Analiza Imprumuturilor DE Stat Externe
ANALIZA ÎMPRUMUTURILOR
DE STAT EXTERNE
CRAIOVA 2015
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ÎMPRUMUTUL PUBLIC
1.1 Conceptul de împrumut public
În cadrul finanțelor publice din statele moderne și contemporane, împrumuturile publice reprezintă un mijloc de completare a fondurilor bănești de utilitate publică, inclusiv de completare a veniturilor bugetare.
Determinat de aceste necesități, în secolul nostru împrumutul public a devenit un fenomen cu o dinamică accelerată mai ales după primul și cel de-al doilea război mondial, atît în state dintre cele mai dezvoltate și industrializate, cît și în statele desprinse din regimul colonial.
Dezvoltarea și răspîndirea împrumutului public au fost însoțite de formularea a tot mai multe noțiuni și concepte privind teoria și practica acestui împrumut. Acestea au ajuns unul dintre obiectele distincte și importante ale științei finanțelor publice și, totodată, o parte corespunzătoare din obiectul legislației financiare.
Din punct de vedere terminologic, expresia "împrumut public" este sinonimă cu "credit public", iar în sfera acestuia se cuprind atît împrumuturile de stat, cît și cele ale altor colectivități publice, mai frecvent unități administrativ-teritoriale.
Împrumuturile de stat sunt contractate de la cetățenii autohtoni, de la capitaliști autohtoni ori străini, de la alte state sau organizații financiare și bancare internaționale. Pentru exprimarea proporției cantitative a acestor împrumuturi este utilizată și s-a răspîndit preferențial expresia "datorie publică", devenind indicele sintetic de apreciere a situației financiare a statelor din acest punct de vedere.
Datoria publică a fost caracterizată ca situația juridică individuală in care se află patrimoniul administrativ al statului in ce privește obligațiile acestui patrimoniu de a plăti unor creditori determinați anumite sume de bani.
De fapt, datoria publică este rezultanta împrumuturilor de interes public. Acest fapt este confirmat de dispozițiile legii de specialitate din statul nostru care prevăd că "datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor pecuniare, rezultate din împrumuturi interne și externe, pe termen mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta".
Teoria generală a împrumutului public cuprinde noțiunile și conceptele privind necesitatea, utilitatea și rolul acestui împrumut, formele principale și derivate ale împrumutului și datoriei publice, procedeele obișnuite și extraordinare ale împrumutului de stat, emisiunea și stingerea împrumuturilor publice.
Necesitatea imprumutului public este expusă in cele mai multe lucrări de specialitate financiară avind în vedere atît avan tajele, cît și dezavantajele acestor împrumuturi, cu specificarea că împrumutul public se adaugă procedeelor denumite impozite și taxe cu același element intrinsec de a "repartiza sarcinile financiare ale statului intre cetățeni", însă "în timp", respectiv asupra "cetățenilor din două sau mai multe generații succesive".
Această precizare se dovedește riguroasă pentru toate împrumuturile de stat contractate sau lansate pe o perioadă de timp mai îndelungată, împrejurare în care restituirea sau rambursarea împrumuturilor se suportă de generațiile de cetățeni ulterioare celei care a hotărît lansarea împrumuturilor respective.
Avantajele împrumuturilor de stat evidențiate pentru condițiile economiilor naționale liberal-capitaliste au fost și sunt următoarele:
– consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a întrebuințării în folos public a sumelor de bani împrumutate;
– sunt mijloace de încurajare a economiilor bănești și de activare a unor capitaluri particulare, ușurând plasarea de capital autohton în economia națională.
Aceste avantaje sunt incontestabile însă numai pentru împrumuturile contractate de stat de la cetățenii și capitaliștii autohtoni în scopul de investiții în economia națională.
Dezavantajele împrumuturilor de stat în statele contemporane sînt următoarele:
– angajează generațiile viitoare obligîndu-le să suporte cheltuielile de rambursare contractate mai ales pe termene îndelungate;
– reduc capitalul particular circulant din economia națională cu consecințe de împiedicare a procesului normal de dezvoltare a producției, influențează creșterea și micșorarea capacității contributive a cetățenilor.
Dintre aceste dezavantaje, reducerea capitalului particular este în contradicție cu avantajul activării mai ales a acelor capitaluri ai căror deținători nu au curajul de a înfrunta riscurile concurenței specifice economiei de piață.
Confruntarea avantajelor și dezavantajelor principale ale împrumuturilor de stat oferă concluzii diferite. Este însă evident că, în general, împrumutul public trebuie considerat un mijloc la care este justificat să se recurgă numai atunci cînd se dovedește "inevitabil" și pe cît posibil nu în "scopuri de consum", ci numai "productive". Cu această ultimă condiționare, împrumuturile de stat sporesc avuția națională – de exemplu, prin modernizarea mijloacelor de transport, dezvoltarea resurselor energetice, amplificarea exploatării bogățiilor naturale etc. – oferind generațiilor viitoare avantaje și posibilități sporite de rambursare a respectivelor împrumuturi.
Avînd în vedere importanța și consecințele împrumuturilor publice, în teoria generală a acestor împrumuturi s-a consacrat și conceput că împrumutul de stat se poate contracta numai cu aprobarea puterii legislative. În acest sens se susține că aprobarea de către parlament, în statele contemporane, "este o condiție esențială pentru valabilitatea împrumutului". Implicit, se susține că "guvernele nu pot, cu de la sine putere, să emită împrumuturi de stat".
Rezervarea în competența puterii legislative, respectiva parlamentelor, a dreptului de a decide împrumuturile de stat corespunde, în statele contemporane, cu faptul că și impozitele, taxele și celelalte venituri publice ordinare și permanente se pot institui numai prin actele normative ale organelor legiuitoare, după cum tot prin acte de acest fel se aprobă și bugetele anuale de stat.
Mai este remarcabil că votul parlamentului este o garanție politică pentru creditorii statului și, cu importanță esențială, o garanție a contractării împrumuturilor de stat pentru scopuri de maximă utilitate publică, în împrejurări în care veniturile pu blice ordinare și permanente nu pot fi completate până la cuantumul necesar prin alte procedee financiare.
În condițiile aprobării exclusiv de către parlament a împrumuturilor de stat, guvernului îi revine inițiativa operațiunilor prealabile, ca și obligația de a conduce și desfășura acțiunile specifice lansării sau emisiunii practice a împrumuturilor, supraveghere a operațiunilor specifice fiecăruia dintre împrumuturi, conform clauzelor prevăzute în actul parlamentar de aprobare a respectivelor împrumuturi.
Aprobarea de către parlament a împrumuturilor de stat a prilejuit afirmarea opiniilor potrivit cărora, din punctul de vedere al naturii juridice, împrumutul de stat este fie "act de suveranitate", fie "act legislativ", fie "contract de drept public".
Într-adevăr, orice împrumut de stat aprobat de parlament printr-o lege cumulează în primul rând elemente specifice atât actelor legislative, cât și celor de suveranitate în toate statele în care legile sunt cele mai importante acte de conducere și, în consecință, sunt și manifestări ale suveranității statale. Dacă în mod frecvent un împrumut de stat – de exemplu, cu un alt stat sau cu o organizație financiară internațională – este aprobat de parlament și în temeiul acestei aprobări se încheie acordul sau convenția cuprinzând clauzele împrumutului, natura contractuală este și ea certă, cu însemnătate practică evidentă, și acest contract de împrumut are regimul juridic de drept public, întrucât este de interes public.
În statul nostru, în prezent, legea privind datoria publică a rezervat parlamentului nu aprobarea fiecărui împrumut public, ci numai a limitelor valorice a împrumuturilor de stat interne și a plafonului de credite externe și de îndatorare externă, propuse de guvern.
În ceea ce privește formele împrumuturilor publice, cele mai importante sunt considerate a fi determinate de situația internă ori externă a împrumutătorului și de perioada de timp mai scurtă ori mai îndelungată pentru care sunt contractate.
Din punctul de vedere al situației interne ori externe a îmrumutătorului, împrumuturile publice se prezintă sub două forme principale: interne și externe.
Împrumuturile publice interne sînt contractate de stat ori de autorități locale, mai frecvent în relații cu cetățenii proprii, dar și de la case de economii, bănci și alți deținători interni de disponibilități bănești.
Împrumuturile publice externe sunt împrumuturi contractate atât de stat, cât și de unități economice interne, însă garantate de stat. Aceste împrumuturi se contractează de la alte state, de la organizații financiar-bancare internaționale, precum și de la grupuri de bănci și de capitaliști particulari din alte state.
Corespunzător acestor forme ale împrumuturilor, datoria publică este și ea internă și externă.
Din punctul de vedere al perioadei de timp pentru care au fost emise sau lansate, împrumuturile publice sînt diferențiate, de asemenea, în două categorii: flotante și consolidate, aceste denumiri fiind însă utilizate cu preferință pentru datoria publică. În acest sens, sunt mai mult comentate și caracterizate datoria publică flotantă și datoria publică consolidată.
Datoria publică flotantă este o datorie pe termen scurt, rezultanta împrumuturilor publice contractate sau emise, în genere, cu termen de rambursare în același an sau exercițiu bugetar, ori cel mult de la un exercițiu bugetar la altul, pentru acoperirea unor deficite bugetare, cheltuieli neprevăzute și alte trebuințe de acest fel.
Datoria publică consolidată este rezultanta împrumuturilor de stat contractate pe termene mai mari, pentru trebuințe bănești sau cheltuieli publice care se mențin mai mulți ani ori chiar cu perspectivă nelimitată în timp, și în funcție de aceasta datoria publică consolidată poate fi rambursabilă și perpetuă. Fiecare dintre aceste forme ale împrumuturilor și datoriei publice flotante și consolidate are nu numai motivații diferite, ci și forme derivate promovate în practica îndelungată și diversă a împrumuturilor publice.
Datoria publică, mai ales a statelor, a evoluat în timp, înregistrându-se tendințe diferite. Astfel, după o etapă de creștere a datoriei publice interne și pe termen scurt, în comparație cu datoria publică pe termen lung, a urmat o etapă de amplificare a datoriei externe a statelor contemporane mai puțin dezvoltate.
Corelat cu denumirea datoriei publice, este tot mai des întrebuințată expresia "serviciul datoriei publice", despre care există și concepte legale.
Serviciul datoriei publice este o expresie întrebuințată cu înțelesul special de comensurare a costului bănesc al datoriei publice. Astfel, și în statul nostru legea datoriei publice cuprinde dispoziții din care rezultă că serviciul datoriei publice este format din cheltuielile ocazionate de contractarea împrumuturilor sau de emisiunea și plasarea titlurilor valorice ale împrumuturilor, plățile datorate pentru rambursarea împrumuturilor reprezentând ratele, dobânzile, precum și alte speze și comisioane aferente.
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autoritățile publice
centrale, de unitățile administrativ-teritoriale și de alte entități publice, de la persoane fizice sau juridice pe piața internă și, în străinătate și rămase de rambursat la un moment dat. În măsura în care se ține seama de deprecierea (sau aprecierea) suferită în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea dinamicii datoriei publice și, pe această bază, desprinderea tendinței înregistrate de aceasta în perioada considerată.
Gradul de îndatorare țării la un moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel distribuit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a țării ar trebui rambursată integral în anul de referință, cât din produsul intern brut ar trebui utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult? Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat intr-un an nu ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o țară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum și la formarea brută de capital.
Pentru a putea face comparații internaționale, este necesar a exprima datoria publică a țărilor cuprinse în analiză într-o monedă având o largă circulație pe plan mondial. Deși calculele făcute într-o asemenea monedă conțin un grad mai mare sau mai mic de aproximație, din cauza fluctuației cursurilor de schimb și a neconcordanței dintre puterea reală de cumpărare a unei monede exprimată într-o altă monedă și cursul la care se schimbă acele monede, totuși, ele oferă informații utile despre mărimea datoriei publice medii pe un locuitor. În practică, în comparațiile internaționale, se folosește dolarul SUA, euro, sau Drepturile Speciale de Tragere.
În tabelul 1.1, sunt cuprinse date privind datoria publică a unui număr de 20 de țări dezvoltate, în curs de dezvoltare și în tranziție, ca mărime absolută exprimată în monedă națională și în dolari SUA, ca mărime medie în dolari pe un locuitor și ca pondere în produsul intern brut.
Așa cum rezultă din tabelul 1.1, printre țările cu cel mai mare volum al datoriei publice, exprimat în dolari, se numără SUA, Germania și Marea Britanie, iar printre țările cu cea mai mare datorie publică medie pe un locuitor – Elveția, SUA, Suedia, Austria, Germania, Olanda, Marea Britanie și Norvegia. În ceea ce privește gradul de îndatorare, exprimat ca raport între datoria publică și produsul intern brut, pe primele locuri din rândul țărilor industrializate se situează Spania, Suedia, Austria, Germania și Marea Britanie, iar dintre țările în curs de dezvoltare – Sri Lanka, Turcia, Marocul și India.
Acest din urmă indicator – raportul dintre datoria publică și produsul intern brut – trebuie privit cu prudență, deoarece la același procent din PIB, povara datoriei publice, este mult mai greu de suportat de o țară în curs de dezvoltare decât de una dezvoltată.
Spre exemplu, în Filipine datoria publică grevează produsul intern brut aproape în aceeași proporție (59,0) ca și În Germania (59,8%); în Filipine, însă, datoria publică de 605 dolari pe un locuitor apasă mult mai greu asupra economiei naționale, deoarece produsul intern brut este numai de 988 dolari pe un locuitor, față de Germania, în care datoria publică, deși se ridică la 15682 de dolari pe un locuitor, ea grevează un produs intern brut de peste 22 800 de dolari pe un locuitor.
Alături de indicatorii privind gradul de îndatorare a unei țări, un interes deosebit prezintă indicatorii care caracterizează efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei publice, care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise și cele legate de plata dobânzilor și a celorlalte cheltuieli aferente. Efortul financiar sau povara datoriei publice se explimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: mărimea absolută și mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul datoriei publice și produsul intern brut; raportul dintre serviciul datoriei publice și totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare, după caz. Deosebit de aceștia se mai calculează: cuantumul anual al dobânzilor, raportul dintre dobânzi și produsul intern brut; ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în totalul cheltuielilor bugetare, după caz. Indicatorii privind cheltuielile cu dobânz!le și comisioanele aferente datoriei publice exprimă dimensiunile contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an.
În tabelul 1.2 sunt prezentate date privind cuantumul cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică a 20 de țări exprimate în moneda națională și in dolari SUA, precum și în procente față de produsul intern brut și față de totalul cheltuielilor publice.
