Analiza Fundamentelor Sistemice ale Legislatiilor Antidumping

CUPRINS

REZUMATUL LUCRĂRII

CUVINTE CHEIE : politica economică, concurență, dumping, măsuri de retorsiune

Într-o lume în care relațiile de interdependență la nivel mondial s-au dezvoltat considerabil, prosperitatea viitoare a Uniunii Europene depinde de măsuri îndrăznețe în materie de cadru economic general, în planul politicilor sectoriale, al cunoașterii, al investițiilor și al inovării.

Uniunea Europeană este unul dintre principalele motoare ale economiei mondiale, realizând aproximativ 30% din PIB-ul global și 20% din comerțul mondial, în timp ce euro a devenit o monedă de importanță internațională. Având în vedere aceste rezultate, multe țări din diversele mari regiuni ale lumii doresc să învețe din experiența Uniunii Europene în materie de integrare economică regională.

Pentru a face față acestui proces de creștere a interdependenței economice și financiare, Uniunea Europeană menține relații economice cu multe țări și instituții aflate practic pe tot mapamond-ul. Obiectivul său fundamental este să stimuleze prosperitatea și stabilitatea economică atât în UE, cât și în restul lumii, promovând interesele Uniunii la nivel global.

Europa este în prezent profund integrată în piețele globale, deoarece tehnologia avansată, rețelele moderne de transport și comunicații au dat posibilitate unei tranzacționări și a unui schimb economic oriunde în lume: operațiunile comerciale zilnice sunt în valoare de sute de miliarde de euro; Europa este cel mai mare exportator mondial de bunuri și servicii, fiind ea însăși cea mai mare piață de export pentru aproximativ 80 de țări; împreună, cei 28 de membri ai Uniunii Europene reprezintă 16% din importurile și exporturile mondiale.

Circulația bunurilor și serviciilor între diferite state este un proces complex al cărui scop este satisfacerea nevoilor consumatorilor din acestea,ținând cont de faptul că importul  are ca obiect bunuri ce lipsesc de pe piața locală iar prin export se valorifică surplusul de mărfuri proprii dintr-un stat pentru a completa sectoarele cu probleme dincolo de granițele acestuia. Cu scopul de a fi realizate profituri tot mai mari se recurge tot mai des la desfacerea în mod nemijlocit a propriilor mărfuri pe piețe străine, într-o competiție dură cu producătorii locali. 

În acest context (definit printr-o acută concurență la nivel mondial) lupta neonestă la care recurg uneori agenții economici foarte puternici s-a constatat că nu poate fi oprită prin folosirea unor mecanisme de protecție pentru garantarea respectării principiului liberului schimb, fiind necesare utilizarea unor mijloace noi de combatere a tendințelor agresive, ale competiției externe. S-au creat astfel de mijloace prin dispoziții legale atât la nivel internațional, cât și național, de fiecare stat în parte.

Unele dintre practicile condamnabile întâlnite în sfera relațiilor internaționale (ce se pot întâlni și pe piața internă, însă mai rar) dobândesc anumite trăsături specifice determinate de relațiile comerciale dintre state. Printre aceste practici condamnabile se numără și dumpingul care poate aduce perturbări în circuitul comercial interstatal.

Din acest motiv, aceste fapte de concurență neloială intră în sfera răspunderii extracontractuale, atât în cadrul relațiilor economice interne, cât și în cel al raporturilor juridice de comerț internațional și cooperare economică internațională

Reprimarea practicilor incorecte de tipul dumping-ului și al subvenționării exporturilor se sancționează în sistemul comercial multilateral a cărui conduită comercială a fost preluată și la nivelul cadrului reglementar al UE și al legislațiilor aplicabile în țările în cauză și sunt măsuri de apărare, care au ca scop repararea prejudiciului cauzat.

Atitudinea Uniunii Europene este vădit una contrară comerțului neechitabil, iar acțiunea împotriva practicilor comerciale anticoncurențiale prin măsuri antidumping poate spori contribuția comerțului la creșterea economică pe termen scurt .

Drept urmare a creșterii investigațiilor antidumping s-au luat măsuri corespunzătoare care au afectat direct exporturi provenite din peste 100 de țări.Între acestea, cel mai mult afectate se dovedesc a fi cele efectuate de UE și statele sale membre, SUA , China, Coreea de Sud, Taiwan .

În capitolele I si al II-lea al lucrării de licență, de licență „ANALIZA FUNDAMENTELOR SISTEMICE ALE LEGISLAȚIILOR ANTIDUMPING. STUDIU DE CAZ ”se analizează din punct de vedere teoretic conceptele referitoare la concurența neloială, iar în ultimul capitol se exemplifică prin acțiunile întreprinse la nivelul Uniunii Europene aplicarea legislației în domeniu, luând în discuție o situație mediatizată în perioada 2012-2014, privitoare la bunuri comercializate care au devenit artificial competitive pe piața europeană.

Lucrarea de față a fost concepută în urma studierii activității de dumping, care poate duce la inadvertențe în economia țărilor supuse aunui astfel de proces. Antidumpingul folosit ca „armă” de normalizare a relațiilor economice între statele participante la activitățile de comerț, poate fi un mijloc de apărare a producătorilor locali și un mijloc de stabilire a unui climat propice de colaborare economică.

Consider că luarea de măsuri pentru reglementarea parteneriatelor economice este benefică pentru dezvoltarea țărilor participante și mai ales pentru păstrarea locurilor de muncă, a înlăturării prețurilor de monopol și păstrarea unui curs valutar normal.

CAPITOLUL I DUMPINGUL – ABORDĂRI CONCEPTUALE

Mediul concurențial în care evoluează agenții economici, fluxurile reale și monetare dintre ei, este un concept acceptat la scară internațională care orientează politicile concurențiale asupra calității producției și produselor destinate pieței. În acest sens, sunt prioritare măsurile și politicile în domeniul protecției concurenței, pentru crearea și menținerea unui mediu concurențial sănătos și funcțional. Acest concept este foarte controversat, datorită faptului că problemele în domeniu sunt deosebit de complexe precum și faptul că tuturor proceselor de investigare, de constatare și sancționare a practicilor anticoncurențiale li se acordă timp și resurse financiare.

Pentru instaurarea unui mediu economic ancorat în realitatea secolului XXI, protecția concurenței trebuie reglementată și respectată de asemenea manieră încât să conducă la instaurarea unui mediu economic care, asigurând astfel o creștere economică susținută, să fie capabil să promoveze progresul economic și apărarea intereselor consumatorilor, competitivitatea produselor și serviciilor.

Uniunea Europeană a promovat ca primă politică supranațională Politica Comună în Domeniul Concurenței, în care instituțiile comunitare au fost cele mai active și consecvente, pe o tendință ascendentă și care „generează consonanțe de natură federală pentru țările membre”

Pentru crearea și integrarea într-o disciplină specifică pieței libere, în 1996 a fost emisă în România o lege organică, Legea Concurenței nr.21, republicată în Monitorul Oficial nr. 240/2014, care instituie echilibrul și dă efectele favorabile dezvoltării normale a economiei și protecției consumatorilor.

Legislația românească a urmărit legislația europenă: articolul 5 care sancționează înțelegerile anticoncurențiale corespunde articolului 81 și articolul 6 care sancționează abuzul de poziție dominantă corespunde articolului 82 din Tratatul CE. Astfel, conform articolului 5, alineatul 1 „sunt interzise orice înțelegeri exprese ori tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia”. Alineatul 2 al articolului prezintă excepțiile de la interdicția stabilită la alineatul precedent.

Înțelegerile între întreprinderi concurente care au drept scop convenirea nivelurilor prețurilor sau partajarea pieței, astfel încât fiecare să-și asigure o poziție de monopol, pot denatura regulile concurenței. Acordurile anticoncurențiale pot fi publice sau secrete (ex. cartelurile), încheiate în scris sau pot fi mai puțin formale (ca „acorduri între întreprinderi” sau ca decizii ori regulamente ale asociațiilor profesionale).

Un acord este considerat a fi compatibil cu reglementările comunitare în materie de concurență dacă:

efectele pozitive sunt mai numeroase decât efectele negative;

nu poate fi încheiat între mai mulți parteneri concurenți;

părțile contractante au o cotă mică de piață;

această înțelegere este necesară pentru a îmbunătăți produsele sau serviciile, pentru a crea noi produse sau pentru a găsi modalități noi, mai bune, de a pune produsele respective la dispoziția consumatorilor.

O întreprindere care deține o cotă importantă dintr-o anumită piață poate întreprinde măsuri care pot distorsiona concurența pe acea piață. O poziție dominantă este considerată comportament anticoncurențial atunci când întreprinderea se folosește de poziția sa în mod abuziv pentru a elimina concurența.

Aceste practici anticoncurențiale pot lua forme cum ar fi: fixarea concertată a prețurilor; convenirea unor prețuri; practicarea unor prețuri de ruinare sau a unor prețuri discriminatorii; practicarea unor prețuri de dumping. (care este un preț nejustificat de scăzut, practicat de un producător la vânzările pe o piață străină). Ca urmare a avansării procesului de globalizare a economiei, problemele de concurență depășesc dimensiunile naționale: carteluri internaționale, înțelegeri în domenii care sunt – prin natura lor – internaționale (transporturi aeriene, maritime etc.), concentrări economice de dimensiuni mondiale, dorința de a intra rapid pe o piață, eliminând concurența producătorilor autohtoni. 

Concurența neloială poate proveni din două direcții: subvențiile și dumpingul. Subvenția înseamnă acordarea de ajutor public unui sector specific, ceeace face ca bunurile subvenționate să fie competitive artificial. Prin dumping, producătorii din afara unui spațiu economic (de exemplu Uniunea Europeană) își vând produsele pe teritoriul respectiv la prețuri mai mici decât cele practicate pe piața lor internă.

