitatea realizării unor investiții sistematice;

protecția socială a salariaților relativ redusă.

2.5 Conceptul de structură financiară

Structura financiară a afacerii reflectă raportul e xistent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. De cele mai multe ori, afacerea nu își poate asigura finanțarea doar din fonduri proprii ci apelează și la finanțări externe. Capitalurile permanente (capitalul propriu + datoriile pe termen mediu si lung) asigură necesarul de mijloace fixe al afacerii și o parte a mijloacelor circulante, diferența fiind acoperită din resursele de trezorerie (credite comerciale și credite bancare pe termen scurt).

Stabilirea structurii financiare este una din cele mai importante decizii financiare ce trebuie luată în concordanță cu specificul activității desfașurate de firmă economic . Astfel, în timp ce finanțarea cu capitaluri permanente este mai putin costisitoare, finanțarea pe termen scurt asigură o mai mare flexibilitate și adaptare a volumului activității la necesitățile fiecărei perioade. Deși criteriul rentabilității este primordial, la stabilirea structurii financiare a unei firme sunt luați în calcul și alți factori, cum ar fi presiunea acționarilor, a băncilor, politica economică a statului, conjunctura economică-financiară în general (situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, devalorizarea monetară etc.).

În ultimă instanță, adoptarea unei structuri financiare este determinată de creditor care are în vedere riscurile pe care și le asumă: risc de pierdere de capital, risc de dobândă sau risc de imobilizare a capitalului.

3.2. Rentabilitatea unei afaceri

Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei afaceri de a realiza profit, respectiv de a obține venituri de pe urma vânzării și încasării p roducției, care să depășească cheltuielile ocazionate de activitatea sa, profit care este necesar atât reproducției și dezvoltării cât și remunerării capitalurilor. Deoarece prin intermediul rentabilității se apreciază performanțele afacerilor, ea reprezintă o informație indispensabilă băncilor, creditorilor și partenerilor de afaceri, fiind definită ca un raport între rezultatul obținut și mijloacele utilizate.

Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte și anume prin prisma profitului privit ca un indicator de volum și prin rata profitului (rata rentabilității), care exprimă eficiența folosirii principale lor resurse angajate în obținerea profitului.

Rentabilitatea repre zintă principala formă de man ifestare a eficienței economice, ia r profitul, ca fundament al rentabilității, se prezintă în cadrul diverselor modele de analiză a rentabilității sub mai multe forme, și anume : pro fit de exploatare, profit financiar, profit impozabil, profit net (profit după impozitare).

3.2. Influența structurii financiare asupra rentabilității (efectul de levier)

În țările cu economie de piață dezvoltată, efectul structurii financiare asupra rezultatelor financiare pozitive (profit) este cunoscut sub numele de efect de levier, denimire care provine de la faptul că împrumuturile de la bănci sau cele obligatare reprezintă o pârghie care influențează nivelul rentabilității capitalului propriu.

Efectul de levier poate fi definit ca mecanismul prin care îndatorarea influențează rentabilitatea financiară , rentabilitate exprimată ca raport dintre profitul net și capitalurile proprii. Dacă remunerarea îndatorării (dobânda) este egală cu rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară va fi egală cu rentabilitatea economică. Dimpotrivă, în cazul în care costul împrumuturilor este inferior sau superior rentabilității economice, rezultatul financiar al deținătorilor de capitaluri va crește sau se va diminua datorită împrumuturilor.

6.1. Sursele de finanțare ale unei afaceri

Orice afacere este obligată să se adapteze mediului în care funcționează, menținându -și în același timp coeziunea internă și reducând la minimu m incertitudinea care caracterizează transformările mediu lui intern și extern. Pentru ca o afacere să funcționeze ea are nevoie să fie finanțată.

Finanțarea reprezintă procesul de asigurare a unor fonduri bănești necesare desfășurării unor activități ale unei firme, ea este abordată ca alocare de resurse bănești, cu titlu rambursabil sau nerambursabil în condiții determinate, unor persoane fizice sau juridice în scopul acoperirii unor nevoi economice sau sociale. În sens mai restrîns sau mai larg, finanțarea reprezintă un transfer de fonduri bănești de la bugetul de stat sau alte surse cu titlu nerambursabil pentru subvenții ș.a.

Alegerea surselor de finanțare a activității ocupă locul central în activitatea firmei, deorece capitalul, atât cel propriu cât și cel împrumutat comportă costuri, care se reflectă, în mod direct, asupra rezultatului financiar al firmei, diminuându-l. Raportul dintre capitalul propriu și cel împrumutat determină, în mare măsură, nivelul rentabilității obținute de firmă, fiindcă aceste surse au costuri diferite, fiind diferităși ordinea în ca re se face remunerarea capitalurilor utilizate.

Diferite afaceri, în funcție de forma de proprietate, folosesc căi diferite în utilizarea unora sau altora din sursele de capital posibile. Experiența, observarea și analiza sistematică a piețelor financiare și de credit au un rol deosebit de important în stabilirea diferitelor surse de capital, deoarece costul atragerii fiecărei componente și riscul pe care-l implică utilizarea ei diferă foarte mult de la o sursă la alta. Pentru desfășurarea în bune condiții a activității unei entități o importanță majoră o are stabilirea modului de finanțare.

Examinarea structurii pasivului bilanțului demonstrează că majoritatea firmelor apelează la forme de finanțare variate: finanțare prin fonduri proprii (autofinanțare), emisiune de acțiuni (ord inare , preferențiale ), finanțare prin împrumuturi (credite bancare, creditele de la organisme financiare, împrumuturi obligatare). În practica financiară gama surselor interne de formare a capitalurilor întreprinderilor este mult mai redusă comparativ cu cea a surselor externe de finanțare.

2.6 Avantajele și dezavantajele surselor proprii de finanțare

Avantajele surselor proprii de finanțare sunt următoarele :

menținerea independenței și autonomiei financiare , deoarece nu se creează obligații suplimentare (dobânzi, garanții);

păstrarea capacității firmei de a contracta credite.

Dezavantajele surselor interne de finanțare sunt:

fondurile proprii sunt în general destul de limitate și pot frâna dezvoltarea afacerii;

în caz de nereusită, pierderea va fi suportată în întregime de întreprinzător;

firma va fi puțin cunoscută de instituțiile financiare și va putea mai greu mobiliza fonduri în situații speciale.

2.7. Avantajele și dezavantajele surselor împrumutate de finanțare

6.3.1. Creditul bancar

Creditul bancar reprezintă o sursă principală de fonduri, în special pentru firmele mici și mijlocii. În cazul României, accesul la credit al firmelor noi sau de mici dimensiuni este mai dificil.

