Analiza Fizico Chimica a Microurmelor de Fibre Textile Avand Ca Provenienta Obiecte de Imbracaminte
CAPITOLUL I – ROLUL URMELOR ÎN CRIMINALISTICĂ
NOȚIUNEA DE „URMĂ” ÎN CRIMINALISTICĂ
Un distins criminalist francez, Edmond Locard, afirma la jumătatea secolului al XX-lea că „este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”. Afirmația de mai sus a ajuns cu timpul la rang de principiu, cunoscut sub sintagma „every contact leaves a trace” (orice contact lasă o urmă).
La locul unei infracțiuni, există o mulțime de fragmente sau dovezi fizice, cum ar fi: fire de păr, fibre provenite de la obiecte de îmbrăcăminte, bucăți de sticlă, picături de sânge, gloanțe, etc., care privite în ansamblu și expertizate corespunzător pot spune, s-au contura modul în care infracțiunea s-a petrecut.
Aceste urme pot surveni în urma unui contact dintre două obiecte în mișcare, sau când anumite particule sunt împrăștiate de o acțiune sau o mișcare. De exemplu, vopseaua poate fi transferată de la o mașină la alta într-o coliziune, sau fibre textile pot fi transferate de pe un obiect de îmbrăcăminte pe un alt obiect de îmbrăcăminte în urma unui atac fizic.
Urmele analizate conform unei metodologii și unor proceduri clar stabilite au rolul de a ajuta la reconstruirea unui eveniment, a unei situații, sau pot indica dacă o persoană sau un lucru au fost prezenți la locul faptei.
În literatura de specialitate română, dar și străină, s-au formulat numeroase definiții ale noțiunii de „urmă”, printre acestea se numără și următoarele.
Prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.
Profesorul Gheorghe Pășescu a definit urma ca orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care examinate individual sau în totalitate pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurării cauzei.
Trebuie reținut că pentru a putea fi considerate urme în sens criminalistic, modificările materiale trebuie să aibă legătură de cauzalitate cu fapta penală. Aceasta pentru că la locul faptei, criminalistul poate descoperi o multitudine de modificări, dar el trebuie să le descopere și să le examineze numai pe cele care au fost create în timpul săvârșirii faptei sau care au legătură cu aceasta, întrucât numai în acest fel se poate ajunge la făptuitor și la dovedirea vinovăției.
Prezența urmelor în câmpul infracțiunii nu prezintă nicio valoare dacă acestea rămân necunoscute organului judiciar. Tocmai de aceea, urmele trebuie descoperite și examinate, apoi trimise la specialiști care în urma examinărilor întocmesc raportul de constatare tehnico-științifică ori de expertiză criminalistică conferindu-le în acest fel valoare judiciară ca probe.
Rămânerea la fața locului a urmelor este determinată de cauze diferite, precum: condițiile în care operează infractorul (timp scurt, dificultăți de pătrundere etc.); starea psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei (frică, emoție etc.); modul de operare, de multe ori specific făptuitorului; condiții nefavorabile de iluminare în locul faptei; necunoașterea topografiei locului faptei etc.
Importanța studierii tuturor categoriilor de urme rezultă din următoarele rațiuni: acestea apar obligatoriu în procesul comiterii infracțiuni; crearea lor este rezultatul interacțiunii (contactului) dintre factorii creatori și cei primitori de urme în timpul săvârșirii faptelor penale.
1.2. CLASIFICAREA URMELOR
Pentru înțelegerea temeinică a urmelor lăsate de obiectele de îmbrăcăminte se impune prezentarea clasificărilor urmelor în criminalistică.
Înainte de a prezenta efectiv clasificările în funcție de anumite criterii, se impune precizarea că la nivel național, urmele sunt împărțite în două mari categorii: urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (în această categorie fiind incluse urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere etc.) și urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, alimente, vopsea, pete organice etc.).
În funcție de factorul creator, urmele se clasifică în: urme ale omului (ele cuprind modificări create de anumite părți ale corpului uman, cum sunt: mâinile, picioarele, fruntea, nasul, dinții, buzele, dar și urme biologice de natură umană, cele mai întâlnite fiind: sângele, saliva, sperma, firele de păr), urme ale animalelor (sunt urmele create de gheare, coarne, colți, copite, aripi, păr etc.), urme ale plantelor, urme ale obiectelor și instrumentelor folosite la comiterea infracțiunilor (în această categorie pot fi incluse urmele mijloacelor de transport, urme ale instrumentelor de lovire, spargere, tăiere, distrugere, urme ale armelor de foc) și urme create de anumite fenomene (incendii, explozii, catastrofe, utilizarea radiațiilor etc.).
După factorul primitor de urme, urmele sunt primite de om, de animale, de vegetale și de obiecte. Această ultimă clasificare are o finalitate teoretică, întrucât, atunci când se examinează, de pildă, urma unui proiectil, în calitatea sa de factor creator de urme, în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor.
După esența lor urmele se clasifică în: urme formă, urme materie, urme poziționale.
Urmele formă se subclasifică prin raportare la anumite aspecte. Astfel, în raport cu procesul de mișcare în care s-au format, urmele sunt: statice, create prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafețele să alunece între ele (urme de încălțăminte, urme papilare, conturul dinților pe pielea victimei, conturul instrumentelor de spargere etc.) și dinamice, care se formează în procesul de alunecare și frecare a suprafețelor corpului creator și corpului primitor de urmă (urme în formă de striații; urme de derapare a roților autovehiculelor; urme de alunecare și frecare etc.).
În raport cu modificările aduse corpului primitor urmele sunt: de adâncime (sau de volum), când obiectul creator este dur și pătrunde în masa obiectului primitor, și de suprafață, când obiectul creator și cel primitor sunt de aceeași duritate și apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafața obiectului primitor și invers, fără a se schimba formele celor două obiecte (urma de picior în pământ moale).
Urmele de suprafață pot fi de stratificare, când obiectul creator depune pe cel primitor un strat de substanță (urme de încălțăminte, urme ale pneurilor pe asfalt, urma papilară formată prin depunerea de sudoare pe un obiect lucios, neprăfuit etc.) și de destratificare, atunci când obiectul creator primește un strat subțire de substanță din suprafața obiectului primitor (urma papilară formată prin destratificarea unei cantități de praf de pe mobilă).
Urmele de stratificare și de destratificare pot fi: vizibile, când sunt detectate de ochiul omenesc și invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub anumite unghiuri de lumină, prin transparență, pentru a căror vizibilitate fiind necesară relevarea prin folosirea unor surse dirijate de lumină sau a radiațiilor ultraviolete.
Urme materie, care cuprind substanțe sau particule de natură organică sau anorganică (produse biologice de natură animală și vegetală și substanțe chimice de natură organică; cioburi de sticlă, particule de sol, pelicule de vopsea etc).
În funcție de mărimea urmelor întâlnim: macrourmele, care includ toate categoriile de urmă formă și materie caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute și examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane, și microurmele, care sunt acele urme de formă sau materie, mici și foarte mici, create în procesul săvârșirii unei infracțiuni pentru a căror descoperire, ridicare și examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilităților senzoriale umane ori utilizarea unor metode micro-analitice.
După posibilitățile ce le oferă în procesul identificării, întâlnim: urme apte, care permit identificarea obiectului creator, și urme inapte, care nu permit identificarea dar contribuie la stabilirea apartenenței de gen.
O nouă categorie de urme în peisajul criminalisticii mondiale, care se resimte și la nivel național o reprezintă urmele digitale.
Urmele digitale sunt orice informații care au valoare de comunicare, stocate sau transmise în formă digitală. Această definiție este deschisă oricărei tehnologii digitale. O urmă digitală definită astfel acoperă domeniul computerelor și comunicațiilor cu ajutorul lor, ca și domeniul transmisiilor digitale (telefoane mobile, dar pentru viitor și TV digital etc.), video, audio, fotografii digitale, datele sistemelor de camere video (CCTV), ale sistemelor electronice de securitate și orice alte tehnologii potențiale legate de infracțiunile hi-tech. O urmă digitală trebuie să poată fi folosită nu doar pentru controlul infracționalității, criminalistică, dar și pentru investigații legale generale realizate de organismele statului (acțiuni civile, legislație comercială etc.), ca și pentru necesități de ordin comercial, sau legate de audituri independente interne sau externe etc.
Conform definiției, o urmă digitală este orice informație cu o valoare informațională relevantă pentru investigarea unei acțiuni sau activități anume, stocată sau transmisă în formă digitală.
Informația în sine este intangibilă. Este creată, transmisă, salvată și stocată în formă digitală, sub forma unui afișaj electric, magnetic, optic sau de alt fel. În momentul salvării sale devine tangibil în mediul de memorie și înregistrarea are natura unui câmp. Pentru a putea analiza informația, trebuie întâi să o înregistrăm tehnologic și apoi să o salvăm din nou temporar sau permanent într-un mediu de memorie. Urma digitală are o natură tangibilă.
În general, caracteristicile structurii interne ale obiectului care o efectuează și reflectă sunt transmise obiectului reflectat. Astfel, urma digitală este o urmă a structurii interne a obiectului reflectat.
Urma digitală în forma sa primară, adică în „forma” în care este stocată sau transmisă, este o microurmă. Pentru a o face vizibilă este nevoie de instrumente tehnologice sau de software de utilizator, sistem și, mai ales, legal. Unele dintre cele mai simple și ușor de utilizat tehnologii sunt monitoarele și afișajele care arată informația digitală într-un format acceptabil (perceptibil) (litere, imagini, sunet, secvențe video, vibrații).
Trăsături specifice ale urmelor digitale sunt: densitatea mare de conținut a urmelor digitale, durata de viață foarte scăzută a urmelor digitale, stocarea și calitatea urmelor digitale este influențată de un număr de factori subiectivi, volumul mare de date din urmele digitale, densitatea mare a urmelor digitale descrește o dată cu dezvoltarea noilor tehnologii, extremul dinamism al mediului urmelor digitale, eterogenitatea și complexitatea mediului urmelor digitale, marea întindere geografică a mediului urmelor digitale, gradul înalt de protejare a datelor îngreunează munca cu urmele digitale, urmele digitale pot fi identificate și procesate automat cu mijloace specializate, grad mare de ascundere a urmelor digitale de către infractori calificați, caracterul recuperabil al urmelor digitale șterse, autenticitatea urmelor digitale, gradul scăzut existent de acceptare judiciară a urmelor digitale în practică juridică.
CONCEPTUL DE MIJLOC MATERIAL DE PROBĂ
Noul Cod de procedură penală în Titlul IV – Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii, Capitolul X – Mijloace materiale de probă, art. 197 stabilește că „obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă”. De asemeni, „sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii”.
Art. 97 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală definește „proba ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.
Importanța mijloacelor de probă admise de lege, dintre care cele privind identificarea criminalistică ocupă un rol important în structura criminalisticii, reprezintă problema centrală a investigațiilor criminalistice, având ca destinație descoperirea și evidențierea unor aspecte practice prin modalități tehnico-științifice moderne, capabile să combată eficient orice gen de fapte penale.
VALOAREA PROBATORIE A MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ
Mijloacele materiale de probă au forță de dovadă, ca orice mijloc de probă. Trebuie observat însă că, uneori, mijloacele materiale de probă furnizează informații cu valoare probantă deosebită, care constituie probe directe.
Astfel, în cazul infracțiunilor a căror latură obiectivă este caracterizată prin deținerea unor obiecte interzise de lege, asemenea obiecte găsite la o anumită persoană constituie probe directe de vinovăție. Uneori, mijloacele materiale de probă sunt probe indirecte.
În aprecierea probelor materiale nu trebuie pierdut din vedere faptul că, uneori, acestea pot fi create artificial, în scopul de a îngreuna activitatea de cercetare. Asemenea fapte pot fi reținute ca infracțiune, potrivit art. 268 Noul Cod penal care reglementează infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare. De aceea, evaluarea informațiilor pe care le pot furniza aceste categorii de mijloace de probă trebuie făcută cu multă atenție, urmărindu-se ca, întotdeauna, datele ce pot fi desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă să se coroboreze cu celelalte probe din dosarul cauzei.
