Analiza Implementarii Politicii Monetare a Bancii Central Europene

CAP 3. ANALIZA IMPLEMENTĂRII POLITICII MONETARE A BĂNCII CENTRAL EUROPENE

3.1. Obiectivele și principiile generale aflate la baza formei cadrului operațional

Cursurile de schimb pe termen scurt, de pe piață, joacă un rol primordial în transmisiunea politicii monetare.

Prin monitorizarea acestor cursuri, politica monetară exercită o influență semnificativă asupra ratelor dobânzii nominale, pe termen scurt, de pe piață,iar prin diferite canale, asupra deciziilor de cheltuieli ale companiilor și ale consumatorilor domestici, dezvoltării monetare și financiare și, în ultimul rând, asupra nivelului prețului.

În vederea realizării obiectivului său primar, privind menținerea stabilității prețului pentru zona euro, ca întreg, sistemul euro utilizează un set de instrumente și proceduri de politică monetară.

Acestea asigură cadrul operational pentru implementarea în practică, a deciziilor de politică monetară.

Strategia determină care nivel al ratelor dobânzii de pe piața monetară este necesar în scopul menținerii stabilității prețului mediu pe termen mediu, în vreme ce, cadrul operațional determină modul de obținere a acestui nivel al ratei dobânzii utilizând instrumentele și procedurile de politică monetară, disponibile.

O bancă centrală supraveghează cursurile de schimb pe termen scurt, de pe piața monetară prin anunțarea poziției sale de politică monetară prin deciziile asupra cursurilor de schimb și prin gestionarea situației lichidităților de pe piața monetară.

Banca centrală este unicul emitent de bancnotă și decident privind rezervele bancare, este furnizor cu poziție de monopol, al bazei monetare. Baza monetară a zonei euro, include numerarul (bancnotele și monezile) din circulație, rezervele deținute de contrapartide cu sistemul euro și returul instituțiilor de credit către facilitățile de depozitare din cadrul sistemului euro. Aceste componente reprezintă pasive ale balanței sistemului euro..

Rezervele pot fi transformate, mai departe, în reserve obligatorii și provizioane.

În ansamblul euro, sistemul rezervelor minime participanții sunt obligați să dețină rezerve la băncile centrale

În completarea acestor rezerve obligatorii, instituțiile de creditare, de regulă, dețin un mic volum de reserve excedentare, voluntare (provizioane) în sistemul euro. Acest lucru ar putea fi diferit în perioade de tensiune acute, financiare. În virtutea monopolului deținut,o bancă central este capabilă să gestioneze disponibilitatea lichidităților de pe piața monetară și să influențeze ratele dobânzii de pe piața financiară. Vorbind în sens larg, ansamblul euro alocă o valoare de lichidități, permițând instituțiilor de creditare din zona euro să-și satisfacă nevoile de lichidități, la un nivel al prețului, aliniat intenșiilor de politică exprimate, prin relcetarea în ratele dobânzii-cheie, stabilite de către BCE.

În plus, în vederea direcționării ratelor dobânzii prin gestionarea lichiditții, o bancă centrală poate, de asemenea, semnala poziția sa privind politica monetară în piața financiară. Pentru evidnțierea unei schimbări în poziția de politică monetară, o bancă centrală folsește, de obicei, condițiile în care dorește să intre în relații de tranzacționare cu instituțiile de credit. Cele mai evidente dintre acestea sunt atele dobânzii, fixate de către banca centrală.

În cadrul operațiunilor sale, o bancă centrală, vizeză, de asemenea, asigurarea unei functionări, conform regulilor, ale pieței monetare și sprijinirea instituțiilor de creditare în rezolvarea nevoilor acestora de lichidități, într-o manieră așezată. Acest deziderat se realizează prin asigurarea unei refinanțări constante pentru instituțiile de creditare, precum și a facilităților care să le permită să reziste abaterilor balanței de la finele zilei precum și fluctuațiilor temporare de lichiditate.

3.2. Principii aflate la baza funcționării cadrului operațional al ansamblului Euro

Ansamblul Euro se bazează pe un număr de principii de funcționare. Aceste principii funcționează într-o manieră de complementaritate și validare reciprocă. Principiul de bază îl constituie eficiența operațională.