Avantaje ale creditului bancar:

obținerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;

stabilirea unei relații cu o instituție financiară cunoscută, accesul mai ușor la alte servicii furnizate de către bancă;

obținerea unui credit poate funcționa ca un semnal ce atestă viabilitatea afacerii în fața altor investitori potențiali;

în cazul anumitor forme de credit există un grad de flexibilitate în ceea ce privește sumele angajate, datele la care se angajează sumele respective, dobânzile și termenele de rambursare;

necesitatea de a convinge banca de viabilitatea afacerii sau simpla completare a unei cereri de creditare poate "forța" întreprinzatorul să își analizeze în mod obiectiv afacerea, să obțină o imagine clară a situației sale financiare și un tablou al punctelor slabe, punctelor tari, oportunităților și amenințărilor care caracterizează situația firmei.

Dezavantaje ale creditului bancar:

reticența băncilor în ceea ce privește finanțarea noilor firme, banca având nevoie de siguranța că va primi înapoi banii acordați drept credit, în timp ce firmele nou-inființate nu oferă această garanție, din diferite motive (nu au istoric, nu au experiență, nu au foarte multe elemente care să facă din aceste firme elemente stabile în cadrul economiei);

riscul de a pierde garanțiile depuse sau chiar riscul de faliment în cazul nerestituirii creditului;

implicarea unui factor "extern" în managementul firmei, apariț ia unor restricții;

expunerea la riscuri noi – de exemplu riscul ratei dobânzii;

riscul întreruperii creditării în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.

6.3.2. Emiterea de acțiuni si obligațiuni reprezintă o sursă importantă de finanțare pentru firmele

mari, dar sunt foarte putin accesibile firmelor aflate la început.

6.3.3. Programe speciale de finanțare

Firmele au acces la diferite programe de finanțare nerambursabile. Surse potențiale de finanțare

sunt programele Uniunii Europene, cele ale guvernului României, ale USAID etc.

Obținerea unor astfel de finanțări presupune:

informarea permanentă asupra programelor existente;

studierea criteriilor de eligibilitate, a documentației necesare, a termenelor de depunere a

cererilor de finanțare și a condițiilor de derulare a finanțării și de evaluare a proiectului;

selectarea variantelor potrivite cu profilul de activitate al firmei;

alcătuirea documentației necesare și depunerea proiectului.

Avantaje ale finanțărilor nerambursabile :

prin folosirea unor surse externe de finanțare, ce nu mai trebuie returnate, se pot implementa

proiecte la un nivel mult mai mare decât dacă s-ar folosi resursele proprii și în condiții financiare

mai bune decat la folosirea unor credite;

este păstrată independența și autonomia financiară a organizației;

raportul de rentabilitate al unei investiții este mult mai mare.

Dezavantaje a le finanțărilor ne rambursabile:

acces dificil (fondurile se acordă pe baza unei documentații foarte bine puse la punct, care

presupune de obicei apelarea la un consultant financiar);

control strict al modului de utilizare a fondurilor de către finanțatori, inclusiv prin colaborare cu

alte instituții de specialitate (Curtea de Conturi etc.).

Este recomandabilă evaluarea riguroasă a șanselor de reușită ale cererii de finanțare înainte de a o

iniția; pot fi astfel evitate consumuri ineficiente de timp și bani. Este posibil ca însuși programul să

sugereze posibilități de ext indere/diversificare a activității firmei. Înainte de a se angaja pe această cale,

întreprinzătorul va trebui să estimeze corect efectele unei astfel de mișcari strategice. Fondurile acordate în

condiții teoretic avantajoase se pot dovedi o problemă în cazul în care firma nu are capacitatea de a le folosi

în condițiile prevăzute de finanțator. În plus, întreprinzătorul trebuie să fie conștient de importanța

condițiilor referitoare la contribuția proprie în cadrul proiectului, precum și la eventualele garanții. Mai

mult, contractarea unui consultant pentru realizarea unei cereri de finanțare este, în ea insăși, a activitate

care comportă o serie de riscuri: pe lângă riscurile legate de confidențialitatea datelor privind firma, uneori

consultantul nici nu are intenția de a realiza măcar documentația solicitată.

De obicei, persoanele care încearcă asemenea acțiuni se încadrează într-un anumit "portret robot":

Se arată foarte sigure pe ele;

Se laudă cu re lații în instituțiile ca re derulea ză programu l de finanțare;

Pot încerca să obțină bani pentru ghidul solicitantului sau pentru alte documente din pachetul

informat iv, care sunt disponibile gratuit la sediile agențiilor și pe Internet;

Cer toți banii înainte: de regulă, în cazul consultanței reale, se solicită o parte din bani înainte –

procentual din valoarea finanțării, aproximat iv 2% – și un comision de succes – de exemplu,

5% – dacă proiectul e aprobat;

Sumele cerute variază foarte mult de la un client la altul;

Pot practica prețuri de dumping, foarte reduse în comparație cu firme concurente sau,

dimpotrivă, pot cere foarte mult.

6.3.4. Fondurile de capital de risc

Sunt surse de finanțare specializate în investiții în cazul cărora probabilitatea unui eșec este mai

mare – dar cazurile de succes sunt suficiente pentru a compensa pierderile.

Fondul de risc investeste în capitalul firmei (de regulă ca acționar minoritar), urmând să își retragă

această participație după o anumită perioadă (de regulă 3-5 ani). Fondul de risc câștigă din diferența dintre

valoarea participației între momentul efectuării investiției și cel al lichidării participației la capitalul firmei.

Avantaje ale acestei forme de finanțare sunt:

primirea unei infuzii de capital pe o perioadă îndelungată, timp în care nu trebuie plătite dobânzi

(nici dividendele nu sunt o prioritate a acestui tip de fond);

primirea unei sume care nu figurează în evidențele firmei ca datorii ci ca surse financiare proprii.

Prin urmare, capacitatea de îndatorare a firmei nu este afectată;

o dată cu banii, fondul aduce și specialiștii săi care vor asista întreprinzătorul la managementul

firmei;

păstrarea controlului majoritar asupra capitalului firmei;

existența unui semnal asupra viabilității firmei pe termen mediu.

Dezavantaje ale acestei forme de finanțare, cum ar fi:

dificultatea de obținere a fondurilor (în general, în economiile dezvoltate, se apreciază că numai

1% din cererile de finanțare sunt aprobate);

necesitatea de a participa cu fonduri proprii considerabile la afacere (fondurile de risc sunt de

regulă acționari minoritari);

implicarea unui partener extern în managementul firmei;

necesitatea unor eforturi suplimentare privind prezentarea regulat ă a situației firmei către fondul de

investiții;

necesitatea găsirii unei surse alternative de finanțare în momentul retragerii fondului de risc și

posibilitatea interpretării acestei retrageri ca un semnal negativ privind firma.

