Analiza Gestiunii Stocurilor

CAPITOLUL I

PROBLEME TEORETICE SPECIFICE DOMENIULUI FINANCIAR – CONTABIL

1.1. Legea Contabilității nr. 82/1991,republicatǎ și modificatǎ

1.1.1.Dispoziții generale ; organizarea și conducerea contabilității

Societățile comerciale , societățile/companiile naționale , regiile autonome , institutele naționale de cercetare – dezvoltare , societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice cu scop lucrativ au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea financiară , potrivit prezentei legi , și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.

Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea , cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor juridice și fizice prevăzute la art.1, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară , performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora , cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali , creditorii financiari și comerciali , clienții , instituțiile publice și alți utilizatori.

Ministerul Finanțelor Publice elaborează și emite norme și reglementări în domeniul contabilității , planul de conturi general , modelele situațiilor financiare , registrelor și formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă , normele metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora.

Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate , dobândind astfel calitatea de document justificativ. Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit , vizat și aprobat , precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate , după caz.

Înregistrarea în contabilitate a elementelor de activ se face la costul de achiziție , de producție sau la valoarea justă pentru alte intrări decât cele prin achiziție sau producție , după caz. Creanțele și datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea lor nominală.

Evaluarea elementelor deținute cu ocazia inventarierii și prezentarea acestora în situațiile financiare anuale se fac potrivit normelor și reglementărilor contabile. Reevaluarea activelor imobilizate se face , cu excepțiile prevăzute de reglementările legale , la valoarea justă a acestora. Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate de regulă de evaluatori autorizați.

Documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare sunt situațiile financiare anuale , care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare , performanței financiare , fluxurilor de trezorerie și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată.

Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare și răspund împreună cu personalul din subordine de organizarea și conducerea contabilității.

Contabilitatea poate fi organizată și condusă pe bază de contracte de prestări de servicii și de persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv contabil autorizat, care răspund potrivit legii.

Deținerea , cu orice titlu , de bunuri materiale , titluri de valoare, numerar și alte drepturi și obligații, precum și efectuarea de operațiuni economice fără să fie înregistrate în contabilitate, sunt interzise. Contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric, în condițiile stabilite de reglementările legale. Valoarea acțiunilor emise sau a altor titluri, precum și vărsămintele efectuate în contul capitalului subscris se reflectă distinct în contabilitate.

Contabilitatea clienților și furnizorilor, a celorlalte creanțe și obligații se ține pe categorii, precum și pe fiecare persoană fizică sau juridică. Contabilitatea cheltuielilor se ține pe feluri de cheltuieli, după natura sau destinația lor, după caz. Contabilitatea veniturilor se ține pe feluri de venituri, după natura sau sursa lor, după caz.

În contabilitate profitul sau pierderea se stabilește lunar, cumulat de la începutul anului. Rezultatul definitiv al exercițiului financiar se stabilește la închiderea acestuia. Repartizarea profitului se înregistrează în contabilitate pe destinațiile prevăzute de lege. Pierderea contabilă se acoperă din profitul exercițiului financiar și cel reportat, din rezerve, capital social și din alte resurse financiare proprii, potrivit hotărârii adunării generale a acționarilor sau asociaților și în conformitate cu metodologia emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

2.1.2 Situații financiare anuale

Societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane cu scop lucrativ au obligația să întocmească situații financiare anuale, inclusiv în situația fuziunii, divizării sau încetării activității acestora, în condițiile legii.

Situațiile financiare anuale se compun din bilanț și cont de profit și pierdere. Exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie.

Întocmirea situațiilor financiare anuale trebuie să fie precedată obligatoriu de inventarierea generală a elementelor de activ și pasiv și a celorlalte bunuri și valori aflate în gestiune și administrare, potrivit normelor emise în acest scop de Ministerul Finanțelor Publice.

Situațiile financiare anuale se păstrează timp de 50 ani. În caz de încetare a activității , situațiile financiare anuale, precum și registrele și celelalte documente la care se referă art.24 se predau la arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie. Pentru asigurarea informațiilor destinate sistemului instituțional al statului, un exemplar al situațiilor financiare anuale se depune la direcția generală a finanțelor publice județene.

2.2. Obiectivele contabilitǎții stocurilor

Obiectivul fundamental al contabilității îl reprezintă furnizarea de informații care să ofere o imagine fidelă asupra situației patrimoniului și rezultatelor obținute.

Așa cum se arată în Directiva a IV a a Comunității Economice Europene, menirea contabilității unei întreprinderi este de a furniza documente de sinteză, care să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situației financiare și rezultatului, în scopul furnizării de informații utile ansamblului de utilizatori atunci când aceștia iau decizii economice.

Pentru atingerea obiectivelor sale, contabilitatea utilizează atât procedee care furnizează informații operative cât și procedee care permit, periodic, efectuarea unei analize aprofundate și multilaterale a activității desfășurate.

“Contabilitatea își aduce o contribuție deosebită în economie, deoarece, prin întregul său conținut îmbină armonios teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizează un sistem de informații corelat și verificat, nelăsând loc subiectivismului și promovând rigurozitatea și exactitatea în reflectarea fenomenelor economico – financiare.”

Prin geneză, contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informațional și decizional la problema gestiunii valorilor economice separate pe entități patrimoniale.

Există două tipuri de gestionari care cer informații contabile. Anumiți gestionari au rolul de a aloca întreprinderii resursele de care sunt responsabili și pentru crearea cărora angajează relații cu partenerii din exteriorul întreprinderii, la rândul lor gestionari în propriul mediu economico-social, ce solicită acele informații, care le permite răspunsul la întrebarea dacă să aloce resursele pentru care au responsabilitate. Aceste informații vizează fluxurile externe ale întreprinderii pentru a putea satisface nevoile de informare ale terților, pentru a efectua analize comparative în timp (evoluția patrimoniului întreprinderii mai ales) și în spațiu (comparații între întreprinderi), pentru a calcula indicatorii macroeconomici. Alți gestionari au rolul de a controla modul de alocare și utilizare a resurselor provenind din exteriorul întreprinderii, pentru a urmării și analiza realizarea obiectivelor interne care le-au fost stabilite (productivitate, controlul producției, dezvoltarea segmentelor de piață etc.);

aceste informații vizează fluxurile interne pentru analiza și controlul proceselor de transformare a resurselor. Ei au nevoie de acele informații care să le asigure răspunsul la întrebarea cum să aloce resursele pentru a răspunde cât mai bine obiectivelor urmărite.

Nevoile diferite de informare pentru cele două categorii de gestionari presupun un cadru de normalizare și reglementare adecvat, prin care, pe de o parte, terminologia și regulile contabilității să fie comune pentru toate întreprinderile, iar, pe de altă parte , fiecare întreprindere să dispună de o marjă de libertate suficient de mare pentru a-și putea organiza în maniera cea mai convenabilă gestiunea internă a patrimoniului și pentru a-și asigura confidențialitatea unui segment din sistemul informațional contabil în dialogul său cu mediul economico-social.

Separarea celor două categorii de informații contabile generează cele două laturi ale contabilității: contabilitatea financiară și contabilitatea de gestiune.

Contabilitatea financiară oferă informațiile destinate, în principal, partenerilor externi ai întreprinderii pentru a-i ajuta să analizeze deciziile lor privind alocarea resurselor. Ea furnizează acele informații gestionarilor, care se bazează pe întrebări ce dau o viziune globală și normalizată asupra întreprinderii: care sunt consumurile de resurse, reprezentate pe grupe mari, după natura lor și care sunt rezultatele întreprinderii în ansamblul său. Documentele de sinteză pe care le produce (bilanțul, contul de rezultate, anexele la bilanț) oferă o imagine sintetică și retrospectivă a situației patrimoniului întreprinderii

Deoarece contabilitatea financiară se adresează, în primul rând, celor care finanțează, folosind un limbaj formalizat și normalizat este o contabilitate obligatorie puternic influențată de aspecte juridice și fiscale.

Contabilitatea de gestiune servește gestionarilor din interiorul întreprinderii, care au misiunea de a decide transformarea resurselor care le-au fost încredințate din exterior pentru administrare. Pentru atingerea scopului, ei trebuie să acționeze direct asupra proceselor de transformare a resurselor în rezultat. Pentru a urmării etapele, pe care resursele le parcurg, contabilitatea de gestiune este cea care ne arată procesul de conversie a resurselor consumate în rezultate, fiind detaliat acest proces pe centre de responsabilitate și pe produse.

Contabilitatea de gestiune oferă deci acele informații care privesc gestiunea internă a întreprinderii, criteriile după care aceasta își calculează costurile și asigură măsurarea performanțelor interne, la nivel de sector de activitate, funcție sau produs.

Adresându-se celor care gestionează și administrează, contabilitatea de gestiune vine să completeze prin dimensiunea economico-managerială, ce se dorește a fi adoptată la nivelul ei, dimensiunea juridico-contabilă a contabilității financiare.

Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor care intervin în cadrul ciclului de exploatare fie pentru a fi vândute în aceeași stare sau la terminarea procesului de producție fie pentru a fi consumate cu ocazia primei utilizări. În bilanț stocurile sunt evidențiate potrivit naturii și destinației lor sau în ordinea cronologică în care intervin în cadrul ciclului de exploatare, astfel: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, producție în curs de execul, partenerilor externi ai întreprinderii pentru a-i ajuta să analizeze deciziile lor privind alocarea resurselor. Ea furnizează acele informații gestionarilor, care se bazează pe întrebări ce dau o viziune globală și normalizată asupra întreprinderii: care sunt consumurile de resurse, reprezentate pe grupe mari, după natura lor și care sunt rezultatele întreprinderii în ansamblul său. Documentele de sinteză pe care le produce (bilanțul, contul de rezultate, anexele la bilanț) oferă o imagine sintetică și retrospectivă a situației patrimoniului întreprinderii

Deoarece contabilitatea financiară se adresează, în primul rând, celor care finanțează, folosind un limbaj formalizat și normalizat este o contabilitate obligatorie puternic influențată de aspecte juridice și fiscale.

Contabilitatea de gestiune servește gestionarilor din interiorul întreprinderii, care au misiunea de a decide transformarea resurselor care le-au fost încredințate din exterior pentru administrare. Pentru atingerea scopului, ei trebuie să acționeze direct asupra proceselor de transformare a resurselor în rezultat. Pentru a urmării etapele, pe care resursele le parcurg, contabilitatea de gestiune este cea care ne arată procesul de conversie a resurselor consumate în rezultate, fiind detaliat acest proces pe centre de responsabilitate și pe produse.

Contabilitatea de gestiune oferă deci acele informații care privesc gestiunea internă a întreprinderii, criteriile după care aceasta își calculează costurile și asigură măsurarea performanțelor interne, la nivel de sector de activitate, funcție sau produs.

Adresându-se celor care gestionează și administrează, contabilitatea de gestiune vine să completeze prin dimensiunea economico-managerială, ce se dorește a fi adoptată la nivelul ei, dimensiunea juridico-contabilă a contabilității financiare.

Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor care intervin în cadrul ciclului de exploatare fie pentru a fi vândute în aceeași stare sau la terminarea procesului de producție fie pentru a fi consumate cu ocazia primei utilizări. În bilanț stocurile sunt evidențiate potrivit naturii și destinației lor sau în ordinea cronologică în care intervin în cadrul ciclului de exploatare, astfel: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, producție în curs de execuție, semifabricate, produse finite, mărfuri, etc.

În condițiile economiei de piață contabilității financiare a stocurilor îi revin sarcini sporite atât pe linia asigurării evidenței și controlului gestiunilor de valori materiale, cât și în ceea ce privește asigurarea bazei informaționale pentru calcularea costurilor prin contabilitatea de gestiune și a rezultatelor financiare obținute.