CAPITOLUL II
URMELE LĂSATE DE OBIECTELE DE ÎMBRĂCĂMINTE
2.1. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI
Cercetarea la fața locului reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastofe sau accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate.
Investigarea locului faptei reprezintă unul din actele inițiale de urmărire penală cu o importanță deosebită în ansamblul activităților de soluționare a unei cauze și presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului unde s-a comis infracțiunea sau unde au fost descoperite urmele sau consecințele acesteia. Este un procedeu probator cu o importanță semnificație în aflarea adevărului.
Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală și de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și a stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.
Cercetarea la fața locului nu trebuie privită simplist, aceasta, în opinia mea, este caracterizată de efectuarea unui complex de activități, desfășurate cu profesionalism, pe mai multe planuri. Ținând seama de o normală cerință de sistematizare, bazată, în primul rând, pe considerente de natură psiho-pedagogică, se poate spune că, activitatea de cercetare la fața locului, se desfășoară pe două planuri. Unul, cu un accentuat caracter tehnic, în care tehnicianul de la fața locului, în principal cel criminalist, dar, și medicul legist, și alți diferiți specialiști, în funcție de domeniul de activitate în care s-a săvârșit infracțiunea sau de natura locului cercetat, desfășoară activități specifice, ce au ca scop descoperirea, relevarea, examinarea și fixarea prin metode și procedee tehnice, a tuturor schimbărilor din sistemul de referință cercetat, cauzate de săvârșirea infracțiunii. Altul, caracterizat de efectuarea de diferite activități, dintre care subliniez, cu caracter exemplificativ: identificarea și ascultarea persoanelor vătămate, a martorilor oculari, a făptuitorilor, a altor persoane, care cunosc date despre împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea; efectuarea de percheziții corporale asupra persoanelor găsite la locul săvârșirii infracțiunii; ridicarea de obiecte și înscrisuri descoperite la fața locului și care prezintă importanță pentru cercetare; interpretarea existenței, naturii, stării, poziției, formei urmelor și mijloacelor materiale de probă, împreună cu tehnicienii de la fața locului; reconstituirea unor situații de fapt, existente înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii, de către ceilalți membri ai echipei, pe care îi voi numi, în continuare, anchetatori și care au calitatea de organe de urmărire penală.
Noul Cod de procedură penală nu definește cercetarea la fața locului, însă stabilește că aceasta se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cazul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Organul de urmărire penală poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.
Prin locul faptei se înțelege arealul unde s-a desfășurat sau se presupune că s-a desfășurat o activitate ilicită, total sau parțial, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia, inclusiv zonele în care s-au produs catastrofe sau dezastre. Locul faptei nu este strict limitat la locația incidentului, ci include și zonele unde au fost comise acte relevante înainte sau după comiterea faptei.
Locul săvârșirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la actul infracțional și la autorul acesteia. Astfel, se explică de ce cercetarea la fața locului este foarte importantă atât pentru descoperirea urmelor, surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, cât și pentru cunoașterea nemijlocită de către procuror, instanța de judecată și alte părți implicate, a locului respectiv. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, depinde într-o mare măsură soluționarea cazului și identificarea autorului. În cazul infracțiunilor grave, îndeosebi la omucideri, se apreciază că este partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale.
După efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal care trebuie să conțină: indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura; numele și prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă; numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul; și descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.
La fața locului, cercetarea urmelor obiectelor de îmbrăcăminte se efectuează potrivit metodologiei descoperirii, fixării, ridicării și interpretării oricăreia dintre urmele ce reproduc forma exterioară a obiectelor. De pildă, în măsura în care se impune revelarea lor, aceasta se realizează prin mijloace specifice revelării urmelor latente de mâini. în cazul urmelor de adâncime se efectuează mulaje.
Fixarea se face prin descrierea în procesul-verbal și prin fotografiere. în cazul urmelor de adâncime este recomandabil să se procedeze la efectuarea de mulaje cu materiale capabile să redea cele mai mici detalii ale țesăturii, dar numai după executarea fotografiilor,^ în care vor fi puse în evidență, prin iluminare adecvată, detaliile caracteristice. în aceste cazuri, fotografia de detaliu va fi efectuată cu aparatul dispus în plan, deasupra urmei și cu iluminare laterală.
Din interpretarea urmelor descoperite, organul de cercetare sau de urmărire penală poate desprinde date cu privire la: drumul parcurs de autor, anumite activități desfășurate la fața locului, raportul de poziție dintre victimă și agresor, ori față de alte obiecte principale, tipul de îmbrăcăminte, sexul, talia persoanei care purta îmbrăcămintea etc.
2.2. URMELE PRODUSE DE OBIECTELE DE ÎMBRĂCĂMINTE
Obiectele de îmbrăcăminte, ca și majoritatea lucrurilor ce intră în această largă categorie, pot să formeze urme, în primul rând, ca rezultat al contactului direct dintre îmbrăcămintea purtată de infractor ori de victima infracțiunii și o suprafață oarecare, reproducând caracteristicile țesăturii sau materialului din care este confecționată. în al doilea rând, aceste urme se pot constitui și sub formă de resturi materiale, desprinse sau rupte din obiectele de îmbrăcăminte, de care ne vom ocupa însă ceva mai jos.
Urmele care reproduc particularitățile suprafeței obiectului de îmbrăcăminte sunt create prin cădere, rezemare, ștergere etc.
În funcție de natura obiectului primitor de urme, acestea se pot prezenta sub forma urmelor statice sau dinamice, de suprafață ori de adâncime, de stratificare, vizibile, în majoritatea cazurilor și, uneori, în stare latentă.
Utilitate pentru cercetările criminalistice prezintă, de regulă, numai urmele statice, îndeosebi cele de adâncime, formate pe suprafețe cu un grad corespunzător de plasticitate (pământ moale, argilă, zăpadă, chit, vopsea proaspătă etc.).
Urmele latente se formează numai în cazul în care obiectul de îmbrăcăminte este impregnat cu o substanță capabilă să fie reținută de suprafața primitoare de urmă, întâlnindu-se mai frecvent la urmele de mănuși ori ale obiectelor pătate (murdare) cu lubrifianți, vopsele, alte produse organice etc.
Urmele de îmbrăcăminte se pot găsi și pe corpul uman, ca rezultat al unei presiuni foarte puternice, al strivirii, căderii de la înălțime mare, al exploziilor, situație în care particularitățile obiectului de îmbrăcăminte se imprimă pe pielea victimei.
Valoarea de identificare a urmelor de îmbrăcăminte este relativ redusă, de regulă ea servind numai la determinarea de grup. Cu toate acestea, în practică se întâlnesc și cazuri de identificare a obiectului, nu atât din cauza caracteristicilor materialului din care este confecționat, cât din cauza uzurii specifice, a modului de efectuare a cusăturilor, a particularităților prezentate de diverse accesorii ale îmbrăcămintei (nasturi, fermoare, catarame etc.).
Expertiza urmelor obiectelor de îmbrăcăminte poate oferi diverse răspunsuri în legătură cu tipul și natura materialului din care este confecționată îmbrăcămintea, ori dacă acesta este specific unor uniforme (militare, școlare, feroviare etc.) și, bineînțeles, cu anumite particularități capabile să individualizeze obiectul de îmbrăcăminte sau să restrângă sfera obiectelor cercetate și, de aici, a persoanelor care au purtat îmbrăcămintea.
Dacă expertul dispune de modelele de comparație, sau de însuși obiectul presupus a fi creat urmele, în funcție de particularitățile materialului, el poate stabili, deseori cu certitudine, identitatea obiectului creator de urme. Cu atât mai mult este posibilă această identificare, cu cât la fața locului au fost descoperite și părți ori fragmente din țesătură. în această ultimă împrejurare, ne vom afla în fața identificării realizate prin procedeul stabilirii întregului după părțile sale componente.
Urmele formate din obiecte sau resturi de îmbrăcăminte. Urmele din această categorie se prezintă în forme dintre cele mai diferite, cum ar fi, de exemplu, hainele, pălăriile, mănușile, încălțămintea, obiectele de lenjerie uitate, pierdute sau aduse special pentru derutarea cercetărilor, dar și resturi rupte sau desprinse din obiectul de îmbrăcăminte, inclusiv fibre sau fire textile.
Interpretarea și examinarea acestor urme face posibilă obținerea de date referitoare la persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii și la circumstanțele în care s-a desfășurat. De pildă, se poate stabili sexul, talia și vârsta aproximativă ale persoanei, eventual și profesiunea ș.a.
Obiectele de îmbrăcăminte sunt ele însele purtătoare de urme, nu numai de natură olfactivă, ci și de altă proveniență (fire de păr, pete organice, praf, urme de cosmetice, microurme etc.). De asemenea, nu trebuie omisă cercetarea obiectelor de îmbrăcăminte care au format urme prin contactul cu diverse suprafețe.
Pentru obținerea rezultatelor scontate, se impune ca atât fixarea prin descriere în procesul-verbal și prin fotografiere, cât și ridicarea și conservarea urmelor menționate, să se facă cu multă atenție, astfel încât ele să nu sufere modificări, deteriorări, distrugeri. Aceste precauții se impun mai ales în ipoteza obiectelor sau resturilor de îmbrăcăminte purtătoare, la rândul lor, de alte urme.
Urmele de resturi de frânghie, sfoară, cordoane, ale nodurilor sau legăturilor. Urmele de natura celor menționate sunt consecința unor acțiuni dintre cele mai diverse: de exemplu, imobilizarea sau strangularea victimei, împachetarea instrumentelor folosite la săvârșirea infracțiunii ori a obiectelor sustrase de la locul faptei, încercarea de pătrundere în anumite locuri prin escaladare etc. Precizăm că, alături de resturi ca atare de frânghii, sfoară etc, pot fi descoperite și urme sub formă de rosături, șanțuri, cum sunt cele tipice spânzurării sau strangulării.
Fixarea și ridicarea de la fața locului se face cu mare atenție, pentru păstrarea lor intactă, inclusiv a nodurilor, ca și protejarea altor urme depuse pe resturile de material ridicate.
Cercetarea la fața locului a urmelor menționate nu este prea dificilă, întrucât ele sunt prin excelență vizibile și pot fi ridicate cu ușurință. Va trebui, totuși, avută în vedere conservarea stării firelor, în special la ambalare, deseori fiind important să se stabilească dacă frânghia ori sfoara a fost ruptă sau tăiată, dacă a fost roasă sau s-a frecat de un anumit obiect ș.a. Nu se exclude nici posibilitatea existenței altor categorii de urme pe frânghie sau sfoară.
Expertiza criminalistică presupune, în primul rând, determinarea tipului de frânghie, sfoară sau cordon, a lungimii și grosimii sale, a modului de efectuare a nodului, ca și de secționare a capetelor (tăiere, rupere), a sensului de orientare a fibrelor, a scamelor ș.a.1. Prin expertiză se obțin și date cu privire la împrejurările și etapele în care a fost comisă infracțiunea, eventual la profesiunea autorului, la faptul dacă persoana se afla sau nu în stare de inconștiență în momentul imobilizării, dacă este o simulare ș.a.
În al doilea rând, pe baza analizelor fizico-chimice, a cercetării cu mijloace optice de mărit, se determină atât compoziția materialului din care este confecționată frânghia, sfoara sau cordonul, cât și natura substanțelor aderente la suprafața sa. De asemenea, se determină vechimea aproximativă a nodului, precum și factorii ce ar fi putut influența rezistența legăturilor.
Investigația de laborator a nodurilor și legăturilor conduce și la obținerea de date referitoare la profesiunea autorilor, la numărul lor, la raportul de poziție dintre victimă și autor, la scopul urmărit prin efectuarea legăturii2.