I.1. Unele abordări conceptuale privitoare la dumping

Prima definiție a acestui concept îi aparține lui Jacob Vîner care considera în anul 1923, că dumping-ul se poate asocia cu: „vânzările pentru export la prețuri mai mici decât cele practicate în același timp și în circumstanțe similare pentru cumpărătorii de pe piața internă“.

În 1936, Gottfried von Haberler revine asupra problemei redirecționând dezbaterea către situația în care un bun este vândut pe o altă piață „la un preț mai mic decât prețul de vânzare al aceluiași bun, în același timp și în aceleași circumstanțe (cum ar fi condițiile de plată) pe prima piața, cu luarea în considerare a diferențelor de cost al transportului“.

În toate analizele privitoare la această practică neloială, elementul central este discriminarea de preț între două piețe naționale, situație care se întâlnește adesea pe piața internă fără ca autoritățile competente să intervină pentru a proteja concurența. În acest sens se pronunță și von Haberler care susține că: „efectele asupra țării importatoare ale importurilor care sunt ieftine datorită dumpingului nu diferă cu nimic de cele ale importurilor care sunt ieftine din alte motive“.

Pentru considerentele analitice aferente lucrării elaborate, am optat pentru definiția regăsibilă în paragraful 1 al capitolului VI din Acordul General pentru Tarife și Comerț în conformitate cu care : „Părțile contractante recunosc că dumpingul, prin care produsele unei țări sunt introduse în comerțul altei țări la un preț mai mic decât valoarea lui normală, este de condamnat dacă cauzează sau amenință să cauzeze un prejudiciu material unei ramuri industriale existente pe teritoriul unei părți contractante sau întârzie dezvoltarea unei ramuri industriale interne“.

Se consideră că un produs este introdus pe piața unei țări importatoare la un preț mai mic decât valoarea sa normală, dacă prețul produsului exportat dintr-o țară către alta:

● este mai mic decât prețul similar de pe piața reprezentativă, a produselor respective atunci când sunt destinate consumului în țara exportatoare;

● în absența unui asemenea preț intern, este mai mic decât:

– prețul produselor similare la exportul către oricare țară terță de pe piața reprezentativă a produsului;

– costul de producție al bunului în țara de origine plus o marjă rezonabilă pentru cheltuieli de vânzare și pentru profit.

Comparativ cu celelalte definiții ale dumpingului, cea dată de Acordul General pentru Tarife și Comerț introduce un element nou, și anume stabilirea unui preț care nu permite recuperarea costurilor de producție plus o marjă rezonabilă pentru costuri de vânzare și profit.

Preț intern = 250› Preț de export = 230

Marjă de dumping = 20

Astfel, înțelegerea dumpingului trebuia să fie, pentru început, limitată numai pentru prețurile comparabile alocate consumului din țara exportatoare, preț care nu poate fi determinat. Insă,țările importatoare au folosit intens această metodă, mult mai arbitrară, eludând elementul central al dumpingului așa cum a fost comceput inițial: discriminarea de preț.

Prețul este stabilit de piață, ca urmare a echilibrului dinamic dintre cerere și ofertă, și este influențat de numeroși factori. Unul dintre cei mai importanți factori care influențează prețurile este elasticitatea cererii. În cazul în care pe piața de export elasticitatea cererii este mai mare decât pe piața internă, datorită faptului că producătorul are drept scop maximizarea profitului, prețurile de export vor fi mai scăzute (maximizând componenta cantitativă a profitului) iar piața internă va practica prețuri mai ridicate (maximizând componenta calitativă a profitului). Și într-un caz și în celălalt, societatea comercială va acționa asupra variabilei celei mai elastice.

Pentru pătrunderea pe o nouă piață, în condițiile concurenței globale, agenții economici recurg la singura posibilitate: aplicarea de practici de dumping cauzate de diferența de preț între piața internă și cea de export.Cumpărătorii se pot orienta astfel fie către furnizorul tradițional, fie către cel nou, în cazul în care piața produsului nu este de tip oligopolist. Și-ntr-un caz și în celălalt, ceeace rezultă este sporirea caracterului concurențial al pieței respective, un rezultat diametral opus acțiunilor antidumping. Phedon Nicolaides arată în acest caz: „Dacă dumpingul este folosit ca strategie de intrare pe piață, este mai probabil să recurgă la el firmele care încearcă să penetreze industrii oligopoliste în care firmele prezente sunt deja protejate de bariere la intrare pe care le-au creat ele însele“.

În cazul în care există diferențe de preț, acestea se pot datora și altor factori decât cei menționați anterior, cum ar fi:

• comerciantul poate introduce pe piața de export un produs no-name care în cazul pieței interne este recunoscut, putându-se astfel obține un preț preferențial

• clienți diferiți (mici comercianți de pe piața internă și mari lanțuri de comercianți pe piața externă, care pot să impună prețuri mai mici).

Aplicarea prețurilor de dumping dă posibilitatea exportatorului de ale utiliza ca armă de distrugere a concurenților săi interni, eliminându-i și instaurându-și dominația pe o piață devenită monopolistă. În practică, în nicio țară, procedurile antidumping utilizate nu cer dovedirea intenției anticoncurențiale. În ultimile decenii, datorită caracterului protecționist al procedurilor antidumping, se recunoaște nevoia apărării pieței de import împotriva pericolului monopolizării, chiar în condițiile în care există alte surse de generare a concurenței pe propria piața (de exemplu importul din țări terțe). De remarcat este faptul că, la începutul secolului XXI, practicile similare dumpingului erau considerate incorecte față de consumatorii de pe piața internă a producătorului care se angaja în asemenea practici.

De exemplu, la începutul anului 2015, Comisia Europeană a înștiințat compania Google că favorizează sistematic propriul serviciu de comparare a prețurilor în rezultatele oferite de motoarele de căutare. Comisia a deschis o anchetă referitoare la sistemul mobil de operare Android. Margrethe Vestager, comisarul UE responsabil cu politica în domeniul concurenței, a declarat: „Obiectivul Comisiei este acela de a aplica normele antitrust ale UE astfel încât să se asigure că societățile care desfășoară activități în Europa, indiferent în ce țară își au sediul, nu împiedică în mod artificial accesul consumatorilor europeni la o ofertă cât mai diversificată și nu frânează inovarea.” Potrivit comunicării ce conține obiecțiile Comisiei, Google a profitat de poziția sa dominantă pe piețele serviciilor de căutare generală pe internet din Spațiul Economic European (SEE), plasând pe primele locuri propriul serviciu (Google Shopping) în cadrul paginilor de căutare generală, deviind astfel în mod artificial traficul dinspre serviciile concurente.

În ceeace privește ancheta antitrust, aceasta va examina în principal dacă Google a încheiat acorduri anticoncurențiale sau a abuzat de o posibilă poziție dominantă în domeniul sistemelor de operare, aplicațiilor și serviciilor pentru dispozitive mobile inteligente, în detrimentul consumatorilor și dezvoltatorilor de servicii și produse inovatoare.

I.2. Tipuri de dumping

În literatura de specialitate de profil regăsim o bine elaborată tipologie a dumping-ului care să modificat și completat în decursul timpului. Având în vedere motivațiile, Jacob Viner, încă din 1923, în „Dumping: A Problem International Trade” , face o clasificare a acestei practici după cum urmează :

● dumpingul continuu, în condițiile în care livrările externe reprezintă o pondere redusă din total cifră de afaceri, este determinat de intenția de a atinge sau menține un grad înalt de utilizare a capacităților de producție. Este tipul care contribuie la un plus de bunăstare pentru țara importatoare, și în aceste condiții contracararea acestei practici pare să nu aibă sens din punct de vedere al raționalității economice.

Recurgerea la măsuri antidumping arată frecvent cazuri în care acestea sunt menținute pe perioade foarte îndelungate, dar o analiză atentă ar duce la concluzia că combaterea lor ar fi generat în mod cert pierderi de bunăstare.

● dumpingul sporadic este determinat de nevoia de a reduce din stocurile acumulate: este contracarat în țara de import numai in cazul incertitudinii cu privire la durata menținerii acestei practici.

●dumpingul intermitent poate fi practicat din mai multe motive:

►evoluțiile conjuncturale care au loc frecvent la nivelul pieței, în condițiile în care o scădere bruscă a cererii duce la o situație de supraofertă: este normal ca în perioadele de recesiune să se practice prețuri sub costuri, cu condiția acoperirii costurilor marginale, deoarece permite să fie acoperite cheltuielile fixe, ceeace poate contribui la reducerea pierderilor. Aceasta, în condițiile în care modificarea capacităților de producție nu este justificată într-un context caracterizat prin fluctuații ale cererii;

►intrarea pe o nouă piață;

► pentru a obține un avantaj în sectoare în care pot fi apropriate efectele de economie de scară, apar interacțiuni strategice: producătorii care au acces atât la piața internă, cât și la piețele externe, obțin astfel un avantaj față de concurenții lor care nu abordează și piețele externe. Până în urmă cu zece ani, industria aparaturii casnice electronice era caracterizată prin economiile de scală substanțiale în cercetare-dezvoltare și marketing, ambele fiind forțe care încurajau adoptarea de strategii globale din partea corporațiilor concurente în acest sector.;

►distrugerea concurenței: demonstrarea unei astfel de intenții este destul de redusă, datorită multitudinii particulare a condițiilor ce se cer îndeplinite care limitează drastic plauzibilitatea ipotezei – exercitarea unei forme de dominație pe propria piața internă, ceeace oferă acces la rente care permit subvenționarea încrucișată a exporturilor la preț de dumping.