Conturile de stocuri și producție în curs de execuție sunt conturi de bilanț, precum și de inventar, ele furnizează informația de reflectare și control gestionar privind situația și mișcarea stocurilor și comenzilor în curs de execuție.

Desfășurarea procesului de producție în bune condiții și sporirea activității economice a întreprinderilor necesită asigurarea acestora cu stocuri materiale, precum și utilizarea lor rațională. În acest context, informațiile furnizate de sistemul informațional al stocurilor vizează două momente ale activității, și anume aprovizionarea cu materii prime și materiale, pe de o parte, iar pe de altă parte, utilizarea valorilor materiale în procesul de producție.

Un rol deosebit de important pentru folosirea rațională a stocurilor revine aprovizionării tehnico materiale și în cadrul acesteia gestiunii științifice a stocurilor care asigură activizarea resurselor, evitarea imobilizărilor nejustificate a acestora și repunerea în circuitul economic a stocurilor constituite, antrenarea unei forțe de muncă sociale cât mai mică în procesul de păstrare, depozitare și conservare.

În legătură cu cele precizate trebuie subliniat faptul că procesul de stocare a resurselor materiale influențează activitatea din economie sub două aspecte contrare: pe de o parte asigură desfășurarea normală, armonioasă a activității din economie fără ca societatea să sufere la un moment dat o lipsă a resurselor materiale de care are nevoie, iar pe de altă parte diminuează eficiența activității din economie când se manifestă suprastocarea care determină scoaterea din circuitul economic pentru o anumită perioadă a unor cantități de resurse materiale suplimentare care ar putea permite creșterea producției.

Ținând seama de această dublă influență economică a procesului de stocare este pe deplin justificată preocuparea permanentă în vederea găsirii de noi metode pentru formarea unui stoc minim necesar care prin volumul și structura sa să asigure desfășurarea normală a activității economice pe toată durata de plată, dar în condițiile unor stocuri minime și a unui efort de muncă cât mai mic.

În dimensionarea optimă a stocurilor este necesar să se aibă în vedere o serie de factori care se pot institui într-un model economic, cum ar fi: frecvența livrărilor, costul de stocaj, norma minimă de livrare, capacitatea de transport în corelație cu distanța de transport, amplasarea și apartenența stocului, condițiile naturale și climaterice, capacitatea de depozitare etc.

La baza determinării necesarului de stoc stau normele de consum necesare realizării programului de producție și care exprimă cantitatea maximă ce se poate consuma pentru obținerea unei unități de produs sau executarea unei lucrări.

Normarea și dimensionarea judicioasă a stocurilor de producție vizează determinarea următorilor indicatori: stocul curent, stocul de siguranță și stocul de pregătire sau condiționare.

Stocul curent reprezintă cantitatea de materii și materiale necesare pentru asigurarea continuității și desfășurării normale a activității de producție între două aprovizionări succesive, iar mărimea lui depinde de consumul zilnic și de timpul sau intervalul mediu dintre două aprovizionări.

Stocul de siguranță reprezintă cantitatea de materii și materiale necesară asigurării continuității și desfășurării normale a procesului de producție în cazul în care intervin anumite dereglări în procesul de aprovizionare, iar mărimea lui se determină ca produs între consumul zilnic și timpul necesar unui ciclu complet de aprovizionare.

Stocul de pregătire sau condiționare se constituie atunci când este necesară pregătirea prealabilă a materialelor pentru consumul productiv și se determină prin ponderarea consumului mediu zilnic cu timpul de pregătire a materiilor prime.

În același timp, în paralel cu urmărirea procesului de aprovizionare este necesar să se urmărească modul de folosire al stocurilor, aspect care se poate realiza prin urmărirea modului de respectare a normelor de consum. În acest context se pot determina abaterile cheltuielilor efective de la nivelul lor standard sau normat și reliefarea cauzelor care le-au provocat (abateri de la cantitate sau abateri de preț), precum și responsabilitățile în vederea luării deciziilor ce se impun.

Pe lângă indicatorii precizați mai sus, în legătură cu modul de folosire a stocurilor materiale se mai poate utiliza coeficientul de folosire sau gradul de valorificare productivă a materialelor stabilit ca raport între greutatea netă a produsului sau cantitatea de materii prime și materiale introdusă în procesul de fabricație. Diferența între cantitatea de materiale încorporată în produsele finite și cantitatea de materiale introdusă în fabricație este reprezentată de deșeurile și pierderile inerente procesului de prelucrare.

În condițiile economiei de piață, perfecționarea procesului de aprovizionare cu materii și materiale și folosirea rațională a acestora reprezintă una din căile principale de sporire a eficienței economice în toate întreprinderile industriale.

CAPITOLUL II

ANALIZA STOCURILOR CA ACTIVE CIRCULANTE.

2.1. Active circulante ; definiție ; componența stocurilor

În categoria activelor circulante se cuprind:

stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură;

creanțe;

investiții financiare pe termen scurt;

casa și conturi la bănci.

În situația în care provizionul constituit pentru un activ circulant devine total sau parțial fără obiect, întrucât motivele care au dus la constituirea acestuia au încetat să mai existe într-o anumită măsură, atunci acel provizion trebuie reluat corespunzător la venituri.

Stocurile sunt active circulante:

deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a activității;

în curs de producție în vederea vânzării în aceleași condiții ca mai sus; sau

sub formă de materii prime, materiale și alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producție sau pentru prestarea de servicii.

În cadrul stocurilor se cuprind:

– mărfurile, respectiv bunurile pe care unitatea le cumpără în vederea revânzării sau produse predate spre vânzare magazinelor proprii;

– materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit integral sau parțial, fie în starea lor inițială, fie transformată;

– materiale consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și alte materiale consumabile), care participă sau ajută la procesul de fabricație sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit;

– materiale de natura obiectelor de inventar;

– produse, respectiv:

semifabricatele, prin care se înțeleg produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într-osecție(fază de fabricație) și care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secții sau se livrează terților;

produse finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricație și nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unității, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienților;

rebuturile, materialele recuperabile sau deșeurile

În cadrul stocurilor se include și bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignație la terți, care se înregistrează distinct în contabilitate pe categorii de stocuri.

2.2. Obligativitatea înregistrării.

2.2.1. Intrarea în gestiune

Potrivit art. 12 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 61/2001, deținerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar, alte drepturi și obligații, precum și efectuarea de operațiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate sunt interzise. În aplicarea acestor prevederi este necesar să se asigure:

recepționarea tuturor bunurilor materiale intrate în unitate și înregistrarea lor la locurile de depozitare. Bunurile materiale primite pentru prelucrare, în custodie sau în consignație se recepționează și se înregistrează distinct ca intrări în gestiune. În contabilitate, valoarea acestor bunuri se înregistrează în conturi în afara bilanțului;

în situația unor decalaje între aprovizionarea și recepția bunurilor care se dovedesc a fi în mod cert în proprietatea unității, se procedează astfel:

bunurile sosite fără factură se înregistrează ca intrări în gestiune atât la locul de depozitare, cât și în contabilitate, pe baza recepției și a documentelor însoțitoare;

bunurile sosite și nerecepționate se înregistrează distinct în contabilitate ca intrare în gestiune;

în cazul unor decalaje între vânzarea și livrarea bunurilor, acestea se înregistrează

ca ieșiri din unitate, nemaifiind considerate proprietatea acesteia, astfel:

bunurile vândute și nelivrate se înregistrează distinct în gestiune, iar în contabilitate, în conturi în afara bilanțului;

bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieșiri din gestiune atât la locurile de depozitare, cât și în contabilitate, pe baza documentelor care confirmă ieșirea din gestiune potrivit legii;

bunurile aprovizionate sau vândute cu clauze privind dreptul de proprietate se

înregistrează la intrări și, respectiv, la ieșiri, atât în gestiune, cât și în

contabilitate, potrivit contractelor încheiate.

2.3. Evoluția stocurilor

2.3.1. Evoluția stocurilor comparativ cu CA și față de un anumit nivel

Stocurile de materiale, prin natura lor, reprezintă o imobilizare de valori, de capital. Funcțiile pe care le îndeplinesc stocurile în procesul circulației capitalului determină strategia pe care o adoptă societatea pe acțiuni în gestionarea eficientă, în care mărimea acestora prezintă o importanță deosebită.

Sub aspect metodologic, analiza stocurilor de materiale ale unei societăți pe acțiuni vizează mai multe aspecte. Astfel, un prim aspect se referă la evoluția stocurilor, comparativ cu cifra de afaceri(CA). În condițiile de stabilitate economică, stocurile de materiale trebuie să evolueze, în paralel cu producția, respectiv, cu cifra de afaceri. În practica de analiză se recomandă ca, pe măsura posibilităților, să se facă comparații și cu situația societăților pe acțiuni concurente.

În analiza stocurilor, al doilea aspect privește evoluția lor față de un anumit nivel (stoc normal, mediu, maxim )

Pentru ca procesul de producție să continue, se impune existența stocurilor de materiale. Pentru aceasta, societatea economică trebuie să-și stabilească limita stocurilor și să urmărească respectarea axesteia.

Actualele sisteme de evidență permit ca, în orice moment, să fie identificate materialele care prezintă abateri față de limita stabilită

2.3.2. Gradul de imobilizare și durata de imobilizare (viteza de rotație, calcule)

Al treilea aspect în analiza stocurilor se referă la “gradul de imobilizare”. Grupându-le, pot exista stocuri normale, stocuri cu mișcare lentă, stocuri fără mișcare și stocuri disponibile

Încadrarea într-o grupă sau alta se face în funcție de frecvența consumului, calculându-se durata de imobilizare a stocului (Di) în zile pe baza relației:

S . 360

Di = –––

E

În care: S = stocul mediu anual;

E = ieșirile din magazie.

În funcție de această mărime calculată pentru perioadele anterioare, se stabilește, convențional, intervalul în zile pentru fiecare grupă. De exemplu, dacă durata medie de stocare este de 30 zile, materialele care au timp de stocare mai mic decât această durată intră în grupa stocurilor normale; între 30-60 zile, reprezintă grupa stocurilor cu mișcare lentă, iar peste 60 zile, a celor fără mișcare. Astfel dacă un material Di = 45 zile, iar la ultima modificare(ieșire) au trecut 50 zile, intră în gruparea stocurilor cu mișcare lentă.

Stocurile existente la un moment dat trebuie să asigure continuitatea procesului de producție. Ca urmare, o altă problemă în analiza acestora se referă la rezerva în zile (Rz), care se stabilește pe baza relației:

S1

Rz = ––

cz

În care : S1 = stocul efectiv la un moment dat;

cz = consumul mediu zilnic.

Dacă se formează și stocul de siguranță, rezerva în zile se determină astfel:

S1 – (t . cz)

Rz = ––––-

cz

În care :

t = echivalentul în zile al stocului de siguranță.

2.4. Ieșirea din gestiune a stocurilor.

2.4.1. Înregistrare și evaluare, metode (FIFO; CMP; LIFO)

La ieșirea din gestiune a stocurilor și altor active fungibile, acestea se evaluează și se înregistrează în contabilitate prin aplicarea uneia dintre metodele menționate mai jos:

metoda primul intrat – primul ieșit – FIFO;

metoda costului mediu ponderat – CMP;

metoda ultimul intrat – primul ieșit – LIFO.

Potrivit metodei FIFO, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție) al primei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție( sau de producție) al lotului următor, în ordine cronologică.

Metoda costului mediu ponderat CMP , presupune calcularea costului fiecărui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei și a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul perioadei. Media poate fi calculată periodic sau după fiecare recepție.

Potrivit metodei “ultimul intrat – primul ieșit” LIFO, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau producție) al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție al lotului anterior, în ordine cronologică.

Metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvență pentru elementele similare de natura stocurilor și a activelor fungibile de la un exercițiu financiar la altul. Dacă, în situații excepționale, administratorii decid să schimbe metoda pentru un anumit element de stocuri , în notele explicative trebuie să se prezinte următoarele informații:

motivul schimbării metodei; și

efectele sale asupra rezultatului.

O persoană juridică trebuie să utilizeze aceleași metode de determinare a costului pentru toate stocurile care au natură și utilizare similare. Pentru stocurile cu natură sau utilizare diferită, folosirea unor metode diferite de calcul al costului poate fi justificată.

Producția în curs de execuție se determină prin inventarierea producției neterminate la sfârșitul perioadei , prin metode tehnice de constatare a gradului de finalizare sau a stadiului de efectuare a operațiilor tehnologice și evaluarea acesteia la costurile de producție.

Potrivit art. 13 alin.(2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 61/2001, contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric prin folosirea inventarului permanent sau a inventarului intermitent.

În condițiile folosirii inventarului permanent , în contabilitate se înregistrează toate operațiunile de intrare și ieșire, ceea ce permite stabilirea și cunoașterea în orice moment a stocurilor , atât cantitativ, cât și valoric.

Inventarul intermitent constă în stabilirea ieșirilor și înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la sfârșitul perioadei. În acest caz , ieșirile se determină ca diferență între valoarea stocului inițial plus valoarea intrărilor și valoarea stocului final , determinat pe baza inventarierii.

Activele de natura stocurilor nu trebuie reflectate în bilanț la o valoare mai mare decât valoarea ce se poate obține prin utilizarea sau vânzarea lor. În acest scop , valoarea stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă , prin constituirea unui provizion pentru depreciere.

2.5. Costul stocurilor.

2.5.1. Definiție, componență și metoda de determinare

Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziției și prelucrării, precum și alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma și în locul în care se găsesc.

Materiile prime și materialele consumabile care sunt reînnoite în mod constant și a căror valoare globală este de importanță secundară pentru persoana juridică pot fi trecute în activ la o cantitate și o valoare nemodificată, atunci când acestea nu se modifică semnificativ.

Costul stocurilor care nu sunt de obicei fungibile și al acelor bunuri sau servicii produse și destinate unor comenzi distincte trebuie determinat prin identificarea specifică a costurilor individuale.

Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse. Identificarea specifică nu poate fi folosită în cazurile în care stocurile cuprind un număr mare de elemente, care sunt de regulă fungibile.

În funcție de specificul activității, pentru determinarea costului pot fi folosite, de asemenea, metoda costului standard, în activitatea de producție, sau metoda prețului cu amănuntul, în comerțul cu amănuntul.

Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor și consumabilelor, manoperei, eficienței și capacității de producție. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic și ajustate, dacă este necesar, în funcție de condițiile existente la un moment dat.

Diferențele de preț față de costul de achiziție sau de producție trebuie evidențiate distinct în contabilitate, fiind recunoscute în costul activului.

Repartizarea diferențelor de preț asupra valorii bunurilor ieșite și asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel :

Soldul inițial Diferențe de preț aferente intrărilor

al diferențelor + în cursul perioadei, cumulat

de preț de la începutul anului

Coeficient = –––––––––––––––––––––––––––– x 100

de repartizare Soldul inițial Valoarea intrărilor în cursul

al stocurilor la preț + perioadei la preț de înregistrare,

de înregistrare cumulat de la începutul anului

Acest coeficient se înmulțește cu valoarea bunurilor ieșite din gestiune la preț de înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieșite.

Coeficienții de repartizare a diferențelor de preț pot fi calculați la nivelul conturilor sintetice de gradul I și II , prevăzute în planul general de conturi, pe grupe sau categorii de stocuri.

La sfârșitul perioadei, soldurile conturilor de diferențe se cumulează cu soldurile conturilor de stocuri, la preț de înregistrare, astfel încât aceste conturi să reflecte valoarea stocurilor la costul de achiziție, respectiv de producție, după caz.

Diferențele de preț astfel stabilite la recepția bunurilor respective se înregistrează proporțional atât asupra valorii bunurilor ieșite, cât și asupra stocurilor.

Metoda prețului cu amănuntul este folosită în comerțul cu amănuntul pentru a determina costul stocurilor de articole numeroase și cu mișcare rapidă, care au marje similare și pentru care nu este practic să se folosească altă metodă.

Costul bunurilor vândute este calculat prin deducerea valorii marjei brute din prețul de vânzare al stocurilor. Orice modificare a prețului de vânzare presupune recalcularea marjei brute.

2.6. Evidența operativǎ a stocurilor

Documentul tipizat cu ajutorul căruia se ține evidența operativă a stocurilor este „Fișa de magazie" întocmită la locul de depozitare. Fișa de magazie NU CIRCULĂ, fiind un document de înregistrare operativă care servește ca:

document de evidență operativă a intrărilor, ieșirilor și stocurilor existente la un moment dat la fiecare loc de depozitare;

sursă de informații pentru controlul operativ curent și contabil al stocurilor de valori materiale;

Fișele de magazie se deschid pentru fiecare element stocabil în parte și se ordonează pe conturi sintetice de stocuri, grupe și subgrupe de elemente stocabile concordante cu structurile de conturi analitice instituite pentru acestea sau în ordine alfabetică și/sau a codurilor atribuite prin „soft-urile" informatice.

Intrările și ieșirile din stoc se înregistrează în fișele de magazie document cu document, stocul stabilindu-se după fiecare înregistrare și obligatoriu zilnic.

Documentul justificativ „clasic" care stă la baza înregistrării intrărilor în stoc, respectiv în fișa de magazie este „Nota de recepție și constatare de diferențe".

Nota de recepție și constatare de diferențe se întocmește de către o comisie de recepție legal constituită, respectiv prin dispoziție scrisă a persoanei însărcinate cu administrarea unității patrimoniale, pe baza documentelor de livrare care însoțesc transportul bunurilor, cum ar fi: factura fiscală, avizul de însoțire a mărfii etc. Nota de recepție și constatare de diferențe este un document justificativ complex care servește ca:

document pentru recepția bunurilor intrate în gestiune;

document justificativ pentru intrarea bunurilor în stoc, respectiv pentru încărcarea gestiunii;

act de probă, în justiție, în litigiile cu cărăușii și furnizorii, pentru diferențele cantitative constatate la recepție;

document justificativ pentru înregistrarea intrărilor de bunuri în contabilitatea analitică și sintetică a stocurilor.

Circulația notei de recepție și constatare de diferențe se prezintă astfel:

Se impun aceste circuite numai dacă există diferențe cantitative la recepție datorate furnizorului sau cărăușului. Dacă nu există diferențe cantitative constatate la recepție, se întocmește numai în două exemplare, din care copia rămâne, de regulă, la cotorul blocului de note de recepție și constatare de diferențe, la gestiunea de stocuri.

Documentul justificativ „clasic" care stă la baza înregistrării ieșirilor în fișele de magazie este „Bonul de consum" . Bonul de consum servește ca:

document de eliberare din magazie pentru consum a unuia sau mai multor elemente stocabile, după caz;

document justificativ de ieșire a bunurilor din stoc, respectiv de descărcare a gestiunii;

document justificativ de înregistrare a ieșirilor din stoc în contabilitatea analitică și sintetică a stocurilor.

Circulația bonului de consum este prezentată în figura de mai jos:

*La instituțiile publice exemplarul 2 rămâne Ia emitent.

Întrucât nici un exemplar din documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în evidențele operative ale gestiunilor de stocuri nu rămâne în păstrarea (arhiva) gestionarului, pentru justificarea predării de către gestionar a tuturor documentelor justificative compartimentului financiar – contabil, se impune utilizarea, în acest scop, a documentului „Borderou de predare a documentelor" .

Borderou! de predare a documentelor servește ca:

document de predare la contabilitate, de către gestionar, a documentelor justificative privind mișcarea (intrarea și ieșirea) valorilor materiale;

document de predare a documentelor justificative între diferite compartimente funcționale și/sau tehnico-productive ale unei unități patrimoniale;

document de control al sumelor înregistrate în contabilitatea sintetică, prin confruntarea acestora cu totalul borderoului.

Circulația Borderoului de predare a documentelor este prezentat mai jos:

Societatea utilizează pentru contabilizarea stocurilor metoda inventarului permanent iar contabilitatea analitică a stocurilor este organizată după metoda cantitativ — valorică (pe fișe de cont analitic).

Metoda cantitativ-valorică (pe fișe de cont analitic) constă în ținerea evidenței cantitative pe categorii de bunuri la locul de depozitare, iar în contabilitate, a evidentei cantitativ-valorice.

Contabilitatea stocurilor se desfășoară pe gestiuni, iar în cadrul acestora pe categorii de bunuri. Controlul exactității și concordanței înregistrărilor din evidența de la locurile de depozitare și din contabilitate se face prin punctajul periodic dintre cantitățile înregistrate în fișele de depozit și cele din fișele de cont analitic de la contabilitate.

în accepțiunea clasică a metodei cantitativ-valorice, contabilitatea analitică a gestiunilor de stocuri se realizează astfel:

a) Evidența operativă se conduce numai cantitativ la locurile de depozitare, cu ajutorul „Fișei de magazie", deschisă pentru fiecare element stocabil în parte, în care gestionarul calculează ,stocul cantitativ scriptic după fiecare operațiune de intrare sau ieșire de stoc".

b) Contabilitatea analitică se conduce cantitativ-valoric la compartimentul financiar-contabil cu ajutorul „Fișelor de cont analitic pentru valori materiale". Se deschide câte o „Fișă de cont analitic pentru valori materiale" pentru fiecare element stocabil în parte, pentru care s-a deschis câte o „Fișă de magazie" distinctă la locul de depozitare.

Înregistrările în „Fișele de cont analitic pentru valori materiale" se fac, document cu document, pe baza documentelor de intrare ieșire a bunurilor stocabile în și din gestiuni care au stat la baza fiecărei înregistrări în „Fișa de magazie".

Controlul gestionar-contabil al existenței și mișcărilor de stocuri se realizează prin:

Confruntarea concordanței dintre datele cantitative (intrări, ieșiri și stoc) din „Fișele de cont analitic pentru valori materiale" și datele similare din „Fișa de magazie".

Confruntarea concordanței dintre datele valorice (debit, credit, sold) din „Fișele de cont analitic pentru valori materiale" și totalurile balanțelor de verificare analitice ale conturilor de stocuri.

Principalele operațiuni (lucrări) pe care le presupune aplicarea metodei cantitativ-valorice de contabilitate analitică a gestiunilor de stocuri sunt:

a) La locurile de depozitare a stocurilor:

al) Primirea-predarea bunurilor în baza documentelor de dispoziție privind intrarea-ieșirea acestora.

a2) înregistrarea documentelor de dispoziție de intrare-ieșire în „Fisele de magazie".

a3) întocmirea „Borderourilor de predare a documentelor de intrare-ieșire" către compartimentul financiar-contabil.

b) La compartimentul financiar-contabil:

bl) Verificarea necesității, exactității și oportunității operațiunilor de intrare-ieșire de stocuri și confirmarea corectitudinii înregistrărilor efectuate de gestionari în „Fisele de magazie".

b2) Evaluarea cantităților intrate sau ieșite din stoc în conformitate cu procedeele de evaluare acceptate de legislația și doctrina contabilă și adoptate de întreprindere.

b3) înregistrarea documentelor de intrare-ieșire în „Fișele de cont analitic pentru valori materiale" și eventual în situațiile centralizatoare ale intrărilor și ieșirilor de bunuri.

b4) înregistrarea intrărilor și ieșirilor valorice în conturile de stocuri.

b5) întocmirea balanței de verificare analitică a conturilor de stocuri.