Obținerea de modele de comparație de la persoanele suspecte, fie sub forma nodurilor sau legăturilor, fie sub formă de material (frânghie, cordoane, sfoară), ridicate cu ocazia perchezițiilor, este de natură să conducă la stabilirea unor elemente de asemănare și chiar de identificare.
2.3. PRINCIPIILE INTERPRETĂRII CRIMINALISTICE A URMELOR LA LOCUL FAPTEI
Principiul perceperii nemijlocite se referă la modul în care interpretul ia cunoștință de locul faptei și de urmele ce constituie obiectul interpretării.
Interpretarea urmelor se face în mod obligatoriu prin examinarea și evaluarea nemijlocită a locului faptei de către specialistul care interpretează.
În situații excepționale, când investigarea directă la fața locului nu este posibilă, poate fi înlocuită cu studierea înregistrărilor video, fotografiilor, schițelor, proceselor-verbale de cercetare la fața locului și rapoartelor întocmite de laboratoarele de specialitate în legătură cu urmele.
Și în asemenea situații este benefică o vizită la locul în care s-au produs evenimentele, cu condiția ca acestea să mai existe fizic. Informațiile culese din sursele de documentare găsite în dosar pot fi mai bine înțelese și combinate după contactul specialistului cu mediul în care s-au derulat acțiunile în legătură cu care se va pronunța.
Principiul limitării surselor de informare. Sursele principale de informații în procesul interpretării sunt limitate la locul faptei și la totalitatea urmelor descoperite în perimetrul cercetat.
Informațiile obținute pe alte căi, cum ar fi: declarațiile victimei, ale martorilor etc, sunt, de regulă, parazitare pentru rezultatul interpretării. Ele pot ajuta doar la confirmarea sau infirmarea concluziilor reieșite din interpretarea urmelor descoperite la locul faptei.
Limitarea surselor de informare este impusă de gradul de precizie al rezultatului interpretării criminalistice care, în mod obișnuit, depășește subiectivismul declarațiilor martorilor, victimei, învinuitului sau inculpatului.
Principiul corelației urmelor. Pentru interpretarea completă se vor examina în corelație urmele descoperite în câmpul infracțiunii, cele aflate pe corpul victimei și al presupusului agresor, precum și pe îmbrăcămintea, încălțămintea, armele și celelalte obiecte folosite de acesta.
O constatare unanim acceptată de criminaliști și de organele de urmărire penală este aceea că, în timpul săvârșirii unei infracțiuni, urmele pot apărea fie ca rezultat al acțiunii făptuitorului și a mijloacelor utilizate de el asupra componentelor locului faptei, fie ca efect al reacției acestor componente asupra făptuitorului și instrumentelor folosite de el.
Principiul cauzalității. Cauzalitatea, un concept filozofic aplicat în științele naturii, poate fi adaptată și la cerințele interpretării criminalistice a urmelor, sub următoarea formă: orice urmă trebuie considerată a fi efectul unei acțiuni executate la locul faptei de infractor, victimă sau alte persoane care au avut acces în perimetrul cercetat, precum și al folosirii de către aceștia a unor obiecte, instrumente, mijloace de transport etc. Acest principiu cere ca operațiunea de interpretare să nu fie considerată încheiată până când nu se găsește și nu se explică cauza care a generat apariția fiecărei urme descoperite în locul faptei. Deși în multe cazuri asemenea explicații sunt dificile, ele constituie tocmai esența procesului de interpretare.
Interpretarea cauzalității dintre urme și factorii creatori de urme nu trebuie să se facă mecanic, ci dimpotrivă vor fi avute în vedere raporturile de determinare cauzală de tip complex și neechivoc, în care cauzele se împletesc cu condițiile, relațiile necesare se corelează cu cele întâmplătoare, trecerea de la posibil la real este mediată de factori aleatori, de un cerc larg de interacțiuni.
În procesul interpretării urmelor trebuie avut în vedere că determinarea dintre fenomene nu are un caracter rigid, cu respectarea lor într-o identitate absolută, astfel că fenomene de aceeași natură, determinate de cauze asemănătoare și în condiții similare, în esență se repetă, dar nu identic. Se poate spune că „locul unei infracțiuni concrete, chiar dacă se aseamănă cu locurile unor infracțiuni de aceeași natură, are și multe particularități”.
Din cauza unor fenomene întâmplătoare, unele dintre urmele frecvente în asemenea infracțiuni este posibil să lipsească și să fie descoperite urme de altă natură.
Principiul identității. Identitatea constituie unul din conceptele fundamentale ale gândirii și în același timp, un mijloc important de cercetare a obiectelor lumii materiale, cu largă aplicare la cele mai diverse domenii ale științei: fizica, chimia, biologia etc, inclusiv criminalistica.
Identitatea concentrează în sine toate însușirile sau proprietățile unui obiect, fenomen sau ființă și prin aceasta le deosebește de orice alt obiect, fenomen ori ființă.
Pentru înțelegerea mai exactă a acestui principiu al interpretării, este necesar să se facă deosebirea între identitatea abstractă și identitatea concretă.
Identitatea abstractă există numai în planul gândirii și consideră că orice obiect, persoană sau ființă este identic(ă) cu sine însuși(însăși) pe întregul proces al existenței sale.
Analizând particularitățile aplicării principiului identității la specificul criminalisticii, Lucian Ionescu și Dumitru Sandu fac o serie de precizări aplicabile și la interpretarea urmelor: „din faptul că starea de identitate exprimă egalitatea de sine a totalității însușirilor numai într-un moment dat, static în cadrul mișcării neîntrerupte, rezultă că atunci când se analizează starea de identitate a obiectelor trebuie să se ia în considerație o serie de elemente, cum ar fi intensitatea impulsurilor interne ale dezvoltării, acțiunea factorilor externi, efemeritatea modificărilor microsistemelor și a însușirilor obiectelor, timpul scurs între stările din diversele perioade de existență ale aceluiași obiect”.
O primă particularitate definitorie a identității concrete constă în aceea că este o stare contradictorie a lucrurilor și proceselor în care fiecărei laturi i se opune contrariul. Cu cât este mai complexă organizarea materiei, cu atât va conține mai multe contradicții. O a doua particularitate a stării de identitate se referă la inseparabilitatea contrariilor. Părțile, tendințele, direcțiile contrare care se includ în identitate se întrepătrund, trec dintr-una în alta, fără să fie vorba de o îmbinare mecanică. În consecință, contopirea contrariilor nu duce la o medie, la ceva de mijloc, ci la dispariția stării de identitate și la apariția unei noi forme (calități) materiale. În sfârșit, o a treia particularitate constă în lupta dintre contrariile aflate în unitate.
Toate contradicțiile identității se exprimă în noțiunea de deosebire. Termenul are două sensuri. Unul desemnează un raport de alteritate între lucruri considerate identice dintr-un anumit punct de vedere, adică proprietatea obiectelor, fenomenelor și ființelor de a se diferenția unele de altele, de a nu fi identice. Celălalt semnifică dedublarea unitarului în laturi opuse. Cum orice identitate este un întreg alcătuit din asemănări și deosebiri, acestea din urmă constituie o caracteristică determinantă a lucrurilor, iar rolul lor în cunoaștere nu este inferior asemănărilor.
Ca urmare, cercetarea criminalistică nu este chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o identitate probantă. Astfel, nu interesează constatarea că încălțămintea infractorului este identică cu sine însăși într-un anumit moment, ci faptul că, din cauza reflectării caracteristicilor sale în urma găsită la locul faptei, ea poate fi identificată și servi ca mijloc de probă.
Este adevărat că, afirmând caracterul relativ al identității, dialectica o înțelege ca pe o determinare calitativă a obiectului, dar cum schimbările lente nu afectează caracteristicile esențiale, înseamnă că din punct de vedere criminalistic noțiunea de identitate se poate considera ca stabilă, mai ales că în majoritatea cazurilor intervalul de timp care a trecut de la săvârșirea infracțiunii și până la descoperirea, fixarea și ridicarea obiectelor și urmelor nu este prea mare.
Știința criminalisticii nu elaborează un concept de identitate diferit de cel dialectic, dar pentru rațiuni de ordin practic, izvorâte din specificul examinării probelor materiale, ea apelează, cel puțin în faza inițială a cercetării, și la accepțiunea pe care o dă identității logica formală. Lucrul este posibil, dată fiind stabilitatea identității într-un anumit moment, în care caracteristicile și calitățile unui obiect pot fi considerate ca fixe.
În consecință, aplicarea legii identității prin care se urmărește stabilirea unui obiect sau ființe, respectiv rezolvarea problemei: „este sau nu este acel obiect?”, corespunde întru totul scopului identificării criminalistice.
Analiza conceptului de identitate ar fi incompletă dacă s-ar omite o a doua latură, și anume identitatea dintre obiecte. Celor două laturi le corespund două aspecte ale identificării – a obiectului cu sine însuși (stabilirea faptului că obiectul examinat este același) și dintre obiecte (stabilirea faptului că anumite obiecte sunt identice între ele în ceea ce privește unele proprietăți).
Principala cerință a principiului identității este ca pe parcursul oricărui proces de interpretare a urmelor obiectul gândirii să rămână același, adică termenii pe care îi folosim, să-și păstreze același înțeles, același volum de adevăr. Nerespectarea principiului identității duce la confuzii, la nesiguranță, inclusiv în ceea ce privește adevărul concluziilor noastre.
Principiul identității constituie „una dintre cele patru legi logice fundamentale, alături de principiul noncontradicției, principiul terțului exclus și principiul rațiunii”.
Principiul realismului interpretării. Informațiile, ipotezele și versiunile rezultate din interpretarea urmelor trebuie să fie realiste, încadrându-se în rigorile legilor naturii și în condițiile concrete ale locului faptei.
Fanteziile cu privire la posibilitatea de desfășurare a evenimentelor sau cele referitoare la calitățile, capacitățile, ferocitatea sau inteligența făptuitorilor, generate de lecturile romanelor polițiste sau de filmele artistice cu tematică similară, sunt dăunătoare interpretării criminalistice, care trebuie să fie riguroasă, exactă și în deplină concordanță cu particularitățile locului faptei.
Observarea făcută de expertul sau specialistul criminalist trebuie să aibă caracter metodic, fiind orientată în direcția punerii în valoare a tuturor caracteristicilor urmelor, ale eventualelor stări negative, a coincidenței sau necoincidenței dintre urmele descoperite, forma și dimensiunile obiectelor ce se presupune a le fi creat, precum și a oricărei alte stări de fapt ce scoate în relief formularea unei concluzii juste. Respectarea acestui principiu este influențată de conduita etică a celui care realizează interpretarea, de capacitatea sa intelectuală, la care se adaugă curiozitatea, atenția, puterea de interpretare și perseverența.
Principiul demonstrării afirmațiilor. Orice concluzie rezultată din procesul de examinare și interpretarea urmelor în contextul locului faptei trebuie demonstrată prin argumente logice, experimente, măsurători, comparații cu modele cunoscute, calcule matematice și oricare alte procedee sau metode tehnico-științifice convingătoare.
Simplele afirmații despre urmele descoperite, dar și modalitatea de apariție a acestora, sau în legătură cu semnalmentele persoanelor care le-au creat, nu sunt suficiente pentru reconstituirea detaliilor săvârșirii infracțiunii cercetate.
Credibilitatea concluziilor la care s-a ajuns prin interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, depinde numai de posibilitatea demonstrării sau verificării lor prin reconstituiri și experimente ori prin informațiile obținute prin investigații sau pe alte căi ale anchetei judiciare.
Demonstrația reclamă să fie făcută în așa fel încât să permită organului judiciar să vadă ce a văzut și a căutat specialistul sau expertul criminalist cu ajutorul aparaturii din dotare.