În România, fondurile de capital de risc nu sunt destinate în special IMM-urilor, ci mai ales

firmelor mari care doresc o infuzie de capital pentru o anumită perioadă. Evident, există posibilitatea ca un

fond de risc să dorească să fie partener și cu o firmă nou-înființată.

2.8 Efectele inflației asupra structurii patrimoniale

Consecvența în procesul de evaluare imp lică folosirea de termeni co mparabili, fie de cash -flow-uri

și rate de actualizare e xp rimate în va lori no mina le (ca re încorporează inflația), fie de cash -flow-uri și rate

de actualizare exprimate în termeni reali (ca re nu țin cont de evoluția inflației). Cel ma i frecvent se folosesc

termen ii no mina li, care însă ridică p robleme asupra modului de a integra inflația în d iferite le co mponente

ale cash-flow-ului (cifră de afaceri, che ltuieli monetare, îndeosebi cheltuieli nemonetare etc.), precu m și în

rata de actualizare.

Prin caracterul ei deductibil din profitul impozab il, amortiza rea, ca o cheltuială nemonetară, are

puternice incidențe asupra valorii afacerii. Acestea sunt cu atât mai importante, cu cât valoarea de intrare a

imobiliză rilor și, în consecință, amortiza rea anuală nu se ajustează la inflația cu două sau cu trei cifre. Ch iar

și în condițiile unei reevaluări a imobilizărilor și a amortizării viitoare, rămân totuși nemodificate

influențele anterioare. Acestea sunt concretizate într-o amort izare cu mu lată insuficientă pentru recuperarea

reală a capitalulu i investit, în majora rea artific ia lă a profitului impo zabil și, în consecință, plata

suplimentară a unui impo zit pe profit .

Re investirea amortiză rii cu mulate în p roiecte noi de investiții cu rentabilități care să integreze

inflația nu re zolvă decât parția l pie rderile d in inflație . Această influență se datorează decala jului între

recuperarea amortizării și re investirea ei în proiecte noi de investiții (cu rentabilit ăți interne cel puțin egale

cu inflaț ia).

Neajustarea amortizării la inflație determină un transfer de valoare (de avere) de la firme către

bugetul statului prin impo zitul suplimentar plăt it pe inflație : amort izarea deductibilă neajustată determină

un profit impozab il ma jorat artific ial, iar acesta determină un impozit de plătit suplimentar. În condiții de

inflație ma re are loc o decapita lizare (prin impozit) a firmei.

Dobânzile calculate în sumă fixă au luat în calcul o inflație anticipată. Dacă pe durata

împru mutului, inflația neanticipată este importantă, atunci neajustarea dobânzii la această inflație are efecte

asupra împru mutătorilor (p rin scăderea valorii capitalu lui împ ru mutat) și asupra firme i împ ru mutate (prin

pierderea oportunității e fectelor fiscale a le dobânzii deductibile la o mă rime ma i mare decât cea neajustată).

Inflaț ia afectează , în primu l rând, cash-flow-ul d isponibil pentru acționari. Impo zitul ma jorat prin

inflație și pierderea efectelor deductibile din amortizare și dobânzi neajustate la inflație se transferă în

totalitate asupra profitului net, diminuat corespunzător. Atunci când se ia o astfe de decizie, reevaluarea

imobiliză rilor are e fecte asupra creșterii capita lurilor proprii cu dife rențe din reevaluare și sunt de natură să

apropie valoarea capitalurilor proprii de noile prețuri curente, cu inflaț ie anterioară încorporată. În al doilea

rând, inflația neanticipată afectează cash-flow-u l disponibil pentru creditori (împru mutători) prin erodarea

capitalului împrumutat. În aceste condiții, împ ru mutătorii t rebuie să reinvestească rapid dobânzile fixe la o

rată de dobândă care să integreze noua inflație sau să ceară inde xarea dobânzii la in flaț ie.

Transferul de avere către bugetul statului prin inflație are loc și prin impo zite le personale la

veniturile de capital (din dividende, din dobânzi, din plusvaloarea capitalurilor). Acest transfer gratuit de

valoare la bugetul statului este egal cu impozitul suplimentar plăt it pe dife rența dintre venitul personal și cel

real. Pierderile de avere sunt cu atât mai mari, cu cât veniturile personale sunt negative.

Inflaț ia afectează în mod diferit co mponentele cash -flow-ului d isponibil: vânzările, cheltuie lile

materia le, sala riile, amo rtizarea , dobânzile. Dacă e xistă o core lație strânsă și stabilă între aceste componente

și inflația națională, atunci valoarea firme i se poate calcula în funcție de sensibilitatea specifica a fiecăre i

componente de cash-flow disponibil

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ S.C RODYFOR TRAVEL S.R.L

3.1. Date generale- S.C RODYFOR TRAVEL S.R.L

Societatea comercială „RODYFOR TRAVEL” a fost constituită în anul 2009, prin asocierea a două persoane: Borza Rodica și Borza Florin.

Societatea comercială îmbracă forma juridică de societate cu raspundere limitată, persoană juridică română.

Societatea are sediul în Deva, B-dul. Decebal, bl. 110, et. 1, județul Hunedoara, acesta putând fi schimbat la voința asociaților cu respectarea prevederilor prevăzute de lege.

Începând cu data înmatriculării în Registrul Comerțului, durata societății este nelimitată.

Conform actului constitutiv, obiectul de activitate al firmei constă în:

activitatea principală grupa CAEN 791 Activități ale agențiilor turistice și a touroperatorilor, clasa CAEN 7911 Activități ale agențiilor turistice.

Societatea va putea desfășura activități de import/export, cu obiectele de activitate secundare ale societății. Societatea poate să desfășoare următoarele obiecte secundare de activitate:

7022 Activități de consultanță pentru afaceri și management

7120 Activități de testări și analize tehnice

7311 Activități ale agențiilor de publicitate

7312 Servicii de reprezentare media.

7420 Activități fotografice

7810 Activități ale agențiilor de plasare a forței de muncă

8130 Activități de întreținere peisagistică

9609 Alte activități de servicii n.c.a.

Conducerea societății se face de către adunarea asociațiilor care urmează a se întrunii în ședințe ordinare și extraordinare pentru a lua hotărâri.