Aceasta poate fi definită drept capacitatea cadrului operational de a permite deciziilor de politică monetară să intre în vigoare cât mai repede și cât mai précis posibil pentru ratele dobânzii pe termen scurt ale pieței financiare. Acest fapt, în schimb, afectează nivelul prețului prin diverse canale aparținând mecanismului de transmitere a politicii monetare. Cu alte cuvinte, eficiența operațională asigură semnalarea și transmiterea politicii monetare.

Cât privește semnalarea efectivă, cadrul operational are nevoie să permită separarea stabilirii poziției de politică monetară față de managementul lichidităților. În mod specific, aceasta implică o strictă distincție între, pe de o parte, deciziile de politică monetară, care sunt direcționate înspre menținerea stabilității prețului și, pe de altă parte, operațiile de lichiditate, care vizează menținerea ratelor dobânzii aproape de nivelul determinat de poziția de politică monetară .

Pentru asigurarea transmiterii eficiente a politicii monetare, cadrul operațional trebuie să fie consistent din perspectiva principiilor unei economii orientate către consum (de piață) în care, concurența reprezintă cel mai eficient mijloc de alocare a resurselor.

Acest principiu este inserat în Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. Art. 127 al Tratatului stipulează că, în atingerea obiectivelor sale, ansamblul euro “va acționa în concordanță cu principiul unei economii de piață deschise, cu liberă concurență, pentru favorizarea unei alocări eficiente a resurselor.

Funcționare conformă a pieței interbancare este vitală pentru transmitere politicii monetare de la distanța foarte scurtă dintre piața financiară și economia reală și prețuri.

Un alt principiu important îl constituie tratatmentul echitabil al instituțiilor financiare și armonizarea regulamentelor și a preocedurilor în cadrul zonei euro.

Dată fiind focalizarea extinsă, instituțiile de creditare trebuie să beneficieze de un tratament echitabil, în cadrul zonei, indiferent de mărimea sau localizarea acestora. Această armonizare a regulilor și procedurilor vizează asigurarea unui tratament echitabil prin acordarea condițiilor identice pentru toate instituțiile de credit, în cadrul zonei euro, în legătură cu tranzacțiile cu sistemul euro.

Cadrul operational are, de asemenea, nevoie de a manifesta o aplicare consistență a principiilor simplității, transparenței, continuității, siguranței și a eficienței costurilor. Simplicitatea și transparența asigură că participanții pe piața financiară, înțeleg intențiile, din spatele operațiunilor de politică monetară. Principiul continuității solicită evitarea ajustărilor și modificărilor frecvente și majore, ale instrumentelor și procrdurilor, astfel încât băncile centrale și partenerii acestora, se pot baza pe o experiență anterioară, când iau parte la operațiuni, în derulare, de politică monetară.

Principiul siguranței solicită menținerea la minimum a riscului financiar și operational, în sistemul financiar al ansamblului euro pe câtă vreme, eficiența costurilor trebui să asigure costuri operaționale scăzute atât pentru ansamblul euro cât și pentru partenerii acestora,rezultate din cadrul operațional.

În final, principiul care este specific spațiului euro, îl constituie descentralizarea implementării politicii monetare

În conformitate cu acest principiu, operațiunile de politică monetare ale spațiului euro sunt implementate, evident prin băncile centrale ceea ce înseamnă că BCE coordonează operațiunile în vreme ce tranzacțiile sunt efectuate de către băncile centrale.

3.3 Prezentarea cadrului operațional al sistemului Euro

Cadrul operațional aparținând sistemului Euro este descris, foarte detaliat, în publicația BCE, intitulate “Implementarea politicii monetare în zona euro – documentare generală asupra instrumentelor și procedurilor de politică monetară a spațiului Euro”

3.4. Instrumente de implementare a politicii monetare

În vederea aplicării politicii monetare, în spațiul euro sunt utilizate două tipuri de operațiuni, considerate instrumente de implementare a principiilor strategiei de politică monetară: operațiunile pe piața deschisă și facilitățile permanente (standing facilities). Dintre cele două tipuri de operațiuni enumerate, cele mai importante sunt operațiunile pe piața deschisă.