Principiul elaborării ipotezelor după contactul cu locul faptei. Interpretarea urmelor în locul faptei nu-și propune să confirme anumite idei sau ipoteze emise de unii membrii ai echipei de cercetare înainte de ajungerea la locul infracțiunii, idei bazate pe presupuneri, informații indirecte sau eronate ori pe experiența și rutina anchetatorului. Interpretarea trebuie să genereze ea însăși idei originale, rezultate exclusiv din examinarea urmelor în corelație cu componentele locului faptei.
Specialistul sau expertul criminalist care interpretează urmele, trebuie să dobândească capacitatea de a examina (observa) locul faptei cu totală obiectivitate, fără a se lăsa influențat de prejudecăți sau distras de elemente neesențiale.
Una dintre cele mai grave abateri ale expertului criminalist și care generează erori este tendința de a vedea ceea ce dorește să vadă.
Se impune ca cel care face interpretarea urmelor să evite teoriile pripite și să se ferească de îndemnurile imaginației, să nu subjuge fondul cercetării științifice trebuinței de rezolvare într-un termen scurt.
Principiul elaborării tuturor variantelor. Conform acestui principiu la sfârșitul operației de interpretare a urmelor în contextul locului faptei, concluziile finale trebuie să epuizeze toate variantele care se pot formula cu privire la apariția urmelor în locul cercetat.
Dacă mecanismul de creare a urmelor descoperite într-un anumit caz presupune două sau mai multe modalități de realizare, este necesar ca la interpretare să fie luate în considerare toate acestea.
Interpretarea urmelor impune analizarea tuturor posibilităților de producere a unui fapt sau unei activități finalizate cu apariția modificărilor descoperite la locul faptei.
2.4. INTERPRETAREA PROPIU-ZISĂ A URMELOR
Cercetarea locului infracțiunii se execută, de regulă, de echipe complexe în componența cărora intră procurori, ofițeri de poliție cu calitate de organ de urmărire penală, dar și tehnicieni criminaliști, medici legiști, experți tehnici, și alții.
Fiecare dintre componenții echipei realizează în mod spontan câte un gen de interpretare asupra locului faptei și chiar asupra urmelor, dar aceste interpretări sunt fragmentate, subiective și tributare specializării fiecăruia.
Singura interpretare completă asupra urmelor este interpretarea criminalistică și se realizează de specialistul sau expertul criminalist la dispoziția expresă a șefului echipei de cercetare, procuror sau ofițer de poliție ce are calitatea de organ de urmărire penală.
Dispunerea interpretării și formularea concretă a întrebărilor la care trebuie să răspundă criminalistul după efectuarea acestei operațiuni se fac prin rezoluție motivată, conform prevederilor Codului de procedură penală.
În practică, formularea întrebărilor are loc pe parcursul întregii cercetări, însă de cele mai multe ori ele se conturează în faza statică, atunci când șeful echipei de cercetare, împreună cu specialistul criminalist, a inspectat în întregime perimetrul în care s-au consumat faptele infracționale și a emis unele ipoteze cu privire la natura faptei, la modul de operare, la timpul comiterii și la persoanele care puteau să o comită.
În această fază apar primele contradicții și primele semne de întrebare cu privire la împrejurările în care s-au derulat evenimentele. Pornind de la acestea, organul de urmărire penală formulează primele întrebări pentru specialistul sau expertul criminalist.
Abia acum, după conturarea primelor întrebări, specialistul însărcinat cu interpretarea își poate începe activitatea propriu-zisă, căutând răspunsuri la întrebările ce i-au fost adresate, dar fiind atent și la obținerea unor noi date și informații cu privire la faptă și făptuitori, relevate de examinarea tuturor urmelor descoperite în locul cercetat.
Elementele noi, rezultate pe parcursul cercetării, vor fi aduse la cunoștința organului de urmărire penală și vor completa raportul de interpretare. Pe baza acestor elemente noi ca și a altor informații obținute din alte surse, organul de urmărire penală poate formula și alte întrebări.
Uneori, mai ales în cazul expertizelor de interpretare, întrebările pot fi formulate și în faza de judecată de către instanță, atunci când analiza materialelor existente la dosar evidențiază unele contradicții sau neclarități cu privire la posibilitatea producerii anumitor evenimente sau la mecanismul de creare a unor urme.
În legătură cu formularea întrebărilor de către organul de urmărire penală sau instanță, literatura de specialitate evidențiază cu multă claritate rolul activ al specialistului sau expertului criminalist.
Întrebările organului judiciar trebuie să fie clar și precis formulate, indicându-se explicit ce anume să se stabilească. Deși lucrul pare evident, se întâlnesc încă destule formulări confuze sau greșite din punctul de vedere al interpretării criminalistice.
În această situație, dacă expertul înțelege fără dificultate despre ce este vorba, el poate, după părerea noastră, să reformuleze corect întrebarea în raportul său, fără să-i modifice însă conținutul. Dacă are dubii, întrebarea organului judiciar fiind ambiguă, susceptibilă de interpretări diferite, expertul este obligat să ceară lămuriri și clarificări.
Obiectul interpretării trebuie să se limiteze la problemele de specialitate, de ordin tehnic, pe care juristul nu este în măsură să le soluționeze singur. Întrebările cu caracter juridic nu numai că nu necesită cunoștințele unui specialist, dar, datorită poziției sale procesuale, acesta nu are dreptul să se substituie organului judiciar.
În legătură cu întrebările puse, în practica judiciară și în literatura de specialitate – atât criminalistică cât și procesuală – s-a ridicat o problemă care a suscitat discuții, și anume dacă expertul poate să se pronunțe și asupra altor chestiuni decât acelea asupra cărora a fost întrebat și deci învestit. Răspunsul este da, cu precizarea că nu este vorba de o depășire a mandatului încredințat expertului, ci de exercitarea unui rol activ, similar ca semnificație cu cel al organelor de urmărire penală și de judecată.
Stabilirea adevărului material în scopul descoperirii infracțiunilor și prevenirii lor primează, în această direcție îndreptându-se eforturile conjugate ale tuturor celor care lucrează direct în justiție sau ca auxiliari. Rolul activ al expertului nu privește atât aspectele formale ale activității de expertiză, cum ar fi formularea întrebărilor, ci aspectele de fond ale problemei. Astfel, considerăm că ori de câte ori expertul stabilește aspecte noi, față de cele pe care urma să le cerceteze potrivit ordonanței sau încheierii, el este obligat să le releve, să le explice și să le integreze în ansamblul celorlalte constatări, mai ales când sunt esențiale pentru stabilirea adevărului.
Pornind de la obiectivele stabilite și întrebările adresate de organul de urmărire penală, specialistul criminalist își va întocmi, mai întâi, un plan concret de lucru care va cuprinde: ipotezele de lucru proprii, elaborate pe baza observațiilor făcute asupra locului faptei și urmelor descoperite; posibilitățile de demonstrare și de verificare a acestor ipoteze; experimentele ce urmează a fi realizate concomitent cu cercetarea locului faptei; măsurătorile, schițele și desenele necesare; categoriile de fotografii ce urmează a fi executate pentru ilustrarea raportului de interpretare.
Bineînțeles că acest plan este de cele mai multe ori mental și nu trebuie transpus pe hârtie într-o formă specială. Materializarea planului rămâne la aprecierea celui care realizează interpretarea și depinde de complexitatea cazului și de operațiunile tehnice ce urmează a fi realizate.
Ca orice proces de cunoaștere a realității obiective, interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei utilizează o serie de metode de investigație inerente oricărei cercetări științifice, cum ar fi: observația, descrierea, experimentul, comparația, dar mai cu seamă raționamentul.
Numeroasele raționamente ce se fac pe parcursul cercetării locului, în care s-a comis infracțiunea, folosesc la rândul lor analiza și sinteza, abstractizarea și generalizarea, inducția și deducția, analogia, silogismul, precum și principiile gândirii logice (identitatea, noncontradicția, terțul exclus și rațiunea suficientă).
Pe lângă aceste metode generale, care nu se aplică mecanic, ci servesc ca punct de plecare pentru conceperea unor metode proprii procesului de interpretare, criminalistica, ca știință interdisciplinară, având drept scop stabilirea adevărului în cauzele judiciare, și-a elaborat și o serie de metode speciale aplicabile interpretării diferitelor categorii de urme, cum ar fi: cele de sânge, cele produse prin folosirea armelor de foc etc.
Se poate afirma că fiecare categorie de urmă comportă metode de interpretare proprii, unele dintre acestea putând fi aplicate mai multor genuri de urme.
Toate metodele la care apelează interpretarea criminalistică acționează în interdependență, într-o unitate dialectică, dar nici una nu poate fi absolutizată.
Criteriul adevărului, ca în oricare altă știință, îl reprezintă practica, în speță cea judiciar-criminalistică.
Activitatea concretă de interpretare a întregului ansamblu de urme descoperite la locul infracțiunii este orientată de la particular spre general și presupune parcurgerea mai multor pași, a căror succesiune o expunem în continuare: determinarea exactă a naturii poziției și a caracteristicilor fiecărei urme descoperită la locul faptei; stabilirea mecanismului de apariție a fiecărei urme; determinarea raporturilor reciproce dintre urme, dintre urme și componentele locului faptei; consultarea cartotecilor criminalistice de identificare, organizate în cadrul laboratoarelor criminalistice pentru principalele categorii de urme întâlnite la locul faptei; elaborarea ipotezelor rezultate din corelarea urmelor și componentele locului faptei; verificarea ipotezelor prin experimente efectuate la locul faptei (dacă este posibil) sau în laborator, unde se pot crea condiții similare celor existente la locul faptei în momentul apariției urmelor; elaborarea concluziilor pe baza sistematizării informațiilor nou obținute din examinarea și interpretarea urmelor; fixarea rezultatului interpretării prin descriere, fotografii, schițe, înregistrări video etc.
Interpretarea întregului ansamblu de urme de la locul faptei este necesar să se desfășoare de la particular spre general, adică întâi să se stabilească cauzele și modurile formării fiecărei urme în parte, comparativ cu alte urme din categoria sa, raportându-se apoi categoriile de urme între ele, fără a se neglija natura infracțiunii și specificul locului în care a fost săvârșită. În continuare se vor căuta explicații logice asupra existenței unor categorii de urme alături de anumite urme de altă proveniență, precum și asupra lipsei acelor urme care, în mod obișnuit, ar trebui să apară în acel loc.
Metodele folosite de experții și specialiștii criminaliști la interpretarea urmelor ocupă ponderi diferite în cadrul etapelor de interpretare prezentate anterior.
Observarea trebuie să aibă caracter metodic, fiind orientată în direcția punerii în valoare atât a tuturor caracteristicilor identificatoare de urmă, ale eventualelor stări negative, precum și a oricărei alte stări de fapt ce prezintă relevanță pentru formularea unei concluzii juste.
Pentru înțelegerea noțiunii de observare, se impune ca specialistul criminalist să cunoască părțile constitutive ale acesteia, respectiv: constatarea, recunoașterea și măsurarea. El trebuie să facă diferența între a vedea și a descoperi.
Valabilitatea rezultatelor observării depinde de experiența observatorului, claritatea scopului, gradul de organizare și sistematizare și fixare a datelor, analiza și interpretarea lor pe baza unei ipoteze, confirmarea mai multor observații etc.
Observația nu depinde exclusiv de acuitatea organelor de simț, ci comportă intervenția unor acte de memorizare, a unui proces de comparație, intenționalitate și gândire discursivă.
Observația științifică este deci o observație avizată, în sensul că depinde în mare măsură de pregătirea observatorului, în cazul nostru a expertului criminalist; ea reprezintă nu numai un mijloc de obținerea de noi cunoștințe, ci concomitent și o raportare a acestora la cunoștințe anterioare dobândite prin studii și experimente.
Analiza și sinteza, la rândul lor, sunt folosite cu precădere pentru determinarea caracteristicilor fiecărei urme, pentru stabilirea mecanismelor de apariție a urmelor, dar și pentru determinarea raporturilor dintre diferite urme.
Analiza face posibilă o descompunere a unității locului faptei, o separare a diverselor componente ale acesteia, reprezentate de urmele descoperite, dar în egală măsură și a caracteristicilor lor.
