Analiza Impozitului PE Dividende LA S.c. Comserv Srl Târgu Jiu

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

COLEGIUL “VIRGIL MADGEARU” TÂRGU-JIU

PROIECT PENTRU CERTIFICAREA COMPETENȚELOR PROFESIONALE

NIVEL IV

Specializare: TEHNICIAN ÎN ACTIVITĂȚI ECONOMICE

Prof. indrumator:

Prof. BĂLUȚOIU MIHAELA

Elev:

Nume: ACASANDREI GEORGIANA

Târgu-Jiu

2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

COLEGIUL “VIRGIL MADGEARU” TÂRGU-JIU

ANALIZA IMPOZITULUI PE DIVIDENDE LA S.C. COMSERV SRL TÂRGU-JIU

Prof. indrumator:

Prof. BĂLUȚOIU MIHAELA

Elev:

Nume: ACASANDREI GEORGIANA

Târgu-Jiu

2016

CUPRINS

ARGUMENT

Amales aceast[ tem[

Capitolul I

IMPOZITUL PE DIVIDENDE. ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1. Impozitul pe dividende

Cota-parte din profitul obținut de societățile comerciale ce se va plăti fiecărui acționar său asociat constituie, conform Legii privind societățile comerciale, dividend.

Termenul de dividend reprezintă orice distribuire, în bani sau în natură, în favoarea acționarilor sau asociaților, din profitul stabilit pe baza bilanțului contabil anual și a contului de profit și pierderi, proporțional cu cota de participare la capitalul social.

În privința subiectului impunerii impozitul este datorat de asociații sau acționarii societăților comerciale beneficiari de dividende. Subiecții impunerii pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice, romane sau străine, indiferent de proveniență și natura capitalului social al societăților comerciale distribuitoare a dividendelor.

Că baza impozabila impozitul se calculează în raport cu suma totală pe care o reprezintă dividendele cuvenite fiecărui subiect al impunerii. Mărimea dividendelor este dependentă de volumul profitului net total și de cota de participare la capitalul social al subiectului impunerii.

În cazul dividendelor în natură, evaluarea produselor acordate ca plată în natură se face la prețul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producția proprie sau la prețul de achiziție pentru alte produse, iar în cazul serviciilor, pe baza tarifelor pentru aceste servicii. Prețurile tarifare sunt cele practicate la data efectuării platii în natură.

La societățile cu capital integral sau majoritar de stat, dividendele ce urmează a fi supuse impozitării se determina prin deducerea, din profitul rămas după plată impozitului pe profit, a fondului de participare a salariaților la profit, în cota de 10%, a cotei de participare a managerului la profitul net, precum și a sumelor pentru constituirea resurselor proprii de finanțare, în proporție de până la 50 %. La stabilirea acestor limite s-a urmărit combaterea tendinței societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat de a repartiza în totalitate profitul pentru premierea personalului sau constituirea fondurilor menționate, iar a societăților cu capital majoritar privat de a repartiza profitul în întregime pentru dividende.

1.2. Cota de impunere și plata impozitului

De la 1 ianuarie 2016, în ceea ce privește impozitarea veniturilor din dividende vor fi aplicate prevederile noului Cod fiscal, care a fost modificat în 2015 prin ordonanță de urgență. Companiile vor reține 5% impozit pe dividendele distribuite, iar pentru persoanele fizice care vor realiza și venituri din alte surse sumele vor fi scutite de plată contribuțiilor de sănătate.

Actul normativ care reglementează din punct de vedere juridic regimul dividendelor (Legea privind codul fiscal) stabilește procentul de 5 % din suma dividendelor brute plătite acționarilor sau asociaților drept cota de impunere. Nivelul cotei de impunere este redus în raport cu cel practicat în alte țări, urmărindu-se stimularea privatizării, la stabilirea lui avându-se în vedere practică convențională internațională a României (în multe din cele peste 50 de convenții pentru evitarea dublei impuneri încheiate de România cu alte state s-a prevăzut impozitarea la sursă a dividendelor).

Intenția executivului de a introduce în impozitul pe venitul global veniturile din dividende în perioada următoare, este greu acceptată de mediul de afaceri din România.

Plătitorul impozitului pe dividende nu este subiectul impunerii, ci o altă persoană. Astfel, dividendele fiind supuse impozitării prin procedeul reținerii la sursă, obligația calculării, reținerii și vărsării impozitului pe dividende revine persoanelor juridice o dată cu plata dividendelor către acționari sau asociați.

Plata impozitului

Impozitul se reține de la asociați sau acționari odată cu plata efectivă a dividendelor, moment care reprezintă și termenul de plată a impozitului. În cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acționarilor sau asociaților, după caz, până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil, termenul de plată al impozitului pe dividende este până la 31 decembrie a anului respectiv.

Plata impozitului pe dividende se face în lei. În situațiile în care plata dividendelor se face în valută, impozitul, majorările de întârziere, cât și amenzile reglementate de lege, se virează în lei proveniți din schimb valutar la cursul în vigoare la data efectuării plății. Obligațiile fiscale reglementate sunt venituri ale bugetului de stat.