Acesta este termenul folosit pentru operațiunile care, în mod uzual, sunt demarate la inițiativa BCE, pe piața monetară.

Piața monetară (money market) se referă la acea piață unde maturitatea (scadența) tranzacțiilor este, în general, mai mică decât un an.

3.4.1 Operațiuni pe piața deschisă

Operațiunile pe piața deschisă pot fi împărțite în următoarele patru categorii, conform scopurilor, regularității și a procedurilor urmate, incluzând: operațiuni principale de refinanțare (main refinancing op.), operațiuni de refinanțare pe termen lung, operațiuni de reglare/ajustare (fine tuning op) și operațiuni structurale. Toate aceste operațiuni joacă un rol important în ghidarea ratelor dobânzii, indicarea poziției de politică monetară și gestionarea condițiilor de lichiditate pentru sectorul bancar aparținând zonei euro.

Împrumutul prin intermediul operațiunilor de pe piața deschisă are loc, în mod normal, în forma unei tranzacții reversibile, în cadrul cărora, banca centrală achiziționează bunuri, pe baza unui acord de răscumpărare sau garantează un împrumut contra bunuri depuse drept garanții. Tranzacțiile reversible sunt, așadar, operațiuni temporare, de pe piața deschisă, care generează fonduri doar pentru o perioadă limitată, predefinită.

3.4.1.1 Operațiuni principale de refinanțare

În cadrul operațiunilor pe piața deschisă, un rol esențial revine operațiunilor principale de refinanțare care sunt considerate sunt cel mai importante, din perspectiva funcționalității complexe, pe de o parte, respectiv multiplelor forme de aplicare, și reprezintă instumentul-cheie de politică monetară al spațiului euro. Prin acestea, sistemul euro împrumută fonduri partenerilor săi. În vederea protejării sistemului euro împotriva riscurilor financiare, împrumutul se va realiza mereu, pe baza de garanții adecvate.

Acestea joacă un rol central în stabilirea ratelor dobânzii, gestionarea situației lichidităților de pe

piață și semnalarea strategiei de politică monetară prin rata principal de refinanțare, stabilită de către Consiliul director. Acestea, de asemenea, oferă o cantitate de lichidate brută sistemului bancar. Operațiunile principale de refinanțare sunt executate într-o manieră descentralizată, de către băncile centrale.

Operațiunile principale de refinanțare mai sunt și operațiuni furnizoare de lichiditate care sunt conduse, de regulă, conform unei baze săptămânale. Acestea au o maturitate de o săptămână.

Operațiunile principale de refinanțare sunt executate prin licitații standard. În contextul cadrului operațional al sistemului euro, “standard” indică operațiunile de depunere de oferte (licitațiile) realizate în conformitate cu un orar prestabilit, care este finalizat în decursul unei perioade de 24 ore, între momentul anunțării licitației până la comunicarea rezultatului.

Toți partenerii care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate, pot lua parte la aceste operațiuni. În principiu, toate instituțiile de credit, localizate în zona euro, sunt potențiali parteneri eligibili ai sistemului euro.

Sistemul euro își poate realiza procedurile de ofertare sub forma licitațiilor cu rate fixe sau variabile. În prima, BCE menționează, în avans rata dobânzii iar partenerii participanți licitează valoarea pe care doresc să o tranzacționeze la rata dobânzii stabilite. În ultima formă, partenerii participanți licitează atât volumul valoric pe care doresc să-l tranzacționeze cât și rata dobânzii la care doresc să intre în tranzacție. Participanții pot înainta oferte multiple cu diferite niveluri ale ratelor dobânzii. În fiecare ofertă, ei trebuie să indice volumul valoric pe care ei doresc să-l tranzacționeze la nivelul respectiv al ratei dobânzii. Guvernul Director are voie să stabilească o rată minima de ofertă pentru diferite licitații cu rate în scopul semnalării poziția adoptată privind poltica monetară.