Conducerea operativă a societății se face de către un administrator care, prin acordul comun al asociaților a fost desemnat ca fiind Borza Rodica. Durata mandatului este nelimitată.

Firma este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului cu nr. J20/8143/24.08.2009 si are CUI 25928351, conform anexa1.

Firma este înregistrată ca având capital social subrscris de 200 lei integral vărsat, împarțit în 20 de părți sociale, fiecare parte socială avnând o valoare de 10 lei.

În anul 2009, Borza Rodica a fost înregistrată cu un brevet de turism în baza hotărârii Guvernului nr. 238/2001, prin care i se atestă capacitatea de a îndeplinii funcția de director de agenție de tursim touroperatoare, conform anexa2.

În vederea desfășurării activității prevăzute în codul CAEN, societatea beneficiază de o licență de turism acordată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, prin care se atestă că agenția de tursim „RODYFOR TRAVEL” are condiții materiale și capacitate profesională de a desfășura activități turistice specifice agențiilor de turism de tip Touroperatoare, conform anexa3.

Numarul de salariați din cadrul agenției de turism „RODYFOR TRAVEL” este de doi.

3.2 Mediul extern al S.C RODYFOR TRAVEL S.R.L

Agenția de turism RODYFOR TRAVEL își desfășoară activitatea, fiind influențată de condițiile exprimate de către mediul ambiant. Mediul ambiant are un rol important, iar acesta acționează atât pe plan național cât și pe plan internațional asupra agenției astfel, influențând relațiile de piață ale acesteia. Agenția preia din mediul ambiant extern resursele de care are nevoie pentru realizarea produselor și serviciilor turistice care sunt destinate aceluiași mediu extern. Prin intermediul informațiilor adunate din mediul extern, agenția se adapteaza lui, iar prin produsele, pachetele oferite, aceasta îl influențează. Mediul ambiant extern al agenții de turism reprezintă totalitatea unitaților economice cu care colaborează, instituțiile financiar-bancare, cele juridice, concurenții, clienții, furnizorii, intermediarii, agenții de marketing, precum și instituțiile care sunt influențate de prestațiile agenției.

Furnizorii sunt reprezentați de persoane fizice și, sau juridice, care pun la dispoziția agențiilor resursele necesare desfășurării activității, adică bunuri și/sau servicii, bineînțeles contra cost, în urma unei întelegeri anticipate.

Furnizorii pot influența poziția agenției pe piață în funcție de prețurile oferite și de respectarea înțelegii anticipate, de aceea administratorul agenției apelează la un set de criterii de selecție a acestora: termen de livrare, calitatea serviciilor, corectitudine, etică profesională, respectarea condițiilor contractuale.

Agenția de turism RODYFOR intră în relație cu următoarele categorii de furnizori:

De forță de muncă:

Unităti de învățămănt (Colegiul Național Decebal, Facultatea de Inginerie Hunedoara)

Oficiul de plasare al forței de muncă Hunedoara

Agenții specializate de selectie a resurselor umane.

De servicii:

De transport:

firme care dețin companii aeriene,

WIZZAIR,

BLUE AIR,

TAROM

companii de transport feroviar,

societatea nationala de transport feroviar de calatori cfr SA

companii de transport naval

companii de transport rutier:

ATLASIB,

EUROLINES,

TABITHA-TOUR,;

Închirieri mașini auto:

RENT-A-CAR

De cazare :

Furnizori interni:

Vox Maris Grand Resort,

Hotel Impact,

Phoenicia Holiday Resort.

Furizori externi:

Anemones Hotel,

Kamari Beach,

Zeus Hotel,

Galaxy Suities,

Volcano View.

De asigurare, societăți de asigurare:

Allianz-Țiriac,

Asirom,

Astra Asigurări.

Clienții agențiilor de turism sunt reprezentați de personae fizice și/sau juridice, care cumpără și utilizează produsele turistice oferite de agenție. Agenția de turism trebuie Să acorde o foarte mare importanță clienților, deoarece produsele turistice trebuie să evolueze în concordanță cu nevoile clientelei.

Una dintre condțiile obligatorii pe care o agenție de turism trebuie să o aibă în vedere, este cunoașterea clienților. Această conține urmatoarele informații:

Originea clienților (țara de proveniență)

Tipul clienților: -individuali

-de grup

-persoane importante

-clienți obișnuiți

Motivul voiajului sau al sejurului.

Clientela de afaceri reprezintă toate sejururile în interes de serviciu, precum: voiaje de stimulare, reuniuni, misiuni, afaceri diverse.

Calatoriile pentru congrese, conferințe, reuniuni, de afaceri, se dezvoltă în mod continuu și datorită lor se aduc beneficii în multe locuri.

În același timp, aceste personae sunt și turiști care doresc să viziteze zona în care se află.

Concurența este reprezentată de orice altă firmă, care are același obiect de activitate cu firma analizată, astfel orice firmă care este agentie de turism tour-operatoar este considerată, concurent direct.

Aceștia oferă aceleași produse turistice potențialilor clienți de pe piață.

Concurența se manifestă pe următoarele nivele:

Între agenții care oferă produse asemănătoare, la prețuri asemănătoare, acelorași categorii de clienți;

Între agenții care oferă acelorași client, o gamă diversificată de produse;

Între agenții care oferă unor categorii diferite de clienți, mai multe categorii de produse;

Între agenții care oferă produse ce pot reprezenta o alternative pentru clienți.

Pentru a putea face fată concurenței, agenția de turism trebuie să știe ce produse turistice sunt solicitate pe piață, care sunt acestea ș ice pondere trebuie șa aibă serviciile component, nivelul si volumul cereii probabile, care sunt tendințele tarifelor șî prețurilor utilizate de către agențiilor concurente pentru produsele asemănătoare.

Pe aceeași piață turistică mai acționează următoarele agenții turistice:

NEXUS TRAVEL

MAREEA COMTUR

SIND ROMANIA

ROMERY TRANS

COLIBRI TOUR

CRISOLOD CO

CORALIA TOUR

EURO CLASS

LKM VOYAGES

MARTOUR M&B

NOVATOURING TURISM

RUDEVIAN TUR

TRAVELDISCOVERIES

CHRISTIAN TOUR

3.3 L agentie TOUR-OPERATOR – S.C RODYFOR TRAVEL S.R.

După cum se poate observa mai sus, 3.1.1, și conform anexelor 2 si 3, S.C RODYFOR TRAVEL S.R.L este o agenție de turism tour-operatoare.

