Analiza Fiscalitatii In Romania

=== 4ddc7108dbdbab1c827e32a106f9397cad3c7f88_511166_1 ===

Introducere

Un sistem fiscal optim trebuie să genereze resurse bugetare suficiente și stabile în condiții de eficiență și eficacitate verticală și orizontală, să minimizeze costurile de administrare a aparatului bugetar și de conformare a contribuabililor, să fie flexibil, simplu, transparent și adaptabil în context internațional.

La baza sistemului fiscal stau impozitele, taxele și contribuțiile, mecanismul fiscal siaparatul fiscal. Impozitul este o prelevare obligatorie și gratuită efectuată de către stat asupra resurselor sau bunurilor individuale sau ale colectivităților și plătită în bani. Acesta constituie o sursă a finanțării cheltuielilor de interes general al statului și al administrație locale. Este de asemenea un instrument al politicii economice, prin care se redistribuie o parte a veniturilor, pot fi stimulate investițiile și înviorarea conjuncturii economice. Impozitul reprezintă un izvor principal al formării veniturilor bugetului de stat și al finanțării cheltuielilor publice.

Impunerea reprezintă o componentă importantă a sistemului fiscal, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice in vederea acoperirii cheltuielilor publice toți cei de la care se percep impozite sunt numiți generic contribuabili.

Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor și taxelor.

Având în vedere compețitia tot mai acerbă între sistemele fiscale ale diferitelor țări pentru atragerea investitorilor și companiilor cu capital străin, statele încearcă să creeze medii cât mai atractive și își reconsideră politicile fiscale, iar fiscalitatea este instrumentul folosit pentru a realiza politica veniturilor publice. Ca și instrument, trebuie să fie atent evaluat și în concordanță cu restul politicilor guvernamentale. În general sunt considerate patru criterii: eficiență, eficacitate, posibilitatea introducerii unei măsuri fiscale în condițiile legislației existente și structura administrării. În practică, joacă un rol important și preferințele politice și ingerințele acesteia, precum și compatibilitatea cu legislația europeană.

Capitolul 1

Politica fiscală în România

Resursele financiare publice constituie reprezintă sumele de bani aflate sub administrarea autorităților publice, fiind destinate realizării sarcinilor și funcțiilor statului. Ele sunt utilizate cu scopul acoperirii cheltuielilor publice prin efectuarea de cheltuieli corespunzătoare acestora.

Unii autori consideră că resursele financiare publice provin din decât produsul intern brut, venitul național și avuția națională. Alocarea efectivă a resurselor între sectorul public și cel privat produce o proporționalitate între ele, alocarea fiind considerată optimă dacă cerințele consumatorilor sunt maxim satisfăcute prin sectorul public și cel privat.

Resursele financiare private sunt reprezentate de sumele de bani aparținând persoanelor fizice sau juridice, fiind administrate pe baza propietății private, ele având ca destinație investiții cu caracter privat și nevoi de consum.

Resursele financiare naționale sunt formate din: resurse financiare ale organismelor fară scop lucrativ, ale instituțiilor și autorităților publice, ale populației și ale întreprinderilor private și publice. Cuantumul resurselor financiare ale societății depinde de: mărimea PIB, ponderea diviziunii lor pentru formarea brută de capital și consum, nivelul prețurilor, volumul și structura producției, posibilitatea de obținere a unor resurse externe, cum sunt ajutoarele, donațiile și împrumuturile.

Se consideră că resursele bugetare exprimă resursele financiare publice cuprinse în bugetele entităților publice. Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie resursele financiare ale societății.

Resursele finaciare publice bugetare sunt formate din mai multe subsisteme: resursele financiare ale administrației de stat centrale, resursele financiare ale administrațiilor locale, resursele întreprinderilor publice și resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat.

Resursele financiare ale administrației de stat centrale diferă de celelalte prin faptul că acestea sunt administrate și instituite de către autoritățile publice centrale, fiind destinate pentru realizarea obiectivelor și acțiunilor considerate de interes național.

Resursele financiare ale administrației de stat centrale se constituie sub forma impozitelor, contribuțiilor și taxelor, împrumuturilor contractate de guvern și sunt prevăzute prin bugetul de stat, pentru acoperirea cheltuielilor publice care se înscriu în acest buget.

Resursele financiare ale administrațiilor locale stau la dispoziția autorităților publice ale unităților administrativ-teritoriale pentru satisfacerea nevoilor la nivelul fiecărei localități, fiind necesare finanțări de acțiuni considerate de interes național.

Resursele financiare ale administrațiilor locale se constituie sub forma impozitelor și taxelor locale, pe lângă acestea se mai pot constitui și împrumuturi contractate de autoritățile locale. Resursele financiare de care dispun autotitățile de stat locale se reflectă în bugetul local al fiecărei unități administrativ-teritoriale. Astfel, pentru acoperirea nevoilor la acest nivel se folosesc și subvențiile sau transferurile din bugetul de stat al administrației centrale.

Resursele întreprinderilor publice obțin venituri din vânzarea produselor, efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii cu caracter industrial, comercial sau de alta natură.

Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat se administrează separat de instituți sau organisme specializate în acest domeniu. Acestea sunt necesare să asigure un trai decent pentru persoanele care nu pot dobândi venituri prin prestarea curentă a muncii. Acestea se constituie sub forma contribuțiilor pentru asigurări sociale, fiind suportate de salariați și patroni, sau a alocației din bugetul de stat. Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat sunt prevăzute separat în bugetul asigurărilor sociale de stat.

Resursele financiare private, considerate ca sistem se structurează astfel: resursele financiare ale populației, resursele financiare ale organismelor fără scop lucrativ și resursele financiare ale întreprinderilor private.

Resursele financiare ale populației reprezintă resursele de care acesta dispune la un moment dat sau pe o perioadă de timp.

Resursele financiare pot fi tratate ca un sistem având în vedere caracteristica lor și legăturile ce se stabilesc în procesul de formare și utilizarea ale acestora. Având în vedere modul distinct în care se implică autoritățile publice în administrarea lor, resursele financiare publice se structurează pe două componente cu caracter de subsistem, și anume: subsistemul financiar public și subsistemul financiar privat.

În opinia altor autori, explicarea conceptului de sistem financiar se poate realiza prin prisma relațiilor bănești – financiare, care desemnează o serie de „ legături “ ce se manifestă între diversele componente ale unei economii.

Subsistemul financiar public reprezintă ansamblul relațiilor financiare prin care se constituie, distribuie și utilizează fondurile bănești, în cadrul acestuia se includ resursele financiare administrate direct de către autoritățile publice, respectiv de instituțiile publice specializate.

Totalitatea acestor resurse financiare publice se reflectă în bugetul de stat sau în bugetele diferitelor structuri administrativ-teritoriale, care alcătuiesc împreună sistemul bugetar al unei țări.

Subsistemul financiar privat reprezintă ansamblul relațiilor financiare prin care se constituie, distribuie și utilează fondurile bănești, având în prim plan resursele financiare administrate direct de către întreprinderile din sectorul economic de stat, și anume: societății comerciale, regii autonome, inclusiv participațiile de capital ale statului la întreprinderile mixte.

Administrarea separată a resurselor financiare publice aferente subsistemelor pe care le-am menționat nu se abate de la abordarea ansamblului acestora ca sistem.

Resursele financiare publice privite prin prisma conținutului economic, sunt alcătuite din: prelevări cu caracter obligatoriu care se regăsesc sub formă de impozite și taxe, contribuții pe care statul le realizează de la întreprinderile publice, de la cele private și de la populație; resurse de trezorerie; resurse provenite din împrumuturi; resurse provenind din împrumuturi publice și finanțarea pe calea emisiunii monetare fără acoperire.