Sinteza acestor componente, realizate pe criterii diferențiate ce depind în fiecare caz în parte de datele speței, poate conduce la obținerea unor informații despre factorul creator de urme.
Studiată în mod izolat, fiecare urmă de la locul faptei, amintește natura provenienței sale, uneori felul obiectului creator, modul în care s-a format, iar dacă este purtătoarea unor detalii individuale ale obiectului respectiv conduce până la identificarea acestuia. Când sunt mai multe urme create de același obiect, prin pozițiile pe care le au și zonele în care se găsesc, evidențiază succesiunea formării lor, respectiv ordinea activităților întreprinse de persoana în cauză, prin folosirea obiectului creator.
Experimentul, ca metodă, poate fi folosit în procesul interpretării urmelor, pentru determinarea mecanismului de creare a unor urme, pentru verificarea unor ipoteze de lucru elaborate de specialistul criminalist, precum și pentru crearea modelelor de comparație necesare identificării factorului creator de urme.
Tehnica experimentului trebuie să parcurgă două etape: cea a elaborării ipotezei de lucru și cea de realizare efectivă.
Pentru efectuarea experimentelor specialistul sau expertul criminalist trebuie să cerceteze cantitatea și calitatea urmei în litigiu, calitățile obiectului creator de urmă, ale obiectului primitor șimecanismul de formare a ei. Toate datele enumerate sunt absolut necesare pentru a le avea în vedere în momentul în care se va proceda la crearea, în mod experimental, a modelului de comparație.
Modelele de comparație trebuie să se execute ținându-se seama de anumite condiții atmosferice (cazul urmelor de încălțăminte create în zăpadă).
În alte cazuri, la realizarea modelelor de comparație, trebuie să se respecte condițiile impuse de intervalul de timp scurs de la formarea urmei.
De asemenea, la crearea experimentală a modelelor de comparație, trebuie avut în vedere și mecanismul de formare a urmelor. De exemplu: urmele formate prin contact obișnuit sau printr-un contact în mișcare de translație a celor două suprafețe. La multe din urmele dinamice trebuie respectat până și unghiul sub care a acționat obiectul creator, în momentul formării urmei.
Ipotezele de lucru trebuie să fie elaborate pornindu-se de la realitățile întâlnite la locul faptei și să cuprindă toate posibilitățile oferite de știință la momentul interpretării, pentru a garanta cercetarea completă și complexă a acestora, în vederea stabilirii adevărului.
Cu ajutorul unei cercetări asidue, ipoteza poate fi înlocuită cu adevărul științific. Numai eliminarea progresivă a ipotezelor, prin verificarea științifică și transformarea lor în teze poate conduce la concluzii reale.
În procesul de interpretare științifică a urmelor, nu trebuie, sub nici o formă, ca ipoteza să fie confundată cu prejudecata, care este vecină cu diletantismul.
Consultarea cartotecilor criminalistice de identificare constituie o etapă utilă în procesul interpretării urmelor deoarece se finalizează de cele mai multe ori cu obținerea de date necesare elaborării ipotezelor și versiunilor, pentru delimitarea cercului de suspecți, pentru identificarea obiectelor folosite de infractori și chiar a persoanei care a săvârșit fapta.
Spre deosebire de evidențele poliției, cunoscute sub denumirea de cazier judiciar, care au ca scop stocarea unor date despre persoane cunoscute (identificate), cartotecile criminalistice cuprind informații despre persoane a căror identitate nu se cunoaște, dar care pot ajuta la identificarea acestora.
Rolul celor două tipuri de fișiere în cercetarea infracțiunilor este opus: cazierul judiciar oferă informații suplimentare despre persoana a cărei identitate se cunoaște, cartotecile criminalistice, pe baza informațiilor culese despre o anumită persoană necunoscută, oferă datele de identificare ale acesteia. De exemplu: despre un anumit învinuit se cunoaște numele, prenumele, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, dar nu se cunoaște dacă a mai comis alte infracțiuni și în ce perioadă. Aceste date se obțin de la cazierul judiciar.
Din cercetarea locului faptei se poate afla că autorul infracțiunii este înalt peste 1,70 m, are părul blond, este încălțat cu pantofi marca „Adidas”, mărimea 42, având pe tălpi desene cu linii curbe. Nu se cunosc, însă, numele, prenumele și celelalte date de identificare ale individului.
Pornind de la datele cunoscute, culese de la locul faptei, cu ajutorul cartotecilor criminalistice (dactiloscopice, ale urmelor de încălțăminte și ale instrumentelor de spargere), se poate afla identitatea persoanei care a lăsat urmele și este prezumptivul autor al faptei penale.
Există o mare varietate de cartoteci criminalistice, practic, fiecărei categorii de urme corespunzându-i o cartotecă aparte.
Din punct de vedere tehnic, cartotecile criminalistice sunt organizate să funcționeze manual sau cu ajutorul computerului.
Tratarea electronică a datelor din cartotecile criminalistice reprezintă nu numai un câștig de timp și spațiu, ci și o economie de personal, o ameliorare considerabilă a calității operațiilor de selectare în raport cu cele manuale.
Cartotecile computerizate, prin facilitățile tehnice de transmitere a datelor, oferă posibilitatea consultării lor chiar din faza cercetării la fața locului, iar datele puse la dispoziția echipei de cercetare pot fi folosite în procesul de interpretare a urmelor.
2.5. REZULTATUL INTERPRETĂRII
Rezultatul interpretării urmelor la locul faptei se prezintă organului de urmărire penală în scris sub forma raportului de constatare tehnico-științifică sau expertiză. El poate fi prezentat și pe cale orală, chiar în timpul efectuării cercetării la fața locului, atunci când concluziile la care se ajunge sunt necesare orientării cercetărilor viitoare.
Această modalitate de prezentare se întâlnește, în practică, mai ales în cazurile în care autorul faptei este necunoscut, iar datele rezultatele din interpretarea urmelor pot ajuta la identificarea acestuia.
Se impune, de asemenea, o astfel de procedură și când este vorba de rezultate parțiale ale interpretării unor urme ce reflectă doar unele din operațiunile efectuate de infractor în cadrul întregii sale activități infracționale desfășurate la locul faptei. De exemplu, precizarea locului prin care s-a pătruns într-o încăpere sau a numărului minim de persoane care au acționat în locul faptei, ori direcția din care s-a acționat cu aceste instrumente, ori locul unde a staționat mijlocul de transport, de care s-au folosit infractorii, constituie rezultate parțiale ale interpretării care sunt necesare anchetei și care trebuie aduse la cunoștința șefului echipei de cercetare cât mai repede posibil.
După terminarea cercetărilor la fața locului, toate constatările și concluziile la care s-a ajuns prin interpretarea urmelor, inclusiv cele transmise pe cale orală anchetatorilor, vor fi adunate de specialistul sau expertul criminalist într-un raport scris care în practică poartă diferite denumiri: raport de interpretare a urmelor, raport de constatare tehnico-științifică de interpretare sau raport de expertiză criminalistică.
Indiferent de denumirea pe care o va purta, raportul trebuie să îndeplinească unele condiții de fond, din care exemplificăm: să poată fi controlabil, adică să cuprindă descrierea metodelor științifice care au fost utilizate, constatările făcute, argumentele folosite, ipotezele de lucru emise și modul de verificare a acestora; să nu conțină lucruri inutile; claritatea și concizia sunt trăsături absolut necesare pentru ca organul judiciar să înțeleagă opinia specialistului și motivele care l-au condus la concluziile exprimate; să cuprindă explicația problemelor și termenilor tehnici utilizați, în cuvinte pe înțelesul organelor judiciare; să reflecte în final concluzia sau concluziile la care a ajuns specialistul sau expertul pe baza constatărilor făcute, când este cazul în concluzie se vor exprima toate variantele cu privire la posibilitatea producerii urmelor descoperite la fața locului sau cele referitoare la caracteristicile obiectului sau persoanei care a creat urmele ce constituie obiectul interpretării.
Pentru a înlesni înțelegerea concluziilor, raportul de interpretare va cuprinde tabele sinoptice, calcule, demonstrații etc. De asemenea, acestuia i se pot atașa o serie de planșe explicative ca: fotografii, schițe, diagrame, casete video, diapozitive etc., care vor permite organului judiciar să vadă ceea ce a văzut specialistul sau expertul criminalist.
Un rol important în redactarea raportului de constatare tehnico-științifică și de expertiză criminalistică îl are argumentarea, a cărei structură psihologică poate fi obiectivă sau subiectivă: obiectivăm sensul raționalizării ei, al conformității necesare cu principiile și cerințele rațiunii logice, cu respectarea principiilor sistemice; subiectivă prin aceea că specialistul sau expertul se exprimă în ea, în întregime pe sine însuși, manifestându-și și cu acest prilej personalitatea dinamică.
Deci se poate susține că argumentarea ar desemna acțiunea intelectuală concretă, prezentată de specialistul ori de expertul criminalist pentru a convinge organele de urmărire penală sau instanțele de judecată că adevărul stabilit prin mijloacele și metodele științifice este un adevăr obiectiv.
Ordinea consemnării argumentelor în raportul de constatare tehnico-științifică ori de expertiză criminalistică nu este o problemă de hazard, ci este impusă de necesitatea logică a construcției întregului sistem. Prin raportul de constatare tehnico-științifică și de expertiză, specialistul sau expertul criminalist transmite o convingere bazată pe cercetări științifice. În alegerea argumentelor, specialistul sau expertul trebuie să le sistematizeze într-o ordine optimă, care să permită formarea convingerii organelor judiciare.
Argumentarea trebuie să fie indisolubil legată de conținutul obiectiv al faptelor stabilite în procesul constatării ori al expertizei, ea prezentând o reproducere rațională a realității, fără a neglija totuși faptul că poartă și amprenta subiectivă a personalității specialiștilor care o efectuează.
2.6. GRADUL DE CERTITUDINE AL REZULTATULUI INTERPRETĂRII URMELOR
Aprecierea gradului de certitudine a rezultatelor interpretării urmelor la locul faptei presupune o nuanțare a acestuia mergând de la probabilitate la certitudine, în raport cu particularitățile cazului cercetat.
Interpretarea este o problemă de logică într-un context de incertitudine și se poate încheia atât cu concluzii certe cât și cu rezultate probabile.
Esența interpretării constă în extragerea concluziei corecte din observații, măsurători și rezultatele experimentelor.
Intuiția și raționamentul considerate suficiente pentru realizarea acestei operațiuni în criminalistica clasică, nu mai corespund noilor tendințe manifestate de științele criminalistice.
În literatura de specialitate modernă se consideră că experții și specialiștii poliției evaluează situațiile de incertitudine printr-un misterios proces de osmoză pe care ei au convenit să-1 denumească experiență.
Unii cercetători le reproșează acestora, afirmând că în problema în care se face apel la experiență pentru a acoperi cunoștințele fiabile se manifestă tendința reinterpretării fiecărei date experimentale în funcție de un cadru conceptual anterior.
Experiența specialiștilor criminaliști este adunată de-a lungul studierii unei lungi succesiuni de evenimente care nu sunt deloc reprezentative pentru lumea din afara activității judiciare și în special a celei criminalistice.
Nu suntem de acord cu această părere, care tinde să înlăture experiența criminalistului, înlocuind-o cu concluziile unor experiențe efectuate în laborator pe eșantioane reprezentative din punct de vedere statistic, dar care nu țin cont de particularitățile fiecărei spețe în parte.
Se va ține seama de timpul scurs din momentul părăsirii locului faptei până în momentul reținerii suspectului, de ocupația, locul de muncă și domiciliul acestuia, astfel încât să nu existe posibilitatea acumulării unor cioburi din alte surse, de înălțimea la care se afla spărtura și de posibilitățile de împrăștiere a acestora în momentul spargerii geamului.