O astfel de acțiune poate fi mai eficient contracarată sau menținută sub control prin negocierea la nivel multilateral a unor norme de conduită specializate în protejarea concurenței. De exemplu, datorită introducerii în cadrul ANZCERTA (grupare integraționistă constituită între Australia și Noua Zeelandă) a normelor comune în materie de politică de concurență s-a renunțat la utilizarea instrumentelor antidumping în relațiile bilaterale. Același lucru a permis în 1992 prin crearea Spațiului Economic European (EEA), eliminarea măsurilor antidumping și antisubvenții din comerțul reciproc în acele domenii acoperite de prevederile Acordului EEA .

►existenta unei piețe interne protejate face ca arbitrajul de preț realizat prin reimportul produselor exportate la preț de dumping să fie mai dificil și limitează posibilitatea concurenților externi de a-și spori debușeele.

►piața internă suficient de mare în comparație cu partea de piața externă „țintită” prin practica de dumping (pentru ca „subvenționarea încrucișată” să fie posibilă)

Se poate exemplifica prin, protecționismul marilor actori economici, îndeosebi S.U.A. și U.E. care inițiază anchete antidumping la importuri provenite din țări de dimensiuni medii sau mici.

►număr mic de exportatori angajați în practicile de dumping, care trebuie să între în competiție globală, altfel, concurența terților va fi suficientă pentru a apăra piața respectivă de pericolul monopolului.

►piața caracterizată prin importante bariere la intrare. Chiar dacă ar fi eliminați concurenții existenți, producătorii nu ar fi siguri de obținerea unei poziții de monopol durabilă. Un exemplu este producția și comercializarea cimentului care înregistrează printre cele mai scăzute scoruri (în ceea ce privește gradul de concurență), această piață fiind caracterizată de importante bariere la intrare, de absența concurenților «rebeli», de un grad scăzut de inovare, de o cerere inelastică și relativ stabilă, de lipsa presiunii importurilor (potrivit unui studiu al Consiliului Concurenței, piața locală a cimentului, împărțită în România de trei mari jucători, francezii de la Lafarge, nemții de la HeidelbergCement și elvețienii de la Holcim, este sectorul economic cu cel mai redus grad de concurență).

În cazul în care ipoteticul monopolist va aplica prețuri ridicate, pe piață se va restabili climatul concurențial prin apariția noi competitori. În acest caz, ipoteza unor bariere instituționalizate este inaplicabilă, și deci barierele la intrare nu pot decurge decât din specificități ale pieței, adică în ambele sensuri: la intrare, ca și la ieșire. În primă fază, bariere joase la ieșire favorizează eliminarea concurenței, dar și rapida ei reconstituire ulterioară. Bariere înalte la intrare reduc posibilitatea apariției de noi concurenți care să atace prețul de monopol, dar aceasta înseamnă că obținerea poziției dominante reclamă eforturi extraordinare pentru eliminarea concurenței, în condițiile unor bariere înalte la ieșire.

În practică, există foarte puține ramuri economice în care se pot lua măsuri viabile pentru o strategie de distrugere a concurenței. Acestea sunt ramurile înalt intensive în tehnologie, în care se manifestă mai frecvent concurența imperfectă (rezultând un potențial mai mare pentru dobândirea de poziții dominante) și ale căror piețe sunt mai puțin contestabile, datorita volumului foarte mare al „costurilor scufundate“ („sunkcosts“ – în special investițiile în cercetare-dezvoltare) și caracterului foarte specializat al factorilor de producție (în special capitalul fix – cu amortizare îndelungată și utilizări alternative limitate). Procedurile antidumping se îndreaptă spre ramuri care produc bunuri standardizate.

John S.McGee în 1958 arăta că dorința de a ajunge la dominație pe piață prin practici de dumping este complet ilogică, din cauza costurilor și riscurilor asociate ei, încât orice întreprinzător rațional va prefera sa recurgă – pentru același scop – la fuziuni și/sau achiziții.

În prezent, se permite penalizarea dumpingului deliberat, dar inofensiv, cât și a dumpingului neintenționat datorită prezentării și utilizării neselective a conceptului de dumping pe plan internațional.

Datorită faptului că acțiunile antidumping sunt prevăzute pentru practicile care se intersectează cu manifestarea liberă a mecanismelor pieței și nu pentru protejarea producătorilor, este normal ca și acțiunile microeconomice sa fie judecate din perspectiva unui comportament rațional al fiecărui operator economic, justificându-se practicile adoptate de dumping care acoperă subcategoriile menționate: preț sub costuri sau discriminare de preț, deliberat sau neintenționat.

În cazul dumpingului intermitent, practicat de țara importatoare fără intenția de a urmări distrugerea concurenței, se poate ajunge la pierderi de bunăstare.

Dumpingul involuntar este mult influențat de fluctuațiile cursului valutar, pentru că sunt multe cazuri în care volumul producției trebuie stabilit înainte de a ști care este prețul pe care piața îl va accepta, ajungându-se la situația în care, la acest preț, să interzică orice vânzare datorită alocării integrală a costurilor constante numai pe cantitatea pentru care există cerere.

Se poate ajunge la situația declarării dumpingului chiar în condițiile în care prețul practicat pe piața internă nu permite acoperirea integrală a costurilor, dacă autoritățile abilitate să administreze procedurile antidumping nu interpretează corect noțiunea de cost.

Atunci cand conjunctura este nefavorabilă, un producător poate să fie penalizat prin măsuri antidumping dacă decide să vândă sub costuri, dar la prețuri identice pe toate piețele. De obicei, explicația vânzărilor sub costuri este rezultatul existenței unui climat concurențial normal și sănătos.

Fluctuațiile ciclice ale cererii poate reclama vânzarea sub costul mediu și în acest caz cerința acoperirii costului mediu total (cheltuieli variabile medii plus cota-parte din cheltuielile constante aferente producției efectiv vândute) nu este întotdeauna justificată. Există ramuri economice caracterizate prin costuri fixe ridicate (de exemplu, siderurgia) care sunt afectate de fluctuația volumului producției legată de fazele ciclului economic. Dacă se utilizează la un prag scăzut capacitatea de producție în perioadele de recesiune, costul mediu unitar se majorează atât de substanțial încât este preferabilă, din considerente economice legitime, reducerea prețului sub costul mediu. Orice companie care prezintă o importantă proporție de costuri “scufundate” (costuri care au fost contractate în trecut – de exemplu, investiții anterioare în capital fix) va fi confruntată cu un nivel înalt al costurilor totale. Dar, dacă prețul de vânzare practicat îi permite recuperarea, cel puțin, a costurilor variabile medii, nu exista niciun motiv pentru ca ea sa iasă de pe piață. O reducere a vânzărilor pe piața externă nu ar face decât ca respectiva firmă sa reducă posibilitatea de a acoperi costurile fixe rezultate din investițiile anterioare, obligând-o să recurgă pe o perioadă mai îndelungată la practici considerate dubioase.

Producătorii pot determina, în funcție de particularitățile costurilor constante și a celor variabile, costul marginal; dacă se constată că acesta nu poate fi acoperit de prețurile practicate pe piață, există intenția, din partea agenților economici, de distrugere a concurenței.

Se pot enumera cazuri în care există motive obiective pentru ca prețul să fie stabilit chiar și sub nivelul costului marginal: practica denumită „stabilire anticipata a prețului“ – „forwardpricing“, este folosită în stadiile inițiale de producție a unor bunuri pentru care, în viitor, este previzibilă scăderea semnificativă a costurilor (consecință a pantei pronunțat descrescătoare a curbei învățării) și/sau caracterizate printr-un volum important al costurilor „scufundate“. Altminteri, alocarea integrala a costurilor ar duce la prețuri absolut prohibitive pentru primele unități de produs .

Agricultura este ramura care poate fi dată ca exemplu, deoarece exista un decalaj important între momentul (iarnă-primăvară) în care sunt efectuate cele mai multe dintre cheltuieli pentru producție și momentul vânzării producției realizate (vară-toamnă); uneori, de exemplu în cazul calamităților naturale, se întâmplă ca prețurile de vânzare să nu acopere costurile. Acest lucru nu este rezultatul unei practici neloiale.

În comerțul internațional există rațiuni pentru a interzice practici considerate legale în contextul piețelor naționale. Printre cele mai sugestive exemple se pot menționa:

■ dacă volumul producției vândute la prețuri diferite pe două piețe este mai mic decât cel al producției care s-ar vinde pe o singură piață, la un singur preț; există riscul reducerii bunăstării la scară mondială,

■ se presupune că societățile care au la bază același cadru de reglementare sunt concurente egale;

■ în comerțul internațional, dumpingul poate fi urmarea unor politici intervenționiste care oferă un avantaj neloial unor producători.

I.3. Principalele categorii economice folosite în determinarea dumpingului

Determinarea existenței dumpingului se regăsește în Articolul 1 al Acordului cu privire la implementarea Articolului VI al GATT care stabilește ca regulă de bază, că țările membre nu pot impune măsuri antidumping decât dacă se constată, în urma unei investigații, condusă în conformitate cu prevederile Acordului, existența unor importuri la prețuri de dumping, un prejudiciu material adus industriei interne a țării importatoare și o legătură cauzală între acestea. Conform Articolului 2 al aceluiași acord, existența dumpingului este demonstrată prin calcularea pe baza unei comparații corecte („fair comparision”) a diferenței între valoarea normală (prețul produsului importat pe piața internă a exportatorului) și prețul de export (prețul produsului în țara importatoare)

Valoarea normală este, în general, prețul practicat pe piața țării exportatoare în regim normal („ordinarycourse of trade”). Acordul, furnizează două metode alternative de calculare a valorii normale dacă vânzările pe piața țării exportatoare nu sunt satisfăcătoare. Acestea sunt:

1. prețul la care produsele respective sunt vândute pe piața unei țări terțe și „valoarea construită” a produsului. Determinarea valorii normale cu ajutorul valorii construite se realizează pe baza costurilor de producție plus costuri generale, administrative și de vânzare și în plus o marjă de profit, considerată rezonabilă.