În cazul în care impozitul pe dividende nu este plătit la termen, persoană juridică este obligată la plata majorărilor de întârziere începând cu ziua lucrătoare imediat următoare expirării termenului de plată și cu data platii efective a impozitului. Cota majorării de întârziere aplicată va fi cea prevăzută de legislația referitoare la calculul și plata sumelor datorate pentru neachitarea la termen a impozitelor și taxelor.

Impozitul se reține la momentul platii dividendelor, dar nu mai târziu de sfârșitul anului în care profitul a fost repartizat:

– Dacă se plătesc dividendele în iulie 2016, impozitul pe dividende se declară și se achita la bugetul de stat până pe 25 august 2016; sau

– Dacă dividendele nu se plătesc asociaților/acționarilor până la 31 decembrie 2016, impozitul pe dividende se declară și se achita până pe 25 ianuarie 2017.

Controlul fiscal

Constatarea, controlul, urmărirea și încasarea impozitului pe dividende, precum și a majorărilor de întârziere aferente, se efectuează de către aparatul fiscal din subordinea direcțiilor generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București.

În vederea determinării obligațiilor fiscale, organele fiscale au dreptul de a controla operațiunile care au ca scop evitarea sau diminuarea platii impozitului pe dividende, precum și a reține extrase sau fotocopii ale documentelor care pot constitui dovezi în determinarea obligației fiscale.

Impozitul pe dividende și majorările de întârziere care nu au fost plătite în termenul și în condițiile prevăzute sunt recuperate conform legii, prin executare silită.

În cazul unei cereri pentru restituirea unei părți din impozitul pe dividende achitat peste suma datorată depusă în termenul stabilit, aparatul fiscal de specialitate va putea compensa suma acelei plăti, așa cum a fost determinată de acesta, cu alte obligații fiscale ale persoanei juridice care a făcut plată peste nivelul impozitului pe dividende datorat sau vor restitui pe bază de solicitare, în lipsa altor datorii scadente, sumele plătite în plus.

Termenul de prescripție pentru stabilirea impozitului pe dividende este de 5 ani de la data la care a expirat termenul prevăzut inițial. Cererile pentru compensarea sau restituirea impozitului pe dividende plătit în plus peste suma datorată nu pot fi făcute după 5 ani de la expirarea termenului la care contribuabilul era îndreptățit să ceară restituirea.

În sistemul fiscal din România, impozitul pe dividende, ca și cel pe dobânzi sunt considerate impozite finale.

Secretul fiscal

În orice sistem fiscal, secretul fiscal este serios tratat, acordându-i-se importanța cuvenită, dar fără a împiedica procesul de transparentă care devine o necesitate.

Funcționarii publici din cadrul unităților fiscale, inclusiv persoanele care nu mai dețin această calitate, sunt obligați să păstreze secretul asupra informațiilor pe care le dețin, urmare exercitării atribuțiilor de serviciu. Informațiile referitoare la o persoană fizică sau juridică în legătură cu dividendele și impozitul pe dividende pot fi transmise numai:

altor autorități cu atribuții fiscale, în scopul realizării unor obligații ce decurg din aplicarea unei legi fiscale;

autorităților fiscale ale altei tari în baza unei convenții pentru evitarea dublei impuneri;

autorităților judiciare competente potrivit legii. Persoana care primește informații fiscale este obligată să păstreze secretul asupra informațiilor primite. Informația referitoare la o persoană fizică sau juridică constituie secret profesional și poate fi transmisă și unei alte persoane fizice sau juridice numai cu consimțământul scris al acesteia.

Capitolul II

POLITICA DE DIVIDEND

1. Scurt istoric al teoriilor privind politica de dividend

  Teoria financiară considera politica de dividend drept un teren de studio interesant datorită incitărilor problematice pe care aceasta le oferă cercetării științifice. Studii remarcabile din domeniul managementului financiar au încercat să ofere un răspuns la întrebări precum "de ce se distribuie dividende?", "care este politica optimă de dividend?", "dividendele au vreun impact asupra valorii firmei?" etc. Demersul ce a stat la baza anumitor teorii a devenit, de multe ori, celebru. Nu de puține ori însă, practicienii au putut remarca și inutilitatea anumitor teorii celebre, după cum alți teoreticieni au combătut rezultate ale acestora.

Politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul fie proprietarilor (sub forma dividendelor) fie de a fi acumulat în vederea reinvestirii. O proporție cât mai bună între partea din profit plătită ca dividend și cea acumulată se apreciază în funcție de consecințele asupra valorii de piață a întreprinderii.

În fapt, ce reprezintă politica de dividend? Inițial, în condițiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinații a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire. Ulterior, odată cu dezvoltarea mediului economic, au apărut noi opțiuni, managementul financiar propunându-și să răspundă la noi întrebări legate de decizia dacă să distribuie dividende în numerar acționarilor sau să se apeleze la răscumpărarea de acțiuni, dacă să se distribuie dividende ordinare sau speciale, dacă să se conteze mai mult pe creșterile de curs bursier decât pe plățile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze punctele de vedere ale unor clase diferite de investitori (de exemplu, acționarii deținând capitaluri importante ca procente în capitalurile totale ale firmei comparativ cu acționarii minoritari).

Dintr-un prim punct de vedere, se disting două tipuri de modele.