Nu este recomandabil ca expertul criminalist să se pronunțe asupra probabilității unei ipoteze sau alteia prin afirmații de genul „acest sânge provine probabil de la acest om” sau „aceste fibre provin probabil de la această îmbrăcăminte” ori „această amprentă a fost lăsată, probabil, de această unealtă”, pentru că nu au, în general, nici un fundament logic.
La astfel de afirmații, apărarea poate veni în întâmpinare cu altele similare de genul „acest sânge poate proveni probabil de la oricare alt om” sau „aceste fibre pot proveni probabil de la oricare alt obiect de îmbrăcăminte de același tip” sau „această amprentă a fost, probabil, creată cu oricare unealtă de același tip”.
Pentru respectarea acurateții științifice, specialistul criminalist poate considera ca probabil indiciul însuși în raport cu cele două teze contradictorii avute în vedere: teza acuzării și teza apărării.
Exprimarea specialiștilor criminaliști care realizează interpretarea urmelor la fața locului, se face cu ajutorul limbajului care este un mijloc de comunicare imperfect. Pornind de la această constatare, un grup de specialiști ai Serviciilor Criminalistice din Marea Britanie au făcut o anchetă asupra valorii expresiilor „a concorda” și „semnificativ” folosite în rapoartele și expertizele criminalistice. S-a constatat că această valoare este mediocră și, ca urmare, s-au luat măsuri de limitare a numărului de termeni utilizați pentru a califica valoarea probantă a unui indiciu. S-a încercat utilizarea, cât mai des posibil, a expresiei „vine în sprijinul a …”.
Folosită singură, nici această expresie nu dă o idee despre forța probantă a indiciului, deoarece îi lipsesc nuanțări cantitative de felul slab, puternic, mijlociu, foarte puternic. Renunțându-se și la astfel de calificative, s-au definit în linii mari echivalente în cifre care se pot utiliza atunci când forța probantă se poate cuantifica.
Revenind la folosirea experienței specialiștilor și experților criminaliști în interpretarea urmelor, trebuie să precizăm că, indiferent de valoarea ei, aceasta nu va fi admisă ca argument demonstrativ în justiție, atâta timp cât cunoștințele acumulate prin experiență nu sunt puse în mod repetat la încercare, în condiții bine controlate. Oamenii de știință numesc acest mod de controlare etalonaj.
Cea mai nouă și mai modernă metodă de identificare, profilul ADN sau amprenta genetică, se află acum în curs de etalonare și, de fiecare dată când se folosește, instanțele de judecată solicită calcularea nivelului de probabilitate al utilizării acestuia.
Și în domeniul interpretării urmelor, pe plan mondial, există preocupări susținute de etalonare a rezultatelor obținute.
Serviciile Britanice de Criminalistică, în colaborare cu cele din Noua Zeelandă, au pus la punct o tehnologie bazată pe un logiciel informatic de vârf, menită să sprijine pe specialist în consultarea cunoștințelor asupra urmelor de sticlă, necesare activității criminalistice și implicit sistemului judiciar. Acest sistem prezintă o serie de posibilități în materie de etalonaj. Una dintre problemele puse utilizatorului în cursul dialogului cu computerul este: „Ținând seama de circumstanțele acestui incident, dacă suspectul este persoana care a spart geamul pe locul delictului, ce probabilitate este ca să fie găsite urme de sticlă pe hainele sale?”
Înainte de a pune întrebarea, programul informatic va da utilizatorului ocazia de a trece în revistă: tot ce a fost publicat în legătură cu acest subiect până la momentul consultării; o bibliotecă de răspunsuri date, în prealabil, de către alți specialiști sau experți criminaliști, cu privire la această problemă, în circumstanțe analoage.
Utilizatorul, după consultarea datelor puse la dispoziție de sistem, furnizează la rândul său informațiile ce privesc cazul studiat de el, apoi trece la problema următoare. La sfârșitul consultării, specialistul criminalist are posibilitatea de a adăuga la baza de cunoștințe propria sa estimare a probabilității. Astfel, fondul comun chemat să servească viitorilor utilizatori continuă să se îmbogățească.
Pe măsura trecerii timpului, baza de cunoștințe a sistemului a fost îmbogățită cu experiențe ce reproduc situațiile cele mai des întâlnite atunci când baza e solicitată.
În cursul acestor experiențe, se creează posibilitatea verificării mai precise a corespondenței dintre schemele gândirii experților criminaliști și realitate. De fapt, această procedură constituie tocmai conținutul noțiunii de etalonaj.
Sistemul de documentare, prelucrare a datelor și apreciere a probabilității rezultatelor este un exemplu de folosire a tehnologiilor informaționale moderne în domeniul dreptului.
Posibilitățile oferite de folosirea sistemelor computerizate ușurează activitatea pe care oamenii de știință din diverse domenii (medicină, fizică, chimie, psihologie, biologie, criminalistică etc.) au desfășurat-o uneori de-a lungul secolelor pentru adunarea datelor extrase din studierea situațiilor reale, date ce au constituit fundamentul formulării unor legi, axiome, principii specifice diverselor domenii de activitate.
Interpretarea criminalistică a urmelor fiind un domeniu care până în prezent a fost puțin fundamentat științific, bazându-se mai mult pe intuiția și pe experiența criminaliștilor, simte acum nevoia unor etalonări de tipul celor prezentate.
Se impune cu necesitate crearea unor astfel de baze de date și la noi în țară, la nivelul laboratoarelor și Institutului de Criminalistică. Rezultatele obținute ar fi utile în egală măsură tuturor organelor judiciare, poliție, procuratură, judecători și avocați.
CAPITOLUL III
ANALIZA FIZICO-CHIMICĂ A MICROURMELOR DE FIBRE TEXTILE AVÂND CA PROVENIENȚĂ OBIECTE DE ÎMBRĂCĂMINTE
3.1. FIBRA TEXTILĂ ÎN CRIMINALISTICĂ
Fibra textilă reprezintă unitatea cea mai mică dintr-un material textil. Mai multe fibre textile toarse (răsucite) alcătuiesc firul textil. Prin tricotarea sau țeserea firelor se obțin materiale textile.
Fragmentele de materiale textile, fire și fibre pot fi utilizate ca probe în cazuri diverse, precum: în cazuri de omor sau viol, în care victima a fost imobilizată cu materiale textile (sfoară, cordelină, căluș etc.); în cazul accidentelor rutiere cu părăsirea locului faptei, când fragmente din hainele victimelor au fost agățate sub vehicul; în cazul spargerilor, când fragmente din îmbrăcămintele infractorului au rămas agățate în punctul de acces.
Localizarea probelor în punctul de acces sau aspectul materialului textil, al firelor și fibrelor poate fi o importantă sursă de informații.
Constituie un element foarte important în investigația criminalistică localizarea unor fibre textile pe hainele unui suspect care sunt asemănătoare cu cele găsite cu ocazia cercetării la fața locului pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau cu cele găsite în perimetrul în care a fost săvârșită fapta.
Fibrele textile sunt o categorie de urme care în momentul săvârșirii infracțiunii pot fi transferate de pe hainele victimei pe hainele suspectului sau invers.
Factorii principali care conduc la transferul și persistența fibrelor textile transferate sunt: caracteristicile fibrelor, metoda de tricotare sau țesere, alcătuirea și compoziția fibrelor, natura, durata și intensitatea contactului, rezistența și vechimea țesăturii.
În industria textilă fibra textilă are o amplă clasificare. Fibrele textile sunt naturale și chimice.
Fibrele textile naturale sunt pe bază de celuloză – care poate proveni din tulpini (in, cânepă, iută, ramie), din frunze (manila, sisal), din semințe (bumbac, capoc). Fibrele textile naturale pe bază de proteine pot fi din fibră scurtă (păruri, cămilă, alpaca, cașmir, lama, angora, mohair, lână) și din proteine filamentare (mătase domestică și mătase sălbatică). În categoria fibrelor textile naturale din minerale intră azbestul.
Fibrele textile chimice se împart în organice și anorganice. Fibrele textile organice sunt pe bază de polimeri naturali (pe bază de celuloză, proteine, alginați, cauciuc) și pe bază de polimeri sintetici, subclasificați în două clase: heterocatenare (poliamidice, poliesterice, poliuretanice, polieterice, policarbonate) și homocaternare (polivinilice, poliolefinice, polidienice). În categoria fibrelor chimice anorganice intră sticla și metalele.
3.2. ASPECTE PRIVIND CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI A MICROURMELOR DE FIBRE TEXTILE
Dacă se realizează o cercetare la fața locului amănunțită, pot fi găsite fibre textile în aproape fiecare loc al faptei. Fibrele sunt în general transferate prin contact direct. Marea majoritate a fibrelor sunt vizibile doar la microscop.
La locul săvârșirii faptei pot fi întâlnite cinci tipuri de fibre textile: fibre animale (lâna), fibre vegetale (bumbacul), fibre sintetice (nylon, poliester), fibre minerale (vată de sticlă) și amestec de fibre sintetice și naturale – cele mai comune fiind poliester și lână.
Căutarea urmelor de fibre textile se face cu ochiul liber, cu surse de lumină, cu lupe și cu echipament de protecție (mănuși, combinezon de protecție). Urmele de fibre textile pot fi găsite pe îmbrăcămintea victimei, în depozitele subunghiale ale victimei în urma luptei cu agresorul, în cavitatea bucală, pe barba victimei căreia i s-a pus căluș, pe gâtul/mâinile victimelor spânzurate, pe părul acoperit de căciuli textile, sau ca aglomerări de fibre.
În cazul spargerilor, pe gardurile din sârmă sau din lemn care au fost escaladate, pe marginile sticlei (geam, ușă de sticlă) sparte, pe marginea din lemn a ferestrelor și a ușilor.
În cazul accidentelor rutiere cu fugă de la fața locului, pe partea inferioară a autovehiculelor, pe scaune și în portbagajul autovehiculelor folosite la transportul victimelor.
După căutarea urmelor de fibre textile și identificarea acestora, criminaliștii oferă o atenție deosebită protejării, fixării și colectării fibrelor. Astfel, prima grijă este prevenirea mișcării curenților de aer care pot îndepărta și/sau amesteca fibrele textile (contaminare/intercontaminare).
Înainte de ridicarea fibrelor, poziția acestora se marchează și se notează, se descriu și se fixează în detaliu (fotografii, proces-verbal, schițe la scară).
Aglomerările vizibile de fire, ațe sau fibre industriale pot fi colectate folosindu-se pensete; se ambalează în pungi etanșe (autosigilante sau cu bandă adezivă) din plastic, care se introduc în plicuri din hârtie etichetate și sigilate. Dacă fibrele sunt ude, acestea se usucă.
Atunci când fibrele sunt de mici dimensiuni și este dificilă colectarea lor cu penseta, se utilizează o bandă adezivă de tip scotch. Dacă suportul (pe care se află fibrele) este de mici dimensiuni și transportabil (fibre prinse în lemn) se recomandă să se ridice și să se ambaleze în colet etichetat și sigilat.
Pentru ambalarea, depozitarea și transportul urmelor se impun următoarele exigențe: prevenirea creării curenților de aer care pot îndepărta fibrele; utilizarea mânuși și a echipamentelor de protecție (de unică folosință) pentru a preveni contaminarea cu fibre secundare.
Urmele constând în fibre textile (litigiu și model de comparație) provenind de la autor și de la victimă trebuie să fie colectate în încăperi separate și, în general, de persoane diferite. Dacă doar o singură persoană este responsabilă de colectarea probelor, echipamentul de protecție trebuie să fie schimbat.
Se impune utilizarea de rigle, numere și surse de lumină diferite pentru victimă și pentru autor.
Trebuie evitat transportarea victimei și autorului infracțiunii în același vehicul și de preferat evitarea plasării acestora în aceleași încăperi (pentru audieri, amprentare și fotografiere etc).
Când se amplasează un material-suport pe o masă, aceasta trebuie să fie mai întâi curățată și acoperită cu o coală mare de hârtie, care trebuie să fie schimbată pentru fiecare material-suport.