Tour-operatorii sunt producătorii de voiaje forfetare. Aceștia se regăsesc cel mai frecvent în Europa, mai ales în Germania șî Anglia, dar este mai dinamică în celelalte țări europene și Japonia. Comparativ cu agențiile de turism, tour-operatorii sunt întreprinderi de dimensiuni mari, care sunt puternic concentrate la nivel national și international, atât pe vertical cât și pe orizontală.

Ceea ce face diferența dintre tour-operator si agenție de turism, este specializarea acesteia în realizarea voiajelor forfetate, deoarece agențiile de turism, nu intervin decât în comercializarea produselor turistice.

Prin urmare, S.C RODYFOR TRAVEL S.R.L are statut de agent de turism, dar și de asociație care fabrică și comercializează forfetar produsele turistice integrate.

Tour-operatorii sunt considerați angrosiști în industria turistică de către unii specialist.

Tour-operatorul organizează voiaje, care face oficiul de producător pentru industria turistică. În acest caz, procesul de producție acoperă o perioadă care variază între 12 și 36 de luni.

S.C RODYFOR TRAVEL S.R.L se diferențiază după capacitatea ei de ofertă si dupa nivelul de integrare a produselor turistice. Se mai pote diferenția după, destinație, după profitul socio-demografic al clientele, după activitătile oferite, după poziționare.

CAPITOLUL IV

ANALIZA INDICATORILOR ECONOMICO- FINANCIARI

LA S.C RODYFOR TRAVEL S.R.L

4.1 ANALIZA SI INTERPRETAREA INDICATORILOR ECONOMICO-FINANCIARI

Lichiditatea imediată (Li) sau rapidă reflectă capacitatea întreprinderii de a-și plăti datoriile pe termen scurt, pe seama transformării unei părți din activele circulante în lichidități. În acest caz, din totalul activelor circulante sunt esliminate activele cele mai puțin lichide (stocurile). În momentul închiderii acestora, întreprinderea poate înregistra pierderi. De aceea, indicatorul lichidității imediate este cunoscut și sub numele de test acid.

Lichiditatea imediată =

Lichiditatea imediată 31.12.2012=

Lichiditatea imediată 31.12.2012= 1,02

Lichiditatea imediată 31.12.2013=

Lichiditatea imediată 31.12.2013= 2,93

Tabel 4.1.1 Tabel Lichiditate imediată

Fig. 4.1.2 Reprezentare grafică lichiditate imediată

Lichiditatea curentă oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente. Se calculează astfel:

Lichiditatea curentă =

Lichiditatea curentă 31.12.2012= =1,02

Lichiditatea curentă 31.12.2013= =2,94

Tabel 4.1.3 Lichiditate curentă

Fig. 4.1.4 Reprezentare grafică lichiditate curentă

Valoarea recomandată acceptabilă a acestui indicator este în jur de 2.

Viteza de rotație a stocurilor aproximează de câte ori stocul a fost rulat de-a lungul exercițiului financiar sau numărul de zile în care bunurile sunt stocate în entitate.

= Număr de ori

Sau

x 365 = Număr de zile de stocare

Valoarea stocurilor = 0 (vezi tabel bilanț prescurtat – captură)

Rezulta, viteza de rotație a stocurilor = 0 zile durata unei rotații

Viteza de rotație a debitelor-clienți calculează eficacitatea entității în colectarea creanțelor sale și exprimă numărul de zile până la data la care debitorii își achită datoriile către entitate. O durată în zile mare înseamnă că, clienții utilizează o perioadă de timp mare resursele financiare ale agenției. Dacă durata în zile a unei rotații depășește 30 de zile, există semnale că agenția se confruntă cu greutăți în încasarea facturilor emise. Dacă

x 365 = Număr de zile de debitare

x 365 = 20.53 zile (31.12.2003)

Viteza de rotație a clienților = = 113.92 zile (31,12,2012)

Se observă o diminuare a numărului de zile aferente anului 2013 față de anul 2012, ceea ce înseamnă că agenția a schimbat politica de credit a clientului, incasând sumele datorate de clienți într-o perioadă mai scurtă.

O valoare în creștere a indicatorului poate indica problem legate de controlul creditului acordat clienților și, în consecință, creanțe mai greu de încasat (client rău platnici).

Viteza de rotație a creditelor-furnizori aproximează numărul de zile de creditare pe care entitatea îl obține de la furnizorii săi, În mod ideal ar trebui să includă doar creditorii comerciali.

x 365 = Număr de zile

x 365 = 10.38 zile

? Sold furnizori 1188?

x 365 = 180.75

Pentru aproximarea achizițiilor se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de afaceri.

Indicator privind acoperirea dobânzilor determină de câte ori entitatea poate achita cheltuielile cu dobânda.

= Număr de ori

Cheltuieli cu dobânzile = 0

Rezultatul va fi 0 număr de ori.

Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât poziția entității este considerate mai riscantă.

Indicatorii de profitabilitate exprima eficiența entității în realizarea de profit din resursele disponibile.

Rentabilitatea capitalului angajat reprezintă profitul pe care îl obține entitatea din banii investiți în afacere.

(Profit înaintea plății dobânzii și a impozitului pe profit) : (Capital angajat)

31.12.2012 =2,77

31.12.2013 =0.90

Capitalul angajat se referă la banii investiți în entitate atât de către acționari, cât și de creditorii pe termen lung, și include capitalul propriu șî datoriile pe termen lung (sau active totale – datorii curente)

Marja brută din vânzări

Marja brută din vânzări = x 100

Marja brută din vânzări 31.12.2012= x 100

Marja brută din vânzări 31.12.2012= 18,10

Marja brută din vânzări 31.12.2013= x 100

Marja brută din vânzări 31.12.2013= 30,58

O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că entitatea nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.

Indicatorul gradului de îndatorare masoară poderea obligațiilor în patrimoniul întreprinderii calculându-se în următoarele variante:

rata de îndatorare globală măsoară poderea datoriilor totale în patrimoniul firmei.

Rata de îndatorare globală = x 100

Rata de îndatorare globală 31.12.2012 = X 100

Rata de îndatorare globală 31.12.2012 = 0.979 %

Rata de îndatorare globală31.12.2013 = x 100

Rata de îndatorare globală31.12.2013 = 33.86 %

Această rată trebuie să fie subunitară (2/3), îndepărtarea de 1 semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.