Astfel, există anumite modele care, fundamentându-se pe un set de ipoteze mai mult sau mai puțin restrictive, încearcă oferirea unui standard în distribuirea de dividende, grup de modele în care se pot include, printre altele, cele elaborate de Miller și Modigliani, Walter, Bhattacharya s.a.

Astfel, Miller și Modigliani [1961] demonstrează că, în condițiile unei piețe perfecte, un investitor rațional va fi indiferent intre încasarea de dividende și reinvestirea profiturilor. În aceeași categorie normativă, luându-se în considerare argumentul diferenței de impozitare dintre profiturile reinvestite și dividende, Brennan [1970] recomandă ca acestea din urmă să nu fie distribuite niciodată. Pe de altă parte, anumite modele afirmă necesitatea repartizării de dividende, pentru simplul motiv ca acestea constituie remunerarea efectivă de care beneficiază acționarii, recomandările lui Graham și Dodd [1951]. În plus, teoriile mai moderne pun accentul pe conținutul informațional al dividendelor (de exemplu, Bhattacharya [1979]), precum și pe rolul pe care îl joacă acestea în monitorizarea activității managerilor de către acționari (în acest sens, Rozeff [1982], Easterbrook [1984] s.a.).

Alături de aceste teorii normative, trebuie menționate teoriile care încearcă să identifice exact factorii determinanți ai politicilor de dividend efectiv aplicate la nivelul firmelor. În această categorie se înscriu modelele elaborate de Lintner [1956] și de cercetătorii care au dezvoltat teoria acestuia. Ele nu încearcă să ofere răspunsul la întrebarea "cum ar trebui să se întâmple?", ci la "de ce se întâmplă așa cum se întâmplă efectiv?". Prin aceste teorii se încearcă explicarea fenomenelor pe considerente nu numai matematice, ci și psihologice. Unele dintre argumentele ce pot fi avute în vedere de o astfel de viziune sunt date de aspecte legate de comoditate (dividendele "vin acasă la investitor" fără nici un efort din partea acestuia"), de control al firmei (putere de vot în adunarea generală a acționarilor) sau pur și simplu de modă sau dispoziție sufletească (în acest sens, Shiller [1989]).

Între cele două curente fundamentale, teoriile moderne, dintre care noi ne vom referi mai pe larg la teoria semnalului și teoria de agent, pornesc de la o viziune normativă, dar aduc o argumentație pe seama unei testări empirice, mai mult sau mai puțin contestabila. În această ordine de idei, teoria de agent apare astăzi că principala explicate a politicii de dividend (vezi în acest sens La Porta, Lopez-de-Silanes, Shleifer și Vishny [1999]).

Problema platii de dividende (la care se face adesea referire că "politica de dividend") a firmelor constituie un fenomen cultural, influențat de obiceiuri, convingeri, reglementări, opinia publică, percepții și isterie, de condițiile economice generale și de alți factori, toți în permanentă schimbare, cu un impact diferit asupra firmelor. În aceste condiții, ea nu poate fi modelată matematic și uniform pentru toate firmele și pentru toate momentele.

Modelul elaborat de Miller și Modigliani în 1961 a constituit un moment important în fundamentarea teoretică a politicii de dividend. Încadrat în sistemul de modele ce afirma lipsa de relevanță a politicilor de finanțare, care a debutat cu articolul din 1958, considerat de numeroși cercetători drept momentul creației teoriei financiare moderne, și acest model este considerat drept "temelia" studiilor științifice legate de problema în discuție.

Majoritatea studiilor legate de acest domeniu pornesc în tratarea fenomenului dividendului de la studiul elaborat de cei doi cercetători, care descrie modul în care politica de dividend s-ar fundamenta în condițiile unei piețe financiare perfecte, în care ar acționa agenți raționali, în condiții de certitudine totală. În fapt, pornind de la afirmarea rezultantelor evoluției într-o lume perfectă, prin relaxarea anumitor ipoteze (lipsite de realism), teza neutralității propusă de Miller și Modigliani a fost supusă la o întreagă suita de ameliorări, dintre care principalele au vizat patru probleme:

• luarea în considerare a fiscalității aplicabile câștigurilor investitorilor. Astfel, se constată de cele mai multe ori o diferențiere între ratele de impozitare aferente dividendelor și câștigurilor din creșteri de curs bursier. În aceste condiții, distribuirea de dividende reduce averea acționarilor, ceea ce este inexplicabil cât timp se considera că aceștia ar fi raționali [1];

• explicarea existenței dividendelor prin conținutul lor informațional: acestea sunt distribuite întrucât prin această decizie se asigura informarea adecvată a investitorilor cu privire la perspectivele firmei, întrucât numai o firmă performanta va avea capacitatea financiară de a face fața unor astfel de plăți;

• utilizarea dividendelor drept mijloc de monitorizare din partea acționarilor a activității desfășurate de manageri. Managerii trebuie să renunțe la proiectele de investiții cele mai puțin atractive, pentru că din suma inițială disponibilă trebuie asigurată plata dividendelor. Restricționând puterea de decizie a managerilor, dividendele acționează ca un instrument de control al activității acestora;

• conștientizarea laturii umane a investitorilor, care acționează și în calitate de oameni, deveniți prin sentimente, și nu numai că agenți raționali, fenomen pus tot mai mult în relief de teoriile comportamentale. În acest context, dividendele sunt privite ca un obiect de consum, în timp ce acțiunile ca o investiție, de unde reticenta de a vinde acțiunile și favorizarea câștigurilor sub formă de dividende.