1. Se referă la cheltuielile cu dobânda la datoria publică finanțate din bugetul federației (administrației centrale de stat), al statelor, provinciilor sau regiunilor și al unităților administrativ-teritoriale;
2. Se referă la cheltuielile cu dobânzile la datoria publică finantate din bugetul administrației centrale de stat și din bugetele unităților administrativ-teritoriale;
3. Se referă la cheltuielile cu dobânzile la datoria publică finanțate din bugetul administratiei centrale de stat.
În anul de referință, cheltuielile cu plata dobânzilor la datoria publică, în țările cuprinse în analiză, au reprezentat 21 – 398 de dolari pe un locuitor, în țările în curs de dezvoltare, și 687 – 1331 dolari în cele dezvoltate. Sume de peste 1 000 de dolari pe un locuitor, cu titlu de dobânzi la datoria publică, au cheltuit Suedia, Olanda și SUA.
Că efortul financiar pentru suportarea dobânzilor este uriaș ne-o dovedește și ponderea acestora în produsul intern brut, de 2,1% – 5,8% în țările dezvoltate și de 2,3% – 5,6% în cele în curs de dezvoltare.
Dintre țările cuprinse în tabel cu cele mai ridicate valori figurează Turcia (12,9%) , Ungaria (7,8%), Spania (5,8%), Sri Lanka (5,6%), Olanda (5,3%), Suedia și Maroc (cu câte 4,9%).
În orice caz, povara dobânzllor este mai apăsătoare în țările în curs de dezvoltare decât în cele dezvoltate. Această concluzie rezultă din ponderea sensibil mai ridicată a cheltuielilor cu plata dobânzilor în totalul cheltuielilor publice, de 11,0% – 35,9% în țările în curs de dezvoltare, față de 3,4% – 10,1% în țările dezvoltate.
Cuantumul mare al dobânzilor la datoria publică arată cât de importante sunt veniturile creditorilor statului care provin direct da la tezaurul public.
Datoria publică fiind concentrată în cea mai mare parte în mâinile băncilor, societăților de asigurare, societăților comerciale etc. din țară și străinătate, este evident că dobânzlle aferente revin în proporție covârșitoare acestor categorii de creditori.
Privită în timp, datoria publică manifestă o tendință de creștere continuă, ceea ce atrage după sine în mod inevitabil sporirea dobânzilor aferente, precum și a cheltuielilor publice totale.
În tabelul 1.3 sunt prezentate dinamica datoriei publice, a cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică, a cheltuielilor publice totale, precum și corelațiile dintre dinamicile celor trei indicatori.
În toate cele 20 de țări cuprinse în analiză, cuantumul datoriei publice a înregistrat creșteri mai mari sau mai mici, după caz, influențate de acțiunea unor factori conjuncturali, endogeni și/sau exogeni; creșteri au înregistrat și cheltuielile publice totale, dar în ritmuri diferite; cheltuielile cu plata dobânzilor au crescut în 18 țări, iar 2 au înregistrat reduceri nesemnificative.
În 13 din cele 20 de țări, dinamica datoriei publice a fost mai alertă decât cea a dobânzilor aferente. Cheltuielile cu dobânzile la datoria publică au crescut mai rapid decât datoria propriu-zisă în Turcia, Maroc, Indonezia, India, Ungaria, Slovacia și Polonia.
Cheltuielile cu plata dobânzilor au avut un ritm mai accelerat de creștere decât cheltuielile publice totale, în 10 din cele 20 de țări. Printre țările în care creșterea cheltuielilor cu plata dobânzilor a devansat creșterea cheltuielilor publice totale se numără 5 țări dezvoltate, 4 țări în curs de dezvoltare și 2 țări în tranziție.
Ritmurile mai rapide de creștere a datoriei publice decât a cheltuielilor cu plata dobânzilor aferente, înregistrate în țări dezvoltate, se explică prin faptul că autoritățile acestor țări au contractat împrumuturi mai cu seamă pe piața internă, unde nivelul dobânzilor a fost influențat în principal de factori interni economici, financiari și monetari. În schimb, țările în curs de dezvoltare, în care cheltuielile cu plata dobânzilor la datoria publică au crescut mai rapid decât datoria propriu-zisă. au apelat cu precădere la împrumuturi în străinătate, unde accesul la credite și nivelul dobânzilor au fost influențate de piața externă a capitalului de împrumut. de riscul de țară, de creditorul (public sau privat) ca și de factori pe care acestea nu îi pot influența.
Așa cum s-a mai arătat, statul își procură resursele financiare de împrumut atât de pe piața internă, cât și de pe cea externă. Ca urmare, datoria publică contractată în interiorul țării va fi considerată datorie internă, iar cea contractată peste graniță, datorie externă.
Datoria publică a țărilor dezvoltate provine în proporție covârșitoare din surse interne și numai într-o mică măsură sau deloc din exterior. În schimb, țările în curs de dezvoltare apelează pe o scară mult mai largă la surse străine. Opțiunea țărilor industrializate pentru surse interne se explică prin faptul că acestea, având o economie dezvoltată și diversificată, dispun de o largă piață internă a capitalului de împrumut, de unde își pot procura cea mai mare parte a resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în monedă națională; resursele valutare necesare ele și le procură mai cu seamă pe calea exportului de mărfuri și servicii. Țările în curs de dezvoltare sunt silite să apeleze pe o scară mai largă la surse externe nu numai din cauza slabei dezvoltări a pieței interne a capitalului de împrumut, dar și a insuficienței resurselor valutare obținute din comerțul exterior. Prin împrumuturile făcute în străinătate, aceste țări își completează. practic, resursele financiar-valutare de care au nevoie. Printre țările cu o datorie externă precumpănitoare, se numără: Indonezia, Mexic, Maroc și Polonia. Alături de acestea, sunt însă și țări în curs de dezvoltare ori în tranziție în care datoria internă este preponderentă. în această situație se află India, Filipine, Turcia, Sri Lanka, Ungaria, Republica Cehă și Slovacia.
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât gradul de dependență economică și financiară a țărilor respective față de străinătate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente și plata dobânzilor și a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru numeroase țări in curs de dezvoltare.
Un alt element in funcție de care se fac judecăți de valoare cu privire la structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii și lungi – datoria consolidată. Este evident că pentru o țară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente și plata dobânzilor aferente in lunile următoare sau în anul următor decât cel care se profilează la un orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai mulți. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurare acestora mai dificilă.
Structura datoriei publice variază de la o țară la alta și chiar de la o perioadă la alta, în funcție de condițiile financiar-monetare. Țările care cunosc procese inflaționiste de mari dimensiuni și de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt și eventual mijlociu. Aceasta, deoarece în condiții de inflație cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate, fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deținătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.
Conținutul și trăsăturile împrumutului public
Resursele care stau la baza acoperirii nevoilor publice își au originea, în cea mai mare parte, în impozitele, taxele, contribuțiile pe care statul le reglementează în virtutea dreptului său „regalian” și le percepe de la resortisanții săi. Aceste resurse ordinare ale bugetului public se dovedesc de multe ori insuficiente, manifestându-se decalaje în timp față de momentul efectuării cheltuielilor, decalaje care se pot manifesta și „remedia” în cursul aceluiași an calendaristic sau pe o perioadă mai întinsă de timp.
Astfel, statul și, mai recent, colectivitățile locale constituite în unitățile administrativ-teritoriale, sunt nevoite să apeleze la resurse extraordinare, respectiv la împrumuturi publice.
Din punct de vedere terminologic, sintagma „imprumut public” este sinonimă cu aceea de „credit public”. Pentru exprimarea proporției cantitative a acestor împrumuturi s-a folosit conceptul de datorie publică, ca indice sintetic de apreciere a totalității obligațiilor interne și exteme ale statului, contractate la un moment dat.
Împrumutul public reprezintă o modalitate de anticipare a resurselor viitoare, de mobilizare a unor resurse, care urmează a se recupera din venituri ordinare pe parcursul mai multor ani.
Statul se angajează să restituie la termen atât sumele împrumutate, cât și să plătească dobânzile, comisioanele și alte sume cuvenite creditorilor săi.
În raportul juridic de împrumut public, statul sau colectivitatea locală au rolul de debitori, iar diferițiî subscriitori la împrumuturile publice sunt creditori publici.
Împrumutul public se deosebește de împrumutul privat, el reprezentând o anticipare a unor resurse ordinare viitoare, care se vor încasa pe parcursul mai multor ani.
De asemenea, împrumutul public se deosebește de impozite și taxet întrucât el reprezintă o resursă la care se apelează în mod limitat, deoarece generează cheltuieli suplimentare din partea debitorului – stat sau colectivitate locală – cheltuieli formate din dobânzi și alte avantaje acordate creditorilor publici, precum și alte cheltuieli care sunt legate de gestionarea datoriei publice.
Recurgerea la împrumutul public, în limite rezonabile desigur, prezintă unele avantaje, față de mărirea fiscalități:
– împrumutul nu este prelevat de la aceleași categorii sociale ca și impozitul și este un procedeu care nu se bazează pe constrângere.
Împrumutul public este limitat de plafoanele legale și de resursele de împrumut disponibile la un moment dat. Impozitul este universal, prelevându-se de la toate categoriile sociale;
– împrumutul este un procedeu mai comod decât impozitul, deoarece nu mărește imediat fiscalitatea. Tocmai atunci când statul are nevoie de resurse, iar fiscalitatea a atins pragul maxim de suportabilitate socială, atunci se apelează la resurse extraordinare, cum sunt împrumuturile.
Printre dezavantajele împrumutului public se relevă faptul că angajează generațiile viitoare, obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare contractate mai ales pe termen îndelungat.
Desigur că folosirea împrumutului public implică și aspecte de ordin politic și social. De aici s-a acreditat ideea că împrumutul public se poate contracta numai cu aprobarea puterii legiuitoare și nu a executivuiui.
Astfel, atât veniturile ordinare – impozite, taxe, contribuții – cât și decizia de a apela la împrumuturile publice se pot institui numai prin lege, ca act juridic al Parlamentului.
Votul parlamentului reprezintă o garantie politică esențială pentru creditorii statului, referitoare la utilizarea acestora în scopuri de utilitate publică și netransformarea lor in „credite neperformante”, precum și o garanție a rambursabilității la termen a împrumuturilor.
Dintre trăsăturile caracteristice împrumutului public amintim:
– caracterul legal al împrumutului public, generat de instituirea obligativității unei autorizări prealabile din partea Parlamentului, deoarece acesta creează obligații pentru stat. Astfel, Parlamentul aprobă, anual, prin lege, plafonul de îndatorare publică, ca totalitate a împrumuturilor pe care le poate contracta și garanta statul pe o perioadă de un an.
Plafonul de îndatorare publică cuprinde plafonul de îndatorare publică internă și plafonul de indatorare publică externă. Plafonul de îndatorare publică internă este stabilit în funcție de deficitul bugetar aprobat și de prevederile unor legi speciale. Plafonul de îndatorare publică externă este determinat ca sumă maximă a împrumuturilor externe pe care le poate contracta sau garanta statul pe o perioadă de un an și este stabilit anual prin lege;
– caracterul contractual al imprumutului public.
Spre deosebire de impozite, care sunt stabilite în mod unilateral de către stat, în virtutea dreptului său „regalian”, împrumutul public reprezintă o convenție încheiată între o persoană fizică sau juridică, în calitate de creditor și stat sau o colectivitate locală în calitate de debitor, prin care prima se obligă să pună la dispoziția debitorului o sumă de bani, iar cea de-a doua parte se obligă să o restituie creditorului în condițiile convenite.
Împrumutul public se bazează pe acordul subscriitorului, nimeni nefiind obligat să subscrie la împrumut, spre deosebire de impozit, care este decis unilateral.
Dar, spre deosebire de contractul de împrumut privat, în care clauzele sunt discutate și stabilite de comun acord între părți, la împrumutul public, statul fixează unilateral conditiile de împrumut: dobânda, forma de emisiune, datele de rambursare etc. Subscriitorul poate numai să accepte sau să refuze subscrierea la împrumut. Acesta dă caracterul contractului de împrumut public de contract de drept public, în care se manifestă puterea și autoritatea publică în mod unilateral;
– caracterul rambursabil al împrumutuiui public, care, spre deosebire de veniturile ordinare, trebuie restituit la termenul scadent stabilit în contract.;
– caracterul oneros al împrumutului public, care presupune plata de către debitor a unor dobânzi, comisioane și acordarea altor avantaje creditorului, convenite prin contract.
În prezent, principalele norme juridice privind împrumururile publice își au sediul materiei în Legea datoriei publice nr, 313/2004.
1.3 Competențe și responsabilități
Pe baza plafonului de îndatorare publică stabilit anual prin lege, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne și externe sau să garanteze împrumuturile interne și externe prin Ministerul Finanțelor.
Scopul acestor operațiuni este:
finanțarea deficitului bugetului de stat;
refinanțarea datoriei publice;
susținerea balanței de plăți și consolidarea rezervei valutare a statului;
finanțarea proiectelor de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei;
finanțarea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii cu capital majoritar românesc;
finanțarea achiziționării de bunuri și servicii, inclusiv importul de materii prime și resurse energetice;
îndeplinirea obligatiilor legate de garanțiile de stat pentru împrumuturi;
autorizarea și achitarea împrumuturilor guvernamentale și răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda și alte costuri;
finanțarea necesităților pe termen scurt ale bugetului de stat;
finanțarea cheltuielilor legate de lichidarea consecințelor dezastrelor naturale și ale altor calamități;
menținerea în permanență a unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului, stabilit de Ministerul Finanțelor;
alte necesități aprobate prin legi speciale.
Administrarea datoriei publice este în competența Ministerului Finanțelor, care este și singurul contractant al acesteia. Ministerul Finanțelor are autoritatea legală să stabilească balanța zilnică a contului general al trezoreriei statului, viitoarele niveluri ale cerinței de lichiditate, scadența datoriei publice, costurile cu dobânda corespunzătoare și refinanțarea sau diminuarea datoriei publice.
Ministerul Finanțelor poate să delege unei instituții publice atribuții legate de procesul contractării și administrării datoriei publice și a garanțiilor de stat pentru împrumuturi.
Legea datoriei publice reglementează cu titlu imperativ că rambursarea ratelor de capital, plata dobânzii și a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate față de alte obligații ale statului, stabilind și rolul și responsabilitățile Ministerului Finanțelor, în situația în care fondurile bănești sunt insuficiente pentru acoperirea integrală a plăților scadente la împrumuturile contractate sau garantate de stat.
Datoria publică internă și externă reprezintă o obligație necondiționată și irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate în lei sau valută, de pe piața internă sau externă, de plată a dobănziior și a altor costuri aferente.
În vederea plății dobânzilor aferente datoriei publice interne și a serviciului
datoriei pubiice externe, Legea nr. 313/2004 reglementează acordarea autorizării bulgetare permanente de a plăti serviciul datoriei publice la scadență fără prevederi suplimentare în legea anuală a bugetului de stat.