Din ce se observă, firma a reușit o îndepărtare semnificativă de cifra 1, ceea ce înseamnă o creștere a autonomiei financiare. După cum se observă, într-un an de zile, creșterea a fost vertiginoasă, ducând la majorarea autonomiei financiare a firmei.

rata de îndatorare la termen se determină cu relația:

Rata de îndatorare la termen = x 100

Rata de îndatorare la termen = x 100

Rata de îndatorare la termen = 0

Fondul de rulment (FR) reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanțarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanțării activelor ciclice. Din punctul de vedere al gestiunii financiare, reperezintă:

marja de securitate sau de siguranța privind finanțarea activelor circulante;

Cota de autonomie financiară.

Se calculează pe baza formulei :

Fondul de rulment (FR) =

Unde: – capital permanent;

– active imobilizate

Fondul de rulment 31.12.2012 = 2842 – 209

Fondul de rulment = 2366

Fondul de rulment 31.12.2013 = 15642 – 123

Fodul de rulement = 15519

Se marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor, care poate fi alocat finanțării activelor circulante.

Se observă o majorare a fondului de rulment de la începutul până la sfârșitul anului, majorare care este destul de îmbucurătoare pentru întreprindere.

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante cu termen de lichiditate sub un an, care urmează să fie finanțată din sume stabile, cu exigibilitate mai mare de un an. Pentru desfășurarea fiecărui ciclu sunt necesare surse de finanțare care trebuie asigurate de întreprindere. Cum însă, între plăți șî încasări esxistă un decalaj temporar între fluxul de exploatare (concretizat în reînoirea stocurilor și creanțelor) și fluxul datoriilor față de furnizori, sursele financiare sunt în cea mai mare parte acoperite din surse temporare (furnizori/creditori).

Relația de calcul a necesarului de fond de rulment este:

Necesarul de fond de rulment (NFR) = (ST + CR) –

Unde : – datorii curente.

Necesarul de fond de rulment 31.12.2012= (0 + 127086) – 135933

Necesarul de fond de rulment 31.12.2012= -8847

Necesarul de fond de rulment 31.12.2013= (0 + 23305) – 8009

Necesarul de fond de rulment 31.12.2013= 15296

Sau

Necesarul de fond de rulment (NFR) = (Active circulante – Disponibilități șî plasamente) –

[Obligații pe termen scurt – (Credite curente + Soldul creditor al băncii)]

Necesarul de fond de rulment 31.12.2012= (138566 – 11480) – 135933

Necesarul de fond de rulment 31.12.2012= -8847

Necesarul de fond de rulment 31.12.2013= (23,528 – 223) – 8009

Necesarul de fond de rulment 31.12.2013= 15296

În cazul în care necesarul de fond de rulment este pozitiv, atunci înseamnă că utilizările, respectiv alocările curente sunt mai mari decât resursele curente care pot fi mobilizate. Cauza o constituie decalajul dintre gradul de lichiditate al stocurilor și creanțelor totale care este mai redus, comparativ cu gradul de exigibiltate a datoriilor curente. Firma se confruntă cu încetinirea ritmului încasărilor și creșterea ritmului plăților.

Dacă creșterea necesităților de finanțare este consecința unei politici active de investiții, situația financiară a întreprinderii poate fi considertă normală.

În cazul în care necesarul de fond de rulment este negativ, utilizările curente sunt mai reudse decât resursele curente, fapt datorat creșterii vitezei de rotație a activelor circulante și a existenței unor termene de plată a datoriilor avantajoase pentru întreprindere.

Rata autonomiei financiare reflectă legatura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil și patrimoniul total. Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligațiilor în totalul pasivelor diferă de la o întreprindere la alta în funcție de politica financiară a acesteia.

Tocmai de aceea este dificil de stabilit valoarea optimă a acestei rate. Se consideră satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, o rată Se calculează cu relația:

Rata autonomiei financiare = x 100

Rata autonomiei financiare 31.12.2012 = x 100

Rata autonomiei financiare 31.12.2012 = 2.04 %

În această situație capitalul propriu se situează sub 30% astfel întreprinderea nu prezintă o autonomie financiară, mai ales garanții pentru a beneficia de noi credite.

Rata autonomiei financiare 31.12.2013= x 100

Rata autonomiei financiare 31.12.2013 = 66,14 %

În cazul de fața capitalul propriu reprezita cel puțîn 2/3 din capitalul resurselor, rezultă că întreprinderea are o autonomie financiră ridicată, prezentând garanții pentru a beneficia de noi credite.

Rata rentabilității economice exprimă eficientă utilizării activelor, respectiv contribuția acestora la obținerea rezultatelor. Măsoară gradul de valorificare a capitalului investit exprimând lei profit brut obțiunuți la un leu capital investit. Măsoară eficiența mijloacelor materiale șî financiare alocate activității de exploatare și comercializare/ Măsoara performanța activului total, reflectând rezultatele economice ale acestuia, independent de modul de finanțare al capitalului și de sistemul fiscal.

Se calculează cu următoarea formula:

Rata rentabilității economice = x 100

sau x 100

Rata rentabilității economice 31.12.2012 = = x 100

Rata rentabilității economice 31.12.2012 = 298.67%

Rata rentabilității economice 31.12.2013 = = x 100

Rata rentabilității economice 31.12.2013 = 93.58 %

Rata rentabilității financiare reflect eficiența utilizării capitalului investit de către acționari.

Rentablitate financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate, în activitatea de exploatare și comercializare. Măsoară randamentul capitalurilor proprii respctiv a plasamentului financiar al capitalului acționarilor în cumpărarea acțiunilor întreprinderii.

Formula necesară pentru a calcularea acesteia este următoarea:

Rata rentabilității financiare =

Rata rentabilității financiare 31.12.2012 = x 100

Rata rentabilității financiare 31.12.2012 = 259.25 %

Rata rentabilității financiare 31.12.2013 = x 100

Rata rentabilității financiare 31.12.2013 = 81,83 %

Fig. 4.1.ceva Bilanț contabil prescurtat 31.12.2013

S.C. RODYFOR TRAVEL S.R.L. DEVA

Fig. 4.1.ceva Cont de profit si pierdere 31.12.2013

s.c. rodyfor travel s.r.l. deva

4.2 Capacitatea de autofinanțare a firmei

Capacitatea de autofinanțare (C.A.F.) reprezintă potențialul financiar al întreprinderii la sfârșitul exercițiului, care are ca destinație finanțarea investițiilor de exapansiune, menținerea și reînoirea imobilizărilor în exercițiile viitoare și remunerarea capitalurilor proprii. Capacitatea de autofinanțare se determină pornind de la veniturile și cheltuielile exercițiului curent, susceptibile, de a se converti în fluxuri de trezorerie.

Calcularea capacitătii de autofinanțare se realizează prin două metode:

Deductivă;

Aditivă.