2.compararea prețului produselor similare exportate pe piața unei terțe țări cu condiția ca prețul practicat să fie reprezentativ.

Calcularea prețului de export se bazează, în principal, pe prețul de tranzacție la care producătorul străin vinde bunurile către importator.

Codul antidumping cere ca prețul de export și valoarea normală să fie comparate la același nivel de comercializare, pe cât posibil în același moment (sau la momente foarte apropiate) și să țină seama de orice alte diferențe care pot afecta comparabilitatea celor două categorii de prețuri.

Datorită diminuării multor bariere comerciale s-a încurajat concurența prin preț. Un exemplu în acest sens poate fi dat prin costul unui autoturism Volkswagen Golf, înainte de realizarea de către UE în 1992 a stadiului de piață internă unică; acesta costa în Marea Britanie cu 55% mai mult decât în Danemarca și cu 29% mai mult în Irlanda decât în Grecia

Acordul antidumping prevede că, pentru impunerea de măsuri antidumping, autoritățile care investighează trebuie să demonstreze prejudiciulgenerat de practica considerată neloială unor anumite ramuri, sectoare economice sau unor producători individuali. Acordul definește ca prejudiciu „fie o pagubă materială adusă unei industrii interne sau o amenințare cu producerea acesteia, fie o întârziere în dezvoltarea normală a unei industrii interne stabile“, însă nu precizează nimic despre evaluarea întârzierii materiale a acestei industrii.

Marja de dumping este rezultatul aplicării procedurilor de determinare a celor două mărimi (valoarea normală și prețul de export) supuse comparației. Dimensiunea calculată a marjei de dumping are două implicații imediate:

1.Cu cât este mai mare, cu atât mărește șansele constatării existenței unui prejudiciu;

2.Reprezintă nivelul maxim la care pot fi stabilite taxele de dumping.

Ca regulă generală în ce privește calcularea marjei de dumping, Acordul Antidumping stabilește, fie compararea valorii normale medii ponderate cu media ponderată a tuturor prețurilor de export comparabile, sau o comparație tranzacție cu tranzacție a valorii normale și a prețului de export.

Între dumping și practicile de vânzare la prețuri mici care rezultă din costuri reduse sau productivitate mai mare există o deosebire, care rezultă din relația dintre prețul produsului exportat și valoarea sa normală și nu din raportul dintre prețul produsului exportat si cel de pe piața țării importatoare. Un produs face obiectul unui dumping atunci când prețul sau de export către Uniunea Europeana este mai mic decât prețul comparabil, practicat în cadrul operațiunilor comerciale normale, pentru un produs similar în țara exportatoare.

Altfel o întreagă ramură a industriei locale poate fi falimentată dacă produsele similare (cu aceleași funcții și capacitatea de a fi interschimbabile din punct de vedere comercial) intră în țară cu preț de dumping. Un exemplu simplu ar fi următorul:fabricile de chibrituri în România vând cutia cu 1 leu; același produs se realizează în Republica Moldova și guvernul suportă o parte din costurile de producție pentru fabricile lor, astfel încât își pot permite să vândă în România cu 0,5 lei. Pe termen lung e posibil ca toate fabricile românești să dea faliment. In acest caz, prin inițierea procedurilor, se constată un prejudiciu adus producătorilor autohtoni, iar produsul poate fi supus unei taxe antidumping, iar între dumping și prejudiciul respectiv există o legătură de cauzalitate.

CAPITOLUL II . ANTIDUMPINGUL – UNELE ASPECTE PRACTICE CONEXE CU APLICAREA MĂSURILOR DE RETORSIUNE

Prezumția de vinovăție a celor care vin pe piața internă cu prețuri mai mici stă la baza procedurilor antidumping. Însă în cele mai multe cazuri, există motive plauzibile pentru practici care corespund definiției dumpingului, altele decât distrugerea concurenței.

II.1. Aspecte de natură reglementară

Deși primele manifestări ale procedurilor antidumping au fost înregistrate la sfârșitul secolului al XIX-lea în Anglia (care încerca astfel să combatăm cartelul german al oțelului), recurgerea la acestea pe scară largă este un fenomen de dată relativ recentă.

Prima activitate antidumping s-a înregistrat în Canada, în 1903 și urmărea să împiedice exportatorii să reducă valoarea declarată la vamă pentru a nu plăti taxe vamale în sumele cuvenite. Legislații antidumping au introdus, imediat după aceea, Noua Zeelanda și Australia (1905), Franța (1910) , Japonia (1911) .

Prima lege antidumping, adoptată de Statele Unite în 1916, a rezultat dintr-un compromis realizat între organul legislativ care dorea soluții protecționiste și cel executiv orientat către liberul schimb. Aceasta lege cerea dovedirea intențiilor anticoncurențiale ale exportatorilor străini ca precondiție pentru adoptarea de măsuri de răspuns, care erau de natură penală. Datorită condiției limitative, legea a fost modificată în 1921, în sensul eliminării sarcinilor probatorii legate de existența intenției de „distrugere” a concurenței pe piața de import și a introducerii de „remedii” de ordin comercial. Legea americană din 1921 avea să fie baza legislației antidumping adoptate mai târziu de majoritatea țărilor dezvoltate și elementul de referință principal din textul GATT avut în vedere cu ocazia reglementării pe plan internațional a acțiunilor antidumping. În perioada interbelică au fost adoptate legi antidumping în Japonia, în 1920, iar Marea Britanie și Africa de Sud în 1921.

În perioada postbelică:

► la puțină vreme după intrarea în vigoare a GATT zece țări au adoptat legislație antidumping

► în anii ’90, au fost adoptate accelerat astfel de legi, mai ales de țările în curs de dezvoltare , din dorința de a compensa reducerea taxelor vamale. A luat ființă Organizația Mondială a Comerțului (OMC) cu sediu general la Geneva, care în prezent numără 159 de membrii care derulează aproximativ 94% din fluxurile comerciale mondiale.

La sfârșitul anului 2003, legislații antidumping în 98 de jurisdicții (dar numai în 28 erau utilizate efectiv), ceeace însemna că mai mult de 90% din comerțul mondial este potențial restricționabil de măsuri antidumping, față de 71% în 1990.

La sfârșitul anului 2013, în Uniunea Europeană erau în vigoare 86 de măsuri antidumping , 0,29 % din totalul importurilor în Uniune fiind afectate de acestea.

Uniunea Europeană poate proteja producătorii de daunele cauzate de practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor din țări terțe, prin taxele antidumping și antisubvenții, fiind necesară garantarea sistemul de apărare comercială aproape neschimbat din 1995, care continuă să facă față noilor dificultăți care apar în urma evoluției vieții economice.

Propunerea Comisiei de a îmbunătăți legislația este urmarea unor dezbateri pe o perioadă de optsprezece luni și în special a unei consultări publice privind problemele pe care societățile din UE trebuie să le rezolve atunci când se confruntă cu practici neloiale, luând în considerare concluziile unui studiu independent  care evaluează sistemul actual de apărare comercială, precum și experiența Comisiei în materie de anchete antidumping și antisubvenții.

Legislația UE privind procedurile antidumping nu a suferit schimbări înperioada crizei, dar numărul măsurilor notificate la Secretariatul OMC a crescutîn 2009 față de anii precedenți, ca efect al crizei economice, după ce în 2007-2008 acest număr scăzuse față de 2006 (Tabelul 1). În 2010, investigațiileantidumping s-au redus ca număr, UE rămânând utilizând cel mai mult aceste măsuri.

În 2009, numărul măsurilor antidumping notificate la OMC a atins 135 față de 128 în 2008 și 127 în 2007. Din totalul acestor măsuri, 40% au avut drept țintă importurile din China, respectiv, 54 de investigații (48 în 2008), urmate (ca număr) de: Rusia – 8, India – 8, Tailanda – 8, Ucraina – 6, Taiwan (China) – 648. În 2010, numărul măsurilor antidumping a scăzut la 125, pe primul loc situându-se tot China, cu același număr de investigații – 54, urmată în ordine, pe următoarele 5 locuri, de aceleași țări ca în 2009, după cum urmează: Rusia – 8, India – 7, Tailanda – 7, Ucraina – 6, Taiwan (China) – 6.

La sfârșitul anului 2012, în Uniunea Europeană erau în vigoare 102 măsuri antidumping și 10 măsuri antisubvenții. Aceasta, față de alte țări membre ale OMC, utilizează moderat instrumentele de apărare comercială. Datorită măsurilor antidumping și antisubvenții, importurile efectuate de Uniune sunt afectate aproximativ 0,25 % .

La nivel de industrie a crescut gradul de acoperire de către investigațiile antidumping, măsurile întreprinse în cadrul acestei politici afectând aproape toate sectoarele: bunuri de consum, semifabricate și chiar materii prime.