2.2. Fundamente teoretice ale teoriei politicii de dividend

Pentru început însă, ne vom mai opri puțin la câteva dintre teoriile devenite deja clasice și care se constituie ca fundamente teoretice ale teoriei politicii de dividend.

Din punct de vedere logic, acestea pot fi structurate în trei mari grupuri, fiecare caracterizat printr-un anumit număr de susținători, dar nici unul reușind să propună o explicație definitivă și indubitabila a politicii de dividend, universal acceptată de cercurile științifice sau de comunitatea practicienilor:

• concepția, preponderent teoretică, a neutralității politicii de dividend în condițiile existenței pieței perfecte;

• ideea necesității reinvestirii profiturilor;

• ideea necesității distribuirii de dividende.

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor și tehnicilor folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acționarilor. Ea determină împărțirea profiturilor obținute în plăți către acționari și în fonduri reținute pentru a fi reinvestite în afaceri. Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai semnificative surse de finanțare a creșterii întreprinderilor, iar dividendele constituie fluxurile de numerar datorate acționarilor.

În cadrul politicii de dividend se pune problema de a opta intre distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părți cât mai mari din profit, de către firmă respectivă. Atât creșterea și dezvoltarea întreprinderii pe bază de profit, cât și dividendele, sunt în egală măsură dezirabile, dar cele două se pot afla și în contradicție. Astfel, distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidități, dar asigura un venit acționarilor, determinând creșterea randamentului la plasamentul financiar inițial.

Distribuirea are ca efect opoziția dintre societatea pe acțiuni ca entitate economică și acționari, al căror interes nu se măsoară decât în termeni de plasament financiar. Această opoziție se estompează în timp, pe măsură ce acumularea devine sursa de obținere a profitului pe termen lung.

În analiza unei politici de dividend se urmăresc doi indicatori:

1. Rata de distribuire, respectiv raportul dintre dividende și profitul net;

2. Rata de creștere a dividendului, respectiv raportul dintre dividende și numărul de acțiuni.

O rata mai mare a dividendelor înseamnă o rata mai mică a profiturilor acumulate și implicit, necesitatea apelării la noi fonduri din exterior, pentru finanțarea proiectelor de investiții. Totodată, atribuirea unui volum mai mare de dividende acționarilor, va duce la o rată scăzută a profitului în viitor cât și a dividendelor viitoare.

Astfel, politica de dividende are două efecte contradictorii. O politică optimă de dividende este cea care găsește echilibrul intre dividendele curente de plătit și rata creșterii viitoare, astfel încât prețul acțiunilor firmei să fie maxim.

În materie de dividende, conducătorii unei întreprinderi au totdeauna un obiectiv exprimat în funcție de rață de distribuire. Ei își fixează ca obiectiv să distribuie un anumit procent (35-45%) din profitul întreprinderii, încercând să atenueze cât se poate de mult, fluctuațiile dividendului unitar în cazul variațiilor sensibile ale profitului, de la o perioadă la alta.

O politică de distribuire este considerată scăzută, dacă rata de distribuire nu depășește 20% din profitul net, iar de la 60% în sus, politica de distribuire este considerată ca fiind puternică.

Dacă întreprinderea ia decizia de a spori rata de distribuire, ea va recurge la noi resurse extern e, astfel:

face apel la acționarii săi, preluând ceea ce a distribuit inițial, dar valoarea financiară de ansamblu a capitalului propriu rămâne nemodificata; în fond, dacă întreprinderea distribuie mai mult, valoarea va fi mai scăzută și acționarul va dispune de mijloace lichide mai însemnate. Dacă întreprinderea distribuie mai puțin, valoarea va fi mai mare, iar acționarul va avea mijloace lichide mai reduse;

recurge la credite, având ca efect creșterea mai redusă a fondurilor proprii și sporirea riscului pe piață.

Gradul de distribuire a profitului nu modifica patrimonii acționarului, dar din punct de vedere tehnic se constată o dependentă intre profitul distribuit și cursul bursier. Cu cât partea din profitul distribuit este mai mare, cu atât cursul bursier este mai volatil.

Din punct de vedere al acționarilor, politica de dividend pune în evident două aspecte/caracteristici:

A) stabilitatea dividendelor;

B) credibilitatea politicii de dividend, în general.

A) în legătură cu primul aspect, se pornește de la importanța analizei volumului dividendelor distribuite în anii anteriori, în vederea asigurării stabilității sumei dividendelor. Politica de dividend practicată anterior de o întreprindere influențează nivelul dividendelor sperat de către acționari, acesta la rândul său, exercitând un impact direct asupra cursului acțiunilor.

2.3. Fundamentarea obiectivă a politicii de dividend

Investitorii care doresc să cunoască politica de dividend a unei societăți comerciale, încep prin a studia evoluția anterioară. Astfel, o întreprindere care în cursul unor perioade dificile nu a încetat să distribuie cu regularitate dividende, va fi favorizata în raport cu o firmă care suspenda distribuirea dividendelor în anumite perioade. Distribuirea constantă de dividende conduce la creșterea încrederii publicului față de firmă și sporirea valorii de piață a acesteia.