Obiectele de îmbrăcăminte se ambalează separat, de preferat în pungi din hârtie (pungile din plastic pot fi folosite doar dacă hainele au fost anterior uscate sau numai pentru o perioadă scurtă de timp). Textilele care au fost ambalate continuă să piardă fibre, ceea ce poate duce la pierderea unor probe sau la contaminare.
Rolele de bandă adezivă care au fost scoase din ambalajul lor trebuie să fie protejate în pungi din folie după prima utilizare. Se recomandă folosirea benzilor adezive cu lățimea mai mică sau egală cu 5 cm.
Obiectele formate din fire textile (cearșafuri, batiste, pături etc.) vor fi colectate în pungi din hârtie. Dacă obiectele sunt ude, acestea se vor usca la temperatura camerei înainte de a fi ambalate. Hainele victimei și ale autorului trebuie să fie colectate cât mai repede posibil.
Îmbrăcămintea exterioară este întâi descrisă, incluzând indicații despre tipul de material, calitate, culoare, nasturi, deteriorări și dacă este posibil cum s-au format acestea, pete de substanțe sau de mizerie etc. Se efectuează o examinare preliminară a buzunarelor și a altor zone ale îmbrăcămintei, de exemplu în căptușeală se pot găsi obiecte care pot ajuta în procesul identificării. Obiectele de îmbrăcăminte se îndepărtează pe rând și se plasează pe o coală curată de hârtie, dacă este cazul uscându-se la temperatura camerei.
Dacă este posibil, la dezbrăcarea persoanei se va evita efectuarea de tăieturi sau de rupturi, hainele îndepărtându-se în maniera normală. Persoana care dezbracă un cadavru trebuie să fie conștientă de posibilitatea existenței unor microurme și trebuie avută grijă ca acestea să nu se piardă. Dacă este necesară tăierea hainelori, trebuie avută grijă să nu se facă tăieturi în zone unde sunt prezente orificii de gloanțe sau de obiecte ascuțite pentru că acestea vor fi examinate ulterior.
După ce obiectele de îmbrăcăminte vor fi ridicate și uscate, trebuie să fie ambalate în pungi din hârtie, etichetate și sigilate.
După ce suspectul este reținut, hainele sale trebuie să fie imediat și atent examinate pentru identificarea urmelor materie care au legătură cu fapta. Dacă asemenea urme sunt găsite, se marchează și se notează poziția lor, se descriu și se fixează.
Dacă este posibil, autorul trebuie să se dezbrace în picioare, fiind așezat deasupra unei coli de hârtie. Pe hârtie vor rămâne toate urmele materie care cad de pe haine. Hainele vor fi colectate și ambalate în pungi saci din hârtie care se etichetează. Se strânge, se colectează și se ambalează coala din hârtie pe care a stat autorul.
Trebuie să fie evitate pungile din material plastic pentru că în ele se poate forma condens. Când se plasează hainele în pungile din hârtie, niciodată nu trebuie să fie scuturate pentru că se pot pierde probe. Dacă hainele sunt ude sau dacă conțin sânge, înainte de ambalare trebuie să fie uscate la temperatura camerei. Dacă nu este posibilă uscarea hainelor ude la fața locului, acestea pot fi ambalate pe durata transportului (până la sediul unității) în ambalaje din plastic, după care vor fi uscate imediat.
Autorul nu trebuie să fie adus la fața locului îmbrăcat în hainele purtate la comiterea infracțiunii. Acest lucru va preveni emiterea ipotezei că probele materiale existente pe hainele suspectului provin din momentul vizitării locului faptei.
Este foarte important ca hainele suspectului să fie ținute departe de orice obiecte sau probe materiale colectate la fața locului. Dacă au fost colectate probe model de comparație, niciodată nu trebuie să fie ambalate împreună cu cele în litigiu.
3.3. ANALIZA FIZICO-CHIMICĂ A MICROURMELOR DE FIBRE TEXTILE – CAZURI PRACTICE
Denumirea de expertiză provine din latinescul expertus, care înseamnă – a încerca, a dovedi și constă în rezolvarea unor probleme de strictă specialitate de către persoane care posedă cunoștințe profunde într-un domeniu dat. Aceste persoane competente să efectueze expertize se numesc experți.
Expertizele se pot efectua, în diferite domenii de activitate, de către expertul numit de organul de urmărire penală sau de instanță, la cerere sau din oficiu. Organele judiciare stabilesc obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să răspundă expertul și termenul în care urmează a fi realizată expertiza.
Probele trimise pentru expertizare de către organele judiciare sunt valorificate cu ajutorul mijloacelor și metodelor tehnico-științifice special adaptate și perfecționate, în concordanță cu cerința principală de desfășurare a expertizelor, ca adevărate protocoale de cercetare științifică, pentru a se stabili o corespondența fidelă cu realitatea faptelor petrecute.
Există o multitudine de posibilități prin care pot fi descoperire și valorificate urmele create la fața locului.
În acest context expertiza fizico-chimică a urmelor și microurmelor de natură textilă reprezintă un domeniu important prin aceea că acestea contribuie major la documentarea unor cauze penale cum ar fi spre exemplu: omor deosebit de grav, dublu asasinat, morți suspecte, accidente de circulație etc.
Într-o cauză de omor deosebit de grav, victime fiind două persoane de sex feminin, mamă și fiică, la cercetarea efectuată la locul infracțiunii (apartamentul în care acestea locuiau), s-au identificat microfibre textile pe un fragment metalic, extras cu ocazia necropsiei cadavrului minorei.
Pentru comparație s-a pus la dispoziția experților o pernă găsită lângă canapea, în fața ușii de la sufrageria locuinței.
Organul de cercetare penală solicită specialiștilor să stabilească dacă caracteristicile fizico-chimice ale probei textile în litigiu sunt aceleași cu caracteristicile fizico-chimice ale probei textile puse la dispoziție pentru comparație.
Examinările macro și microscopice ale probelor textile înaintate a evidențiat că fibrele textile ridicate de pe fragmentul metalic extras cu ocazia necropsiei cadavrului minorei, ilustrate în fotografia nr. 1, au fost supuse operației de îndepărtare a impurităților de natură să modifice culoarea acestora.
Fragmentul metalic pus la dispoziție în vederea analizelor fizico-chimice a fost examinat cu un stereomicroscop Carl Zeiss Jena cu oc.10x, ob. 2,5x, în lumină naturală în vederea evidențierii și prelevării microfibrelor textile prezente pe acesta (fotografia nr. 4).
Microfibrele textile prelevate în laborator de pe fragmentul metalic au fost analizate și s-a constatat că acestea sunt obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliester de culoare albă, în lumină artificială.
Proba textilă prelevată în cadrul laboratorului, din zona orificiului pernei, a fost examinată în condiții similare cu probele în litigiu. Această probă conține fibre textile de culoare albă (în lumină naturală) ce au un aspect morfologic diferit între ele și anume: unele fibre textile au aspect lățit, alte fibre textile prezintă un canal negru pe lungimea fibrei; analizele fizico-chimice au demonstrat că fibrele textile sunt obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliester.
Perna pusă la dispoziție ca probă de comparație a fost examinată în condiții similare cu probele în litigiu. Aceasta este confecționată din material textil de culoare bej cu model geometric în nuanțe de bej și maro (fotografia nr. 5 și 6) și prezintă două orificii; orificiul este prezentat în detaliu în fotografia nr. 7. În vederea analizelor ulterioare au fost prelevate eșantioane textile din materialele textile folosite la confecționarea pernei: materialul textil exterior de culoare bej și maro (fotografia nr. 8), materialul textil interior de culoare albă (fotografia nr. 9), precum și materialul de umplutură de culoare albă (fotografia nr. 10); de asemenea, s-au prelevat eșantioane textile (fotografia nr. 11) din zona orificiului ilustrat în fotografia nr. 7.
Materialul exterior al pernei este o țesătură cu model geometric, realizată din fire textile de urzeală, de culoare albă, galbenă și maro precum și din fire textile de bătătură, de culoare galbenă și bej (în lumină naturală).
Firele textile de urzeală de culoare albă sunt alcătuite din fibre textile obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliester de culoare alb-gălbui, în lumină artificială.
Firele textile de urzeală de culoare galbenă sunt alcătuite din fibre textile obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliester de culoare gălbui, în lumină artificială.
Firele textile de urzeală de culoare maro sunt alcătuite din fibre textile obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliester de culoare maroniu deschis, în lumină artificială.
Firele textile de bătătură de culoare galbenă sunt alcătuite dintr-un amestec majoritar de fibre textile naturale de proveniență vegetală – bumbac, de culoare alb-gălbui și fibre textile obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliester de culoare alb-gălbui, în lumină artificială.
Firele textile de bătătură de culoare bej sunt alcătuite din fibre textile obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliacrilonitril, de culoare alb cu slabe nuanțe gălbui, în lumină artificială.
Materialul interior de culoare albă al pernei este realizat din fibre textile albe obținute pe cale chimică din polimeri sintetici, de culoare alb cu slabe nuanțe gălbui.
Materialul textil de umplutură, de culoare albă, al pernei este realizat din fibre textile de culoare albă (în lumină naturală), obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliester, de culoare albă și de culoare albă cu un canal negru pe lungimea fibrei (în lumină artificială).
Examinarea comparativă a probelor înaintate a evidențiat că fibrele textile în litigiu ridicate de pe fragmentul metalic extras cu ocazia necropsiei din cadavrul minorei, precum și microfibrele textile prelevate în laborator de pe fragmentul metalic pus la dispoziție, prezintă caracteristici morfologice asemănătoare (natura și nuanța culorii fibrelor, compoziția chimică) cu fibrele textile albe cu aspect morfologic lat din proba recoltată în cadrul laboratorului din zona orificiului pernei ilustrat în foto nr. 3.
Într-o cauză de furt calificat și tâlhărie, organul de cercetare penală solicită să se stabilească dacă fragmentul de sfoară aruncat în albia unui râu se aseamănă în privința caracteristicilor fizico-chimice cu cele ale fragmentului de sfoară găsit în portbagajul autoturismului ce aparține persoanei cercetate. Materialele puse la dispoziție în această cauză au fost analizate la un stereomicroscop Carl Zeiss Jena cu oc. 10x, ob.2,5x precum și la un microscop optic Nikon Eclipse 80i cu oc. 10x, ob. 10x, în lumină artificială iar rezultatele obținute sunt prezentate după cum urmează: un fragment de sfoară are lungimea de 1610 mm, de culoare albă, în lumină naturală și prezintă două noduri pe lungime (fotografia nr. 12); firele textile sunt torsionate fiecare Z și sunt alcătuite din fibre textile obținute pe cale chimică din polimeri sintetici, de culoare maro închis, în lumină artificială (fotografiile nr. 13 și 14).
Un alt fragment de sfoară are lungimea de 690 mm, de culoare albă, în lumină naturală (fotografia nr. 15); firul textil este torsionat Z și este obținut pe cale chimică din polimeri sintetici de culoare maro închis, în lumină artificială (fotografia nr. 16);
Porțiuni prelevate din fragmentele de sfoară din plicurile nr. 5 și 6 puse la dispoziție au fost analizate prin spectrometrie de absorbție în infraroșu pe un aparat VARIAN 3100, cu un dispozitiv microATR, în domeniul 4000-600 cm-1, cu rezoluția de 4 cm-1, în conformitate cu PSL-03-07.
Spectrele IR obținute au conformații asemănătoare pentru probele analizate (fragmentele de sfoară notate A, B și C din proba în litigiu și fragmentul de sfoarăde comparație) prezintă benzi de absorbție dispuse la aceleași lungimi de undă cu cele ale polimerilor sintetici de tip polipropilenă.
În urma analizelor efectuate s-a ajuns la concluzia că fragmentele de sfoară A, B și C ce alcătuiesc proba în litigiu ridicată din albia râului, se aseamănă din punct de vedere al caracteristicilor morfologice și fizico-chimice (culoarea în lumină naturală, torsiune, natura și nuanța culorii-în lumină artificială, compoziția chimică) cu fragmentul de sfoară de comparație găsit în portbagajul autoutilitarei ce aparține persoanei cercetate.