Sursa: prelucrat de autor după www.customs.ro/…/Măsuri antidumping si compensatorii publicat la data de 23 ianuarie 2015 și accesat pe 20 martie 2015

Utilizarea măsurilor antidumping este determinată de faptul că, în viziunea GATT, comerțul liber ar trebui să fie acelasi cu “comerțul corect”, lucru care în economia reală nu se confirmă, iar cazurile prin care comercianții sau producătorii practică dumpingul sunt relativ frecvente. Cazurile de dumping sunt sancționate prin art. VI din GATT și prin codul anti-dumping din 1979, acestea prevăzând ca taxele antidumping să nu depășească diferența dintre prețul de vânzare (mai mic) și prețul mediu aplicat pe piața internă a exportatorului (mai mare). Legislația antidumping se bazează pe Regulamentul Consiliului nr.384/1996 din 22 noiembrie 1995 cu amendamentele ulterioare.

Extinderea utilizării procedurilor antidumping a început din anii '70, amplificându-se mult ulterior, anchetele antidumping inițiate a crescând de la o medie anuală de circa 50 în anii ’70, la 160 în anii ’80 și prima jumătate a anilor ’90, scăzând apoi la circa 95 pe an în primul deceniu scurs de la finalizarea Rundei Uruguay.

După intrarea în vigoare a acordurilor sau codurilor de conduită negociate pe parcursul Rundei Uruguay, s-a modificat radical proporția acțiunilor declanșate de alte țări decât SUA, CE la acea dată, Australia și Canada. De la o pondere de 80-90% din totalul investigațiilor declanșate, aceștia au ajuns să fie la originea a mai puțin de jumătate din anchetele antidumping inițiate pe plan mondial.

Conform celui de-al X-lea Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European „ în total au existat 138 de măsuri în vigoare la sfârșitul anului 2012, un număr relativ stabil comparativ cu anul precedent. Prin urmare, numărul de măsuri în vigoare s-a stabilizat în 2012 după o creștere semnificativă înregistrată în perioada 2010-2011 (de la 123 la 146 de măsuri). Ca și în anii precedenți, marea majoritate a acestor măsuri constau în măsuri antidumping (94 de măsuri).”

Țările care s-au evidențiat în 2012, utilizând intens procedurile sunt: India (instituind 7 noi măsuri în 2012 – 6 antidumping și 1 de salvgardare), depășind SUA, lider istoric în acest sens, care a instituit 18 măsuri; China ocupa poziția a treia (16 măsuri), în timp ce alți utilizatori importanți, cum ar fi Brazilia și Turcia, și-au redus numărul de măsuri în vigoare împotriva Uniunii Europene (10 măsuri fiecare) .

Odată crescut numărul de investigații antidumping, consecința a fost sporire a numărului de măsuri antidumping aplicate pe plan mondial finalizate cu anchete care au afectat exporturi provenite din peste 100 de țări, cel mai mult afectate fiind China, Uniunea Europeană, Coreea de Sud, SUA, Taiwan .

Important este de reținut faptul că țările dezvoltate aplică mai multe măsuri antidumping decât cele aplicate propriilor exporturi, excepție făcând Uniunea Europeană, care este „victima” mai multor acțiuni antidumping decât cele pe care le inițiază ea însăși. În general tendința este de creștere a raportului dintre măsurile „suportate” și cele „aplicate” (număr de măsuri „suportate”: număr de măsuri „inițiate”/”aplicate”). Impactul restrictiv investigațiilor antidumping este reflectat de rezultatele finale.

Din datele analizate mai jos din Raportul Anual al Comisiei pentru anul 2014, supus dezbaterii Parlamentului European se poate desprinde direcția în care vor evolua politica antidumping si protecția activităților comerciale.

La 31.12.2014 erau înregistrate 81 de acțiuni antidumping (care au fost ulterior extinse in 26 de cazuri) și 13 măsuri de contracarare (care au fost ulterior extinse intr-un caz). În plus, au fost luate măsuri în forțăin 4 țări, vizând 5 produse. La sfârșitul lui decembrie, erau in derulare.46 de investigații

1. Investigații
Au fost inițiate 38 de investigații, și anume 16 investigații noi, din care 2 antisubvenție, (tabel 4, 6 conform anexei A din Raport ) și respectiv 2 noi analize de activități de export, dintre care niciuna accelerata (tabel 11 conform Anexei I din Raport)

2.Măsuri

2 măsuri provizorii s-au impus a fi luate (din care una antisubvenție), vizând importuri pentru 2 produse, din 2 tari (Tabel 8)

3 masuri definitive au fost impuse (din care 2 antisubvenție) in cazul importurilor a 2 produse dintr-o singura tara (tabel 9).

din analiza activităților de export, la 3 dintre măsuri (din care niciuna antifraudă) au fost impuse/modificate taxele datorate (tabel 11)

În ce privește apelarea la aplicarea de taxe provizorii pe durata investigațiilor în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2014, situația reiese din tabelul 8

Conform Anexei O a Comisiei Europene, publicată la data de 15 ianuarie în STATISTICS COVERING FULL-YEAR 2014, Definitive anti-dumping measures in force on 31 December 2014, pe primul loc este China cu 63 produse – din 24 țări.

II.2. Procedura de adoptare a măsurilor antidumping

Pentru coordonarea aplicării reglementărilor antiduping la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene a fost creat Comitetul consultativ antidumping .Rolul său este de a face propuneri în diferitele stadii ale investigațiilor asupra dumpingului. Mai exact, Comisia Antiduping consultă comitetul în următoarele cazuri:

– când trebuie să decidă dacă să inițieze anumite proceduri;

– când trebuie să decidă dacă să impună măsuri provizorii sau definitive;

– când decide luarea amendamentelor asupra unor măsuri existente.

Deși recomandările nu au forță obligatorie pentru Comisie, aceste consultații sunt un element foarte important în procesul de luare a deciziilor. Comitetul consultativ este format din reprezentanți ai fiecărui stat membru. Acesta poate fi convocat la cererea oricărui stat membru al Comisiei.

Procedurile antidumping oferă destul de puține garanții de imparțialitate și pot fi lesne utilizate de o manieră care să permită manifestarea impactului lor restrictiv. Regulamentele antidumping aplicate în mod părtinitor se pot evidenția pe două nivele :

► cel dat de legislația propriu-zisă, care are tentă protecționistă în numeroase aspecte;

► al administrării legilor, aplicându-se arbitrariu pentru profitul grupurilor de interese interne.

Problemele care se ridică privind reglementarea măsurilor antidumping pe plan internațional, sunt legate de absența unei definiri clare a practicii încriminate, ca și absența oricărei nuanțări a împrejurărilor în care ea poate fi combătută.

Schema 1.Procesul decizional pentru adoptarea măsurilor antidumping

Sursa : realizat după Dragoș Negrescu, Protecționismul netarifar, Editura Economică, București, 1998

De asemenea, normele internaționale sunt transpuse de obicei în practică prin reglementări și practici naționale, care se pot îndepărta de la principiile convenite pe cale multilaterală. Se crează în acest mod, pentru țările care inițiază proceduri antidumping, o jurisprudență ad-hoc, care ajunge să creeze precedente pe plan internațional transformându-se cu timpul în precedente. De aici decurge tendința cadrului juridic internațional de a incorpora, în timp, practicile discutabile ale autorităților naționale din țările dezvoltate, conferindu-le astfel o comentabilă legitimitate.

O altă modalitate prin care practicile incorecte ale unor țări sunt „internaționalizate” constă în tendința de refacere a reglementărilor naționale în funcție de elementele cele mai restrictive existente în alte legislații naționale.

Exercițiul de modernizare a instrumentelor de protecție comercială (IPC) a fost lansat în octombrie 2011, deoarece în ultimii ani s-a produs schimbarea mediului economic mondial, iar sistemul de protecție comercială al Uniunii Europene a rămas în mare măsură neschimbat de la încheierea Rundei Uruguay..

Obiectivul principal al proiectului de modernizare este cel de îmbunătățire a sistemului actual de protecție comercială al Uniunii Europene în beneficiul tuturor părților interesate, punându-se accentul pe găsirea de soluții practice la problemele reale cu care se confruntă societățile comerciale din Uniune prin utilizarea instrumentelor, în scopul este de a eficientiza sistemul și măsurile, fără să se modifice, cu toate acestea, principiile de bază și echilibrul existent.

În aprilie 2013 a fost adoptată propunerea legislativă de către Comisie și transmisă Consiliului și Parlamentului urmând procedura legislativă ordinară.

Multe țări aspiră la titlul MET (market economy treatment), dar, în sensul anchetelor antidumping, pentru aceasta trebuie să îndeplinească cinci criterii :

►deciziile legate de prețuri, vânzări, investiții să fie luate în urma semnalelor pieței, implicarea statului fiind minimă;

►firmele trebuie să țină o contabilitate clară, auditată potrivit normelor internaționale;

►costurile de producție și situația financiară a firmelor să nu fie afectate de actiuni și activități din perioada economiei de comandă;

►în țara respectivă să existe legislație privind falimentul și proprietatea care garantează stabilitatea și siguranța legală;

►schimburile valutare se vor desfășuara la cursul pieței

Departamentul Comerțului trebuie să țină seama atunci când determină caracterul unei economii, de următoarele elemente: convertibilitatea monedei; măsura în care nivelul salariilor este determinat prin negocieri libere între partenerii sociali; extensiunea proprietății de stat în economie; permisivitatea efectuării de investiții din străinătate; măsura în care autoritățile influențează alocarea resurselor în economie, nivelul prețurilor și deciziile operatorilor economici.

Dacă există următoarele cazuri:

► vânzările de pe piața internă reprezintă sub 5% din volumul vânzărilor pe piața de export (unde se desfășoară investigația), ele nu vor fi luate în considerare

► vânzările către clienți aflați în relații speciale (înrudiți) ,

acestea sunt considerate operațiuni comerciale normale.