În ambele proceduri de licitații, BCE decide volumul de lichiditate care va fi acordat. Într-o licitație cu rată fixă, acest lucru implică, în mod normal, o alocare pro rată pentru băncile participante, în funcție de proporția dintre ofertele totale și lichiditatea totală de alocat. Într-o licitație cu rată variabilă, cotațiile cu cele mai înalte rate ale dobânzii vor fi primele onorate, urmate de ofertele cu ratele imediat mai mici, până când se va fi epuizat volumul total al lichidității de alocat. La cea mai mică rată acceptată, “rată marginală de alocare”, ofertele sunt acceptate pro rată, conform deciziei BCE privind valoarea totală a lichidității de alocat. Pentu fiecare alocare individuală, rata dobânzii este egală cu rata dobânzii licitate. În cazuri excepționale, BCE poate decide să aloce toată lichiditatea solicitată de către participanți, de ex.să acomodeze toate ofertele complet. Această procedură de alocare completă a fost implementată în timpul perioadei de acute tensiuni financiare, apărute în 2007.

Acestea joacă un rol central în stabilirea ratelor dobânzii, gestionarea situației lichidităților de pe

piață și semnalarea strategiei de politică monetară prin rata principal de refinanțare, stabilită de către Consiliul director. Acestea, de asemenea, oferă o cantitate de lichidate brută sistemului bancar. Operațiunile principale de refinanțare sunt executate într-o manieră descentralizată, de către băncile centrale.

Operațiunile principale de refinanțare mai sunt și operațiuni furnizoare de lichiditate care sunt conduse, de regulă, conform unei baze săptămânale. Acestea au o maturitate de o săptămână. Operațiunile principale de refinanțare sunt executate prin licitații standard. În contextul cadrului operațional al sistemului euro, “standard” indică operațiunile de depunere de oferte (licitațiile) realizate în conformitate cu un orar prestabilit, care este finalizat în decursul unei perioade de 24 ore, între momentul anunțării licitației până la comunicarea rezultatului.

Toți partenerii care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate, pot lua parte la aceste operațiuni. În principiu, toate instituțiile de credit, localizate în zona euro, sunt potențiali parteneri eligibili ai sistemului euro.

În scopul controlului ratelor dobânzii pe termen scurt, pe piața monetară și, în particular, în vederea restrângerii volatilității acestora, sistemul euro oferă, de asemenea, două facilități permanente, partenerilor săi: avantajul împrumutului marginal și facilitarea depozitării.

Ambele avantaje dobândesc valabilitate imediată și sunt disponibile partenerilor,la inițiativa acestora. Rata dobânzii pentru facilitatea privind împrumutul marginal este, în mod normal, sensibil superioară ratei omoloage, de pe piața monetară iar rata dobânzii la facilitate privind depozitul este, în mod normal, substanțial inferioară celei omoloage de pe piața monetară.

Drept rezultat, instituțiile de creditare folosesc, în mod normal, facilitățile permanente în absența altor variante. Întrucât accesul este nelimitat la aceste facilități (cu excepția solicitărilor de garanții ale facilității de împrumut marginal), rata facilității împrumutului marginal și rata depozitului, formează, în mod normal, o margine inferioară și una superioară a unui interval pentru rata clasică a pieței monetare.

Prin stabilirea cursurilor la facilitățile permanente, Consiliul Director determină efectiv, intervalul, în cadrul căruia poate varia, rata zilnică, stabilită pe piața monetară.

Imaginea 1 arată evoluția ratelor dobânzii-cheie ale BCE, începând din ian. 1999 și modul în care ratele dobânzii, aparținând facilităților permanente au generat un interval pentru rata dobânzii curente de pe piață, măsurată de o medie zilnică a indexării euro (EONIA).

Imaginea 1 arată că, în condițiile normale, EONIA s-a situat, în general, aproape de rata operațiunilor generale de refinanțare, astfel demonstrând importanța acestor operațiuni drept instrumental principal de politică monetară al sistemului Euro. Acest comportament s-a modificat în octombrie 2008, când sistemul Euro a adoptat măsuri nestandardizate pentru cuantificarea efectelor negative ale intensificării crizei financiare.