Folosind metoda deductivă, capacitatea de autofinanțare este calculată ca ecart între cheltuieli plătibile și venituri încasabile.

Venituri încasabile

-Venituri din cesiuni

-Cheltuieli plătible

=

C.A.F. a exercițiului

Dacă este vizată cascada soldurilor intermediare de gestiune, atunci, excedentul/deficitul brut din exploatare este folosit ca punct de pornire, la care i se adaugă toate veniturile potențiale de a fi încasate, apoi se scad toate cheltuielile potențiale de plătit.

E.B.E. / D.B.E.

+Alte venituri din exploatare

-Alte cheltuieli din exploatare

+Venituri financiare ()

-Cheltuieli financiare (0)

+Venituri extraordinare (*)

-Cheltuieli extrordinare ()

-Impozit pe profit

=

C.A.F. a exercițiului

4.2.1 Tabel Capacitate de autofinantare – metoda deductivă

Unde:

() – fără venituri din ajustări pentru pierderi de valoare;

– fără cheltuieli de natura amortizărilor și ajustărilor pentru pierderi de valoare;

(*) – fără venituri din cesiunea imobilizărilor;

cote părti din subvenții virate asupra rezultatului exercițiului;

() – fără valoarea netă contabilă a imobilizărilor cedate.

Datorită faptului că la calculul capacității de autofinanțare participă toate elementele care alcătuiesc cash-flow-ul societătii, acesta conctituie un indicator de analiză a performanței bazat pe fluctuația cash-flow-ului.

Metoda adițională este caracterizată prin evidențierea elementelor contabile negenerate de fluxurile monetare, care se găsesc în calculul capacitătii de autofinanțare. Pentru a folosi această metodă, se începe cu rezultatul net al exercițiului, la care i se adaugă cheltuielile calculate, neplătibile la data scadentă, apoi se scad veniturile calculate. În acet fel, folosind metoda adițională pentru a calcula capacitatea de autofinanțare, nu se țîne cont doar de activitatea de gestiune curentă, pentru că activitatea extraordinară de capital este eliminată din calcul.

Rezultatul net al exercițiului

+Cheltuieli calculate

-Venituri calculate

-Venituri din cesiuni

=

C.A.F. a exercițiului

4.2.2.1 Tabel capacitatea de autofinanțare – metoda adițională

Sau:

Rezultatul net al exercițiului

+Cheltuieli cu amortizări și cheltuieli cu ajustări de valoare

+Venituri din ajustări de valoare

-Cote părți din subvenții pentru investiții virate la venituri

-Venituri extraordinare din vânzarea imobilizărilor

-Valoarea netă contabilă a imobilizărilor cedate

=

C.A.F. a exercițiului

Tabel nr. C.A.F. a exercițiului 2013

4.2.2.2 Tabel capacitatea de autofinanțare – metoda adițională

O parte din resursele reprezentate de capacitatea de autofinanțare sunt destinate autofinanțării societății, contribuind la consolidarea structurii financiare și creșterea independenței decizionale.

Autofinanțare totală= C.A.F. – Dividende – Cota managerului – Participarea salariaților la profit

Autofinanțare totală = 14 120.06 – 0 – 0 – 0

Autofinanțare totală = 14 120.06 lei

Mărimea autofinanțării degajată de societate, are un rol important de semnalizator al performanței acesteia. Aceasta indică potențialilor investitor că societatea este capabilă să folosească eficient capitalurile încredințate și șa le asigure o remunerare atrăgătoare.

Vezi anexa nr. 4.

CONCLUZII SI PROPUNERI

Principiul fundamental care ghidează activitatea tuturor societăților și entităților economice, constă în eficiență economică ridicată, corelată cu eficiență socială corespunzătoare.

În acest sens se încearcă valorificarea tuturor căilor și rezervelor interne de majorare a eficienței activității va asigura obținerea de progrese deosebite, care vor permite agenției RODYFOR TRAVEL sa se adapteze, fara incetare, dinamismului economic ridicat din tara noastra.

Ca majoritatea microîntreprinderilor din țara noastră și S.C. RODYFOR TRAVEL S.R.L. a pornit de la aportul asociaților, apoi a întâmpinat dificultăți în ceea ce privește activele ciclice și resursele ciclice de exploatare, dar în anul 2013 a reușit o redresare, echilibrându-le și reușind o consolidare a poziției pe piață.

În cadrul lucrării am efectuat o analiză a indicatorilor economico-financiari prin care am încercat să evidențiez situația economico-financiară a agenției la sfârșitul anului 2012 si la sfârșitul anului 2013.

Astfel am calculat și interpretat valoarea obținută pentru următorii indicatori economico-financiari:

Lichiditatea imediată (Li) sau rapidă reflectă capacitatea întreprinderii de a-și plăti datoriile pe termen scurt, pe seama transformării unei părți din activele circulante în lichidități (test acid). În anul 2012 aceasta avea o valoare de 1,02, iar în anul 2013 a crescut la 2,9, aproximativ 3. Se observă creșterea capacității agenției de a-și plăti datoriile pe termen scurt prin transformarea unei părți din activele circulante în lichidități.

Lichiditatea curentă oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente Valoarea recomandată acceptabilă a acestui indicator este în jur de 2. În anul 2012 valoarea aceastuia era de 1,02, iar în anul 2013 de 2,94. Cei doi indicatori au aceeași valoare, deoarece elementul care le-ar fi diferențiat, și anume stocurile, are valoarea 0, conform anexa 5, balanța de verificare, sau figura 4.1.xx, blianțul contabil prescurtat.

Viteza de rotație a stocurilor, a debitelor clienți și a creditelor furnizori, au evidențiat probeleme avute de agenție în anul 2012. Primul indicator este 0, datorită inexistenței stocurilor, iar ceilalți doi indicatori au înregistrat o îmbunătățire in anul 2013 prin micșorarea duratei de încasare a debitelor de la clienți, ceea ce a ajutat agenția în achitarea datoriilor, pe termen scurt, către furnizori. La acest aspect a ajutat inclusiv obiectul de activitate al firmei, datorită avansurilor primite de la clienți și prin mediatizarea și promovarea sejururilor, pachetelor turistice early booking.

Indicatorul privind acoperirea dobânzilor este 0, deoarce firma a reușit să facă față provocărilor mediului economic, fără a se îndatora pe termen lung, astfel probeleme întâmpiate în primii ani, au afectat doar partea de exploatare și datoriile pe termen scurt.