Datorită faptului că în Codul antidumping nu se prevede metoda căreia trebuie să i se dea prioritate, în practică se manifestă o preferință pentru utilizarea „valorii construite”. Dacă se face referire la metoda bazată pe prețul de export pe terțe piețe, din multitudinea acestora Codul antidumping cere sa fie ales prețul cel mai mare.

Pentru ca taxa antidumping să fie aplicată trebuie să se demonstreze un prejudiciu material important adus unei industrii a UE, fie că este vorba despre un prejudiciu cauzat unei industrii stabilite în UE, amenințarea cu un prejudiciu sau o întârziere semnificativă în crearea unei astfel de industrii.

Stabilirea existenței unui prejudiciu se bazează pe probe pozitive și implică o examinare obiectivă a următoarelor elemente:

volumul importurilor care fac obiectul unui dumping, în special al celor care au crescut substanțial, în cantități absolute, fie în raport cu producția, fie cu consumul în UE;

prețul importurilor care fac obiectul unui dumping, mai ales pentru a se stabili dacă a avut loc o subcotare semnificativă a acestuia în raport cu prețul unui produs similar din industria UE, sau dacă aceste importuri au ca efect diminuarea semnificativă a prețurilor sau împiedicarea creșterii prețurilor;

impactul acestor importuri asupra industriei UE în cauză, în special în raport cu producția și utilizarea capacităților, cu profiturile, cu vânzările, cu cota de piață, cu evoluția prețurilor, cu stocurile, cu rentabilitatea investițiilor, cu fluxul de lichidități și cu ocuparea forței de muncă.

Trebuie să se evalueze efectul cauzat de dumping în raport cu fabricarea produsului similar de către industria UE, ținând seama de cel mai restrâns domeniu de producție. „Industrie a UE” înseamnă totalitatea producătorilor din uniune sau la aceia dintre ei ale căror producții comune constituie un procent semnificativ din producția totală la nivelul UE; cu toate acestea, în cazul în care producătorii sunt ei înșiși importatori ai produsului care face obiectul unui dumping, expresia „industrie a UE” arată restul producătorilor din acest sector.

Procedura este inițiată de către orice persoană fizică sau juridică sau de către orice asociație care nu are personalitate juridică, reprezentând o anumită ramură a industriei Uniunii, printr-o plângere scrisă. În absența acesteia,dacă un stat membru este în posesia unor elemente suficiente referitoare la un dumping și la un prejudiciu adus industriei Uniunii Europene, le comunică de îndată Comisiei Europene.

În plângere trebuie evidențiate elemente de probă privind existența unui dumping, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între aceste două elemente. Plângerea trebuie să conțină informații privind:

identitatea reclamantului și o descriere a volumului și a valorii producției UE în cauză;

2. o descriere completă a produsului care se presupune că face obiectul unui dumping, numele țării de origine, identitatea fiecărui exportator/producător și importator cunoscut;

3. informații privind prețurile la care este vândut produsul în cauză dacă este destinat consumului pe piața internă a țării de origine sau exportatoare, prețul de export al produsului;

4. informații privind evoluția volumului importurilor produsului respectiv și efectul acestor importuri asupra prețurilor produsului similar pe piața Uniunii Europene.

Plângerea depusă de industria Uniunii Europene se ia în considerare de comitetul consultativ (în care fiecare stat membru are un reprezentant) prezidat de un reprezentant al Comisiei, atunci cand este susținută de producătorii din Uniune ale căror producții comune reprezintă în total mai mult de 50 % din producția totală a UE.

În cazul în care, după consultarea în cadrul comitetului, se dovedește că există dovezi suficiente pentru declanșarea unei proceduri, Comisia o inițiază în termen de 45 de zile de la data depunerii plângerii, publicând în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un aviz de deschidere a anchetei. Pe lângă faptul ca sunt menționate produsul și țările în cauză, în aviz se prezintă și un rezumat al informațiilor primite, stabilindu-se termenul în care părțile interesate se pot face cunoscute pentru a-și prezenta punctul de vedere.

Ancheta realizată de Comisie, în cooperare cu statele membre, vizează simultan atât dumpingul, cât și prejudiciul. Perioada în care se va realiza ancheta ce va fi de minim șase luni anterioare inițierii procedurii. Comisie trimite chestionare părților implicate, care au la dispoziție cel puțin 30 de zile pentru a răspunde.

Comisia cere statelor membre să furnizeze informații, să efectueze verificări și controale, mai ales în rândul importatorilor, al operatorilor comerciali și al producătorilor din Uniune, și să efectueze anchete în țările terțe Oficiali ai Comisiei sunt autorizați să participe ca asistenți pe lângă oficialii statelor membre în exercițiul funcțiunii. Comisia poate efectua vizite pentru a examina registrele părților implicate derulând anchete în țările terțe implicate.

În cazul în care părțile interesate solicită, Comisia se poate întâlni cu acestea, putând organiza și întâlniri între părti. Părțile interesate pot examina toate informațiile puse la dispoziție de Comisie, cu excepția documentelor confidențiale.

O anchetă se finalizează în cel mult 15 luni, prin închiderea procedurii sau prin adoptarea unei măsuri definitive.

În cazul în care rezultatul este negativ și nu există obiecțiuni nu se instituie măsuri de protecție. În acest caz, Comisia prezintă Consiliului un raport privind rezultatele consultărilor, însoțit de o propunere de încheiere a procedurii, atunci când dumpingul și prejudiciul sunt considerate neglijabile, iar parțile implicate oferă angajamente acceptabile.

Aceste angajamente pot lua forma unei revizuiri a prețurilor sau a unei înghețări a exporturilor în măsura necesară pentru eliminarea efectelor prejudiciabile ale dumpingului.

Pot fi impuse taxe antidumping provizorii în cazul în care o examinare preliminară pozitivă a stabilit existența unui dumping și a unui prejudiciu și în cazul în care interesul UE necesită o acțiune imediată pentru a împiedica producerea unui astfel de prejudiciu. Valoarea taxei nu trebuie să depășească marja de dumping și trebuie să fie mai mică decât această marjă, în cazul în care această taxă mai mică este suficientă pentru a elimina prejudiciul adus industriei UE.

Taxele sunt impuse de Comisie în termen de nouă luni de la declanșarea procedurii, Comisia informând Consiliul și statele membre cu privire la aceste măsuri provizorii.

Dacă Comisia constată că există dumping și un prejudiciu care rezultă din acesta și că interesul Uniunii Europene este afectat, Consiliul impune o taxă antidumping definitivă. La fel ca și în cazul măsurilor provizorii, taxa definitivă nu poate să depășească valoarea marjei în cazul în care aceasta este suficientă pentru a elimina prejudiciul adus.

Taxa este impusă nediscriminatoriu la importurile unor produse, în cazul în care s-a constatat că fac obiectul unui dumping sau produc un prejudiciu. Regulamentul prin care se impune taxa indică valoarea acesteia pentru fiecare furnizor sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, pentru țara furnizoare în cauză.

Taxele provizorii sau definitive nu se aplică retroactiv, dar se poate percepe taxă antidumping definitivă pentru produsele puse în consum cu cel mult 90 de zile înainte de data aplicării măsurilor provizorii. Măsurile antidumping nu se aplică atunci când se hotărăște că nu este în interesul Uniunii Europene.

Măsura antidumping nu rămâne în vigoare decât pe perioada contracarării dumpingului care cauzează prejudiciu, Taxele expirând la cinci ani de la instituirea lor sau la cinci ani de la data încheierii reexaminării celei mai recente a măsurilor în cauză. Pentru reexaminare, trebuie să ia inițiativa ori Comisia, ori producătorii în cauză, taxele rămânând în vigoare pe toată această perioadă.

În cazul în care importatorul poate dovedi că marja de dumping a fost eliminată sau redusă sub taxa antidumping, taxele colectate sun restituibile la cererea importatorului, în maxim șase luni de la data la care valoarea taxelor definitive a fost stabilită de către autoritățile competente sau de la data la care a fost decisă perceperea definitivă a taxelor provizorii. Cererea este înaintată Consiliului de statul membru pe teritoriul căruia au fost puse în liberă circulație produsele, adoptând o decizie în urma consultării Comitetului.

CAPITOLUL III. STUDIUL DE CAZ

Măsuri antidumping stabilite in cadrul Uniunii Europene pentru producătorii chinezi

III.1. Politica comercială a Uniunii Europene

Evoluții complexe care se produc la nivel regional și la cel global au condus la o modificare radicală a procesului de elaborare a politicii comerciale. Astăzi, produsele sunt asamblate în diferite părți ale lumii, procesul de fabricație nemai desfășurându-se în același loc de la început până la sfârșit. Această nouă organizare a producției reduce importanța frontierelor economice și transformă semnificativ design-ul relațiilor comerciale. Uniunea Europeană își deschide în prezent economia către exterior, concentrându-se pe parteneri-cheie precum Canada, SUA și Japonia, dar și spre economiile emergente ca de exemplu grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), considerate a fi noul motor al economiei mondiale.

Începând cu anul 1999 până în 2010 s-au dublat schimburile comerciale și în deceniul actual, pentru aproape trei sferturi din importuri, UE nu percepe deloc taxe sau acestea sunt foarte mici, astfel că în anul 2012, nivelul acestora a ajuns la 2,2 % pentru produsele industriale și 2,6 % pentru celelalte mărfuri. Uniunea Europeană are parteneriate comerciale importante cu peste 59 de țări, față de 36 de țări China și 24 țări SUA. Comerțul exterior al UE cu bunuri și servicii reprezintă 35 % din PIB-ul său, mai mare cu 5% decât cel al SUA. Datorită dimensiunilor pieței sale, UE importă tot atâtea produse agricole din țările în curs de dezvoltare ca și Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii la un loc.