Imaginea 1 mai arată, de asemenea, că EONIA expune un model al vârfurilor ascuțite, ocazionale. Acest model este corelat cu sistemul rezervelor minime, aparținând ansamblului Euro.

În final, imaginea 1 arată că, diferențele dintre ratele dobânzilor oferite de facilitățile permanente și rata dobânzii din cadrul operațiunilor generale de refinanțare au fost menținute nemodificate între aprile 1999 și oct. 2008, la ±1 punct procentual. Lățimea intervalului a fost, temporar, îngustată la ±0.5 puncte procentuale, înainte de a fi extinsă, din nou, la 0,75 puncte procentuale, în mai 2009, când Consiliul Director a decis să stabilească rata pentru operațiunile principale de refinanțare, la 1.0%.

3.4.1.2. Operațiunile de refinanțare pe termen lung

În continuarea operațiunilor principale de finanțare, săptămânale, ansamblul euro, efectueză, de asemenea, în mos constant, operațiuni de refinanțare pe temen lung, având o maturitate de 3 luni. Sistemul Euro ar putea, de asmenea, să efectueze operațiuni de refinanțare pe temen lung, adiționale, care să aibă altă maturitate (ex. O perioadă de referință, cu șase sau douăsprezece luni).

Aceste operașiuni sunt menite să asigure lichiditate, pe termen lung, sistemului bancar. Acest fapt este în general folositor în vederea prevenirii ca toată lichiditatea de pe piața monetară, să fie perpetuată, de a săptămână la săptămână și să acorde, astfel, partenerilor, acces la o refinanțare pe termen mai lung. Precum operațiunile principale de refinanțare, aceste operațiuni de refinanțare pe termen lung, sunt executate sub forma unor licitații standard, într-o manieră descentralizată iar toți participanții, care îndeplinesc criteriile de eligibilitate, pot participa.

De vreme ce, din partea sistemului Euro nu s-a dorit influențarea ratelor de pe piața monetară, cu mai mult de un punct peste spectrul maturității, operațiunile de refinanțare pe termen lung au fost concepute să se asigure că, sistemul euro acționează ca un “preluator de rată” în aceste operațiuni. Pentru a nu estompa semnalul provenind de la operațiunile principale de refinanțare, ale sistemului Euro, operațiunile de refinanțare pe termen lung sunt realizate, în mod normal, sub forma unor licitații pure, cu rate variabile, cu volume de alocare, anunțate anterior.

Consiliul Director indică, în mod normal, anterior, volumul de alocat în licitațiile următoare. În condiții excepționale, ansamblul Euro ar putea, de asemenea, organiza operațiuni de refinanțare pe termen lung prin licitații cu rate fixe și ar putea lua decizia de a comasa toate ofertele în operațiuni (procedura de alocare completă)

3.4.1.3. Operațiuni de reglare

Sistemul euro poate, de asemenea, să efectueze operațiuni pe piața deschisă, pe o bază ad-hoc, de exemplu, operațiunile de reglare (accord fin). Frecvența și maturitatea acestor operațiuni nu sunt standardizate. Operașiunile de accord fin pot fi de absorbție sau de acordare de lichidități. Acestea sunt menite să gestioneze situația lichidităților din piața monetară și să ghideze ratele dobânzilor, în particular, în vederea atenuării efectelor asupra ratelor dobânzii, exercitate de fluctuațiile neașteptate, ale lichidităților de pe piață.

Operațiunile de accord fin, pot fi realizate în ultima zi ale unei perioade de rezervă de referință pentru a contracara dezechilibrele de lichidități care s-ar fi putut acumula de la alocarea ultimei operațiuni speciale de refinanțare. Operațiunile de reglare (accord fin) sunt efectuate, în mod simplist, drept ca tranzacții reversibile dar mai pot îmbrăca, de asmenea, și forma unor operațiuni externe de schimb sau colectarea unor depozite la termen fix.