ACTUALIZARE STOCURI – INTRĂRI ȘI IEȘIRI (flux grafic)

CAPITOLUL III

LEGISLAȚIA ÎN VIGOARE PRIVIND CONTABILITATEA STOCURILOR

3.1. Organizarea și conducerea contabilității de gestiune

Prevederi generale privind contabilitatea de gestiune .Potrivit prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 26 august 2002, persoanele juridice prevăzute la art. 1 alin. (1) din lege au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, inclusiv contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.

    Potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității de gestiune adaptate la specificul activității revine administratorului sau altei persoane juridice care are obligația gestionării unității respective.

    În funcție de specificul activității desfășurate, contabilitatea de gestiune va asigura, în principal, înregistrarea operațiilor privind colectarea și repartizarea cheltuielilor pe destinații, respectiv pe activități, secții, faze de fabricație, centre de costuri, centre de profit, după caz, precum și calculul costului de achiziție, de producție, de prelucrare al bunurilor intrate, obținute, lucrărilor executate, serviciilor prestate, producției în curs de execuție, imobilizărilor în curs etc., din unitățile de producție, comerciale, prestatoare de servicii, financiare și alte domenii de activitate.

    Prin contabilitatea de gestiune persoanele juridice pot obține informații care să asigure o gestionare eficientă a patrimoniului, respectiv:

informații legate de costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor, pentru persoanele juridice care desfășoară activități de producție, prestări de servicii, precum și de costul bunurilor vândute pentru persoanele juridice care desfășoară activitate de comerț;

informații care stau la baza bugetării și controlului activității de exploatare;

informații necesare analizelor financiare în vederea fundamentării deciziilor manageriale privind conducerea activității interne;

alte informații impuse de realizarea unui management performant.

    Contabilitatea de gestiune se organizează de administratorul persoanei juridice fie utilizând conturi specifice, fie prin dezvoltarea conturilor din contabilitatea financiară, fie cu ajutorul evidenței tehnico-operative proprii.

    Folosirea conturilor contabile, precum și simbolizarea acestora se efectuează astfel încât sistemul de stocare și de accesare a informațiilor obținute să fie flexibil și să permită o gamă largă de opțiuni. Lista conturilor de gestiune este adaptată în funcție de scopurile urmărite, respectiv: evidențierea fluxului costurilor, determinarea costurilor aferente stocurilor, determinarea veniturilor și a rezultatelor în funcție de activitatea care le generează, efectuarea de previziuni etc.

    Contabilitatea de gestiune furnizează informații necesare elaborării de rapoarte și analize interne utilizate de managementul unității în luarea deciziilor. Cerințele de prezentare și analiză a informațiilor oferite de contabilitatea de gestiune nu sunt limitative. La organizarea contabilității de gestiune se va urmări ca informațiile obținute să satisfacă atât necesitățile de informare existente, cât și pe cele în continuă schimbare.

    Procedeele și tehnicile utilizate în contabilitatea de gestiune se stabilesc în funcție de caracteristicile calitative ale informațiilor cerute de utilizatori, precum și de particularitățile activității desfășurate.

3.2. Normă privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv

Inventarierea elementelor de activ și de pasiv reprezintă ansamblul operațiunilor prin care se constată existența tuturor elementelor respective, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, la data la care aceasta se efectuează.

    Inventarierea are ca scop principal stabilirea situației reale a tuturor elementelor de activ și de pasiv ale fiecărei unități, precum și a bunurilor și valorilor deținute cu orice titlu, aparținând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situațiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare și a performanței unității pentru respectivul exercițiu financiar.

Organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv din cadrul societăților comerciale, societăților/companiilor naționale, regiilor autonome, institutelor naționale de cercetare-dezvoltare, societăților cooperatiste, instituțiilor publice, asociațiilor și celorlalte persoane juridice cu și fără scop patrimonial, precum și ale persoanelor fizice care desfășoară activități producătoare de venituri, denumite în continuare unități, se efectuează potrivit prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale reglementărilor contabile aplicabile, precum și ale prezentelor norme.

În temeiul prevederilor Legii nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, unitățile au obligația să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ și de pasiv deținute la începutul activității, cel puțin o dată pe an pe parcursul funcționării lor, în cazul fuziunii sau încetării activității, precum și în următoarele situații:

la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor organe prevăzute de lege;

ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere;

ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;

cu prilejul reorganizării gestiunilor;

ca urmare a calamităților naturale sau a unor cazuri de forță majoră;

în alte cazuri prevăzute de lege.

    În cazul în care, în situațiile enumerate mai sus, sunt inventariate toate elementele de activ dintr-o gestiune, aceasta poate ține loc de inventariere anuală, cu aprobarea administratorului, a ordonatorului de credite sau a persoanei care are obligația gestionării elementelor de activ și de pasiv, cu respectarea prevederilor pct. 5 alin. 3.

    În baza prevederilor Legii nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice poate aproba excepții de la regula inventarierii anuale pentru unele bunuri cu caracter special aflate în administrarea instituțiilor publice, la propunerea ordonatorilor principali de credite.

La începutul activității unității, inventarierea are ca scop principal stabilirea și evaluarea elementelor de activ ce constituie aport la capitalul unității. Elementele de activ care constituie aport la capitalul social al agenților economici, la patrimoniul inițial al persoanelor juridice fără scop patrimonial și la patrimoniul instituțiilor publice se înscriu în registrul-inventar grupate pe conturi.

Inventarierea anuală a elementelor de activ și de pasiv se face, de regulă, cu ocazia încheierii exercițiului financiar, avându-se în vedere și specificul activității fiecărei unități.

    În cadrul agenților economici cu activitate complexă, bunurile pot fi inventariate și înaintea datei de încheiere a exercițiului financiar, cu condiția asigurării valorificării și cuprinderii rezultatelor inventarierii în situațiile financiare întocmite pentru exercițiul financiar respectiv.

    În situația inventarierii unor gestiuni pe parcursul anului, în registrul-inventar se va cuprinde valoarea stocurilor faptice inventariate și înscrise în listele de inventariere actualizate cu intrările și ieșirile de bunuri din perioada cuprinsă între data inventarierii și data încheierii exercițiului financiar.

Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere, potrivit prevederilor Legii nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și în conformitate cu reglementările contabile aplicabile, revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării elementelor de activ și de pasiv și care elaborează și transmite comisiilor de inventariere proceduri scrise adaptate la specificul unității.

Inventarierea elementelor de activ și de pasiv se efectuează de către comisii de inventariere, formate din cel puțin două persoane, numite prin decizie scrisă, emisă de persoanele autorizate prevăzute la pct. 6. În decizia de numire se menționează în mod obligatoriu componența comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunea supusă inventarierii, data de începere și de terminare a operațiunilor.

    La persoanele fizice care desfășoară activități producătoare de venituri, precum și la unitățile al căror număr de salariați este redus, iar valoarea bunurilor din gestiune nu depășește plafonul stabilit de administratori, inventarierea poate fi efectuată de către o singură persoană.

    Comisiile de inventariere sunt coordonate, acolo unde este cazul, de către o comisie centrală, numită, de asemenea, prin decizie scrisă, emisă de persoanele autorizate prevăzute la pct. 6, care are ca sarcină să organizeze, să instruiască, să supravegheze și să controleze modul de efectuare a operațiunilor de inventariere.

    Comisia de inventariere răspunde de efectuarea tuturor lucrărilor de inventariere, potrivit prevederilor legale.

    Pentru desfășurarea în bune condiții a operațiunilor de inventariere, în comisii vor fi numite persoane cu pregătire corespunzătoare economică și tehnică, care să asigure efectuarea corectă și la timp a inventarierii elementelor de activ și de pasiv, inclusiv evaluarea lor conform reglementărilor contabile aplicabile.

    Inventarierea și evaluarea elementelor de activ și de pasiv se pot efectua atât cu salariații proprii, cât și pe bază de contracte de prestări de servicii încheiate cu persoane juridice sau fizice cu pregătire corespunzătoare.

    Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii depozitelor supuse inventarierii și nici contabilii care țin evidența gestiunii respective.

    Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiți decât în cazuri bine justificate și numai prin decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit.

În vederea bunei desfășurări a operațiunilor de inventariere, administratorii, ordonatorii de credite sau alte persoane care au obligația gestionării elementelor de activ și de pasiv trebuie să ia măsuri pentru crearea condițiilor corespunzătoare de lucru comisiei de inventariere, prin:

organizarea depozitării bunurilor grupate pe sortotipodimensiuni, codificarea acestora și întocmirea etichetelor de raft;

ținerea la zi a evidenței tehnico-operative la gestiuni și a celei contabile și efectuarea confruntării datelor din aceste evidențe;

participarea întregii comisii de inventariere la lucrările de inventariere;

asigurarea personalului necesar pentru manipularea bunurilor care se inventariază, respectiv pentru sortare, așezare, cântărire, măsurare, numărare etc.;

asigurarea participării la identificarea bunurilor inventariate (calitate, sort, preț etc.) a unor specialiști din unitate sau din afara acesteia, la solicitarea responsabilului comisiei de inventariere, care au obligația de a semna listele de inventariere pentru atestarea datelor înscrise;

dotarea gestiunii cu aparate și instrumente adecvate și în număr suficient pentru măsurare, cântărire etc., cu mijloace de identificare (cataloage, mostre, sonde etc.), precum și cu formulare și rechizite necesare;

dotarea comisiei de inventariere cu mijloace tehnice de calcul și de sigilare a spațiilor inventariate;

asigurarea protecției membrilor comisiei de inventariere în conformitate cu normele de protecție a muncii;

asigurarea securității ușilor, ferestrelor, porților etc. de la magazine, depozite, gestiuni etc.

Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de către comisia de inventariere sunt următoarele:

înainte de începerea operațiunii de inventariere să ia de la gestionarul răspunzător de gestiunea bunurilor o declarație scrisă din care să rezulte dacă:

gestionează bunuri și în alte locuri de depozitare;

în afara bunurilor unității respective, are în gestiune și alte bunuri aparținând terților, primite cu sau fără documente;

are plusuri sau lipsuri în gestiune, despre a căror cantitate sau valoare are cunoștință;

are bunuri nerecepționate sau care trebuie expediate (livrate), pentru care s-au întocmit documentele aferente;

a primit sau a eliberat bunuri fără documente legale;

deține numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor aflate în gestiunea sa;

are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidența gestiunii sau care nu au fost predate la contabilitate.

    De asemenea, gestionarul va menționa în declarația scrisă felul, numărul și data ultimului document de intrare/ieșire a bunurilor în/din gestiune.

    Declarația se datează și se semnează de către gestionarul răspunzător de gestiunea bunurilor și de către comisia de inventariere, care atestă că a fost dată în prezența sa;

b) să identifice toate locurile (încăperile) în care există bunuri ce urmează a fi inventariate;

să asigure închiderea și sigilarea spațiilor de depozitare, în prezența gestionarului, ori de câte ori se întrerup operațiunile de inventariere și se părăsește gestiunea.

    Dacă bunurile supuse inventarierii, gestionate de către o singură persoană, sunt depozitate în locuri diferite sau când gestiunea are mai multe căi de acces, membrii comisiei care efectuează inventarierea trebuie să sigileze toate aceste locuri și căile lor de acces, cu excepția locului în care a început inventarierea, care se sigilează numai în cazul când inventarierea nu se termină într-o singură zi. La reluarea lucrărilor se verifică dacă sigiliul este intact; în caz contrar, acest fapt se va consemna într-un proces-verbal de constatare, care se semnează de către comisia de inventariere și de către gestionar, luându-se măsurile corespunzătoare.

    Documentele întocmite de comisia de inventariere rămân în cadrul gestiunii inventariate, în locuri special amenajate (fișete, casete, dulapuri etc.), încuiate și sigilate. Sigiliul se păstrează, pe durata inventarierii, de către responsabilul comisiei de inventariere;

să bareze și să semneze, la ultima operațiune, fișele de magazie, menționând data la care s-au inventariat bunurile, să vizeze documentele care privesc intrări sau ieșiri de bunuri, existente în gestiune, dar neînregistrate, să dispună înregistrarea acestora în fișele de magazie și predarea lor la contabilitate, astfel încât situația scriptică a gestiunii să reflecte realitatea.