Succesul companiilor europene depinde în mare măsură de practicarea unor prețuri competitive. Costurile de producție care sunt mărite artificial de comportamente și structuri de piață anticoncurențiale au efecte negative asupra competitivității Europei pe piețele mondiale, precum și asupra perspectivelor generale de creștere ale acesteia. Existența unor costuri ridicate de producție duce la creșterea prețurilor finale pentru consumatorii europeni.

Atitudinea Uniunii Europene este vădită împotriva comerțului neechitabil, folosind în acest sens măsuri antidumping și antisubvenții, cea mai eficientă modalitate de a spori contribuția comerțului la creșterea economică pe termen scurt fiind aceea de a respecta strict drepturile stabilite. Împreună cu SUA și China, UE este unul dintre principalii utilizatori ai instrumentelor de protecție comercială la nivel global.

Relațiile Uniunii cu țările emergente (care au avantaje apărute odată cu rolul acestora din ce în ce mai important în cadrul comerțului mondial), își schimbă forma, concentrându-se mai puțin pe dezvoltare și mai mult pe parteneriate bazate pe interese comune, dar și pe responsabilități asumate egal, intenția vădită în prezent, fiind aceea de a le consolida în sistemul comercial mondial. Acțiunile Uniunii Europene de încheiere de acorduri de liber schimb cu economiile mari, precum China, Japonia, India, țările ASEAN (Uniunea Europeană a Asiei de Sud-Est) și Mercosur (Argentina, Brazilia; Paraguay; Uruguay și Venezuela), reprezintă un instrument puternic folosit pentru atragerea acestora în cadrul unui sistem comercial deschis, cu atât mai mult cu cât obiectivul general al acordurilor de liber schimb este eliminarea barierelor tarifare și netarifare, Uniunea și celelalte economii avansate fiind mai deschise comerțului decât partenerii emergenți.

Această abordare a dat rezultate: ca un exemplu se poate menționa că s-a renunțat la 99 % din taxele vamale aplicate anterior Coreei , deși nivelul mediu al taxelor vamale practicate de Coreea erau de două ori mai ridicat decât cele practicate de UE înainte de începerea negocierilor. De asemenea, acordul de liber schimb antamat cu Singapore a permis accesul la piețe de achiziții publice, în timp ce acordul cu Canada, semnat pe 18 octombrie 2013, a impulsionat relațiile comerciale tradiționale cu această țară, generând noi oportunități de parteneriate economică și de creare de noi locuri de muncă în UE și Canada. Urmează ca negocierile viitoare cu SUA si Japonia să indeplinească așteptările Uniunii Europene.

În prezent, Uniunea Europeană îmbunătățește creșterea economică și beneficiază de noi oportunități comerciale, iar conform estimărilor Fondului Monetar Internațional, până la sfârșitul anului 2015, 90 % din creșterea economică viitoare va fi generată în afara Europei (o treime din aceasta doar în China).

Datorită politicii actuale, Uniunea Europeană este angajată activ împreună cu partenerii tradiționali, dar și cu grupări regionale, să negocieze acorduri ample de liber schimb, partenerii în cauză acordând acces privilegiat la piețele lor, aceasta fiind o excepție de la principiul de bază al Organizației Mondiale a Comerțului, care prevede ca toți partenerii comerciali să beneficieze de tratament egal. Aceste acorduri variază în funcție de obiectivele și de capacitățile țării sau ale grupului de țări cu care negociază Uniunea Europeană, fiind adaptate fiecărei situații în parte. Economia de piață dictează tipurile de acorduri de liber schimb ce se incheie cu țările dezvoltate și economiile emergente și se bazează, în general, pe deschiderea reciprocă a piețelor, sau, cum este cazul acordurilor cu țările din Africa, zona Caraibilor și Pacific, acestea combină comerțul cu obiectivele de dezvoltare.

III.2. China – partener comercial important al Uniunii Europene

Se anticipează că dinamica PIB real mondial (exceptând zona euro) se va accelera în cadrul orizontului de proiecție, de la 3,7% în anul 2014 la 4,2% în anul 2015 și la 4,3% în anul 2016. Făcând abstracție de volatilitatea pe termen scurt, crește alert ritmul economiilor dezvoltate din afara zonei euro. Activitatea economică pe piețele emergente a cunoscut, de asemenea, o revigorare, datorată accelerării puternice din China(grafic 1 si 2). După cum susțin observatorii dezvoltării societăților umane, așa cum secolul al XVIII-lea a fost francez, al XIX-lea britanic și al XX-lea american,secolul XXI-lea va fi chinez

China pare să fi trecut prin criza economică mondială mai bine decât multe alte țări. Practicând ceea ce s-a consacrat a fi „capitalismul de stat”, planificatorii conduc marile companii ale statului rațional și înțelept pe drumul spinos al economiei mondiale. China menține relații economice strânse cu întreaga lume, devenind primul exportator și al doilea importator de produse, ajungând să fie al cincilea investitor în economiile statelor lumii, creând 14 milioane de locuri de muncă. Contribuția ei la economia mondială depășește 20%, 

Potrivit estimărilor Centre for Economics and Business Research (CEBR), China va depăși Statele Unite ale Americii și va deveni cea mai mare economie a lumii în 2025, în condițiile în care, anul trecut, firma de consultanță din Marea Britanie a estimat că acest lucru se va întâmpla în 2028. Statele Unite își păstrează statutul de cea mai mare economie a lumii la finalul anului 2014, cu un produs intern brut estimat la 16.800 de miliarde de dolari, în spatele său aflându-se China și Japonia. Analiștii firmei de consultanță și cercetare CEBR apreciază că PIB-ul Chinei se va situa la 26.774 de miliarde de dolari în 2024, iar în 2025 îl va depăși pentru prima dată pe cel al SUA. Decalajul dintre cele două economii va crește până în 2030, când economiștii estimează că PIB-ul Chinei va ajunge la 43.700 de miliarde de dolari, iar cel al Statelor Unite la 34.000 de miliarde de dolari.

Grafic 1.Creșterea PIB în China 1999-2013

Sursa : Expansion.com/ Datosmacro.com, accesat la data de 28 martie 2015

Grafic 2. Rata de creștere a PIB in China 1999-2013

Sursa : Expansion.com/ Datosmacro.com, accesat la data de 28 martie 2015

Relațiile diplomatice ale Chinei se desfășoară cu 171 de state, țara noastră stabilind relații diplomatice cu aceasta, la 5 octombrie 1949. China este membră a ONU fiind unul din cei cinci membri permanențiai Consiliului de Securitate. De asemenea, este membră APEC, ASEAN, FAO, G-77, UNAMID, UNCTAD, UNESCO și a multor altor organizații internaționale. Prin încheierea parteneriatului strategic din 2007 dintre China și Uniunea Europeană (PAC), s-a observat expansiunea rapidă a relațiilor comerciale, înbubătățindu-se totodată Tratatul de cooperare economică și comercială dintre cele două, semnat în 1985. Întrucât acesta nu mai corespundea, în 2008 cele două părți au convenit să negocieze un nou Acord, mai amplu, care să cuprindă atât aspectele cooperării economice cât și pe cele politice, numit „Acordul Cadru Uniunea Europeană-China pentru Parteneriat și Cooperare” (PCA). Până în prezent au avut loc mai multe runde de consultări și negocieri. Tot în 2008 a fost lansat la Beijing Dialogul Economic și Comercial la Nivel Înalt (HED) dintre UE și China, ca un instrument care abordează aspecte de interes comun ca protecția drepturilor de proprietate intelectuală, piața de investiții,diversificarea schimburilor comerciale. Ultima reuniune HED a avut loc la Beijing februarie 2012.

Formatul de cooperare China – Europa Centrală și de Est, în paralel cu cadrul de cooperare strategică Uniunea Europeană – China și Dialogul la Nivel Înalt UE-China pentru Inovare reprezintă instrumente importante de valorificare a oportunităților de promovare a intereselor economice reciproce.

În noiembrie 2013, UE și China au anunțat lansarea negocierilor privind un acord global de investiții, care va putea liberaliza progresiv investițiile și va elimina restricțiile ce stau în calea investitorilor pe ambele piețe.

China este gata să își asume răspunderi în măsura în care este acceptată ca actor egal în drepturi cu ceilalți actori globali. În acest sens pașii concreți imediați ar fi recunoașterea statutului de economie de piață funcțională pentru China, ridicarea embargourilor care interzic accesul Chinei la anumite tehnologii de vârf (în special cu caracter militar), etc.

III.3. Practici neloiale ale Chinei sancționate de Uniunea Europeană

Uniunea Europeana ezită în prezent să încheie un acord de liber schimb cu China,
considerând însă că un acord de investiții reprezintă o etapa mai potrivită în acest moment în relația bilaterală. Totuși, un acord de liber schimb nu este exclus "pe termen mediu și lung" și asta pentru că există tensiuni inerente între abordarea intervenționistă a Chinei pentru a recupera diferențele și dorința Uniunii Europene de a promova deschiderea și respectarea normelor comerciale internaționale, chiar dacă acestea sunt în interesul Chinei pe termen lung.

Angajamentul Uniunii Europene de a deschide piețele s-a realizat datorită capacității acesteia de a contracara practicile comerciale anticoncurențiale – în materie de prețuri, subvenții sau alte denaturări generate de stat – folosind contramăsuri (antidumping, antisubvenții), tocmai pentru a favoriza competiția și a evita monopolul. La nivel mondial, UE , SUA și China sunt principalii utilizatori ai instrumentelor de protecție comercială.