De aici decurge necesitatea fundamentării obiective a politicii de dividend, pornind de la considerentele următoare:

în cazul în care creșterea profitului are un caracter regulat politica de dividend pierde din importanta să și întreprinderea poate, fără a risca, să reducă rata de distribuire;

dacă profitul are un caracter ciclic, ca urmare a profilului sezonier al activității, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor; aceasta contribuie la păstrarea succesiunii fazelor de stabilitate și a fazelor de creștere în cazul distribuirii;

un dividend variabil nu aduce nici o informație investitorului potențial, dar îi poate sugera că societatea se caracterizează prin incoerenta în politica de dezvoltare a activității de bază. O asemenea politica de dividend nu poate exercita o influență benefica asupra cursului bursier.

B) O politică de dividend trebuie să fie credibilă și coerenta față de profiturile obținute de întreprindere. Orice politică de dividend, chiar dacă are un caracter regulat, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decât dacă este compatibilă cu politica de repartizare a profitului.

Pentru o întreprindere distribuirea unei părți din profit sub formă de dividende sau nedistribuirea profitului va determina creșterea activului net și implicit a valorii întreprinderii.

Reinvestirea unei părți semnificative din profitul net conduce la creșterea autonomiei financiare, la diminuarea riscului financiar. Spre deosebire, o întreprindere care distribuie o parte redusă din profit, va înregistra o creștere a cursului acțiunilor sale, dar își va selecta acționarii.

2.4. Factorii care influențează politica de dividende. Formele dividendelor

Acești factori ajuta echipa manageriala să fundamenteze o anumita politică de dividend și se referă la:

reglementări juridice – prevăd faptul că dividendele trebuie plătite din profituri (din anul curent sau anii precedenți). Legislația subliniază trei reguli de baze

      1. Regula profiturilor nete stipulează că dividendele pot fi plătite din profiturile prezente și trecute,

      2. Regulă referitoare la capital protejează creditorii, interzicând plata dividendelor din capital împrumutat; această operațiune ar echivala cu distribuirea capitalului alocat pentru investiții, acționarilor companiei;

      3. Regulă insolvabilității prevede ca unei companii îi este interzis să plătească dividende, dacă în urma acestor plati devine insolvabila. Plata dividendelor în asemenea condiții ar însemna oferirea către acționari a fondurilor care aparțin de drept creditorilor.

disponibilitatea numerarului, conform căruia dividendele în numerar pot fi plătite numai cu numerar. Astfel, o criză de numerar în contul curent din banca poate să restricționeze plata dividendelor. Totuși, capacitatea de a împrumuta poate neutraliza acest factor.

necesitatea de a rambursa datoriile. Atunci când o firmă a emis acțiuni/obligațiuni pentru a-și procura resurse financiare necesare extinderii activității ea se confrunta cu două alternative:

A) poate refinanța datoria atunci când aceasta ajunge scadenta, prin emisiunea altor valori mobiliare;

B) poate să stabilească prevederi pentru rambursarea datoriei contractate. Dacă se decide rambursarea, atunci firmă va fi nevoită să rețină profitul, nemaiacordând dividende.

restricțiile impuse prin contractele de credit. Contractele de credit, mai ales pe termen lung, restrâng capacitatea firmei de a plăti dividende în numerar. Asemenea restricții protejează creditorul și prevăd ca:

dividendele viitoare pot fi plătite numai din câștigurile obținute după semnarea contractului de credit. Așadar, ele nu se pot plăti din profituri acumulate în trecut;

nu se pot plăti dividende când capitalul de lucru (fondul de rulment net) este mai mic decât o anumită sumă specificata;

posibilitatea accelerării/amânării proiectelor de investiții va permite firmei să își respecte cu ușurință partea din profit destinată platii dividendelor.

accesul la piețele de capital. Dacă o firmă are nevoie de resurse pentru a-și finanța o investiție, ea poate utiliza fie capitalul propriu (ca urmare a acumulărilor de profit), fie emisiunea de noi acțiuni. În cazul în care costul operațiunii de emisiune de noi titluri este ridicat, se recomandă să se finanțeze prin reținerea profitului net, aferent platii dividendelor. Invers, în cazul în care costul operațiunii de emisiune este mai scăzut, este indicat să se adopte o pondere ridicată a dividendelor în profitul net, iar investiția sa se finanțeze din resurse procurate de pe piața de capital.

controlul. Dacă echipa manageriala este interesată în menținerea controlului, ea ar putea să nu fie dispusă să emită și să vândă noi acțiuni, deoarece s-ar diminua puterea de control a grupului dominant în întreprindere. Așadar, compania ar putea să rețină o proporție mai mare din profituri decar ar fi necesar, dacă nu ar exista această problemă.

Totuși, dacă acționarii doresc dividende mai mari, în ciuda opoziției managerilor, dorința lor trebuie satisfăcută; altfel, acționarii se unesc și pot vota schimbarea echipei manageriale.

Dividendele distribuite de societățile comerciale îmbracă trei forme:

în bani

în natură

în acțiuni

Cea mai răspândită formă de acordare este în bani, ca urmare a operativității cu care se desfășoară operațiunile de casă. Această formă este convenabilă atât pentru acționari, care își obțin câștigurile direct și imediat, cât și pentru societatea comercială (care înregistrează costuri reduse și o anumită rapiditate în tranzacționare); riscul operațiunii consta în apariția unor fluxuri financiare negative, adică lipsa de lichidități.