    La unitățile de desfacere cu amănuntul, care folosesc metoda global-valorică, gestionarul trebuie să întocmească și să depună la contabilitate, înainte de începerea inventarierii, raportul de gestiune în care să se înscrie toate documentele de intrare și de ieșire a mărfurilor, precum și cele privind numerarul depus la casierie, întocmit până în momentul începerii inventarierii;

Stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire, măsurare sau cubare, după caz. Bunurile aflate în ambalaje originale intacte nu se desfac decât prin sondaj, acest lucru urmând a fi menționat și în listele de inventariere respective.

Determinarea stocurilor faptice se face astfel încât să se evite omiterea ori inventarierea de două sau de mai multe ori a acelorași bunuri.

Materiile prime, materialele, prefabricatele, piesele de schimb, semifabricatele etc., aflate la locurile de muncă și nesupuse prelucrării, nu se consideră producție în curs de execuție. Acestea se inventariază separat și se repun în conturile din care provin, diminuându-se cheltuielile, iar după terminarea inventarierii acestora se vor evidenția în conturile inițiale de cheltuieli.

    Inventarierea producției în curs de execuție din cadrul secțiilor auxiliare se face prin stabilirea gradului de executare a lucrărilor (reparații, lucrări pentru terți etc.).

3.3. Codul fiscal și norme metodologice privind gestiunea stocurilor

Cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VI;

   Cheltuielile cu bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate și neimputabile, inclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă, după caz, pentru care s-au încheiat contracte de asigurare, nu intră sub incidența prevederilor art. 21 alin. (4) lit. c) din Codul fiscal.

Cheltuiala cu valoarea neamortizată a activelor corporale lipsă din gestiune sau distruse, pentru care nu s-au încheiat contracte de asigurare, nu este cheltuială deductibilă fiscal, inclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă, după caz. Cheltuiala cu valoarea neamortizată a activelor corporale lipsă din gestiune sau distruse, care excedează valorii recuperate în baza contractelor de asigurare încheiate, inclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă, după caz, nu este deductibilă fiscal.

Cheltuielile făcute în favoarea acționarilor sau asociaților, altele decât cele generate de plăți pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la prețul de piață pentru aceste bunuri sau servicii;

    Norme metodologice sunt considerate cheltuieli făcute în favoarea participanților următoarele:

    cheltuielile cu amortizarea, întreținerea și repararea mijloacelor de transport utilizate de către participanți, în favoarea acestora;

bunurile, mărfurile și serviciile acordate participanților, precum și lucrările executate în favoarea acestora;

cheltuielile cu chiria și întreținerea spațiilor puse la dispoziție acestora;

alte cheltuieli în favoarea acestora.

  Cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;

      Înregistrările în evidența contabilă se fac cronologic și sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare.

3.4. Reglementări privind legislația în vigoare conforme cu directiva a VII-a a Comisiei Economice Europene

Prezentele reglementări prevăd forma și conținutul situațiilor financiare anuale consolidate, precum și regulile de întocmire, aprobare, auditare și publicare a situațiilor financiare anuale consolidate.

Prezentele reglementări transpun Directiva a șaptea a Comunităților Economice Europene 83/349/EEC din data de 13 iunie 1983 privind conturile consolidate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 193 din data de 18 iulie 1983, cu modificările și completările ulterioare1) și art. 10 alin. 2 din Directiva 2004/25/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de preluare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 142 din 30 aprilie 2004.

Directiva a șaptea a fost modificată și completată prin următoarele directive:

Directiva a XI-a a Consiliului 89/666/EEC din 21 decembrie 1989 privind cerințele de prezentare referitoare la sucursalele deschise într-un Stat membru de către anumite tipuri de societăți comerciale care intră sub incidența legislației unui alt Stat, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 395 din 30 decembrie 1989;

Directiva Consiliului 90/604/EEC din 8 noiembrie 1990 pentru modificarea Directivei 78/660/EEC privind conturile anuale și a Directivei 83/349/EEC privind conturile consolidate în ceea ce privește excepțiile pentru întreprinderile mici și mijlocii și publicarea conturilor în ecu, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 317 din 16 noiembrie 1990;

Directiva Consiliului 90/605/EEC din 8 noiembrie 1990 pentru modificarea Directivei 78/660/EEC privind conturile anuale și a Directivei 83/349/EEC privind conturile consolidate în ceea ce privește aria de aplicabilitate a acestor directive, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 317 din 16 noiembrie 1990;

Directiva 2001/65/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 pentru modificarea Directivei 78/660/EEC, Directivei 83/349/EEC și a Directivei 86/635/EEC privind regulile de evaluare pentru conturile anuale și consolidate ale anumitor tipuri de societăți comerciale, precum și ale băncilor și ale altor instituții financiare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 283 din 27 octombrie 2001;

Directiva 2003/51/EEC a Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 2003 pentru modificarea Directivelor 78/660/EEC, 83/349/EEC, 86/635/EEC și 91/674/EEC privind conturile anuale și consolidate ale anumitor tipuri de societăți comerciale, băncilor și altor instituții financiare și ale societăților de asigurare privind modernizarea și actualizarea regulilor contabile, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 178 din 17 iulie 2003.

  3.4.1. Condiții pentru întocmirea situațiilor financiare anuale consolidate

O entitate trebuie să întocmească situații financiare anuale consolidate și raport consolidat al administratorilor dacă această entitate, denumită în continuare societate-mamă, este organizată într-unul din tipurile menționate la pct. 12 din prezentele reglementări, face parte dintr-un grup de entități și îndeplinește una din următoarele condiții:

deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților într-o alta entitate, denumită în continuare filială;

este acționar sau asociat al unei entități și majoritatea membrilor organelor de administrație, conducere și de supraveghere ale entității în cauză (filială) care au îndeplinit aceste funcții în cursul exercițiului financiar, în cursul exercițiului financiar precedent și până în momentul întocmirii situațiilor financiare anuale consolidate, au fost numiți doar ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot;

este acționar sau asociat al unei filiale și deține singur controlul asupra majorității drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților acelei filiale, ca urmare a unui acord încheiat cu alți acționari sau asociați;

este acționar sau asociat al unei filiale și are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra acelei filiale, în temeiul unui contract încheiat cu entitatea în cauză sau al unei clauze din actul constitutiv sau statut, dacă legislația aplicabilă filialei permite astfel de contracte sau clauze;

societatea-mamă deține puterea de a exercita sau exercită efectiv, o influență dominantă sau control asupra unei filiale;

este acționar sau asociat al unei filiale și are dreptul de a numi sau revoca majoritatea membrilor organelor de administrație, conducere și de supraveghere ale acelei filiale;

societatea-mamă și filiala sunt conduse pe o bază unificată de către societatea-mamă.

În înțelesul prezentelor reglementări, filiala reprezintă o entitate aflată sub controlul altei entități, denumită societate-mamă.

O societate-mamă și filialele acesteia reprezintă un grup de entități

În înțelesul prezentelor reglementări, entitățile între care există relațiile prevăzute la pct. 3, precum și celelalte entități care au relații similare cu una dintre entitățile menționate anterior, sunt entități afiliate.

Referitor la drepturile aferente societăților-mamă, se aplică prevederile punctelor 8-10 și 11 (2).

Pentru aplicarea prevederilor pct. 3 a), b), c), f) și g), drepturile de vot și drepturile de numire sau de revocare ale oricărei alte filiale precum și cele ale oricărei persoane care acționează în nume propriu, dar în contul societății-mamă sau al altei filiale trebuie adăugate la cele ale societății-mamă.

Pentru aplicarea prevederilor pct. 3 a), b), c), f) și g), în scopul determinării drepturilor societății-mamă, drepturile sale vor fi reduse cu drepturile:

atribuite acțiunilor deținute în contul unei persoane care nu este nici societatea-mamă, nici o filială a acesteia; sau

atribuite acțiunilor deținute drept garanții, cu condiția ca drepturile în cauză să fie exercitate în conformitate cu instrucțiunile primite sau să fie deținute pentru acordarea unor împrumuturi ca parte a activităților obișnuite, cu condiția ca drepturile de vot să fie exercitate în contul persoanei care oferă garanția.

Pentru aplicarea prevederilor pct. 3 a), b) și c), numărul total al drepturilor sale de vot în filială trebuie redus cu numărul drepturilor de vot aferente acțiunilor proprii deținute de aceasta, de către o filială a acesteia sau de către o persoană care acționează în nume propriu, dar în contul acelor entități.

1) Cu respectarea prevederilor pct. 19-21, filialele trebuie consolidate, indiferent de locul unde sunt situate sediile lor sociale.

2) În aplicarea alin. (1), orice filială a unei filiale se consideră filială a societății-mamă care este societatea mamă a entității care urmează să fie consolidată.

Prezentele reglementări se aplică dacă societatea-mamă și filialele sale sunt organizate într-unul din următoarele tipuri de entități:

   a) societăți comerciale:

   – societate în nume colectiv;

   • societate în comandită simplă;

   • societate pe acțiuni;

   • societate în comandită pe acțiuni;

   • societate cu răspundere limitată;

   b) societăți/companii naționale;

   c) alte entități care, potrivit legilor speciale, pot deține participații în capitalul altor entități.

Cu respectarea prevederilor pct. 13 și 14, o societate-mamă este exceptată de la obligația elaborării situațiilor financiare anuale consolidate atunci când ea însăși este o filială iar propria sa societate-mamă este înființată în conformitate cu legea română sau cu legea unui stat membru al Uniunii Europene, în unul din următoarele două cazuri:

Excepția prevăzută la pct. 13 alin. (1) nu se aplică dacă una dintre filialele care urmează să fie consolidate este o entitate ale cărei valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, în conformitate cu legislația în vigoare privind piața de capital.

1) Cu respectarea prevederilor pct. 12, o societate-mamă este scutită de la întocmirea situațiilor financiare anuale consolidate dacă la data bilanțului său, entitățile care urmează să fie consolidate nu depășesc împreună, pe baza celor mai recente situații financiare anuale ale acestora, limitele a două dintre următoarele trei criterii:

   – total active 17.520.000 euro

   – cifra de afaceri netă: 35.040.000 euro

   – număr mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 250

    2) Criteriile de mărime prevăzute la alin. (1) se determină înainte de compensarea prevăzută la pct. 32 și eliminarea de la pct. 40 lit. a) și b).

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA S.C. ROMLAG S.A. BRAȘOV

4.1. Istoric

Societatea comercială a fost înființată prin divizare din S.C. Rulmentul S.A. Brașov, cu capital preponderent de stat 70% F.P.S. și 30% S.I.F. Transilvania, s-a înregistrat la Registrul Comerțului cu nr. J08/34/10.01.1996 și are C.U.I. 8032229.

Capitalul social al societății a cunoscut modificări majore în mai multe etape ajungând ca în prezent acesta să fie, în totalitate privat, în valoare de 2713655 lei. Acesta este împărțit într-un număr de 1.085.462 acțiuni cu valoarea nominală de 2,5 lei/acțiune, având următoarea structură a acționariatului conform cu ultimul Registru Consolidat al Acționarilor

– A.S. Romlag 818.298 acțiuni

– S.I.F. Transilvania 247.917 acțiuni

– Alți acționari ( P.F. ) 19.247 acțiuni

S.C. ROMLAG S.A. Brașov este o Societate Comercială pe acțiuni care produce și comercializează lagăre cu alunecare numite și cuzineți cu pereți subțiri .