Prin prelevarea către buget a impozitelor directe și a altor contribuții obligatori, are loc un transfer de putere de cumpărare din valoarea creată în sfera productivă, iar în cazul impozitului pe proprietate, pe avere transferul se produce chiar din acea avere.

Cea mai mare parte a resurselor financiare o constituie veniturile fiscale al căror nivel este insuficient și uneori limitat, însă este bine să cunoaștem că încasările din impozite nu pot spori repede. Tot în acestă categorie a resurselor finaciare care au ca izvor avuția națională intră și vărsămintele instituțiilor publice și ale altor autorități ale statului în urma valorificării unor bunuri ale statului.

Prelevările obligatorii sunt constituite din veniturile fiscale, acestea fiind impozitele și taxele de la agenții economici cu capital privat și de la populație. Măsurile de creștere a volumului de resurse mobilizate prin intermediul veniturilor fiscale se bazează pe modificăriale sistemului fiscal prin majorarea cotelor de impozit sau prin introducerea unor noi impozite.

Resursele de trezorerie constau prin împrumuturi pe termen scurt până la un an, contractate de stat prin punerea în circulație a unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar și rambursabil, iar după o perioadă de timp prin retragerea din circulație a bonurilor de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.

Resursele procurate în acest mod constituie un important mijloc de finanțare ce poate fi utilizat pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate la bugetele locale, pentru acoperirea deficitului curent al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale și de sănatate și a deficitelor temporare al bugetelor fondurilor speciale, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităților locale, care nu reușesc sa-și asigure echilibrul financiar pe seama resurselor proprii.

Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor reprezintă datoria publică a unui stat pe termen mediu (de 2-5 ani) și lung (peste 5 ani). În prezent când majoritatea statelor cu economie de piață se confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile au devenit un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare necesare.

Resursele financiare provenind din împrumuturi se gestionează prin sistemul trezoreriei publice. Împrumuturile interne și externe reprezintă un mijloc de acoperire a deficitului bugetar, de asemenea și un mijloc de procurare a resurselor.

Finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului. Pe de o parte, un nivel ridicat al inflației determină sporirea resurselor fiscale, cresc încasările din impozitele pe venit și din cele indirecte, în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată.

Inflația determină diminuarea obligațiilor de plată a statului, tocmai în ceea ce privește datoria publică în situația în care rata dobânzii a împrumuturilor de stat este sub nivelul creșterii anuale a prețurilor. Finanțarea prin emisiunea bănească fără acoperire a deficitului bugetar nu este recomandabilă datorită efectelor sale pe termen mijlociu și lung.

Sistemul veniturilor publice trebuie gândit încât să asigure acoperirea la un nivel potrivit a cheltuielilor publice strict necesare societății și să stimuleze activitățile productive și de asistență socială din societate.

1.2. Definirea, rolul și funcțiile politicii financiare

Politica financiară se definește cel mai frecvent cu referire la aspectele legate de sistemul de impozite promovat de stat, de o manieră implicită sau explicită. Prin “politica fiscală se stabilesc volumul și provienența resurselor de alimentare a fondurilor publice, procedeele de prelevare ce urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora.”

Intr-o altă opinie, “politica fiscală cuprinde metodele și mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglarea proceselor economice și relațiilor sociale”.

Politica fiscală a mai fost definită și ca sistemul deciziilor de natură fiscală luate de către organismul public de decizie, în vederea asigurării resurselor financiare necesare pentru finanțarea nevoilor publice, precum și pentru atingerea unor scopuri economico-sociale, în situația existenței unor factori obiectivi, ciclici sau nu, care acționează asupra economiei.

Politica fiscală a mai fost definită ca un ansamblu de reglementări referitoare la determinarea și perceperea impozitelor și taxelor, care exprimă atitudinea statului privind taxele și impozitelesau prin care se determină sursele, mijloacele de prelevare și veniturile publice.

Pentru a surprinde esența conceptului de politică financiară, nu este de ajuns să se aibă în vedere exclusiv sistemul de impozite în sine, ci este nevoie să ne raportăm și la aspectele refritoare la metodele de obținere a resurselor financiare aflate la dispoziția fondurilor publice și aspectele referitoare la destinația dată resurselor respective.

Obținerea resurselor financiare prin prelevări sub formă de contribuții, respectiv impozite și taxe, precum și folosirea lor în scopuri publice, reprezintă procese de repartiție secundară, care corespund funcției de repartiție a finanțelor publice, aceste aspecte aflându-se în raporturi de interdependență. Cea mai mare parte a resurselor financiare publice se obțin din impozite și taxe. Este necesar să se ia în calcul și cheltuielile publice care trebuie realizate, pentru a avea o perspectivă realiztă și obiectivă asupra politicii fiscale.

Așadar, politica fiscală cuprinde atât metodele de obținere a resurselor financiare, cât și alocarea lor în funcție de destinație, aceasta reprezentând realizarea de cheltuieli publice, cu scopul dirijării și îmbunătățirii vieții economico-sociale.

Politica bugetară se referă la sistemul de decizii privind constituirea, alocarea și folosirea de o manieră eficientă a resurselor bugetare, precum și privind echilibrarea bugetului de stat, cu scopul redistribuirii Produsului Intern Brut și susținerii dezvoltării durabile a societății.

Politica bugetară se axează pe formarea, repartizarea și folosirea fondului bugetar, care este principalul fond public. Astfel, politica bugetară are o arie mai vastă decât politica fiscală, deoarece cuprinde atât aspectele avute în vedere de politica fiscală, cât și deciziile privind modul de obținere a resurselor sub alte forme ale veniturilor ordinare decât cele fiscale, precum și deciziile referitoare la soldul bugetar și desfășurarea procesului bugetar.

Aspectele vizate de politica bugetară sunt mai vaste comparativ cu cele vizte de politica fiscală, pentru că “instrumentele de intervenție bugetară sunt constituite atât din impozite și cheltuieli, cât și din deficite bugetare și excedente”.

Politica bugetară are mai multe componente:

Politica procurării resurselor bugetare se referă la deciziile privitoare la modul de obținere a resurselor bugetare ordinare, precum și selectarea tipurilor, mijloacelor și instrumentelor de realizare a acestui scop. Această politică cuprinde impozitele, taxele și alte tipuri de contribuții fiscale obligatorii, precum și veniturile nefiscale, procurate de către stat din exploatarea bunurilor pe care le dețin în proprietate, unde participă la valorificarea activelor.

Politica alocării și utilizării resurselor bugetare cuprinde ansamblul deciziilor referitoare la modul de alocare și folosire a resurselor bugetare sub forma generică de cheltuieli bugetare, precum și la selectarea tipurilor, mijoacelor și instrumentelor care pot fi folosite.

În economia de piață, cea mai mare parte din resursele bugetare ordinare sunt formate din resursele fiscale, așadar aceste două politici se referă la aspectele legate de politica fiscală, la impozite și la cheltuielile realizate din acestea. Concomitent sunt incluse și elemente distinctive de politică bugetară, ce se referă atât la procurarea altor venituri decât cele fiscale, cât și la alocarea și utilizarea acestor resurse (împreună cu cele fiscale). Dificultatea delimitării tranșante a sferei politicii fiscale de cea a politicii bugetare decurge și din cerința de a finanța ansamblul cheltuielilor publice bugetare pe seama ansamblului resurselor bugetare, fără a separa sau disloca părți din acestea pentru a servi efectuării unor cheluieli anume. Numai în măsura în care se produc abateri de la acest principiu, prin constituirea de fonduri speciale, s-ar putea urmări o legătură directă între procurarea unor venituri și cheltuielile de finanțat strict pe seama acestora.