În consecință, societatea va aplica această formă de dividend cu condiția de a nu micșora prea mult volumul lichidității, pentru a nu pune în pericol, situația creditorilor.

Distribuirea de dividende în acțiuni este o practică a societăților comerciale care doresc să-și protejeze lichiditățile sau nu dispun în mod concret de lichidități pentru a face plata în bani.

În astfel de situații se emit noi acțiuni, distribuindu-se fiecărui acționar corespunzător cu volumul dividendelor datorate. Acțiunile noi sunt de aceeași categorie cu cele vechi, pe care acționarii le dețineau și până atunci. Acționarii care primesc acțiuni în loc de dividend, le pot păstra sau vinde la bursă, procurându-și astfel, lichiditățile de care au nevoie.

Distribuirea de dividende în natura este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul acționarilor și numai în cazurile când societățile comerciale produc și desfac mărfuri de interes pentru proprii acționari (combustibili, cherestea, materiale de construcție etc). Avantajul pentru societatea comercială este că nu-și micșorează lichiditățile și realizează, concomitent, o creștere corespunzătoare a cifrei de afaceri. Acționarii au avantajul ca își acoperă unele nevoi de consum individual sau gospodăresc la prețuri convenabile, fără adaos comercial.

2.5. Indicatorii politicii de dividend

Pentru urmărirea politicii de dividend duse de către o societate pe acțiuni, pentru a crea posibilitatea comparării cu alte unități similare sau pentru a scoate în evidență performanțele diferitelor unități în ceea ce privește politica de dividend se pot utiliza diverși indicatori printre care se numără și următorii:

1) Dividend pe acțiune = Dividend de plată/Număr de acțiuni emise

marchează suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o acțiune deținută; valoarea acestui indicator este interesantă atât pentru acționar care vă cunoaște suma ce-i va fi vărsată de către societate cât și pentru bonitatea societății acest lucru ducând la atragerea de investitori; deși are o expresivitate economică mare, acest indicator nu exprimă integral forța societății respective, mărimea sa depinzând mai mult de profitul afectat distribuției de dividend.

2) Rata distribuirii dividendelor = Dividende de plată/Profit net

semnalează incisivitatea politicii de distribuție a dividendelor și este relativ opus politicii de autofinanțare și invers proporțională cu gradul de capitalizare. Un grad ridicat de distribuire a dividendelor nu presupune în toate cazurile autofinanțare redusă. Un profit mare conjugat cu o rată de distribuire redusă poate conduce la un dividend mai consistent decât în cazul unui profit mic, căruia i se aplică o rată de distribuire ridicată.

3) Randamentul pe acțiune = (Dividend/acțiune) /cursul acțiunii

este un indicator cu puternică expresivitate economică, de mare interes pentru acționari deoarece semnifică o rentabilitate autentică a capitalului plasat în acțiuni. Astfel pe baza lui fiecare acționar poate decide dacă păstrează în continuare acțiunile sau le vinde.

4) Beneficiul pe acțiune = Profitul net total/Numărul de acțiuni

reprezintă îmbogățirea practică a acționarilor în cursul unui an pentru că profitul, fie se distribuie ca dividende, fie se capitalizează reprezentând tot averea acționarilor,

indicatorul nu reprezintă un flux financiar în sensul că nu întregul beneficiu se repartizează ca dividend, dar este un element esențial pentru aprecierea valorii pe piață a acțiunilor.

5) Rentabilitatea capitalului investit în acțiuni = Profit net/Capital social Rentabilitatea capitalului investit în acțiuni = (Beneficiu/Acțiuni)/Valoare nominală.

cu cât acest indicator are valoare mai mare, cu atât este mai bun în sensul folosirii eficiente a capitalului social

6) Coeficientul de capitalizare (PER) = Cursul acțiunilor/ (Beneficiu/Acțiune)

se numește și multiplu de capitalizare – Price Earning Rațio, și exprimă valoarea întreprinderii pe baza numărului de ani de beneficiu, adică în câți ani investiția recuperează valoarea de piață a acțiunilor sale fară a-și propune obținerea lichidităților financiare efective.

6) Activul net pe acțiune = Activul net/Numărul de acțiuni emise

reprezintă estimarea contabilă a valorii unei acțiuni, care este un rezultat al activității trecute în timp ce valoarea financiară a unei acțiuni pune accentul pe fluxurile viitoare de venit (dividend + valoarea reziduală).

7) CAFp/Acțiune = CAF potențială/Numărul de acțiuni emise

capacitatea de autofinanțare presupune constituirea unui fond mare de amortizare (ca sursă de autofinanțare) care a făcut să crească costurile de producție și deci să scadă beneficiul net.

8) CAFr/Acțiune = CAF reală/Numărul de acțiuni emise

reprezintă efortul net pentru creșterea economică având cea mai mare însemnătate pentru întreprindere, dar și pentru partenerii de afaceri și bănci.