Împrumuturile contractate de autoritătile administratiei publice ideale fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă datorii sau răspunderi ale Guvernului, iar plata serviciului aferent acestora se efectuează exclusiv de autoritățile locale.
1.4 Criterii și clasificare
Împrumutul se prezintă sub diferite forme, clasificarea sau gruparea acestora făcându-se după anumite criterii care prezintă importanță în determinarea regimului juridic al fiecărei forme.
a) după subiectul de drept care angajează împrumutul și în funcție de care împrumutul poate fi public sau privat.
– împrumut public este acela pe care îl contractează statul, pentru completarea resurselor sale atunci când veniturile ordinare nu sunt suficiente.
– împrumut privat este cel contractat de orice persoană fizică și/sau persoană juridică privată.
b) după subiectul de drept care acordă împrumutul se distinge între: împrumut comercial și bancar.
– împrumutul comercial este acea formă de împrumut practicată între vânzător și cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este efectuată pe credit, respectiv predarea acesteia are loc la momentul vânzării, iar plata prețului se efectuează la o dată ulterioară; de regulă, în cazul vânzării pe credit, în preț se include – pe lângă costul mărfii – și un preț al creditului (dobândă). Împrumutul comercial se prezintă, de regulă, sub forma creditului pe termen scurt.
– împrumutul bancar se acordă persoanelor juridice sau persoanelor fizice sub formă bănească de către instituțiile specializate (bancare) în derularea capitalului de împrumut. Împrumutul bancar este, în prezent, forma cea mai larg răspândită a împrumutului.
Ținând seamă de faptul că – de regulă – comercianții care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale sunt nevoiți să apeleze, la rândul lor, la credite bancare pentru a-și reconstitui rapid capitalul necesar continuării sau reluării activităților specifice, există o strânsă legătură între împrumutul comercial și cel bancar, o interdependență chiar, constând în aceea că primul nu mai poate fi conceput astăzi ca existând fără cel de-al doilea, iar acesta din urmă se dezvoltă – în bună măsură – pe baza celui dintâi.
c) după destinația pe care o urmează, împrumutul poate fi de producție sau de consumație.
Împrumutul de producție este cel destinat activităților productive; având un scop activ în economie, el este considerat a reprezenta un avans de venit național (motiv pentru care este denumit și credit productiv). În cazul acestor credite, dobânda se suportă din valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor.
Împrumutul de consumație este – așa cum rezultă din chiar denumirea sa – destinat consumului social; de aceea, acesta se mai numește și credit neproductiv. Împrumuturile publice sunt, de regulă, împrumuturi de consum.
d) În funcție de modul cum sunt garantate, împrumuturile pot fi reale sau personale.
împrumutul real este garantat cu valori materiale concrete, precum gajul, ipoteca etc.
Împrumutul personal se acordă – de regulă – numai pe baza încrederii pe care o manifestă (o are) creditorul față de beneficiar, altfel spus, avându-se în vedere prestigiul de care se bucură cel împrumutat.
e) după perioada de timp pentru care se acordă, împrumuturile se împart în:
– împrumuturi pe termen scurt – acelea care se acordă pe o perioadă de timp de până la 1 an;
– împrumuturi pe termen mediu sau mijlociu – cele care se acordă pe perioade de la 1 an până la 5 ani;
– împrumuturi pe termen lung – cele care se acordă pe o perioadă de peste 5 ani.
f) după locul situării creditorului (adică locul unde se află sediul sau domiciliul acestuia) împrumutul poate fi:
– împrumut intern – acela care se obține din interiorul țării (de la capitaliști autohtoni);
– împrumut extern – cel care se contractează de la capitaliști străini.
CAPITOLUL II
ANALIZA
ÎMPRUMUTURILOR DE STAT EXTERNE
2.1 Conceptul de datorie externă
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În orânduirile precapitaliste și în perioada manufacturieră de dezvoltare a capitalismului împrumuturile externe se întâlneau în mod sporadic. O dezvoltare mai mare acestea au căpătat abia în perioada mașinismu1ui.
În secolul al-XX-lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare fără precedent, ca urmare a formării, pe piața țărilor dezvoltate , a unui surplus relativ de capital, care își caută plasament peste graniță în condiții mai avantajoase decât în interior.
Împrumuturile sau creditele externe se pot grupa după diferite criterii:
– în funcție de destinație se disting credite pe mărfuri și credite finaficiare. Primele sunt mai frecvente și se acordă pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din țara acestuia. Cele din urmă se întâlnesc mai rar și se acordă de organisme financiare internaționale în valută convertibilă și se utilizează de debitor, potrivit nevoilor sale, fie pe piața creditorului, fie pe o terță piață . Adesea creditele financiare sunt folosite de beneficiarii acestora în scopuri productive, cum ar fi: construirea de întreprinderi extractive, centrale electrice, fabrici producătoare de bunuri de consum, lucrări de irigații, ferme agrozootehnice, drumuri și poduri, căi ferate, porturi și alte lucrări de infrastructură etc
– în funcție de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1-2ani), mijlocii (3 – 5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat pentru a-și putea procura resursele necesare restituirii acestuia și achitării dobânzilor și a altor cheltuieli aferente.
Atunci când împrumutul capătă o destinație productivă, termenul de rambursare trebuie să țină seama de momentul punerii în funcțiune a. obiectivului respectiv și de valoarea adăugată ce se poate obține de pe urma acestuia,. cunoscând durata normală de viața a unui asemenea obiectiv. De aceea, în cadrul termenului final se stabilesc trei perioade distincte:
a) perioada de utilizare a creditului;
b)perioada de grație în cursul căreia nu se fac plăți pentru rambursarea creditului; perioadă de grație nu se acordă întotdeauna;
c)perioada de rambursare propriu-zisă a creditului.
În cazul în care suma împrumutată se acordă dintr-o dată și se rambursează într-o singură tranșă, beneficiarul creditului dispune de aceasta pe toată durata creditului. Dacă însă suma respectivă se primește și se rambursează în mod eșalonat , termenul mediu al creditului va fi mai scurt decât cel pentru care acesta s-a contractat.
Termenele creditelor se stabilesc în funcție de destinația acestora, de rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul – în cazul în care se utilizează în scopuri productive -, de valoarea utilajelor încorporate în obiectivul creditat, de practica internațională, de legislația existentă în țara creditorului și, respectiv, în țara beneficiarului, de prevederile unor convenții intemaționale în materie etc. .
În ceea ce privește rambursarea creditelor, practica intemațională cunoaște următoarele modalități:
a) în cote egale;
b) în cote inegale, care pot crește în mod progresiv;
c) într-o singură tranșă, la scadență ;
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanție materială sau una morală. În primul caz, garanția poate să fie în mărfuri, documente de dispozițe asupra mărfurilor (conosamente,warante,etc.), acțiuni și obligațuni, depozite ale unor firme, ale unor instituții guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale,accize, venituri ale domeniului public ș.a.), rezervele de aur și devize ale statului etc.
În lipsa unor garanții materiale directe, un creditor poate pretinde ca împrumutul pe care intenționează să-l acorde unui stat să fie garantat de două sau de mai multe state care se bucură de o reputație neștirbită pe piața capitalului de împrumut. În mod obișnuit, creditorii-guverne, organisme financiare internaționale ș.a.- experți în țara debitoare pentru a verifica la fața locului oportunitatea creditelor solicitate, eficiența scontată de pe urma utilizării acetora, capacitatea de rambursare a sumelor împrumutate, modul de folosire a sumelor acordate ș.a.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către :
a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
b) bănci și alte instituții financiare (credite bancare);
c) guverne (credite guvernamentale);
d) organisme financiare internaționale (credite financiare);
e) rentieri și alte persoane fizice (împrumuturi de stat) .
Întreprinderile furnizoare, băncile și alte instituții financiare acordă credite pe baze bilaterale; guvernele acordă asistență publică bilaterală,iar organismele financiare internaționale acordă asistență publică pe baze multilaterale.
Asistența publică bilaterală se acordă de către : guvernele țărilor dezvoltate, grupate în cadrul Comitetului de Asistență pentru Dezvoltare pentru țările membre ale O.C.D.E.; guvernele unor țări exploratoare de petrol, membre ale O.P.E.C. etc. Asistența îmbracă forma ajutoarelor în natură sau în bani, a asistenței tehnice și militare sau a împrumuturilor în condiții privilegiate. Împrumuturile guvernamentale sunt de regulă, împrumuturi legate, acordate țărilor beneficiare pentru achiziționarea anumitor produse de pe piețele țarilor creditoare. Într-o serie de țări dezvoltate, guvernele garantează sau asigură creditele pentru exportul de mărfuri către țările în curs de dezvoltare, prin intermediul unor instituții specializate.
Printre organismele financiare internaționale, care acordă asistență publică multilaterală se numără:
a) Banca Internațională pentru Reconstrucție (B.I.R.D.), denumită și Banca Mondială, înființatăîn 1944, care are sarcină să mobilizeze resurse de pe piața capitalurilor de împrumut și să le pună la dispoziția țărilor în curs de dezvoltare pentru finanțarea agriculturii, energiei, transporturilor, industriei și a altor obiective; Asociația Internațională pentru Dezvoltare (A.D.I.)înființată în 1960 pentru acordarea de credite pe termen lung țărilor celor mai slab dezvoltate în condiții prefernțiale;
b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înființată în 1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare (1966); Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (1991);
c) organismele financiare ale Comunității Europene: Fondul European de Dezvoltare (creat în 1957) și Banca Europeană de Investiții (înființată in 1958);
d) organismele financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc: Banca Internațională de Cooperare Economică (înființată în 1963) și Banca Internațională de Investiții (înființată în 1970).
Instituțiile de la litera d) și-au încetat activitatea în urma desființării CAER.
Din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate de împrumutat pot sa apara:
a) intreprinderi private;
b) bănci;
c)· guverne, unități administrativ-teritoriale, întreprinderi de stat și alte institutii de drept public.
În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, de către țările dezvoltate, aprobarea acestora este uneori însoțită de condiți economice, politice sau militare. Astfel, sumele acordate pentru finanțarea unor programe economice pot fi utilizate de către beneficiarii acestora numai pentru obiectivele agreate de țările creditoare, chiar dacă acestea nu au caracter prioritar ori nu asigură dezvoltarea echilibrată a țării debitoare. Acceptarea unor asemenea condiții nu face decât să mărească dependența țărilor beneficiare față de cele creditoare. Dacă cu banii împrumutați țările în curs de dezvoltare pot să-și finanțeze numai industria extractivă, iar nu și industria prelucrătoare ori numai dezvoltarea agriculturii și a întreprinderilor producătoare de bunuri de consum, aceste țări vor fi obligate să-și valorfice bogățiile naturate sub formă de materii prime ori semifabricate și mai puțin ca produse finite. Produsele manufacturate încorporează o cantitate mai mare de muncă decât semifabricatele ori produsele primare și asigură o mai bună valorificare la export. Pentru produsele industriale necesare economiei acestor țări, ele rămân pe mai departe tributare străinătății.
Creditorii pretind, adesea, ca țările beneficiare de împrumuturi externe să utilizeze sumele respective pentru procurări de echipamente și alte produse industriale din țările lor ori să le transporte cu navele aflate sub pavilionul țării lor. Nu rare sunt cazurile când acordarea de împrumuturi externe este condiționată de obținerea de către marile trusturi și concerne din țara creditoare a unor concesii în țara debitoare, de angajamentul beneficiarilor de împrumut de a livra produsele (minereuri, combustibili sau alte materii prime), obținute cu ajutorul creditelor externe, agenților economici din țările creditoare la prețuri avantajoase.
Condițiile de natură politică, impuse la acordarea unor împrumuturi, vizează sprijinirea politicii interne și externe a guvernului țării creditoare, a acțiunilor și inițiativelor acestuia pe plan internațional, de către guvernul țării beneficiare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democrației etc. Uneori guvernul țării creditoare poate ajunge la o imixtiune fățișă în treburile interne ale țării beneficiare de împrumut. Alteori, acordarea unor împrumuturi este condiționată de aderarea țării beneficiare la anumite alianțe militare, de crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia, de participarea la anumite acțiuni militare, de cumpărarea de armament din țara creditoare etc.
Este evident că numai atunci când împrumuturile externe, acordate de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare, sunt lipsite de orice condiții care le-ar putea afecta independența lor politică și economică și suveranitatea națională, acestea pot contribui la progresul lor economic și social, la reducerea decalajelor mari care le separă de țările industrializate.
Întrucât împrumuturi în străinătate, pe lângă persoanele de drept public, pot contracta și alte persoane fizice și juridice, noțiunea de datorie extemă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă. Noțiunea de datorie extemă este mai largă decăt aceea.de datorie publică externă și are mai multe sensuri:
a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani și alte valori pe care rezidenții unei țări, persoane fizice și juridice, le. datorează. străinătății la un moment dat. Această interpretare exhaustivă cuprinde .sumele datorate de stat, unității administrativ-teritoriale și alte entități de drept public, intreprinderi private și alte organizații, precum și de persoane fizice unor organisme internaționale, guverne, bănci și altor instituții pulice străine, unor bănci private, firme și altor creditori, precum și unor persoane fizice rezidente în străinătate. Datoriile la care ne referim provin din împrumuturi de tot felul, .achiziții de bunuri, executări de lucrări și prestări de servicii pe credit, investiții directe de capital, îndeplinirea altor obligații derivând din contracte sau diverse reglementări. Această interpretare care vizează toate obligațiile bănești față de străinătate, indiferent dacă au caracter public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existența sau nu a unei garanții, deși corectă, ea nu are aplicabilitate practică, deoarce este extrem de dificilă inventarierea tuturor obligațiilor față de străinătate și, în plus, nu toate acestea sun texprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare sau au termene fie prea scurte, fie prea lungi;
b) datorie externă brută in sens restrâns, care cuprinde obligațiile bănești față de străinătate, cu următoarele excepții: creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea constituie operații financiare curente, indispensabile desfășurării activității economice externe; investițiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare; ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistență publică bilaterală și multilaterală; împrumuturile externe cu o perioadă de grație de 10-15 ani sau mai mare; împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentante ale acestora în condiții mai avantajoase decât cele practicate pe piața mondială; creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autoritățile publice competente;
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale și a celortalte instituții din sistemul său care cuprinde: sumele datorate unor creditori publici și privati, în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică. În această interpretare, datoria externă nu cuprinde datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autoritățile publice; datoria din tranzacțiile cu Fondul Monetar Internațional; datoria care poate fi achitată, la opțiunea debitorului, în moneda țării sale; sumele datorate unor creditori rezidenți in străinătate, pentru care nu au fost stabllite termene de plată.
d) Datoria externă netă, care cuprinde diferența dintre activele publice și private ale rezidenților unei țări în străinătate (disponibilități valutare, împrumuturi acordate, investiții directe, titluri, diverse alte creanțe și valori) și activele deținute de rezidenți străini în țara considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenții guvernamentale și alte entități publice, credite primite de la bănci private, organisme financiare și alți creditori, investiții de capital, titluri, disponibilități valutare și alte valori aparținând unor persoane publice sau private străine). Adesea, în datoria externă netă se includ numai creanțele lichide sau ușor realizabile față de străinătate, celelalte creanțe care nu pot fi ușor mobilizate excluzându-se din calcul.