În evidențierea scopului acestora, operațiunile de reglare sunt realizate, de reglă, prin licitații “rapide”. Acstea durează doar o oră, din momentul anunțării lor până în clipa comunicării rezultatelor alocărilr. Operațiunile de reglare mai pot fi, de asemenea, realizate prin procedure bilaterale, atunci când sistemuleuro efectuează o tranzacție cu un număr limitat de participanți, fără licitație. Eventuala nevoie pentru o reacție rapidă, în cazul unei evoluții neașteptate a pieței, generează neesitatea ca sistemul euro să retina un grad înalt de flexibilitate în specificația operațiunilor de reglare. Acestea sunt exeutate, ăn mod normal, într-o manieră descentralizată de către băncile naționale dar Consiliul Director poate decide, în condiții excepționale, efectuarea, de către BCE, de operațiuni de reglare, bilaterale.

Din motive operaționale, doar un număr limitat de parteneri selectați pot participa la operașiunile de reglare. În vederea facilitării accesului, în timpul crizei financiare, lista partenerilor eligibili, pentru operațiunile de reglare, a fost extinsă, numărul partenerilor exigibili, ajungând la 2,000, pornind de la aproximativ 140.

3.4.1.4. Operațiuni structurale

Cadrul operațional asigură sistemului euro, posibilitatea realizării de operațiuni structural. Aceste operațiuni sunt executate la initiative BCE în scopul ajustării poziției structurale de lichiditate a sistemului euro, comparativ cu sectorul financiar, de ex.volumul lichidității de pe piață, pe termen lung.

Aceste operațiuni pot fi efectuate utilizând tranzacțiile reversibile, direct operațiuni sau emiterea de certificate de obligațiuni BCE. Principial, operațiunile structurale pot fie acorda fie consuma lichidități, putându-se derula cu frecvență regulate sau neregulată. Operațunile structurale, sub forma de tranzacții reversibile și de emitere a instrumentelor de debit sunt effectuate, în mod normal, prin licitații standard. Operațiunile structural în forma de tranzacții directe sunt realizate, în mod normal, prin procedurile bilaterale.

3.4.2 Facilitățile standard

Așa după cum s-a menționat anterior, sistemul euro implementează, de asemenea, politica monetară prin stabilirea ratelor dobânzii asupra propriilor facilități standard. Facilitățile standard oferă sau absorb lichidități, având maturitate zilnică la initiative partenerilor.

Două facilități standard sunt disponibile pentru partenerii eligibili.

Facilitatea de împrumut marginală

Facilitatea d depozitare

În condiții normale, pentru bănci este puțin stimulativ să utilizeze facilitățile standard, întrucăt ratele dobânzii aplicate acstora sunt, evident, nefavorabile la comparația cu ratele de pe piață.

Imaginea 2 (a) exprimă utilizarea medie, zilnică a facilităților permanente, începțnd cu ian 1999 pânâ în august 2008.

Utilizatea acestora, s-a situate, în linii mari, sub 1 mld €, înaintea manifestării turbulențelor financiare din aug.2007, demonstrând faptul că, facilitățile, serves, în principal, în vederea asigurării respective absorbției lichidităților, în circumstanțe excepționale.

Imaginea 2 (b) ilustrează că, folosirea facilităților standard a crescut, semnificativ, în timpul crizei financiare întrucât un număr de bănci a preferat să mențină mai multe rezerve, la banca națională decât necesar și să păstreze rezerve suplimentare în facilitățile de depozit în loc să le acorde împrumut altor bănci.

Motivele pentru nesiguranța inclusă și riscul perceput al partenerilor.

În condițiile procedurii alocării complete, introduse de către sistemul euro în octombrie 2008, volumul total al lichidității, acordat de către sistemul euro, reprezintă suma valorilor de lichiditate solicitate de către bănci. Întrucât volumele totale solicitate de către bănci erau superioare nevoilor de lichiditate ale sistemului bancar, în această perioadă, lichiditatea în exces era păstrată în conturile de depozit. Această demonstrează, atât o stocare preventivă a lichidităților cât și segmentarea pieței (întrucât băncile care solicită lichidități, ar putea fi diferite față de cele care atrag lichidități în exces, pentru depozitare, în cadrul ansamblului euro)

Imaginea 3 reflectă un model tipic de redirecționare către facilitățile standard, în cadrul unei perioade de referință, de dinainte de manifestarea crizei financiare.