În sensul anchetelor antidumping, o țară poate fi considerată o economie de piață integrală dacă îndeplinește cele cinci criterii, menționate în capitolul II.2. al acestei lucrări.

În cazul în care i s-ar atribui Chinei acest statut, acesta ar da o nuanță politicăeconomiei chineze în dezvoltare, ai căror lideri o abordeazădrept aprobare internațională a reformelor economiceimplementate, reducânddin vulnerabilitatea față de acțiunile antidumping, inițiate tot mai des în ultimul timp de către UE, nemulțumită de faptul căeconomia chineză a îndeplinit doar un criteriu din cinci necesare pentru recunoașterea statutului de economie de piață.

Pentru depășirea acestui impact este necesar ca UE să nu urmăreascănumai interesele comerciale și politice proprii, ci și să construiască cu China un parteneriat strategic solid care să reziste oricărei perturbări din mediul economic mondial, abordând relațiile comerciale din mai multe puncte de vedere , în realizarea reciprocă a scopurilor.

Analizând acțiunile Comisiei Europene publicate în STATISTICS COVERING FULL-YEAR 2014, Definitive anti-dumping measures in force on 31 December 2014, se poate constata că China este țara vizată cel mai mult, din 24 altele, cu 52 de produse, de Organizația Mondială a Comerțului în ceeace privește măsurile antidumping .

Produsele „încriminate” sunt diverse, printre care: folie de aluminiu (în rulouri cu o greutate de peste 10 kg), biciclete, lumânări, lumânări subțiri și articole similare, piele de căprioară, citrice, organe de asamblare (fier sau oțel), sârme din molibden, produse din oțel acoperite ecologice, panouri solare (cristalin module fotovoltaice siliciu și componente cheie), tuburi și țevi sudate, din fier sau din oțeluri nealiate si enumerarea poate continua. După inițierea procedurilor, taxele sunt aplicate în funcție de produs, încă din 2005.

Măsuri antidumping împotriva producătorilor chinezi, intens mediatizate începând cu anul 2012, care au afectat si piața româneasca, s-au referit la comercializarea panourilor solare și a componentelor acestora pe piața Uniunii Europene. Compania cu cea mai mare producție de panouri solare din lume este Suntech, cu sediul central în China.

O situație mediatizată la nivelul Uniunii Europene, cu consecințe și pentru mediul de afaceri românesc, a fost exportulproducătorilor chinezi de panouri solare și componente pentru acestea la prețuri de dumping, costurile de producție
fiind subvenționate de autoritățile de la Beijing. Extinderea spre Europa a producătorilor chinezi de panouri fotovoltaice a început cu peste zece ani în urmă, iar în prezent, UE este principala piață de desfacere pentru industria de panouri și componente solare a Chinei.

Uniunea Europeană, prin instituțiile abilitate și la cererea asociației EU ProSun, (20 de producători europeni, reprezentând 25% din piața comunitară de panouri solare),au început în anul 2012 investigații privind posibile încălcări ale legislației antidumping de către companii chineze suspectate că ar fi comercializat produselesub prețul pieței.

Această situație a intervenit după ce o serie de producători europeni de panouri solare au intrat în faliment și după închiderea a numeroase fabrici.

Potrivit datelor EUProSun, Companiile din China controla in 2012 peste 80% din piața europeană a echipamentelor respective în producția energiei solare, inclusiv panouri solare, față de aproape 0% în 2004.

În urma rezultatului preliminar al unei investigații antiduping din partea Comisiei Europene

s-a hotărât introducerea taxelor pentru o perioadă de cinci ani. Investigația C.E. vizează importuri de 21 de miliarde de euro în U.E. în 2013, constând din panouri solare și componente ale acestora provenind din China.

Deoarece Europa deține mai mult de jumătate din piața globală a panourilor solare fotovoltaice, companiile europene au cerut introducerea de tarife ridicate pentru a se proteja de concurența intensă din China, după ce Statele Unite au adoptat măsuri similare,

Anunțul privind declanșarea investigației a fost primit ca fiind necorespunzător de către autoritățile de la Beijing, în contextul în care, potrivit The Guardian, China depusese eforturi intense la Bruxelles pentru evitarea anchetei. Publicația oficială de limbă engleză a Guvernului chinez, China Daily, a avertizat că, dacă Bruxelles va continua investigația, Beijing va riposta prin măsuri ce vor afecta schimburile comerciale cu U.E, adăugând: “China și-a exprimat regretul profund în legătură cu decizia Comisiei Europene, argumentând că ancheta va afecta dezvoltarea unei industrii energetice ecologice la nivel global”. Și, într-adevăr, China a dat un prim răspuns anchetei antidumping a UE prin lansarea unei investigații contra vinurilor europene, care ar afecta cel mai puternic Franța, principalul exportator european de vin către China.

“Comisia Europeană a decis, în unanimitate, să impună tarifele provizorii pe panourile solare importate din China, în scopul de a contracara dumpingul acestor produse pe piața europeană. Acțiunea noastră este o măsură de urgență pentru a da o gură de oxigen sectorului de afaceri din Europa care suferă grav din cauza acestui dumping”, a declarat Comisarul european pentru comerț, Karel De Gucht, în mai 2013.

Taxelede import propuse de Comisia Europeana au afectat peste 100 de companii din China, (afaceri în valoare de 21 de miliarde euro, vânzări care reprezintă 60% din totalul exporturilor chineze de panouri solare), executivul comunitar hotărând aplicarea, începând cu 6 iunie 2013, a unei taxe de 11,8% importurilor de panouri solare, care va rămâne în vigoare timp de doua luni, perioadă în care se va încerca negocierea unei înțelegeri, după care vor urca la un nivel mediu de 47%, cu un maxim de până la 68%.

Conform reprezentanților industriei (ALLIANCE FOR AFFORDABLE SOLAR ENERGY – AFASE)și a Centrului de Cercetare Independent Prognos, impactul taxelor anti-dumping va afecta și industria fotovoltaică europeană..Aceștia au concluzionat că taxe de 20% vor costa economia europeană până la 175.500 de locuri de muncă si 18,4 miliarde de euro în materie de valoarea adăugată, in numai 3 ani .

În 2013 însă, Comisia Europeană CE a ajuns la un acord provizoriu cu China, în vigoare până în 2015, privind stabilirea unui preț minim și a unei limite maxime de volum de exporturi pentru livrările de panouri chinezești în Europa. Acordul, în valoare de miliarde de euro, a fost obținut după câteva luni de negocieri intense și prevede un preț minim de 56 de eurocenți pe watt la exporturile de panouri solare în Uniune.

Este vorba însă doar de dispozitivele care produc o anumită cantitate de energie, plafonul fiind fixat la 7 gigawați pe an.

Companiile chineze pot să nu se supună acordului care nu respectă plafonul de 56 de eurocenți, dar vor fi supuse direct tarifelor antidumping fixate anterior de Comisia Europeană, pentru o perioadă de doi ani.

"Acest caz a fost special datorită impactului cantitativ, dar și a sectorului vizat. pe de o parte, nu putem accepta ca exportatorii chinezi să distrugă industria europeană de panouri solare, iar pe de altă parte, nu dorim o diminuare a aprovizionării pe piețele europene, cu aceste produse, cu efecte negative asupra producției și consumului", a spus Karel de Gucht.

În decembrie 2014 asociația EU ProSun se lansează într-o nouă bătălie, de această dată pe piața componentelor pentru panourile solare (sticlă), care se ridică în Europa la 210 de milioane de dolari, 1500 de locuri de muncă fiind afectate la nivel european..

"Prețurile prietenilor noștri chinezi sunt sub costul de producție, incluzând chiar și taxele vamale", a declarat pentru agenția France Presse președintele grupului UE ProSun, Ulrich Frei, care califică prețurile acestor produse "ridicol de mici" .

EU ProSun consideră că taxele impuse de Uniune pentru China, care le includ și pe cele vamale, au fost stabilite pe o perioadă de cinci ani fără să fi fost luate în calcul practicile de dumping ale producătorilor chinezi ori  subvențiile substanțiale pe care guvernul chinez le acordă acestui sector.

Noua anchetă va dura cel puțin nouă luni, iar dacă acuzațiile europenilor se vor dovedi reale, CE își rezervă dreptul de a impune o nouă creștere a taxelor vamale percepute pentru componentele panourilor solare importate din China.

Este posibil ca taxa vamală a cărei valoare se ridică în prezent la 36% din valoarea componentelor pentru panouri solare aduse din China în UE să se dubleze.

În concluzie, prin aplicarea taxelor antidumping executivul Uniunii Europene speră să opreasca "spirala scăderii prețurilor" la panourile solare în Uniunea Europeană și să creeze un climat de concurență echitabilă în rândul producătorilor de echipamente pentru generarea de energie din surse regenerabile.

„Dezvoltarea durabilă verde este posibilă numai cu industrii durabile. În acest sens, prețurile

stabilizate sunt importante nu numai pentru producția curentă, dar și pentru deciziile pentru investițiile viitoare”, susține Comisia Europeană, iar acest desiderat este benefic pentru toate țările participante la procesul economic.

Avem o planetă care ne oferă tot ce ne trebuie pentru a trăi decent, dar nu știm să o protejăm! Specialiștii de mediu atrag atenția de ani buni asupra acestui aspect. Și tot ei avertizează că resursele de petrol, cărbune sau gaze ar putea dispărea în doar câteva decenii. Alternativa reprezentată de energia verde poate duce la folosirea surselor de energie care să fie în același timp ieftine, la îndemână pe termen lung și, mai ales, nepoluante.