2.2 Indicatori și factorii de creștere a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare
Indicatorul datoriei externe nete se folosește în cazul țărilor care apar în dublă ipostază: de creditoare și de debitoare față de străinătate. În timp, în raportul dintre creanțele și angajamentele externe ale unei țări pot să intervină asemenea mutații încât aceasta din creditor mondial să devină debitor mondial sau invers. Acesta este, spre exemplu, cazul SUA care până în 1984 erau primul creditor al lumii, iar din anul următor au devenit cel mai mare debitor net al lumii. Cu toate acestea ele rămân, după Japonia, cel de-al doilea creditor mondial. În plus, ele au o situație privilegiată, deoarece s-au împrumutat aproape exclusiv în dolari, ceea ce le ferește de riscul penuriei de devize, la care sunt expuse țările în curs de dezvoltare importatoare de capital.
Cuantumul datoriei externe diferă, evident, în funcție de modul în care se determină, bruto sau neto, și de sensul atribuit acestei noțiuni de cel care o folosește.
În legătură cu datoria externă a unei țări, se folosesc diverși indicatori care reflectă gradul de îndatorare față de străinătate, precum și efortul valutar pe care aceasta îl reclamă.. Astfel, gradul de îndatorare a unei țări față de străinătate se exprimă cu ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei respective pe un locuitor, al raportului dintre datoria externă și produsul intern brut și al raportului dintre datoria externă și încasările din exportul de bunuri și servicii.
Indicatorul datoriei externet totale arată suma datorată străinătății la un moment dat, fără vreo legătură a acesteia cu potențialul financiar-valutar al țării debitoare și cu eșalonarea în timp a rambursării acesteia . Acest indicator se determină prin transformarea valutelor în care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă circulație internațională.
În anul 2000, spre exemplu, datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare debitoare per sold se cifra la 2027,6 mld de dolari SUA, iar datoria externă a tărilor în tranziție era de 215,9 mld de dolari.
Idicatorul datoriei externe medii pe un locuitor se determină. prin împărțirea datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă circulație internațională, la numărul populației, și servește la efectuarea de comparații în timp pe plan național și internațional.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă și produsul intern brut arată cât din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoretică, deoarece datoria se rambursează, de regulă, în mod eșalonat, iar din produsul intern brut al unui an numai o parte poate fi utiliază pentru onorarea angajamentelor față de străinătate.
În anul 2000, datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare debitoare per sold echivala cu 38,1% din produsul intern brut al acestora.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă și exporturi1e de bunuri și servicii arată în cât timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei țări față de străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri și prestările de servicii peste graniță. Și acest indicator are o valoare teoretică, deoarece niciodată nu se folosește întreaga valută dobândită pe această cale în scopul restituirii împrurnuturilor externe, ci numai o parte din aceasta, cealaltă parte – mai consistentă – fiind destinată achitării importurilor de bunuri și servicii, plății dobânzilor și comisioanelor aferente datoriei, precum și efectuării altor cheltuieli.
În anul 2000, datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare debitoare nete echivala cu 118,4% din exporturile de bunuri și servicii ale acestora.
Reflectând elemente diferite de calcul, fiecare dintre indicatorii la care ne-am referit până aici dă o altă imagine despre gradul de indatorare a unei țări față de străinătate. Pentru ilustrare, prezentăm, în tabelul 2.1, gradul de îndatorare a 25 de țări, calculat cu ajutorul celor patru indicatori.
Datoria externă a țărilor cuprinse în analiză se cifrează la 1927,6 mld. de dolari SUA, ceea ce reprezintă 77,4% din datoria externă totală a țărilor în curs de dezvoltare debitoare pe sold la finele anului 2000.
Potrivit indicatorului mărimea absolută a datoriei externe, exprimată în dolari SUA, pe primele cinci locuri se situează Brazilia, Rusia, Mexic, China și Argentina, care au cele mai mari datorii față de străinătate, cuprinse între 146 și 238 mld. de dolari fiecare. .
Acest indicator nu ia în considerare nici numărul populației țărilor debitoare, nici gradul de dezvoltare economică a acestora și nici potențialul lor de export, ci numai mărimea absolută a datoriei externe care variază între 21 mld. de dolari (Republica Cehă) și 238 mld. de dolari (Brazilia), adică prezintă un decalaj de la 1 la 11. Privit prin această prismă, gradul de îndatorare a țărilor este corect, dar nu suficient pentru a face judecăți de valoare nuanțate.
Raportând datoria externă la numărul populației – considerate beneficiarul și suportatorul împrumuturilor contractate peste graniță – constatăm o cu totul altă ierarhizare a țărilor în funcție de gradul de îndatorare a acestora față de străinătate. În acest caz, primele cinci locuri erau ocupate, în anul 2000, de Argentina, Ungaria, Republica Coreea, Chile și Republica Cehă, țări în care datoria externă medie pe un locuitor varia între 2073 și 3947 de dolari.
Tăriie au fost ierarhizate în ordinea descrescătoare a soldului datoriei externe la finele anului 2000.
Fiind influențat nu numai de mărimea absolută a datoriei externe, dar și de numărul total al populației, acest indicator schimbă imaginea despre gradul de îndatorare a țărilor față de străinătate. Este suficient de spus că țările cuprinse in analiză numără între 10 mln. de locuitori (Ungaria, Republica Cehă) și 1016 mln. locuitori (India), respectiv 1262 mln. (China). Între țările cu o populație puțin numeroasă și cele cu o populație foarte numeroasă, decalajul este de 1 la 100-126. Ca urmare a acestui fapt, și decalajul între datoria medie pe un locuitor variază între 99 dolari (India) sau 119 (China) și 3947 (Argentina) sau 2935 dolari (Ungaria).
Numărul populației corectează, așadar, într-o măsură determinată, imaginea pe care o proiectează mărimea absolută a datoriei externe.
În raport cu produsul intem brut, țările cele mai indatorate din eșantionul celor 25 erau Siria, Indonezia, Nigeria, Filipine și Thailanda, în care datoria externă avea valori cuprinse intre 65% și 127% din PIB. Între țara cu gradul cel mai ridicat de îndatorare (Siria cu 127% din PIB) și cea cu gradul cel mai scăzut (China cu 14,0%), decalajul este de 9 la 1. Astfel spus, pentru a-și rambursa întreaga datorie externă, China ar trebui să aloce produsul intern brut creat în decurs de 51 de zile, în timp ce Siria ar avea nevoie, pentru același scop, de 465 de zile.
Prin urmare, la un anumit cuantum al datoriei externe, cu cât mai îndelungată este perioada de timp în care se poate crea valoarea adăugată necesară rambursării acesteia, cu atât mai ridicat este gradul de îndatorare a țării considerate.
Indicatorul raportul dintre datoria externa și exporturile de bunuri și servicii arată că, dintre cele 25 de țări cuprinse în analiză, cele mai indatorate erau: Argentina, Brazilia, Pakistan, Peru și Siria. Sumele datorate de aceste țări s-ar putea ram- . bursa pe seama valutei realizate la export în decurs de 3,6-4,8 ani. China și Federația Rusă, deși au datorii externe printre cele mai mari, ca sume absolute, totuși ele sunt avantajate de potențialul lor ridicat de export. Cu valuta încasată din export, China și-ar putea rambursa întreaga datorie față de străinătate în decurs de 6,5 luni, iar Rusia ar putea face același lucru în timp de aproximativ 17 luni.
Ungaria, Republica Coreea și Malayezia, deși se numără printre țările cu o datorie externă medie pe locuitor foarte ridicată, totuși acestea nu se află într-o situație catastrofală, deoarece au un potențial apreciabil de export.
Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că, pentru a face aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei țări față de străinătate, este necesar a folosi mai mulți indicatori, din care mai expresivi sunt raportul dintre datoria externă și exporturi și raportul dintre datoria externă și produsul intern brut.
În plus, gradul de îndatorare a țării față de exterior trebuie completat cu efortul financiar-valutar reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei datorii în anul considerat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (denumite și rate de capital), exigibile în anul considerat, precum și plata dobânzilor, comisioanelor și a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în același an.
Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori: raportul dintre serviciul datoriei externe și exportul de bunuri și servicii; raportul dintre serviciul datoriei externe și produsul intern brut și raportul dintre dobânda aferentă datoriei externe și exporturi.
În anul 2000, spre exemplu, serviciul datoriei externe al țărilor în curs de dezvoltare debitoare per sold s-a cifrat la 351,5 mld. de dolari SUA.. În același an, serviciul datoriei externe a reprezentat 22,7% din totalul exporturilor de bunuri și servicii. Cu cât rambursările de împrumuturi, dobanzile și comisioanele aferente acestora absorb o parte mai mare din încasările din exporturi, cu atât mai încordată va fi balanța de plăți externe a unei țări debitoare față de străinătate.
Cu cât mai mare este efortul valutar reclamat de datoria externă, cu atât mai mici vor fi resursele valutare ale unei țări rămase pentru plata importurilor destinate dezvoltării economice și sociale și aprovizionării acesteia cu bunuri de consum absolut indispensabile.
Potrivit metodologiei Băncii Mondiale, țările în curs de dezvoltare debitoare sunt clasificate în funcție de două criterii, și anume:
a) de mărimea venitului (produsului intern brut) ce revine în medie pe un locuitor, în dolari S.U.A.;
b) de gradul de îndatorare a țării considerate față de străinătate.
În funcție de mărimea venitului, țările se impart în:
a) țări cu un venit mic;
b) țări cu un venit mediu.
Sunt considerate ca având un venit mic țările cu un produs intern brut mediu pe locuitor de 725 de dolari S.U.A. sau mai mic, iar țări cu un venit mediu, cele cu un produs intern brut cuprins între 726 și 8955 de dolari. Țările din acest din urmă grup se subîmpart în țări cu venit mediu:
a) tranșa inferioară, care include pe cele cu un produs intern brut de 726 – 2896 de dolari;
b) tranșa superioară – 2 896 – 8 955 de dolari.
Țările cu un produs intern brut de 8 956 de dolari și peste sunt considerate ca având venituri ridicate.
În funcție de gradul de îndatorare față de străinătate, țările se grupează în:
a) țări puternic îndatorate;
b) țări moderat îndatorate;
c) țări puțin îndatorate.
Gradul de îndatorare se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori:
a) raportul dintre datoria externă și exporturi;
b) raportul dintre datoria externă și produsul intern brut;
c) raportul dintre serviciul datoriei externe și exporturi;
d) raportul dintre dobânzile aferente datoriei externe și exporturi.
Separat de indicatorul care are la bază valoarea nominală a serviciului datoriei exteme, se mai calculează raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și exporturi, precum și raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și produsul intern brut.
Potrivit metodologiei Băncii Mondiale, gruparea țărilor în funcție de gradul de îndatorare a acestora se face pe baza acestor din urmă doi indicatori.
Astfel, sunt considerate ca fiind puternic îndatorate țările cu un venit mic și cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și exporturile de bunuri și servicii este de peste 220% sau cele la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și produsul intern brut este mai mare de 80%.
Sunt considerate ca fiind moderat îndatorate țările cu un venit mic și cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și exporturi este mai mic de 220%, dar mai mare de 132%, sau cele la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și produsul intern brut este mai mic de 80%,dar mai mare de 48%.
Sunt considerate ca fiind puțin îndatorate țările cu un venit mic și cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și exporturi este mai mic de 132%, iar raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe și produsul intern brut este mai mic de 48%.
Cu titlu ilustrativ, în tabelul 2.2, sunt cuprinse 26 de țări în curs de dezvoltare debitoare, clasificate pe cele trei grade de îndatorare.
Pentru a aprecia corect gradul de îndatorare a unei țări față de străinătate, este necesar să luăm în considerare atât cei doi indicatori prezentați (în tabelul 2.2), cât și un al treilea, rezultat din agregarea acestora (prin raportarea indicatorului datorie externă/export la indicatorul datorie externă/produs intern brut).
Cu cât o țară are un grad mai mic de îndatorare în raport cu dezvoltarea sa economică și cu capacitatea sa de export, cu atât ea are o poziție mai confortabilă în raport cu creditorii săi, actuali sau potențiali.
Cât de mare este decalajul dintre diferitele țări debitoare cuprinse în tabelul 2.2, se poate vedea din următoarele date: ecartul între cei doi indicatori a fost de 17 la 1 pentru Sudan, de 13,3 la 1 pentru Brazilia, de 9,2 la 1 pentru India și Mozambic, de 6,5 la 1 pentru Bangladesh etc. Pentru țări ca Ungaria acest ecart a fost de numai 2,2 la 1, pentru Slovacia de 1,7 la 1, pentru Bulgaria de 1,6 la 1, iar pentru Malayezia de 1,1 la 1.
Factorii care au dus la cresterea datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare
Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare s-a format treptat în perioada postbelică, și cu deosebire în anii '70 – '80.
După prăbușirea sistemului colonial, ca urmare a revoluțiilor de eliberare națională, pe harta lumii au apărut numeroase state care se caracterizau printr-o slabă dezvoltare economică și socială: o economie predominant agrară, cu un pronunțat caracter natural; o industrie rudimentară, profilată mai cu seamă pe extracția de minereuri și pe prelucrarea materiilor prime agricole; o participare redusă la producția mondială și la schimburile comerciale intemaționale; o speranță de viață la naștere sensibil mai mică decât în țările industrializate, o rată înaltă a mortalitățli generale și infantile, un grad ridicat al analfabetismului, subnutriție etc.
Pentru înlăturarea decalajelor mari care le separau de țările dezvoltate, tinerele state aveau o singură cale de urmat, și anume aceea a dezvoltării economice și sociale. Cum însă nu dispuneau de resurse financiar-valutare proprii, de mână de lucru calificată, de cadre de conducere cu experiență tehnică și managerială, acestea au fost nevoite să solicite asistență publică bilaterală și multilaterală, să atragă capitaluri străine, să contracteze împrumuturi la bănci, la furnizori și la alți creditori.
In anii '50-'60, gradul de îndatorare a țărilor în curs de dezvoltare față de străinătate crescuse, dar fără ca acesta să fi fost însoțit de rezultate economice și sociale notabile. În aceste condiții exista pericolul ca decalajele care le separau de țările industrializate să se adâncească, în loc să se reducă. De aceea, se punea cu tot mai mare acuitate problema intensificării transferului de resurse către țările în curs de dezvoltare.
Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare se ridica, la sfârșitul aniior '70, la circa 46 mililiarde de dolari și provenea în proporție de 70%, din surse publice. Principalele țări creditoare erau SUA, țările vest-europene și Japonia.
În anii '70, datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare a cunoscut o creștere accelerată, ajungând, la finele anului 1980, la 315 miliarde de dolari. O dată cu sporirea volumului datoriei, s-au produs mutații importante și în structura acesteia: a crescut ponderea datoriei din surse private (de la 30% la 53%) și s-a redus în mod corespunzător ponderea datoriei din surse publice.
Creșterea de aproape 7 ori a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, în decursul celui de-al optulea deceniu al secolului al XX-lea, a fost în mare măsură provocată de criza energetică. Cele două majorări de prețuri ale petrolului brut, din 1973 și 1979-1980, au dezechilibrat și mai mult balanțele de plăți externe ale țărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili. În plus, aceste țări au suportat și o bună parte din costul suplimentar al țițeiului importat de țările dezvoltate pe care acestea au transferat-o, prin.majorare prețurilor produselor manufacturate, asupra țărilor în curs de dezvoltare importatoare de asemenea produse.
Pentru a putea face față cheltuielilor suplimentare determinate de scumpirea țițeiului și a produselor manufacturate, țările în curs de dezvoltare au contractat importante împrumuturi la bănci private din țările industrializate, la alte instituții financiare și la organisme internaționale, deoarece resursele lor proprii și ajutoarele nerambursabile primite din străinătate erau insuficiente. Apel la împrumuturi externe, în anii '70, au făcut nu numai țările în curs de dezvoltare importatoare de combustibili, dar și o serie de țări exploratoare de petrol (Algeria, Nigeria,Iran, Irak, Indonezia, Venezuela), precum și țări mari explortatoare de produse manufacturate (Brazilia, Argentina, Coreea de Sud, Israel, Portugalia, Iugoslavia ș.a.).
În ciuda sporirii masive a datoriei lor externe, țările în curs de dezvoltare privite în ansamblu nu au realizat o creștere economică importantă, deoarece au folosit împrumuturile contractate cu precădere pentru acoperirea deficitului balanței lor comerciale, iar nu pentru dezvoltarea economică propriu-zisă.
Din sumele încasate de țările mari exportatoare de petrol, o parte a fost cheltuită de acestea pentru nevoi proprii și pentru efectuarea de învestiții în străinătate; o altă parte a servit la crearea unor fonduri de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili, iar alta a fost depusă spre păstrare și fructificare la diverse bănci în străinătate. Aflate în posesia unor importante disponibilități în dolari, provenind din țările mari explortatoare de petrol, precum și din propriile lor resurse, băncile private au acordat împrumuturi solicitanților din țările dezvoltate, din țările socialiste și, nu în ultimă instanță, celor din țările în curs de dezvoltare.
Deși într-un ritm ceva mai lent ca în deceniul precedent, datoria externă totală a țărilor importatoare de capital a continuat să crească în anii '80, ajungând, la finele anului 1990, la 1413 mld de dolari, din care 82,9% din total reprezentau împrumuturile pe termen lung și 17,1% cele pe termen scurt.
În deceniul următor, datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare debitoare pe sold a avut o evoluție ascendentă, totalizând, la sfârșitul anului 2000, 2027,6 mld. dolari SUA, din care 85,3% pe termen lung și 14,7% pe termen scurt. Din această datorie 47,1% revenea Asiei, 38,2% Americii Latine și 14,7% Africii. Evoluția datoriei externe în anii '80 a reflectat două tendințe diametral opuse: pe de o parte, creșterea lentă a transferurilor nete de resurse financiare publice (sub forma finanțării publice multilaterale pentru dezvoltare și a ajutorului public bilateral pentru dezvoltare), iar pe de alta, scăderea treptată a transferurilor nete de resurse financiare private (sub forma împrumuturilor de la băncile private și a creditelor pentru export) de la țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare și apoi apariția de transferuri negative de resurse (transferuri de la țările în curs de dezvoltare către țările dezvoltate). Aceasta deoarece, începând de prin anul 1982, băncile private nu au mai acordat noi împrumuturi țărilor în curs de dezvoltare decât în cazuri rare, în schimb ele au continuat să încaseze dobânzile aferente împrumuturilor anterior acordate și ratele împrumuturilor ajunse la scadență.
Pentru ilustrare, arătăm că, în anii 1980-1981, transferul net de resurse financiare, publice și private către țările în curs de dezvoltare era pozitiv și se ridica la 36-37 miliarde de dolari anual; în 1982 acesta se redusese la circa 10 miliarde, iar în 1983 ajunsese aproape la zero; din anul 1984 transferul net a devenit negativ și s-a menținut astfel până în 1989; din 1990 și până în 2000 a fost din nou pozitiv
Apariția de transferuri nete negative constituie un fenomen normal la țările care, după ce au apelat o perioadă de timp la credite externe pentru scopuri productive, urmează să le restituie din rezultatele obținute de pe urma acestora. Transferurile nete negative de resurse financiare, înregistrate cu începere din 1984, reflectă fenomene negative, care impietează asupra dezvoltării țărilor în cauză.
În condițiile crizei economice mondiale și ale climatului economic internațional nefavorabil din anii 1970 și 1980, și țările din centrul și estul Europei – Iugoslavia, Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană, România ș.a. – au acumulat importante datorii față de străinătate.
În condițiile scumpirii creditelor externe, ale instabilității prețurilor externe, ale fluctuațiilor necontrolate ale cursurilor valotare, ale înăspririi condițiilor impuse de organismele financiare internaționale la acordare de împrumuturi, România nu a mai apelat la noi împrumuturi pe piața externă iar în aprilie 1989 s-a interzis organelor de stat, unităților de stat, cooperatiste și obștești, precum și unităților bancare să contracteze credite în străinătate. Totodată s-au luat măsuri pentru onorarea angajamentelor asumate față de creditorii externi și lichidarea înainte de termen a datoriei externe a țării. Din 1975 și până în martie 1989 România a plătit circa 21 mld. Dolari, din care dobânzile au reprezentat 7 mld.
2.3 Instituții finanțatoare internaționale
Din categoria instituțiilor finanțatoare externe, cu vocație universală ne vom opri mai pe larg asupra Fondului Monetar International (F.M.I.) și a Băncii Internaționale pentru Reconstructie și Dezvoltare (B.I.R.D. sau Banca Mondială).
Fondul Monetar International (F.M.I.) a fost creat la Conferința monetară financiară a Națiunilor Unite de la Bretton Woods, din 1944 și a început să funcționeze la 1 martie 1947.
Rolul inilial al F.M.I. a fost acela de a facilita funționarea sistemului comercial și monetar internațional postbelic, prin sprijinul acordat țărilor membre în asigurarea echilibrului balanțelor de plăți. La aceasta se adaugă necesitatea asigurării convertibilității monedelor, din care să rezulte conditii favorabile dezvoltării comerțului internațional. Acest rol al Fondului Monetar Internațional a evoluat, în cei aproape 50 de ani de activitate, de la susținerea echilibrului postbelic și procesul de refacere a economiilor țărilor în prezent putemic industrializate, către o politică orientată în direția susțineii eforturilor de dezvoltare ale țărilor din "lumea a treia" (după 1970). În acest sens, resursele Fondului au fost și sunt mereu insuficiente. Aceasta întrucât resursele obișnuite ale F.M.I, sunt constituite din vărsăminte în monedă nalională ale țărilor membre, în funcție de cota-parte, determinată pe baza situației lor economice interne și externe. Aceste resurse reprezintă, de fapt, un ansamblu eterogen de monede, din care numai câteva pot fi utilizate în tranzactiile internaționale. Acestea din urmă permit alimentarea operațiunilor de „tragere” care constau în practică dintr-un swap – respectiv cumpărarea unei monede străine deținute de Fond – contra moneda națională, cu răscumpărare, în sens invers, la o dată ulterioară. Nu este vorba, deci, de un împrumut, ci de o conversie temporară de monedă natională, contra devize deținute de Fond, pentru suma de maximum 125% din cota-parte a țării care realizează tragerea. Până în 1979, 25% din cota-parte trebuia vărsată în aur. De la această dată cotele-părți (25%) pot fi vărsate în devize cu utilizare internațională sau D.S.T.. Acestea reprezintă tranșa de rezervă, pe care țara o poate utiliza necondiționat, spre deosebire de tragerile obișnuite, care trebuie justificate prin necesitatea asigurării echilibrului de balanță. Rezultă deci că F.M.I. nu este o bancă însărcinată să asigure cu credite creșterea regulată a lichiditătilor internaționale. Tragerile asupra F.M.I. nu sunt legate de operatiuni comerciale sau de producție, ele sunt acordate țărilor care nu dispun de rezerve valutare suficiente, din cauza deficitului extern. Aceste operatiuni nu provoacă, deci, creare de monedă în conturile F.M.I.- nu este vorba decât de transfer de lichidități; nivelul global al resurselor F.M.I. în monedă și D.S.T. nu se reduce, doar componența sa variază. Neputând să-și utilizeze propria monedă în conturile sale, F.M.I. utilizează monedele țărilor membre.
Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) este, în mare măsură, o institutie controlată de țările industrializate occidentale. Organizarea și funcționarea F.M.I. prezintă unele elemente contradictorii: pe de o parte este o instituție al cărei statut formulează, de fapt, regulile sistemului monetar internațional specific economiilor de piată, pe de altă parte, a devenit o institutie de asistență, caracterul de organizație internațională de tip "capitalist" atenuându-se în timp.
F.M.I. exprimă o concepție liberală asupra sistemului monetar internațional.
Înainte de toate, însă, F.M.I, are caracterul unei organizații cu vocație universală (include cvasitotalitatea statelor lumii); nu poate fi considerat un "club al statelor capitaliste", deoarece din organizație fac parte nu numai state avansate (Suedia și-a prezentat cererea de aderare în mai 1990), dar și aproape toate țăriie in curs de dezvoltare. Mai mult chiar, înainte de 1989 din F.M.I. făceau parte și unele țări comuniste (China din 1980, Ungaria din 1982, Polonia din 1986). În prezent, F.M.I. are peste 150 de membri și este deschis pentru primirea, ca membri, a fostelor republici sovietice.
Scopul creării F.M.I. a fost stabilirea unui cadru permanent de cooperare pentru reglementarea monetară internațională. Statele membre s-au angajat să mențină sistemul de schimb fără restricții cu privire la plăți și efectuarea de transferuri aferente tranzcțiilor internaționale curente, fără măsuri discriminatorii cu privire la monede, cu excepția situațiilor în care F.M.I. dă o autorizație în acest sens.
F.M.I. a fost înzestrat cu mijloace financiare substanțiale, care pot fi puse la dispoziția statelor membre, adoptându-se, ca urmare, două amendamente la statut, primul prin acordul de la Stockholm, din 1968, permițându-i să creeze drepturi speciale de tragere (D.S.T.), ce puteau fi acordate periodic statelor membre. D.S.T. apar, în prezent, ca un nou instrument de rezerve monetare folosite în comertul internațional, alături de dolarul american.
Ca urmare a celui de-al doilea amendament la statutul F.M.I., acceptat prin Acordul de la Kingston (Jamaica), din 1978, S.UA au suspendat convertibilitatea oficială a dolarului în aur. Acest amendament a însemnat sfârșitul sistemului de la Bretton Woods, statele putând alege fluctuația monedelor, sistemul de paritate fixă sau un sistem intermediar. În acest fel, D.S.T. au devenit instrumentul principal de rezervă al sistemului monetar internațional, țările membre având unele obligații privind politica de cursuri și fiind plasate sub supravegherea F.M.I.. Ca urmare, aurul a încetat să mai constituie mijlocul de plată obligatoriu pentru tranzacțiile dintre F.M.I. și , țările membre.
În ultimul timp, F.M.I. începe să țină cont din ce în ce mai mult de necesi- tățile specifice țărilor în curs de dezvoltare. Astfel, începând cu anul 1979, orice acord de asistență din partea Fondului, presupune existența a patru elemente principale:
– elaborarea unui program de macrostabilizare economică;
-determinarea obiectivelor și politicilor naționale în acest sens, cu definirea criteriilor cantitative de realizare;
– eșalonarea tragerilor, în funcție de necesitățile efective;
– consultări periodice cu experții F.M.I.,
În aceste noi condiții, acordarea unui ajutor financiar din partea F.M.I., în scopul de a sprijini un stat membru să-și rezolve problemele balanței de plăți, este condiționat de instaurarea în acel stat membru a condițiilor necesare considerate de F.M.I. pentru stabilitatea financiară, creșterea economică și obținerea unui nivel înalt al numărului locurilor de muncă. Asemenea ajutoare financiare oferite de F.M.I. sunt înscrise în acordul dintre acesta și statul membru, care se angajează să aplice politica economică de ajustare cuprinsă în scrisoarea de intenții.
În afară de acestea, F.M.I. are puteri importante de control anual, global, cu privire la politica economică a statelor membre și le poate sancționa, recurgând de la constrângerea morală până la suspendarea ajutorului acordat
Logica programelor de ajustare, respectiv a condițiilor impuse de Fond a fost adeseori criticată, uneori în mod exagerat. În plimul rând, a suscitat discuții ingerițta F.M.I. în opțiunile considerate fundamentale, de dezvoltare a țărilor asistate, chiar dacă nu este vorba decât de un control al eficienței aplicării politicilor preconizate, în raport cu obiectivul esential – asigurarea echilibrului extern. În al doilea rând, fără a se ține cont de nivelul veniturilor, de necesitățile prioritare ale populației sărace, de riscurile sociale și politice, flexibilitatea cursurilor de schimb reprezinlă întotdeauna politica monetară preconizată. Motivația constă în descurajarea cererii pentru anumite bunuri din import și stimularea exporturilor, ceea ce pe termen mediu și lung conduce, de fapt, la ajustări structurale favorabile economiilor asistate. Așa stând lucrurile, începând cu 1982, orice program de restructurare economică, definit în cadrul unei asistențe financiare F.M.I., reprezintă o garanție în plus pentru băncile private, singurele în măsură să asigure, ulterior, o finanțare efectivă. Prin aceasta, F.M.I. este investit cu funcția de catalizator financiar, în vederea obținerii de noi credite private. Așa se realizează și se întrepătrund circuite private și publice de finanțare internațională. F.M.I. favorizează, de fapt, un transfer de putere monetară către sistemul bancar transnațional, stimulând europiețele și îndeosebi eurodolarul, ceea ce vine în contradicție cu faptul că F.M.I. a eșuat în planul creării unei lichidități internaționale proprii. D.S.T. reprezintă o lichiditate internațională cu utilizare necondiționată, alocată țărilor membre, proporțional cu cota-parte. De fapt, D.S.T. sunt o monedă macroeconomică, întrucât nu pot fi utilizate decât în circuitul băncilor centrale de un număr limitat de deținători agreați. D.S.T. sunt bazate pe principiul coșului (ca și ECU), definit prin referință la valoarea elementelor eșantionului reprezentativ de monede, care la 1 ianuarie 1991 se prezenta astfel: dolarul S.U.A. – 40% din coș, DM – 21 %, Yen – 17%, FF – 11 %, lira sterlină – 11 %. D.S. T. nu s-a materializat, până în prezent, într-o soluție la probiema monedei internaționale, datorită faptului că nu sunt emise în cadrul unui mecanism economic fundamental, centralizat .și, totodată, pentru că presupun o pondere excesivă a dolarului în coș, pe care îl întăresc, în loc să i se substituie, așa cum s-a dorit la început. În același timp, circulând numai în cadrul băncilor centrale, efectul D.S.T. rămâne limitat.