Așa după cum se observă din imagine, pant la finele lui august 2008, utilizarea facilităților standard era cea mai mare, la sfârșitul perioadei de referință de rezervă.

Acest fapt se datorează mecanismlui de mediere al sistemul rezervelor minime, care permite instituțiilor de credit să înregistreze surplusuri respective deficite zilnice de lichidități și fie conduc mai departe către îndeplinire, a cerințelor rezervelor fie amână acest lucru, până la sfârșitul perioadei de referință. După cum s-a reșinut anterior, cerințele privind rezervele devin obligatorii numai în ultima zi a perioadei de referință, atunci când deficitele sau excesele de lichiditate nu mai pot fi eliminate prin dzechilibrele opuse, în cadrul aceleiași perioade de referință.

Imaginea 3(b) arată modelul tipic al redirecționării către facilitățile standard, după manifestarea crizei financiare.

Diferența cea mai evidentă este scala utilizării facilității de depozit, arătând volumele foarte înalte d lichiditate în exces. Acest fapt ddemonstrează că, piețele nu funcționau conform. În completare, se poate ușor, observa, un model de “încărcare frontală”, situație în care, băncile încearcă să-și îndeplinească cerințele de rezerve, devreme în ciclu, și, astfel, să atragă mai puține fonduri în depozite, în conturi, la începutul decât la finele perioadei de referință.

3.5 Rezervele minime

Prima funcție cheie a sistemului rezervelor minime este aceea de a stabiliza ratele dobânzilor de pe piața monetară. Această funcție este îndeplinită de către provizionul mediu.

Provizionul mediu permite instituțiilor de creditare să atenueze fluctuațiile zilnice ale lichidităților (acelea provenind din variațiile cererii de bancnote), în vreme ce, dezechilibrele tranzitorii ale rezervelor pot fi generate, extern, în cadrul aceleiași perioade de menținere, de către dezechilibrele oponente.

Provizionul mediu presupune faptul că, instituțiile pot împrumuta de pe piață și să creeze un deficit de reserve, în situația în care cele mai mici rate ale dobânzii de pe piața monetară le depășesc pe cele previzionate de a prevala din resturile perioadei de menținere. Într-un scenariu opus, aceste instituții pot acorda împrumuturi pe piață și să creeze un surplus.

În teorie, acest “arbitraj intertemporal” ar trebui să asigure egalitate de-a lungul perioadei de menținere între nivelul current al celor mai mici rate ale dobânzii de pe piața monetară și nivelul estimat al acestora, la finalul perioadei de menținere.

Acest mecanism fixează rata dobânzii zilnice în timpul perioadei de menținere și scutește banca cenrală de intervenții frecvente pe piața monetară.

Provizionul mediu funcționează foarte lin în timpul de menținere. Oricum, la finele perioadei, solicitarea privind rezervele devine obligatorie iar băncile nu mai pot transfera surplusul de lichidate sau deficitul în viitor. Aceasta explică vărfurile ascuțite în EONIA către sfârșitul fiecărei perioade de menținere, cea ce se poate observa din imaginea 1.

O a doua funcție importantă atribuită sistemului rezervelor minime o constituie extinderea limitării lichidități structurale a sistemului bancar.

Nevoia instituțiilor de credit de a păstra rezervele la băncile naționale, contribuie la creșterea cererii de credit a băncii centrale ceea ce, în schimb, ușurează misiunea BCE de a ghida ratele pieței monetare prin operațiunile de rutină, de furnizare a lichidităților.

3.5.1. Descrierea sistemului

BCE solicită ca, instituțiile de credit din zona euro, să păstreze depozite obligatorii în conturile de la băncile naționale: acestea sunt denumite rezerve minime sau obligatorii.

Valoarea rezervelor obligatorii, de păstrat de către instituție, este stabilită de baza proprie de rezerve. Baza rezervelor unei instituții este determinată în funcție de elementele din propriul bilanț.