Capitolul III

STUDIU DE CAZ

TRATAMENTUL FISCAL PRIVIND ACORDAREA DE BUNURI ASOCIATULUI UNIC ÎN SCHIMBUL DIVIDENDULUI

În analiza de mai jos, discutăm despre situația în care administratorul societății (și asociat unic) dorește acordarea unui activ (autoturism și teren) din patrimoniul firmei drept dividend. Vom vedea cum se tratează din punct de vedere fiscal această operațiune și dacă este nevoie de un raport de evaluare din partea unui evaluator.

De asemenea, vom vedea dacă se întocmește factura cu TVA pe baza acestei valori evaluate, ce se întâmplă cu costul de achiziție și impozitul pe dividende (la ce valoare se reține), precum și care va fi monografia contabilă.

Din punct de vedere juridic:

În Legea nr. 31/1990 a societăților – republicata – cu modificările și completările ulterioare, sunt stipulate următoarele prevederi privind dividendul:

"Art. 67

(1) Cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat constituie dividend.

(2) Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat…
(3) Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii.

(4) Dividendele plătite contrar dispozițiilor alin. (2) și (3) se restituie, dacă societatea dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască."

În continuare, prezint un comentariu privind acordarea unor active din patrimoniul societății asociaților:

"În mod excepțional, ca efect al retragerii sau al excluderii lor, asociații sunt îndreptățiți să primească, pe durata existenței societății, o parte din patrimoniul societății sau o sumă de bani echivalentă, ambele corespunzătoare cotei lor de participare la capitalul societății, dacă asociații nu au convenit altfel."

Din punct de vedere contabil:

În Reglementările contabile aprobate prin OMFP 1802/2014:
"348.
(2) Cota-parte din profit ce se plătește, potrivit legii, fiecărui asociat constituie dividend."

Funcțiunea contului 457:

"Contul 457 "Dividende de plată":

Cu ajutorul acestui cont se ține evidența dividendelor datorate acționarilor/asociaților corespunzător aportului la capitalul social.

Contul 457 "Dividende de plată" este un cont de pasiv.

În creditul contului 457 "Dividende de plată" se înregistrează:

dividendele datorate acționarilor/asociaților din profitul realizat în exercițiile precedente (117).

În debitul contului 457 "Dividende de plată" se înregistrează:

– sumele achitate acționarilor/asociaților, reprezentând dividende datorate acestora (512, 531);

– impozitul pe dividende (446);

– sumele lăsate temporar la dispoziția entității, reprezentând dividende (455);

– sume reprezentând dividende datorate acționarilor/asociaților, prescrise potrivit legii (758).

Șoldul contului reprezintă dividendele datorate acționarilor/asociaților."

Din textele de lege prezentate, am dorit să scos în evidență faptul, ca opinie personală, ca dividendul – ca repartizare, în baza AGA, a profitului societății către asociații acesteia -, atât din punct de vedere juridic, cât și contabil, se achita efectiv asociaților (în numerar, prin casă, sau prin bancă), fără a exista posibilitatea acordării, în schimbul acestuia, a unui activ din patrimoniul societății.

După cum se menționează și în textul citat din cei doi specialiști – Schiau Ioan și Prescure Titus – doar în cazul retragerii unui asociat se poate acorda acestuia o parte din patrimoniul societății (i se poate acorda un bun fizic).

Din punct de vedere fiscal, însă, avem o definiție a dividendului care excede definiția și prezentarea juridică și contabila.

La art. 7 punctul 12 din vechiul cod fiscal (art. 7 punctul 11 din noul cod fiscal) dividendul este definit astfel:

"o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, "

Respectiv "o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică"

În ambele variante ale codului fiscal, dividendul, din perspectiva persoanei fizice beneficiare, este considerat venit din investiții:

"Veniturile din investiții cuprind:

A) venituri din dividende;"

La momentul platii dividendului către asociat (de fapt, la momentul acordării bunului), societatea procedează la reținerea impozitului pe dividende în procent de 16% – dacă repartizarea s-a făcut în anul 2015 – sau 5% – dacă repartizarea se face în anul 2016.

În ceea ce privește TVA, noul cod fiscal a preluat, la art. 270 alin. (5), prevederea de la art. 128 alin. (5) din vechiul cod fiscal conform căreia se considera livrare de bunuri orice distribuire de bunuri din activele societății către asociații săi, dacă taxa aferenta activelor distribuite a fost dedusa total sau parțial:

"Orice distribuire de bunuri din activele unei persoane impozabile către asociații sau acționarii săi, inclusiv o distribuire de bunuri legată de lichidarea sau de dizolvarea fără lichidare a persoanei impozabile, cu excepția transferului prevăzut la alin. (7), constituie livrare de bunuri efectuată cu plata, dacă taxa aferenta bunurilor respective sau parților lor componente a fost dedusa total sau parțial."

Acest fapt presupune faptul că, în condițiile în care un asociat primește un bun din patrimoniul societății ca o consecință a deținerii de părți sociale (în cazul de față, în condițiile în care asociatul primește un bun din societate contra dividendului cuvenit), operațiunea este considerată livrare de bunuri, iar societatea are obligația de a colecta TVA, dar numai dacă la achiziția bunului respectiv a dedus integral sau parțial TVA-ul aferent acelui bun (achiziția unui bun în regim de taxare inversă se considera deducere a TVA).