Indicatorul de profitabilitate

Rentabilitatea capitalului angajat înregistreaza în anul 2012 este de 2.77, iar în anul 2013, este de 0,9. Această scădere se datorează creșterii profitului concomitent cu creșterea într-o masură mai mare a capitalului propriu. În anul 2012 rezultatul reportat a fost o pierdere 4766 lei, iar în anul 2013, rezultatul reporat a constat într-un porfit de 2602 lei.

Marja brută din vânzări analizează valoarea profitului în raport cu cifra de afaceri a firmei. În anul 2012 aceasta a avut valoarea de 18,10, iar în anul 2013 aceasta a avut o valoare de 30,58.Se datorează creșterii valorii profitului de la 7368 lei, la 12.800 lei De asemenea și cresterea cifrei de afaceri de la 40.715 lei , la 41.849 lei.O majorare a procentului poate scoate în evidență faptul că entitatea este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.

Indicatorul gradului de îndatorare

Rata de îndatorare globală măsoară poderea datoriilor totale în patrimoniul firmei. Această rată trebuie să fie subunitară (2/3), îndepărtarea de 1 semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare. În anul 2012, valoarea acesteia a fost de 0.979%, iar în anul 2013 a crescut la 33,86%. Din ce se observă, firma a reușit o îndepărtare semnificativă de cifra 1, ceea ce înseamnă o creștere a autonomiei financiare. După cum se observă, într-un an de zile, creșterea a fost vertiginoasă, ducând la majorarea autonomiei financiare a firmei.

Rata de îndatorare la termen. Această rată are valoarea 0 pentru ambii ani, deoarce în nicio perioadă analizată firma nu a efectuat împrumutri pe termen mediu și/sau lung.

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanțarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanțării activelor ciclice. Din punctul de vedere al gestiunii financiare, reperezintă: marja de securitate sau de siguranța privind finanțarea activelor circulante sau cota de autonomie financiară.

În anul 2012, valoarea fondului de rulment a fost de 2366 lei, iar în anu; 2013 de 15.519 lei. Această evoluție se datorează micșorării valorii activelor imobilizate de la un an la altul, conform planului de amortizare și datorită creșterii capitalului propriu de la un an la altul, respectiv de la 2842 lei în 2012, la 15.642 lei la sfârșitul anului 2013. Aceasta denotă creșterea autonomiei finaciare a firmei.

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante cu termen de lichiditate sub un an, care urmează să fie finanțată din sume stabile, cu exigibilitate mai mare de un an. Valorea acestuia la sfârșitul exercițiului financiar din 2012 a fost de -8847 lei, iar la sfârșitul exercițiului financiar din 2013, acesta a avut de această dată o valore pozitivă de 15.296 lei. În cazul în care necesarul de fond de rulment este pozitiv, atunci înseamnă că există un surplus de active circulante, nevoi temporare, în raport cu datoriile din exploatare. Se datorează: creșterii vânzărilor, politica de investiții, marirea duratei ciclui de fabricație, existența unui decalaj nefavorabil intre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor din exploatare.

În perioadei perioadei de până la 31.12.2012, când necesarul de fond de rulment este negativ,ceea ce înseamnă că utilizările curente sunt mai reduse decât resursele curente, fapt datorat creșterii vitezei de rotație a activelor circulante și a existenței unor termene de plată a datoriilor avantajoase pentru întreprindere.

Rata autonomiei financiare reflectă legatura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil și patrimoniul total. Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligațiilor în totalul pasivelor diferă de la o întreprindere la alta în funcție de politica financiară a acesteia. Tocmai de aceea este dificil de stabilit valoarea optimă a acestei rate. Se consideră satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, o rată În anul 2012 a fost de 2,04%, iar în anul 2013 a fost 66,14%. A doua rată reflectă majorarea echilibrului financiar al firmei.

Rata retabilității economice exprimă eficientă utilizării activelor, respectiv contribuția acestora la obținerea rezultatelor. La sfărsitul anului 2012 această rată era de 298,67%, iar în 2013 de 93.58 %. Acest decalaj este datorat valorii necesarului de fond de rulment negativ în 2012, și pozitv în 2013, precum și majorarea profitului brut în 2013.

Rata retabilității financiare reflectă eficiența utilizării capitalului investit de către acționari. Rentablitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate, în activitatea de exploatare și comercializare. Măsoară randamentul capitalurilor proprii respectiv a plasamentului financiar al capitalului acționarilor în cumpărarea acțiunilor întreprinderii. În 2012 această rata era de 259,25%, iar în 2013, 81,83%. Prima valoare evidențiază valoarea capitalului propriu destul de redusă comparativ cu profitul obținut în acest exercițiu financiar. Tot aici trebuie să luăm în considerare și pierderea reportată, În anul următor, valoarea capitalului propriu s-a majorat considerabil pe fondul înregistrării profitului.

S.C. RODYFOR TRAVEL S.R.L. îcearcă să se dezvolte prin autofinanțare, surse proprii, pentru a-și întării autonomia financiară pe piață.

În acest sens am analizat capacitatea de autofinanțare, firma utilizând valoarea profitului pentru investiții, renunțând la beneficiile proprii ale asociațiilor.

Strategia stabilită de administrator nu viează extinderea firmei sau penetrarea pe noi piețe, ci doar consolidarea poziției pe piață, fidelizarea clienților, crearea de pachete turistice cât mai atractive, întărirea relațiilor cu furnizorii, instituțiile statului și alte presoane juridice. Cu alte cuvinte, adomistratorul este adeptul strategiei pașilor mici, dar siguri.

Prin echilibrul financiar de care dă dovadă, capacitatea de acoperire a plăților, prin autonomia financiară, retabilitatea capitalului angajat, S.C. RODYFOR TRAVEL S.R.L. încearcă să se impună pe piață, atât în fața clienților, cât și în fața concurenților care nu sunt într-un număr redus.

Pentru viitor, administratorul și-a propus îmbunătățirea activității și performanțelor obținute prin autofinanțare curentă. Se observă în continuare atitudinea precaută a administratorului care evită contractarea unor credite pe termen mediu și lung.

Tot pe seama precauției putem pune și evitarea contractării unor fonduri nerambursabile prin proiecte europene, pe care firma le-ar putea accesa în dorința ei de extindere a obiectului afacerii.

Avănd în vedere viziunea administratorului, respectiv a asociaților firmei, consideră o măsura bună utilizarea profitului obținut atât pentru acoperirea pierderilor, așa cum s-a întamplat la sfârsșitul exercițiului financiar 31.12.2012 și reportarea acestuia pentru exercițiul financiar următor, Din fericire, pentru această agenție în anul financiar 2012-2013 activitatea a înregistrat profit, ceea ce a crescut autonomia agenției.