Societatea este complet privată; acționarii principali sunt: Asociația Salariaților ROMLAG – Brașov care deține 75,4 % din acțiuni, S.I.F. Transilvania care deține 22,8 % din acțiuni și alți acționari persoane fizice 1,8 % și este condusă de un Consiliu de Administrație și un Consiliu Director format din trei directori.

Producția de bază sunt semicuzineții bielă și palier destinați echipării și reparațiilor motoarelor de automobile, autocamioane, tractoare și alte echipamente; pe lângă semicuzineți , se mai produc bucșe, semiinele și rondele într-o gamă diversă.

Produsele se obțin din bandă bimetal formată din suport de oțel pe care se plachează material antifricțiune tip AS20 și AS6, sau bandă de oțel pe care se sinterizează material de antifricțiune tip CP10 S10, SP23 S2 și CP24 S4.

Mai se fabrică și bucșe numai din oțel , precum și semicuzineți și semiinele numai din aliaj de antifricțiune.

Fabricația de cuzineți a început în anul 1966 și s-au achiziționat două linii de fabricație și tehnologia de la firma GLACIER – Anglia; ulterior în anul 1974 s-a dezvoltat cu încă două linii de fabricație și o linie de sinterizare de la firma D.A.B. – Statele Unite.

În anul 1986 s-a dezvoltat cu încă 4 linii de prelucrare și o linie de turnare aliaje tip RUSS – Elveția.

Capacitatea de producție a ajuns la 13 milioane de cuzineți pe an, care se vând în România și alte 10 țări; ponderea la export fiind de 30%.

În fabricație s-a implementat și certificate un sistem de asigurare a calității conform SR EN ISO 9001 : 2001

Experiența acumulată de personalul din cadrul firmei, precum și calificarea deosebită de la cel mai înalt nivel face posibilă acoperirea domeniilor declarate de la proiectare și până la livrarea produsului către client. De aceea pentru a conferi clienților încredere în produsele și serviciile furnizate, s-a conceput și implementat în cadrul societății noastre un sistem de management al calității, în conformitate cu cerințele standardului SR EN ISO 9001: 2001.

4.2. Obiectul de activitate

S.C. ROMLAG S.A. este specializată pe principalele activități de producție și furnizează următoarele servicii:

fabricația de lagăre de alunecare cu pereți subțiri;

proiectare și dezvoltare de repere specifice domeniului;

fabricația de semicuzineți, bucși, semiinele axiale și rondele cu pereți subțiri pentru producția și reparația de automobile, tractoare, camioane, mașini agricole, locomotive, pompe, diverse agregate și subansamble;

elaborare de studii, strategii și planificări în domeniul investițiilor;

asistență tehnică de specialitate pentru producția specializată.

Obiectul de activitate al societății îl constituie proiectarea și producerea de cuzineți cu pereți subțiri pentru producția și reparația de motoare pentru automobile, autovehicule, tractoare, mașini agricole, motoare diverse, agregate, compresoare, pompe etc.

Cuzineții cu pereți subțiri sunt lagăre de alunecare hidrodinamice, alcătuite dintr-un suport de oțel pe care se aplică materialul antifricțiune.

Principalele tipuri de produse realizate sunt :

semicuzineți;

semicuzineți cu guler;

bucșe;

semiinele axiale;

rondele;

inele axiale;

pentru motoare pentru automobile, autovehicule, tractoare, mașini agricole, motoare diverse, agregate, compresoare, pompe etc.

4.3. Structura organizatorică

Structura organizatorică a S.C. ROMLAG S.A. este prezentată în Organigrama din Figura 1 Sarcinile, atribuțiile, responsabilitățile și competențele personalului, pe diferite nivele ierarhice, sunt conținute în Fișele posturilor.

4.4. Situația financiar contabilă

4.4.1. Elemente patrimoniale

Elementele patrimoniale a S.C. ROMLAG S.A. Brașov pentru perioada analizatǎ 2003,2004 și 2005 sunt prezentate în tabelul 4.1. și Figura 4.1.

Tabel 4.1. lei

Figura 4.1. Elemente patrimoniale

În dinamica lui situația patrimoniului se prezintǎ astfel :

În anul 2004 ponderea activelor imobilizate a scǎzut fațǎ de 2003 cu ,01 % în condițiile în care imobilizǎrile corporale au crescut cu 0,8 % , imobilizare necorporale cu 0,8 % , iar cele financiare au scǎzut cu 10 % urmare deprecierii valutei.

Activele circulante au crescut fațǎ de anul precedent cu 16,6 % ponderea cea mai mare 1307000 lei deținând-o materiile prime necesare Trim.I.2005

În cursul anului 2004 a crescut valoarea datoriilor cu 0,3 % fațǎ de 2003. Patrimoniul net a scǎzut cu 4,1 % în 2004 fațǎ de 2003, datoritǎ deprecierii valorii titlurilor de participare , cu 4% total Patrimoniu.

În timp ce în anul 2005 ponderea activelor imobilizate au crescut cu 6% fațǎ de 2004 reprezentând 529505 lei. Aceastǎ creștere se concretizeazǎ în modernizǎri mașini, calculatoare și echipamente periferice. Totalul activelor circulante nete a crescut în 2005 fațǎ de 2004 cu 4% reprezentând 177093 lei din care:

Stocurile de produse finite vandabile au crescut cu 28% reprezentând 586438 lei în timp ce creanțele au scǎzut cu 15% reprezentând 308443 lei și investițiile financiare pe termen scurt au scǎzut cu 41195 lei reprezentând 40% disponibilitǎțile în conturi au scǎzut cu 59707 lei adicǎ 26% fațǎ de anul 2004

Datoriile au crescut cu 14% reprezentând 550893 lei din care: furnizori 328126 lei.

Patrimoniul net a scǎzut în anul 2005 cu 1% fațǎ de anul 2004 ceea ce reprezintǎ 47484 lei

Poziția societății pe piață în raport cu concurența

Societatea prezintǎ o poziție de monopol în România , producția realizatǎ de ea acoperǎ necesarul de pe piața internǎ .

Pentru a-și păstra o poziție concurențială favorabilă, a face față cu succes cererii dinamice care se manifestă pe piață, societatea derulează programe de cercetare concretizate

în asimilarea și fabricarea de noi produse destinate exportului, dar și pieței interne, diversificând gama de cuzineți și semicuzineți :

semicuzineți bielă, palier pentru motoare Himan Peykan;

semicuzineți bielă, palier pentru motoare Peugeot;

semicuzineți bielă, palier pentru motoare Perkins/Masey Ferguson;

Activitatea de cercetare-dezvoltare va fi orientată în continuare spre extinderea colaborării cu firme de prestigiu din țară și străinătate specializate în producție de motoare, agregate,compresoare, pompe etc.

Tipuri de piețe de desfacere :

– internă 85%

– externă 15%

din care : export direct 26,76%

export indirect 73,24%

piața internă : S.C, Megarom s.r.l. Brașov

S.C. Vasicont s.r.l. Focșani

S.C. Boz-Pin s.r.l. Brașov

S.C. Autocora s.r.l. Alexandria

S.C. Tractorul UTB S.A. Brașov

S.C. Automobile Dacia S.A. Pitești

piața externă : Iran, Ungaria, Egipt, Croația, Bulgaria, Turcia, Austri,Canada. Principalii concurenți ai societății sunt :

piața internă – nu există;

piața externă – Glacier Anglia;

Miba Austria;

Șahin Turcia;

Un client semnificativ a cărui pierdere ar reprezenta un impact negativ asupra veniturilor societății ar fi firma KARO Iran.

Situația concurențială în domeniul de activitate al societății se prezintă astfel :

-pe plan intern societatea practic nu are concurenți, singurul producător care mai produce cuzineți este I.P.C.M. Reșița care realizează altă gamă de produse. Concurența care se manifestă pe piață venind din partea produselor din import și concurenței neloiale prin apariția unor firme pirate.

CAPITOLUL V

ANALIZA STOCURILOR LA S.C. ROMLAG S.A.

5.1. Analiza stocurilor de materiale

Stocurile de materiale reprezintă o imobilizare de valori ,de capital. Funcțiile pe care le îndeplinesc stocurile în procesul circulației capitalului determină ,strategia pe care o adoptă societatea pe acțiuni în gestionarea eficientă, în care mărimea acestora prezintă o importanță deosebită. Analiza stocurilor de materiale ale unei societăți pe acțiuni poate fi realizată, pornind de la principalii indicatori.

Evoluția stocurilor comparativ cu cifra de afaceri reprezentată în tabelul 5.1.

Tabel 5.1.

Rotația stocurilor este dată de formula

Analizând evoluția datelor din tabelul 5.1. constatăm că în acest interval de timp stocurile au avut o evoluție diferită. Figura 5.1.

Figura 5.1. Rotația stocurilor

Principalele conturi care influențeazǎ variația stocului sunt:

5.1.1. Producția neterminată (cont 331) influențe:

Dacă conturile 331 = 711 > 711 = 331, rezultă soldul contului 711 (variația stocurilor + Δ)

2003

intrǎri 331 =711 / 2.281.582,89 lei

ieșiri 711 = 331 / 2.134.045,68 lei

rezultǎ intrari > iesiri, Δ stoc este pozitivǎ, rezultǎ influențǎ pozitivǎ în rezultatul din exploatare

2004

intrǎri 331 =711 / 2.636.824,21lei

ieșiri 711 = 331 / 2.723.356,82 lei

rezultǎ intrǎri < ieșiri, Δ stoc este negativǎ, rezultǎ influentǎ negativǎ în rezultatul din exploatare

2005

intrǎri 331 =711 / 3.274.359,19 lei

ieșiri 711 = 331 / 3.160.565,84 lei

rezultǎ intrǎri > ieșiri, Δ stoc este pozitivǎ, rezultǎ influențǎ pozitivǎ în rezultatul din exploatare

5.1.2.Produse finite (cont 345)

Înregistrarea producției se face prin note predare, astfel conturile:

345 = 711 reprezintǎ intrarea produselor finite în gestiune pe baza notelor de predare iar 711 = 345 reprezintǎ descǎcarea din stoc a produselor finite concomitent cu facturarea acestora.

2003

345 =711 / 9.403.761,05 lei

711 = 345 / 9.637.074,07 lei

rezultǎ 345 = 711 < 711 = 345 Δ stoc negativǎ, vânzǎri din stoc și o cifrǎ de afaceri crescutǎ.

2004

345 =711 / 9.591.306,72

711 = 345 / 9.647.268,76

rezultǎ 345 = 711 < 711 = 345 Δ stoc negativǎ , vânzǎri din stoc și o cifra de afaceri crescutǎ.

2005

345 =711 / 7.683.861,45

711 = 345 / 7.210.525,92

345 = 711 > 711 = 345 rezultǎ Δ stoc pozitivǎ, producere pe stoc și scǎderea cifrei de afaceri (influentǎ negativǎ) reprezintǎ cheltuialǎ nerecuperatǎ prin vânzare.

5.1.3. Diferente de pret la produse (cont 348)

intrǎri 711 = 348 rezultǎ diferențǎ favorabilǎ preț

348 = 711 rezultǎ diferențǎ nefavorabilǎ preț

ieșiri 348 = 711 rezultǎ diferentǎ favorabilǎ preț

711 = 348 rezultǎ diferențǎ nefavorabilǎ preț

2003

711 = 348 / 1.771.821,21 diferențǎ favorabilǎ

348 = 711 / 2.039.299,32 diferențǎ favorabilǎ

2004

711 = 348 / 627.189,51 diferențǎ favorabilǎ

348 = 711 / 831.939,22 diferențǎ favorabilǎ

2005

348 = 711 / -94.730,93 diferențǎ nefavorabilǎ

711 = 348 / -245.754 diferențǎ nefavorabilǎ

Variatia stocurilor cont 711, sold creditor este format din conturile 331, 345 și 348

Rentabilitatea costurilor produselor executate =

Rentabilitatea costurilor produselor în 2003=

Rentabilitatea costurilor produselor în 2004 = = 8,32% diferență favorabila

Rentabilitatea costurilor produselor în 2005=diferență nefavorabilă

Variația stocurilor cont 711, soldul contului influențează veniturile din exploatare.

Rentabilitatea costurilor produselor 2003 = 21,16%

Rentabilitatea costurilor produselor 2004 = 8,32%

Rentabilitatea costurilor produselor 2005 = -1,31%

=> costurile realizate au fost mai mici decât valoarea produselor finite intrate în gestiune la un preț plan (standard).

Prețul plan este mai mic decât prețul de vânzare cu ≈ 30%.

În 2005 diferențele de preț la producția realizată au fost nefavorabile, atât la intrarea produselor finite în gestiune cât și la ieșirea lor din gestiune acestea având o valoare de 25958,19 ceea ce înseamnă că au fost depășite costurile aferente producției fizice intrate în gestiune. Aceasta se datorează mai multor factori printre care cei mai importanți sunt :

Scǎderea Cifrei de Afaceri , concomitent cu evaluarea unui volum egal de manoperă aproximativ egal față de anii precedenți 2003, 2004

– reducerea volumului vânzărilor, datorită scăderii pieței de desfacere.

Menținerea cheltuielilor cu manopera directă la aproximativ același nivel.

Acești principali factori conduc la creșterea valorii stocului de produse finite cu 181,50% față de 2004 și cu 126,78% față de 2003. Reducerile comerciale (discount) efectuat de societate este situat între 8-10%,astfel încât prețul de vânzare al produselor să fie rentabil.

Privită în dinamică, rentabilitatea producției fizice realizate în societatea analizată a scăzut de la 21,16 în 2003 la 8,32% în 2004 ca în 2005 costurile realizate să depășească valoarea lor la un preț planificat cu 1,31% .Această situație este generată de faptul că în perioada analizată a scăzut cifra de afaceri de la 14 078 150 lei în 2004 la 10 915 000 lei în 2005. Tabelul 5.2.

Figura 5.2. Influența variației stocurilor

5.2. Durata de imobilizare

Un alt aspect în analiza stocurilor se referǎ la gradul de imobilizare, grupându-le, pot exista stocuri normale ,stocuri cu mișcare lentǎ, stocuri fǎrǎ mișcare și stocuri disponibile

Încadrarea într-o grupǎ sau alta se face în funcție de frecvența consumului, calculându-se durata de imobilizare (Di) în zile pe baza formulei

S . 360

Di = –––

E

În care: S = stocul mediu annual;

E = ieșirile din magazie.

Calculul duratei de imobilizare la societatea analizatǎ este :

2003

215465 x 360

Di = –––––––- = 32,39 zile

2394999

2004

290170 x 360

Di = –––––––- = 35,14 zile

2972782

2005

264697 x 360

Di = –––––––- = 33,68 zile

2829622

În funcție de aceastǎ mǎrime calculatǎ , materialele se încadreazǎ în grupa stocurilor normale.

Evaluarea contabilǎ a iesirilor de stocuri achiziționate la date diferite

La nivelul contabilitǎții financiare sunt prezente trei metode de evaluare a bunurilor materiale la ieșirea din patrimoniu.

metoda primul intrat – primul ieșit – FIFO;

metoda costului mediu ponderat – CMP;

metoda ultimul intrat – primul ieșit – LIFO.

Societatea folosește metoda de evaluare FIFO (First in – First out)

Factorii de influențǎ a vitezei de rotație a acivelor circulante

Activele circulante reprezintǎ acea parte a patrimoniului unei firme care are cel mai mare grad de mobilitate . În structura bilanțului ,activele circulante sunt împǎrțite în : stocuri , creanțe și disponibilitǎți .

Analiza eficienței utilizǎrii activelor circulante se realizeazǎ prin intermediul indicatorilor vitezǎ de rotație (n) și durata în zile (V). Datele necesare analizei sunt furnizate de bilanțul contabil și anexele acestuia , fiind sintetizate în exemplul luat în calcul în tabelul 5.3.

Tabel 5.3. lei

din care:

Influența modificǎrii cifrei de afaceri:

Influența modificǎrii soldului mediu al activelor circulante:

din care:

2.1. Influența modificǎrii soldului mediu al stocurilor:

Tabel 5.4. lei

Notǎ: T= 365 zile

din care:

Influența modificǎrii cifrei de afaceri:

Influența modificǎrii soldului mediu al activelor circulante:

din care:

Influența modificǎrii soldului mediu al stocurilor:

Figura 5.3. Variația cifrei de afaceri și a activelor circulante

În concluzie ,în perioada 2003 – 2004 se constatǎ o creștere a vitezei de rotație a activelor circulante cu 20,35 zile ,datoratǎ în exclusivitate scǎderii soldului mediu al activelor circulante într-un ritm inferior celui al cifrei de afaceri.

În perioada 2004 – 2005 se constatǎ o încetinire a vitezei de rotație a activelor circulante cu 39,59 zile datoratǎ în exclusivitate creșterii soldului mediu al activelor circulante într-un ritm superior celui al cifrei de afaceri.

CAPITOLUL VI

APLICAȚIA ACCESS INTEGRATǍ ÎN SETUL MICROSOFT OFFICE

6.1. Conceptele de lucru ale programului Access

Aplicația Access din setul de programe Microsoft Office este un sistem de gestiune a bazelor de date relaționale care vă oferă următoarele operații:

crearea și întreținerea colecției de date, utilizatorul putând crea și manipula datele

fără să cunoască modul în care sunt stocate pe mediul de memorare;

memorarea și actualizarea datelor din baza de date (adăugarea, ștergerea și

modificarea lor);

căutarea și găsirea informațiilor necesare și asigurarea accesului rapid la datele

din colecția de date prin folosirea interogărilor;

crearea formularelor pentru vizualizarea, introducerea și actualizarea datelor;

analizarea și tipărirea datelor folosind rapoartele;

importul și exportul datelor în diverse formate de baze de date (dBase, FoxPro,

Paradox) sau în format de foaie de calcul Excel;

legarea datelor din tabele create cu alte aplicații la tabelele bazei de date

Access;

păstrarea unei copii de siguranță a datelor pentru a putea fi recuperate în cazul în

care au loc întreruperi accidentale ale funcționării sistemului;

asigurarea securității datelor;

asigurarea integrității datelor (se pot introduce în baza de date numai date valide,

iar operațiile de actualizare nu distrug legăturile dintre tabele);

crearea și folosirea macrocomenzilor pentru automatizarea unor operații folosite

mai des în exploatarea bazei de date;

crearea și lansarea în execuție a modulelor (programelor) scrise în limbajul

Visual Basic for Application (VBA) care pot fi folosite ca aplicații pentru

manipularea datelor și extragerea informațiilor din baza de date.

Cu ajutorul macrocomenzilor și a modulelor se pot crea aplicații pentru exploatarea bazei de date.

Un sistem de gestiune a bazelor de date folosește entități specifice: baza de date, tabelul, înregistrarea, câmpul, relația, cheia de indexare, interogarea, raportul, formularul etc.

Componentele administrate de aplicația Access se numesc obiecte (objects). Aceste componente sunt: tabelele, interogările, formularele, rapoartele, macrocomenzile și modulele. Toate aceste obiecte sunt memorate într-un singur fișier.

Extensia asociată fișierelor cu obiectele unei baze de date, administrate de aplicația Access, este mdb.

Pentru a ușura munca de creare sau modificare a obiectelor din baza de date aplicația Access pune la dispoziția utilizatorului proceduri asistent (wizards) și constructori (builders

6.1.1. Tabelul

Baza de date relațională este formată din mai multe tabele (tables), fiecare tabel fiind format din linii și coloane. Liniile tabelului se numesc înregistrări (records), iar coloanele se numesc câmpuri (fields).

Tabelul permite gruparea unor date înrudite și poate fi privit ca o colecție de câmpuri. Pentru fiecare câmp sunt descrise datele pe care le va memora. Descrierea se face prin tipul datelor, dimensiunea lor și alte proprietăți.

Procesul de construire a unei baze de date se desfășoară în două etape:

Construirea tabelelor care compun baza de date.

Stabilirea relațiilor între tabele.

Pentru a putea stabili legături între tabele, se definesc în tabele chei de identificare.

Cheia de identificare este formată din numărul minim de câmpuri alese astfel încât ansamblul lor de valori să fie unic în cadrul unui tabel pentru a permite identificarea înregistrărilor din tabel. Așadar, fiecare înregistrare va putea fi identificată în mod unic prin valorile cheii astfel definite .

Orice tabel poate avea cel puțin o cheie de identificare, formată în cel mai rău caz din toate câmpurile înregistrării.

Cheia primară (primary key) este aleasă din mulțimea cheilor de identificare pe baza anumitor criterii și este folosită pentru a face legătura între înregistrările mai multor tabele ale bazei de date. Cheia primară va fi folosită de sistemul de gestiune a bazelor de date pentru a identifica în mod unic înregistrările în procesul de căutare și regăsire a datelor.

6.1.2. Relația

Relația (relationship) este o legătură dintre un câmp sau o combinație de câmpuri dintr-un tabel (cheia primară) și câmpurile corespunzătoare dintr-un alt tabel (cheia secundară). Există mai multe tipuri de relații:

1. Una-Ia-una (one-to-one) sau 1-1. înseamnă că o înregistrare din primul tabel este legată cu o singură înregistrare din al doilea tabel. Este posibil și cazul în care o înregistrare din primul tabel nu este legată cu nici o înregistrare din al doilea tabel.

2. Una-la-mai-multe (one-to-many) sau 1-n. înseamnă că o înregistrare din primul tabel poate fi legată cu mai multe înregistrări din al doilea tabel.

Este cel mai răspândit tip de relație.

3. Mai-multe-la-mai-multe (many-to-many) sau n-n. înseamnă că o înregistrare din primul tabel poate fi legată de mai multe înregistrări din al doilea tabel și invers, o înregistrare din cel de-al doilea tabel poate fi legată de una sau mai multe înregistrări din primul tabel.

6.1.3. Baza de date

Tabelele împreună cu relațiile dintre ele formează baza de date. Legătura dintre tabelele bazei de date se realizează prin mecanismul de propagare a cheilor, în tabelul sursă, tabelul de la care începe propagarea cheii (tabelul conducător), se găsește cheia primară, iar în tabelul destinație, tabelul până la care se propagă cheia (tabel condus), se găsește cheia secundară. Se spune că a avut loc propagarea cheii din tabelul sursă în tabelul destinație. Acest mecanism permite stabilirea legăturii între o înregistrare din tabelul sursă și o înregistrare din tabelul destinație. Condiția care trebuie respectată pentru a putea fi asigurată această legătură se numește condiția de integritate referențială. Ea este specifică relațiilor dintre tabelele bazei de date și constituie o colecție de reguli și restricții impuse tabelelor între care s-au stabilit relații.

Operațiile de adăugare, ștergere și modificare pot afecta integritatea referențială.

6.1.4. Interogarea

De multe ori informațiile necesare se găsesc în mai multe tabele. Pentru a le găsi trebuie creată o interogare (query}.

Interogarea sau cererea de înregistrări este un proces prin care se extrag din baza de date și sunt prezentate în vederea utilizării acele înregistrări care satisfac

anumite criterii.

Criteriile reprezintă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acele înregistrări.

Interogările se pot obține prin:

centralizarea anumitor date din mai multe tabele și sortarea lor după mai multe

criterii;

efectuarea de calcule cu grupuri de înregistrări (de exemplu afișarea unei liste cu

numele angajaților comerciali, numărul total de comenzi și totalul valoric al

vânzărilor fiecărui angajat);

calcularea unor totaluri, numărarea sau gruparea rezultatelor după două tipuri de

informații, similar tabelului pivot din aplicația Excel (de exemplu afișarea unei liste

cu valoarea vânzărilor pe angajați în fiecare trimestru).

Prin intermediul unei interogări puteți adăuga, actualiza sau șterge înregistrări sau puteți executa calcule cu datele din câmpuri.

Interogările pot fi folosite:

pentru vizualizarea, modificarea și analizarea datelor în diferite moduri;

ca sursă de date (sursă de înregistrări) pentru formulare și rapoarte.

La baza creării interogărilor stă limbajul de interogare (Query Language

Din categoria limbajelor de interogare fac parte:

limbajul SQL, care exprimă interogările folosind operatori specifici relațiilor dintre tabele;

limbajul QBE care se bazează pe calculul relațional (care exprimă interogările prin intermediul condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească mulțimea înregistrărilor care corespund cererii).

6.1.5. Formularul

Formularul (torni) este o fereastră document pe care o puteți folosi pentru a executa mai ușor operațiile de vizualizare, introducere și modificare a datelor din tabele (adăugarea, ștergerea și modificarea înregistrărilor).. Pentru a vedea o înregistrare ar trebui să derulați în fereastră conținutul tabelului, iar la un moment dat nu ați putea face modificări decât într-un singur tabel. Formularul afișează însă, la un moment dat, o singură înregistrare, și poate afișa câmpuri din mai multe tabele.

Formularele pot fi folosite pentru:

introducerea datelor în tabel, validarea datelor introduse și actualizarea datelor din tabele;

restricționarea accesului la anumite câmpuri din tabelele bazei de date;

crearea unor casete de dialog care conțin controale prin intermediul cărora puteți să cereți executarea unor anumite acțiuni; de exemplu puteți să creați o casetă de dialog pentru a alege raportul pe care vreți să-l tipăriți: caseta va conține un grup de butoane radio, fiecare buton corepunzând unui raport și butoane de comandă prin care să cereți executarea operației de tipărire a raportului selectat și închiderea formularului.

6.1.6. Raportul

Raportul (report) este formatul pentru tipărire la imprimantă a datelor din tabelele bazei de date, folosit pentru a ușura analiza informațiilor. Sursa de date a unui raport poate fi:

toate înregistrările dintr-un tabel;

anumite înregistrări dintr-un tabel;

câmpuri din mai multe tabele legate între ele;

câmpuri dintr-o interogare.

Într-un raport puteți:

adăuga o imagine (o siglă);

grupa înregistrările după valoarea unui câmp cheie;

calcula totaluri și subtotaluri pentru grupurile de înregistrări;

afișa informațiile sub formă de diagramă;

crea etichete poștale.

6.1.7. Macrocomanda

Macrocomanda (Macro) este formată dintr-una sau mai multe acțiuni care execută fiecare o anumită operație (de exemplu, deschiderea unui formular sau tipărirea unui raport). Ea se folosește pentru a automatiza anumite activități pe care le executați mai des. în loc să executați tot setul de acțiuni (cum ar fi acțiunile necesare pentru tipărirea unui anumit raport) este suficient să executați clic pe un buton de comandă sau să apăsați un grup de taste asociate macrocomenzii respective.

Spre deosebire de alte aplicații, în Access macrocomenzile nu se pot crea prin înregistrarea unei secvențe de apăsări de taste prin care se execută secvența de operații, ci prin alegerea acțiunilor care vreți să fie executate dintr-o listă de acțiuni puse la dispoziție de Access. La fiecare acțiune selectată trebuie să comunicați detalii despre modul în care se va executa operația respectivă.

Access permite transformarea unei macrocomenzi într-un modul de program.

6.1.8. Tipurile de date

Conținutul unui câmp este o dată. Datele se introduc de la tastatură. Principala caracteristică a unei date este tipul, care caracterizează apartenența datei la o clasă de date. Tipul datei determină operațiile care se pot executa asupra datei.

în orice sistem de gestiune a bazelor de date sunt implementate următoarele tipuri de date:

tipul numeric;

tipul alfanumeric;

tipul logic;

tipul dată calendaristică și timp;

tipul special.

Pentru a asigura o mai mare flexibilitate în manipularea și stocarea datelor, în sistemele de gestiune a bazelor de date, ca și în alte sisteme care permit prelucrarea datelor, sunt implementate subtipuri de date. Aceste subtipuri pot fi folosite pentru datele elementare stocate în memorie (variabilele de memorie3) și/sau pentru datele elementare stocate în memoriile externe (câmpurile tabelelor care formează baza de date). Subtipurile de date diferă între ele prin modul de stocare a datelor și prin domeniul de definiție al lor.

6.2. Aplicație practicǎ în Microsoft Access

Crearea unei baze de date noi se face prin selectarea obțiunii Blank Access database din meniul Create a new database (Fig. 6.1. ; Fig. 6.2.)

Figura 6.1. Alegerea obțiunii de creare a unei baze de date noi

Figura 6.2.

Alegerea obțiunii de creare a unei baze de date noi

Deschiderea unei baze de date presupune lucrul cu fereastra Database (baza de date ) care afișeazǎ obiectele care formeazǎ baza de date . În fereastra Database sunt afișate în partea stângǎ a ferestrei cele șapte tipuri de obiecte care formeazǎ baza de date.

Se creazǎ tabelul cu ajutorul ferestrei de proiectare ( Fig. 6.3.) Pentru crearea unui tabel se pot utiliza urmǎtoarele trei metode:

Create table în n Design view

Create table by using wizard

Create table by entering dat

Prin executarea unui click de mouse se alege metoda create table in design view (crearea tabelului cu ajutorul ferestrei de proiectare) Fig. 6.4.

Figura 6.3.

Fereastrǎ de proiectare

Se stabilesc numele câmpurilor și se introduc datele conform analizei studiate pentru anul 2003 respectiv 2004 .

Figura 6.4.

Introducere date 2003 în tabel

Pentru a se crea o interogare se alege din fereastra Database grupul de obiecte Queries apoi se executǎ un click pe obțiunea Create query in Design view și se construiesc interogǎrile.(Fig.6.5)

Figura 6.5.

Fereastra Interogǎri

Figura 6.6.

Rezultatele interogarii

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI OPINII

Societatea analizată S.C. ROMLAG S.A. BRAȘOV acționează în cadrul industriei de construcții mașini cod CAEN 2914. Produce și comercializează lagăre de alunecare (cuzineți, bucșe, semiinele și rondele).

Societatea ocupă în România o poziție de monopol asigurând necesarul pe piața internă pentru producția și reparația de automobile , tractoare, mașini agricole, locomotive, motoare diverse, aggregate , compresoare , pompe etc.

Echipa managerială urmărește realizarea următoarelor obiective:

Sǎ se vândǎ mai mult din produsele curente ale firmei clienților ei fideli , curenți și clienților noi ;

Sǎ se vândǎ produse noi suplimentare cǎtre clienți .

Înlǎturarea firmelor pirat, ținându-se cont cǎ au apǎrut pe piața internǎ practicând o concurențǎ neloialǎ fațǎ de societate.

Pentru satisfacția clienților, firma promoveazǎ o strategie ce constǎ în mai multe propuneri și anume:

Prețul sǎ fie competitiv , aflându-se sub prețurile din export și este stabilit pe piațǎ în funcție de cerere și ofertǎ , costurile aflându-se sub control strict.Se practicǎ reducerile comerciale de preț sub forma remizei comerciale în funcție de volumul de marfǎ contractatǎ și cumpǎratǎ în luna precedentǎ.Prețul este în general stabil , modificându-se în cazul în care cash-flowul firmei este influențat negativ de factorii externi: fiscali, modificǎri la nivelul de economie a anumitor prețuri, instabilitatea monedei.

Executarea unor comenzi speciale care în mod normal se realizeazǎ în strǎinǎtate .

Asigurarea unei calitǎți ridicate a produsului

Înlocuirea produsului necorespunzǎtor calitativ cu altul corespunzǎtor , împreunǎ cu consiliere de specialitate

În concluzie societatea S.C. ROMLAG S.A. Brașov deține urmǎtoarele avantaje :

Poziția de monopol a firmei

Portofoliu mare al clienților cu posibilitǎți reale de lǎrgire a pieței de desfacere intern și extern.

Marca de înregistrare este recunoscutǎ atât în țarǎ cât și în strǎinǎtate , cu o tehnologie GLACIER din Anglia și D.A.B. din SUA.

Dezavantajele societǎții se datoreazǎ urmǎtorilor factori :

Ambalarea produselor se realizeazǎ manual, se recomandǎ achiziționarea unei mașini de împachetare mecanicǎ în vid determinând reducerea costurilor cu 2% la ambalare și posibilitatea reducerii prețului la produs.Ambalajele fac parte din cost și din preț. Pentru ambalarea produsului se utilizeazǎ folia de polietilenǎ , cutii mici și cutii mari de carton ,acestea trebuie depozitate în locuri uscate.

Încasarea cu întârziere a contravalorii produselor vândute, lucrându-se foarte mult cu instrumente de platǎ prin scontare aceasta reflectând lipsa disponibilitǎților necesare efectuǎrii operațiilor curente , situație datoratǎ faptului cǎ încasarea creanțelor se face cu întârziere ceea ce conduce la imposibilitatea recuperǎrii TVA-ului în timp util și la obligativitatea achitǎrii.

Lipsa disponibilitǎților bǎnești are o influențǎ foarte mare și asupra cheltuielilor cu personalul, prin reducerea efectivului de salariați , dacǎ în 2003 numǎrul de salariați era 351 , în 2004 a ajuns la 310 ca în 2005 sǎ se reducǎ la 290.

Lipsa disponibilitǎților bǎnești a avut o influențǎ și asupra cheltuielilor cu materialele achiziționate de la furnizori, achitându-se prin alte modalitǎți de platǎ , compensare sau eșalonare , în urma planificǎrii necesarului de materiale.

Scǎderea vânzǎrii produselor și producerea pe stoc se datoreazǎ și slabei organizǎri a serviciului de marketing, precum și a concurenței cu produsele similare din import. Firmele pirat distribuie produse sub sigla firmei ROMLAG și fac concurențǎ neloialǎ societǎții.

Astfel dimensionarea corectǎ a stocurilor reprezintǎ o sursǎ de creștere a rezultatelor societǎții prin eficiența utilizǎrii surselor financiare.

În sistemul analizei financiar-patrimoniale , analiza aptitudinii intreprinderii de a fi solvabilǎ ocupǎ un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor genereazǎ prejudicii și necesitǎ o corecturǎ urgentǎ .

Echilibrul financiar este un imperativ absolut el nu poate fi omis sub nici o motivație.

O întreprindere care cunoaște o perioadǎ mai dificilǎ, trebuie sǎ renunțe provizoriu la unele obiective de creștere , obiective economice sau sociale , dar ea nu poate sǎ renunțe la asigurarea obiectivului de solvabilitate care constituie condiția financiarǎ de supraviețuire.

Aprecierea capacitǎții intreprinderii de a-și reglementa în termen obligațiile se apreciazǎ nuanțat în funcție de condițiile concrete economico-financiare în care se desfǎșoarǎ activitatea.

Intreprinderea poate avea dificultǎți temporare sau ocazionale de neacoperire în termen a unei creanțe importante sau accelerǎrii plǎților într-o perioadǎ de creștere rapidǎ a activitǎții.

Soluțiile simple care trebuie luate pentru a nu afecta imaginea firmei și pentru a permite trecerea peste aceste dificultǎți și reinstaurarea continuitǎții plǎților sunt:

Obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor.

Amânarea datoriilor financiare , prin eșalonǎri

Obținerea de împrumuturi pe termen scurt.

Viabilitatea intreprinderii nu e pusǎ în pericol , dar permanența unor dificultǎți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilitǎți economice și financiare structurale, ele pot genera restrângerea activitǎții , reducerea efectivului de salariați și restructurarea sistemului de gestiune.