Pentru determinarea rezervei obligatorii ale unei instituții, baza rezervei este multiplicată de o rată a rezervei. BCE aplică o rată pozitivă, uniform la cele mai multe dintre componentele incluse în rezerva de bază. Această rată a rezervei a fost stabilită la 2% la începutul fazei a treia a implementării monedei unice europene. Cele mai multe dintre datoriile pe termen scurt, din bilanțul instituțiilor de creditare, sunt subiectul unei rate positive a rezervei.

Așa după cum se poate observa din imaginea 1 nici datoriile pe termen lung și nici acordurile de răscumpărare nu reprezintă obiectul unei rate de rezervă obligatorii.

În vederea îndeplinirii cerințelor lor privind rezervele, instituțiile de credit trebuie să dețină bilanțuri ale conturilor lor curente la băncile naționale.

În această direcție, sistemul rezervelor minime din zona euro, îndreptățește partenerii la utilizarea provizioanelor medii. Aceasta înseamnă că, respectarea cerințelor privind rezervele, este determinată pe baza mediei balanțelor zilnice, ale conturilor de rezerve,aparținând instituțiilor, de-a lungul perioadei de referință, de circa o lună. O perioadă de referință începe în ziua decontării primelor operațiuni pricipale de refinanțare, succedând ședinței Consiliului Director, unde este planificată evaluarea lunară a direcției de politică monetară și se sfârșește în ziua precedentă zilei stabilite pentru evaluarea corespondentă din luna următoare.

Un plan diferit a intrat în vigiare înainte de martie 2004, Pentru a ajuta instituțiile de credit la pregătirea propriului managementului al rezervelor,se publică, un program al perioadelor de referință pentru anul calendaristic împreună cu un orar orientativ pentru operațiunile principale de refinanțare, este publicat cu trei luni înainte de începutul fiecărui an.

Ansamblul euro tinde să se asigure că, algoritmul rezervelor minime, nu împovărează sistemul bancar din zona euro și nici nu împiedică alocarea eficientă a resurselor. Pentru acest motiv, se remunerează deținerea de către instituțiile de credit, a rezervelor obligatorii.

Remunerația corespunde mediei, atinse de-a lungul perioadei de referință, a ratei marginale de alocare (cântărite în conformitate cu numărul zilelor calendaristice) aparținând operațiunilor principale de refinanțare.

Imaginea 4 arată modul de stabilire a cerințelor privind rezervele, în cadrul sistemului Euro. În acest exemplu, baza agregată de rezerve, pentru instituțiile de credit, este calculate pe baza datoriilor din bilanțurile acestora la 31.5.2007. prin aplicarea ratei pentru rezerve, de 2% la valoarea relevantă a bazei rezervelor €9,588 mld și prin deducerea sumei forfetare aggregate, permise de €0,5 mld, cerința rezervelor totale este determinată pentru perioada de referință, începând cu luna calendaristică subsecventă (în cazul concret, de față, perioada începând cu 11.07 și până la 07.08.2007).

Linia neagră din imaginea 3 arată modul în care funcționează provizionul mediu în cadrul ezrvei mine din sistemul Euro.

Sumele curate deținute în cont de către o instituție de credit, pot fluctua, liber, în jurul valorii rezervelor minime solicitate dare media valorii din depozitele curente trebuie să fie, cel puțin egală cu valoarea rezervelor obigatorii de-a lungul perioadei de referință, ca întreg.

În acest exemplu, valoarea medie a sumelor totale deținute în contul curent de către instituțiile de credit, din cadrul zonei euro, este situate la €192.0 mld, implicând o rezervă voluntară în exces, în valoare de €0.7 mld, peste valoarea totală a rezervei obligatorii de €191.3 mld.

Întrucât ratele marginale de ofertă sunt, în mod normal, foarte apropiate ratelor dobânzii, pe termen scurt, pe piața monetară, rezervele obligatorii sunt, în mod normal, recompensate aproape de rata pieței.

Un cont de depozit curent aparținând unei instituții de credit, poate fluctua, liber, în jurul cerinșelor proprii de rezerve, dar contul de depozit mediu, current, trebuie să fie, cel puțin egal, cu cerința de rezerve pe durata perioadei de referință, ca un întreg.