Este de remarcat că este vorba de o operațiune considerată livrare de bunuri, care conduce la colectare de TVA, prin aplicarea cotei în vigoare la data efectuării sale (la data acordării bunului asociatului), respectiv 24% – dacă operațiunea se face în 2015 – sau 20% – dacă operațiunea se face în 2016. Nu se face ajustare de TVA dedusa.

Baza asupra căreia se aplică procentul de TVA este prevăzută la art. 137 alin. (1) lit. c) din vechiul cod fiscal, respectiv la art. 286 alin. (1) lit. (c) din noul cod fiscal:

"prețul de cumpărare al bunurilor respective sau al unor bunuri similare ori, în absența unor astfel de prețuri de cumpărare, prețul de cost, stabilit la data livrării. În cazul în care bunurile reprezintă active corporale fixe…, baza de impozitare se stabilește conform procedurii stabilite prin normele metodologice;"

Până la data de 31 decembrie 2015, la punctul 18 alin. (49 din normele de aplicare a art. 137 alin. (1) lit. c) se prevedea:

"baza de impozitare pentru active corporale fixe care constituie livrare de bunuri conform art. 128 alin. (4) și (5) din Codul fiscal este constituită din valoarea de înregistrare în contabilitate diminuata cu amortizarea contabilă. Dacă activele corporale fixe sunt complet amortizate, baza de impozitare este zero."

Până la data elaborării prezentului răspuns, normele de aplicare a noului cod fiscal nu sunt publicate în Monitorul Oficial (există doar proiect în dezbatere publică).

Din acest proiect, extragem următoarele prevederi:

"(3) În sensul art. 286 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, baza de impozitare pentru active corporale fixe care constituie livrare de bunuri conform art. 270 alin. (4) și (5) din Codul fiscal este constituită din valoarea de înregistrare în contabilitate diminuata cu amortizarea contabilă. Dacă activele corporale fixe sunt complet amortizate,…, baza de impozitare este zero."

Deși la funcțiunea contului 457 nu este menționat acest aspect, valoarea la care se considera acordat activul asociatului nu poate fi decât valoarea rămasă neamortizată, în cazul activelor amortizabile, sau valoarea de achiziție, în cazul activelor neamortizabile (cum este terenul).

Monografie contabilă:

1) în baza AGA (a deciziei asociatului unic din 2016), se înregistrează distribuirea profitului la dividende (în anul 2016):

1171 = 457 100 lei

2) în decizia asociatului unic s-a stabilit acordarea unui autoturism de 80 lei – valoare de înregistrare – cu o valoare amortizată de 60 lei și a unui teren în valoare de 70 lei.

3) la data acordării bunurilor către asociat, se scot din evidenta contabilă cele două bunuri:

– Autoturismul:

% = 2133 80 lei

457 20 lei

2813 60 lei

– terenul:
457 = 2111 70 lei

4) reținerea impozitului pe dividende de 5% (am stabilit că decizia de distribuire a profitului la dividende este din 2016, când se aplică cota de impozitare de 5%):

457 = 446/analitic impozit dividende persoană fizică 5 lei (100 lei * 5%)

5) plata impozitului la bugetul de stat, în contul unic, până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost reținut:
446/analitic impozit dividende persoană fizică = 5121 5 lei

6) impozitul se declară prin declarația 100 până la data plății.

7) după toate operațiunile de mai sus, rezultă un șold creditor la contul 457 de 5 lei (100 lei – 20 lei – 70 lei – 5 lei).
8) acest șold va trebui achitat efectiv de către societate:
457 = 5121 5 lei.

9) nu trebuie să uităm de TVA aferent bunurilor distribuite asociatului.
Astfel, conform art. 286 alin. (1) lit. c) din noul cod fiscal și textul din normele – proiect de aplicare a acestui articol, baza la care se va colecta TVA este reprezentată de valoarea rămasă de amortizat, în cazul bunurilor amortizabile sau de valoarea de înregistrare, în cazul bunurilor neamortizabile.

În cazul autoturismului, baza de impozitare este de 20 de lei, iar în cazul terenului, baza de impozitare este de 70 de lei.

TVA colectata se determina astfel:

– Pentru autoturism: 20 lei * 20% = 4 lei

– Pentru teren: 70 de lei * 20% = 14 lei

Total TVA colectata = 4 lei + 14 lei = 18 lei.

Acest TVA se înregistrează astfel:

635 = 4427 18 lei.

Cheltuiala este nedeductibilă fiscal, deoarece nu este efectuată în scopul activității economice.

TVA se mai poate înregistra ca o creanță cu asociatul, dacă acesta dorește să achite societății aceasta taxa (puțin probabil):

461/analitic asociat = 4427 18 lei.

În ceea ce privește acordarea terenului, se face remarcă următoare:

Având în vedere că este vorba de transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, acesta se va realiza doar în baza unui contract încheiat în formă autentică, la notar, sub sancțiunea nulității absolute, conform art. 1244 din noul cod civil. De asemenea, transferul dreptului de proprietate asupra terenului este supusă înscrierii în cartea funciara, conform art. 885 din noul cod civil.

La notar, pentru întocmirea contractului privind strămutarea dreptului de proprietate, trebuie prezentate și alte acte aferente operațiunii: extrasul de carte funciară, certificatul de atestare fiscală de la DITL, copii de pe actele societății etc.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE