Analiza Gestiunii Sistemului Bancar Agregat
CAPITOLUL I
1.1. Sistemul bancar
Activitatea bancară din România se desfășoară prin intermediul Băncii Naționale a României și prin bănci, care sunt reprezentate de persoane juridice române constituite ca societăți comerciale și de sucursalele de pe teritoriul țării noastre ale băncilor persoane juridice străine*.
După anul 1990 s-a urmărit constituirea de rețele de bănci comerciale eficiente și viabile. Astfel, s-au înființat prin acte normative o serie de bănci, care au luat locul instituțiilor financiare cu profil similar existente înainte de 1989, având capital exclusiv de stat (Banca Română de Comerț Exterior, Banca Română pentru Dezvoltare, Banca Agricolă).
Pe lângă băncile cu capital exclusiv de stat au apărut și societăți bancare cu capital privat, persoane juridice române și sucursale ale băncilor străine. La începutul anului 2000 existau 42 de societăți bancare, persoane juridice române și sucursale ale unor bănci străine, în mare parte cu sediul central la București. Excepție făceau următoarele societăți bancare: Banca Dacia Felix cu sediul central în Cluj-Napoca, Banaca Transilvania – Cluj-Napoca, RomExtTerra – Târgu Mureș, West Bank – Arad, Banca Română de Scont – Brașov, Banca Carpatica – Sibiu.
Dintre sucursalele băncilor străine ce își desfășoară activitatea în România se remarcă: ABN AMRO Bank, ROBANK, CITIBANK, ING Bank, Daewoo Bank, Raiffeisenbank, Demirbank, Romanian International Bank, Creditanstalt SA, Banca Comercială a Greciei, United Garanti Bank International.
Societățile bancare din România se încadrează în categoria băncilor comerciale de tip universal ce efectuează toată gama de operațiuni bancare și operează pe întreg teritoriul țării. Pentru a se dezvolta cât mai mult fiecare bancă urmărește să-și extindă o rețea de unități proprii pe întreg teritoriul României. O împărțire administrativă teritorială duce la o structură a rețelei de unități a unei bănci care se prezintă astfel:
centrala băncii îndeplinește funcția de conducere a activităților desfășurate de unitățile subordonate, prin respectarea tuturor legilor, hotărârilor și actelor normative ce reglementează activitatea bancară;
sucursalele județene și orășenești;
agențiile și punctele de lucru.
Organele de conducere la nivelul unei societăți bancare sunt următoarele: Adunarea Generală a Acționarilor, Consiliul de Administrație, Comitetul de Direcție, președintele și vicepreședinții, Comitetul de Conducere la unitățile subordonate, Comisia de Cenzori.
Justificarea existenței băncilor1 este dată de:
necesitatea ca activitatea economică să fie susținută cu fonduri;
orientarea și integrarea în procesele economice a sumelor temporar disponibile rezultate din relația de ansamblu a capitalurilor (se va produce astfel un transfer de la creditori spre debitori).
Băncile la nivel macroeconomic îndeplinesc următoarele funcții2:
atragerea disponibilităților temporar libere ale diferiților agenți economici: întreprinzătorii particulari, instituțiile, societățile comerciale, persoanele fizice și statul apelează la bănci pentru a le păstra veniturile și capitalurile pentru care acestea plătesc dobândă;
acordarea de mijloace bănești suplimentare diferiților agenți, la solicitarea acestora, în vederea completării capitalurilor proprii;
emisiunea și punerea în circulație a monedei de hârtie, divizionară și de cont, contribuind astfel la asigurarea proceselor de aprovizionare, producție și desfacere și, pe această bază, la formarea masei monetare în circulație;
crearea de instrumente de credit ale circulației: băncile pot acorda credit prin mijloace proprii de care dispun, prin acumulările formate din diferite depuneri și prin emisiunea de bancnote;
asigură păstrarea sumelor proprietate ale deponenților, efectuarea rapidă a plăților și deținerea informațiilor și evidențelor certe;
creația economică în plan financiar și tehnic:
– în plan financiar
participarea băncilor la capitalul social al societăților comerciale;
acordarea de împrumuturi participative în favoarea societății comerciale la care banca participă, în vederea obținerii calității de asociat sau de acționar;
acordarea de credite bancare societăților comerciale.
– în plan tehnic
îndeplinirea rolului de consilier financiar al agenților economici în căutare de resurse de finanțare și de mijloace de investire a resurselor;
acordare de asistență societăților comerciale în cazurile de majorare a capitalului lor, prin subscripție publică sau în cazul emisiunii de obligațiuni, prin punerea la dispoziție a rețelei lor de ghișee sau prin garantarea subscrierii acțiunilor și a obligațiunilor.
1.1.1. Funcțiile sistemului bancar3
Un sistem (o organizație) este creat pentru a realiza unul sau mai multe obiective. „Obiectivele – spun specialiștii – reprezintă caracterizări calitative și/sau cantitative ale scopurilor urmărite de firmă“.
Firma are următoarele categorii de obiective:
Obiective fundamentale;
Obiective derivate de gradul I, care implică ponderea principală a proceselor de muncă din entitatea respectivă;
Obiective derivate de gradul II, care derivă din obiectivele de gradul I, fiind o concretizare a acestora;
Obiective specifice, care concretizează până la detalii obiectivele arătate mai sus;
Obiective individuale, care localizează obiectivele de mai sus pe persoane.
Pentru realizarea obiectivelor apare necesitatea organizării, care are două componente: organizarea procesuală și organizarea structurală. Crearea structurilor și funcțiilor nu este un scop în sine, ci o necesitate concretă, demonstrată, derivată din cerințele realizării obiectivelor. Structurile și funcțiile trebuie să se localizeze la intersecția fluxurilor (de toate categoriile) pe care le generează realizarea obiectivelor. Fluxurile reprezintă, în ultimă instanță, activități, care trebuie grupate pe funcții ale organizației.
„Funcția – potrivit autorului citat – reprezintă ansamblul proceselor de muncă omogene, asemănătoare sau complementare, care contribuie la realizarea aceluiași sau acelorași obiective derivate de gradul I.“
Din toate lucrările de specialitate consultate, nu a reieșit că definirea funcțiilor sistemului bancar și a băncilor ar fi fost precedată de stabilirea obiectivelor derivate de gradul I, adică a obiectivelor care reprezintă misiunea sistemului bancar și a băncilor.
Ca urmare, se vede cu ușurință că funcțiile băncilor nu urmăresc o ierarhizare a obiectivelor, iar unele obiective majore, cum este obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României, asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor, nici nu se constituie într-o funcție.
Potrivit unor autori, o bancă ar îndeplini următoarele funcții:
1. Funcția de depozit constă în:
efectuarea de operațiuni de depozit la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoane fizice și juridice, în vederea păstrării și fructificării lor;
efectuarea de operațiuni de depozitare și trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice.
2. Funcția de investiții constă în:
acordarea de credite în lei și în valută persoanelor fizice și juridice din țară și străinătate;
participarea în calitate de acționar la înființarea unor instituții bancare sau nebancare în țară sau străinătate;
achiziționarea active financiare în nume propriu.
3. Funcția comercială constă în:
realizarea de încasări și plăți, în valută și în lei, generate de activități de export, import, prestări de servicii și turism intern și internațional, operațiuni cu caracter financiar, necomercial și alte operațiuni legate de încasări și plăți între persoane fizice și juridice din țară și din străinătate;
cumpărarea și vânzarea, în țară și în străinătate, de valută, efecte de comerț exprimate în lei și valută;
efectuarea de operațiuni de scontare și rescontare a efectelor de comerț;
efectuarea de operații de schimb valutar și operații de arbitrajare pe piețele monetare internaționale pe cont propriu sau în numele clienților;
participarea la tranzacții externe financiare de plăți și de credit, încheierea cu bănci și instituții financiare străine a unor angajamente și convenții de plăți;
cumpărarea și vânzarea, în țară și străinătate, de aur, metale prețioase și monede;
emiterea de efecte de comerț: bilete la ordin, cambii sau trate, cecuri în favoarea unor beneficiari din țară și străinătate;
efectuarea de operațiuni de vânzare-cumpărare și alte operațiuni cu titluri emise de stat;
prestarea de servicii bancare, expertizare tehnică, economică și financiară a diferitelor proiecte, acordarea de consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;
organizarea lansării de obligațiuni, asigurarea mobilizării împrumuturilor prin emisiunea de obligațiuni, garantarea emisiunii și plasarea obligațiunilor pe piața secundară.
O premisă pentru instalarea unui management bancar performant reprezintă tocmai necesitatea de a defini funcțiile sistemului bancar.
Ca o soluție mai completă, funcțiile pot fi structurate astfel:
funcții generale ale sistemului bancar;
funcții specifice ale băncii centrale;
funcții de bază generale ale băncilor;
funcții specifice unei bănci speciale.
Funcțiile mai sus-menționate, cu o adaptare minimală, se pot constitui în funcții generale ale sistemului bancar.
Funcțiile specifice ale băncii centrale, după unii autori6, pot fi:
funcția de emisiune;
funcția de creditare;
funcția de centru valutar;
funcția de bancă a băncilor;
funcția de bancă a statului.
O reexaminare a acestor funcții, după structurarea misiunii și obiectivelor băncii centrale pornind de la obiectivul fundamental al băncii este benefică pentru conceperea și operaționalizarea managementului băncii centrale.
Funcțiile generale ale băncilor comerciale, ca societăți comerciale, ar putea fi structurate prin similitudine cu funcțiile firmelor, adică: funcția de cercetare-dezvoltare; funcția de atragere și plasamente de fonduri și de servicii bancare; funcția de marketing și comercială; funcția de personal; funcția financiar-contabilă.
După conturarea mai exactă și concretă a misiunii băncii și a obiectivelor fundamentale ale acesteia, structura expusă mai sus poate fi sensibil perfecționată.
Funcțiile specifice unor bănci speciale ar mai putea include, de exemplu, funcția de stimulare a activității de comerț exterior.
1.1.2. Principalele tipuri de bănci
Clasificarea băncilor se poate face luând în considerare mai multe criterii. Printre coordonatele care conturează cel mai bine criteriile importante din punct de vedere al gestiunii băncilor se evidențiază:
forma de proprietate;
apartenența națională;
rolul pe care îl au în sistemul bancar național.
Tipuri de bănci după forma de proprietate
Băncile private
Capitalul băncilor private aparține unei persoane sau unui grup de persoane, iar forma principală pe care o îmbracă este aceea de societăți pe acțiuni. Capitalul unei societăți pe acțiuni este împărțit în părți cu o anumită valoarea nominală, numite acțiuni. Repartizarea profitului acționarilor se face în funcție de numărul de acțiuni deținute de aceștia.
Băncile de stat
Capitalul acestor bănci este deținut integral de statul pe teritoriul căruia se află. Majoritatea băncilor de atat se prezintă sub forma unor bănci specializate a căror autonomie este parțial îngrădită de intervenția statului.
Băncile mixte
Băncile mixte se prezintă sub forma unor societăți pe acțiuni, în care statul este unul dintre acționari.
Tipuri de bănci după apartenența națională
Băncile autohtone
Capitalul băncilor autohtone aparține persoanelor fizice sau juridice din statul unde acestea funcționează și sunt componente ale sistemului bancar național aflate sub supravegherea Băncii Centrale a statului respectiv.
Băncile multinaționale
Din categoria băncilor multinaționale fac parte Organismele Monetare și Financiare Internaționale ce prezintă următoarel-cumpărare și alte operațiuni cu titluri emise de stat;
prestarea de servicii bancare, expertizare tehnică, economică și financiară a diferitelor proiecte, acordarea de consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;
organizarea lansării de obligațiuni, asigurarea mobilizării împrumuturilor prin emisiunea de obligațiuni, garantarea emisiunii și plasarea obligațiunilor pe piața secundară.
O premisă pentru instalarea unui management bancar performant reprezintă tocmai necesitatea de a defini funcțiile sistemului bancar.
Ca o soluție mai completă, funcțiile pot fi structurate astfel:
funcții generale ale sistemului bancar;
funcții specifice ale băncii centrale;
funcții de bază generale ale băncilor;
funcții specifice unei bănci speciale.
Funcțiile mai sus-menționate, cu o adaptare minimală, se pot constitui în funcții generale ale sistemului bancar.
Funcțiile specifice ale băncii centrale, după unii autori6, pot fi:
funcția de emisiune;
funcția de creditare;
funcția de centru valutar;
funcția de bancă a băncilor;
funcția de bancă a statului.
O reexaminare a acestor funcții, după structurarea misiunii și obiectivelor băncii centrale pornind de la obiectivul fundamental al băncii este benefică pentru conceperea și operaționalizarea managementului băncii centrale.
Funcțiile generale ale băncilor comerciale, ca societăți comerciale, ar putea fi structurate prin similitudine cu funcțiile firmelor, adică: funcția de cercetare-dezvoltare; funcția de atragere și plasamente de fonduri și de servicii bancare; funcția de marketing și comercială; funcția de personal; funcția financiar-contabilă.
După conturarea mai exactă și concretă a misiunii băncii și a obiectivelor fundamentale ale acesteia, structura expusă mai sus poate fi sensibil perfecționată.
Funcțiile specifice unor bănci speciale ar mai putea include, de exemplu, funcția de stimulare a activității de comerț exterior.
1.1.2. Principalele tipuri de bănci
Clasificarea băncilor se poate face luând în considerare mai multe criterii. Printre coordonatele care conturează cel mai bine criteriile importante din punct de vedere al gestiunii băncilor se evidențiază:
forma de proprietate;
apartenența națională;
rolul pe care îl au în sistemul bancar național.
Tipuri de bănci după forma de proprietate
Băncile private
Capitalul băncilor private aparține unei persoane sau unui grup de persoane, iar forma principală pe care o îmbracă este aceea de societăți pe acțiuni. Capitalul unei societăți pe acțiuni este împărțit în părți cu o anumită valoarea nominală, numite acțiuni. Repartizarea profitului acționarilor se face în funcție de numărul de acțiuni deținute de aceștia.
Băncile de stat
Capitalul acestor bănci este deținut integral de statul pe teritoriul căruia se află. Majoritatea băncilor de atat se prezintă sub forma unor bănci specializate a căror autonomie este parțial îngrădită de intervenția statului.
Băncile mixte
Băncile mixte se prezintă sub forma unor societăți pe acțiuni, în care statul este unul dintre acționari.
Tipuri de bănci după apartenența națională
Băncile autohtone
Capitalul băncilor autohtone aparține persoanelor fizice sau juridice din statul unde acestea funcționează și sunt componente ale sistemului bancar național aflate sub supravegherea Băncii Centrale a statului respectiv.
Băncile multinaționale
Din categoria băncilor multinaționale fac parte Organismele Monetare și Financiare Internaționale ce prezintă următoarele caracteristici:
capitalul este constituit prin subscrierea Băncilor Centrale din țările membre;
gestiunea este asigurată de guveranatorii țărilor membre;
acordă asistență și credite țărilor membre;
supraveghează funcționarea piețelor financiar-bancare.
Băncile mixte
Băncile mixte sunt constituite prin aportul de capital a doi sau mai mulți parteneri din țări diferite și se supun legislației din țara unde își au sediul. Deoarece funcționează ca niște societăți pe acțiuni, veniturile se împart între parteneri în funcție de ponderea contribuției fiecăruia la constituirea capitalului băncii.
Tipuri de bănci după rolul pe care îl joacă în sistemul bancar național
Băncile centrale
Sunt instituții guvernamentale care asigură funcționarea și supravegherea sisemului bancar la nivel național prin puterile și responsabilitățile dobândite prin actul de înființare a lor. Băncile centrale au luat ființă pe două căi: prin adăugarea băncilor comerciale a noi puteri și responsabilități sau prin actul de înființare al lor.
Băncile Centrale sunt instituții publice ale statului, indiferent de natura capitalului lor (de stat, privat autohton sau mixte), și sunt investite cu anumite funcții, dintre care menționăm:
Funcția de emisiune monetară este privilegiul conferit de către stat Băncii Centrale prin care aceasta devine deținătoarea stocului de aur și a rezervelor internaționale ale țării. Totodată, Banca Centrală, are responsabilitatea calității circulației monetare și dimensionarea masei monetare și de credit prin manevrarea taxei scontului, operații la piața liberă și prin sistemul rezervelor minime obligatorii.
Funcția de creditare face, ca în cazul operațiilor de scontare și rescontare a titlurilor de credit prin acordarea creditelor de refinanțare, Banca Centrală să apară ca împrumutător de ultimă instanță.
Funcția de administrator al rezervelor internaționale asigură stabilitatea cursurilor valutare prin intervenția directă pe piață a Băncii Centrale, prin cumpărare sau vânzare de valută, prin asigurarea menținerii rezervelor naționale la un nivel adecvat tranzacțiiloe externe ale statului. Pentru a putea îndeplini această funcție, Banca Centrală se bucură de anumite atribuții: controlul asupra plăților în devize, preluarea în favoarea statului a unor plăți din încasările în valută, efectuarea și controlul schimburilor valutare.
Funcția de rol de bancă pentru celelalte bănci prin faptul că oate băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Centrală și să mențină rezerve minime obligatorii pentru a-și asigura lichiditatea. Prin înființarea Casei de compensare interbancară se efectuează compensarea creanțelor reciproce dintre celelate bănci.
Funcția de organ al statului este îndeplinită de Banca Centrală prin stabilirea și conducerea politicii monetare și de credit de către aceasta.
Funcția de emitere de norme de autorizare, funcționare și supraveghere bancară este importantă în vederea protejării deponenților și asigurării funcționării nestingherite a sistemului bancar. Normele se referă la capitalul minim al societății bancare, forma juridică a societății bancare, asigurarea depozitelor, supravegherea activității bancare, operații bancare, personalul băncilor și fondatorii, secretul profesional.
Băncile comerciale
Băncile comerciale efectuează operațiuni de depozitare, acordare de credite, decontări și plăți cu și fără numerar, în lei și valută, în țară și străinătate, plasamente de portofoliu, activități de consultanță, gestionarea titlurilor financiare ale clienților. Acest tip de bănci deține o pondere însemnată în sistemul bancar al unei țări.
Băncile universale
Băncile universale efectuează în plus de toate tipurile de operațiuni pe care le fac băncile comerciale și operațiuni cu valori mobiliareprivind emisiunea, subscrierea, plasamentul sau negocierea lor. Deoarece au libertatea de a presta o gamă diversificată de servicii financiare, portofoliile rezultate sunt mai echilibrate cu un grad ridicat de rentabilitate.
Băncile de afaceri
Băncile de afaceri sunt intermediari financiari care asigură servicii profesionale specializate în mobilizarea altor resurse financiare decât creditele bancare. Acestea nu acordă credite, ci își oferă serviciile profesionale pentru mobilizarea fondurilor din diverse resurse cu preponderență altele decât cele din sistemul bancar. Rolul principal al băncilor de afaceri este de a realiza aranjamente financiare pentru proiecte productive, adică evaluarea unei afaceri sau societăți, oferirea siguranței clienților.
Băncile de afaceri prezintă și o formă aparte, și anume băncile care dețin pachete de acțiuni de control la diverse întreprinderi. Mai concrte, acestea sunt societăți de portofoliu care își asigură conducerea în aceste întreprinderi și poziția hotărâtoare în determinarea politicilor de investiții, de producție, comercială și financiară.
Băncile de depozit
Băncile de depozit au o proveniență franceză și prezintă ca activitate principală efectuarea operațiunilor de de credit și primirea din partea publicului a depoziteloe la vedere sau la termen.
O categorie aparte din cadrul băncilor de depozit este reprezentată de băncile ce credit pe termen lung și mijlociu care acordă credite pe termen mediu și lung, ele primind depozite, de asemenea, pe termen mediu și lung.
Băncile ipotecare
Băncile ipotecare oferă împrumuturi pe termen lung pentru locuințe garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile.
Băncile trusty
Acest tip de bănci se ocupă de forfetarea creanțelor pe care le transformă în bani prin vânzarea unei creanțe de către creditor asupra unui debitor, vânzare care i se face băncii trusty. Banca trusty urmează debitorul pentru recuperarea creanțelor, operațiune pentru care percepe un comision.
Băncile specializate
Acordă credite pe termen mediu și lung în ramurile pentru care ea este specializată (agricultură, minerit, industrie) și își procură fondurile din depozite pe termen lung.
Băncile corespondente
Reprezintă acel tip de bănci la care își deschid conturi curente bănci din alte țări, de regulă în moneda țării băncii corespondent. Sistemul de corespondent este un mijloc de mobilizare a banilor și canalizarea lor spre zonele unde este nevoie. De asemenea, băncile de corespondent oferă servicii băncilor mici: consultanță, angajează tranzacții financiare internaționale, participă cu împrumuturi pentru băncile mici.
Băncile off-shore
Băncile off-shore sunt băncile plasate în anumite „zone libere” și realizează numai operațiuni cu nerezidenți, menținând anonimatul clienților.
După alți autori8, putem avea o structurare mai concisă a tipurilor de bănci după cum urmează:
Banca centrală
Banca centrală este o instituție financiar-bancară aflată în fruntea sistemului bancar. Ea oferă servicii atât guvernului unei țări prin implementarea politicii monetare, cât și sistemului de bănci comerciale.
Principalele atribuții ale unei bănci centrale sunt următoarele:
administrează conturile guvernamentale și datoria publică;
emite semnele monetare (bancnote, monezi divizionare), le păstrează și le pune în circulație;
concentrează rezervele bănești ale băncilor comerciale și acordă credite acestor bănci, pe baza primirii la rescont a cambiilor scontate de acestea în prealabil;
formează depozite și influențează direct și indirect volumul și costul creditului;
acordă împrumuturi statului și păstrează tezaurul de stat;
controlează cursul valutar, precum și oferta de bani, și păstrează rezervele de aur și valută străină ale țării;
previne falimentele bancare;
are relații cu alte bănci centrale.
Între banca centrală și guvern se stabilesc anumite legături. Aceasta deține mai multă independență față de administrație decât față de agențiile guvernamentale. Mai ales în domeniul finanțării internaționale, banca centrală acționează ca un sfătuitor al guvernului. Guvernul are deschis un cont la banca centrală, își completează cecurile pentru acest cont, și chiar își vinde asigurările prin intermediul ei.
Banca centrală exercită anumite controale asupra băncilor comerciale. Ea acționează, de asemenea, și ca o bancă a bancherilor, deținând majoritatea rezervelor băncilor comerciale.
Banca comercială
Banca comercială este o instituție financiar-bancară ce se caracterizează prin următoarele activități:
este specializată în primirea depunerii și acordarea de credite pe termen scurt;
acordă credite pe termen mediu și lung întreprinzătorilor, contribuind la finanțarea unor proiecte de investiții.
Băncile comerciale au drept scop colectarea banilor prin intermediul conturilor deschise pentru economisirea și repartizarea fondurilor acumulate sub forma împrumuturilor de afaceri.
Banca de depuneri (de depozit)
Banca de depozit este o instituție financiară specializată care generează următoarele operații:
scont, avansuri în cont curent sau deschidere de credit pe care titularul îl poate utiliza;
credit pe gaj, subscrierea de bonuri de tezaur, operații de bursă, viramente.
Banca de economii
Banca de economii și-a început activitatea ca o instituție de caritate ce avea drept scop protejarea economiilor oamenilor cu venituri joase. De aceea ea a mai purtat denumirea de „bancă de economii ieftine” sau „bancă mecanică”. Primele bănci de economii au fost organizate la fel ca fondurile mutuale.
O bancă de economii prezintă următoarele caracteristici:
este o companie mutuală sau de stoc;
poate fi înființată de către stat sau de băncile centrale;
poate deține obligațiuni corporale;
depozitele pe termen sunt principalele ei pasive.
Banca de emisiune
Banca de emisiune este o instituție financiară cu rolul de a emite monedă și a controla masa monetară, de a acorda credite altor bănci prin operațiuni de rescont și de a coordona politica monetară a statului.
Banca de investiții
Banca de investiții este instituția financiar-bancară care are ca activitate principală acordarea de credite pentru proiecte mari de investiții, cum ar fi finanțarea infrastructurilor economiei naționale.
Efectuarea operațiunilor și serviciilor bancare pentru proiectele de investiții economice și financiare se realizează integral sau parțial din fonduri de la buget sau din împrumuturi în valută de la băncile de dezvoltare internaționale, instiuții financiare și de la alte bănci.
Banca universală (de credit)
Banca universală este instituția financiară care efectuează toate operațiunile bancare, nelimitându-și activitatea doar la anumite sectoare. În țara noastră toate băncile comerciale sunt bănci universale.
Există însă în alte țări și alte asemenea instituții care îndeplinesc rolul de bănci universale, cum ar fi: casele de credit mutual, casele de economii, băncile de gestionare a averii, băncile ipotecare, instituțiile de împrumut personale.
Uniunile de credit
Uniunile de credit reprezintă cele mai mici instituții financiare. Acestea își constituie depozitele de la populație și le oferă ca împrumuturi de consum, creând obligații reciproce.
Uniunile de credit pot fi înființate de către stat sau pot fi subvenționate de angajații depozitarilor. Activele principale ale acestora sunt împrumuturile consumatorilor pe termen foarte scurt, prezentând un grad redus de risc al creșterii ratei dobânzii.
Mișcarea de specializare – apariția liniilor de profesii reflectă gândirea actuală asupra reorganizării viitoare a instituției bancare. Diferite concepții9 sunt pe cale să apară, dintre care amintim:
Product formulators (bănci care concep produse). Este vorba despre un mod de organizare axat pe un produs unic cu variante puține. Avantajul concurențial va proveni dintr-un înalt grad de expertiză. Astfel, Banca americană Pasadena, care se ocupă doar de împrumuturi imobiliare pe care le comercializează prin intermediul unor rețele netradiționale, a reușit să investească masiv în automatizări.
Customer gateway (bănci distribuitoare).Avantajele concurențiale ale acestui tip de organizare decurg din produsele concepute de alții, dar care vor fi vândute unei baze date de clienți. Agențiile rețelelor bancare vor organiza vânzarea încrucișată a produselor financiare.
Industry services (bănci care prestează servicii). Este vorba de bănci sau de nou-veniți care vor propune servicii de back-office (compensații de CEC, extrase de cont, scoring, gestionarea fondurilor) instituțiilor financiare și vor furniza infrastructuri și rețele interne de comunicare interbancară. De exemplu, „Cedicam“ asigură gestionarea mijloacelor de plată pentru „Crédit Agricole“, serviciu ce poate fi prestat și pentru alte instituții.
Această tendință de a decupla activitățile constituie o mișcare de fond. Actualmente, fiecare operațiune își descoperă propria sa logică și este considerată ca o adevărată meserie ce se poate exersa independent cu o mai mare eficacitate. Conservarea este un exemplu caracteristic. O instituție precum Bank of New-York asigură această funcție la nivel mondial și își face relații cu conservatorii locali.
Această mișcare de specializare nu pune sub semnul întrebării conceptul de bancă universală, dar contribuie la evoluția acestuia. Marile instituții vor putea contribui la dezvoltarea unor echipe sau departamente autonome. În schimb, această mișcare deschide drumul nou-veniților nonbancheri sau dezvoltării micilor bănci specializate care vor putea deveni furnizorii privilegiați ai marilor instituții sau care vor putea face uz în mod direct de competențele lor în fața clienților.
Pentru o bancă ce se vrea universală, miza va fi de a dezvolta competențele în vederea coordonării activităților specializate care au luat amploare în interiorul grupului și în vederea coordonării furnizorilor externi pentru a asigura coerența și calitatea prestațiilor pentru clienți. Problema coordonării trebuie să reprezinte o preocupare majoră a instituțiilor și va constitui, cu siguranță, elementul determinant pentru modelul viitor al organizării băncii.
1.2. Situația sistemului bancar românesc10
România, o țară aflată în tranziție, a întâmpinat și întâmpină în continuare o serie de probleme în ceea ce privește restructurarea sistemului bancar după anii 1990. „Ineficiența reglementărilor și supervizării, regulile contabile confuze, lipsa de transparență, drepturile de proprietate inadecvat definite, constrângerile bugetare, indisciplina pieței, calificarea defectuoasă a managerilor și personalului bancar” sunt factori care au dus în perioada postdecembristă la apariția unei crize bancare.
Multe bănci cu capital de stat s-au confruntat cu dificultăți finaniciare, ducând chiar la colaps în anii 1999 și 2000, pentru că o caracteristică a acelei perioade erau creditele neperformante. În cazul BANCOREX, creditele neperformante reprezentau mai bine de două treimi din creditele acordate ducând la lichidarea unei părți din aceasta. Activele dubioase au fost transferate la agenția AVAB, iar restul a fost preluat de BCR.
Alte bănci au fost mai „norocoase” (Banca Agricolă) și au supraviețuit datorită recapitalizării repetate și măsurilor de restructurare adoptate. Costul recapitalizării și al planurilor de susținere publică pentru instituțiile aflate în dificultate financiară au avut o valoare de nivel mediu, de aproape 10% din PIB.
Fondurile de investiții au fost reglementate deficient ducând în anul 2000 la colapsul FNI, cea mai afectată fiind Casa de Economii și Consemnațiuni. Aceasta în calitate de acționar a investit în certificate FNI și a emis certificate de garanție pentru investițiile în FNI.
Nici băncile populare, ce reprezintă aproximativ 2% din totalul activelor sectorului bancar, nu s-au bucurat de un cadru mai favorabil. Ele funcționau în baza legii cooperativelor de credit emisă în anul 1996. Pentru că nu existau multe restricții de funcționare s-a ajuns la o decapitalizare masivă a acestor instituții, culminând cu colapsul Băncii Populare Române în anul 2000. BNR a reacționat printr-o nouă măsură prin care băncile populare puteau să-și continue activitatea ca bănci comerciale dacă îndeplineau condițiile statutare sau se înscriau într-o rețea de minim 100 bănci populare conduse de o insituție centrală (de exemplu, Creditcoop).
O măsură luată de BNR a fost la sfârșitul anului 1999, când a luat ființă un „sistem de avizare”, prin care băncile erau evaluate și se precizau condițiile de retragere a licențelor de funcționare ale băncilor aflate în dificulate financiară și de demarare a procedurilor de faliment. Tot în 1999 s-a creat Biroul de Informare a creditelor de către BNR prin care se îmbunătățea transparența acordării creditelor și se consolida un mediu legal și instituțional pentru instituțiile de credit.
Cadrul legislativ de după 1990 reglementează și supervizează activitatea bancară. În cadrul societăților comerciale, societățile bancare prin obiectul lor specific de activitate dețin o poziție aparte. În România activitatea bancară se desfășoară ținând cont de:
reglementările din dreptul comun: Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr.26/1990 privind Registrul Comerțului, Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului;
reglementările specializate: Legea bancară nr.58/1998, Legea nr.101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, Legea nr.83/1998 privind falimentul băncilor;
reglementările emise de Banca Națională a României sub formă de norme, adrese și curiculare;
reglementările în materie de impozite, taxe și alte vărsăminte.
Cadrul legislativ prezent din România este în mare măsură armonizat cu standardele UE și respectă recomandările Comitetului de la Basel. Unei bănci din România i se solicită un capital minim de 370 mld lei (aproximativ 9,2 mil euro), iar standardele UE prevăd doar 5 mil euro. Comitetul de la Basel recomandă o rată a solvabilității de 12%. Limita privind creditele acordate persoanelor fizice sau juridice este de 20% din capitalul băncilor.
În anul 1996 a luat ființă Fondul de Garantare a Depozitelor, finanțat dintr-o taxă administrativă de 1% din capitalul băncilor, din contribuții anuale ale băncilor și din drepturile băncilor insolvabile, în scopul protejării deponenților în cazul falimentului băncilor.
BNR a adoptat anumite măsuri pentru a îmbunătăți supervizarea bancară, cum ar fi:
organizarea mai eficientă a supervizării bancare prin crearea a două divizii: divizia de supervizare și divizia de reglementare și acordare a licențelor de funcționare;
adoptarea standardelor contabile internaționale;
înăsprirea reglementărilor privind clasificarea împrumuturilor și a pierderilor din provizioane;
implementarea unui sistem de rating standardizat și a unui sistem de avertizare (CAMEL);
realizarea unui audit mai eficient și extinderea acestuia astfel încât să includă și CEC-ul.
Sectorul bancar se confruntă încă cu o intermediere deficientă între deponenți și investitori datorată unei încrederi publice scăzute și a dificultăților întâmpinate în derularea unor tranzacții alternative. În vedrea creșterii încrederii publice în sectorul bancar se pot lua o serie de măsuri:
îmbunătățirea analizei riscului bancar și a personalului bancar prin training;
creșterea transparenței procedurilor contabile și de audit;
privatizarea și restructurarea întreprinderilor și băncilor de stat;
simplificarea legislației, reducerea birocrației și combaterea corupției;
recuperarea datoriilor, adoptarea unor proceduri de lichidare transparente, îmbunătățirea protejării creditorilor.
1.3. Rolul băncilor în economia românească
Băncile au apărut în România încă din secolul al XIX-lea. Ele au fost ajutate atât prin contribuția capitalului străin (perioada cuprinsă între 1830 și 1880), dar și prin naționalizarea capitalului după 1880. Regulamentul Organic (1831) propune întemeierea unei „Bănci Naționale”, care va apare în 1856 sub numele de Banca Națională a Moldovei.
Imediat după Unire au apărut Casa de Economii și Consemnațiuni (1864), Banca „Albina” de la Sibiu (1871), Creditul Funciar Rural (1873), Banca „Aurora” din Năsăud (1873), Creditul Funciar Urban (1873), culminînd cu Banca Națională a României ce a luat ființă în 1881.
Banca Națională a României a avut ca model Banca Națională a Belgiei și este o întreprindere pe acțiuni cu capital subscris în proporție de 2/3 de acționari particulari și 1/3 deținute de stat. Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale, Banca Națională având un rol istoric de regulator al vieții economice.
Cele mai multe dintre aceste instituții financiar-monetare-bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei românești. Băncile și alte instituții de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească. Odată cu dezvoltarea industriei și comerțului, au fost înființate bănci și pentru aceste sectoare ori alte instituții financiare și-au înființat departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era atât autohtonă, cât și străină, atât de stat, cât și privată. Mica producție (agricolă, industrială, meșteșugărească și comercială) era susținută în mod deosebit, mai ales prin credite preferențiale, dar și prin alte produse, servicii și facilități bancare și fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole și industriale (prin conversii), oferindu-se în acest fel posibilități de lansare în economia capitalistă pentru care România era un pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Se remarcă o creștere a numărului de bănci înainte de primul război mondial, cele mai importante fiind: Banca Românească, Banca de Scont, Banca Agricolă, Banca Comerțului din Craiova Cu capital autohton și Banca Marmorosch Blanc&Co., Banca de Credit Român, Banca Generală Română, Banca Comercială Română, Bank of Romania cu participarea capitalului extern. După criza economică din 1929-1933 numărul băncilor însă scade datorită falimentului și a fuzionării.
O dată cu începerea perioadei de tranziție în 1990 și cu restructurarea economiei românești pentru a crește rolul băncilor în economia de piață, printre primele sectoare restructurate s-a numărat cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte:
desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar;
reorganizarea băncilor de stat ca societăți pe acțiuni;
capitalizarea băncilor;
privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;
înființarea unui număr foarte mare de bănci;
diversificarea tipurilor de bănci;
diversificarea produselor și serviciilor bancare;
extinderea rețelei teritoriale;
realizarea unui management performant, participativ și eficient;
desfășurarea activității bancare după strategii și statute proprii fiecărei bănci;
informatizarea bancară;
deschiderea către colaborarea cu băncile străine;
sprijinirea activității de investiții și de creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață;
perfecționarea relațiilor cu clienții.
1.3.1. Banca Națională a României – bancă centrală și de emisiune
Cadrul instituțional bancar cuprinde banca centrală, cu rol de coordonare și supraveghere, băncile comerciale, îndeplinind rolul de intermediar principal în relația economii-investiții și alte instituții financiare, tot cu rol de intermediari.
În secțiunea consacrată colaborării Băncii Naționale a României cu autoritățile statului, se prevede:
colaborarea cu autoritățile publice centrale și locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale;
în îndeplinirea obiectivului său fundamental, i se solicită punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităților publice, care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică;
la elaborarea proiectelor bugetelor administrației publice centrale, este consultată în ceea ce privește stabilirea condițiilor împrumuturilor sectorului public;
pentru necesitățile proprii ale autorităților publice, elaborează studii și analize privind moneda, regimul valutar, creditul și operațiunile sistemului bancar și de plăți.
În înțelegerea conceptului de firmă bancară, Banca Națională a României ocupă un loc deosebit, acela de „primus inter pares”. Banca Centrală este o bancă de stat și o „bancă a băncilor”. Este o bancă de stat pentru că administrează fondurile statului, cosimte asupra anumitor limite ale avansurilor acordate administrațiilor publice și efectuează anumite operațiuni de prestări de servicii către stat. În calitate de „bancă a băncilor”, Banca Centrală efectuează diferite operațiuni cu instituțiile de credit, cum ar fi: păstrarea rezervelor de lichidități ale băncilor; refinanțarea băncilor; realizarea de tranzacții financiare naționale și internaționale.
Banca Națională este garantul stabilității monedei naționale. Ea are atribuții aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea și retragerea banilor din circulație, în autorizarea de a fixa rata dobânzilor, rata scontului și rata rezervelor obligatorii. Banca Națională a constituit un sprijin substanțial în activitatea de organizare a băncilor. De asemenea, pe parcursul întregii lor activități, băncile sunt susținute cu credite și cu alte fonduri de către banca centrală. Putem afirma astfel că Banca Naținală stabilește și conduce politica monetară.
Banca Națională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 se stipulează că este organul de emisiune al statului ce stabilește reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar și de preț. Banca Națională a României refinanțează societățile bancare și asigură lichidități sistemului bancar și asigură supravegherea activității tuturor societăților bancare. Potrivit acestei legi, societățile bancare, persoane juridice române se constituie sub formă juridică de societăți comerciale pe acțiuni.
În cazul înființării unei societăți comerciale pe acțiuni cu profit nebancar activitatea se poate începe din momentul înscrierii la Registrul Comerțului. Spre deosebire de aceasta, în cazul înființării unei societăți bancare ca societate pe acțiuni sunt necesare două autorizații emise de BNR privind:
aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, republicată și Legii bancare nr.58/1998;
autorizarea funcționării băncii.
Banca Națională a României este instituția care:
stabilește normele privind volumul minim al capitalului social și cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum și perioada de subscriere;
este singurul agent al statului desemnat să supravegheze tranzacțiile valutare efectuate de societățile bancare;
este sesizată de către Ministerul Finanțelor și Garda Financiară despre eventualele nereguli de ordin fiscal comise de societățile bancare;
stabilește reguli privind întocmirea bilanțurilor societăților bancare și contului de profit și pierderi, precum și ținerea contabilității și controlul acestor societăți bancare (conducătorii societăților bancare răspund pentru activitatea lor profesională și gestionarea patrimoniului în fața Adunării Generale a Acționarilor și a Băncii Naționale);
poate stabili și alte norme profesionale și etice pentru calitatea și activitatea unui conducător de bancă comercială, precum și pentru activitatea personalului bancar – în cazul încălcării grave a normelor de prudență bancară, BNR poate decide măsuri speciale de supraveghere și conservare a societăților bancare, pentru a păstra, remedia și restabili poziția financiară a respectivei bănci comerciale;
capitalul propriu al BNR aparține în întregime statului, iar fondul de rezervă se constituie din profitul evidențiat în bilanțul anual, după acoperirea altor destinații ;
este singura instituție autorizată să emită bancnote și monede metalice pe întregul cuprins al țării. Ea administrează direct rezerva de bancnote și monede metalice, elaborează programul de emisie a acestora și asigură emisiunea regulată de bancnote și monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata tuturor obligațiunilor publice și private. Suma totală a bancnotelor și monedelor metalice în circulație este evidențiată în contabilitatea BNR ca pasiv și nu va include bancnotele și monedele metalice aflate în rezervă ca numerar. Dacă numerarul emis de Banca Națională se situează peste nivelul rezervelor internaționale, diferența trebuie să fie acoperită prin următoarele active:
avansuri acordate de BNR statului și împrumuturi garantate de acesta;
titluri deținute în portofoliul de investiții al Băncii Naționale;
active rezultate din credite acordate societăților bancare și altor instituții de credit;
cecuri, cambii și instrumente de credit pe care BNR le-a scontat sau le deține în portofoliu.
are dreptul să resconteze efectele de comerț și bonurile de casă, prezente în băncile comerciale, să acorde credite societăților bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze operațiuni de încasări și plăți între acestea;
poate asigura servicii de compensare și decontare între bănci, poate sconta dobânzi, lua în gaj sau vinde creanțe asupra statului, asupra societăților bancare și asupra altor societăți în scopul realizării politicii monetare și ținând seama de situația specifică a pieței;
stabilește rata oficială a scontului, condițiile de efectuare a operațiunilor de scont, precum și rata de referință a băncilor;
cumpără, vinde sau acceptă în gaj titluri și alte valori și stabilește regimul rezervelor obligatorii și provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea;
controlează și verifică registrele, conturile și alte documente ale băncilor și acționează ca împrumutător de ultimă instanță al acestora;
ține contul curent al Trezoreriei Statului;
acționează ca agent al statului în domeniul emisiunii obligațiunilor și al altor înscrisuri de stat, vânzarea și răscumpărarea acestora. Ea poate acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre venituri și cheltuieli;
elaborează balanța de plăți externe, balanța creanțelor și angajamentelor externe, stabilește cursurile de schimb valutar, păstrează și gestionează rezervele internaționale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active externe, sub forma bancnotelor și monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alte active de rezervă, cambii, cecuri și bilete la ordin exprimate și plătibile în valută, bonuri de tezaur și alte titluri emise de guverne străine sau garantate de ele;
cumpără, vinde și face alte tranzacții cu aur, valute și bonuri de tezaur și acționează ca un agent sau corespondent pentru instituțiile financiare interguvernamentale, bănci centrale și guverne străine;
este condusă de un consiliu de administrație. Conducerea operativă este exercitată de guvernator. Membrii consiliului de administrație sunt numiți de Parlament la propunerea primului-ministru.
1.4. Considerații privind situațiile financiare ale societăților comerciale bancare13
Comisia pentru Standardele Internaționale de Contabilitate IASC nu impune nici un fel de norme statelor naționale, adoptarea lor fiind facultativă. În mai 2002 a fost inițiat un proiect de către IASC și Organizația Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare (International Organisation of Securities Commissions IOSCO) prin care s-au stabilit un set de norme internaționale aplicabile tuturor societăților listate la bursele de valori.
Pentru sistemul financiar-bancar Comisia Europeană a propus în iunie 2000 ca din anul 2005 toate societățile listate la bursele de valori din UE să folosească Standardele Internaționale de Contabilitate pentru întocmirea situațiilor financiare consolidate. În iunie 2002 s-a aprobat și un nou regulament în acest sens de către Consiliul și Parlamentul European.
S-a realizat doar o armonizare parțială a standardelor contabile românești de către Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională a României. Se prevede ca din anul 2005 toate unitățile economice cu o cifră de afaceri mai mare de 5 milioane euro, active totale de peste 2,5 milioane euro și minimum 50 salariați să fie obligate să întocmească bilanțul contabil confotm noilor reglementări.
Noile reglementări privesc principiile și regulile contabile de bază, forma și conținutul situațiilor financiare anuale referitoare le întocmirea, prezentarea, aprobarea și publicarea situațiilor financiare ale băncilor, persoane juridice române, sucursalelor din România ale băncilor străine și ale organizațiilor cooperatiste de credit.
Fiecare instituție de credit trebuie să întocmească situații financiare anuale care cuprind: bilanțul contabil; contul de profit și pierdere; situația modificării capitalului propriu; situația fluxurilor de trezorerie; politici contabile și note explicative.
O serie de noi principii au fost adoptate, formația lor completă fiind următoarea: continuitatea activităților; permanența metodelor; prudența; independența exercițiului; evaluarea separată a elementelor de activ și de pasiv; intangibilitatea; necompensarea; prevalența economicului asupra juridicului; pragul de semnificație.
Conform principiului prevalenței economicului asupra juridicului în prezentarea bilanțului contabil o bancă comercială este obligată să țină mai întâi cont de realitatea economică a evenimentelor și a tranzacțiilor, iar apoi de forma lor juridică. Potrivit principiului pragului de semnificație orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat în cadrul situațiilor anuale.
Prin intermediul noilor reglementări băncile țin cont și de inflație atunci când întocmesc bilanțul contabil în conformitate cu standardul IAS 29 „Raportarea financiară în economiile hiperinflaționiste”. Acesta afectează însă rezultatul net, dar se elimină influența inflației asupra profitului.
Bilanțul contabil în mediul bancar cuprinde toate elementele de activ grupate după natură, destinație și lichiditate și elementele de pasiv grupate după natură, proveniență și exigibilitate.
Notele explicative cuprind informații referitoare la valoarea și natura veniturilor și cheltuielilor extraordinare, cu excepția cazului în care sunt nesemnificative. De asemenea mai sunt cuprinse și particularitățile fiecărei categorii de cheltuieli înregistrate în avans și venituri angajate, explicații privind natura și valoarea lor, angajamentele sub forma garanțiilor, girurilor și ipotecilor care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi recunoscute în bilanț ca active sau datorii.
Reglementările specifice sectorului bancar14 se referă la barierele de intrare în sistemul bancar a noilor concurenți. Conform acestei prevederi, pentru a funcționa, orice instituție bancară are nevoie de o aprobare specială din partea fondurilor abilitate, în speță a Băncii Centrale.
Condițiile tipice ale aprobării intrării pe piață, reglementate la nivel european, se referă la:
dimensiunea minimă a capitalului: în România reglementările în vigoare susțin limita de 100 mld lei pentru înființarea instituțiilor bancare;
prezentarea unui proiect de afaceri prin care grupul de inițiativă declară natura operațiunilor pe care le va realiza și tehnicile pe care urmează să le utilizeze;
verificarea calității participanților la subscrierea de capital: în cazul în care participanții principali nu au suprafață financiară și experiență bancară, pot apela la un garant, ce are rol de a avea o participare importantă la capitalul noii bănci și de a se asocia în orientarea și supravegherea gestiunii instituției respective;
onorabilitate și competență din partea echipei de conducere: se referă la pregătirea profesională, care este foarte importantă în formarea noii echipe.
În ceea ce privește participarea la capital se impun câteva măsuri suplimentare, adoptate în cadrul de reglementare european, dintre care amintim:
nu sunt atitudini favorabile pentru un singur deținător al capitalului (aportul la capital al unei singure persoane) pentru că ar putea duce la evidențierea unui singur punct de vedere pe baza căruia se iau deciziile;
nu se promovează situații în care există două persoane sau grupuri și care ambele dețin 50% din aport pentru că ar putea duce, în cazul unor interese divergente, la o criză de conducere;
nu se promovează situații în care capitalul este foarte diluat deoarece capacitatea de luare a deciziilor este dispersată;
dacă grupurile ce se angajează în înființarea unei bănci sunt instituții nonbancare, se cere suplimentar o scrisoare de intenție, dată de acționariatul majoritar, din care să rezulte angajametul acestora de a fncționa durabil în domeniu și de a asigura funcționarea și supravegherea noii instituții.
Alte bariere legate de intrarea în sistemul bancar sunt:
barierele tehnologice. Înființarea unei noi societăți bancare presupune alinierea la tehnologiile folosite de bănci în țara respectivă și se referă la plățile și transferul mesajelor de plăți realizate prin rețeaua existentă.
barierele de notorietate. Notorietatea se referă la rezonanța pe care o societate o are, sau nu, în domeniu și se dobândește în timp.
barierele de mobilitate. Mobilitatea se referă la capacitatea băncii de a pătrunde în teritoriu și de a se apropia de clienți. Cu cât rețeaua băncii este mai extinsă, cu atât clienții sunt mai mulți și mai bine serviți. Extinderea rețelei presupune însă costuri importante și durată de înfăptuire, fapt ce reprezintă o barieră pentru societățile bancare nou înființate.
barierele strategice se referă la perspectivele dezvoltării băncii în funcție de condițiile pieței respective, de climatul general. Concurenții acționează în special, asupra nou-veniților, acomodarea presupunând din partea acestora suportarea unui război de condiții, cum ar fi cel al prețurilor, cel al capacităților de ramificare a rețelei. Ca efect, apar fenomene ce afectează cheltuielile băncii: o rețea de agenții mai densă decât este necesar, la care se adaugă costul automatelor bancare și cheltuieli publicitare ridicate.
CAPITOLUL II
2.1. Creditarea bancară
Termenul de credit își are etimologia în latinescul credo, -ere, idi, itum și înseamnă a da cu împrumut, verb care urmat de dativ înseamnă a se încrede, a se bizui. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic esențial existenței creditului, și anume încrederea. În dezvoltarea sa istorică, creditul a avut mai multe forme, de multe ori aceste forme având existență simultană în viața economică.
Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri, reprezentând anumite raporturi economice determinate de specificul modului de desfășurare a proceselor de producție și circulație.
Într-un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, atunci când vânzătorul predă valori de întrebuințare în schimbul unor promisiuni că va primi după o anumită perioadă de timp o valoare corespunzătoare, se contura vânzarea pe credit. Creditul în această etapă reprezenta cedarea unor valori de întrebuințare prezente în schimbul unor valori echivalente de primit în viitor.
Pe măsura dezvoltării producției de mărfuri când s-a depășit sfera producției și a circulației mărfurilor apar relațiile monetare de credit. Astfel, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.
Acordarea unui credit presupune înaintarea unei documentații care stă la baza unei convenții intervenite între bancă și persoana ce solicită creditul, documentație ce cuprinde:
situațiile financiare curente ale solicitantului de credit și ale oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecția fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor;
o descriere a modalităților de garantare pentru plata integrală a datoriei și după caz, o evaluare a bunurilor ce fac obiectul garanției;
o descriere a condițiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii, schema de rambursare și obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;
semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii.
Elementele creditului sunt2:
schimbul în timp
subiecții raportului de credit: debitorul și creditorul
promisiunea de rambursare
scadența (momentul rambursării creditului)
dobânda (prețul creditului)
O operațiune de credit este reprezentată doar de cedarea și restituirea unei sume de bani. Într-unul din cele douză momente, al cedării sau acordării și al restituirii sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară și o cantitate de mărfuri, o executare de lucrări sau o prestare de servicii:
este vorba de vânzarea pe credit (creditul comercial), când suma de bani este înlocuită cu bunuri, în momentul acordării sau rambursării creditului;
sau de credit sub formă de avans, când suma de bani este înlocuită cu bunuri sau servicii, în momentul restituirii sau rambursării creditului.
2.2. Reguli generale și prudența în creditare
Activitatea de creditare implică un risc, prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanță cunoașterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștință de cauză.
A. În scopul diminuării riscului în activitatea de creditare, banca urmărește respectarea următoarelor condiții:
a.) Împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor, nu pot depăși, cumulate, conform prevederilor Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, 20% din capitalul și rezervele băncii.
Capitalul și rezervele băncii includ capitalul propriu și capitalul suplimentar, care se determină, potrivit reglementărilor Băncii Naționale a României privind fondurile proprii ale societăților bancare.
Lunar, Direcția de Politici de Credite, comunică unităților bancare teritoriale nivelul fondurilor proprii ale băncii pentru a fi avute în vedere de acestea în activitatea de creditare.
b.) Conform prevederilor art.12 din Ordonanța Guvernului nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome, pentru acoperirea cheltuielilor curente, în cursul unui an, mijloacele regiei autonome nu sunt suficiente, acestea pot contracta credite cu societățile comerciale bancare în valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent sau poate emite titluri negociabile pe piață în aceeași limită.
c.) Potrivit reglementărilor prudențiale ale Băncii Naționale a României suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori fondurile proprii ale băncii, definite așa cum am arătat mai sus. Împrumuturile mari se aprobă de Comitetul de Direcție din Centrala băncii, cu unanimitate de voturi.
Această regulă se aplică și oricăror acordări de noi credite, indiferent de sumă, care cumulate cu angajamentele provenite din perioadele anterioare, depășesc limita de 10% din fondurile proprii ale băncii, dar nu mai mult de 20%.
d.) Toate creditele și scrisorile de garanție și orice alte angajamente în lei sau valută, pe termen scurt, mediu și lung acordate unui agent economic indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, nu vor putea depăși de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv. Prin capitalurile proprii ale agentului economic, se înțelege capitalul social și primele legate de capital, diferențele de reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat reportat din anii precedenți, subvențiile pentru investiții, provizioanele reglementate, precum și aportul întreprinzătorului individual, dacă există angajamentul scris, în formă autentică, privind menținerea acestuia pe toată durata creditării.
e.) În cazul clienților incluși în programe guvernamentale speciale de restructurare, redresare financiară, etc., banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste programe, cu aprobarea și în condițiile stabilite de organele abilitate.
f.) Acordarea de credite și eliberarea de scrisori de garanție în lei și valută, pe termen scurt, mediu și lung pentru subunitățile fără personalitate juridică, care potrivit actelor de constituire, aparțin unor regii autonome societăți comerciale, sau altor unități centrale care se constituie ca un singur debitor, se va efectua de către sucursale și agențiile băncii în limita competențelor stabilite numai după obținerea avizului scris de la Direcția de Politici și Risc de Credite din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de acordare, competențele de semnare a contractului de credite și de gajare în favoarea băncii a unor bunuri din patrimoniul economic.
g.) În vederea asigurării și menținerii unui raport minim de solvabilitate de 8%, împrumuturile și garanțiile în lei și valută, acordate de bancă nu vor putea depăși 12,5 ori fondurile proprii ale societăților bancare.
B. Pentru eliminarea riscului, banca nu acordă credite:
agenților economici care înregistrează pierderi și sunt fără perspective de redresare, cu excepția cazurilor în care prin acte normative s-a reglementat altfel;
agenților economici care nu contribuie cu capital propriu la finanțarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare (investiții);
unităților economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, cu excepția cazurilor în care instanța judecătorească hotărăște că pot fi acordate credite în vederea reorganizării și redresării activității debitorului.
C. În scopul supravegherii și gestionării riscurilor ce pot apărea în activitatea de acordare a creditelor și scrisorilor de garanție în valută se va proceda astfel:
în activitatea de acordare a creditelor și eliberare a scrisorilor de garanție pentru operațiuni comerciale și necomerciale care privesc afaceri cu parteneri străini, banca va urmări încadrarea în limita de expunere stabilită în raport cu riscul de țară.
Din acest punct de vedere țările au fost împărțite în grupe de risc în funcție de situația politică și economică recunoscută pe plan mondial.
În raporturile cu clienții săi, banca va urmări ca acordarea de credite și eliberarea de scrisori de garanție să se efectueze, de regulă, numai în cazul operațiunilor cu partenerii externi aparținând țărilor din categoria A stabilite în domeniu ale Băncii Naționale a României.
situația creditelor, scrisorilor de garanție și altor angajamente asumate grupate în funcție de volumul acestora existente în sold la finele lunii precedente, separat pentru activitatea în lei separat pentru cea în valută.
D. Banca nu va putea acorda persoanelor cu care se află în relații speciale împrumuturi pentru cumpărarea propriilor acțiuni.
În cazul în care o bancă acordă un credit unui client-persoană fizică sau persoană juridică, iar aceasta, din anumite motive, nu va putea să-și achite obligațiile față de bancă (restituirea creditului plus dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la minim pierderile rezultate din creditele neperformante, lucrătorii bancari implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor.
În practica bancară, compensarea costului unui credit neperformant se face prin derularea mai multor credite performante.
O activitate bancară sigură și profitabilă presupune, pe de o parte, protecția disponibilităților din conturile deponenților și a investițiilor acționarilor băncii prin reducerea riscului, dar și permanenta fructificare a posibilităților oferite de piață. Acest lucru nu se realizează refuzând acordarea unui credit sau stabilind termeni și condiții de creditare care să descurajeze clienții să mai apeleze la credite.
Operațiunile de creditare prezintă următoarele caracteristici principale:
creditul global sau specific poate fi acordat, sub forma unui credit global de exploatare sau pentru finanțarea unor necesități specifice (procurarea de echipamente, stocuri etc);
creditul acordat sub forma unui avans la termen fix, ce se materializează prin efecte de comerț, în general bilete la ordin subscrise de clientelă în favoarea băncii sale, care le scontează.
2.3. Clasificarea creditelor
În literatura de specialitate există o multitudine de puncte de vedere sub care se poate face clasificarea creditului. În evoluția sa creditul4 are mai multe forme istorice, cum ar fi:
Creditul “Juvenil”: este prima formă de credit pe care a cunoscut-o omenirea și are caracter de întrajutorare, fiind neproductiv pentru că îi lipsește un element important, adică dobânda. Acest tip de credit se acorda între persoane cunoscute și se restituia în aceeași cantitate și același fel de bun cu cel împrumutat.
Creditul cămătăresc: caracteristica acestuia este dată de dobânda percepută foarte ridicată. El este folosit într-un scop neproductiv și este specific societăților precapitaliste, deși continuă să existe și la începutul erei capitaliste, fiind legat de existența și mișcarea capitalistă a mărfii.
Creditul comercial: este acordat reciproc între agenții economici cu ocazia vânzării mărfurilor, plata urmând să se facă ulterior la un moment convenit. Astfel au loc două operațiuni: una de vânzare a mărfii și una de împrumut a capitalului. În aparență acestei forme de credit îi lipsește elementul dobândă, dar în realitate ea este inclusă de către vânzător în preț. În concluzie, creditul comercial presupune acordarea unui împrumut sub formâ de marfă, în urma unei convenții între creditor (vânzătorul interesat să-și vândă marfa) și debitor (cumpărătorul care nu dispune momentan de resurse bănești).
Creditul bancar: acesta înlătură limitele creditului commercial, care depinde volumul disponibilităților de capital la cei care vând și la cei care cumpără, dar și de regularitatea revenirii capitalului la cel care l-a investit. Creditul bancar cuprinde toate toate elemntele aferente creditului și are ca și caracteristică principală elasticitatea, în ce privește volumul, termenul, mobilitatea, aria și repeziciunea transmiterii acestuia. Acesta presupune acordarea de credite sub formă bănească, obligatorie fiind prezența băncii ca subiect al raportului de credit, fie în calitate de debitor (cînd este creditată de titularii de depozite), fie în calitate de creditor (când acordă împrumuturi clienților săi).
Alte forme de credite care nu sunt dezvoltate în România sunt:
creditul obligatar: presupune obligații directe între debitor (furnizorul, care poate fi un agent economis sau o instuție publică) și creditor (subscriitorul, care poate fi o persoană sau un agent economic), posibile a se desfășura în afara băncilor;
creditul ipotecar se acordă pe termen mediu și lung de băncile ipotecare, beneficiari fiind proprietarii funciari, proprietarii de immobile, antreprenorii de construcții – garantarea creditului se face printr-o ipotecă asupra bunurilor respective;
creditul consumativ împreună cu creditul ipotecar presupun desfășurarea unor rapoarte de credit complementare prin bănci – acesta se acordă de întreprinderi sub forma vânzărilor în rate ale mărfurilor de folosință îndelungată.
O altă clasificare a creditului poate fi făcută după următoarele criterii5:
Din punct de vedere al obiectului avem următoarele forme:
creditele acordate agenților economici în vederea înfăptuirii obiectului de activitate: credite pentru investiții, imobilizări și credite pentru activitatea de exploatare;
creditele pentru consum neproductiv sunt acordate pentru acoperirea trebuințelor de consum colective ale instituțiilor, agenților economici și trebuințelor individuale ale membrilor societății
Din punct de vedere al intervalului de timp pentru care se acordă:
creditele pe termen scurt, de până la un an;
creditele pe termen mediu, pentru o perioadă cuprinsă între unul și cinci ani;
creditele pe termen lung, pentru o perioadă ce depășește cinci ani;
creditele perpetue.
Din punct de vedere al statului debitorului:
creditul privat se acordă agenților economici și populației pentru nevoi productive și consum, fiind contractat pe termen scurt între firme particulare sau persoane fizice pe bază de efecte de comerț;
creditul public se acordă statului pentru acoperirea golurilor de casă ivite în cursul exercițiului bugetar și pentru acoperirea deficitelor bugetare, iar plata dobânzii și restituirea împrumuturilor se efectuează pe seama veniturilor bugetare.
Din punct de vedere al garanțiilor materiale ale debitorului:
creditul personal se acordă doar pe baza reputației debitorului;
creditul real se acordă doar pe baza unor garanții materiale efective astfel încât prin valorificarea lor creditorul își poate recupera împrumutul acordat.
Din punct de vedere al mai multor factori, precum sfera de cuprindere, proveniența, modul de garantare și rambursare, destinația împrumutului și agenții economici care intervin:
creditul comercial constă în acordarea reciprocă de către agenții economici cu ocazia vânzărilor de bunuri economice cu plata ulterioară. Apariția sa este dată de decalajul în timp între momentul în care unii agenți dispun de mărfuri gata fabricate și destinate vânzării și cel al altor agenți economici care au nevoie de aceste bunuri, dar în momentul respectiv nu dispun de disponibilități bănești pentru a și le procura. Se poate baza pe relații bilaterale contractuale stricte între cele două părți sau poate fi mijlocit de efecte de comerț negociabile.
Creditul comercial prezintă anumite elemente caracteristice:
obiectul creditului este format din bunuri, lucrări și servicii destinate comercializării;
subiectul creditului este format din unități economice nefinaciare;
mișcarea creditului are loc în cadrul fazelor procesului reproducției sociale.
creditul bancar se bazează pe disponibilitățile devenite temporar disponibile în urma rotației continue a fondurilor participante la procesele de ansamblu a reproducției sociale și din depozitele a disponibilităților bănești ale agenților economici și populației. Participanții la angajarea unui credit bancar sunt, pe de o parte, băncile în calitate de creditori, iar pe de altă parte, diferiții agenți economici sau statul care au nevoie de credit în calitate de debitori.
creditul obligatar are la bază relațiile dintre unitățile economice și instituțiile, care emit obligațiuni în calitate de debitori, și deținătorii de obligațiuni în calitate de creditori. Emisiunea de obligațiuni este folosită de unitățile economice pentru sporirea capitalului fix și circulant, dar și pentru acoperirea cheltuielior statului ce depășesc veniturile acestuia.
creditul ipotecar se bazează pe relațiile dintre bănci în calitate de creditori și posesorii de proprietăți imobiliare în calitate de debitori. Proprietatea imobiliară constituie în acest caz garanția materială de care dispune agentul împrumutat și în caz de imposibilitate a rambursării creditului poate fi valorificată prin vânzare debitorului.
Creditele sunt de mai multe feluri6 și ele se pot clasifica având în vedere mai multe criterii care să le caracterizeze, să le afirme interdependențele și prin aceasta să le diferențieze.
În funcție de perioada de acordare avem următoarele categorii de credite:
credite pe termen scurt, până la 1 an;
credite pe termen mediu, de la 1 la 5 ani;
credite pe termen lung, de la 5 la 25, 30 sau 50 de ani.
Creditele pe termen scurt reprezintă orice operațiune de împrumut de sume de bani pe o perioadă ce nu depășește 12 luni.
Rambursarea integrală la scadență este caracteristică creditelor pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor sau credite de consum. Dobânda variază în funcție de destinația creditului și se plătește de către beneficiarul creditului conform convenției de credite fie trimestrial, fie la scadență.
Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă, întrucât convine în mai mare măsură exigențelor de lichidități cerute băncilor de către autoritățile monetare.
Creditele pe termen scurt se pot clasifica în:
utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite);
credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare;
credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere;
credite de trezorerie pentru produse cu ciclul lung de fabricație (durata acestui credit poate depăși un an);
credite pentru prefinanțarea exporturilor;
credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății;
credite de scont;
credite pe documente de plată în curs de încasare (cecuri și ordine de plată);
factoring;
credite pe descoperit de cont (overdraft).
Creditele pe termen mediu sunt împrumuturi a căror dată de rambursare este de la 1 an la 5 ani. Acestea se acordă pentru activitatea de import-export, pentru activitatea de investiții pe bază de contracte ferme.
Rambursarea creditelor pe termen mijlociu se face în tranșe lunare sau trimestriale, la aceste tranșe calculându-se și dobânda sumei mai mari, cât și a termenului, dobânda va fi mai mare decât a împrumuturilor pe termen scurt. Aceste tip de credite se acordă prin băncile specializate pe acest tip de operații.
Creditele pe termen lung sunt împrumuturile a căror durată de rambursare depășește 5 ani și se acordă pentru investiții pe termen lung, cu durată de folosință îndelungată.
Creditele pe termen mediu și lung implică adesea ramburasarea eșalonată, fapt ce înseamnă că pe parcurs, la termene stabilite, odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din principal. Suma de ramburast (R) reprezintă suma dintre principal (P) și dobânzi (d): R=P+d. Banca trebuie să se asigure că rambursarea va fi făcută cu certitudine la scadență, altfel vor fi afectate propriile angajamente luate față de cei care i-au încredințat fondurile spre păstrare.
Creditele pe termen mediu și lung se pot clasifica în:
credite pentru echipamente (investiții) în completarea surselor proprii;
credite pentru cumpărarea de acțiuni și active;
credite ipotecare;
credite pentru activitatea de leasing.
Băncile pot acorda clienților lor și alte categorii de credite pe termen scurt, mediu și lung, în lei și în valută.
După citeriul de clasificare al debitorului băncii
credite acordate persoanelor fizice;
credite acordate persoanelor juridice;
credite acordate altor bănci;
credite acordate statului.
Creditele acordate persoanelor fizice se acordă pe termene diferite, de la foarte scurt la lung. Creditele pe termen scurt sunt solicitate pentru finanțarea cumpărării unor bunuri de folosință îndelungată (automobile, aparatură electronică), iar cele pe tremen lung sunt solicitate pentru achiziționarea sau renovarea imobilelor.
Acest tip de credite presupune existența unor garanții certe (bunul care face obiectul creditului este luat garanție prin constituirea unei ipoteci asupra acestuia în favoarea băncii), iar nivelul dobânzii percepute este uniformizat de-a lungul perioadei creditării. La determinarea valorii creditului banca ia în considerare veniturile solicitantului (rata lunară de ramburasat, inclusiv dobânda, nu pot depăși 25% din venitul lunar al solicitantului). Capacitatea de rambursare a creditului de către client este analizată de bancă pe baza unor informații care se referă la: situația patrimonială și starea socială, veniturile și stabilitatea lor, obiectul creditului.
Formele creditului acordat persoanelor fizice sunt:
creditul pentru construcții de locuințe pe termen lung cu garanții ipotecare
Ipoteca este un contract imobiliar rezultat în urma convenției dintre părți, potrivit formelor prevăzute de lege și care nu produce obligații decât în sarcina celui ce o constituie.
Această formă de credit aduce băncii venituri din dobânzile percepute și din comisionul inițial plătit de debitor la acordarea acestui credit și la întocmirea și aprobarea dosarului de creditare.
Dobânda care se percepe este dobânda pieței și se plăteșe lunar sau la scadență. Dacă debitorul rambursează creditul într-uninterval mai scurt acesta suportă penalitățile, adică o dobândă majorată.
creditul pentru cumpărări de automobile
Creditul pentru cumpărări de automobile are drept garanție chiar automobilul. Rambursarea se face într-o perioadă de 2-5 ani. Ratele dobânzii sunt relativ reduse.
Acest tip de credit este cumpărat, în general, de către bancă de la vânzătorul de automobile într-un pachet de valori mari.
Pentru a stimula vânzarea unei mărci de automobile, companiile financiare aflate în proprietatea marilor companii constructoare de automobile, percep dobânzii derizorii.
creditul pentru studii
Creditele pentru studii nu sunt profitabile pentru bănci și au o pondere mică în portofoliul de creditare. Se acordă pentru întreținerea studenților în perioada studenției și acoperă, parțial sau total, taxele școlare.
linia de credit pentru cărțile de credit
În funcție de bonitatea fiecărui client, banca stabilește un anumit plafon debitor, până la care se onorează plățile făcute prin cartea de credit, chiar dacă nu există disponibil în cont.
Majoritatea clienților alimentează periodic conturile, iar soldul debitor apare rar pentru că se percep dobânzi mari, chiar în cadrul plafonului. Dobânda percepută pentru aceste debite reprezintă venitul băncii. S-a introdus o tarifare explicită a serviciilor efectuate de bancă pentru clienți.
Creditele acordate persoanelor juridice-agenți economici
În raporturile sale cu agenții economici, banca are un rol activ în sprijinirea clienților săi, pentru desfășurarea unei activități rentabile prin păstrarea și fructificarea economiilor bănești în cont, cât și creditarea activităților de producție, comercializare, prestări servicii, comerț exterior, realizarea unor investiții productive sau gospodărești.
Creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă numai nevoile temporare ale afacerilor, să suplinească insuficiența temporară a capitalului lichid al agenților economici.
Capitalul unui agent economic se împarte în două părți:
fondurile care au servit la constituirea întreprinderii și care sunt mobilizate în cursul exploatării;
fondurile de rulment care sunt fără încetare absorbite și reînnoite prin succesiunea cumpărărilor și a vânzărilor.
Tocmai aceste fonduri de rulment sunt creditate de bancă pentru a la reînnoi și a le aduce la nivelul necesar, când acesta este insuficient pentru a face față cheltuielilor productive.
Creditele acordate persoanelor juridice pe bază de contracte de creditare pot fi de următoarele tipuri:
avansurile în cont current sau creditele de casă/trezorerie
Reprezintă raporturile de credit întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică.
Aceste credite nu sunt garantate formal și nu au termen de rambursare. Acordarea lor este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă (ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor lor în cont curent constituite de alte întreprinderi), și din existența permanentă a depozitelor compensatorii, (ceea ce înseamnă pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilității).
Pentru că nu au la bază înscrisuri, nu există posibilitatea recreditării, iar refinanțarea se face doar pe baza principalelor resurse ale băncii. Nivelul ridicat al dobânzii se stabilește în corelație cu dobânda de piață și prin remunerarea băncii cu un comision.
linia de credit (de preferință confirmată)
Este o modalitate generală de acordare a creditelor și presupune efectuarea crditării prin cont curent, fie prin deschiderea unui cont separate de împrumut. Ea permite accesul clientului debitor la sume a căror valoare să se înscrie într-un anumit plafon maxim, aprobat de bancă. Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către bancă în limitele unui plafon stabilit de aceasta. Mărirea acestui plafon depinde de mai mulți factori precum: poziția întreprinderii pe piață, natura activității desfășurată de aceasta, rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii băncii la unitățile economice respective.
creditele speciale
Creditele speciale servesc pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și pentru finanțarea agenților la bursă.
creditele pe stoc
Creditele pe stoc se acordă pe baza unei garanții explicite, respective stocul de marfă din depozit. Modalitatea efectivă de crediatare o reprezintă creditele de risc, creditele de casă mobilizate și creditele pe documente warant. Warantul este documentul care atestă existența mărfii într-un depozit general și permite transferarea proprietății prin mențiuni făcute pe o parte a documentului, pe recipisa warant. Astfel, prin mențiunea făcută pe warant se transmite creanța constituită prin gajarea mărfii și dreptul extrem de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate. Warantul asigură crditorului garanția asupra mărfurilor și posibilitatea recuperării creditului acordat. De asemenea, permite recursul cambial și mobilizarea lui, și de aici posibilitatea băncii să recurgă la recreditare.
Reunind două criterii de clasificare a creditelor, după destinație și după debitorul băncii, obținem următoarele categorii de credite7 acordate agenților economici:
credite pentru exploatare
credite pentru investiții
Creditele pentru exploatare sunt creditele care finanțează activul circulant al întreprinderii. Când activul circulant nu poate fi acoperit prin încasările de la clienți și debitori, iar fondul de rulment al întreprinderii este insuficient, întreprinderea va recurge la un credit bancar. În funcție de durata sau obiectul lor, creditele bancare îmbracă diferite forme:
credite pe baza fluxului de lichidități (cash-flow)
Creditele pe baza fluxului de lichidități se acordă pentru o perioadă de cel mult 12 luni, pentru următoarele destinații: aprovizionării cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb, mărfuri, precum și pentru efectuarea unor cheltuieli necesare producției, executării de lucrări și prstări servicii, care au desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme.
Necesarul de credite se determină cu ajutorul fluxului de lichidități. Fluxul de lichidități reflectă situația intrărilor de lichidități (încasărilor) și ieșirilor de lichidități (plăților) aferentă perioadei pentru care se solicită creditul. Acordarea efectivă a creditelor de către bancă se face prin plăți către furnizori sau prin eliberări de carnete de cecuri cu limită de sumă, iar în unele situații și în numerar sau prin punerea creditului la dispoziția împrumutantului într-un cont de disponibilități.
credite prin cont curent (linii de credit)
Creditele prin cont curent se acordă pentru o perioadă de un trimestru, în vederea desfășurării unor activități de aprovizionare, producție, desfacere. Volumul creditului se determină la începutul fiecărui trimestru ca diferență între activele curente și pasivele curente conform programului de trezorerie al agentului economic.
Necesarul de credite trebuie să fie susținut prin contracte de aprovizionare și desfacere, care să justifice volumul de cheltuieli și venituri stabilit pe trimestru și pe fiecare lună în parte, pe baza cărora se determină deficitul sau excedentul de credite.
Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate benefiecia agentul economic în perioada următoare, peste cele primite din trimestrul anterior, iar excedentul de credite reprezintă volumul de credite care urmează a se rambursa în perioada următoare, de regulă maxim 90 zile. Liniile de credit funcționează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri și rambursări pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul linieie de credit stabilit. Banca percepe dobânda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursările, deci pentru soldul net al creditului.
credite de scont
Scontarea este o operațiune de creditare prin care beneficiarul unui efect de comerț (cambie sau bilet la ordin) poate să-și transforme creanța pe care o are asupra unui terț într-o sumă lichidă, fără să mai aștepte scadența. Pentru această operațiune banca percepe o dobândă numită taxa scontului, care se calculează astfel:
Ts = taxa scontului
V= valoarea nominală a efectului de comerț
D = nivelul dobânzii percepute de bancă
Nz = numărul de zile rămase până la scadență
Beneficiarul efectului de comerț primește valoarea nominală a efectului, mai puțin scontul. Pentru a fi scontate efectele de comerț, acestea trebuie să îndeplinească toate condițiile de formă și de fond stabilite de lege și anumite cerințe obligatorii: să fie acceptate legal la plată, timpul scurs între momentul scontării și scadența titlului să fie mai mic decât un an și dacă trasul este client al altei bănci, efectul de comerț trebuie avalizat de societatea bancară respectivă. Băncile comerciale se refinanțează prin rescontarea cambiilor și biletelor la ordin înainte de scadență la Banca Națională.
forfetarea
Forfetarea reprezintă o modalitate de finanțare în comerțul internațional, pe termen mediu și lung, care constă în cumpărarea de către bancă a unor creanțe rezultate din operațiuni de export, în schimbul unei sume de bani numită scont, urmând ca banca să-și recupereze contravaloarea acesteia de la debitorul importator.
Banca acceptă creanțe sub forma cambiilor, biletelor la ordin și acreditive invocabile exprimate în valută, exigibile în termen de 90 zile-5 ani. Operațiunea de forfetare este negociabilă și se derulează fie între bancă și exportator pe piața primară, fie între bancă și ultimul destinatar pe piața secundară. Forfetarea permite exportatorului încasarea valorii efectului de comerț înainte de scadență și transformă exportul pe bază de credit în tranzacție cash, eliminând riscul de credit. Banca acceptă titlurile numai în condițiile în care sunt avalizate sau însoțite de scrisori de garanție bancară, necondiționate, emise de o bancă din țara importatorului, precum și polițe de sigurare.
Comisioanele percepute de bancă depind de specificul fiecărei tranzacții: valoarea, perioada, garantul și riscurile operațiuni. Banca preia asupra sa o serie de riscuri: comerciale, de țară, de transfer și valutare, care se iau în considerare la stabilirea costului forfetării.
Taxa de scont pe care banca o percepe se calculează astfel:
Ts = taxa de forfetare
V = valoarea nominală a titlului
Nz = numărul de zile până la scadență
Df = taxa de forfetare se determină în funcție de nivelul dobânzii de bază (LIBOR, FIBOR), la care se adaugă o marjă de risc.
Exportatorul primește valoarea nominală a titlului de credit, mai puțin scontul.
factoring
Factoringul reprezintă un mecanism de finanțare pe termen scurt (180 zile) de către bancă prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani numită agio. Operațiunea de factoring are la bază un contract de factoring încheiat între aderent (furnizorul sau producătorul) și o bancă numită factor, prin care aceasta asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și protecția contra riscurilor de credit, în schimbul cedării de către aderent a cranțelor în favoarea băncii.
Formele factoringului sunt: factoring cu plata imediată, factoring cu plata la o dată ulterioară și factoring mixt.
Acceptarea de către bancă a facturilor de la aderenți presupune agrearea de către bancă a debitorilor care vor trebui să plătească în final contravloarea facturilor respective. Banca percepe o taxă (marjă de risc) pentru fiecare factură acceptată și acceptă să plăteascză facturile numai în condițiile în care debittorul va face plata direct băncii. Neacceptarea de către bancă a facturilor este dată de următoarele cauze: vicii de formă sau de fond a documentelor, situația financiară a debitorului nu prezintă încredere, lipsa unor garanții.
Băncile pot acorda credite și societăților de factoring pe baza contractelor de factoring încheiate cu aderenții. Valoarea creditului acordat de bănci este determinată pe fiecare debitor în funcție de cifra de afaceri, periodicitatea livrărilor, valoarea fiecărei livrări, termenul acordat debitorului pentru efectuarea plății.
Creditele pentru investiții sunt creditele acordate pe perioade scurte, medii și lungi. Banca finanțează 80% din valoarea investiției, restul de 20% trebuie să fie asigurată din surse proprii ale investitorului.
Banca acordă perioade de grație numai pentru obiective noi de investiții, perioadă care nu poate depăși 12 luni. În această periaodă, beneficiarul de crdit achită dobânzi și comisioane aferente creditului.
creditele de leasing (locație)
Băncile pot acorda credite pe termen scurt și mediu societăților de leasing pentru bunurile care fac obiectul unui contract încheiat cu beneficiarul bunului, cum ar fi: mașini, utilaje, instalații destinate producției cu o vechime de maxim 3 ani și care se aduc în țară de persoane juridice române.
În funcție de destinație creditele se împart în:
credite productive
credite consumative
Creditele productive, la rândul lor, se impart în:
credite pentru activitatea curentă
Creditele pentru activitatea curentă sunt, în general, credite pe termen scurt și sunt acordate agenților economici pentru desfășurarea activității curente. Acestea cuprind toată gama de credite (pe gaj de mărfuri, efecte de comerț, ipotecă) și se acordă pentru sprijinirea efortului agenților economici. Se acoperă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la scadență, dobânda calculată achitându-se lunar.
credite pentru investiții
Creditele pentru investiții se acordă pe termen mediu și lung și sunt destinate construcțiilor de locuințe, construirea de obiective industriale. Acest tip de credite are un coeficient mai mare de risc și presupune calcule de actualizare, precum și de eficiența investițiilor. Rambursarea acestui credit se face conform contractului de credit, plata făcându-se în tranșe cu plata lunară a dobânzii. Garanția materială a acestui credit este însăși investiția plus alte obiecte aparținând agentului economic.
Creditele consumative sunt credite pe termen scurt sau mediu acordate persoanelor individuale și sunt destinate să acopere costurile bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii sau prin recreditarea creanțelor în acest scop.
În funcție de calitatea creditelor avem următoarea clasificare a lor:
credite performante (rambursate în termen și care aduc un câștig real băncii);
credite neperformante (nerambursate în termen sau deloc, care nu aduc câștig băncii, putând chiar provoca pierderi).
Creditele performante reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de execuție, a căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii și-au achitat în momentul respectiv toate datoriile față de bancă.
Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de credit din punct de vedere al garanțiilor, iar în cazul creditelor explicite, agentul economic utilizează creditul în scopul solicitat. Dobânda este cea înscrisă în contract, iar banca, prin prevederile acestuia, o poate modifica în raport cu dobânda pieței și rata inflației. Pentru creditele pe termen mediu și lung, o condiție necesară pe care trebuie să o îndeplinească creditul pentru a fi considerat credit performant este ca toate tranșele de rambursare să fie achitate la zi.
Creditele neperformante reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin contractul de credit.
Dacă debitorul nu își achită la timp obligațiile, creditul rămas se trece într-un cont separat, de credite restante, dobânda corespunzătoare acestora fiind majorată. Pentru lichidarea acestui tip de credite, banca fie urmărește debitorul în instanță, pentru valorificarea garanțiilor materiale, fie, în urma unui contract cu debitorul, prelungește contractul de credit în schimbul unor noi garanții.
2.4. Creditul bancar
Creditul bancar reprezintă operațiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse (bani) de la împrumutător (creditorul) în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător – banca.
Creditul bancar este unul dintre cele mai răspândite credite având o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung. Creditul bancar se acordă atât persoanelor fizice, cât și celor juridice.
Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețe monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. O mare importanță a relațiilor de concept privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.
Raporturile de credit8 se desfășoară pe două planuri:
procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile, atunci când creditorul este deținătorul de disponibilități, iar depozitar este banca;
procesul de distribuire a capitalurilor disponibile, în care utilizatorii în calitate de debitori recurg la bănci comerciale.
David Ricardo afirma în lucrarea sa “Opere alese” următoarele: “Deosebirea efectivă între o bancă și toate celelalte afaceri constă în aceea că o bancă nu se înființează decât dacă va obține și alte profituri decât cele din folosirea propriului său capital; avantajul real începe doar atunci când întrebuințează capitalul altora. Alte afaceri, dimpotrivă, obțin adesea profituri enorme, doar prin întrebuințarea propriului lor capital”.
Principiul de funcționare al unei bănci constă în a pune la dispoziția unui comerciant sau industriaș un anumit capital pe o perioadă determinată, în vederea producției de bunuri sau circulației unei mărfuri. Creditul bancar reprezintă astfel, sume de bani rezultate din capitalurile disponibile la bănci ale diverșilor proprietari, pe carebăncile le acordă clienților lor sub formă de împrumut pentru constituirea sau completarea propriului lor capital, în schimbul unui profit rezultat din dobânda percepută la împrumuturi.
Pentru sumele date cu împrumut, băncii i se plătește dobândă. Rata dobânzii percepută pentru sumele date cu împrumut va fi mai mare decât rata dobânzii plătite la depozite. Diferența dintre aceste două rate ale dobânzii se numește marjă si constituie una dintre cele mai importante surse de venit pentru bancă9.
2.4.1. Funcțiile creditului bancar10
funcția de mobilizare: constă în atragerea de către bănci a tuturor capitalurilor inactive sau disponibile la un moment dat și pentru o anumită perioadă;
funcția de distribuție: constă în activarea acestor capitaluri prin acordarea de credite în mod chibzuit celor care au nevoie de ele pentru buna desfășurare a activității lor;
funcția de emisiune: rezultă din fenomenul de multiplicare a banilor care este favorizat de faptul că banii acordați drept credit pe baza unui depozit inițial, prin intermediul circulației monetare ajung la o altă bancă, care luându-i în considerare ca depozit îi poate utiliza pentru a acorda un nou credit.
2.4.2. Trăsăturile creditului bancar
Pentru a caracteriza creditul bancar vom porni de la trăsăturile esențiale ale creditului, având în vedere faptul că în raportul de credit banca este întotdeauna creditorul. Trăsăturile creditului sunt: subiectele raportului de credit, promisiunea de rambursare, termenul de rambursare, dobânda, tranzacția de acordare a creditului și consemnarea și transferabilitatea.
Subiectele raportului de credit11 sunt: creditorul (banca) și debitorul, care poate fi:
întreprinderea (o persoană juridică);
populația (persoanele fizice);
statul.
Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.
Se afirmă preponderent, în calitate de creditor, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare.
Pe de altă parte întreprinderile, prin repartizarea profitului constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale.
Creșterea veniturilor populației prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt al productivității muncii și prin amplitudinea spiritului de prevedere și economisire a făcut din populație un factor major în desfășurarea raporturilor de credit, în primul rând, în postura de creditor. Aceste tendințe de creștere absolută și relativă a economiilor populației, caracteristica evoluției raporturilor de credit în toate țările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare și utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfășoară modificări calitative printre care transformarea economiilor din disponibilități monetare în economii financiare, fapt ce influențează radical activitatea intermediarilor, băncile.
Promisiunea (angajamentul) de rambursare: reprezintă un element al raportului de credit și necesită în consecință angajarea unei garanții.
În raporturile de credit, riscurile posibile sunt:
riscul de nerambursare;
riscul de imobilizare.
riscul de nerambursare: constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorate conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor debitorului.
Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic debitorul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competența, moralitatea); economice (situația internațională, națională, cadrul profesional); financiare (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborarea cu alte instituții de credit.
riscul de imobilizare: survine la bancă sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate.
Este necesară administrarea judicioasă a depozitelor și creditelor de către bănci, angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la piața monetară) prin reescont și alte operațiuni.
De asemenea, creditele care se acordă prin bănci angajează, de regulă, fonduri ce nu le aparțin. Și de aici rezultă necesitatea, în scopul unei ferme gestionări a fondurilor ce îi sunt încredințate, ca bancherul să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.
În vederea asigurării recuperării creditelor și în situația în care împrumutatul nu-și execută obligațiile contractuale de rambursare a ratelor scadente și a dobânzilor, din cauze neprevăzute la acordarea creditului, dar și pentru crearea unui privilegiu față de alți creditori, banca va solicita persoanelor ce se împrumută garanții asiguratorii12.
O bancă pate acorda la solicitarea clienților lor scrisori de garanție bancară pentru aprovizionări diverse, executări de lucrări și prestări de servicii. Scrisoarea de garanție bancară este o obligație irevocabilă de plată, asumată de bancă, în situația neîndeplinirii condițiilor contarctuale de către o terță parte și reprezintă un angajament separat și independent de datoria ordonatorului sau de relația contractuală dintre acesta și beneficiari. Beneficiarii de credite sunt obligați să asigure la o societate de asigurări toate bunurile aduse în garanție, inclusiv bunurile cumpărate sau rezultate din credite. Asigurarea bunurilor se va încheia cel puțin la valorile cu care bunurile respective au fost luate în calculul garanțiilor.
La acordarea creditelor și la acordarea scrisorilor de garanție societățile bancare solicită garanții ce pot fi împărțite în următoarele categorii:
Garanțiile reale, ce cuprind:
Ipoteca este o garanție imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o constituie și poate avea ca obiect numai bunurile imobile, respectiv clădirile de orice fel și terenurile.
Ipoteca, pentru a deveni opozabilă față de terți, dar și pentru determinerea rangului de preferință trebuie înscrisă în registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni sau în cartea funciară, după caz. Înscrierea ipotecii conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data înregistrării după care se perimă. Stingerea ipotecii se realizează odată cu plata ultimei rate scadente a creditului astfel garantat. Banca poate renunța la ipotecă până la plata ultimei rate scadente, doar dacă terțul dobânditor al bunului ipotecat achită de bună voie partea dein creditul bancar garantat cu imobilul în cauză. După achitarea sumelor rezultate din creditul acordat, banca va solicita radierea ipotecii.
Gajul este un contract accesoriu contractului de credite, prin care debitorul sau garantul, după caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Gajul poate fi de două feluri și anume:
– gajul cu deposedare presupune deposedarea de bunul mobil al constituitorului și depunerea acestuia la bancă (metalele și pietrele prețioase, tablourile, sculpturile, bijuteriile);
– gajul fără deposedare ce nu presupune deposedarea de bunurile mobile aduse în garanție (produsele solului, materiile prime industriale).
Garanțiile personale sunt angajamentele asumate de o persoană fizică sau juridică, prin care aceasta se obligă a executa obligația debitorului, în cazul neexecutării ei de către acesta. Garanția personală se mai numește și fidejusiune sau cauțiune.
În baza Codului Comercial Român, garanția personală dă dreptul băncii să treacă direct la urmărirea garantului, fără ca aceasta să fie condiționată de o prevedere prealabilă a debitorului principal, iar modalitățile de recuperare a creditelor sunt:
debitarea automată a contului împrumutatului ori de câte ori acesta înregistrează disponibilități bănești într-un cont deschis la unitatea bancară ce i-a acordat creditul;
poprirea, ca modalitate de excutare silită a creditelor și dobânzilor aferente, se aplică atât în relația cu împrumutații persoane fizice, cât și cu persoanele juridice, ori de câte ori acestea au disponibilități bănești în conturi deschise la orice bancă;
executarea silită mobiliară și imobiliară.
Termenul de rambursare: reprezintă o trăsătură specifică creditului, care are o mare varietate de la termene foarte scurte (24 ore – termen practicat între băncile piețele monetare) și până la termene de 30 – 50 ani (în soluții recente) pentru împrumuturi privind construcții de locuințe. Termenul de rambursare poate fi:
scurt până la un an (credite de consum);
mijlociu până la cinci ani (credite pentru investiții);
lung peste cinci ani (pentru investiții mari și construcții de locuințe).
Dobânda: constituie o caracteristică esențială a creditului, reprezentând prețul creditului. Ea se stabilește în convenția de credit și este negociabilă; în condițiile actuale din România, variază foarte mult, fiind influențată puternic de inflație. De aceea, dobânda poate fi fixă în cadrul unei piețe monetare stabile și variabilă în cazul unei piețe monetare influențate puternic de inflație.
Profitul brut al băncii este constituit din următoarele elemente:
dobânda la propriul capital dat cu împrumut și dividendele la cel investit în hârtii de valoare;
diferența dintre dobânda primită din darea cu împrumut a mijloacelor de plată străine mobilizate și dobânda acordată la mobilizarea acestor resurse bănești;
diferența dintre dobânda și dividendele primite din investirea în acțiuni și obligațiuni a mijloacelor străine mobilizate și dobânda acordată creditorilor care au acordat băncii mijloacele investite;
profitul din comerțul cu hârtii de valoare și valută străină;
profitul sub forma comisioanelor.
Dobânda are ponderea cea mai ridicată în totalul profitului brut bancar. Profitul net bancare reprezintă diferența între profitul brut și suma cheltuielilor necesare desfășurării activității bancare.
Tranzacția de acordare a creditului: creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice, acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit la altă bancă.
În ultimul tip s-a dezvoltat sistemul acordării de credit deschis în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.
Consemnarea și transferabilitatea
Acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple diferențiate. Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată.
Prin intermediul transferului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv dreptul de a încasa suma înscrisă în instrumentul de creditare, precum și veniturile accesorii.
În practica bancară, transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizare a capacităților temporar disponibile.
Negocierea instrumentelor de plată și a creanțelor ce sunt reprezentate poate avea loc: direct între investitori sau în cadrul proiectelor financiare.
Durata de creditare cuprinde:
– perioada de tragere, în care creditul se angajează, respectiv de la data stabilită prin contract de punere a creditului la dispoziția împrumutatului și până la angajarea integrală a creditului ;
– perioada de utilizare, care cuprinde durata de timp dintre angajarea integrală a creditului și data primei rate scadente conform contractului încheiat. În cadrul perioadei de utilizare a creditului poate exista perioada de grație;
– perioada de grație este cuprinsă între data prevăzută prin contract pentru utilizarea integrală a creditului și data prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit. În cadrul perioadei de grație, debitorul (împrumutatul) achită creditorului (băncii) dobânzile datorate, comisioanele și taxele, fără a rambursa ratele de credit.
Perioada de grație se acordă în cazul creditelor pentru echipamente la care potrivit documentației tehnice s-a prevăzut un termen de atingere a parametrilor proiectați. Perioada de grație poate fi de la 1 la 3 ani de la data punerii în funcțiune a investițiilor13.
2.5. Produsele și serviciile bancare
În accepțiunea generală14, rezultatele activității unei întreprinderi pot fi bunurile sau serviciile. Pentru bănci, produsele reprezintă, de fapt servicii.
După natura lor, există mai multe tipuri de servicii bancare:
servicii pure obținute exclusiv prin munca personalului, ce se referă la consultații, inginerie finaciară etc.;
servicii mixte ce îmbină munca personalului și utilizarea bunurilor de echipament, de exemplu: efectuarea plăților pentru clienții băncii;
servicii ce au ca suport capitalul sunt pe de o parte, depozitele constituite, iar pe de altă parte, creditele acordate.
Caracteristicile principale ale produselor bancare au consecințe imediate asupra desfășurării operațiunilor și optimizării gestiunii, necesitând o analiză a acestora:
produsele bancare sunt imateriale: ele nu fac obiectul unei uzuri fizice și morale, procesul de îmbătrânire fiind, în consecință, mult mai lent;
produsele bancare nu pot fi protejate prin brevete, ele îndeplinind și condițiile de uniformitate. Diferențierile în acest sens sunt nesimnificative, spre exemplu: certificatele de depozit, cărțile de plată au, de la bancă la bancă, colorații și organizări ale cuprinsului variate, dar elementele conținute sunt similare;
produsele bancare sunt condiționate de reglementările bancare și fiscale: introducerea unor noi produse bancare este efect al legii astfel încât, dacă nu există o bază legală, ele nu pot fi promovate (situația leasingului în România);
produsele bancare sunt propuse direct clientelei și nu există posibilitatea unei redistribuiri, concesionări, revânzări etc. Fiecare produs se utilizează în relație directă cu banca ce l-a lansat și îl utilizează, ceea ce presupune din partea instituției respective în mod curent deținerea unor unități proprii în zona în care se aplică și nu folosirea de intermediari;
serviciile bancare implică angajarea clientelei în derularea operațiunilor: este un tip de autoservire, dar și de colaborare pentru că, în scopul utilizării unor produse, beneficiarul trebuie să întocmească o documentație proprie. Se realizează și o colaborare de concepție, întreprinderea beneficiară de credite trebuind însă să se limiteze la cadrul normat stabilit de bancă.
Fiecare produs bancar are o serie de parametri referitori la: volumul angajării, cost și randament, condiții de securitate, probleme de fiscalitate și disponibilități.
Inovarea de produse bancare poate presupune stabilirea acestor parametri sau a unor modificări față de cei anteriori. De obicei, inovarea se bazează pe reglemetări bancare sau de regim fiscal. Paralel apar și inovări de proces, ce rezultă prin modificări tehnologice (cardurile, automatele, banca la domiciliu).
Abandonarea produselor bancare se realizează odată cu modificarea reglementărilor în vigoare. Astfel, implementarea prin lege a leasingului a dus, în majoritatea țărilor dezvoltate, la scăderea abruptă pe termen mijlociu.
Uneori, reglementările există, dar nu se practică operații cu acest produs, băncile neinsistând în utilizarea lor, iar întreprinderile neexcelând în folosire (situația cambiei în România). Dezvoltarea unor produse mai performante duce și ea la abandonarea altora, de exemplu: abandonarea scrisorii de credit în momentul apariției cărții de credit. O altă cauză o reprezintă diminuarea rentabilității lor.
Serviciile bancare asigurate de bănci sunt următoarele2:
plăți din conturile curente, de disponibilități, de credite și din conturi de cecuri cu valoare limitată;
plăți efectuate din conturile de acreditiv deschise;
depuneri de numerar de către titular, în conturile deschise pe numele acestuia;
depuneri de numerar de către persoane fizice și juridice în conturile altor agenți economici;
colectarea numerarului de la client prin aparatul propriu al băncii;
emiterea de scrisori de garanție solicitate de agenții economici;
eliberarea de scrisori de bonitate societăților comerciale cu capital privat, în vederea participării la licitații;
expertizarea, la cererea agenților economici, a documentațiilor tehnico-științifice, a studiilor de fezabilitate și prefezabilitate în baza cărora se solicită și se aprobă finanțarea investițiilor;
acordarea de asistență tehnică de specialitate la derularea și recepția lucrărilor de investiții, la cererea agenților economici;
estimarea valorii bunurilor mobiliare și imobiliare admise în garanția împrumuturilor solicitate de clienți, potrivit normelor depozitare;
deschiderea de conturi pentru persoane juridice;
pasarea la bancă, la cererea clienților, a documentelor de plată, în cazul lipsei temporare de disponibilități;
transmiterea prin telex a operațiunilor bancare efectuate pentru terți;
remiterea spre încasare, la bancă, a dipozițiilor de încasare prezentate de furnizori;
servicii de depozitare și păstrare la bancă a obiectelor de valoare sau a altor valori posibil de tezaurizat;
comisioane suplimentare cese percep pentru sume numerar solicitate de clienți în alte scopuri decât pentru plata salariilor.
Anii ’90 au adus ca o necesitate diversificarea cât mai mare a băncilor, produselor și serviciilor lor15, din următoarele motive:
concurența altor bănci;
nevoia de apropiere a băncilor de agenții economici serviți;
diversificarea atribuțiilor și rolului băncilor în economia de piață;
diversificarea activității economice în economia de piață în comparație cu limitarea sectoarelor economice existente înainte de 1990;
găsirea de noi forme de atragere a resurselor bănești necesare băncilor;
diversificarea plasamentelor;
constituirea, dezvoltarea și consolidarea bursei de valori;
participarea băncilor la constituirea de capital social al unor societăți comerciale;
participarea băncilor românești la circuitul mondial al informației bancare (SWIFT, INTERNET, REUTER, bănci corespondente, participarea la tranzacții financiar-valutare internaționale);
diversificarea plăților interne și internaționale;
cibernetizarea informației;
sporirea participării băncilor la viața economică și socială a țării;
utilizarea publicității, ca mijloc de promovare a produselor și serviciilor bancare;
alinierea structurii funcționale și evidenței băncilor comerciale la standardele internaționale;
diferențierea dobânzii;
diversificarea instrumentelor de depozite, atragerea economiilor populației (carnete de economii, depozite bancare, conturi personale, participarea la licitații, emisiuni de acțiuni, obligațiuni, ipoteci, cambii, alte hârtii de valoare);
efectuarea de plăți internaționale pe bază de carduri;
cumpărarea – vânzarea de aur și alte metale prețioase;
angajarea în viitor a unor operațiuni de leasing;
promovarea unor activități de asigurări bancare;
gestionarea unor credite în valută, acordate de bănci și alte organisme internaționale.
Politica de diversificare face parte din politica băncilor și este înscrisă în deciziile luate la nivelul cel mai înalt al gestiunii băncilor, dar totodată se acordă o largă autonomie unităților teritoriale. Este vorba de includerea diversificării produselor și serviciilor bancare în programele strategice ale băncilor comerciale.
Diversificarea produselor și serviciilor apare și ca urmare a faptului că, în prezent, băncile românești sunt atât bănci de afaceri, cât și bănci de dezvoltare.
Prin diversificarea produselor și serviciilor, băncile contribuie din plin la înfăptuirea politicii financiar-monetare și valutare a țării:
prin diversificarea instrumentelor de plată utilizate de bănci, poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar;
prin participarea la licitațiile valutare, băncile contribuie la stabilirea zilnică a raportului dintre moneda națională și valutele străine (a cursului valutar);
prin temperarea cererii de credite (fie și măcar pentru faptul că nu există destule resurse), băncile contribuie la limitarea inflației (la această reducere a inflației contribuie și faptul că băncile acordă diferențiat creditele, în funcție de gradul de bonitate a agenților economici);
prin cooperarea mai mare între bănci se facilitează operațiunile de investiții și de împrumut, realizându-se studii de fezabilitate și participând la elaborarea și punerea în aplicare a proiectelor de investiții și de creditare. Tot în cazul relațiilor de cooperare se poate aprecia că se va pune un accent mai mare pe problemele de intermediere financiară și bancară.
Comportamentul băncilor vizează tot mai mult orientarea spre profit și de aceea, este necesară cunoașterea cererii de produse și servicii bancare. Factorii care influențează cererea de produse bancare pot fi:
prețurile produselor sau tarifele serviciilor bancare;
puterea de cumpărare a solicitanților de astfel de produse și servicii;
concurența și gradul de dezvoltare a rețelei bancare;
politica băncilor privind dezvoltarea produselor și serviciilor;
gradul de utilizare a unor produse și servicii bancare alternative;
calificarea și profesionalismul salariaților băncii;
utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela;
periodicitatea utilizării unor produse și servicii bancare;
gestiunea activelor și pasivelor fiecărei bănci;
gradul de civilizație și cultură bancară din fiecare țară;
factori conjuncturali.
1. Prețurile și tarifele constituie un aspect foarte puțin abordat în legătură cu cererea de produse și servicii bancare și cu gestiunea bancară. Se poate afirma că în cazul produselor bancare cea mai mare parte a prețurilor o constituie costurile. Complexitatea prețurilor și tarifelor bancare determină tot mai mult utilizarea noțiunii „costul capitalului“, fie că este vorba de preț sau de cost, de bancă sau de clientul care utilizează creditul, elementul central este capitalul, pe care unii îl vând, iar alții îl cumpără, dar în final, ambele părți trebuie obțină profit. Cererea de produse bancare nu va fi mare, dacă profitul va fi însușit numai de bancă.
De exemplu, percepând o dobândă prea mare la creditul acordat, banca încarcă prea mult costurile agentului economic împrumutat și acesta nu mai poate obține profit. Produsul bancar „credit“ devine pentru acesta inaccesibil și inacceptabil. De aceea, în determinarea prețurilor produselor bancare, costurile de capital trebuie cunoscute în fiecare fază și având în vedere interesele ambilor parteneri (interesul băncii este menținerea unei cereri ridicate la produsele sale).
2. Influența puterii de cumpărare a solicitanților de produse bancare se manifestă în mod direct asupra nivelului cererii. Dacă persoanele fizice nu dețin valută, ele nu vor solicita produsul bancar „card în valută“ pentru că nu își vor putea deschide cont în valută, care presupune depunerea unei sume de bani.
3. Concurența și gradul de dezvoltare a rețelei bancare influențează puternic cererea de produse și servicii bancare. Concurența face să scadă prețurile produselor bancare, ceea ce echivalează cu creșterea cererii acestor produse. De asemenea, cererea este favorizată de dezvoltarea rețelei teritoriale a fiecărei bănci.
4. Politica băncilor privind dezvoltarea produselor și serviciilor are un rol esențial la nivelul cererii. Astfel, într-o primă perioadă de dezvoltare a băncilor, în dorința de a cuceri segmente de piață cât mai mari, acestea acordau credite cu foarte mare ușurință, ceea ce a condus la sporirea cererii de credite. În ultimii ani, politica băncilor s-a schimbat, în sensul respectării cu mai multă strictețe a principiului prudenței bancare. Au fost înăsprite condițiile pentru acordarea creditelor, ceea ce a condus la reducerea cererii pentru acest produs.
5. Gradul de utilizare a unor produse și servicii bancare alternative conduce la reducerea cererii de produse bancare „clasice“. De pildă, dezvoltarea unor produse bancare de leasing, scoring contribuie la reducerea cererii de credite, tocmai pentru că acestea constituie forme alternative de creditare.
6. Calificarea și profesionalismul salariaților băncii pot conduce în cel mai înalt grad la dezvoltarea produselor bancare de calitate și moderne, ceea ce are ca efect direct sporirea cererii de astfel de produse. Profesionalismul înalt înseamnă și comunicare, marketing, activitate promoțională intensă, performanțe ridicate pentru bancă și pentru salariații săi.
De exemplu, dacă într-o bancă profitul net pe un salariu este foarte mare, clienții vor înțelege că au de-a face cu o bancă puternică și că procurarea produselor acestei bănci nu comportă riscuri mari.
7. Utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela duce la creșterea cererii de astfel de produse. Desigur, aceste produse trebuie să creeze facilități mai mari față de produsele bancare „clasice“. Este vorba de pachete de produse, banca la domiciliu și alte facilități, care consolidează relațiile cu clienții și sporesc eficiența acestor relații.
8. Periodicitatea utilizării unor produse și servicii bancare conduce la scăderea cererii. În general, băncile preferă să „vândă“ produse care au un mare grad de frecvență (creditele sezoniere se acordă mult mai rar decât cele de trezorerie, iar băncile sunt interesate să dezvolte astfel de produse).
9. Gestiunea activelor și pasivelor fiecărei bănci reprezintă un factor de bază în dezvoltarea produselor și serviciilor bancare. Astfel, dacă într-o bancă, activele corporale, creditele neperformante și provizioanele au un volum și o pondere foarte mare, nu se poate vorbi de obținerea unor performanțe foarte înalte. De asemenea, acordarea unor credite subvenționate, dar fără garanții asiguratorii demonstrează că banca gestionează prost activele, în loc de a dezvolta alte produse și servicii bancare cu un grad mai mic de risc, care au o căutare mai mare pe piață și aduc venituri mari.
10. Gradul de civilizație și cultură bancară din fiecare țară influențează în mare măsură dezvoltarea produselor și serviciilor bancare. Dovadă în acest sens este și reacția întârziată pe care o au clienții obișnuiți ai băncii la apariția și deci procurarea unor produse bancare noi.
11. Factorii conjuncturali pot avea de multe ori influențe foarte mari asupra activității bancare și dezvoltării produselor și serviciilor bancare. De exemplu, rata mare a inflației determină o rată a dobânzii de asemenea foarte mare, ceea ce îndepărtează mult pe clienți de la solicitarea de credite. Riscul de țară crescut conduce la reducerea creditelor acordate de băncile străine și gestionate de băncile românești.
Cererea de produse și servicii bancare trebuie determinată pe baze științifice, deci pe baza studiului pieței. Acest lucru se poate realiza numai prin organizarea unei rețele de valorificare a resurselor bancare, a unui circuit de valorificare și constituirea unei echipe complexe de specialiști care să cerceteze piața, concurența și să promoveze fiecare produs bancar. Practic, această echipă pregătește comercializarea produselor și serviciilor bancare. Prin marketingul bancar se poate stabili care este decizia optimă de cumpărare a produsului bancar și factorii ce influențează această decizie. Astfel, echipa de cercetare analizează cu prioritate următorii factori de influență a deciziei de cumpărare a produselor bancare: prețul, calitatea produsului, publicitatea, metodele de distribuție.
2.6. Strategia bancară
Banca Națională este bancă centrală în țara noastră, stabilind principalele reglementări în domeniul monetar, valutar, de credit și de plăți și refinanțând sectorul bancar, dar într-o economie liberă fiecare bancă își elaborează propria strategie17. Elementele de strategie se manifestă în întreaga activitate a băncilor, adică în atragerea de resurse, plasamente, plăți, credite, operațiuni valutare, relații financiare internaționale, organizarea structurilor funcționale, dezvoltarea rețelei teritoriale, relații cu clienții, publicitate, gestionarea unor credite acordate de organisme internaționale, utilizarea titlurilor de valoare, elaborarea de norme și tehnici bancare, organizarea contabilității și a sistemului informațional, pregătirea cadrelor, participarea la capitalul social al unor societăți comerciale, elaborarea de programe și proiecte de creditare pentru unele sectoare prioritare ale economiei naționale.
Strategia bancară se circumscrie politicii financiare a statului și celei monetare, de credit și valutare elaborate în principal de către Banca Națională. Strategia băncilor se bazează pe prudență bancară și pe supraveghere generală a societăților bancare, având în vedere rolul deosebit pe care îl are sectorul bancar în economia de piață. Strategia băncilor comerciale are în vedere în perioada actuală faptul că a fost extinsă foarte mult sfera operațiunilor și tehnicilor bancare în comparație cu perioada de dinainte de 1990. Băncile pot cumpăra, vinde, ține în custodie și administra active monetare, pot executa transferuri, operațiuni de clearing și alte operațiuni de virament, atât pe cont propriu, cât și în contul terților. Băncile comerciale pot primi titluri în gaj sau în păstrare, pot practica subscrierea, gestionarea, păstrarea și comerțul cu titluri, garanții și mandatări. Strategia bancară ține de natura și transformările majore intervenite în sectorul bancar mondial.
Pe plan mondial, se consideră că o bancă este mare și modernă, dacă răspunde corect la următoarele forme de strategie:
strategia de cucerire, care estimează locul în cursa de concentrare a băncilor pe plan mondial și regional;
strategia de repliere și restaurare, când banca își dă seama că nu poate face față concurenței și se mulțumește cu un rol subaltern;
strategia de consolidare, aleasă de băncile care consideră că timpul va trece în favoarea lor, dacă perseverează în îndeplinirea anumitor obiective.
Strategia bancară reprezintă ordonarea unor valori obiective, a unor elemente de politică bancară, care cer o preocupare permanentă în scopul aplicării lor în principalele domenii ale activității băncilor. Elaborarea strategiilor presupune determinarea obiectivelor și scopurilor, fixarea metodelor și instrumentelor cu ajutorul cărora pot fi realizate, politicile și programele ce vor fi folosite. Strategia nu este o acțiune izolată a unui anumit compartiment dintr-o centrală a unei bănci sau a unităților teritoriale. Ea presupune o activitate extrem de complexă a multor compartimente, manageri, executanți, acționari și clienți. Evident că aceștia din urmă influențează strategia băncii comerciale în calitate de parteneri de afaceri. De asemenea, un rol deosebit în realizarea strategiei băncilor comerciale îl au stadiul reformei economice și al tranziției la economia de piață, intervenția statului în economie (inclusiv în sectorul bancar), politica Băncii Naționale, participarea organismelor financiare internaționale, piața financiară și îndeosebi piața capitalului și a creditului. Elaborarea strategiei fiecărei bănci comerciale se poate face numai pe baza unei riguroase evaluări interne. Aceasta trebuie să cuprindă: gradul de capitalizare și privatizare, nivelul resurselor, structurile funcționale și organizatorice, implicarea pe piața capitalului, sfera produselor și serviciilor bancare, rețeaua teritorială, penetrația în rândul agenților economici și clienților, pregătirea personalului, echipamentele de lucru, concurența, situația financiară, cibernetizarea informației, gestiunea titlurilor de valoare. Lansarea de noi produse de către băncile comerciale se face în funcție de cerințele pieței printr-un proces complex de planificare. Lansarea se bazează pe studii, informații cu privire la situația pieței, condițiile în care își desfășoară activitatea, banca ce lansează produsul. Este necesară determinarea măsurii în care banca respectivă poate utiliza la maximum capacitatea sa de a realiza acest produs, inclusiv de a-l vinde pe piață.
2.6.1. Strategia produselor bancare
Promovarea unor noi produse declanșează în bănci strategia produsului. Banca trebuie să ia o serie de măsuri pentru asigurarea succesului produsului său nou: computerizarea informației contabile, comercializarea produselor, atragerea unui număr mare de clienți, promovarea prin publicitate a unei imagini foarte favorabile a băncii, trebuie să extindă mult rețeaua de filiale și agenții înzestrate cu echipament electronic și este necesară stabilirea unor priorități pe baza cărora banca își va desfășura activitatea cu noile produse și servicii. Acestea se referă la profit, gradul de satisfacere a clienților, riscul, calitatea produselor și impune și reorganizarea structurii funcționale și sporirea capacității de a reacționa la schimbări.
Toate departamentele și salariații angajați în lansarea noilor produse trebuie să fie de acord cu strategia elaborată, întrucât aceasta determină succesul sau insuccesul. Strategia produsului va include în mod obligatoriu aspecte privind descrierea produsului, inclusiv modificări ale acestuia și avantajele pe care le prezintă, date comparative privind produsele similare ale concurenței, segmentul de piață solicitat, prețul, livrarea, marketingul. Se insistă pe căile prin care produsul este prezentat pe piață, modul în care clienții cunosc produsul și cum sunt încurajați să-l cumpere, cum sunt satisfăcuți clienții. Printre previziunile pieței, principalele faze se referă la: ciclurile de viață a produselor, strategiile concurenței, modificarea condițiilor economice principale pe perioada implementării, limitele de capital (resurse), competențele și evaluarea resurselor umane. Planul de implementare reprezintă ultima fază înainte ca proiectul să înceapă. Acest plan are patru părți principale: planul de acțiune; alocarea resurselor; programul; evaluarea performanțelor.
Planul de acțiune se referă la activitățile concrete ce trebuie desfășurate pentru lansarea produsului, colaborări cu alte firme și instituții, dezvoltarea sistemelor, reclamă, relații cu publicul, aprobările legale. Prin această etapă se realizează efectiv pătrunderea produsului nou pe piață într-un mod cât mai rapid și mai avantajos.
Alocarea resurselor cuprinde date cu privire la obținerea resurselor, modul cum vor fi acoperite și utilizate eficient.
Programul cuprinde momentele previzionate ale acțiunii. Banca trebuie să aibă o imagine foarte clară asupra momentului final, astfel încât să elimine incertitudinile din cadrul unor etape ale procesului de implementare.
Evaluarea performanțelor prevede criteriile în funcție de care se vor stabili realizările echipei. Este foarte apreciată flexibilitatea echipei de implementare, cât și a conducerii, astfel încât să poată fi exploatate toate posibilitățile apărute și evitate riscurile.
2.6.2. Strategia resurselor băncilor
În înțelegerea problematicii complexe a resurselor trebuie avut în vedere faptul că banca se ocupă, în primul rând, de mijlocirea creditului. Orice bancă apare astfel ca o instituție primitoare și distribuitoare de capital, de credit. Ca atare, problematica capitalului cuprinde atât tratarea unitară a constituirii resurselor, cât și alocarea acestora, în contextul existenței unui program de credite care să țină seama de posibilitățile viitoare de acumulare de capital (fonduri) în economie și cele mai eficiente plasamente, atât pentru băncile comerciale, cât și pentru clienții săi.
În vederea desfășurării activității lor complexe, băncile comerciale au nevoie de resurse de finanțare-creditare. Aceste resurse sunt formate din totalitatea mijloacelor proprii și atrase, necesare realizării obiectivelor de creditare și efectuării altor operațiuni specifice. Neconcordanța dintre plasamente și resurse, atât ca volum, cât și ca scadențe, reprezintă caracteristica esențială, intrinsecă a activității bancare. Cât de lungă poate fi această neconcordanță în timp și ca sume și care să fie rezolvarea acestei neconcordanțe, toate acestea țin de abilitatea și eficiența fiecărei bănci. Ca și în cazul celorlalte societăți comerciale, pentru băncile comerciale, resursele reprezintă mijlocul de existență, de dezvoltare și prosperitate. În cazul băncilor, resursele reprezintă totalitatea mijloacelor financiare necesare realizării obiectivelor strategice fixate pentru fiecare perioadă de activitate. În același timp, resursele băncilor cuprind totalitatea mijloacelor bănești aflate la dispoziția lor și pe care le folosesc în operațiuni de credit și alte operațiuni specifice. Obiectul principal de activitate al băncilor este cel care determină și structura, și volumul resurselor. Rolul resurselor pentru o bancă este scos în evidență și din gruparea principalelor operațiuni (în viziune modernă):
– operațiuni cu caracter de procurare de resurse;
– operațiuni cu caracter de plasare a resurselor;
– operațiuni de servicii și auxiliare.
Procurarea de resurse presupune primirea de fonduri în depozitele băncii spre păstrare și fructificare. Acestea sunt acordate de instituții bancare sau financiare sub formă de credite sau prin dotare de la stat, Banca Națională. Tot mai mare pondere în resursele băncii o dețin depozitele clienților și ale populației, dar pentru a spori substanțial aceste resurse nu trebuie neglijate reescontările de portofoliu la alte bănci și orice alte operațiuni de pe urma cărora banca devine debitoare față de cei care i-au procurat fondurile. Băncile comerciale se sprijină în activitatea lor pe capitalurile depuse de cei care le au disponibile, cât și pe cele obținute pe calea creditului. Capitalul propriu și fondurile proprii servesc mai mult ca o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le-ar putea avea plasamentul capitalurilor din afară.
Banca apare ca fiind legătura între cei care au spirit de întreprindere și cei care dispun de mijloace bănești (capital). Se consideră că în viitor resursele unei bănci comerciale vor fi constituite din:
capital propriu;
împrumuturi de la intermediarii financiari (Banca Națională, conturi curente ale băncilor, organismelor și stabilimentelor financiare, disponibilități zilnice, împrumuturi la termen);
obligațiuni și împrumuturi participative;
depozite ale clienților (atât conturi curente creditoare ale societăților pe acțiuni, întreprinzătorilor particulari, alți deținători, cât și în conturi la termen și cu regim special, bonurile de casă);
economiile populației depuse la bancă (la vedere și la termen);
titluri de valoare;
provizioane diverse;
alte fonduri.
În viitor va crește foarte mult ponderea împrumuturilor altor instituții bancare către băncile comerciale. În același sens vor evolua depunerile clienților și ale populației, titlurile de valoare și provizioanele. De mare însemnătate în stabilirea resurselor băncii este fixarea unui nivel astfel încât să se îmbunătățească radical raportul dintre capitalul social și împrumuturile acordate și acesta să se apropie de standardele impuse de FMI.
În conformitate cu prevederile Legii bancare nr. 58/1998, societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice, sub forma de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite. Societățile bancare pot efectua operațiuni de depozite la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele juridice și fizice, în vederea păstrării și fructificării lor. Tot în legătură cu resursele, Legea privind activitatea bancară stipulează că societățile bancare pot cumpăra, vinde, ține în custodie și administra active monetare, pot executa transferuri, operațiuni de clearing și alte operațiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terților.
CAPITOLUL III
3.1. Modele de gestiune bancară
Gestiunea bancară este un concept complex, cu multiple rezonanțe funcționale și ample semnificații1. În literatura de specialitate și în practica unităților bancare, gestiunea bancară este recunoscută primordial prin două ipostaze: gestiunea riscurilor și gestiunea globală a bilanțului
Gestiunea bancară presupune următoarele atribuții:
administrarea unui patrimoniu, respectiv de a exercita dreptul de a dispune asupra sa;
organizarea activității, în sensul optimizării evoluției patrimoniului;
dirijarea, respectiv conducerea procesului, în sensul unei orientări de optimizare;
controlul, în vederea realizării obiectivelor propuse, a procesului de administrare.
Într-o altă sursă (J. Downes, J.E. Goodman – Dictinary of Finance and Investment Terms, Ed. Barron’s, New Jork, 1995) se afirmă despre gestiune sau management -termenul englezesc-, că este câmpul în care se întrpătrund administrarea, politicile și oamenii care iau decizii și exercită controlul necesar pentru a implementa obiectivele optime pentru dezvoltarea afacerii în scopul de a asigura stabilitate și creștere.
Din cele de mai sus rezultă:
Gestiunea implică, în exercitarea ei, posibilitatea de a acționa pe mai multe laturi care pot fi identificate și considerate ca atare;
Laturile componente ale gestiunii sunt, în procesul de exercitare a ei, multilateral corelate și angrenate;
Gestiunea trebuie înțeleasă în ansamblul corelat al tuturor laturilor sale, mai pregnante sau mai puțin relevante, și se afirmă astfel ca un concept propriu, independent, care trebuie promovat în această substanță specifică.
Performanțele bancare pot fi optimizate atât prin modele globale de gestiune, cât și prin modele parțiale sau subparțiale2. Modelele globale de gestiune se aplică sistemului în ansamblu, pe când modelele parțiale sau subparțiale vizează doar anumite componente ale acestuia.
3.1.1. Modele globale de gestiune bancară
Modelul global de gestiune se realizează pe baza informațiilor relevante furnizate de contabilitatea generală a băncii sau de serviciile de studii și prognoză.
Situația inițială a băncii este punctul de pornire în realizarea modelului global de gestiune. În acest caz se face o analiză a bilanțului până la debutul perioadei care face obiectul studiului, respectiv a resurselor și a plasamentelor, a numărului de clienți, a resurselor umane, a produselor și serviciilor bancare. Mediul în care banca își desfășoară activitatea este de asemenea important, respectiv parametrii sau constrângerile care influențează funcționarea acesteia. Există trei tipuri de constrângeri: legale, de evoluție (ritmul de modificare a variabilelor) și de structură (a bilanțului, a costurilor bancare).
Modelele sunt utile pentru evaluarea consecințelor la nivelul rezultatelor în vederea alegerii celor mai favorabile căi de dezvoltare în funcție de propriile caracteristici și de evoluția viitoare a mediului în care banca își desfășoară activitatea. De aceea previziunile au o semnificație deosebită, mai ales cele ce privesc solicitările de credite, nivelul depunerilor la vedere și la termen, nivelul dobânzilor, partea de piață a băncii în viitorul previzionar. Aceste previzionări pot fi efectuate în mod subiectiv sau cu ajutorul metodelor econometrice mai mult sau mai puțin rafinate.
Structura internă a unui model de simulare
Variabilele modelului
Variabilele modelului global de gestiune bancară sunt variabilele de bază sau de comandă și variabilele de stare.
Variabilele de bază sunt acele utilizări ale pasivului bilanțului, lichidități și cvasi-lichidități, credite și titluri asupra cărora banca acționează direct. Există deosebiri între creditele pe termen scurt și cele pe termen lung, între creditele acordate particularilor și cele acordate întreprinderilor. În această categorie sunt incluse și depunerile, deși nu sunt variabile propriu-zise de comandă există o legătură directă între ele și plasamentele sub formă de credite, evoluția lor depinzând de comportamentul deponenților.
Variabilele de stare sunt datele care fac parte integrantă din sistemul analizat, dar asupra cărora centrul de decizie nu poate acționa direct.
Modelele globale de gestiune bancară sunt modele pe termen mediu asigurând o previzionare pe o perioadă de 3-5 ani. Se poate realiza o împărțire a orizontului previzionar în părți (de exemplu 1 an) pentru a evidenția diferitele stadii succesive ale băncii și ale diferitelor valori ale variabilelor.Previziunea este cu atât mai incertă cu cât orizontul previzionat se îndepărtează, de aceea o mai mare însemnătate o prezintă valorile luate de variabile pe termen scurt, decât pe termen lung. Timpul scurs între anul inițial și cel terminal se va împărți în perioade scurte, și mai apoi în perioade lungi. Pentru ilustrarea celor mai sus-menționate vom reda următorul exemplu al împărțirii în 5 perioade a unui orizont de 3 ani:
perioade de 6 luni
perioada de 1 an
t1 t2 t3 t4 t5 t6
Anul 1 Anul 2 Anul 3
Noțiunea de stoc în curs se referă la valoarea luată la un moment dat de către o variabilă. Acestă valoare figurează în bilanț și reflectă rezultatul deciziilor anterioare. Deciziile ce se pot lua între două perioade pot conduce la variația pozitivă sau negativă a stocurilor, iar aceasta poartă denumirea de flux. Prin apariția variației stocurilor se creează condițiile pentru două situații:
putem considera că fluxul este instantaneu
Timp
t2
t1
t0
Variabila B C A
În momentul inițial t0 variabila are valoarea A, iar valoarea dorită este B. La începutul perioadei fluxul de valoare AB se produce și aduce stocul la nivelul dorit. În momentul t1 valoarea dorită devine C. Se produce instantaneu un flux BC care ajustează valoarea variabilei la nivelul dorit.
putem considera că fluxul se produce la nivel constant
Timp
t2
t1
t0
Variabila B C A
În perioada t0-t1 se produce un flux de rată constantă care va atinge nivelul dorit B. De asemenea în perioada t1-t2 se va produce și va readuce valoarea medie a variabilei la nivelul dorit C.
Realizarea unui model global de gestiune bancară necesită utilizarea unui ordinator, deoarece un model poate avea sute de variabile și mii de ecuații. Modelele globale cuprind mai multe tipuri, dar cele mai importante sunt următoarele:
modele optimizante
modele de simulare
1) Modelele optimizante se bazează pe programarea lineară și se prezintă ca fiind format dintr-o funcție obiectiv de maximizat sau minimizat aflată sub anumite condiții.
Într-un mod simplificat un model optimizant arată astfel:
– o bancă cu bilanțul în t0 –
ACTIV PASIV
active lichide x1 – operații de trezorerie y1
valori luate în pensiune, x2 – depuneri la vedere y2
cumpărări ferme – depuneri de economii y3
bonuri de trezorerie x3 – fonduri proprii y4
credite pe termen scurt x4
Deteminarea funcției obiectiv
Dacă se cunoaște cum vor evolua variabilele (cererea de credite, oferta depunerilor, rata dobânzii) pentru maximizarea unui criteriu de utilizat trebuiesc luate în cosiderare a constrângerilor de mediu (rata lichidității, echilibrul plasamente-resurse).
Cea mai mare însemnătate pentru bănci o prezintă două feluri de obiective: maximizarea profitului și maximizarea părții de piață a băncii.
Maximizarea profitului
Profitul P este definit în termeni de beneficiu și atunci vom obține următoarea relație: P= Activ – Pasiv sau
P =Σri·xi – Σci·xi , i=0,n
unde xi=variabilă de comandă
ri=randamentul
ci=costul
Fondurile proprii pot fi substituite și maximizate printr-o politică a dividendelor particulare avându-se în vedere independența financiară.
Maximizarea pieței
Banca are drept obiectiv maximizarea mărimei creditelor distribuite și sporirea părții sale de piață în comparație cu concurenții săi. Acest obiectiv este însă incompatibil cu maximizarea profitului pentru că maximizarea expunerii la credite implică o distribuție a acestora în condiții de risc de insolvabilitate și de imobilizare în creștere.
Constrângerile
Dacă un model nu ar avea constrângeri atunci maximizarea profitului ar dace ca banca să dețină doar active cu randamentul cel mai mare și la eliminarea celor lichide cu randament nul. Costrângerile evidențiază posibilitățile băncii și limitează ansamblul soluțiilor programului. Constrângerile pot fi de două tipuri:
de structură
de evoluție
Constrângerile de structură se referă la lichiditatea și solvabilitatea băncii. În cazul lichidității, constrângerile se exprimă sub formă de rate între diferitele servicii de bilanț, fiind impuse de autoritățile monetare. Exemple de astfel de constrângeri sunt: rata rezervelor minime obligatorii, coeficientul de lichiditate, coeficientul fondurilor proprii și a resurselor permanente. În cazul solvabilității, banca trebuie să aibă o anumită poziție față de rata dobânzii sau de cursul de schimb.
Costrângerile de evoluție se referă la evoluția probabilă a pieței produselor bancare. Acestea se exprimă prin inecuații, fiecare asigurând un maxim sau un minim variabilelor modelului luate izolat sau în grup. Ele rămân constante de la o perioadă la alta. Totuși există relații stabilite între variabilele modelului de la o perioadă la alta (evoluția fondurilor proprii și evoluția creditelor), ca și relații între variabilele modelului și date neincluse în model.
Rezultatele
Soluția oferită de un model de gestiune indică ce valoare trebuie să ia diferiții xi. Rezultatele, în mod concret, sunt grupate și prezentate sub formă de documente: bilanț contabil, cont de profit și pierdere. În model mai sunt incluse și efectivele de personal necesare pentru realizarea obiectivului, numărul de agenții ce trebuie create.
Fiecare program liniar cuprinde o problemă primordială, formulată anterior, și o problemă duală. Variabilele duale măsoară greutatea fiecărei constrângeri. Soluția problemei duale reflectă mărimea influenței unei constrângeri și prin calcul poate permite aprecierea moodificării valorii optimale a funcției rezultate din renunțarea la o constrângere.
De exemplu, prin utilizarea corespunzătoare a unei variabile duale se poate determina nivelul maxim al dobânzii ce trebuie stabilită pe o unitate monetară, depusă la termen, suplimentar sau a ratei remunerării propuse pentru emiterea unui împrumut în obligațiuni.
2) Modelele de simulare sunt mai suple și cu mai puține constrângeri, fiind mai mult instrumente de asistență a gestiunii. Ele arată efectele deciziilor asupra activității bancare.
Există două tipuri de modele de simulare:
modele de simulare contabilă
jocurile de întreprindere
Modele de simulare contabilă
Un model de simulare contabilă reprezintă un ansamblu de relații între variabile endogene și exogene, având drept obiectiv oferirea unei reprezentări exacte și sintetice a modului de funcționare a unei bănci.
Funcționarea unui model de simulare contabilă evidențiază consecințele deciziilor actuale asupra situației viitoare a băncii referitoare la lichiditate și rentabilitate. Există mai multe tipuri de decizii ce trebuiesc luate în considerare:
deciziile de regulament sunt suportate de bancă (modificarea ratei rezervelor obligatorii, rata de solvabilitate);
deciziile autonome sunt luate de conducători.
Avantajele unui model de simulare contabilă sunt date de suplețea mai mare care o au față de modelele optimizante. În primul rând este vorba despre faptul că un model de simulare se pretează foarte bine la manipulări instructive în planul gestiunii. În al doilea rând modelele de simulare servesc drept cadru unui test de coerență pentru mai multe decizii, conducătorii având la dispoziție mai multe căi de luare a deciziilor.
Jocurile de întreprindere
Jocul de întreprindere este asemănător pentru întreprinderi și bănci. El este un exercițiu ce constă în simularea pieței pe care operează banca, astfel încât aceasta să poată alege cea mai bună strategie în condițiile de improbabilitate a deciziilor concurenței și a mediului economic nesigur.
Jocul de întreprindere prezintă numeroase avantaje în raport cu un model de simulare contabilă. Fiecare participant pe piață este un jucător ce ține cont de deciziile celorlalți jucători. Comportamentul jucătorilor poate oscila între a fi antagoniști sau a forma coaliții de interese. Deși greu cuantificabile, variabilele psihologice sunt și ele luate în considerare.
Modele parțiale de gestiune bancară
Modelele parțiale de gestiune se desfășoară pe un câmp mai restrâns, de aceea sunt mai ușor de elaborat. Ele prezintă puncte comune cu cercetarea operațională, care este definită ca un ansamblu al modelelor de analiză științifică a fenomenelor de organizare.
Un model global de gestiune bancară se caracterizează printr-un număr mare de variabile, de aceea este foarte greu de introdus anumite variabile, cum ar fi riscul și incertitudinea, spre deosebire de un model parțial de gestiune bancară.
În activitatea unei bănci apar numeroase probleme ce pot fi abordate pe baza unor studii de cercetare operațională. Dintre acestea amintim:
crearea unei noi agenții bancare este problematică deoarece trebuiesc comparate cheltuieleile inițiale și cheltuielile anuale ulterioare cu câștigurile viitoare pentru a vedea dacă investiția este rentabilă sau nu;
nivelul încasărilor realizate de o agenție necesar pentru acoperirea retragerilor;
gestiunea de trezorerie are drept obiectiv echilibrarea utilizărilor și resurselor băncii;
numărul de ghișee și numărul de ore în care funcționează o agenție bancară sunt date de respectarea principiului furnizării celui mai bun serviciu la costul minim.
3.2. Gestiunea operațiunilor bancare
3.2.1. Gestiunea operațiunilor pasive
Operațiunile bancare pasive sunt constituite din toate operațiunile care apar în pasivul bilanțului (în special, operațiunile de colectare de depozite).
Operațiunile pasive sunt importante pentru bancă pentru că ele reprezintă modalități de constituire a resurselor bancare3. Acestea cuprind:
– constituirea depozitelor;
– scontul și rescontul;
– capitalul propriu și fondurile de rezervă.
a) Constituirea depozitelor
Depozitele bancare prin constituirea și utilizarea lor reprezintă una dintre principalele funcții ale băncii și prezintă un dublu caracter:
depozitele bancare constituie obligații ale unor bănci față de depunători ce derivă din mobilizarea capitalului temporar disponibil al clienților;
depozitele bancare constituie pentru depunători creanțe față de bancă, adică mijloace de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment pentru efectuarea de plăți către terți prin operarea în cont.
Depozitele bancare sunt o formă de existență a banilor, respectiv a banilor de cont, dar și o formă de mobilizare a capitalurilor temporar disponibile. Depozitele la vedere prezintă un mare grad de elasticitate pentru că evoluția disponibilităților înregistrează permanent o variație a soldurilor.
Certificatele de depozit sunt titluri de credit pe termen emise de bancă ce atestă depunerea unei anumite sume de bani de către o persoană fizică sau juridică. Această sumă poate fi încasată la scadență împreună cu dobânda aferentă.
Depozitele clienților băncii împreună cu mobilizările de pe piața financiară, dețin de departe ponderea cea mai mare în totalul resurselor băncii. Depozitele clientelei se constituie în lei sau în valută, în conturi curente, la termen sau la vedere, deci provin din disponibilitățile clienților în lei sau în valută și care în mod curent sunt utilizate de agenții economici ce le dețin pentru acoperirea cheltuielilor de producție și de investiții (în acest din urmă caz, disponibilitățile se află în conturi pentru investiții) sau disponibilitățile cu destinație specială.
Depozitele clienților reprezintă o categorie de resurse care corespund funcției de intermediere a băncii. Colectarea de depozite de la populație reprezintă una dintre cele trei operațiuni care caracterizează băncile, nu numai în conformitate cu normele și legile bancare, dar și cu organizarea instituțiilor de credit. Rezultă că depozitele clienților cuprind conturi curente creditoare (ale societăților, întreprinzătorilor particulari, altor deținători), conturi la termen (cu aceași titulari ca la conturile curente), conturi în regim special, conturi pentru librete de economii populare la vedere și la termen, alte sume depuse de clientelă, bonurile de casă etc. Mărimea, felul și dinamica depozitelor sunt deosebit de sensibile la situația economică din fiecare perioadă, direcțiile prioritare și stabilitatea, constituind principalul element de risc al activității bancare, corespunzător rolului de depozitar și administrator al lichidității temporar disponibile.
Atragerile de pe piața financiară sunt constituite din depozitele în lei și în valută ale altor bănci comerciale în conturi deschise la banca comercială respectivă. Aceste atrageri de pe piața financiară sunt de fapt împrumuturi ale respectivei bănci pe piața financiară. Ele sunt cuprinse în conturi curente ale băncilor, organismelor și instituțiilor financiare și pot fi folosite de către bancă la vedere sau la termen.
Depozitele publice sunt constituite din depozitele bugetului statului pentru finanțarea și creditarea unor acțiuni speciale aprobate de guvern (campanii agricole, importuri speciale, acoperirea unor credite neperformante).
b) Scontul și rescontul
Scontul și rescontul reprezintă modalități de procurare de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale. Scontul este mărimea procentuală a dobânzii percepută de bănci asupra valorii nominale a efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin, cec, mandat) achitate înainte de scadență. Scontarea reprezintă operațiunea prin care banca achiziționează la vedere de la unul dintre clienții săi o creanță la termen oferind suma înscrisă pe efectul de comerț, mai puțin comisionul și dobânda.
Elementele de care depinde mărimea dobânzii sunt următoarele: valoarea titlului de comerț; perioada până la scadență; taxa sau rata scontului.
Scontul reprezintă o pârghie a politicii de credit a Băncii Naționale a României prin faptul că el este un punct de referință la satbilirea ratei dobânzii pentru diverse operațiuni de credit și un instrument de influențare a activității economice generale. Scăderea scontului face mai accesibile creditele și stimulează afacerile, dar favorizează și emigrația capitalurilor ce are efecte negative asupra balanței de plăți și asupra cursului de schimb al monedei naționale. Majorarea scontului duce la scăderea cererii de credite, la favorizarea atragerii de capitaluri străine și crețterea cursului de schimb al monedei naționale.
Rescontul este, de asemenea, o mărime procentuală a dobânzii reținută de către Banca Națională a României la operațiunile intervenite între aceasta și băncile comerciale care solicită credite pe seama efectelor de comerț neajunse la scadență și aflate în portofoliul propriu.
Rescontarea reprezintă operațiunea de transmitere a acestor titluri de credit între cele două instituții.
Operațiunile de lombardare sunt asemănătoare celor de rescont și sunt operațiuni pe garanții de efecte publice (obligațiuni, bonuri de tezaur) prin care banca de depozit obține de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, punând astfel în valoare portofoliul de hârtii de valoare.
c) Capitalul propriu, fondurile de rezervă și alte fonduri
Capitalul propriu se constituie prin emisiunea și subscrierea de acțiuni, de aceea capitalul propriu și fondurile de rezervă se evidențiază ca o mică parte din resursele de creditare ale băncii.
Capitalul social nu poate fi majorat și nu se emit acțiuni până nu sunt achitate cele din emisiunea precedentă. Pe parcurs, pot fi emise alte acțiuni, începând procesul de privatizare. Acțiunile pot fi cumpărate de către persoane fizice și juridice în lei și valută și sunt purtătoare de dividende din profiturile băncilor, acestea distribuindu-se participanților la capitalul social sau deținătorilor de acțiuni. La propunerea Consiliului de Administrație, Adunarea Generală a Acționarilor poate hotărî majorarea capitalului, fixând totodată condițiile, data emisiunii de noi acțiuni și drepturile de preferință pentru vechii acționari. Acționarii răspund pentru activitatea băncii numai în limita capitalului acțiunilor subscrise.
Acțiunile sunt indivizibile și banca recunoaște un singur proprietar asupra unei acțiuni. În cazul în care există mai mulți proprietari asupra unei acțiuni trebuie ales un reprezentant delegat pentru exercitarea drepturilor de proprietate.
Fondul de rezervă se constituie din preluarea în fiecare an a 20% din profitul brut anual, până când fondul astfel constituit egalează capitalul, apoi maximum 10%, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. Fondul de rezervă constituie garanția angajamentelor băncii și poate fi utilizat numai cu aprobarea Consiliului de Administrație și pentru acoperirea anumitor pierderi.
Fondul de dezvoltare se constituie și se utilizează potrivit aprobării Adunării Generale, din veniturile brute aprobate pentru fiecare exercițiu financiar. Acest fond este destinat dezvoltării băncii, pe seama investițiilor proprii, constituind și o garanție a angajamentelor acesteia.
Fondul de risc se constituie și se utilizează cu aprobarea Consiliului de Administrație la acoperirea eventualelor credite care nu mai pot fi recuperate. Acest fond se constituie, atât din profitul brut, în limita a 0,5% din totalul creditelor acordate, cât și din cele nete. Adunarea Generală a Acționarilor poate hotărî constituirea și a altor fonduri. Tot Adunarea Generală hotărăște dacă o parte din mijloacele financiare ale fondului de rezervă și fondurilor cu destinație specială poate să fie plasată în titluri de stat sau alte valori.
Resursele băncilor se constituie din resurse proprii și resurse atrase4.
Resursele proprii sunt formate din capitalul capitalul social subscris de acționari, fondul de rezervă, fondul de dezvoltare, provizioanele de risc, fondul propriu în valută, alte fonduri proprii. Orice bancă posedă un capital propriu, dar acesta este neînsemnat în comparație cu cifra de afaceri și reprezintă mai mult o garanție pentru deponenți.
Capitalul propriu este imobilizat, într-o proporție mai mare sau mai mică, cu ocazia înființării băncii. Rezervele sunt formate din prelevări asupra beneficiilor anuale ce reprezintă fonduri de garantare și sunt folosite în operațiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurilor și de a fi ușor transformate în lichidități.
Băncile pot să-și crească fondurile prin emiterea de obligațiuni publice, dar aceasta crește sarcinile de plăți anuale prin achitarea dobânzilor aferente, reducând astfel suma de distribuit sub forma dividendelor.
Resursele proprii după gradul de stabilitate, se împart în:
resurse stabile, care pot fi plasate pe termen lung și care sunt constituite din capitalul social cash, fondul de rezervă, primele legate de capitalul social vărsat;
resurse temporare, care pot fi plasate pe termen foarte scurt și scurt și sunt constituite din rezerva generală pentru riscul de credit, provizioanele pentru riscul de credit, dividendele de plată, impozitele constituite până devin exigibile.
Resursele proprii sau capitalul bancar îndeplinește anumite funcții:
protejează deponenții în eventualitatea insolvabilității și lichidării băncii – nu mai este de actualitate prin constituirea Fondului de Garantare a Depozitelor;
absoarbe pierderile neanticipate pentru a menține încrederea – activele slabe pot fi eliminate cu puține pierderi, iar provizioanele și fondurile de risc pot asigura continuarea activității în condiții dificile;
servește la achiziționarea de clădiri și echipamente pentru desfășurarea activității – se realizează, mai ales, prin luarea în considerare a posibilităților locale concrete, atât în ceea ce privește colectarea depozitelor, dar și a cererii de credite din zonă și a concurenței manifestată de celelalte bănci și instituții care funcționeză deja în zonă;
servește ca o limită impusă pentru expansiunea nejustificată a activelor – se poate limita creșterea unei bănci peste posibilitățile ei, se poate îmbunătăți calitatea activelor bancare, se poate controla posibilitatea unei bănci de a-și asigura creșterea prin datorii.
Funcția esențială a capitalului bancar rămâne însă asigurarea publicului și autorităților asupra stabilității băncii. De aceea, menținerea mărimii adecvate a capitalului și achiziționarea sa sunt subiecte de maximă importanță pentru conducerea băncilor. Pentru a satisface nevoia de capital trebuiesc luate în cosiderare reglementările bancare privind capitalul băncii și posibilitățile băncii de creștere a capitalului.
Resursele atrase reprezintă partea cea mai activă din resursele băncii și au o pondere însemnată în investițiile făcute de bancă.
Resursele atrase se pot clasifica după caracteristicile lor astfel5:
Capitalul de împrumut, adică fondurile pe care populația le încredințează băncii sub formă de depozite la vedere sau la termen, constituie principalele fonduri care alimentează operațiunile de credit ale băncii.
Volumul depozitelor bancare (moneda scripturală) în totalul depzitelor depinde de atitudinea publicului, de tendințele de tezaurizare a biletului de bancă, de tendințele agenților economici și a populației de a utiliza în tranzacții curente biletul băncii centrale, de concurența manifestată de CEC și Tezaur în acordarea de dobânzi ridicate, de securitatea bazată pe buna reputație a băncii și nivelul serviciilor acesteia, și nu în ultimul rând, de remunerație.
În practica bancară se disting următoarele categorii de depozite:
depozitele la vedere: depunătorii pot retrage fondurile atunci când doresc, cu excepția cazului în care este vorba de sume mari și banca cere un preaviz de 24 ore;
depozitele cu preaviz: sunt mai puțin utilizate, depunătorii pot retrage fondurile cu condiția să avizeze banca cu un anumit timp fixat în momentul constituirii depozitului (5-10 zile sau o lună);
depozitele la termen: sunt făcute pentru perioade fixe, pornind de la o lună până la 1-5 ani.
Soldurile creditoare ale conturilor curente
Sunt formate din soldurile existente și pe care titularii le lasă neîntrebuințate, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp și pe care banca le folosește pe durata existenței lor.
Reescontul la Banca Centrală
Pentru a mobiliza fondurile pe care o bancă le are imobilizate în operațiunile de scont, băncile recurg la reescontul Băncii Centrale sau la alte bănci. Reescontul constă pentru o bancă în a negocia la o altă bancă efectele de comerț pe care le-a scontat deja clienților săi, cu scopul de a obține disponibilitățile de care are nevoie înainte de scadența efectelor comerciale.
Creditul băncii – Goodwill
Reprezintă un acord moral reprezentat de încrederea pe care banca o inspiră, de reputația ei, de nivelul serviciilor prestate, de calitatea operațiunilor, de natura afcerilor și care dă semnăturii băncii o valoare ridicată comparativ cu alte bănci.
Refinanțarea
După consumarea resurselor proprii, banca apelează la Banca Centrală pentru acordarea de credite.
O altă clasificare a resurselor atrase6 poate fi și următoarea:
Resursele depozit sunt cuprinse în potofoliul băncii și cuprind:
Conturile de disponibilități ale agenților economici, persoanelor fizice, instituțiilor financiare și publice, ale băncilor și trezoreriei statului reprezintă o sursă ieftină pentru bancă, prin care se derulează toate încasările și plățile, prin virament și în numerar în contul și în numele titularului de cont.
Posesorii pot dispune în orice moment de sumele existente în sold, ele fiind bonificate în procente mici de către bancă. Această resursă constituie unpasiv cu volatilitate ridicată, banca putând dispune temporar în limita unui sold mediu permanent. Prin fructificare, acordare de credite pe termen foarte scurt sau ca sursă de lichidități.
Pentru atragerea clienților cu putere economică mare, și implicit a unui sold mediu permanent mare, banca trebuie să diminueze comisioanele aferente operțiunilor făcute din aceste conturi și să crească calitatea serviciilor oferite acestor clienți.
Depozitele de economii la vedere sunt depozitele persoanelor fizice și juridice ce au un grad ridicat de lichiditate pentru posesorii lor pentru care banca bonifică dobânzi mici.
Deși aceste resurse de creditare au grad ridicat de volatilitate, ele reprezintă o sursă ieftină pentru bănci.
Depozitele de economiil a termen ale persoanelor fizice și juridice cu maturitate la 30 zile, 90 zile, 180 zile, 1 an sunt bonificate de bancă la dobânda pieței.
O strategie adoptată de bancă pentru a stimula depunătorii să opteze pentru perioade de maturitate mare este bonificarea mai mare pentru termene mai mari. Retragerea acestor depozite de către deponenți înainte de termen atrage bonificarea dobânzii la vedere de către bancă.
Certificatele de depozit fac concurență fondurilor mutuale, au maturitate mică de 91 zile, dobândă fixă și pot fi fructificate pe piața interbancară sau achiziționarea de titluri de stat.
Depozitele publice de economii la vedere ale instituțiilor financiare prezintă un grad de volatilitate ridicată, pot fi fructificate pe piața interbancară pe termen foarte scurt.
Depozitele corespondente ale altor bănci sunt utilizate cu precauție de bancă pentru că au un grad de volatilitate mare.
Sumele în tranzit între unitățile băncii pot fi fructificate pe termen foarte scurt și prezintă, de asemenea, o volatilitate mare.
Resursele nondepozit: pasivele interbancare se constituie din împrumuturi de refinanțare de la Banca Națională, de la alte bănci comerciale, CEC și sunt procurate de bancă în situații dificile.
Împrumuturile de la Banca Națională – creditele de refinanțare
De regulă, refinanțarea societăților bancare de către Banca Națională este o operațiune de creditare pe termen scurt (90 zile calendaristice). Creditele de refinanțare pot fi acordate de BNR în calitatea de împrumutător de ultimă instanță și sunt: creditul structural, creditul de licitație, creditul special și creditul lombard (overdraft).
Creditul structural presupune tragerea succesivă a unor sume în cadrul unui plafon stabilit de BNR pe perioada de acordare. Nivelul ratei dobânzii este la nivelul taxei oficiale a scontului și se calculează la soldul angajamentelor zilnice efective, garantarea creditului se face cu efecte de comerț sau alte hârtii de valoare agreate de BNR.
Creditul de licitație este acordat pe o perioadă de cel mult 15 zile calendaristice și este garantat cu titluri de stat și hârtii de valoare acceptate de BNR. Rata dobânzii se determină în cadrul ședinței de licitație la care iau parte societățile bancare solicitante plecând de la nivelul de pornire stabilit de BNR.
Creditul special este o formă excepțională de refinanțare acordată de BNR societăților bancare aflate în criză de lichiditate. Creditul se acordă pe o perioadă de maxim 30 zile calendaristice și este garantat cu titluri de stat, acordarea creditului fiind condiționată de existența unui program de redresare financiară agreat de BNR. Tot BNR stabilește și nivelul dobânzii.
Creditul lombard (overdraft) este o formă de finanțare ce se acordă peste noapte societăților bancare pentru asigurarea plăților zilnice a acestora. Nivelul creditului este determinat de soldul debitor înregistrat la închiderea zilei în contul curent al societății bancare deschis la BNR. Creditul lombard se acordă în limia unui plafon de 75% din nivelul fondurilor proprii al societății bancare. Nivelul ratei dobânzii este stabilit de BNR, iar garantarea creditului se face cu titluri de stat și hârtii de valoare agreate de BNR.
Împrumuturile de pe piața interbancară de la alte bănci sunt scumpe, iar societățile bancare apelează la ele atunci când sunt în criză de lichidități.
Vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie și a obligațiunilor guvernamentale sau a altor hârtii de valoare pe care banca le are în portofoliul ei în vederea satisfacerii nevoilor de lichidității sau a unor solicitări de credite.
Gestiunea operațiunilor active
Există 3 teorii legate de gestiunea operațiunilor active, și anume:
– teoria creditului comercial;
– teoria transferabilității;
– teoria veniturilor anticipate.
a) Teoria creditului comercial
Punctul de plecare îl constituie raportul de invers proporționalitate între lichiditate și profit, ambii termeni având o imporatanță deosebită pentru bancă. Această teorie afirmă că banca este orientată spre promovarea creditelor autolichidabile, angajate pe baza unor garanții reale (cambiile garantate cu valori materiale sub forma produselor finite). Realitatea arată însă că nici un împrumut nu este autolichidabil, pentru că împrumuturile sunt garantate prin valoarea bănească a mărfurilor, dar rambursarea efectivă poate proveni din alte surse dacă agentul economic are continuitate în activitate.
b) Teoria transferabilității
Această teorie se bazează pe modificarea structurilor de creditare ale băncii prin transformarea acestora din economii în depozite, în economii financiare, prezentate sub forma unor hârtii de valoare (obligațiuni, bonuri de tezaur, părți sociale).
Un aspect negativ este acela că deținerea de titluri angajează o parte din resurse ce nu mai pot fi utilizate pentru creditarea agenților economici.
c) Teoria veniturilor anticipate
Această teorie se bazează pe considerarea de către bănci a creditelor pe termen lung ca o potențială sursă de lichiditate. Astfel, resursele pe termen scurt pot fi angajate pe termen lung, pentru că reprezintă u aport semnificativ la lichiditatea băncii deoarece debitorii rambursează creditul în rate, asigurănd un flux continuu al plăților către creditor.
Principalele tipuri de investiții bancare (operațiuni active) practicate în sistemul bancar românesc sunt următoarele:
credite de orice fel acordate persoanelor fizice și juridice;
plasamente pe piața interbancară;
plasamente în titluri financiare.
Creditele au fost deja tratate în Capitolul II.
Plasamente pe piața interbancară
Pentru a fructifica toate fondurile de care dispun, băncile pot face plasamente la celelalte bănci, plasamente a căror durată variază de la câteva ore până la un an. Acestea nu prezintă risc, iar băncile fac uneori plasamente negarantate. Pe această piață rata dobânzii este determinată de cererea și oferta de bani.
Cauzele care au dus la creșterea volumului plasamentelor pe piața interbancară în anul 1997 față de anul 1996, concomitent cu reducerea creditelor acordate agenților economici au fost:
introducerea începând cu 9 iulie 1997 a unui nou instrument de politică monetară prin care BNR a atras lichiditățile din sistemul bancar;
amplificarea problemelor care țin de portofoliul creditelor neperformante concretizate în lipsa de lichidități cu care se confruntă unele bănci;
nivelul înalt al dobânzilor și siguranța plasamentelor oferite de această piață.
Plasamente în titluri financiare
Există două situații de care băncile trebuie să țină cont. În perioada de recesiune și instabilitate economică, când cererea de credite este mică, băncile dispun de fonduri pe care le plasează în titluri financiare. În perioadele de boom economic, când cererea de credite este mare, băncile sunt forțate să-și vândă o parte din titlurile financiare achiziționate anterior pentru a face față cererii de credite.
Titlurile financiare permit băncii să utilizeze toate fondurile de care ea dispune la un moment dat, pot ajuta banca cu resurse lichide prin achiziționarea de titluri financiare care se potrivesc nevoilor de lichiditate a băncii, contribuie la diversificarea portofoliului de active și la protejarea băncii împotriva riscurilor financiare.
Dintre principalele titluri financiare care pot constitui investiții financiare pentru bănci amintim:
titlurile de stat emise de Ministerul Finanțelor și garantate de stat, lipsite de risc, cu venit fix;
titlurile de valoare emise de administrația centrală a țărilor din categoria A și a Băncilor Centrale din aceste state, precum și de instituții financiare internaționale, lipsite de risc;
titlurile de valoare emise de societăți bancare românești, bănci din țările din categoria A, Administrația locală din România, Administrația locală din țările din categoria A, care au potențial mare de plată, dar nu sunt lipsite de risc;
acțiunile băncii la alte instituții financiare depozitare și nedepozitare, societăți comerciale și societăți bancare din țară, care sunt riscante;
titlurile de valoare emise de societăți comerciale române și străine, care sunt riscante.
Titlurile financiare prezintă o serie de caracteristici, cum ar fi:
maturitatea reprezintă termenul la care titlurile financiare pot fi transformate în lichidități, posesorul primind integral suma avansată la achiziționarea titlului și venitul aferent;
impozitul pe venit este privit atât ca mod de impunere, cât și prin nivelul cotelor de impunere sau facilități fiscale;
pierderile sau câștigurile sunt atribute ale investițiilor financiare.
Investițiile financiare sunt supuse unor surse potențiale de risc:
banca poate fi forțată să vândă înainte de maturitate un titlu financiar, deoarece se află în lipsă de lichidități și nu vrea să apeleze la împrumuturi, chiar dacă prin această vânzare va ieși în pierdere;
riscul de creditare constă în nerecuperarea sumei avnsate de bancă la achiziționarea titlului sau numai a veniturilor sau a ambelor;
riscul puterii de cumpărare este dat de urmarea procesului inflaționist, în urma căruia banca poate să piardă datorită eroziunii banilor investiți. În acest caz, rata venitului real trebuie ajustată cu rata inflației după formula:
Rr= sau Rf =Rn – 1
cu cât rata inflației este mai mare, cu atât veniturile reale aferente titlului achiziționat vor fi mai mici.
Plasamentele în investițiile financiare sunt făcute de bancă pentru ca aceasta să-și realizeze anumite obiective:
obținerea unui venit sub diferite forme (dividende, cupon);
realizarea unui portofoliu de investiții financiare de calitate (sigure și profitabile);
utilizarea completă a fondurilor băncii;
posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile pentru bancă;
asigurarea lichidității prin corelarea scadențelor titlurilor cu nevoia de lichiditate a băncii.
Pentru a-și putea atinge aceste obiective, banca trebuie să parcurgă următoarele etape:
Coordonarea portofoliului de investiții financiare cu mediul extern
Incertitudinea evoluției mediului extern (creșterea economică, rata dobânzii, inflația) face ca deciziile luate pe baza previziunilor economice, posibil incorecte, să fie luate cu maximă prudență.
Coordonarea portofoliului de investiții financiare cu planul de lichidități al băncii
Se poate obține în condițiile în care administrarea portofoliului de investiții financiare nu este considerată o funcție separată, ci este integrată în procesul de gestionare active-pasive albăncii.
Evaluarea posibilităților de gajare oferite de titlurile financiare
Titlurile financiare cu un grad scăzut de risc sau lipsite de risc pot constitui garanții în vederea obținerii unor împrumuturi de către bancă.
Evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ
Titlurile de atat emise de Ministerul Finanțelor și titlurile de valoare emise de instituții străine garantatede guvernele țărilor respective sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise de instituții din țară și străinătate negarantate de stat prezintă risc. Acțiunile deținute de bancă la alte societăți bancare și nebancare din țară și străinătate prezintă risc pentru bancă.
Evaluarea venitului net fără impozit
Cotele de impozit sau facilitățile fiscale pe categorii de titluri sunt elemente restrictive în procesul de achiziționare a titlurilor financiare, deoarece banca va agrea doar acele titluri care aduc venituri mari.
Diversificarea portofoliului de investiții financiare
Pentru ca riscurile financiare să fie reduse cât mai mult se practică de către bănci achiziționarea mai multor categorii de titluri financiare de la câți mai mulți emitenți. Uneori, băncile achiziționează acțiuni ale unor instituții cu care colaborează, în special de la societățile de asigurare. Astfel, pierderile băncii sunt transferate societăților de asigurare, la care și banca participă în calitate de acționar.
Anticiparea evoluției dobânzii
Dacă rata dobânzii scade, cererea de credite va fi mare, iar banca va trebui să investească în titluri pe termen scurt cu grad ridicat de lichiditate. Dacă rata dobânzii crește, cererea de credite va fi mică, iar banca va trebui să-și plaseze fondurile în titluri pe termen mediu și lung în scopul obținerii unor avantaje.
Determinarea mărimii potofoliului de investiții financiare
Mărimea porofoliului de investiții este determinat de gradul de profitabilitate al investițiilor în titluri financiare și de volumul fondurilor rămase neutilizate după constituirea fondurilor pentru nevoile de rezerve, lichidități și de credit ale băncii.
Evaluarea experienței manageriale
Lipsa experienței în tranzacționarea titlurilor financiare face ca băncile să se limiteze doar la achiziționarea titlurilor de stat și obligațiunilor garantate de guvernele țărilor emitente. Băncile care au experiență managerială pot profita de momentele oferite de piață, nu țin în portofoliul lor titlurile până la maturitate, ci le tranzacționează pentru a-și maximiza profitul.
Băncilor românești li se interzice prin lege tranzacționarea titlurilor financiare, excepție fac doar cele achiziționate în urma executării silite a creanțelor, pentru desfășurarea activității și pentru folosința salariaților.
3.3. Gestiunea lichidității bancare
3.3.1. Conceptul de lichiditate bancară
O bancă este considerată că are lichiditate dacă are acces imediat, la costuri rezonabile, la fondurile necesare. Aceasta înseamnă că banca fie dispune de sumele respective, fie le poate procura prin împrumuturi sau vânzare de active. Conducerea poate stabili o politică privind deținerea unui volum mai mare sau mai mic de lichidități în funcție de necesarul anticipat de fonduri, de aversiune față de risc, de factorii de risc și de alte considerente.
În crearea unei asemenea strategii conducerea trebuie să ia în considerare și cuplul lichiditate – profitabilitate. O bancă poate minimiza lichiditatea prin vânzarea acizelor lichide și investirea fondurilor astfel obținute pe termen lung în scopul maximizării profitului. Acest fapt atrage însă un risc crescut, pe de o parte, cel de lipsă de lichiditate într-un moment crucial pentru bancă și, pe de altă parte, riscul ratei dobânzii asociat investițiilor pe termen lung.
Invers, banca poate maximiza riscul de lichiditate prin deținerea unei părți importante a activelor în active lichide, dar profitabilitatea va fi substanțial afectată.
Riscul de lichiditate este un indicator deosebit de important și rezultă din compararea activelor cu posibilități de lichiditate imediată, cu depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor clienților ce au avansat la bancă fonduri spre fructificare (depozite la vedere)7:
Poziția monetară a unei bănci, ca expresie a lichidității bancare, reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide8. Gestiunea poziției monetare a unei bănci este una dintre cele mai dificile componente ale gestiunii bancare, și care trebuie realizată prin planificare și prognoză.
Pentru a face față presiunii obligațiilor imediate, banca dispune de activele care formează poziția sa monetară. Acestea sunt: numerarul, disponibilul în contul curent al băncii la Banca Centrală, disponibilități în conturi curente la alte bănci, sume încasate de la alte bănci.
Numerarul este format din monede metalice și bancnote aflate în posesia băncii la casierie și în seifuri. Necesarul este estimat și planificat în funcție de volumul încasărilor și plăților zilnice cu numerar.
Disponibilul în contul curent al băncii la banca centrală este constituit de societatea bancară în scopul de a avea:
stocuri de monedă centrală pentru a putea satisface, în mod curent, cerințele legate de onorarea obligațiilor către alte bănci determinate de derularea operațiunilor de plăți prin sistemele de compensări, care stabilesc zilnic solduri decurgând din relațiile de plăți între fiecare bancă și restul comunității bancare;
resurse pentru îndeplinirea cerințelor privind rezerva minimă obligatorie pe care autoritatea bancară din fiecare țară le instituie.
Disponibilul în conturi curente la alte bănci constă în depozitele la vedere pe care banca le deține la bănci corespondente.
Sumele încasate de la alte bănci (FLOAT) sunt sume în tranzit aflate în sistemul bancar. Float-ul reprezintă decalajul care apare între data de operare în contul clientului a plăților și data efectivă de înscriere a sumei în contul beneficiarului. Prin aceasta se face precizarea că un timp sumele aflate în decontare nu sunt accesibile nici noului beneficiar, nici plătitorului, ele aflându-se la dispoziția băncii.
Toate componentele enunțate mai sus sunt grupate și considerate de literatura de specialitate ca fiind rezerve primare. Aceste rezerve sunt principala sursă menită să acopere cererile zilnice de lichiditate, fiind cunoscute și sub denumirea de lichiditate stocată.
Rezervele primare au un caracter gratuit, în sensul că banca are acces imediat la ele, fără a necesita alte costuri de transformare în lichidități. Dar o parte importantă a lichidității unei bănci este asigurată și de rezervele secundare. Aceste sunt constituite din activele deținute în scopul de a fi imediat transformate în lichidități, fără a se pierde din valoarea acestora. Cel mai semnificativ activ de acest gen îl constituie bonurile de tezaur.
În vederea conducerii eficiente a operațiunilor de asigurare a lichidității trebuie să satisfacem următoarele cerințe9: stabilirea obiectivelor politicii băncii; organizarea compartimentului de trezorerie; stabilirea metodelor de măsurare și interpretarea lichidității bancare; optimizarea funcțiilor lichidității. Nevoia de echilibrare a fiecărei bănci depinde de situația băncii exprimată bilanțier.
Din punct de vedere al lichidității, activele bancare se împart în:
active lichide: numerarul, disponibilul în contul curent al băncii la Banca Centrală, disponibilul în conturi curente la alte bănci, sumele în tranzit, bonurile de tezaur;
active nelichide: credite ipotecare, credite acordate populației pe termen scurt, mediu și lung, credite acordate agenților economici;
creșterea prevăzută a creditelor.
Resursele se delimitează, din punct de vedere al lichidității, în:
pasive volatile: depozite la vedere ale populației și ale agenților economici, împrumuturi pe termen scurt;
pasive stabile: depozite la termen ale populației și ale agenților economici, capital propriu, capital suplimentar;
creșterea prevăzută a depozitelor.
Dacă creșterea previzionată a creditelor depășește creșterea previzionată a depozitelor, banca va avea nevoie de lichiditate. Pe de altă parte, dacă creșterea previzionată a depozitelor este mai mare decât creșterea previzionată a creditelor acordate, banca va avea exces de lichiditate.
Funcțiile lichidității bancare
asigurarea creditorilor asupra capacității băncii de a-și onora obligațiile asumate;
previziunea, asigurarea în viitor, pe fiecare perioadă dată a echilibrului activ=pasiv;
evitarea pierderilor rezultate din operațiuni forțate pe piață;
evitarea vânzării forțate de active;
evitarea recurgerii forțate la refinațare de la Banca Centrală.
Urmărind modul de formare a surselor lichidității bancare, putem evidenția două modalități principale:
lichiditatea stocată, în care sunt incluse activele care reprezintă depozite ale lichidității: numerar și depozite la bănci, titluri negociabile, titluri primite în pensiune, credite;
lichiditatea cumpărată, care se realizează prin cumpărarea de: credite de la Banca de Emisiune acordate în moneda centrală, credite de la alte bănci, emisiuni de titluri negociabile, credite de pe piețe străine.
Orientările moderne imprimate de Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel obligă băncile să aibă un plan propriu explicit și fundamentat de asigurare a lichidității. Planul operativ și de perspectivă trebuie să fie mereu actualizat, completat cu responsabilități și desfășurat pe perioade specifice (pentru ziua curentă, pe 3 zile, pe săptămâni, pe luni, pe trimestre).
Determinarea pe benzi de scadențe a cifrelor semnificative ale evoluției lichidității trebuie să se facă prin stabilirea cât mai corectă și cât mai inspirată a modificărilor produse de la etapă la etapă.
Băncile urmăresc și raportează periodic indicatorii de lichiditate efectivă și necesară. De asemenea, urmăresc distinct și manifestă atenție asupra evoluției depozitelor pe titulari și persoane corelate.
Pentru acoperirea operativă a cererilor de retragere din conturile de depozit, băncile folosesc în sens larg metoda scenariilor, care ilustrează multiplele situații de criză bazate pe premise cât mai concrete.
3.3.3. Indicatorii lichidității
Grupa pasivelor nete
O primă grupă de indicatori de lichiditate are patru componente distincte ce pot fi calculate pe baza acelorași date, respectiv detalierea pe benzi de scadențe a pasivelor și activelor bancare:
pasivele nete simple se calculează, pentru fiecare perioadă, ca diferență între pasivele și activele cu aceeași scadență, și exprimă măsura în care activele scadente acoperă pasivele scadente. Tabelul de mai jos prezintă un exemplu de calcul:
Calculul pasivelor nete simple
Problemele de gestiune apar mai ales acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive, căci pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească resurse suplimentare. În plus, repartizarea pe coloană a semnului pasivelor nete ne poate da informații suplimentare referitoare la transformarea scadențelor practicată de bancă. De regulă, transformarea scadențelor este cea clasică: resurse mobilizate preponderent pe termen scurt pentru finanțarea unor plasamente preponderent pe termen lung.
pasivele nete cumulate se calculează ca diferență între pasivele și activele cumulate corespunzătoare fiecărei benzi de scadențe:
Calculul pasivelor nete cumulate
Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate. Astfel, din exemplul de mai sus rezultă că banca va înregistra un deficit de lichiditate pentru perioade cuprinse între 1 lună și 3 luni, iar maximul va fi atins peste 3 luni, având un nivel de 150.
indicele lichidității se calculează pe baza acelorași date, dar nu prin diferență, ci prin raportare:
Avem două sisteme de ponderare:
ponderarea cu numărul mediu de zile, luni sau ani corespunzător fiecărei perioade;
ponderarea cu numărul curent al grupei de scadențe respective.
În tabelul de mai jos este prezentat un model de calcul al indicelui lichidității utilizând al doilea sistem de ponderare:
Calculul indicelui de lichiditate
În funcție de aceste date vom avea: IL = 1.000/1.250 = 0,8
Valoarea optimă a acestui indicator este 1 sau 100%. În cazul nostru putem aprecia că banca are o lichiditate adecvată, cu posibilitatea de îmbunătățire.
transformarea medie a scadențelor exprimă în număr de zile, luni sau ani diferența dintre scadența medie ponderată a activelor bancare și cea a pasivelor bancare:
Valoarea acestui indicator va fi:
TS = (1.112,5/550) – (787,5/550) = 2,022 – 1,4318 = 0,59 luni
Se apreciază că în acest exemplu s-a folosit ca sistem de ponderare durata medie a fiecărei perioade (benzi), exprimată în luni (0,5; 1,5; 3), rezultatul exprimându-se, de asemenea, în luni.
Față de ceilalți trei indicatori prezentați anterior, transformarea medie a scadențelor sugerează mai bine riscul de lichiditate, deoarece permite exprimarea în unități de timp a transformării practicate.
Grupa lichidității imediate
poziția lichidității se calculează pe zile (pentru săptămâna următoare), pe săptămâni (pentru luna următoare) și pe luni (pentru anul următor). Mărimea poziției lichidității se determină ca difernță între activele lichide și pasivele imediate.
Activele lichide = contul curent la Banca Centrală + plasamente scadente de încasat
Pasivele imediate = depozite volatile + împrumuturi scadente de rambursat
Un exemplu de calcul simplificat este prezentat în tabelul următor:
Calculul poziției lichidității
Optimizarea poziției lichidității bancare presupune echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide și pasivele imediate și deci obținerea unei poziții nule.
Dacă poziția lichidității este negativă atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor imediate. Trebuie să se recurgă la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit: împrumuturi de la Banca Centrală, împrumuturi de pe piața interbancară, lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu, titularizarea unor credite.
Dacă poziția lichidității este pozitivă atunci resursele lichide de care dispune banca depășesc necesarul său pentru perioada corespunzătoare. Mărimea excedentului admisibil se poate folosi ca o normă internă de gestiune, deoarece elementele în baza cărora s-au făcut calculele sunt mărimi anticipate și nu certe și deci este bine să avem o rezervă de lichiditate.
Mărimea absolută a excedentului admisibil se poate stabili fie în funcție de cheltuielile de gestiune a portofoliului (când este egală cu valoarea minimă a portofoliului de titluri ale datoriei publice pentru care veniturile realizate în urma plasamentului le egalează pe cele de gestiune a acestuia), fie în funcție de marja medie de eroare înregistrată anterior la aprecierea în avans a poziției lichidității.
gradul de îndatorare pe termen scurt se calculează pentru perioade foarte scurte de timp și pe benzi de scadențe. Raportul se referă la poziția considerată a băncii față de piață și vizează raportul între solicitările noi față de piață, prilej de noi angajări față de piață și împrumuturile scadente, prilej de dezangajare.
Mărimea acestui indicator trebuie să se situeze aproape de valoarea 1, aceasta însemnând un echilibru între noile solicitări dde credite și împrumuturile scadente. În cazul în care raportul are valori supraunitare, banca se află în postura de a fi nevoită să atragă resurse. În cazul invers, valoarea subunitară a raportului, banca se află în ipostaza de surplus de resurse pe care trebuie să le fructifice în condiții de maximă profitabilitate și minim de risc.
Pentru ca gradul de lichiditate să poată fi mai bine perceput, trebuie ca acesta să fie interpretat nu numai în sumă, ci și în raport de alte elemente ale bilanțului bancar sau în raport de total bilanț:
1)
Valoarea 1 a acestei rate ar exprima o situație normală. O rată scăzută sub 1 ar însemna un exces de lichiditate și un profit diminuat. Dimpotrivă, o rată supraunitară ar implica riscuri sporite, determinând lichidarea cu pierderi a unor active în scopul de a descoperi la nevoie cererile de restituire ale deponenților.
2)
Această rată arată dimensional mărimea activelor lichide și ușor lichidabile. O rată supraunitară este favorabilă.
3)
Interpretarea acestei rate constă în următoarele: resursele volatile sunt depozite și alte resurse care, prin natura lor, sunt de scurtă durată sau se modifică în sensul diminuării în mod neașteptat și inoportun. Prin natura lor, resursele volatile implică angajarea lichidității. O valoare subunitară este benefică.
3.4. Profitul bancar
Un rol deosebit de important în cadrul activității bancare îl reprezintă luarea măsurilor eficiente în vederea fructificării superioare a disponibilităților, cu impact direct asupra creșterii performanței bancare1.
De asemenea, în vederea obținerii unor profituri ridicate se impune o optimizare a structurii activelor urmărindu-se selecția prin confruntarea profitabilității cu riscurile și diversificarea portofoliului.
Selecția activelor, în grupe și în structura grupelor, trebuie să țină seama, pe lângă gradul de lichiditate, de riscul neplății și de riscul de piață.
Diversificarea portofolilui urmărește minimizarea riscului, menținerea și creșterea nivelului de profit existent, variațiile de modificare a portofoliului fiind fundamentate de efectele privind creșterea profitului.
Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile ce reflectă o perioadă de referință și anume, din datele prezentate în bilanțul contabil. Dintre indicatorii întâlniți în literatura de specialitate se evidențiază:
Rata rentabilității financiare (RRf) sau profitul net la capital măsoară rezultatele managementului bancar și exprimă gradul de angajare a profitului, eficiența operațională etc.
Profitul net este luat în considerare după deducerea tuturor cheltuielilor și taxelor, iar capitalul cuprinde capitalul social, fondurile de rezervă și profitul nerepartizat.
Rata rentabilității economice (RRe) reflectă efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale băncii în scopul de a genera profit și este considerată ca cea mai bună măsură a eficienței bancare.
Efectul de pârghie (Efp) arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității financiare, acținând atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel puțin egal cu rentabilitatea economică.
Între rata finaciară, rata economică și efectul de pârghie există relația:
=>Efectul de pârghie =
Efectul de pârghie variază proporțional cu ponderea capitalului în total pasive bancare și cu cât această pondere este mai mare cu atât riscul bancar și efectul de pârghie sunt mai mici. Pentru aducerea acestui indicator la nivelul de 10% considerat optim, se impune atragerea de clienți și creșterea numărului de unități teritoriale.
Rata profitului (Rpr) reprezintă principalul indicator de analiză când se are în vedere reducerea costului bancar, mărimea sa depinzând de raportul dintre veniturile și cheltuielile bancare și de structura veniturilor și a costurilor. Valoarea acestui indicator trebuie să fie cuprinsă între 30%-50%.
Gradul de utilizare a activelor (Rua) reprezintă o mărime ce depinde de rata dobânzii pe piață și de structura activelor bancare, maximizarea indicatorului realizându-se pentru un nivel dat al ratei dobânzii pe piață prin creșterea ponderii activelor considerate cele mai rentabile.
Între rata rentabilității economice, rata profitului și rata utilizării activelor există relația:
Rata veniturilor din dobânzi (Rvd) se determină cu ajutorul formulei:
Riscul lichidității (RL) rezultă din compararea activelor cu posibilități de lichiditate imediată cu depozitele ce pot fi retrase de titulari.
Riscul ratei dobânzii (Rrd) decurge din utilizarea raporturilor de credit cu dobânzi flotante caracterizate de active și pasive sensibile.
Riscul creditării (Rc) se manifestă prin aceea că dobânzile sau sumele împrumutate nu pot fi plătite, rambursate, fiind un risc de angajare.
Riscul capitalului (Rcap) exprimă în ce măsură capitalul acoperă activele riscante și acționează invers față de efectul de pârghie.
Analiza indicatorilor permite crearea unei imagini mai exacte asupra performanțelor bancare, având o importanță deosebită atât pentru acționarii și clienții băncii, cât și pentru potențialii investitori sau clienți, terțe persoane fizice sau juridice.
Adecvarea capitalului reprezintă proporția în care banca poate să-și satisfacă deodată toate cererile de retragere a sumelor din conturile curente și este dată de raportul dintre fondurile proprii și totalul activelor ponderate în funcție de risc.
BNR a stabilit începând cu luna martie a anului 1994 obligativitatea calculării și raportării de către societățile bancare a indicatorului Cook (de solvabilitate), nivelul minim impus fiind de 8%.
Ponderea capitalului social în total active pune în relație valoarea capitalului social cu mărimea băncii și variază între 5%-9%. O valoare inferioară semnalizează capacitatea redusă a băncii de a atrage fonduri de pe piață pentru a face față nevoilor de lichiditate și de a absorbi pierderi neanticipate peste un anumit nivel, și indică limitarea posibilității de dezvoltare și extindere viitoare în ceea ce privește baza de clienți și participarea societății bancare la formarea de capital.
Rata de formare a capitalului (Rfc)cuantifică valoarea cu care activele băncii pot spori în condițiile menținerii raportului între capitalul social și active. Mărimea acestui indicator trebuie să varieze între 3%-5%.
Majorarea capitalului într-un ritm inferior creșterii activelor indică o expansiune mult prea rapidă, dar care poate fi dăunătoare societății bancare. Expunerea la risc crește ceea ce face să sporească pierderile potențiale și va reduce rata de formare a capitalului.
Gradul de îndatorare al băncii pe piață arată măsura în care societatea bancară a atras fonduri sub formă de depozite, din care apoi a acordat credite. Dacă îndatorarea este prea mare, volumul depozitelor fiind de 30-40 ori mai mare decât fondurile proprii ale băncii este suficient ca un singur client să dea faliment și să nu restituie creditele ca banca să nu poată suporta paguba și să fie afectată în mod negativ din punct de vedere financiar.
Proporția fondurilor proprii în totalul plasamentelor indică în ce proporție creditele acordate de bancă sunt acoperite cu fonduri proprii, restul urmând să fie suportat din surse atrase. Nivelul redus al acestui indicator poate implica o responsabilitate mai redusă a băncii în cazul acordării de credite datorită faptului că banii sunt ai altora, socitatea bancară răspunzând în limita capitalului propriu. Se consideră ca fiind indicată o proporție de minim 10%-15% a fondurilor proprii în total plasamente.
Proporția totală a cheltuielilor în total venituri trebuie să fie conform uzanțelor internaționale în proporție de 60%. Cu cât această proporție scade cu atât situația este considerată ca fiind pozitivă.
Acoperirea din comisioane a cheltuielilor societății bancare reprezintă profitul realizat din servicii bancare care nu implică angajări de capital în condiții de risc. Nivelul câștigurilor din servicii bancare exprimă numărul de clienți, volumul operațiunilor efectuate de aceștia prin bancă și implicit gradul de satisfacție al clienților față de calitatea serviciilor prestate de bancă. Acest indicator trebuie să înregistreze valori din ce în ce mai mari.
Profitul per salariat și totalul bilațului per salariat reprezintă doi indicatori de eficiență, situația fiind cu atât mai favorabilă cu cât valoarea indicatorilor este mai mare.
Gestiunea riscului bancar
Scopul unei societăți bancare este obținerea profitului și determinarea căilor ce conduc la creșterea performanțelor bancare. Una dintre căile ce pot conduce la stabilirea obiectivului stabilit este cunoașterea, gestionarea și controlul riscurilor bancare.
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin noțiunea de risc se înțelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe nedorite pentru subiect. Prin risc bancar se înțelege elementul de incertitudine care poate afecta activitatea societății bancare sau derularea unei operațiuni economico-financiare a acesteia.
În literatura de specialitate se întâlnesc numeroase moduri de clasificare a riscurilor bancare. Acestea pot fi grupate în funcție de:
expunerea la risc;
caracteristica bancară;
alocarea riscurilor în sistem financiar.
1. În funcție de expunerea la risc, riscurile bancare sunt clasificate în riscuri pure și riscuri speculative.
În categoria riscurilor pure se includ:
riscurile fizice se manifestă ca distrugere a clădirilor, a liniilor de telecomunicații, a mașinilor și a materialelor în cursul transportului;
riscurile financiare pot apărea ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri în curs de încasare, dar și alte instrumente de decontare și anume biletul la ordin, cambia și ordinul de plată care alături de cecuri se află pe circuitul de decontare prevăzut prin regulamentul numărul 10/1994 privind compensarea multilaterală a plăților interbancare fără numerar pe suport de hârtie emis de Banca Națională a României cu modificările și completările ulterioare, precum și ca distrugeri a arhivelor;
riscurile criminale și frauduloase pot apărea ca urmare a pătrunderilor în fișierele informatice, utilizării frauduloase a mijloacelor de plată, furtului și falsului în acte;
Falsul în acte se poate produce prin: contrafacerea scrisului sau a semnăturii, ștersături și adăugiri, falsificarea impresiunii de ștampilă și datarea falsă a actelor.
riscuri de răspundere se referă la nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, răspunderea cenzorilor, erori de gestiune a conturilor, acordări sau suspendări abuzive de credite;
Riscurile speculative ce apar din încercarea societății bancare de a obține un profit ridicat, expunerea la risc putând genera profit sporit, dar și pierderi apreciabile. Aici se includ:
creditele acordate de societatea bancară cu un procent de dobândă mai ridicat decât la creditele acordate în mod curent, ca urmare a situației financiare precare a agentului economic, situație cunoscută de inspectorii de credite și de conducerea societății bancare în momentul acordării creditelor. În situația rambursării creditului astfel acordat, conform termenelor stabilite de părți, profitul băncii va crește considerabil, dar, în situație inversă, pierderile pot fi foarte mari;
operațiunile cotate cu titluri la bursă pot aduce datorită oscilației frecvente din mediul economic românesc, profituri sporite sau pierderi apreciabile.
2. În funcție de caracteristica bancară avem:
riscul financiar cuprinde:
riscul de creditare (probabilitatea neîncasării efective, la scadență, a fluxului de venituri anticipat de creditare – capital avansat plus dobânzi);
riscul de lichiditate (probabilitatea de apariție a incapacității de a finanța operațiunile bancare);
riscul de piață (probabilitatea ca o variație a condițiilor de piață să afecteze profitul bancar);
riscul de faliment (probabilitatea de a intra în faliment a agenților economici la care banca a avansat fondurile);
riscul de capital.
riscul de prestare (corespunzător serviciilor bancare) are în vedere:
riscul operațional (probabilitatea ca banca să devină incapabilă de a mai asigura servirea clienților într-un mod rentabil);
riscul tehnologic (probabilitatea alegerii incorecte a momentului începerii sau încheierii ciclului de viață al unui produs bancar);
riscul al produselor noi (probabiliatea cumulată a producerii unor evenimente adverse în perioada de lansare a unui produs);
riscul strategic (probabilitatea de a nu alege strategia bancară optimă în condițiile date).
Ținând cont de serviciile bancare, aici trebuie avut în vedere și modul de prestare a serviciilor respective de către lucrătorii bancari, și în concluzie, se poate discuta și despre riscul de personal bancar.
riscul ambiental derivă din cadrul de activitate și cuprinde:
riscul de fraudă (probabilitatea comiterii unor furturi sau înșelătorii în dauna patrimoniului sau a creanțelor băncii);
riscul economic (probabilitatea evoluției adverse economice de mediu în care operează banca și clienții ei);
riscul concurențial (probabilitatea reducerii profitului băncii în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea ei);
riscul legal (probabilitatea modificării adverse a cadrului normativ și incertitudinea privind momentul modificării acestuia).
Datorită diversității și complexității riscurilor, gestiunea globală a acestora se impune ca un element deosebit de necesar și trebuie organizată la nivelul centralei unei societăți bancare, având o mare importanță următoarele elemente:
Identificarea și evaluarea riscurilor bancare presupune evaluarea nivelului de risc al unui set de produse bancare sau al unei activități bancare, care poate genera o pierdere financiară, evaluarea se realizându-se prin elaborarea de scenarii de pierderi.
Controlul riscurilor are ca scop minimizarea cheltuielilor asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate sau eliminate. Controlul riscurilor este etapa procesului de gestiune globală a riscurilor bancare ce constă în minimizarea expunerii băncii la riscuri.
Eliminarea/evitarea riscurilor se poate realiza prin îndepărtarea cauzelor ce le produc, cu efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii.
Finanțarea riscurilor presupune atât acoperirea riscurilor, prin rezerve generale sau specifice, cât și transferul riscurilor, prin asigurare sau operații cu instrumente derivate.
Identificarea pericolelor, a riscurilor bancare permite dezvoltarea eforturilor ce vizează reducerea expunerii la riscuri și chiar eliminarea lor în anumite situații. În acest sens trebuie acționat atât în ceea ce privește cauzele riscurilor, cât și efectele lor. Se impune astfel folosirea unor indicatori de gestiune a riscurilor financiare, evaluarea și controlul acestora.
Băncile11 sunt expuse atât unor riscuri generale de afaceri, comune tuturor societăților comerciale, cât și unor riscuri specifice, ca de exemplu: riscul de credit, riscul expunerilor mari, riscul expunerilor în afara bilanțului, riscul de țară, riscul de rată a dobânzii, riscul valutar, riscul de piață, riscul vânzării forțate, riscul de decontare, riscul de lichiditate, riscul de sistem etc.
Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse care pot constitui fonduri pentru bancă impune luarea în considerare și a influenței fiecărei resurse asupra riscurilor activității bancare, cum ar fi de exemplu:
Riscul de creditare este analizat în funcție de efectele acestuia asupra creditorilor și asupra băncii. Costul ridicat al fondurilor achiziționate are un efect benefic asupra celor care au împrumutat banca, dar, pe de altă parte, banca pentru a-și asigura o marjă de profit acceptabilă, își asumă un risc de creditare mare.
Riscul de lichiditate este determinat de posibilitatea ca depunătorii sau creditorii băncii să-și retragă fondurile din bancă. Pentru conturile de disponibilități și depozite la vedere care prezintă un grad ridicat de volatilitate pentru bancă cu influență majoră asupra riscului de lichiditate, băncile plătesc mai puțin. Pentru depozitele la termen, băncile plătesc mai mult, iar în cazul când sunt retrase înainte de termen bonifică dobândă la vedere.
Riscul ratei dobânzii reprezintă unul dintre cele mai mari pericole pentru instituțiile bancare și depinde de diferențele existente între scadența activelor și cea a pasivelor băncii. Cu cât este mai largă scadența medie a activelor, cu atât mai mult va scădea valoarea lor, dacă rata dobânzii crește. Astfel, veniturile nete din operațiuni vor scădea, deoarece veniturile din dobânzi la active, deși cresc, această creștere se face mai încet, decât cheltuielile cu dobânzile pasive.
În timp ce toate tipurile de depozit sunt reevaluate zilnic, pentru resursele nondepozit (credite de refinanțare, obligațiuni guvernamentale sau neguvernamentale) banca își asumă un risc de dobândă, acestea nefiind reevaluate zilnic.
Riscul insolvabilității
Resursele băncii au un impact direct asupra riscului de insolvabilitate și nivelului de îndatorare a băncii. Banca își poate mări profitabilitatea capitalului propriu prin creșterea nivelului de îndatorare, nivel care atrage însă creșterea riscului de insolvabilitate. Asigurarea depozitelor diminuează efectul riscului de insolvabilitate al băncii asupra creditorilor băncii, dar mărește costul resurselor pentru bancă. Riscul insolvabilității poate fi redus, fie prin majorarea capitalului, fie prin micșorarea riscului de portofoliu.
Riscul de portofoliu se referă la riscul asociat fiecărui element de activ și de pasiv, la importanța combinării lor și a relației dintre ele. Compoziție și structura portofoliului determină scadența tuturor activelor și pasivelor.
Riscul de capital se referă la fondurile proprii ale unei bănci formate din capitalul propriu și capitalul suplimentar.
Riscul de piață reprezintă probabilitatea ca o variație a condițiilor de pe piețele financiare să afecteze negativ profitul băncii.
Riscul valutar reprezintă posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului valutar (deprecieri sau aprecieri) al contractului pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii acestuia și data efectuării încasării sau plății în valută. Cuprinde trei componente: riscul inflației, riscul ratei de schimb și riscul prețului relativ.
Riscul general
În conformitate cu legislația din prezent, băncile au obligația, în vederea administrării corecte a riscului general de credite, a protejării propriului capital și a depozitelor clienților, să constituie rezerva generală pentru riscul de credit. Rezerva generală a riscului de credit se constituie în limita a 2% din soldul creditelor acordate, existent la sfârșitul anului, atât în lei, cât și în valută. Sumele utilizate pentru constituire sau majorarea rezervei generale pentru riscul de credit sunt deductibile din punct de vedere fiscal la determinarea profitului impozabil. Rezerva generală a riscului de credit se utilizează exclusiv pentru acoperirea de pierderi din credite, numai după epuizarea celorlalte măsuri legale de recuperare a creditelor și de acoperire a eventualelor pierderi aferente. În cazul creditelor pentru care s-au constituit provizioane specifice de risc utilizarea de sume din rezerva constituită se poate efectua numai dacă provizioanele specifice de risc au fost folosite integral. În vederea evaluării cât mai exacte a calității portofoliului de credite și determinării gradului de risc asumat de bancă în activitatea de creditare, Centrala și toate unitățile băncii au obligația de a efectua semestrial o analiză complexă a situației economico-financiare a tuturor clienților beneficiari de credite.
Clasificarea întregului portofoliu de credite al băncii se face în două etape, în funcție de:
a) performanțele economico-financiare de ansamblu ale clienților (performanțe financiare, poziție de piață, credibilitate) pe baza criteriilor:
evoluția performanțelor financiare ale clientului;
situația sectorului economic și poziția de piață a clientului;
durata de creditare și graficul de rambursare;
calitatea garanțiilor reale;
calitatea relației „Bancă – Împrumutat“.
b) serviciul datoriei (capacitatea clienților de a-și onora obligațiile asumate prin contractele de credit), în vederea:
luării măsurilor posibile de îmbunătățire a calității creditelor, încasare a ratelor și dobânzilor restante sau declanșării procedurilor de sistare a creditării/recuperare anticipată/executare silită a garanției, după caz.
constituirii provizioanelor specifice de risc aferente.
În cazul creditelor aferente clienților asociații familiale, persoane fizice autorizate, fermieri și persoane fizice, analiza și clasificarea portofoliului se vor efectua numai în funcție de serviciul datoriei.
Pentru fiecare indicator aferent criteriului 1 (performanța financiară) s-au stabilit cinci trepte de performanță, implicit punctaj, corespunzând celor 5 categorii de clasificare a creditelor. Pentru indicatorii de performanță aferenți criteriilor 2-5, numărul de trepte de performanță și punctajele variază în funcție de importanța lor în evaluarea calității creditului și performanței globale a clientului.
Categorii de credite – la sfârșitul primei etape de analiză, corespunzător indicatorilor de performanță stabiliți pentru fiecare client pe baza criteriilor și a punctajelor atribuite, întregul portofoliu aferent clienților “persoane juridice” va fi grupat în următoarele categorii de credite:
Categoria A – „STANDARD“
Categoria B – „ÎN OBSERVȚIE“
Categoria C – „SUBSTANARD“
Categoria D – „ÎNDOIELNIC“
Categoria E – „PIERDERE“
În situația în care clientul înregistrează pierderi se calculează toți indicatorii de performanță, dar, indiferent de punctajul obținut, va fi încadrat la categoria E – „Pierdere“.
În a doua etapa – serviciul datoriei – se analizează capacitatea fiecărui client de a-și onora obligațiile asumate prin contractele de credit. În cazul clienților „persoane juridice“ serviciul datoriei va fi apreciat ca:
BUN – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de șapte zile.
SLAB – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de 8-30 zile.
NECORESPUNZĂTOR – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 zile.
În cazul clienților „asociații familiale, persoane fizice autorizate, fermieri și persoane fizice“ serviciul datoriei este și singurul criteriu de clasificare a portofoliului, care se aplică astfel:
Categoria A – Credite „STANDARD“: serviciul datoriei „BUN“ – clientul nu are rate restante și dobânzi neachitate.
Categoria B – Credite „ÎN OBSERVAȚIE“: serviciul datoriei „BUN“ – ratele și dobânzile scadente sunt plătite cu o întârziere de maximum 7 zile
Categoria C – Credite „SUBSTANDARD“: serviciul datoriei „SLAB“ – ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de 8-30 zile
Categoria D – Credite „ÎNDOIELNICE“: serviciul datoriei „NECORESPUNZĂTOR“ – ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de 30-60 zile. Există un risc ridicat de nerambursare.
Categoria E – Credite „PIERDERE“: serviciul datoriei „NECORESPUNZĂTOR“ – clientul are peste două rate restante și dobânzile neachitate, fiind în imposibilitatea de a rambursa creditul.
CAPITOLUL IV
4.1. Modele economico-matematice ale gestionării lichidității bancare
Firma bancară urmărește maximizarea profitului bancar, dar acest obiectiv poate fi realizat, din punct de vedere tehnic, sub diferite forme și în diferite modalități. În fond, decizia bancară se mișcă între două extreme: câștig sau prudență. Opțiunea pentru câștig va maximiza și riscul (fiind rezultatul unui comportament de minim prudențial), în timp ce opțiunea pentru prudență va maximiza securitatea patrimoniului, dar cu prețul reducerii câștigului. Aceasta este dilema fundamentală a firmei bancare (dilemă cu care firmele non-financiare nu se confruntă), și ea stă la baza elaborării și operaționalizării modelelor de gestionare a lichidității bancare.
4.1.1. Modelul concurenței perfecte
Se bazează pe ipotezele cunoscute ale concurenței perfecte, ceea ce înseamnă că prețurile (care, în cazul băncilor, sunt reprezentate de ratele dobânzilor) sunt exogene și constante, atât în ceea ce privește activele (ratele dobânzilor la credite acordate sau la obligațiuni cumpărate), cât și angajamentele (ratele dobânzilor la depozite). Aceste rate ale dobânzii sunt stabilite pe piața bancară prin raportul dinamic dintre cererea și oferta de monedă, iar firma bancară nu le poate influența (ea este ceea ce se numește un price taker, ceea ce înseamnă că nu dispune de putere de piață).
Modelul urmărește să stabilească structura optimă a portofoliului de active, în raport de riscul bancar care incumbă activele. De menționat că, date fiind ipotezele extrem de restrictive ale modelului concurenței perfecte, acesta este mai puțin relevant pentru firmele bancare care suferă procese de creștere, având relevanță mai ales sub aspect static (adică pentru un bilanț staționar).
La cele ce urmează vom folosi următoarele notații: D = volumul depozitelor bancare; C = volumul creditelor acordate; R= volumul rezervelor bancare (inclusiv rezerva legală minimă obligatorie); rc = rata dobânzii la creditele acordate (exogenă); rr= rata dobânzii la rezervele bancare (exogenă); rd = rata dobânzii la depozitele bancare (exogenă). Atunci se pot scrie: D=C+R. Dacă notăm cu VT = venitul bancar total (încasările din acordarea de credite și formarea de rezerve), cu CT = costul bancar total (plățile sub forma dobânzilor la depozite) și neglijăm cheltuielile administrative ale firmei bancare), atunci putem determina profitul bancar:
Ecuația profitului reprezintă funcția obiectiv a firmei bancare, care va trebui maximizată. Maximizarea funcției obiectiv se face în condițiile restrictive ale resurselor bănești ale băncii, adică în condițiile restricției sale bugetare care este: D=C+R. Modelul de optimizare a firmei bancare în concurența perfectă este: în condițiile respectării restricției bugetare menționate.
Ne aflăm, din punct de vedere matematic, în fața unei probleme de optimizare condiționată, deci vom construi lagrangeanul corespunzător modelului menționat: , unde FO = funcția obiectiv, = restricția bugetară adusă la zero și = multiplicatorul Lagrange al structurii portofoliului. Acest multiplicator arată cu cât se modifică profitul bancar atunci când restricția bugetară se modifică cu o unitate (atunci când volumul depozitelor bancare crește cu o unitate).
Lagrangeanul va avea următoarea formă:
Maximizarea lagrangeanului implică anularea derivatelor parțiale de ordinul I ale lui L în raport cu C, R și D, adică:
adică cele trei rate ale dobânzii (la credite, la rezerve și la depozite ) trebuie să fie egale între ele, valoarea comună fiind valoarea, cu semn schimbat a multiplicatorului Lagrange. Se observă că rezultatele astfel obținute indică o nedeterminare, deoarece nu pun în relație variabilele endogene C, R și D, ci variabilele exogene rc, rr și rd. În felul acesta, variabilele C, R și D pot lua orice valoare, cu condiția ca ratele dobânzilor să se mențină în relația stabilită mai sus.
Ieșirea din această nedeterminare se face prin luarea în considerare a costului real al resurselor. Se consideră că acest cost real al resurselor depinde pe de o parte de volumul creditelor acordate, iar, pe de altă parte, de costul de procesare a acestor credite.
Vom face următoarele notații:
= funcția costului real al resurselor în raport de volumul creditelor acordate, atunci această funcție are următoarele proprietăți matematice:
1) : costul real al resurselor crește odată cu creșterea volumului de credite acordat sau costul marginal al resurselor este strict pozitiv;
2) : costul marginal al resurselor este crescător;
: funcția costului real al resurselor datorat procesării operațiunilor de creditare, atunci această funcție are următoarele proprietăți matematice:
1) ;
2), evidente ca urmare a acțiunii legii economiei de scară. Considerând pentru simplificare R=0, rezultă că C=D și funcția profitului va fi rescrisă în felul următor:
Maximizarea profitului presupune anularea derivatei sale parțiale de ordinul I în raport cu C, adică: . Raportul necesar care trebuie să existe între rc și rd depinde de relația de mărime dintre și . Dacă (costurile legate de volumul de creditare cresc mai repede decât cele legate de procesarea creditării), atunci trebuie ca rc >rd și invers.
Modelul concurenței perfecte poate fi utilizat și pentru a determina nivelele optime pentru două categorii de credite acordate, C1 respectiv C2, cu rate ale dobânzii diferite: respectiv . Costul administrativ pentru acordarea celor două credite va fi , iar veniturile din credite vor fi: , respectiv . Profitul bancar va deveni: . Maximizarea profitului implică anularea derivatelor parțiale de ordinul I în raport de C1 și C2:
adică, diferența dintre ratele dobânzilor la cele două credite trebuie să fie egală cu diferența dintre costurile marginale ale acordării celor două credite.
4.1.2. Modelul monopolului
Elimină neajunsul modelului concurenței perfecte, acela al imposibilității determinării prețurilor (ratelor dobânzii), care în modelul concurenței perfecte erau considerate exogene. Acest model determină dimensiunea optimă a firmei financiare, alocarea optimă a rezervelor și împrumuturilor, precum și nivelele optime ale ratelor dobânzilor aferente fiecărei direcții de alocare a lichidităților. Ca și modelul concurenței perfecte, modelul monopolului ignoră ajustarea costurilor (costul real al resurselor), precum și riscul bancar.
Modelul monopolului este un model de echilibru general al firmei financiare, operând simultan cu cererea și oferta de active financiare (monetare și non-monetare).
Următoarele ipoteze și restricții stau la baza modelului monopolului al firmei financiare:
funcția cererii de active financiare monetare (monedă) este descrescătoare în raport cu rata dobânzii bancare la credite;
funcția cererii de depozite bancare este crescătoare în raport cu rata dobânzii bancare la depozite;
pe piața obligațiunilor (alternativa financiară non-monetară a monedei) este concurență perfectă, iar, în consecință, rata dobânzii la obligațiuni va fi considerată exogenă, deci constantă.
Vom considera că firma financiară are trei opțiuni în ceea ce privește structura portofoliului său de active: acordarea de credite – C; formarea de rezerve – R; achiziționarea de obligațiuni – B. Vom admite (ceea ce este în perfect acord cu realitatea economică și legislativă) că rezervele sunt direct proporționale cu depozitele și vom nota coeficientul de proporționalitate respectiv cu k, adică: . Obiectivul firmei financiare monopoliste va fi tot maximizarea profitului bancar curent. Funcția obiectiv a băncii este: (nu s-au mai luat în considerare rezervele bancare deoarece ele nu sunt purtătoare de dobândă, indiferent dacă este vorba despre rezervele bancare obligatorii sau cele constituite la dispoziția firmei bancare însăși ori a titularilor de cont).
Restricția bugetară a monopolistului bancar este: .Maximizareaprofitului în condițiile restricției bugetare se va face tot cu ajutorul funcției Lagrange: . Maximizarea lui presupune anularea derivatelor parțiale de ordinul I în raport cu C, B și D.
C și D sunt, la rândul lor, funcții de ratele dobânzilor la credite, obligațiuni și depozite, astfel: , ceea ce înseamnă că cererea de credite crește atunci când crește rata dobânzii la obligațiuni (pentru a procura masă monetară cu care să fie cumpărate obligațiunile devenite mai profitabile) și scade atunci când crește rata dobânzii la credite (întrucât se scumpește creditul, iar cererea este descrescătoare în raport cu prețul); , ceea ce înseamnă că cererea de depozite bancare crește atunci când rata dobânzii la depozite crește (deoarece crește profitabilitatea la depozite) și scade atunci când crește rata dobânzii la obligațiuni (din aceleași considerente ca la cererea de credite).
În felul acesta lagrangeanul devine:
Sistemul de ecuații rezultat din anularea derivatelor parțiale de ordinul I este următorul:
Din ecuația lui C obținem: , iar din ecuația lui D rezultă: . Pe această bază se poate scrie: și . Revenind la sistemul de ecuații de mai sus se poate rescrie:
Înlocuind pe rb cu rezultă:
Înlocuind aceste valori în ecuațiile lui C și D, se obțin valorile optime pentru volumul creditelor, al depozitelor, al obligațiunilor și al rezervelor (adică structura optimă a pasivelor și activelor firmei bancare), astfel:
Se poate lua în considerare și costul real al resurselor, și anume o funcție notată , cu proprietățile matematice cunoscute: și . Pentru simplificare vom considera B=0. Atunci funcția profitului bancar va fi: .
Lagrangeanul corespunzător restricției bugetare C+R-D=0 este:. Anularea derivatelor parțiale de ordinul I în raport cu C și D, conduce la următorul sistem de ecuații:
Înlocuind pe și pe și utilizând relațiile explicite pentru C și D, obținem: și respectiv , valori cu ajutorul cărora se poate calcula valoarea optimă a lui C și D înlocuind ratele optime ale dobânzilor în ecuațiile explicite ale creditului și depozitului.
4.1.3. Modelul de minimizare a costului gestionării
Este tot un model de alocare optimă a pasivelor (lichidității). Dacă facem următoarele notații: D = depozite bancare; X = fluxurile de ieșire (distribuție) a resurselor monetare ale băncii (pe cele două direcții principale de valorificare: R = rezerve, C = credite); p = costul unitar de penalizare a firmei bancare în caz de deficit de rezervă (de fapt, este costul refinanțării și el poate fi: rata dobânzii bancare la credite, taxa oficială a scontului, rata dobânzii la creditul lombard, rata dobânzii la creditul overdraft, rata dobânzii la creditul de licitație); N = costul total al gestionării activelor (lichidității), și considerăm drept scop al modelului minimizarea lui N printr-o combinație optimă între R și C, atunci vom putea spune următoarele:
costul de oportunitate al opțiunii pentru păstrarea pasivelor în rezerve bancare: Cor = , unde cu r s-a notat rata reală netă a dobânzii care funcționează la fluxurile de ieșire ale băncii: r = , unde este rata reală a dobânzii la creditele acordate iar a reprezintă rata cheltuielilor administrative ale firmei bancare;
costul așteptat al lichidității CoL determinat astfel:
, unde f(X) este o variabilă aleatoare care descrie distribuția fluxurilor de ieșire (de fapt, descrie probabilitatea cu care s-ar putea produce deficitele de rezervă), iar descrie evoluția costului de gestionare a lichidității în raport de modificarea raportului dintre X și R. Dacă R=0, costul de refinanțare este maxim deoarece orice solicitare de credit făcută la ghișeele băncii nu va putea fi satisfăcută decât prin apel la refinanțare, deci coeficientul de penalizare se va aplica la întregul flux de ieșire; dacă X=R, atunci penalizarea va fi nulă deoarece orice solicitare de credit va putea fi satisfăcută din rezerve (care s-au păstrat astfel la nivel maximal). Deoarece costul de gestionare a firmei bancare este dat de diferența dintre costul de oportunitate al păstrării rezervelor și costul așteptat al lichidității, se poate scrie:
Pentru minimizarea lui N, trebuie anulată derivata sa parțială de ordinul I în raport cu R, adică: . Obținem: . Dacă notăm rezultă condiția de optim în modelul minimizării costului gestionării lichidității: , adică se poate spune că această condiție este îndeplinită atunci când costul marginal de oportunitate al păstrării rezervelor este egal cu costul marginal al renunțării la lichiditate, unde r = costul marginal al păstrării rezervelor și LR = costul marginal al renunțării la lichiditate.
4.1.4. Modelul de optimizare globală a firmei bancare
Se referă la toate aspectele pe care le îmbracă activitatea firmei bancare. Modelul de optimizare globală este un model dinamic care pleacă de la situația inițială a băncii, și pe baza previziunilor privind variabilele de impact asupra activității sale stabilește nivelele, structurile și ritmurile care vor caracteriza firma bancară în perioada următoare. Previziunile care se fac sunt restricționate de trei categorii de factori: a) factori juridici (prevederile legale privind activitatea bancară); b) factori dinamici (evoluția diferitelor variabile sau a diferiților parametri); c) factori structurali (compoziția agregatelor economice bancare: bilanț, costuri etc.).
Variabilele care intră în modelul de optimizare globală sunt de două tipuri: 1) variabile de comandă; 2) variabile de stare. Variabilele de comandă sunt acele variabile, care prin modificarea lor pot influența în mod semnificativ evoluția și performanța firmei bancare (direcții de utilizare a pasivului, categoriile de lichidități, volumul și structura creditului), iar variabilele de stare sunt acele variabile care caracterizează, la un moment dat firma bancară și care nu pot fi influențate în mod direct sau semnificativ de către firma bancară analizată (nivelul ratei oficiale a dobânzii, nivelul rezervelor bancare, nivelul resurselor de refinanțare).
Din punct de vedere grafic, un model de optimizare globală a firmei bancare poate fi reprezentat ca în figura următoare:
Din punct de vedere matematic, modelele de optimizare globală se caracterizează prin stabilirea unei funcții obiectiv, care reprezintă scopul modelului (maximizarea profitului bancar sau minimizarea costului bancar sau minimizarea riscului bancar) și a unui set de restricții, care, la rândul lor, se prezintă ca un sistem de ecuații sau inecuații. Dacă ecuațiile sau inecuațiile sistemului de restricții sunt de tip liniar, atunci problema de optimizare globală se rezolvă cu ajutorul programării liniare, în caz contrar se folosește programarea neliniară.
În mod obișnuit, printre funcțiile obiectiv se întâlnesc:
a) maximizarea profitului – formula generală de modelare a acestei funcții obiectiv este: , unde: = profitul bancar, = variabila de comandă, = randamentul (eficiența) variabilei de comandă, iar c = costul variabilei de comandă respective;
b) maximizarea pieței – se referă la maximizarea volumului de credite acordate, respectiv la ocuparea unei cote părți cât mai mari din piața potențială bancară.
În ceea ce privește sistemul de restricții, acesta modelează atât posibilitățile proprii ale firmei bancare, cât și factorii de constrângere din mediul în care activează banca respectivă. Există două categorii de constrângeri mai importante. Constrângerile de structură se referă la necesitatea de a asigura lichiditatea și solvabilitatea băncii. Aceste constrângeri sunt exprimate sub forma ratelor între diferitele poziții din bilanț. Astfel, în ceea ce privește constrângerea de lichiditate, ea apare sub forma unor valori impuse de către autoritatea monetară (rata rezervelor legale minime obligatorii, coeficientul de lichiditate, coeficientul fondurilor proprii și a resurselor permanente), iar în ceea ce privește constrângerea de solvabilitate, ea se referă la respectarea unui nivel maximal al angajamentelor bancare precum și la respectarea unei anumite poziții față de rata oficială a scontului sau față de cursul valutar. Constrângerile de evoluție se referă la evoluția probabilă a pieței monetare și limitează libertatea de acțiune a băncii în stabilirea nivelului variabilelor sale de comandă.
Între toate aceste constrângeri există relații de interdependență, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Din acest motiv, sistemul de restricții ale firmei bancare are o relativă stabilitate în timp, permițând elaborarea unor strategii coerente în ceea ce privește creșterea și profitabilitatea băncii comerciale.
Rezultatele obținute din optimizarea modelului băncii comerciale sunt de două categorii: a) rezultate directe: reprezintă valorile optime ale variabilelor de comandă care trebuie operaționalizate pentru a obține realizarea funcției obiectiv în condițiile restrictive date. Rezultatele directe sunt obținute prin rezolvarea problemei primale de optimizare (în ipoteza unui model liniar de optimizare); b) rezultate indirecte: reprezintă valorile – umbră ale costurilor restricțiilor (costurile de oportunitate ale resurselor utilizate în optimizarea activității bancare) și sunt obținute prin rezolvarea problemei duale de optimizare liniară. Atât rezultatele directe, cât și cele indirecte trebuie luate în considerare la luarea deciziei finale.
4.1.5. Modelul de simulare contabilă
Spre deosebire de modelele de optimizare, modelele de simulare nu determină setul optim al valorilor variabilelor de comandă, ci descriu valorile funcției obiectiv pentru diferite valori, arbitrare sau luate pe baza unor algoritmi prestabiliți ale acestor variabile de comandă. Simularea este utilă pentru a anticipa modul în care se va comporta sistemul (mai ales privind relațiile cauzale dintre variabilele de comandă, variabilele de stare și variabilele de ieșire) atunci când variază variabilele de comandă. De asemenea, simularea este foarte utilă în analiza relațiilor de tip feed-back care funcționează la nivelul firmei bancare.
Modelele de simulare contabilă apar sub forma unui set de relații de determinare între variabilele de tip exogen și cele de tip endogen. Scopul acestor modele de simulare este acela de a oferi o imagine de ansamblu, integrată, a funcționării firmei bancare. Ele scot în evidență impactul deciziilor asupra setului de variabile de stare al băncii în perspectivă. Există mai multe categorii de decizii care pot fi luate: a) decizii de regulament: sunt decizii pe care firma bancară este obligată să le ia (rata rezervei legale minime obligatorii, rata oficială a dobânzii), dar ale căror consecințe le suportă; b) decizii autonome: sunt deciziile pe care firma bancară le ia din proprie inițiativă, suportând, evident, consecințele lor.
Avantajele modelului de simulare contabilă constau în simplitatea și caracterul evident al observării impactului modificării unor decizii asupra stării firmei bancare, ceea ce permite selectarea acelor decizii, care prin consecințele pe care le antrenează, conduc la un rezultat maximal în condițiile minimizării costurilor aferente.
4.1.6. Modelul joc de întreprindere
Este un model de simulare care depășește sfera de valabilitate a unei simple simulări contabile, datorită faptului că el ia în considerare și mediul în care operează firma bancară precum și riscul cu privire la deciziile pe care urmează să le ia concurenții. În general, un joc este o situație competitivă în care sunt implicați doi sau mai mulți participanți numiți jucători. Fiecare jucător are o funcție de rentabilitate (payoff function), care depinde atât de strategia proprie, cât și de strategiile adoptate de ceilalți jucători. Jocurile de întreprindere pot fi: a) cu sumă constantă (un caz particular îl constituie jocurile cu sumă nulă); b) cu sumă variabilă.
Vom analiza în continuare diverse tipuri de jocuri, în care sunt antrenați doar doi jucători (așa-zis-ul joc de duopol):
1. Prezentarea unui joc cu sumă constantă. Fie această sumă 100 unități monetare. În acest joc, ceea ce câștigă un jucător pierde celălalt, ceea ce conduce la situația că între jucători nu există relații de cooperare, ci doar relații de opoziție. Să construim matricea de rentabilitate, o matrice care arată câștigul fiecărui jucător (vom considera, pentru simplificare doar doi jucători, A și B), în funcție de strategia sa și de strategia concurentului. Vom presupune că fiecare dintre cei doi jucători dispune de câte două strategii, 1 și 2. Matricea randamentului pentru jucătorul A este redată în Fig.1 iar cea a jucătorului B în Fig.2:
Fig.1 Fig.2
Se observă că, în raport de strategiile adoptate de către fiecare jucător, în raport de strategia celuilalt jucător, ambii jucători vor câștiga în așa fel încât suma câștigului lor să fie tot timpul 100.
Prezentarea jocului cu sumă neconstantă. Este jocul cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “dilema prizonierului”. În această situație cei doi jucători au la dispoziție câte două strategii, una numită strategie de “încredere”, cealaltă numită strategie de “neîncredere”. Matricile de rentabilitate ale celor doi jucători vor putea fi ca în Fig.3, respectiv Fig.4:
Fig.3 Fig.4
Mecanismul jocului cu sumă constantă. Fie doi jucători, A și B, care formează un duopol, fiecare cu câte două strategii de acțiune la dispoziție, 1 și 2. Presupunem că fiecare își cunoaște matricea de rentabilitate (de aici rezultă că fiecare cunoaște și matricea de rentabilitate a celuilalt, deoarece cele două matrici se deduc una din alta). Fie matricea de rentabilitate a lui A (Fig.5):
Fig.5
Vom preciza că, deși fiecare jucător cunoaște matricea de rentabilitate a celuilalt, nici unul dintre ei nu știe ce strategie va juca celălalt. Dacă A urmărește câștigul maxim, va alege strategia 2. Se observă că A va câștiga 60 dacă B alege strategia 1. Dacă, însă, B va alege strategia 2, atunci A va câștiga doar 20. Cum B va alege în mod sigur strategia 2, deoarece, orice strategie ar alege A, B va câștiga mai mult cu strategia 2 decât cu strategia 1, rezultă că A trebuie să aleagă strategia 1 (aceasta îi asigură un câștig de 50 dacă B va alege strategia 1 și un câștig de 60 dacă B alege strategia 2). Raționamentul pe care-l va face fiecare jucător va fi bazat pe principiul producerii celui mai mare rău (principiul conform căruia, concurentul alege întotdeauna strategia care-i permite să creeze cel mai mare prejudiciu celuilalt), după cum urmează:
raționamentul lui A: dacă A joacă strategia 1, atunci el se așteaptă ca B să joace strategia 2, iar câștigul lui A va fi 40, adică minimul pe linia strategiei jucate de A; dacă A joacă 2, atunci el se așteaptă ca B să joace 2, câștigul lui A va fi 20, adică minimul pe linia strategiei jucate de A. Prin urmare, A va alege strategia 1, care-i aduce 40, adică aplică o strategie maximin;
raționamentul lui B: dacă B joacă strategia 1, atunci el se așteaptă ca A să joace strategia 2, câștigul lui B este 40, adică minimul pe coloana strategiei jucate de B; dacă B joacă strategia 2, atunci el se așteaptă ca A să joace strategia 1, câștigul lui B va fi 60, adică minimul pe coloana strategiei jucate de B. Prin urmare, B va aplica strategia 2, care-i aduce un câștig de 60, adică aplică o strategie minimax. Prin aplicarea simultană a celor două strategii (maximin pentru A și minimax pentru B) piața se află în echilibru (nimic nu mai poate fi îmbunătățit. Acest punct de echilibru se numește punct-șa.
În exemplul de mai sus, cei doi duopoliști (jucători) au fost considerați ca aflându-se în relații de opoziție ireductibilă. Totuși, într-un joc, jucătorii se pot afla și în relații de cooperare (de negociere). Fie matricea randamentului lui A de forma (Fig.6):
Fig.6
Strategia maximin a lui A este strategia 1 (A așteaptă un randament de 30), iar strategia minimax a lui B este strategia 2 (B așteaptă un randament de 40). În această situație, dacă un jucător va dori să-și schimbe strategia și-o va schimba și celălalt jucător, cu modificările aferente în ceea ce privește randamentele obținute: de ex., B va dori să adopte strategia 1, deoarece poate obține 70 în loc de 60, iar A va dori să-și schimbe strategia în 2, deoarece poate obține 80 în loc de 50 ș.a.m.d.
Se observă că nu există nici o combinație de strategii care să mulțumească simultan ambii jucători, cu alte cuvinte nu există un punct-șa. În aceste condiții, se va adopta o strategie mixtă, care să introducă mai multă flexibilitate în joc.
Strategia mixtă presupune adoptarea nu a unei strategii pure, ci a unei combinații de strategii din cele două strategii pure posibile. Modul de combinare a celor două strategii pure într-o strategie mixată se bazează pe probabilități. În felul acesta este posibilă determinarea unui punct-șa chiar în modelele care nu sunt strict deterministe.
Să presupunem două bănci comerciale care negociază între ele problema stabilirii mărimii ratei dobânzii la creditele pe termen lung, din partea fiecărei bănci, A și B participând la negocieri câte patru negociatori: A1, A2, A3, A4, respectiv B1, B2, B3 și B4. Matricea de rentabilitate a băncii A este cea din Fig.7:
Fig.7
Vom elimina jucătorii care se situează la extreme (cei care domină peste tot sau cei care sunt dominați peste tot). Dacă notăm cu semnul “dominat de” și cu semnul “domină pe”, atunci se poate scrie: și respectiv și . Deci vom elimina pe A1 , A4, B1 și B4. Rămân în joc jucătorii din Fig.8:
Fig.8
Să cercetăm dacă există punct-șa: strategia maximin a lui A aduce un câștig de 20, iar strategia minimax a lui B aduce un câștig de 30. Cum cele două câștiguri nu coincid, nu există punct-șa, deci se va proceda la negocieri. Fie p probabilitatea ca banca A să joace strategia A2 și 1-p probabilitatea ca ea să joace strategia A3; fie q probabilitatea ca banca B să joace strategia B2 și 1-q probabilitatea ca ea să joace strategia B3. Să presupunem că banca B joacă B2.
Atunci randamentul așteptat de banca A este . Dacă banca B joacă B3, atunci randamentul așteptat de banca A va fi . Dacă reprezentăm grafic cele două randamente anticipate, obținem situația din Fig.9, în care suprafața hașurată reprezintă randamentul așteptat de banca A pentru orice strategie adoptată de banca B:
Fig.9
La fel se procedează pentru banca B: dacă banca A joacă A2 atunci randamentul așteptat al băncii B va fi , iar dacă banca A joacă A3 atunci randamentul așteptat al băncii B va fi . Din punct de vedere grafic posibilitățile de joc optimal ale băncii B sunt reprezentate în Fig.10:
Fig.10
Cum spuneam, banca A va urmări maximin-ul, iar banca B va urmări minimax-ul. În Fig.9, linia minimelor este MTN, iar maximin-ul este obținut în punctul T, unde p=1/2, iar în Fig.10, linia maximelor este SGR, iar minimax-ul este obținut în punctul G, unde q=1/4.
Calculând randamentele așteptate ale celor două bănci obținem: pentru banca A , iar pentru banca B . Cum cele două valori coincid, rezultă că avem un punct-șa.
Mecanismul jocului cu sumă neconstantă. Are la bază faptul că, comportamentul firmelor bancare pot influența randamentul așteptat (spre deosebire de cazul jocului cu sumă constantă când randamentul era considerat exogen). Să presupunem tot un duopol, format din băncile A și B, care oferă același produs – credite bancare omogene pe o aceeași piață, la aceeași rată a dobânzii r. Vom considera, pentru simplificare, costul tranzacțiilor (costul procesării activității de acordare a creditelor) este nul. Să notăm cu CA respectiv CB valoarea creditelor acordate de băncile respective. Valoarea totală a creditului pe piața financiară va fi: C=CA+CB. Funcția cererii de monedă va fi o funcție descrescătoare de rata dobânzii (considerăm că această funcție este liniară) și anume : , de unde: . Profitul total, la un cost nul, va fi, respectiv: și . Cum fiecare bancă urmărește maximizarea profitului propriu, aceasta se obține la anularea derivatei parțiale de ordinul I în raport cu CA, respectiv CB, adică :
Același rezultat se obține și dacă se construiesc și se reprezintă grafic (Fig.11) funcțiile de reacție ale celor două firme bancare. Prin funcție de reacție a unei bănci comerciale se înțelege ansamblul valorilor pe care le poate lua volumul de credite acordate de banca respectivă în raport de fiecare valoare a creditelor acordate de cealaltă bancă, adică: CA=fA(CB) respectiv CB=fB(CA). Din punct de vedere analitic cele două funcții de reacție sunt:
Fig.11
CAPITOLUL IV
5.1. Optimizarea structurii financiare la nivelul sistemului bancar agregat
În realizarea studiului de caz am apelat la datele statistice oficiale existente în bilanțul agregat al societăților bancare, bilanț publicat periodic atât de către Banca Națională a României în Rapoartele sale, cât și de către Comisia Națională pentru Statistică. În condițiile date, am optat pentru o analiză agregată la nivelul întregului sistem bancar românesc pe o perioadă de zece ani. Deorece cele mai recente date furnizate de Rapoartele BNR au fost cele din anul 2003, analiza a cuprins perioada cuprinsă între anii 1994-2003.
5.2. Construirea modelului
Pentru a putea construi modelul monopolist al optimizării structurii de lichiditate trebuie menționate următoarele:
funcția cererii de active financiare este o funcție liniară de rata dobânzii active și de rata dobânzii la activele financiare alternative la monedă;
cererea de valută se va considera ca alternativă financiară la monedă aflată în strânsă legătură cu rata inflației;
funcția cererii de depozite este o funcție liniară de rata dobânzii pasive și de rata inflației.
Potrivit celor menționate mai sus funcția cererii de monedă, respectiv de depozite se prezintă astfel:
Dc = f(rc,ri) = a – b.rc + c.ri
Dd = f(rd,ri) = m + n.rd – p.ri
În vederea optimizării profitului, sistemul bancar are trei opțiuni:
1. să acorde credite;
2. să acumuleze rezerve;
3. să cumpere valută pe piața interbancară.
Vom lua în considerare faptul că rezervele acumulate de sistemul bancar românesc sunt limitate la rezerva legală depusă la banca centrală și reprezintă rata rezervei minime obligatorii de 10%.
Pentru a maximiza profitul bancar trebuie să construim funcția-obiectiv a sistemului bancar: Π = rc.Dc – rd.Dd + ri.V →max, unde V reprezintă depozitele formate în valută de către sistemul bancar.
De asemenea, vom considera funcția cererii de valută ca fiind o funcție liniară care depinde de rata inflației și de rata dobânzii la depozite și se prezintă astfel: V = f(rd,ri) = x – y.rd + z.ri.
Dacă înlocuim în formula funcției-obiectiv, funcțiile pentru cererea de credite, pentru cererea de depozite și pentru cererea de valută vom avea:
Π = rc.(a – b.rc + c.ri) – rd.(m + n.rd – p.ri) + ri.(x – y.rd + z.ri), iar restricția bugetară care operează în legătură cu funcția de optimizare este:
Dd = Dc + R +V = Dc + 0,1.Dd + V → 0,9.Dd – Dc – V = 0
Având funcția-obiectiv și restricția bugetară vom putea construi lagrangeanul:
L = rc.(a – b.rc + c.ri) – rd.(m + n.rd – p.ri) + ri.(x – y.rd + z.ri) +
λ.[0,9.(m + n.rd – p.ri) – a + b.rc – c.ri – m + n.rd – p.ri] → max
Pentru determinarea valorilor optimizante rc, rd, ri și λ vom recurge la anularea derivatelor de ordinul I în raport cu Dc, Dd și V așa cum am făcut în Capitolul IV.
5.3. Determinarea parametrilor empirici
Datele preluate din Rapoartele BNR pe anul 1999, respectiv 2003 referitoare la volumul tranzacțiilor valutare pe perioada 1994-2003 diferă din punct de vedere al monedei în care sunt exprimate. Cele din perioada 1994-1999 sunt exprimate în milioane USD, iar cele din perioada 2000-2003 sunt exprimate în milioane EUR. Pentru a fi comparabile și a le putea utiliza în analiza ce va urma, vom recurge la convertirea lor în moneda națională pe baza cursului valutar corespunzător fiecărei perioade, și anume, cursul ROL/USD din perioada 1994-1999, respectiv cursul ROL/EUR din perioada 2000-2003. De menționat este și faptul că acest curs valutar are o valoare medie anuală.
Tabelul nr. 1
Sursa: Anuarul Băncii Naționale a României
– mil lei – Tabelul nr. 2
Sursa: Anuarul Băncii Naționale a României
Dc = creditul guvernamental în lei pe termen scurt, mediu și lung acordat agenților economici cu capital majoritar de stat și privat, populației și altora (inclusiv societăților de asigurare);
rc = rata medie a dobânzilor bancare (clienți nebancari) pasivă anuală;
Dd = depozitele clienților nebancari (disponibilitățile la vedere ale agenților economici, economiile populației la vedere și la termen, depozitele în lei, mai puțin depozitele în valută convertibilă);
rd = rata medie a dobânzilor bancare (clineți nebancari) activă anuală;
V = volumul tranzacțiilor valutare medii de pe piața valutară interbancară;
ri = rata inflației.
Graficele care cuprind și funcțiile după care s-a realizat ajustarea datelor sunt prezentate în continuare.
yi = datele reale Tabelul nr.1
Yi = datele ajustate Tabelul nr.3
– mld lei –
Pentru obținerea unor rezultate concludente vom realiza ajustarea datelor. În funcție de tendința generală înregistrată în intervalul 1994-2003 vom calcula forma funcției care modelează cel mai bine datele. De aceea, vom continua prin calcularea abaterilor medii pătratice înregistrate pentru fiecare funcție în parte. Pentru fiecare variabilă vom prezanta rezultatele abaterilor în cazul modelărilor după funcții liniare, logaritmice și exponențiale. Centralizarea datelor este prezentă în tabelul nr.4 după cum urmează:
Tabelul nr.4
Se aleg funcțiile pentru care media pătratică a abaterilor valorilor empirice față de funcție este cea mai mică. Astfel, din rezultatele prezentate în tabelul nr.4 rezultă că modelarea are loc în felul următor:
funcția cererii de credite este o funcție exponențială
funcția ratei dobânzii la credite este o funcție liniară
funcția depozitelor constituite este o funcție exponențială
funcția ratei dobânzii la depozite este o funcție liniară
funcția cererii de valută este o funcție liniară
funcția ratei inflației este o funcție liniară
Valorile ajustate după aceste funcții se prezintă în următorul tabel:
Tabelul nr.5
Valorile negative apar ca urmare a faptului că în prima parte a intervalului luat în calcul, respectiv 1994 și 1995, sistemul bancar se prezenta într-o fază incipientă. Se observă că s-au înregistrat nivele ale volumului tranzacțiilor valutare foarte mici în comparație cu cele înregistrate la sfârșitul perioadei analizate. De asemenea, nivelul volumului de credite și al depozitele se află pe un trend crescător. Remarcăm, în schimb, un fenomen invers în cazul ratei active, ratei pasive și al indicelui prețurilor.
Graficele următoare ne prezintă situația înregistrată pe piața bancară românească pe baza valorilor ajustate. Sunt prezentate în paralel volumul creditelor-rata dobânzii la credite, volumul depozitelor-rata dobânzii la depozite și volumul tranzacțiilor valutare-rata inflației.
În continuare, pe baza datelor ajustate vom putea calcula parametrii pentru cele trei funcții:
Determinarea parametrilor funcției cererii de credite
Dc = f(rc,ri) = a – b.rc + c.ri
În următorul tabel sunt organizate datele necesare determinării parametrilor a, b și c ai funcției cererii de monedă, precum și ai coeficienților sistemului de ecuații. Prin cerere de monedă se înțelege valoarea creditelor acordate populației și agenților economici.
Tabelul nr.6
Aplicând metoda celor mai mici pătrate pentru determinarea parametrilor funcției cererii de credite obținem următorul sistem de ecuații:
10.a – b.Σrc + c.Σri = ΣDc
aΣrc – bΣrc2 + cΣ(rc.ri) = Σ(Dc.rc)
aΣri – bΣ(rc.ri) + cΣri2 = Σ(Dc.ri)
Înlocuind în sistem datele preluate din Tabelul nr.6 vom obține următorul sistem în formă explicită:
10.a – 541,49.b + 1585,54.c = 358260,60
541,49.a – 31084,13.b + 89376,35.c = 16046106,60
1585,54.a – 89376,35.b + 258425,54.c = 50106363,66
În urma rezolvării sistemului vom obține următoarele date:
a = 137467,11
b = 1955,77
c = 26,88
Aceasta înseamnă că funcția cererii de credite are forma analitică:
Dc = 137467,11 – 1955,77.rc + 26,88.ri
Determinarea parametrilor funcției cererii de depozite
Dd = f(rd,ri) = m + n.rd – p.ri
În următorul tabel sunt organizate datele necesare determinării parametrilor m, n și p ai funcției cererii de depozite, precum și ai coeficienților sistemului de ecuații.
Tabelul nr.7
Aplicând metoda celor mai mici pătrate pentru determinarea parametrilor funcției cererii de depozite obținem următorul sistem de ecuații:
10.m – n.Σrd +p.Σri = ΣDd
mΣrd – nΣrd2 + pΣ(rd.ri) = Σ(Dd.rd)
mΣri – nΣ(rd.ri) + pΣri2 = Σ(Dd.ri)
Înlocuind în sistem datele preluate din Tabelul nr.7 vom obține următorul sistem în formă explicită:
10.m – 357,46.n + 1585,54.p = 841157,48
357,46.m – 14119,13.n + 59747,91.p = 21144187,23
1585,54.m – 59747,91.n + 258425,54.p = 112937317,16
În urma rezolvării sistemului vom obține următoarele date:
m = -1149239,23
n = 50563,32
p = 19178,27
Aceasta înseamnă că funcția cererii de depozite are forma analitică:
Dd = – 1149239,23 + 50563,32.rd – 19178,27.ri
Determinarea parametrilor funcției cererii de valută
V = f(rd,ri) = x – y.rd + z.ri
În următorul tabel sunt organizate datele necesare determinării parametrilor x, y și z ai funcției cererii de valută, precum și ai coeficienților sistemului de ecuații.
Tabelul nr.8
Aplicând metoda celor mai mici pătrate pentru determinarea parametrilor funcției cererii de valută obținem următorul sistem de ecuații:
10.x – y.Σrd +z.Σri = ΣV
xΣrd – yΣrd2 + zΣ(rd.ri) = Σ(V.rd)
xΣri – yΣ(rd.ri) + zΣri2 = Σ(V.ri)
Înlocuind în sistem datele preluate din Tabelul nr.8 vom obține următorul sistem în formă explicită:
10.x – 357,46.y + 1585,54.z = 358195,00
357,46.x – 14119,13.y + 59747,91.z = 8556968,25
1585,54.x – 59747,91.y + 258425,54.z = 47069136,81
În urma rezolvării sistemului vom obține următoarele date:
x = 230629,15
y = 729,76
z = -1064,14
Aceasta înseamnă că funcția cererii de valută are forma analitică:
V = 230629,15 – 729,76.rd – 1064,14.ri
Sintetizând, sistemul pe baza căruia se va construi lagrangeanul este:
Dc = 137467,11 – 1955,77.rc + 26,88.ri
Dd = – 1149239,23 + 50563,32.rd – 19178,27.ri
V = 230629,15 – 729,76.rd – 1064,14.ri
Astfel, lagrangeanul va avea forma:
L = rc. (137467,11 – 1955,77.rc + 26,88.ri) – rd. (- 1149239,23 + 50563,32.rd – 19178,27.ri) + ri. (230629,15 – 729,76.rd – 1064,14.ri) + λ. [0,9.( – 1149239,23 + 50563,32.rd – 19178,27.ri) – 137467,11 + 1955,77.rc – 26,88.ri – 230629,15 + 729,76.rd + 1064,14.ri]
Pentru maximizarea lagrangeanului trebuie să anulăm derivatele parțiale de ordinul întâi în raport cu cele pentru variabilele: rc, rd, ri și λ. În aceste condiții vom obține următoarele ecuații:
3911,54.rc + 26,88.ri + 1955,77.λ = – 137467,11
101126,64.rd + 18448,51.ri + 46236,74.λ = – 1149239,23
26,88.rc + 18448,51.rd – 2128,28.ri – 16223,18.λ = -230629,15
1955,77.rc + 46236,74.rd – 16223,18.ri = 1402411,56
În urma rezolvării sistemului obținem următoarele valori pentru variabilele implicate:
rc = 74,48
rd = 70,49
ri = 128, 98
λ = 76,9
5.4. Concluzii
Din calculele realizate observăm că sistemul bancar, considerat în ansamblul său, își poate maximiza profitul în condițiile în care rata medie anuală a dobânzii active – la credite – atinge nivelul de circa 74%, rata medie anuală a dobânzii pasive – la depozite – atinge nivelul de circa 70%, iar rata anuală a inflației se situează în jurul valorii de 77%.
Din analiza efectuată se observă o rata a dobânzii la creditele acordate destul de mare, datorită faptului că în România există o cerere mare de capitaluri, dar un volum mai mic de resurse. Aceasta determină o politică financiar-monetară de stimulare a resurselor atât din partea autorităților, cât și din partea societăților bancare.
Multiplicatorul Lagrange al maximizării profitului sistemului bancar λ are, de asemenea, o valoare destul de mare. Interpretarea valorii acestuia ne arată cum la o modificare cu o unitate a lichidității sistemului bancar agregat, profitul bancar va crește cu 77 unități.
Valorile empirice determinate ne ajută în realizarea unor prognoze asupra ratelor dobânzii la credite și la depozite, cât și asupra cererii de credite, de depozite sau de valută. Aceste prognoze vor reprezenta însă rezultatul unor estimări făcute pentru cererea de credite, depozite și valută, dar și pentru ratele dobânzii la credite, depozite și rata inflației.
Întreaga analiză scoate însă în evidență caracterul de generalitate asupra sistemului bancar agregat, care poate fi supus unor omisiuni ce prezintă o importanță deosebită la nivelul unei societăți comerciale individuale.
Un sistem bancar sănătos asigură în economia de piață mobilizarea disponibilităților monetare ale economiei naționale și orientarea acestora către desfășurarea de activități economice eficiente. În aceste condiții Banca Națională a României asigură stabilitatea valorii interne și externe a monedei naționale și asigură cantitatea necesară de monedă necesară creșterii economice.
Obiectivele principale ale unei bănci sunt:
atragerea mijloacelor temporar diponibile ale clienților în conturile deschise ale acestora;
acordarea de credite pe diferite termene: scurt, mediu și lung;
efectuarea de operațiuni (viramente) între conturile clienților și de transferuri în conturile deschise la alte bănci;
emiterea de instrumente de credit și efectuarea de tranzacții cu asemenea instrumente;
vânzarea-cumpărarea de valută și alte operațiuni valutare.
Putem afirma astfel că băncile, fiind instituții specializate, au ca obiect principal de activitate gestionarea împrumuturilor și ca obiectiv final obținerea profitului bancar.
Potrivit Legii bancare nr.33/1991 obiectul principal de activitate al băncilor îl constituia atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice sub formă de depozite sau instrumente nenegociabile, plătite la vedere sau la termen și acordarea de credite. Obiectul de activitate al băncilor este în prezent evidențiat în detaliu în Legea bancară nr.58/1998 și prevede următoarele:
acceptarea de depozite;
contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;
emiterea șți gestiunea instrumentelor de plată și de credit;
plăți și decontări;
leasing financiar;
transfer de fonduri;
emiterea de garanții și asumarea de angajamente;
tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu: instrumente monetare negociabile, valută, instrumente finaciare derivate, metale prețioase, valori mobiliare;
intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acesta;
administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;
custodia și administrarea de valori mobiliare;
închirierea de casete de siguranță;
consultanță financiar-bancară;
operațiuni de mandat.
Activitatea Băncii Naționale a României a fost perfecționată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie și societate. Ca urmare, Statutul BNR adoptat prin Legea nr. 34/1991 a fost înlocuit cu noul Statut adoptat prin Legea nr 101/1998. În acesta document sunt consemnate mai precis atribuțiile BNR. De exemplu, în privința politicii valutare Banca Centrală:
stabilește cursul de schimb al monedei naționale în raport cu alte valute;
înfăptuiește politica valutară;
intervine pe piața valutară pentru susținerea cursului monedei naționale;
obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în valută;
bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;
stabilește regimul valutar;
aplică regimul valutar;
organizează activitatea valutară pe teritoriul României;
este agent al statului în operațiunile și tranzacțiile valutare ale acestuia;
înfăptuiește controlul valutar al statului;
acordă autorizații persoanelor juridice pentru tranzacții valutare;
solicită și primește informații valutare;
primește și verifică documente ce atestă activitatea valutară;
ia măsuri pentru respectarea activității cu valute;
avizează credite în valută;
aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor românești;
efectuează studii și analize privind situația valutară și stabilitatea leului în raport cu alte valute;
achită datoria externă a statului (în cazul epuizării altor căi);
reglementează operațiunile cu alte active externe și aur;
elaborează balanța de plăți externe;
stabilește plafoane și alte limite pentru deținerea de active externe;
participă la stabilirea condițiilor de îndatorare externă;
păstrează și gestionează rezervele internaționale ale statului;
dă autorizații pentru transferul de valută în străinătate;
monitorizează tranzacții valutare.
Mult mai clare sunt stabilite și atribuțiile Băncii Naționale a României în privința creditării băncilor:
acordă băncilor credite ce nu pot depăși termenul de 90 de zile;
creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau recipise de depozit, depozite constituite la BNR;
stabilește condițiile de creditare;
stabilește nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;
stabilește criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite pe baze competitive;
stabilește plafoane de creditare și termene de rambursare;
încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;
încasează comisioane și alte forme de acoperire a costurilor și a riscurilor asumate;
reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont.
Studiul de caz prezentat se bazează pe modelul monoplului aplicat sistemului banacr românesc pe perioada 1994-2003. Punctul de plecare este analiza societăților bancare în ansamblul lor ce acționează pe piața bancară sub forma monopolului.
Prin aplicarea acestui model se elimină neajunsurile modelului concurenței perfecte, și anume imposibilitatea determinării ratelor dobânzilor. Totodată avem oportunitatea de a determina dimensiunea optimă a firmei financiare, alocarea optimă a rezervelor și împrumuturilor, precum și nivelele optime ale ratelor dobânzilor aferente fiecărei direcții de alocare a lichidităților.
Justicarea alegerii acestui model poate fi privită și din punct de vedere al disponibilității datelor empirice necesare realizării analizei. Nu trebuie însă ignorat faptul că rezultatele obținute au un caracter agregat, și deci prezintă o relevanță importantă la nivelul întregului sistem bancar, dar nu și la nivelul unei societăți bancare individuale.
Valorile obținute au un caracter teoretic și sunt orientative pentru optimizarea gestiunii lichidității bancare.
BIBLIOGRAFIE:
Banc Panfil „Monedă și credit”, Ministerul Educției, Cercetării și Tineretului, Alba Iulia, 2004
Basno Cezar „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994
Basno Cezar, Dardac Nicolae “Management bancar”, Ed. Economică, 2002
coord. Bogdan Ioan “Tratat de management financiar-bancar”, Ed. Economică, București, 2002
Coman Florin “Control și audit bancar”, Ed. Lumina Lex, București, 2000
Coman Florin „Activitatea bancară, profit și performanță”, Ed. Lumina Lex, București, 2000
Dedu Vasile “Gestiunea bancară”, Centrul Editorial Poligrafic ASE, București, 1995
Dedu Vasile „Management bancar”, Ed. Mondan, București, 1997
Dinga E. “Gestiunea finaciară a întreprinderii”, curs pe suport magnetic
Hada Teodor, Socol Adela „Teoria și practica bilanțului”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003
Hadjimichalakis Michael and Karma “Contemporary Money, Banking and Financial Markets” Theory and Practice, Richard D. Irwin Series in Economics, INC., 1995
Hempel G., Simoson D., Coleman A. “Bank Management” Text and Cases, Fourth Edition, John Wiley&Sons, INC., New Jork, 1996
Hoanță Nicolae “Mânuitorii de sfori – Bănci, bancheri, tehnici și operațiuni bancare în economia de piață”, Ed. Continent, Sibiu, 1993
Ilie Mihai „Tehnica și managementul operațiunilor bancare”, Ed. Expert, București, 2003
Jucan Cornel “Băncile private și mixte din România”, Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 2000
Jucan Cornel “Managementul asigurării creditelor și plasamentelor financiare”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2005
Kirițescu C. Costin “Moneda: mica enciclopedie”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982
Mayer T., Duesenberry J., Aliber R. “Money, Banking and the Economy” Sixth Edition, W.W. Norton&Co., London, 1998
Negruș Mariana, Toma Ramona „Asigurarea Creditelor și Plasamentelor Financiare”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003
Nicolescu, I. Verboncu „Management” Ed. Economică, București, 1997
Petria Nicolae “Monedă, credit, bănci și burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2001
coord. Popescu Dan “Economie politică”, Ed. Continent, Sibiu, 2000
Simion Doina Maria “Statistică descriptivă”, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2002
Stoica Maricica „Management bancar”, Ed. Economică, Sibiu, 1999
* Colecția “Tribuna Economică” 2004
* Colecția “Piața financiară” 2000-2004
* Colecția „Bankmagazin” nr. 2,3,4,5,6,7/2004
* Colecția „Pro Firma” nr. 3,4,5,6/2004
* Legea bancară nr.58/1998
* Legea nr.101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României
* Rapoartele anuale BNR 1994-2003
CUPRINS
Pag.
CAPITOLUL I
1.1. Sistemul bancar………………………………………………………1
1.1.1. Funcțiile sistemului bancar……………………………………3
1.1.2. Principalele tipuri de bănci……………………………………………….5
1.2. Situația sistemului bancar românesc………………………………………….12
1.3. Rolul băncilor în economia românească…………………………………….15
1.3.1. Banca Națională a României – bancă centrală și de emisiune………………………………………………………………………………………16
1.4. Considerații privind situațiile financiare ale societăților comerciale bancare………………………………………………………………….19
CAPITOLUL II
2.1. Creditarea bancară…………………………………………………………………..22
2.2. Reguli generale și prudența în creditare……………………………………..23
2.3. Clasificarea creditelor……………………………………………………………..26
2.4. Creditul bancar……………………………………………………..37
2.4.1. Funcțiile creditului bancar…………………………………..38
2.4.2. Trăsăturile creditului bancar…………………………………39
2.5. Produsele și serviciile bancare……………………………………..43
2.6. Strategia bancară……………………………………………………49
2.6.1. Strategia produselor bancare…………………………………..51
2.6.2. Strategia resurselor băncilor……………………………………………..52
CAPITOLUL III
3.1. Modele de gestiune bancară………………………………………..54
3.1.1. Modele globale de gestiune bancară…………………………55
3.1.2. Modele parțiale de gestiune bancară…………………………60
3.2. Gestiunea operațiunilor bancare……………………………………61
3.2.1. Gestiunea operațiunilor pasive………………………………61
3.2.2. Gestiunea operațiunilor active………………………………68
3.3. Gestiunea lichidității bancare………………………………………72
3.3.1. Conceptul de lichiditate bancară…………………………….72
3.3.2. Funcțiile lichidității bancare…………………………………75
3.3.3. Indicatorii lichidității………………………………………………………75
3.4. Profitul bancar………………………………………………………80
3.5. Gestiunea riscului bancar…………………………………………………………83
CAPITOLUL IV
4.1. Modele economico-matematice ale gestionării lichidității bancare………………………………………………………………….90
4.1.1. Modelul concurenței perfecte…………………………………………..90
4.1.2. Modelul monopolulul……………………………………………………..92
4.1.3. Modelul de minimizare a costului gestionării…………………….95
4.1.4. Modelul global de optimizare………………………………………….96
4.1.5. Modelul de simulare contabilă…………………………………………99
4.1.6. Modelul joc de întreprindere……………………………………………99
CAPITOLUL V
5.1. Optimizarea structurii financiare la nivelul sistemului bancar agregat…………………………………………………………………108
5.2. Construirea modelului……………………………………………………………108
5.3. Determinarea parametrilor empirici…………………………………………109
5.4. Concluzii……………………………………………………………………………..120
Bibliografie……………………………………………………….124
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Gestiunii Sistemului Bancar Agregat (ID: 130479)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.