România este membră a F.M.I. din anul 1972, având o cotă de participare la capitalul F.M.I. care la finele exercițiului financiar 1993 era de 754,1 miI. D.S.T ..
În anul 1999 a fost încheiat un nou Angajament stand-by între Guvernul României și Fondul Monetar Internațional, în valoare de 400 milioane D.S.T .. Condițiile de acordare a acestui credit, precum și politicile economice pe care țara noastră se angajează să le pună în aplicare, convenite cu F.M.I., au fost aprobate prin Ordonanța Guvernului României nr. 76 din 30 august 1999, publicată în Monitorui Oficial al României, partea 1, nr. 422 din 31 august 1999.
În scopul realizării obiectivelor propuse, este evident necesară cooperarea între principalii factori de decizie implicați: Guvemul României, Banca Națională a României și Parlamentul României. O atenție deosebită este acordată – în spiritul politicii duse de F.M.I. în mod curent – restructurării sistemului fiscal, a celui instituțional, reformei sectorului financiar-bancarr privatizării și restructurării la nivel macro a întreprinderilor, îmbunătățirii balanței de plăți externe.
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D. sau Banca Mondială) și-a început activitatea la data de 25 iunie 1946.
Este o instituție internațională de același tip cu F.M.I. (are structuri echivalente). În fapt, nici un stat nu este admis ca membru B.I.R.D. dacă nu a aderat în prealabil la F.M.I.. B.I.R.D. a avut ca mandat inițial, la fel ca și F.M.I., să contribuie la refacerea economiilor țărilor care au suferit mari pierderi materiale ca urmare a celui de-al doilea război mondial.
Ulterior, acțiunea B.I.R.D. s-a orientat spre acordarea de asistență țărilor în curs de dezvoltare. Au fost înființate .și filiale ale băncii, și anume Societatea Financiară Internațională (S.F.I.) și Asociatia lnternațională pentru Dezvoltare (A.I.D.). S.F.I. a fost înființată în 1956 ca o organizație internațională cu vocație financiară specială, având sarcina de a încuraja inițiativa particulară în țările în curs de dezvoltare. A.I.D. și-a început activitatea în septembrie 1960 și are ca scop sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare, cărora le acordă credite pe termen lung (35-40 de ani), în condiții foarte avantajoase.
B.I.R.D., împreună cu S.F.I. și A.I.D., constituie grupul Băncii Mondiale, instituție specializată a O.N.U. și principal organism cu caracter universal de finanțare a dezvoltării economice.
Politica de împrumuturi acordate de B.I.R.D. se întemeiază pe următoarele principii de bază: împrumutul să contribuie la dezvoltarea țării ssăolicitante și a capacității sale de export (fiind finanțate numai proiectele rentabile de investiții nationale și internaționale), iar împrumutatul să fie solvabil (este impusă și prezența în țara împrumutată a unui delegat al băncii pentru a conlrola modul de utilizare a banilor împrumutați).
Capilalul subscris de tărlle mernbre ale B.I.R.D. se varsă în aur, dolari, monedă nalională și alte valute acceptate de bancă. Cota mare de participare a S.U.A. le asigură acestora un rol dominant in funcționarea și controlul operațiunilor băncii.
Banca Mondială incheie numeroase tipuri de acorduri cu statele membre, în special împrumuturi pentru finanțarea de proiecte de dezvoltare definite clar, condițiile de realizare fiind stabilite de statul care solicită împrumutul, în acord cu Banca Mondială, cele două părți fiind legate printr-un acord de garanție.
B.I.R.D. mai este implicată și în finanțarea unor proiecte foarte complexe, la care participă uneori, pe lângă state și organizații internaționale, și societăți transnaționale. Ca exemplu poate fi citat proiectul privind amenajarea bazinului Voltei Superioare, la care s-au asociat, în afară de bancă, O.M.S.,F.A.O. și P.N.U.D. (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare).
Prin intermediul a două instituții autonome, Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Internaționale (C.I.RD.I.), creat prin Convenția de la Washington din 1965, și Agenția Multilaterală pentru Garantarea Investițiilor (A.M.G.I.), creată prin Convenția de la Seul din 1985, sistemul financiar, descris mai sus, apare ca un sistem bine articulat. C.I.R.D.I. are caracterul de organ arbitrar având ca scop îmbunătățirea raporturilor dintre state .și investitorii străini. Sistemul astfel creat înlocuiește protecția diplomatică. Sentintele pronunțate n-au nevoie de exequatur în țările contractante. Regula epuizării prealabile a recursurilor interne rămâne în vigoare. Deși C.I.RD.I. poale fi sesizat atât de state, cât și de persoane private, sesizările din partea persoanelor private au prevalat.
A.M.G.I., la fel ca C.I.R.D.I., este o organizație internațională având personalitate juridică internațională, care urmărește, la fel ca și Banca Mondială, promovarea investițiilor private în țările în curs de dezvoltare, în acest scop, organizația recurge la garantarea sau asigurarea investițiilor contra riscurilor, neconvertibilității beneficiilor obținute, exproprierilor sau consecințelor armate. Această organizație este un mecanism multilateral de acordare de garanții. Ea este, totodată, o instituție ce trebuie să contribuie la relansarea dialogului și la restabilirea încrederii între țările industrializate și cele în curs de dezvoltare.
Alte instituții internaționale finanțatoare, cu rol important în asigurarea resurselor financiare, sunt:
Banca Reglementărilor Internaționale (B.R.I.), care a fost fondată în anul 1930 la Basel, la ea aderând majoritatea băncilor de emisiune europene.
În afara operațiunilor bancare obișnuite: acordarea de împrumuturi și primiri de depozite valutare, B.R.I. se ocupă și de efectuarea de studii cu privire la circuitul monetar internațional și evoluția economiei mondiale (periodic au loc întâlniri ale guvernatorilor băncilor de emisiune participante, pentru examinarea problemelor monetare).
B.R.I. este singura bancă autorizată să exercite și funcțiuni de agent al Fondului European de Cooperare Monetară, deținănd în rezervele sale și D.S.T..
Băncile centrale naționale și băncile comerciale reprezintă o altă componentă a sistemului instituțional al pieței financiare internaționale.
Băncile naționale (centrale) sunt, în principal, bănci de emisiune (dar sunt autorizate să efectueze, printre altele, și operațiuni valutare și de devize).
Băncile comerciale (care se încadrează în categoria instituțiilor financiare specializate în operațiuni valutare și de devize), particulare sau de stat, acționează preponderent pentru mijlocirea plăților în comerțul internațional, în acest scop având atribuțiile următoare: cumpără și vând monede naționale, devize, aur și alte metale prețioase sau le primesc în depozit spre păstrare; acordă și primesc credite; mijlocesc efectuarea plăților etc.
2.4 Garanțiile de stat pentru împrumuturi externe
În numele statului român, Ministerul Finanțelor este autorizat să acorde garanții de stat pentru împrumuturile exteme.
Valoarea totală a garanțiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-un singur an se încadrează în plafonul de îndatorare publică externă.
Pentru anul 1999, plafonul de îndatorare publică externă este de 3,100 milioane dolari S.U.A., creditele putând fi utilizate în scopul asigurării resurselor valutare necesare finanțării investițiilor în cadrul procesului de relansare economică, aprovizionării cu materii prime de bază, de strictă importanță și creșterii rezervelor valutare ale statu!ui.
Garanția de stat pentru împrumuturi externe reprezintă o obligație indirectă a statului român, care se exercită în cazul în care beneficiarul împrumutului extern nu are capacitatea să achite, în întregime sau parțialj împrumutult dobânda și alte costuri stabilite în conformitate cu clauzele contractului privind împrumutul extern.
Procedura emiterii garanțiilor de stat pentru împrumuturi externe prevede condiționarea emiterii de acceptarea de către Ministerul Finanțelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele juridice și instituțiile creditoare, precum și de avizul Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior sau al Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale, după caz.
Între Ministerul Finanțelor, în calitate de garant, și persoana juridică care contractează un împrumut extern, în calitate de garantat, se incheie o convenție în care sunt stipulate drepturile și obligațiile părților semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
Ministerul Finanțelor emite scrisoarea de garanție în favoarea instituției creditoare.
Pe baza analizei economice și financiare, realizată de Banca de Export – Import a României S.A. (Eximbank) sau alt agent desemnat, a documentației prezentate de persoana juridică care solicită o garanție de stat pentru împrumuturi externe, Ministerul Finanțelor sau alt agent desemnat, la solicitarea acestuia, determină gradul de risc care se exprimă procentual. Gradul de risc astfel determinat, poate fi acceptat, dacă nivelul acestuia nu depășește 10% din valoarea împrumutului extern.
În funcție de gradul de risc, Ministerul Finanțelor determină cuantumul comisionului de risc care trebuie virat în contul fondului de risc de către beneficiarul creditului garantat. Suma datorată se determină prin aplicarea cotei procentuale la valoarea împrumutului extern garantat.
Fondul de risc este constituit din sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor externe garantate, din dobânzile obținute din plasamentele sumelor aflate în depozite, din majorălile de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în acest scop, precum și din alte surse legal constituite.
Sumele afișate ca depozite în fondul de risc se plasează de către Mlnisterul Finanțelor sau de agentul desemnat de acesta, având în vedere siguranța, lichiditatea și rentabilitatea lor, în această ordine și prioritate.
Fondul de risc se gestionează în regim extrabugetar de către Ministerul Finanțelor, prin contul general al trezoreriei statului.
În cazul în care beneficiarul garanției de stat nu își îndeplinește obligațiile de plată stipulate în acordul de împrumut, instituția creditoare, în conformitate cu clauzele prevăzute în acesta, va înștiința, în scris, Ministerul Finanțelor, în vederea exercitării obligației de garant.
Beneficiarul garanției este obligat să informeze și să probeze în scris, în timpul util, garantului, lipsa disponibilităților bănești necesare achitării sumelor scadente la extern.
În aceste condiții, Ministerul Finanțelor va solicita Băncii Naționale a României plata la extern a sumelor scadente către instituția creditoare, urmând a deconta contravaloarea în lei a sumelor plătite de bancă, a doua zi lucrătoare de la primirea confirmării de plată la extern.
Încetarea valabilității garanției de stat pentru împrumuturi externe se produce atunci când:
– împrumutul garantat este achitat în totalitate de către beneficiarul acestuia;
– Ministerul Finanțelor efectuează plata sau plățile, în totalitate, creditorului străin, în numele garantatului;
– termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanție a expirat.
Stingerea obligațiilor care decurg din contractul de împrumut atrage încetarea valabilității scrisorii de garanție.
După efectuarea de către Ministerul Finanțelor a plății sau plăților cuvenite, conform garanției de stat, beneficiarul împrumutului extern trebuie să ia măsurile cuvenite pentru a restitui Ministerului Finanțelor sumele plătite, conform convenției încheiate, care constituie titlu executoriu. Sumele recuperate constituie venituri pentru fondul de risc. Pentru recuperarea sumelor plătite conform garanției de stat, Legea nr. 313/2004, reglementează prioritatea Ministerului Finanțelor asupra activelor și veniturilor beneficiarului împrumutului extern, pe baza legislației în vigoare privind obligațiile datorate bugetului de stat.
2.5 Operațiuni de administrare și înregistrare a datoriei publice și a garanțiilor de stat
Instituția publică autorizată legal să administreze datoria publică și garanțiile de stat este Ministerul Finanțelor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, Ministerul Finanțelor exercită următoarele competențe:
a) analizează și evaluează mărimea împrumutului, astfel încât nivelul de îndatorare să corespundă necesităților României și capacității statului de a gestiona datoria publică;
b) ține evidența contabilă a datoriei publice contractate și evidența statistică a garanțiilor de stat emise;
c) urmărește derularea împrumuturilor garantate de stat;
d) supraveghează lichiditățile din contul general al trezoreriei statului pentru plata la termenele stabilite a obligației;
e) elaborează anual contul generat al datoriei publice.
Pentru înregistrarea datoriei publice și a garanțiilor de stat, Ministerul Finanțelor ține registre în care sunt înscrise mențiuni privind împrumuturile care implică datoria publică.
Registrul datoriei publice este documentul care evidențiază situația datoriei publice în ordine cronologică și are două componente: subregistrul datoriei publice interne și subregistrul datoriei publice externe.
Registrele cuprind date privind situația datoriei publice, a scrisorilor de garanție, inclusiv valoarea acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor, precum și alte informații.
Ministerul Finanțelor are și competența de a exercita controlul în domeniul împrumuturilor publice, de a constata contravențiile și de a aplica sancțiunile legale în cazul abaterilor constatate.
Legea datoriei publice califică drept contravenții următoarele fapte, dacă, potrivit legii penale, nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate infracțiuni:
a) neraportarea informațiilor privind împrumuturile, potrivit art.24 alin. (3);
b) nerespectarea obligației prevăzute la art.15 alin.(1).
Contravențiile prevăzute la alin. (1) din Legea nr. 313/2004 se sancționează cu amendă de la 50.000.000lei la 100.000.000lei.
Sunt considerate drept infracțiuni de către Legea datoriei publice și se pedepsesc cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei următoarele fapte:
a) utilizarea fondurilor în lei și în valută, provenite din subîmprumuturi și împrumuturi garantate de stat în alte scopuri decât cele pentru care au fost aprobate și garantate;
b) furnizarea de date eronate pentru fundamentarea documentației prezentate, în vederea obținerii avizelor necesare pentru acordarea garanțiilor sau a subîmprumuturilor, în condițiile prezentei legi.
În teoria finantelor publice sunt cunoscute diverse procedee legate de gestionarea datoriei publice.
Gestionarea normală a datoriei publice reprezintă dreptul comun în materie și cuprinde operațiunile de realizare a contractuiui de împrumut conform clauzelor convenite în momentul încheierii acestuia.
Amortizarea unui împrumut reprezintă rambursarea acestuia. Această operațiune reduce valoarea împrumutului, dar și sarcina dobânzii, care se aplică numai împrumutului rămas de rambursat.
În contractele de împrumut sunt prevăzute termeneJe de rambursare, cu excepția unui tip special de :împrumut – împrumutu perpetuu, care nu comportă vreo obligație de rambursare pentru stat, ci numai obligația de a plăti dobânda convenită.
Distingem mai multe feluri de amortizare a împrumuturilor publice și anume:
a. – amortizarea obligatorie, care presupune termene fixate prin contractul
de împrumut;
Aceasta se poate realiza în mai multe variante:
– rambursarea la dată unică;
– rambursarea anticipată;
– rambursarea eșalonată. Este folosită la împrumuturile pe termen lung și
cunoaște două forme:
– anuitățile: în fiecare an statul varsă o fracțiune din împrumut și dobânzile aferente;
– tragerea la sorți: determinarea titlurilor de împrumut care vor fi rambursate anual se face prin tragere la sorți;
b. – amortizarea facultativă. Se aplică în cazul împrumuturilor perpetue.
În lucrările de specialitate se vorbește și despre un alt tip de amortizare: amortizare indirectă determinată de către deprecierea monetară.
Acest tip de amortizare este „permis” de faptul că statul nu rambursează și nu plătește dobânzi decât pe baza valorii nominale a titlurilor de împrumut, deprecierea monetară generată de inflație sau alte cauze putând face ca suma rambursată să reprezinte o valoare mai mică decât cea împrumutată.
Consolidarea unui împrumut public reprezintă prelungirea termenului de rambursare a acestuia. În acest fel un împrumut pe termen scurt este prelungit și transformat în împrumut pe termen mediu și lung. Procedura consolidării este înițiată de către debitor, pentru a reduce povara rambursării împrumutului. Consecința va fi întotdeauna o creștere a cuantumului dobânzilor totale datorate și plătite, este drept într-un număr mai mare de ani.
Desigur, consolidarea unui împrumut se produce atunci când și creditorul acceptă solicitarea debitorului său.
Conversiunea Împrumuturilor este, ca și consolidarea, un procedeu de modificare a conditiilor unor împrumuturi însă numai în ceea ce privește dobânda, procedeu considerat a fi aplicabil împrumuturilor interne. Este generată de scăderea pe piață a ratei dobânzilor.
Traditional, se disting trei tipuri de conversiune:
– conversiunea forțată care constă în a nu lăsa alternativă deținătorului titlului (rentierului). Acesta este obligat să accepte noul titlu, cu dobândă inferioară. Suntem în fața unei încălări evidente a angajamentelor luate de stat în timpul emiterii împrumutului;
– conversiunea facultativă este acel procedeu care permite deținătorului titlului, fie să păstreze titlul vechi, fie să primească un titlu nou, cu dobândă echivalentă;
– conversiunea obligatorie este efectuată în mod autoritar de către stat, datorită unor dificultăți financiare. Aceasta constă în a prezenta purtătorului titlului următoarea alternativă: ori acceptă noul titlu însoțit de avantaje mai mici decât cel vechi, ori titlul este rambursat.
Conversiunea împrumuturilor interne s·a practicat în statele contemporane atât în variantele exclusive, de reducere a dobânzilor, cât și combinat cu procedee de amortizare a acestor împrumuturi
Mijloacele excepționale de reducere și stingere a dariei publice fac și ele obiect de studiu în teoria împrumutului public.
În cazurile împrumuturilor de stat externe, sunt situatii în care statele, băncile sau organismele financiare creditoare, tinând seama de diflcultățile întâmpinate de debitor în achitarea ratelor de rambursare și a celorlalte costuri ale împrumutului, acceptă prelungirea termenelor de rambursare. Este posibilă uneori șî reducerea procentului dobânzilor de către stat și ceilalți creditori, iar în împrejurări exceptionale, statele și ceilalți creditori reduc sau chiar anulează anumite împrumuturi sau părți de împrumuturi ajunse la scadență.
Alte mijloace extraordinare de stingere a datoriei publice, enunțate de teoria datoriei publice sunt:
– bancruta de stat – insolvabilitatea reală a statului debitor. Este procedeul de stingere a datoriei publice care constă în declararea de către autoritățile statului a imposibilității acestuia de a rambursa împrumuturile lansate până la acea dată, datorită unor circumstante excepționale.
În aceste împrejurări statul poate cere un moratoriu, adică o sistare temporară a plăților în contul datoriei publice;
– repudierea titlurilor de împrumut, și a obligațiilor financiare asumate de un stat, făcută din motive politice. De obicei, schimbarea regimului politic dintr-un stat poate duce la nerecunoașterea de către noul guvern a datoriei contractate de anteriorul guvern, deși statul este solvabil. Desigur, astfel de situații sunt rare și se pot întâlni în statele subdezvoltate. Creditorii însă, prin măsuri politice, diplomatice, economice etc., constrâng statele debitoare să-și achite obligațiile.
În scopul administrării riscurilor asociate portofoliului datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să facă următoarele operațiuni, fără a se limita la acestea:
a) swap valutar și alte operațiuni specifice de administrare ariscului valutar; b) swap pe rata dobânzii și alte operațiuni specifice deadministrare a riscului de dobândă;
c) schimbarea valutei de contract a unui împrumut;
d) răscumpărarea titlurilor de stat pe piața secundară;
e) redeschiderea emisiunilor de titluri de stat.
Veniturile, respectiv cheltuielile rezultate în urma efectuării operațiunilor de administrare a datoriei publice guvernamentale reprezintă venituri, respectiv cheltuieli ale bugetului de stat.
2.6 Criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare și strategii de soluționare ale acesteia
În derularea contractelor de împrumut s-a ajuns la un moment în care debitorii nu mai erau în măsură să-și îndeplinească obligațile asumate față de creditori, iar aceștia din urmă nu dispuneau de mijloacele necesare care să le asigure recuperarea creanțelor și încasarea dobânzilor aferente. S-a ajuns la o stare de criză a datoriei externe nu datorită mărimii absolute a acesteia, ci din cauza imposibilității în care se aflau numeroase țări în curs de dezvoltare de a face față serviciului datoriei lor externe. În anii 1980, aproximativ jumătate din țăriie în curs de dezvoltare importatoare de capital au solicitat, o dată sau de mai multe ori, reeșalonarea datoriilor ajunse la scadență.
Criza datoriei externe este rezultatul unor acumulări cantitative provocate de factorii exogeni și endogeni. Un prim factor îl constituie majorările succesive ale prețului țițeiului, din 1973 și 1979-1980, care au contribuit la creșterea datoriei externe a țărilor importatoare de combustibili. Întrucât o bună parte din resursele financiare externe împrumutate de aceste țări au servit la acoperirea deficitului balanței lor comerciale, creșterea datoriei externe nu a dus în mod necesar la dezvoltarea economică a țărilor respective, la sporirea producției lor industriale și nici la majorarea corespunzătoare a exportului. Reducerea la jumătate a prețului petrolului, în perioada 1982 – 1987, nu a dus, așa cum era de așteptat, la redresarea situației financiar-valutare a țărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili. Aceasta, deoarece avantajele ieftinirii țițeiului au fost anihilate de reducerea prețurilor la produsele primare, care constituie principalele lor mărfuri de export, ca și de majorarea prețurilor la produsele manufacturate pe care acestea le importă.
Un. alt factor exogen, care a contribuit la criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, l-a constituit nivelul ridicatat al dobânzilor percepute la creditele externe. Este suficient de arătat că, până în 1977, rata medie nominală a dobânzii practicate de bănci se situa sub 8% pe an; după 1978 aceasta începe să crească, situându-se între 10% și 19% (iar în Franța și Italia a atins niveluri și mai ridicate) în perioada 1979-1984, după care descrește treptat până la 7%-8%; spre sfârșitul anilor '80 asistăm, în unele țări, la o nouă, majorare a ratei dobâozilor la creditele contractate în străinătate. În condițiile în care prețurile produselor primare pe piața externă, în anii '80, au manifestat tendință de reducere, rata reală a dobânzii în unii ani s-a situat mult peste nivelul celei nominale.
Întrucât o bună parte din împrumuturile contractate erau purtătoare de dobânzi variabile, pe măsură ce rata acestora creștea, creștea, și sumele datorate cu acest titlu de către țările debitoare. Ca urmare, pentru a putea achita dobânzile și ratele scadente, țările în curs de dezvoltare erau silite să contracteze noi și noi împrumuturi. Cu alte cuvinte, o parte apreciabilă din datoria externă a țărilor respective este urmarea directă a politicii creditelor scumpe promovate de țările dezvoltate.
Așadar, dobânzile percepute la împrumuturile acordate țărilor în curs de dezvoltare au atins, spre sfârșitul anilor '70 și în prima jumătate a anilor '80, niveluri neobișnuit de ridicate.
După vârful înregistrat în primii ani ai celui de-al nouălea deceniu, rata medie anuală a dobânzilor percepute în țările industrializate la creditele bancare a marcat, în următorii 20 de ani, o tendință de scădere, ca de altfel și dobânda LIBOR.
Astfel, în anul 2000 nivelul mediu al dobânzilor bancare în S.U.A. a fost de 9,23% pe an, față de 16,38%; în Canada de 7,27% (față de 12,82%), în Japonia de 2,07% (față de 7,43%), în Franța de 6,70% (față de 15,90%), în Germania de 9,63% (față de 11,26%), în Italia de 6,26% (față de 19,60%), în Marea Britanie de 5,98% (față de 13,12%). La rândul său, dobânda LIBOR la depozitele în dolari pe șase luni a scăzut de la 16,82% în 1981, la 5,53% în 1999.
Un alt factor care a contribuit la declanșarea crizei datoriei externe l-a constituit politica bugetară expansionistă a S.U.A.. Creșterea cheltuielilor publice ale Statelor Unite ale Americii, ca urmare a cursei înarmărilor și a altor cauze, într-un ritm mai rapid decât acela al veniturilor publice, a atras după sine înregistrarea de importante deficite bugetare. Pentru finanțarea acestora, statul a contractat noi și noi împrumuturi, unele la intern, altele în străinătate. Pentru a procura sumele mari de bani de care avea nevoie, acesta a majorat rata dobânzii, ceea ce a acționat ca un magnet; atrăgând importante capitaluri disponibile, mai ales în țările vest-europene și în Japonia. Pentru a opri hemoragia de capital, țările respective, la rândul lor, au majorat rata dobânzii pe piețele interne. Pe măsura creșterii cererii de resurse financiare în S.U.A, dolarul s-a întărit, deoarece plasamentele pe piața americană erau mai bine remunerate decât în alte țări dezvoltate.
Așadar, politica bugetară expansionistă a S.U.A a sancționat de două ori țările În curs de dezvoltare: o dată prin practicarea unor dobânzi excesiv de ridicate, ceea ce a dus la scumpirea creditelor externe și în celelalte țări creditoare, iar a doua oară prin aprecierea nejustificată a dolarului, în raport cu alte monede, ceea ce a dus la creșterea poverii datoriei externe exprimate în dolari. Numeroase țări în curs de dezvoltare au fost penalizate prin politica financiar-monetară americană în virtutea faptului că trei pătrimi din împrumuturile bancare internaționale au fost liberate în dolari. În perioadele de creștere a ratei dobânzilor și de apreciere a dolarului, aceste țări și-au văzut majorată, de la o zi la alta, povara datoriei externe, fără putință de apărare. Ulterior, avantajele rezultate pentru țările debitoare din reducerea nivelului dobânzilor și din scăderea cursului dolarului au fost anihilate de efectele modificărilor de prețuri pe piața externă.
La declanșarea crizei datoriei externe au contribuit și greșelile săvârșite de unele țări în curs de dezvoltare în orientarea politicii lor economice și financiarvalutare. Este vorba de utilizarea, în anumite cazuri, a resurselor împrumutate pentru: finanțarea unor importante obiective cu caracter neproductiv ori a deficitelor bugetare; realizarea unor obiective economice cu o eficiență economică scăzută, care nu asigurau rambursarea împrumuturilor externe și plata dobânzilor și comisioanelor aferente; achiziționarea de armament din import. În alte cazuri, lipsa unui control valutar corespunzător a permis scoaterea din țară a unor importante sume de bani în valută și depunerea lor în conturi personale la bănci din străinătate.
Băncile private poartă și ele răspunderea pentru criza datoriei externe. Aceasta deoarece, în perioada de creștere rapidă a ofertei de resurse pe piața capitalurilor de împrumut, determinată de majorarea prețului petrolului brut, băncile respective au acordat adesea credite fără discernământ: pentru obiective productive, ca și pentru infrastructură; pentru import de echipamente industriale, ca și pentru achiziții de armament; pentru acoperirea deficitului balanței comerciale, ca și pentru finanțarea deficitului bugetar. Folosirea neproductivă sau cu eficiență economică scăzută a împrumuturilor a făcut imposibilă, în numeroase cazuri, rambursarea la termen a ratelor scadente și achitarea dobânzilor aferente.
Faptul că factorii exogeni au jucat un rol hotărâtor în declanșarea crizei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, iar contextul internațional a oferit un cadru prielnic acțiunii factorilor endogeni, a imprimat problemei datoriei externe un pronunțat caracter politic. Dacă țările în curs de dezvoltare îndatorate nu pot fi făcute responsabile de criza energetică, de criza economică mondială, de fluctuațiile prețurilor externe, de instabilitatea sistemului monetar internațional, de politica dobânzilor ridicate sau de politica bugetară expansionistă a unor țări dezvoltate, ele nu pot fi obligate să suporte consecințele acestora, materializate, între altele, în povara datoriei externe.
Criza datoriei externe constituie o problemă politică nu numai pentru faptul că ea își are originea în sistemul actual al relațiilor economice internaționale, dar și pentru că efectele sale afectează grav stabilitatea țărilor debitoare, dereglează economia mondială în ansamblu, amenință pacea și securitatea internațională.
Strategia soluționării crizei datoriei externe
Încă de la izbucnirea crizei datoriei externe, băncile creditoare au stabilit o poziție comună cu Fondul Monetar Internațional cu privire la modul de soluționare a cererilor țărilor debitoare, ajunse în stare de incapacitate de plată, de reeșalonare a plăților scadente. Pentru fiecare caz în parte s-au organizat discuții în cadrul Clubului de la Paris, la care au participat principalele bănci creditoare și reprezentanții țărilor debitoare. Discuțiile s-au referit exclusiv la împrumuturile acordate sau garantate de organisme guvernamentale ale țării creditoare; împrumuturile private negarantate și creditele pe termen scurt s-au discutat separat de către părțile interesate. După convenirea liniilor generale ale acordului de reamenajare a datoriei, s-a trecut la încheierea de acorduri bilaterale cu fiecare creditor în parte.
Reeșalonarea a fost concepută ca o măsură excepțională constând în amânarea, pe timp de câțiva ani, a unei părți din datoria exigibilă în anul considerat; cealaltă parte a datoriei exigibile și dobânzile în totalitate au rămas în sarcina debitorului și nu au fost supuse reeșalonării. Cu prilejul negocierii împrumuturilor, băncile au acceptat reeșalonarea parțială a datoriei exigibile, pe termene scurte și cu condiția majorării ratei dobânzii peste nivelul prevăzut în contractul inițial. În plus, țările care se confruntau cu dificultăți financiar-valutare au fost obligate să întocmească programe de măsuri vizând redresarea, într-un anumit termen, a situației și reluarea normală a plăților către străinătate.
Programele respective urmăreau reducerea cheltuielilor țării debitoare cu caracter de investiții și de consum și disponibilizarea, pe această cale, a resurselor necesare reducerii deficitului în valută: stimularea exportului și limitarea importului pe calea devalorizării monedei naționale; majorarea ratei dobânzii și limitarea creditului bancar. Măsurile arătate nu au dat rezultatele scontate, dovedindu-se contraindicate. Astfel, reducerea cheltuielilor de investiții și limitarea drastică a importurilor au dus la diminuarea producției, în unele cazuri, stagnarea sau încetinirea ritmului de creștere a acesteia, în altele; au dus la creșterea șomajului și la diminuarea veniturilor populației. Efecte negative asupra condițiilor de trai ale populației au avut și măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare cu caracter social. Devalorizarea monedei naționale a dus la scumpirea importului incompresibil, ceea ce a generat fenomene inflaționiste. Măsurile îndreptate spre stimularea exportului nu au produs efectele scontate, între altele și din cauza accentuării protecționismului de către țările dezvoltate. După aplicarea programelor de măsuri s-a înregistrat o oarecare îmbunătățire a soldului balanțelor comerciale ale țărilor în curs de dezvoltare debitoare, dar aceasta nu atât pe seama creșterii exporturilor, cât mai ales pe calea reducerii importurilor. Or, această evoluție n-a făcut decât să limiteze și mai mult posibilitățile de dezvoltare economică a țărilor respective, în loc să le stimuleze.
Condițiile severe impuse de băncile creditoare la reeșalonarea datoriei se explică prin faptul că acestea considerau că dificultățile țărilor debitoare se datorau unei lipse temporare de lichidități care va dispărea după o scurtă perioadă de amânare a plăților, ca urmare a măsurilor de ajustare stabilite de autorități.
Cu toate măsurile luate de țările în curs de dezvoltare debitoare, acestea nu și-au putut redresa situația economică și financiar-valutară. În aceste condiții, în 1985 s-a reconsiderat strategia inițială a soluționării datoriei externe. Noua orientare a acestei strategii prevedea adoptarea de politici globale de ajustare macroeconomică și structurală în țările în curs de dezvoltare; acordarea de noi împrumuturi țărilor respective de către băncile comerciale; atribuirea unui rol sporit Băncii Mondiale și altor bănci de dezvoltare, în sensul acordării unui volum de credite mai mare și mai eficace pentru restructurări economice. În anii care au urmat, băncile comerciale au dat dovadă de mai multă suplețe în relațiile cu țările în curs de dezvoltare ajunse în stare de încetare de plăți: au acceptat reeșalonări pe perioade mai lungi, au redus comisioanele percepute și marjele de intermediere etc. Cu toate acestea, volumul total al datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare a continuat să crească (de la 918 mld. de dolari în 1985 la 1133 mld. în 1989), iar plățile cu titlu de rambursări și dobânzi să reprezinte un important transfer de resurse financiare către țările creditoare. Ritmul mediu anual de creștere a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare a continuat să devanseze pe acela al creșterii economice. Toate acestea demonstrează că strategia soluționării crizei datoriei externe, concepută de băncile creditoare și de organismele financiare internaționale, a fost neadecvată și de aceea nu a dat rezultatele scontate.
Nereușita strategiei, a programelor de ajustare din anii '80 s-a datorat faptului că ele au fost îndreptate împotriva simptomelor crizei, în loc ca ea să se ocupe de cauzele profunde ale acesteia. Strategia în cauză pornea de la aprecierea eronată potrivit căreia criza datoriei externe ar fi fost provocată exclusiv de orientarea greșită a politicilor interne ale țărilor în curs de dezvoltare și nu de factorii pe care acestea nu-i puteau influența. Deși criza datoriei externe a fost o criză a dezvoltării, strategia internațională nu a subordonat problema rambursării împrumuturilor și plății dobânzilor obiectivului central al politicii țărilor debitoare-dezvoltarea economică și socială a acestora. Pornind de la o premisă greșită, strategia respectivă prevedea măsuri numai pentru țările debitoare pe care le considera vinovate de producerea crizei. Țările creditoare nu participau la suportarea costului reajustării, nu renunțau la datoriile în suferință și nici la dobânzile aferente, nu-și asumau sarcini concrete de acordare de noi împrumuturi țărilor în curs de dezvoltare sau de facilitare a accesului produselor acestor țări pe piețele lor. Cât privește instituțiile financiare internaționale, acestea nu au acceptat reeșalonarea datoriilor scadente și, în plus, au lăsat în întregime riscul valutar în seama țărilor debitoare, ceea ce le-a creat dificultăți financiare suplimentare.
Întrucât fenomenul insolvabilității a căpătat dimensiuni alarmante, băncile private, guvernele țărilor creditoare și instituțiile financiare internaționale au imaginat noi soluții pentru asanarea bilanțurilor băncilor creditoare, încasarea creanțelor și a dobânzilor aferente.
Printre acestea, se numără:
a) transformarea datoriei în suferință față de băncile creditoare în participații ale acestora la capitalul diferitelor societăți producătoare de bunuri primare sau manufacturate de pe teritoriul țării debitoare;
b) înlocuirea creanțelor neonorate la termen cu titluri care să garanteze băncilor creditoare dreptul de participare la veniturile realizate din exporturile de mărfuri ale țărilor debitoare;
c) crearea unei instituții internaționale având drept obiectiv achiziționarea de la bănci a creanțelor în suferință la un preț mai mic decat cel real. Pentru plata creanțelor, instituția respectivă urma să emită înscrisuri pe termen lung purtătoare de dobândă, pe care să le amortizeze pe seama resurselor recuperate de la țările debitoare;
d) valorificarea creanțelor bancare în suferință să se realizeze prin intermediul pieței, prin vânzare propriu-zisă contra numerar; prin înlocuirea lor cu hârtii de valoare; prin răscumpărare de către țara debitoare, la un preț redus;
e) capitalizarea dobânzilor, adică transformarea dobânzilor neonorate în împrumuturi purtătoare de dobânzi, după expirarea unei perioade de grație;
f) constituirea unei case de asigurare, care să preia asupra sa riscul nerambursării împrumuturilor acordate.
Ținând seama de persistența și de implicațile crizei datoriei externe, ca și de hotărârea cu care țările în curs de dezvoltare reclamau soluționarea problemelor cu care se confruntau, băncile creditoare au început să prezinte debitorilor lor, cu prilejul negocierii condițiilor de reamenajare a datoriei, soluții „la alegere”, „opționale”.
Aceste soluții mergeau pe linia recuperării în cât mai mare măsură a datoriilor restante, a încasării integrale a dobânzilor aferente, a obținerii de garanții suplimentare din partea debitorilor, a acordării de noi împrumuturi, condiționat de realizarea programelor de ajustare.
Soluțiile la care ne-am referit și care reflectă interesele băncilor private, ale țărilor creditoare și ale instituțiilor financiare internaționale, nu satisfăceau cerințele țărilor în curs de dezvoltare puternic afectate de criza datoriei externe, nu duceau la soluționarea globală a problemei datoriei externe.
Reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare au arătat, în repetate rânduri, că problema datoriei externe este nu numai de ordin economic sau financiar, ci o problemă politică internațională, a cărei soluționare nu mai suferă amânare. De aceea, nu o dată au cerut ca guvernele țărilor debitoare, guvernele țărilor creditoare, băncile și instituțiile financiare internaționale să acționeze fără întârziere pentru găsirea celor mai potrivite soluții de reglementare a problemei datoriei externe, fără de care nu se pot concepe înlăturarea dezechilibrelor economiei mondiale, accelerarea creșterii și dezvoltării economice și sociale.
De asemenea, aceștia au solicitat adoptarea unei noi strategii politice bazate pe împărțirea răspunderii și cooperarea tuturor părților interesate care să țină seama de nivelul de dezvoltare al fiecărei țări și de măsura în care ea poate face față serviciului datoriei externe. În acest sens, s-a propus anularea datoriilor pentru țările cele mai slab dezvoltate și reducerea, în diferite proporții, a datoriilor celorlalte țări în curs de dezvoltare, în funcție de venitul lor național pe locuitor; reeșalonarea datoriei curente pe 15-20 de ani și limitarea cuantumului serviciului acestei datorii la 10% din veniturile anuale realizate de țările debitoare din export.
Țările în curs de dezvoltare au arătat, nu o dată, că pentru soluționarea problemei datoriei externe nu este suficientă reeșalonarea datoriilor restante ale țărilor care se confruntă cu greutăți financiare deosebite și că se impune cu necesitate luarea de măsuri pentru soluționarea globală a acestei probleme. Este vorba de transformarea împrumuturilor acordate țărilor celor mai slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile, precum și reducerea datoriilor celorlalte țări în curs de dezvoltare în funcție de valoarea la care acestea cotau pe piața secundară a capitalurilor de împrumut; diminuarea sensibilă a dobânzilor percepute de bănci și instituțiile financiare internaționle la împrumuturile acordate țărilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare și a perioadei de grație; plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale din exporturile de mărfuri ale țărilor debitoare; stăvilirea transferului inversi de resurse financiare de la țările în curs de dezvoltare la cele dezvoltate și reluarea fluxurilor financiare normale către acestea din urmă; revizuirea condițiilor în care instituțiile financiare internaționale acordă împrumuturi pentru redresare și dezvoltare; reducerea obstacolelor tarifare și netarifare care împiedică penetrația produselor țărilor în curs de dezvoltare pe piețele țărilor capitaliste dezvoltate, marjorarea prețurilor la produsele de bază și stabilizarea cursurilor valutare; adoptarea unui mecanism de împărțire a riscului valutar între băncile creditoare și instituțiile financiare internaționale, pe de o parte, și țările debitoare, pe de altă parte, democratizarea centrelor de decizie în relațiile financiar-valutare internaționale, instaurarea unei noi ordini economice internaționale.
Față de rezultatele slabe obținute de numeroase țări în curs de dezvoltare pe linia redresării lor economice și financiare, țările puternic industrializate au făcut noi propuneri pentru soluționarea crizei datoriei externe. Aceste propuneri vizau noi formule de reducere a datoriei externe, de diminuare a serviciului datoriei externe, de răscumpărare de către statele creditoare a datoriei neonorate la scadență la cursul pieței secundare, de garantare a datoriei restructurate de către guvernele statelor debitoare etc.
Țările industrializate creditoare au convenit să aplice un tratament diferențiat țărilor debitoare, atunci când acestea solicită reamenajarea datoriei lor externe, în funcție de dezvoltarea lor economică și de gradul de îndatorare față de străinătate.
Astfel, țările cele mai sărace și cele mai îndatorate beneficiază de tratamentul cel mai avantajos, cunoscut sub denumirea de „Condițiile de la Toronto îmbunătățite”, care oferă posibilitatea reducerii datoriei. Țărilor cu venituri medii, tranșa inferioară puternic îndatorate, li se aplică „Condițiile de la Houston”, iar celorlalte țări debitoare – condițiile standard ale Clubului de la Paris.
În urma relaxării condițiilor de restructurare a datoriei externe, acceptate de țările creditoare, o serie de țări în curs de dezvoltare debitoare au încheiat acorduri cu băncile creditoare, care au permis reducerea volumului datoriei externe și/sau reducerea serviciului datiriei externe, rescadențarea datoriei rămase, iar în unele cazuri, obținerea de noi împrumuturi.
În urma încheierii acordurilor de restructurare a datoriei externe, s-au obținut unele rezultate pozitive, constând în reducerea cuantumului datoriei externe a unor țări, prin anulare de către creditori, prin transformarea creanțelor bancare în participații la societăți comerciale ori prin răscumpărare la cursul pieței secundare de către debitori; s-au mai obținut reducerea serviciului datoriei externe, prelungirea termenelor de rambursare ori contractarea de noi împrumuturi. Cu toate acestea, nu se poate spune că problema datoriei externe a țărilor debitoare a fost soluționată; există încă nu puține țări în curs de dezvoltare care fac cu greu față poverii datoriei externe. De aceea, se impun, în continuare eforturi susținute din partea creditorilor, a instituțiilor financiare internaționale, ca și a debitorilor, pentru soluționarea globală a acestei probleme.
BIBLIOGRAFIE
1.BĂBĂLĂU ANIȘOARA, DREPT FINANCIAR,
ED. UNIVERSITARIA, CRAIOVA, 2010.
2.BĂLAN EMIL, DREPT FINANCIAR, ED. ALL BECK,
BUCUREȘTI, 1999.
3.BĂLAN EMIL, DREPT FINANCIAR, EDIȚIA A-III-A,
ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2004.
4.CIUVĂȚ VASILE, DREPT FINANCIAR,
ED. UNIVERSITARIA, CRAIOVA, 2001.
5. VĂCĂREL IULIAN ȘI COLABORATORII,
FINANȚE PUBLICE, ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ,
BUCUREȘTI, 1992.
6. VĂCĂREL IULIAN ȘI COLABORATORII,
FINANȚE PUBLICE, EDIȚIA A-IV-A, ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI, 2004.
7. ȘAGUNA DAN DROSU, DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL, VOL. 2,
ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI, 1997.
8. ȘAGUNA DAN DROSU, TRATAT DE DREPT FINANCIAR ȘI
FISCAL, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2001.
BIBLIOGRAFIE
1.BĂBĂLĂU ANIȘOARA, DREPT FINANCIAR,
ED. UNIVERSITARIA, CRAIOVA, 2010.
2.BĂLAN EMIL, DREPT FINANCIAR, ED. ALL BECK,
BUCUREȘTI, 1999.
3.BĂLAN EMIL, DREPT FINANCIAR, EDIȚIA A-III-A,
ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2004.
4.CIUVĂȚ VASILE, DREPT FINANCIAR,
ED. UNIVERSITARIA, CRAIOVA, 2001.
5. VĂCĂREL IULIAN ȘI COLABORATORII,
FINANȚE PUBLICE, ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ,
BUCUREȘTI, 1992.
6. VĂCĂREL IULIAN ȘI COLABORATORII,
FINANȚE PUBLICE, EDIȚIA A-IV-A, ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI, 2004.
7. ȘAGUNA DAN DROSU, DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL, VOL. 2,
ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI, 1997.
8. ȘAGUNA DAN DROSU, TRATAT DE DREPT FINANCIAR ȘI
FISCAL, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Imprumuturilor DE Stat Externe (ID: 135786)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.