Concluzia formulată permite stabilirea unei legături între probele identificate și ridicate cu ocazia cercetării locului faptei și persoana cercetată în cauză.
Prin valorificarea acestui gen de urme și microurme de natură textilă, cu ajutorul mijloacelor și metodelor tehnico-științifice special adaptate și perfecționate, în concordanță cu cerința principală de desfășurare a expertizelor fizico-chimice, ca adevărate protocoale de cercetare științifică, se poate stabili corespondența fidelă cu realitatea faptelor petrecute.
Cu ocazia cercetării la fața locului, într-o cauză de omor, organul de cercetare penală pune la dispoziție experților fibre textile identificate și ridicate de pe un cui metalic aflat pe scândura gardului ce împrejmuia locuința victimei, precum și o pereche de pantaloni din material textil de culoare violet, ce aparțineau persoanei cercetată în cauză. Aspectul macroscopic al probei în litigiu ce conține fibre textile de culoare lila, în lumină naturală este ilustrat în fotografia nr. 17.
Proba de comparație este o pereche de pantaloni din fâș de culoare lila (majoritară) și turcoaz (rar), care prezintă pe cracul drept, pe partea dorsală, pe o lungime de circa 55 cm, o ruptură dispusă pe verticală (fotografiile nr. 18 și 19).
Examinarea comparativă a celor două probe textile înaintate a evidențiat următoarele. Proba textilă ridicată de la fața locului (de pe gardul ce împrejmuia locuința victimei) este constituită din același tip de fibre textile, cu aceeași nuanță a culorii și cu aceeași compoziție chimică (fibre textile obținute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliamidă, de culoare alb-gălbui, în lumină artificială) cu eșantionul de probă textilă detașată din pereche de pantaloni din fâș ridicați de la suspect – fotografiile nr. 20 și 21.
3.4. APARATURA UTILIZATĂ ÎN ANALIZA FIZICO-CHIMICĂ A MICROURMELOR DE FIBRE TEXTILE
În laboratoarele de criminalistică, pentru analiza fizică și chimică a fibrelor textile sunt utilizate diverse tehnici și metode, printre care cele mai utilizate sunt: microscopia optică, spectrometria de absorbție în infraroșu, microspectrofotometria în ultraviolet, microscopia electronică cu baleiaj, cromatografia în strat subțire.
De asemenea, mai pot fi utilizate și microscopia cu fluorescență, spectroscopia Raman și piroliza cuplată cu gazcromatografie.
Pentru a realiza o microscopie optică, specialiștii utilizează microscopul Nikon Eclipse 80i cu oc.10x, ob. 10x, 20x, prevăzut cu softul Lucia Forensic, care stabilește natura și nuanța culorii fibrelor în lumină artificială și în lumină polarizată și efectuează o analiză comparativă a acestora.
Prin această metodă se stabilește dacă proba textilă ridicată de la fața locului este sau nu un amestec de fibre textile. În cazul existenței unui amestec se pot diferenția din punct de vedere morfologic fibrele textile naturale (bumbac, lână etc.) de fibrele textile artificiale (celofibră, vâscoză, etc.) și sintetice (poliamidă, poliester, etc.).
În cazul spectrometriei de absorbție în infraroșu pe diverse aparate, sunt utilizate următoarele aparate: un spectrometru FTIR prevăzut cu dispozitiv Golden Gate, în domeniul 4000-550 cm-1, rezoluție 4 cm-1, cuplat cu microscopul în infraroșu tip Hyperion 2000, cu obiectiv ATR-20x, sau cu un spectrometru FTIR tip Varian 3100 cuplat cu gazcromatograful tip Varian 3900 în același domeniu de frecvență și cu aceeași rezoluție, prin care se stabilește compoziția chimică a fibrelor textile.
Pentru a realiza o analiză comparativă a nuanței culorii fibrelor textile este folosită metoda microspectrofotometria în ultraviolet și vizibil pe microspectrofotometru UV-VIS tip QDI 1000.
Pentru microscopia electronică cu baleiaj, specialiștii sunt ajutați de un aparat JEOL JSM 6480LV, prevăzut cu un spectrometru de raze X tip INCA x-Sight model 7574 cu dispersie după energie (EDS).
Microscopia electronică cu baleiaj permite examinarea detaliilor morfologice a secțiunilor longitudinală și transversală a fibrelor textile precum și studiul comparativ al secțiunilor transversale ale fibrelor textile ridicate din câmpul infracțiunii cu fibrele textile, model de comparație.
Microscopul electronic cu baleiaj cuplat cu sondele analitice EDS/WDS poate da informații topografice (aspecte ale suprafeței unui solid, textura acestuia), morfologice (forma, mărimea și modul de aranjare a particulelor pe suprafața unui obiect), compoziția chimică (elemente și compuși prezenți într-o probă pe zone de aproximativ 1 diametru) și chiar informații cristalografice (modul de aranjare al atomilor într-un obiect).
Cromatografia în strat subțire este o metodă de analiză comparativă a materiilor colorante utilizate la vopsirea firelor textile din care sunt realizate obiectele de îmbrăcăminte, huse, etc.
Microscopia cu fluorescență ce permite stabilirea naturii fibrelor (bumbac, lână, poliester, etc).
Spectroscopia Raman, permite de obicei identificarea colorantului dominant prezent într-o fibră colorată, cu toate că compușii minoritari ai vopselei sunt mult mai greu de detectat. Această metodă de analiză s-a dovedit a fi un instrument rapid și sigur pentru examinarea unui număr mare de fibre textile.
Piroliza cuplată cu gazcromatografie este o metodă de mare finețe ce poate realiza diferențieri uneori chiar între loturi diferite ale aceluiași fabricant.
În funcție de cantitatea de probă sau de gradul de diferențiere urmărit se pot folosi pentru examinarea probelor textile și se pot aplica mai multe sau mai puține din metodele enumerate mai sus.
În România, expertizele enumerate anterior sunt realizate de Institutul Național de Expertize Criminalistice (I.N.E.C), care este o instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Justiției. Laboratorul de Expertize Criminalistice al I.N.E.C. este acreditat pentru satisfacerea cerințelor standardului de calitate ISO/CEI 17025:2005.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Tratate, cursuri, monografii
Cecilia Arsene, Romeo Iulian Olaru, Cercetarea criminalistică a microurmelor, Editura AiT Laboratories, Iași, 2011;
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Gabriel Ion Olteanu, Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului, Editura AiT Laboratories, București, 2011;
Gheorghe Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București, 2000;
Gheorghe Pășescu, Tratat practic de criminalistică, Vol. I, Editura Ministerului de Interne, București, 1976;
Ion Crînguș, Ilie Dragomir, Adrian Nițu, Marian Boalbeș, Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2008;
Judy Hails, Criminal evidence, Ediția a VI-a, Editura Wadsworth Cengage Learning, USA, 2009;
Karen M. Hess, Christine Hess Orthmann, Criminal investigation, Ediția a IX-a, Editura Delmar, USA, 2010;
Lazăr Cârjan, Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book, București, 2005;
Max M. Houck, Jay A. Siegel, Fundamentals of forensic science, Ediția a II-a, Editura Academic Press, USA, 2010;
Stancu Emilian, Procedee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții, Editura AiT Laboratories, București, 2011.
Articole, studii de specialitate, recenzii
Carmen Luminița Ene, Loredana Magdalena Savu, Cercetarea criminalistică a microurmelor de fibre textile descoperite la fața locului în cazul accidentelor de circulație, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 2/2010, București;
Carmen Luminița Ene, Loredana Magdalena Savu, Expertiza fizico-chimică a urmelor de natură textilă, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 3/2012, București;
Carmen Luminița Ene, Loredana Magdalena Savu, Tehnici și metode de analiză criminalistică a probelor textile, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 4/2012, București;
Georgeta Andreescu, Violeta Ciofu, Investigarea tehnico-științifică a locului faptei pentru valorificarea urmelor și microurmelor prin expertize fizico-chimice în cazurile de accidente de circulație, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 2/2010, București;
Jozef Metenko, Noi urme și noi metode în criminalistică, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 3/2008, București;
Maria Georgeta Staicu, Rolul probelor și mijloacelor materiale de probă expertizate prin metode fizico-chimice în stabilirea adevărului, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 4/2012, București;
Maria Georgeta Stoian, Emilian Costache, Iuliana Stănel, Elena Golan, Violeta Ciofu, Daniela Laura Feraru, Importanța prelevării și ambalării corespunzătoare a probelor și mijloacelor de probă în vederea valorificării acestora prin expertize fizico-chimice, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 4/2012, București;
Maria Georgeta Stoian, Loredana Magdalena Savu, Particularități în cercetarea criminalistică a microurmelor de fibre textile descoperite la fața locului și rolul acestora în probarea diverselor infracțiuni, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 2/2010, București.
Legislație
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală;
Anexa Ordinului privind cercetarea la fața locului nr. 182/2009 al M.A.I. și nr. 1754/C/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Tratate, cursuri, monografii
Cecilia Arsene, Romeo Iulian Olaru, Cercetarea criminalistică a microurmelor, Editura AiT Laboratories, Iași, 2011;
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Gabriel Ion Olteanu, Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului, Editura AiT Laboratories, București, 2011;
Gheorghe Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București, 2000;
Gheorghe Pășescu, Tratat practic de criminalistică, Vol. I, Editura Ministerului de Interne, București, 1976;
Ion Crînguș, Ilie Dragomir, Adrian Nițu, Marian Boalbeș, Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2008;
Judy Hails, Criminal evidence, Ediția a VI-a, Editura Wadsworth Cengage Learning, USA, 2009;
Karen M. Hess, Christine Hess Orthmann, Criminal investigation, Ediția a IX-a, Editura Delmar, USA, 2010;
Lazăr Cârjan, Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book, București, 2005;
Max M. Houck, Jay A. Siegel, Fundamentals of forensic science, Ediția a II-a, Editura Academic Press, USA, 2010;
Stancu Emilian, Procedee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții, Editura AiT Laboratories, București, 2011.
Articole, studii de specialitate, recenzii
Carmen Luminița Ene, Loredana Magdalena Savu, Cercetarea criminalistică a microurmelor de fibre textile descoperite la fața locului în cazul accidentelor de circulație, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 2/2010, București;
Carmen Luminița Ene, Loredana Magdalena Savu, Expertiza fizico-chimică a urmelor de natură textilă, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 3/2012, București;
Carmen Luminița Ene, Loredana Magdalena Savu, Tehnici și metode de analiză criminalistică a probelor textile, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 4/2012, București;
Georgeta Andreescu, Violeta Ciofu, Investigarea tehnico-științifică a locului faptei pentru valorificarea urmelor și microurmelor prin expertize fizico-chimice în cazurile de accidente de circulație, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 2/2010, București;
Jozef Metenko, Noi urme și noi metode în criminalistică, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 3/2008, București;
Maria Georgeta Staicu, Rolul probelor și mijloacelor materiale de probă expertizate prin metode fizico-chimice în stabilirea adevărului, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 4/2012, București;
Maria Georgeta Stoian, Emilian Costache, Iuliana Stănel, Elena Golan, Violeta Ciofu, Daniela Laura Feraru, Importanța prelevării și ambalării corespunzătoare a probelor și mijloacelor de probă în vederea valorificării acestora prin expertize fizico-chimice, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 4/2012, București;
Maria Georgeta Stoian, Loredana Magdalena Savu, Particularități în cercetarea criminalistică a microurmelor de fibre textile descoperite la fața locului și rolul acestora în probarea diverselor infracțiuni, Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 2/2010, București.
Legislație
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală;
Anexa Ordinului privind cercetarea la fața locului nr. 182/2009 al M.A.I. și nr. 1754/C/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Fizico Chimica a Microurmelor de Fibre Textile Avand Ca Provenienta Obiecte de Imbracaminte (ID: 109336)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.