Politica soldului bugetar, care este o componentă esențială a politicii bugetare, deoarece numai pe seama bugetului se fundamentează opțiunile sau deciziile corespunzătoare acestei politici. Politica soldului bugetar se referă la promovarea unui buget echilibrat (sold zero), buget deficitar (sold negativ) sau buget excedentar (sold pozitiv), ca și dimensiunile acceptabile ale acestui sold.

Față de cerințele principiului bugetar al echilibrării cheltuielilor cu veniturile ordinare, în practică, dar și în teoria modernă, se admit abateri ce se constituie ca elemente ale politicii bugetare, în sensul de a accepta sau nu un excedent/deficit bugetar, precum și de a stabili dimensiunile și mărimea soldului respective, precum și modalitățile de finanțare/utilizare a acestuia.

O primă latură a acestei componente de politică bugetară se finalizează prin decizia adoptată cu privire la acceptarea dezechilibrului care, de regulă, are sensul deficitului bugetar și la proporțiile acestuia în raport cu mărirea Produsului Intern Brut. În acest sens, votarea în Parlament a unui buget deficitar echivalează cu opțiunea asupra existenței și mărimii deficitului, ca sold al bugetului. O a două latură se referă la stabilirea modalităților de finanțare a deficitului bugetar, prin opțiuni asupra surselor cu caracter extraordinar din care pot fi procurate resursele bugetare extraordinare.

Ca și în cazul altor concepte, se remarcă deosebiri sensibile și în definirea conținutului său; de multe ori, politica bugetară este prezentată într-o accepțiune limitativă, ca având o problematică specifică cheltuielilor bugetare, concretizată în opțiunile privind mărimea și structura cheltuielilor bugetare, respectiv ansamblul de tehnici și instrumente utilizabile în dimensionarea și finanțarea acțiunilor ce concretizează cheltuielile bugetare. În această abordare limitativă, politica bugetară apare ca fiind complementară politicii fiscale, la rândul său definită în mod restrictiv, numai prin prisma politicii impozitelor.

Astfel, Gheorghe Manolescu consideră că “politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie politică, având finalități exclusiv economice și sociale și implicând utilizarea cheltuielilor publice. Politica bugetară constituie complementaritatea funcțională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentând asamblul coerent de instrumente, la dispoziția statului, prin care acesta modulează activitatea economică”.

Unii autori care atribuie politicii bugetare un înțeles larg întâlnim abordări diferite privind conținutul acesteia. Putem invoca aici opinia după care “impozitele și cheltuielile publice constituie cele două variabile instrumentale de care politica bugetară dispune. Politica fiscală și politica cheltuielilor publice sunt componente ale politicii bugetare. A pune semnul egalității între politica fiscală și politica bugetară sau între politica cheltuielilor publice și politica bugetară sau a confunda multiplicatorii keynesieni între ei sunt regretabile.” Nu rezultă însă din această concepție în ce politică s-ar încadra opțiunile privind procurarea altor venituri, care nu sunt de natură fiscală, inclusiv cele privind soldul bugetului.

Privită ca integrând politica fiscală, politica bugetară apare și ca sinteză a acesteia din urmă, ceea ce îi determină un conținut mai complex și îi imprimă caracterul de politică fiscal-bugetară. În mod obiectiv, politica fiscală și politica bugetară se întrepătrund până la a se identifica în mare măsură, iar acțiunile caracteristice lor presupun, inevitabil, un mix al instrumentelor și tehnicilor fiscal-bugetare, folosit în promovarea politicii fiscal-bugetare a statului. De aceea se subscrie la opiniile după care, în raport cu problematica vizată pentru acest domeniu al politicii generale se poate folosi sintagma “politică fiscal-bugetară”, aceasta având și accepțiunile de politică bugetară în sens larg.

Privită astfel, se poate admite că politica fiscal-bugetară sintetizează, în bună măsură, politica financiară a unui stat, deoarece prin ea se reflectă cvasitotalitatea deciziilor de politică financiară.

1.2. Coordonatele politicii bugetare și obiective principale

Coordonatele importante ale politicii cu privire la cheltuielile publice vizează dimensionarea, cuantificarea și structurarea lor corespunzător obiectivelor de politică general promovată într-un interval de timps sau altul.

Problematica politicii cheltuielilor publice constă în stabilirea obiectivelor de realizat din punct de vedere financiar, în corespondență directă cu deciziile de ordin economic și social luate de stat. Prin urmare, aceasta presupune opțiuni ale factorilor de decizie asupra dimensiunii și structurii destinațiilor date resurselor financiare publice, sub formele concrete ale cheltuielilor pentru acțiuni considerate de interes public.

Elaborarea deciziilor de politică fiscală trebuie să aibă în vedere și impactul cheltuielilor publice asupra proceselor economice și sociale, inclusiv asupra celor din sectorul privat. Dimensiunile și structura cheltuielilor publice condiționează proporțiile la care se formează procesele economico-sociale. În cadrul dimensionării cheltuielilor publice, prin politica financiară se stabilesc, în funcție de obiectivele de realizat, mărimile absolute și ponderile pe categorii de cheltuieli în Produsul Intern Brut și pe total.

O altă coordonată semnificativă, reflectată prin dimensiunile și structura cheltuielilor publice, vizează asigurarea funcționării normale a instituțiilor publice. Subdimensionarea ca și supradimensionarea sumelor distribuite au impact negativ, nu numai asupra societății, ci și asupra îndeplinirii sarcinilor fiecărei instituții. O importanță deosebită o are realizarea unui raport între cheltuielile materiale și cheltuielile de personal. Deseori, se constată, ca fenomen negativ ce se manifestă în multe țări supradimensionarea cheltuielilor de funcționare și, mai ales, a celor de personal care dețin ponderi ridicate în defavoarea cheltuielilor de capital, respectiv a celor materiale.

A treia coordonată constă în asigurarea unei eficiențe foarte mari a cheltuielilor publice ce se efectuează și presupune aprecierea și determinarea gradului de eficacitate economico-socială a acțiunilor de finanțat, înclinând spre cheltuielile publice în condițiile coroborării ei cu oferta privată. Pentru acest cadru al politicii fiscale, este determinată alegerea procedeelor și instrumentelor tehnice utilizate în derularea proceselor de distribuire și utilizare a resurselor, în raport cu specificul activităților publice. Se menționează aici și opțiunile asupra metodelor de genstionare a resurselor financiare de către instituțiile publice. În acest sens, trebuie să se opteze între autofinanțarea din veniturile obșinute în propria activitate a entităților publice și finanțarea integrală nerambursabilă din fondurile statului.

Finanțarea integrală constă în acoperirea ansamblului cheltuielilor unei instituții de la bugetul statului și se consideră a fi nestimulativă, deoarece nu realizează legătura firească între cheltuielile efectuate și rezultatele activității finanțate. Se aplică doar acolo unde prin natura activității entităților nu pot fi obținute venituri acoperitoare cheltuielilor, așa cum este cazul instituțiilor publice din domeniul activităților nemateriale.

Autofinanțarea integrală este recomandată în situația entităților cu capital de stat din domeniul activităților materiale. Aceasta asigură o legătură directă între cantitatea, calitatea și conținutul activității economico-financiare făcută de entitatea respectivă și posibilitatea acoperirii cheltuielilor de efectuat. Această opțiune are în vedere mai mult utilizatorii de resurse publice în desfășurarea unor activități calitativ superioare, pentru a acoperi total din veniturile proprii cheltuielile efectuate și a obține în plus un profit cât mai mare.

Autofinanțarea parțială se realizează în cazul entităților publice ce obțin unele venituri din propria activitate, fără a putea acoperi în totalitate cheltuielile funcționării normale.

O coordonată semnificativă a politicii fiscale cu privire la cheltuielile publice vizează influențarea evoluției vieții economico-sociale corespunzător dezvoltării de ansamblu, folosind tehnicile și modalitățile de finanțare adecvate.

1.3. Rolul finanțelor publice în formarea resurselor financiare publice

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economice și sociale într-o anumită perioadă de timp. Trebuie luată în considerare diferența între finanțele publice și cele private, motiv pentru care trebuie stabilit raportul dintre resursele financiare publice și resursele financiare private.

Resursele financiare publice cuprin resurse aparținând administrației de stat centrale și locale, asigurărilor sociale de stat și instituțiilor publice cu caracter autonom.

Sistemele de finanțare a sectorului public nu numai că sunt complexe, dar prezintă și o mare diversitate. În acest sens, pot fi concepute mai multe clasificări.

Prezentînd sursele de finanțare a sectorului public, se pune în evidență relația dintre finanțarea sectorului public și economia de piață. Se face distincție între: resursele care provin de la participare statului la economia de piață; resursele care sunt procurate de la alte organisme din sectorul public.

De obicei, cantitatea de resurse necesare este superioară posibilităților de obținere. Resursele au un caracter limitat, iar cererea este permanentă și în continuă creștere. Resursele cuprind ansamblul resurselor umane, materiale, informaționale, valutare și financiare.

Resursele financiare constituie ansamblul mijloacelor bănești care sunt necesare atingerii scopurilor economico-sociale într-un interval de timp.

Resursele financiare la nivelul unei țări cuprind:

resursele financiare ale autorităților și instituțiilor publice;

resursele financiare ale unităților publice și private;

resursele financiare ale organizațiilor fără scop lucrativ;

resursele financiare ale populației.

Resursele financiare publice reprezintă o parte a resurselor financiare ale societății, acestea din urmă cuprinzând și resursele financiare private.

O problemă de maximă importanță este reprezentată de alocarea resurselor cu scopul producerii tuturor tipurilor de bunuri publice, private și mixte, având în vedere faptul că resursele sunt limitate.

Astfel, opțiunile de alocare a resurselor între sectorul public și privat are un impact semnificativ privind raportul bunuri publice-private, în funcție de producția lor.

Alocarea optimă a resurselor se referă la situația în care cererea consumatorilor este deplin satisfăcută prin sectorul public și privat.

Curbele de indiferență exprimă preferințele manifestate de către oameni pentru procurarea bunurilor publice și private, curpinzând punctele unde există egalitatea preferințelor pentru bunurile publice și private.

Prin curbele de indiferență se exprimă toate combinațiile costurilor de bunuri și servicii produse de sectorul public și de cel privat, față de care o persoană este indiferentă. Preferințele nu se orientează niciodată spre extremele curbei de indiferență, care exprimă preponderența sectorului public sau a celui privat.

Nivelul bunăstării sociale scae în condițiile în care se consumă prea multe bunuri publice sau prea multe private. In situația în care preferințele consumatorilor se află în partea superioară a curbei de indiferență, este necesară renunțarea la cantitate mare de bunuri publice pentru a produce o creștere minimă în sectorul privat. Rata marginală de substituție (profitul marginal al bunului) reprezintă cantitatea de bunuri publice la care trebuie renunțat pentru realizarea unei cantități de bunuri private, fără a lua în calcul avantajul consumatorilor.

Constrângerea bugetară se referă la caracterul limitat al resurselor, la un anumit nivel al acestora fiind necesară stabilirea alocării lor pentru producția celor două sectoare.

Din punct de vedere a conținutului economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt:

1. prelevări cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele și alte venituri nefiscale);

2. resursele de Trezorerie;

3. resursele provenite din împrumuturi;

4. finanțarea prin emisiunea monetară fără acoperire.

Prelevările cu caracter obligatoriu – majoritatea resurselor financiare publice sunt reprezentate de veniturile cu caracter fiscal, care au un caracter limitat și sunt adesea insuficiente.

Resursele de trezorerie. Trezoreria este o unitate în cadrul Ministerului Finanțelor care efectuează din contul trezoreriei operațiuni pentru prevederi specificate în legea bugetară anuală la partea de venituri și la partea de cheltuieli, și exercită executarea de casă a bugetului.

Resursele de trezorerie reprezintă împrumuturi pe termen scurt, de maxim 1 an, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Aceste resurse sunt temporare și rambursabile, datorită faptului că retragerea din circulație a bonurilor de tezaur înseamnă restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.

Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu, de 2-5 ani și lung, peste 5 ani. În condițiile deficitului bugetar existent în majoritatea țărilor cu economie de piață, împrumuturile publice reprezintă un mijloc frecvent de obținere a resurselor financiare.

Finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă dar în același timp are efecte negative.

Pe de o parte, apar efecte inflaționiste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum și din impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (TVA). Pe de altă parte, inflația determină diminuarea relativă a obligațiunilor de plată ale statului, mai ales în ceea ce privește datoria publică, în situația în care rata dobînzii la imprumuturile de stat este mai mică decit nivelul creșterii anuale a prețurilor exprimate în procente.

Economia mondială, actuală se caracterizează printr-un deficit de resurse, dat fiind faptul că acestea au un caracter limitat, iar nevoile pe care trebuie sa le satisfacă sunt nelimitate. Resursele în calitatea lor de avuție a unei națiuni includ, în componența lor, atât resursele materiale, umane, valutare, informaționale cât și resursele financiare. Resursele financiare apar ca un sistem particular, având în vedere caracterul particular al acestora, dar și legăturile care se stabilesc între modalitatea de formare și utilizare a acestora. Resursele financiare au un rol deosebit în satisfacere nevoilor publice specifice, astfel formeaza un tot întreg destinat satisfacerii cererii de consum datorată funcționării instituțiilor publice, organismelor publice, dar și unităților administrativ-teritoriale.

Având în vedere modul în care se impilică autoritățile publice în constituirea acestora, resursele financiare se structurează pe două mari subsiteme. Primul subsitem îl constituie resursele financiare publice bugetare, care include acele resurse financiare administrate în mod direct de către autoritățile publice centrale și locale, dar și de către instituțiile publice specializate; totalitatea acestor resurse regăsindu-se în bugetul de stat și în bugetele unităților administrativ-teritoriale, care formează întreg bugetul unei țări. Cel de al doilea subsistem este reprezentat de resursele financiare deținute de întreprinderi cu capital de stat și mixte, resurse care sunt administarte direct de căre entitățile din secorul public de stat, ca urmare a autonomiei pe care o au acestea. Constiturea și utilizarea acestor resurse se realizează în funcție de conținutul material al activităților desfășurate sau de ramura sau domeniul în care activează.

La rândul său subsistemul resurselor financiare publice bugetare se structurează pe trei subsisteme mai mici: resursele financiare, care aparțin de adminisrația centrală; resursele financiare care aparțin administrațiilor locale; și resursele fnanciare aparținând asigurărilor sociale de stat.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, și anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul fondurilor speciale etc.

Resursele financiare bugetare se clasifică în fucție de mai multe criterii, fiecare clasă având anumite caracteristici.

Un prim criteriu de clasificaree este regularitatea folosirii lor, resursele împărțindu-se în resurse ordinare și resurse extraordinare. Resursele ordinare sunt utilizate în mod curent, și în condiții sociale și economice considerate normale, dat fiind acest fapt aceste resurse mai poartă denumirea și de resurse curente sau li se mai spune obișnuite. În această categorie de resurse curente se includ impozitele, taxele și contribuțiile, plătite de persoanele fizice și juridice; și veniturile din exploatarea întreprinderilor și instituțiilor ce aparțin domeniului public.

Resursele extraordinare publice, au ca și caracteristică individuală nepermanența, deoarece acestea sunt utilizate de către stat în anumite perioade de timp, în anumiți ani bugetari, în alți ani lipsind. Caracterul extraordinar este impus de consecințele unor evenimente social-economice extraordinare, care implică cheltuieli, ce nu pot fi acoperite de resursele bugetare ordinare. Principalele fome prin care se constitue aceste tipuri de resurse sunt: împrumuturile de stat; emisiunea de monedă, emisiune care poate fi inflaționistă; și în cazuri extreme, se mai pot constitui, aceste resurse și prin părți din fondul de amortizare, bani rezultați din vânzarea unor bunuri aflate în proprietatea de stat, rezerve de aur sau valutare aparținând statului etc.

Un alt criteriu de clasificare este conținutul ecomonic al acțiunilor pe care le indică constituirea resurselor financiare publice, după acest criteriu resursele financiare se impart în: resurse fiscale, resurse nefiscale, resurse de trezorerie, resurse ce constau în împrumuturi pe termen mediu și lung, resurse din emisiunea de monedă.

Resursele fiscale dețin cea mai mare pondere în resursele obișnuite ale statului, și sunt caracterizate prin conținutul lor, ca fiind procese economice de redistribuire a PIB și a avuției naționale de la persoanele fizice și juridice, spre autoritățile publice.

Resursele nefiscale sau veniturile nefiscale, se constituie pe baza exploatării întreprinderilor și proprietăților aflate la dispoziția statului, prin participarea la repartizarea profitului obținut de acestea, sau prin valorificarea diferitelor bunuri.

Resursele de trezorerie se constituie atunci când se efectuează încasări și plăți de către trezoreria publică spre entitățile publice. Acest lucru implică atât redistribuirea de disponibilități, atunci când se acumulează, cât și contractarea unor împrumuturi temporare de la Banca de Emisiune.

Împreuna cu acest tip de resurse pot fi acumulate și utilizate și resursele financiare împrumutate pe termen lung și mediu, care sunt destinate în special acoperirii deficitelor bugetare ale statului, prin vânzarea sau cumpărarea de titluri de stat specifice.

Ultimul tip de resurse din această categorie, sunt resursele din emisiuea de monedă, care exprimă redistribuirea resurselor în favoarea statului, întocmai ca și veniturile fiscale, dar într-o manieră greu de indetificat pentru persoanele juridice și cele fizice de la care se redistribuie.

După un alt criteriu de casificare, resursele se pot clasa după nivelul administrativ la care sunt antrenate resursele. Astfel se dinting doua cazuri, cazul statelor unitare și cazul statelor federale. În cazul statelor unitare resursele se împart în resurse ale administrației centrale, care includ bugetul de stat sau central; resursele administrațiilor locale; resursele asigurărilor de stat. În cazul statelor federale, se disting: resursele federale, adică resursele care se cuprind în bugetul federal; resursele statelor membre, resurse care sunt cuprinse în bugetul fiecărui stat membru al federației; și bugetele administrațiilor locale, care se cuprind în bugetele locale ale administrațiilor locale din fiecare stat.

O altă clasificaree se poate face în funcție de componentele bugetului consolidat, clasificaree care este în legatură puternică cu cea de mai sus. După acest criteriu resursele financiare publice se împart în: resurse ale bugetului de stat, venituri ale bugetelor locale, resurse ale asigurărilor publice de stat și resurse cu caracter special.

Un alt criteriu de clasificaree este după sursa de proveniență, după acest criteriu resursele se împart în resurse interne și resurse externe. Resursele interne provin în principiu din distribuirea și redistribuirea PIB-ului, și uneori a avuței naționale. Resursele externe provin prin redistribuirea produsului creat de persoanele fizice și jurdice din afara țării, și presupun în mare parte transferul de valoare din exterior spre statul ai cărui cetățeni sunt.

După cum bine se știe resursele financiare ale statului sunt mijloace prin care se formează fondurile bănești necesare efectuării cheltuielilor de stat.

Diferiți autori definesc diferit, veniturile publice, spre exemplu (Schwsrtz E., Aronson R. 1996) consideră că veniturile publice sunt încasările unităților adminstrativ-teritoriale, necesare efectuării cheltuielilor publice și care participă într-o manieră directă sau indirectă la realizarea anumitor politici economice, având o influență semnificativă asupra persoanelor fizice și juridice. O altă abordare ar fi că resursele financiare publice sunt mijloace bănești constituite în urma relațiilor dintre persoanele fizice și juridice pe de o parte ca contribuabili și statul pe de altă parte în calitate de colector.

Alți autori definesc resursele financiare publice ca fiind “prelevări de bogăție”, necesare pentru acoperirea cheltuielior publice. O altă abordare a lui Harvey R și Walker L., definesc resursele financiare publice ca fiind acele resurse financiare necesare autoritățiolor publice, procurate de acestea pentru exercitarea funcțiilor ce le revin.

Legislația în vigoare definește resursele finaciare ca fiind resursele banești care se cuvin bugetelor prevazute la art. 1 alin. (2), în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții și alte vărsăminte. În legislația în vigoare sunt precizate principiile impuse cu privire la resursele financiare publice acestea sunt: principiul universalității, publicității, unității, anualității, specializării bugetare, principiul unității bugetare.

Desigur în practica economică există anumite abateri de la toate aceste concepte teoretice și practice, date resurselor financiare, datorită faptului că există abateri, situații neprevăzute, cu care trebuie să se confrunte autoritățile publice în procesul de administrare a resurselor financiare publice.

Capitolul 2

Sistemul fiscal din România

2.1. Conceptul de sistem fiscal

Problemele financiare care vizează constituirea resurselor,în vederea repartizării acestora, pentru acoperirea necesităților publice au impact asupra domeniului economic, social, fiscal și politic. Implicațiile de natură fiscală se manifestă prin intermediul impozitelor,taxelor și contribuțiilor,acestea fiind generate de nevoia de bani a statului de a-și asigura veniturile bugetare. Pentru bună funcționare a mecanismului economico-social, perceperea impozitelor, a taxelor și a contribuțiilor reprezintă o cerință esențială, context în care organele împuternicite ale statului elaborează cadrul legal pentru reglementarea bazelor de impozitare, a sumelor ce trebuie plătite, precum și sancțiunile fiscale pentru neplata acestora.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sistemul reprezintă” ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face că o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.”

Noțiunea de sistem a apărut ca o formă incipientă în filozofia greacă încă din antichitate. Aristotel afirmă că „intregul este mai mult decât suma părților componente”. Etimologic, cuvântul „sistem” provine din grecescul „sustama”, care înseamnă un întreg care este alcătuit din elemente distincte.

Ca urmare a evoluției societății umane, în vederea acoperirii unor necesități financiare și economic-sociale a fost creat sistemul fiscal care reprezintă” totalitatea impozitelor și a altor venituri pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe, în bază surselor legislative, și în urmă cărora ia naștere creanța fiscală a statului asupra contribuabililor.” Conform lui Guy Gest și Gilbert Tixier sistemul fiscal este în mod normal expresia voinței politice a unei comunități umane organizată, fixate pe un teritoriu determinat și dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea , prin intrmediul organelor care o reprezintă să o doteze cu o întreagă serie de reguli juridice și în special fiscale.” O altă definiție a sistemul fiscal îl definește să fiind un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali), între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului.

Orice sistem fiscal are două caracteristici și anume: exclusivitatea aplicării, caracteristică ce presupune faptul că sistemul fiscal se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete; autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă acesta conține toate regulile de așezare, lichidare și încasare a impozitelor necesare pentru punerea sa în aplicare.

Scopul sistemului fiscal, în cadrul unei economii naționale, este acela de a asigura finanțarea economiei publice prin intermediul prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace de acoperire a nevoilor publice. Un alt scop pe lângă cel de a asigura finanțarea economiei naționale, este acela de a permite autorității publice intervenii în economia națională, în vederea corectării fluctuațiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb.

Într-un mod general, se poate afirmă că sistemul fiscal reprezintă ansamblul prelevărilor fiscale existente la un moment dat într-o țară și reglementările referitoare la acestea; relațiile de interdependență existențe, pe de o parte, între componentele ansamblului, iar pe de altă parte, între acestea și mediul extern; metodele, procedeele și instituțiile participante, prin intermediul cărora se pun la dispoziția autorităților publice, principalele resurse financiare necesare funcționării acestora.

Funcțiile de bază ale sistemului fiscal au evoluat paralel cu evoluția statului în viața economică și socială. Aceste funcții sunt urmatoarele: funcția de finanțare a cheltuielilor publice cu scopul de a alimenta cât mai bine bugetul de stat; funcția de redistribuire a veniturilor și averilor și de protecție a persoanelor defavorizate social, cu scopul de a asigura o echitate socială; funcția de stabilizare a activității economice și de corecție a dezechilibrelor, cu scopul final de a asigura eficiența economică.

Componentele sistemului fiscal functionează în interdependență și sunt: impozitele, taxele și contribuțiile; mecanismul fiscal; aparatul fiscal.

Impozitele reprezintă prelevările obligatorii realizate de către stat fără contraprestație din partea acestuia, în scopul acoperirii cheltuielilor publice. Taxele reprezintă contravaloarea serviciilor efectuate de instituțiile statului la cererea persoanelor fizice și juridice și constau în sumele de bani prevăzute în hotărâri sau ordonanțe de guvern.

Contribuțiile reprezintă obligațiile entităților sociale față de bugetul asigurărilor sociale de sănătate, de stat, pentru pensii și pentru șomaj. Sunt datorate și plătite de persoanele fizice și juridice care utilizează forța de muncă pe o perioadă nedeterminată sau determinată de timp.

Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, stabilirea și perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor nu se poate realiza fără existența unui mecanism fiscal. Mecanismul fiscal reprezintă un ansamblu de tehnici, procedee și instrumente fiscale specifice prin care se realizează acțiunea de urmărire și percepere a impozitelor și taxelor.

Obligațiile cetățenilor decurg din însăși Constituția țării “Cetățenii au obligația să contribuie prin impozite și taxe la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale”. Impozitele, taxele și alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc doar prin lege. Aceasta presupune că întreaga activitate de impunere, de urmărire și de percepere a impozitelor și taxelor constă de fapt în aplicarea și respectarea întocmai a unor prevederi legale. Orice abatere, voită sau nu, înseamnă încălcare a legii și trebuie sancționată .

Eficiența de ansamblu a economiei este dependentă de modul în care funcționează aparatul fiscal. Statul își îndeplinește rolul său prin sistemul legislativ și executiv. Aparatul fiscal are rolul să încaseze și să urmărească realizarea veniturilor bugetare, precum și să combată evaziunea fiscală și creșterea economiei subterane.

Statul își realizează activitatea fiscală, pe linie legislativă, prin intermediul Parlamentului, iar pe liniile executive prin intermediul Guvernului, prin instituțiile administrației publice și locale de specialitate.

Calitatea sistemului fiscal este dată de următoarele principii ale impozitării : Principiul avantajului se referă la contribuția fiecărui individ la impozite, aceasta trebuie să se bazeze pe avantajul primit, din consumarea bunurilor publice. Această teorie mai este cunoscută și ca teoria echivalenței, dar ignoră complet necesitatea redistribuirii veniturilor de către stat. Principiul capacității de a plăti a contribibuabilului “in loc de a bază obligațiile fiscale ale unui individ, pe cât de mult beneficiază acesta de pe urma cheltuielilor publice(cât primește din acestea), fondează perceperea impozitelor pe cât de mult poate individul să plătească.”Sistemul fiscal trebuie să îndeplinească anumite funcții și să corespundă cerințelor impuse în perioada respectivă și anume: funcția de instrument de mobilizare a resurselor financiare instrumentele fiscale trebuie să corespundă politicii economice, sociale și financiare ale statului, să aibă o reglementare juridică și termene de plată pentru realizarea veniturilor impozabile; funcția de mijloc de stimulare a activității economice a liberei inițiative sistemul fiscal trebuie astfel conceput astfel încât să influențeze pozitiv agenții economici și cetățenii. Această funcție se realizează și prin reducerile și scutirile de impozite și taxe la export. De asemenea, în unele cazuri se acordă reduceri și chiar scutiri de la plată unor taxe vamale; funcția de mecanism de protecție socială a „sistemul fiscal îndeplinește și funcția de protecție socială a anumitor categorii de cetățenii prin facilității la impunere și stimularea agenților economici să angajeze forțe de muncă.În România această funcție a sistemului fiscal este mai redusă decât în alte țări.Totusi, prin reglementarile fiscale se acorda, in anumite conditii, unele reduceri si scutiri de impozit pe salarii, precum și înlesniri fiscale pentru agenții economici care angajeaza anumite categorii de persoane.” ; funcția de mijloc de control a activității economice, sociale și financiare statul folosește instrumente financiare și fiscale prin care exercită controlul financiar și fiscal cu ajutorul căruia trebuie să asigure disciplină economică și financiară, combaterea evaziunii fiscale, combaterea contrabandei.

Impozitul reprezintă “o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerestituibil, a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau/și juridice, în vederea acoperirii unor necesități publice.”

Impozitul este o prelevare obligatorie și gratuită efectuată de către stat asupra resurselor sau bunurilor individuale sau ale colectivităților și plătită în bani. Acesta constituie o sursă a finanțării cheltuielilor de interes general al statului și al administrație locale. Este de asemenea un instrument al politicii economice, prin care se redistribuie o parte a veniturilor, pot fi stimulate investițiile și înviorarea conjuncturii economice. Impozitul reprezintă un izvor principal al formării veniturilor bugetului de stat și al finanțării cheltuielilor publice. Impozitele moderne, in concepția doctrinei financiar-fiscale contemporane sunt mijlocul de realizare a veniturilor publice individualizat si particularizat de elementele sale esențiale.

Subiectul impozabil se referă la persoana obligată să suporte plata unui impozit, taxe sau contribuții, adică să determine, să înregistreze și să plătească asemenea impozite, taxe și contribuții. Subiectul impozabil denumit și contribuabil poate fie o persoană fizică sau juridical care deține bunuri, realizează venituri sau efectuează cheltuieli pe care legislația reglementează obligația acestora de a plăti impozite, taxe sau contribuții.

Plătitorul de impozite, taxe și contribuții reprezintă persoana obligate să calculeze și șă deconteze obligația față de bugetul statului. În cele mai multe cazuri plătitorul este identic cu subiectul impozitelor, taxelor și contribuțiilor, dar sunt și cazuri în care în careplatitorul nu este și subiectul impozabil. Obiectul impozabil reprezintă materia supusă impozitării, care poate fi: veniturile, averea, suma vânzărilor etc. Evaluarea materiei impozabile poate fi destul de dificilă și de regulă aceasta se face pe baza declarației contribuabilului. În alte cazuri, ea se evaluează conform unor norme fixate de către autoritatea publică sau se face o expertiză fiscală.

Baza impozabilă reprezintă suma asupra căreia se aplică o cotă de impozit pentru a se stabili mărimea impozitului datorat, ce coincide în unele situații cu obiectul impunerii.

Cota impozitului este stabilită prin normele legale și este folosită pentru determinarea sumelor de plată datorate și se aplică la baza de calcul și are două forme : mărime fixă, care se înmulțește cu baza de calcul sau cu o parte din această; cote procentuale care, la rândul lor, pot fi proporționale, ce nu se modifică în raport cu bază de calcul la care se aplică și cote progresive care se modifică în funcție de nivelul bazei de calcul.

Termenul de achitare se referă la perioada legală în cadrul căreia trebuie să se plătească obligațiile fiscale datorate. Înlesnirile acordate subiecților care au forma scutirilor, reducerilor, eșalonărilor, eventualelor amânări etc. Obligațiile plătitorilor se referă la calcularea și virarea la termen a datoriilor fiscale ; organizarea și conducerea evidenței impozitelor, taxelor și contribuțiilor într-o manieră care să permită determinarea cu ușurință a bazelor de calcul, a sumelor de plată și a celor plătite, precum și modul de efectuare a plăților.

Drepturile contribuabililor se referă la : compensarea sumelor plătite în plus cu cele care trebuie achitate la un termen ulterior ; restituirea sumelor în cazul în care nu se efectuează compensarea acestora și contestarea sumelor datorate, stabilite de organele de control. Sancțiunile fiscale se aplică pentru nerespectarea termenelor de achitare sau stabilirea incorectă a sumelor datorate bugetului de stat și sunt fie sub formă majorărilor de întârziere fie sub formă amenzilor contravenționale.

Principiile pe care se bazează impozitele și taxele: neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu formă de proprietate , asigurând condiții egale investiorilor, capitalului român și străin; certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu ducă la interpretări, iar termenele , modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor; echitate fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora; eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât acestea să nu conducă la efecte retroactive defavorabile atât pentru persoanele fizice cât și pentru cele juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data la care acesea au adoptat decizii investiționale majore. Datorită diversitatii impozitelor și taxelor, în orice sistem fiscal se consideră necesară gruparea acestora după mai multe criterii și anume:

După trăsăturile de fond și de formă impozitele pot fi grupate în: impozite directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege și se încaseaza direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. Dacă se ține cont de criteriile care stau la baza așezării impozitelor directe atunci acestea pot fi grupate în impozite reale și impozite personale; impozite reale – se stabilesc în legătura cu anumite obiecte materiale (pământ, clădiri etc.) făcându-se abstracția de situația personală a subiectului impozitului fiind cunoscute și sub denumirea de impozite obiective sau pe produs deoarece se așază asupră produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situația subiectului impozabil; impozitele personale se așează asupra veniturilor sau averii în strânsă legătură cu situația personală a subiectului impozitului, motiv pentru care se numesc impozite subiective ai se aplică asupra veniturilor persoanelor fizice sau juridice, pe avere și asupra venitului realizat sub forma profitului; impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii fiind vărsate la bugetul statului de către producători, comercianți sau prestatorii de servicii și sunt suportate de consumatorii bunurilor și serviciilor ce fac obiectul impozabil.

După obiectul impunerii, impozitele pot fi clasificate în: impozitele pe venituri – sunt acea categorie de impozite care la inceput se percepeau numai asupra veniturilor persoanelor fizice, fie în varianta de impozit pe venitul global al fiecăreia dintre aceste persoane, fie în varianta mai multor reglementate distinct pe grupe; impozitele pe avere sunt impozitele care au ca obiect valoarea bunurilor mobile și imobile ale fiecărui contribuabil, impozite asupra circulației averii cum sunt cele pe succesiuni, donații de imobile, pe actele de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile etc.; impozitele pe consum – alcătuiesc o categorie modernă de impozite cu un cuprins de mare varietate, incepand cu impozitele incluse in prețurile de vânzare a bunurilor de consum cu denumiri diferite – impozit pe cifra de afaceri, impozit pe circulație mărfurilor, accize etc.

În functie de scopul urmarit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în: impozite financiare sunt percepute în scopul realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului și sunt în primul rând reprezentate de impozitele pe venit, taxele de consumatie etc.; impozitele de ordine sunt introduse în special pentru limitatrea anumitor acțiuni sau în vederea atingerii unui țel ce nu are caracter fiscal, de exemplu prin instituirea unor taxe ridicate la vînzarea bauturilor alcoolice și a tutunului se urmareste limitarea consumului acestora, avînd în vedere efectul lor nociv asupra sănatății persoanelor care le consumă.

După frecvența realizarii lor, impozitele se pot grupa în: impozite permanente se încaseaza periodic (lunar, trimestrial, anual); impozite întâmplatoare – sunt stabilite ocazional și sunt percepute o singură dată.

După nivelul la care se administrează, se întâlnesc următoarele categorii de impozite și taxe: impozite și taxe ale statului –  sunt cele care se fac venituri la bugetul destat; de exemplu: impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată etc.; impozite și taxe locale –  sunt cele care se fac venituri la bugetele locale;de exemplu: impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport,etc.

2.2. Impunerea fiscală și principiile ei

Impunerea reprezintă o componentă importantă a sistemului fiscal, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice toți cei de la care se percep impozite sunt numiți generic contribuabili. Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor și taxelor.

Sub aspect tehnic impunerea presupune o activitate complexă în scopul inventarierii contribuabililor și a situației personale ale acestora, identificării și evaluării materiei impozabile și determinarea cuantumului impozitului. Parcuregerea acestor etape successive presupune utilizarea mai multor procedure, metode și intrumente.

Impunerea fiscală are următoarele caracteristici: este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabilește etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ național (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de Parlament; are titlu definitiv și nerambursabil, ceea ce înseamnă că, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel; este fără contraprestație, ceea ce înseamnă că în schimbul plății impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct și echivalent

Economistul Adam Smith a formulat pentru prima dată principiile fundamentale ale impunerii, si anume: maxima de justiție – cetățenii unei țări trebuie să contribuie la constituirea banului public atât cât le permit veniturile obținute; maxima de certitudine – legile ce prevăd impozite și taxe trebuie să fie clare, concise și cunoscute cu anticipație de către contribuabili; maxima comodității – modalitățile de plată a impozitelor și taxelor trebuie să fiecât mai convenabile pentru contribuabili; maxima economiei și randamentului –  presupune cote mici pentru impozitare, deci sarcini fiscale mici pentru toți contribuabilii, dar încasarea în totalitate a obligațiilor fiscale.

În teoria modernă a finanțelor sunt formulate și acceptate principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică și principii social-politice, fiecare concretizat în câteva componente care precizează anumite laturi și atribute ale conținutului acestora.

Principiul echității fisale. Ca noțiune echitatea fiscală reprezintă dreptate socială în materie de impozite. Respectarea acesteia presupune îndeplinirea mai multor condiții, și anume: asigurarea venitului minim neinpozabil – scutirea de la impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor, astfel se are în vedere mărimea venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum și a situației personale a acestuia; impunerea să fie generală, trebuie să cuprindă toate categoriile sociale, respective toate persoanele care realizează venituri sau posedă un anumit gen de avere, cu exepția acelor persoane al căror venit se situează sub un anumit nivel (minim neimpozitabil).

Principiul de politică financiară. La introducerea unui nou impozit se cere ca acesta să îndeplinească și unele cerințe de ordin financiar: randamentul fiscal ridicat. Condiții pentru îndeplinirea acestuia: impozitul să aibă un caracter universal; să nu existe posibilități de sustragere de la impunere; volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea și perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil; să fie stabil (un impozit este considerat stabil atunci când randamentul sau rămâne constant într-un ciclu economic); să fie elastic. Elasticitatea impozitului presupune că acesta să poată fi adaptat în permanență necesităților conjuncturale de venituri ale statului .

3. Principiul de politică economica se referă la realizarea unor obiective economice pe care le are în vedere statul. Teoria financiară nu definește în mod expres astfel de principii, ci doar obiectivele a căror realizare poate fi influențată prin impozite: procurarea veniturilor necesare efectuării cheltuielilor avute în vedere de stat; folosirea impozitelor, în general a fiscalității, ca pârghie pentru stimularea dezvoltării economice generale, zonale sau de ramură; idem pentru stimularea/frânarea consumului unor produse; idem pentru operațiuni sau relații de afaceri în comerțul exterior.

4. Principii social-politice care se referă la realizarea unor obiective sociale și politice pe care statul le are în vedere. Nici în cazul acestor principii nu sunt definite în mod expres astfel de principii, ci doar obiective a căror realizare poate fi influențată prin impozite: protejarea veniturilor unor categorii defavorizate, limitarea consumului unor produse considerate dăunătoare sănătății, influențarea comportamentului demografic al indivizilor și familiilor, deplasarea poverii fiscale către categoriile sociale care în principiu nu susțin partidul sau coaliția de guvernământ, corelarea fiscalității cu interesele categoriilor sau grupurilor sociale pe care le reprezintă formațiunile politice guvernante, refacerea imaginii guvernului în anul preelectoral etc.

Prin folosirea unor metode și tehnici diferite în funcție de statutul juridic al contribuabililor, felul impozitelor și taxelor precum și instrumentelor utilizate în cadrul unui process, face ca impunerea să cuprindă în structura sa o serie de forme multiple și variate, astfel din punct de vedere al al împărțirii responsabilităților întâlnim autoimpunera și impunerea administrativă.

Autoimpunerea se aplică în căzut agenților aconomici care au obligația autoevaluării bazei de calcul, determinării cuantumului și viraii impozitelor, tazelor și contribuțiilor la termen, organelor fiscale revenindu-le doar sarcina de a verifica determinarea corectă a sumelor datorate și respectarea termenelor de livrare a acestora.

Impunerea administrativă este specifică impozitelor și taxelor datorate de persoanele fizice care au obligația doar de plată a acesteia, depistarea surselor de venituri și a contribuabililor plătitori precum și sumelor datorate revine organelor fiscale. Impunerea poate fi parțiala sau globală dacă ținem cont elementele incluse în baza de calcul a impozitului.

Impunerea parțială se referă la impozarea separată a veniturilor realizate de o persoană prin intermediul mai multor plătitori de venituri și din mai multe surse. Impunerea globală presupune cumularea tuturor veniturilor obținute din mai multe surse și aplicarea cotelor de impunere la această bază de impozitare cumulate. În funcție de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil impunerea poate fi directă, indirecta și forfetara.

Impunerea directă se realizează prin dobândirea informațiilor necesare impunerii de către organelle fiscal care sunt informate aspupra naturii și mărimii obiectului impozabil prin declarația de impunere întocmită și depusă de contribuabili. Impunerea indirectă are la bază informații obținute în mod indirect de la terțe persoane în legătură cu desfășurarea de contribuabil a unor activități producătoare de venit sau realizarea de venituri ce cad sub incidența impunerii. Impunere forfetară presupune substituirea determinării exacte a materiei impozabile cu o valoare atribuită în funcție de care se stabilește impozitul datorat de contribuabil.

2.3. Reforma fiscală din anul 2005

La începutul anului 2005, România a inceput noul an fiscal cu o presiune fiscală ridicată asupra profitului firmelor românești deoarece societățile au fost nevoite să platească un impozit de 25% petru trimestrul IV al anul 2004, în timp ce dividendele aferente anului 2004 au fost taxate cu 10% adică dublu față de anul 2004.

Tot la începutul anului 2005 a fost adoptată cota unică redusă de impozitare a veniturilor persoanelor fizice și a profiturilor agenilor economici la 16%. Reforma fiscală a continuat cu majorarea impozitului pe dividend la 16% începand cu anul 2006 și cu alinierea tuturor veniturilor persoanelor fizice la cota de 16% precum si cu continuarea majorării accizelor in vederea armonizării acestora.Introducerea cotei unice prezenta un avantaj direct și mare pentru cei cu venituri mari și foarte mari și conducea la o creștere indirectă a poverii fiscale pentru cei cu venituri mici.Este cunoscut ca impozitul reprezintǎ o contribuție obligatorie, nerambursabilǎ, necondiționatǎ și fǎră contraprestație datoratǎ bugetului de stat de cǎtre persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care le obțin sau pentru bunurile pe care le posedǎ. Cota de impunere reflectă acel impozit care revine pe unitatea de mǎsurǎ a materiei impozabile. În lume se folosesc mai multe tipuri de cote, fie exprimate procentual fațǎ de valoarea materiei impozabile, fie în unitate monetarǎ pe unitatea de mǎsurǎ a materiei impozabile.

Cotele de impunere exprimate procentual pot fi progresive, progresive în tranșe și proporționale. De asemenea cota de impunere poate fi aparentǎ (menționatǎ expres în lege) sau realǎ (care poate fi mai micǎ sau mai mare decât cea aparentǎ, datoritǎ unui sistem de deduceri, scutiri sau penalizǎri). Indiferent de mărimea cotei de impunere, aceasta ar trebui sǎ reflecte două din principiile de bazǎ ale politicii fiscale și anume: egalitatea în fața impozitului (neutralitatea impozitului) și egalitatea prin impozit. Egalitatea prin impozit presupune ca impunerea sǎ diferențieze sarcina fiscalǎ în funcție de mǎrimea averii și a venitului, în funcție de natura și proveniența veniturilor. În realitate, există însă o contradicție între egalitatea fiscalǎ în fața legii și randamentul impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele trebuie sǎ aducǎ cât mai mulți bani la bugetul statului, iar din punct de vedere al echității fiscale, impozitul trebuie sǎ ținǎ seama de situația personalǎ a fiecǎrui contribuabil. Pânǎ în anul 2005,în țara noastră impunerea la nivelul persoanelor fizice era una asupra venitului global, care se bazează pe cote progresive în tranșe aplicate asupra venitului obținut, iar începând cu 1 ianuarie 2005, cota unicǎ de 16% a înlocuit impozitul progresiv pe venituri (inclusiv salarii), cuprins între 18% și 40%. Incepând cu anul 2006, atât impozitul pe dividende cât și marea majoritate a impozitelor aplicate persoanelor fizice s-au aliniat la cota unicǎ de 16%, putem spune cǎ începând cu acest an, cota unicǎ a devenit o caracteristicǎ a fiscalitǎții românești. La prima vedere, cota unicǎ a venit în sprijinul populației deoarece plǎtește impozite mai mici și este taxatǎ pentru cât consumǎ și nu pentru cât câștigǎ și totodatǎ în sprijinul bugetului de stat, veniturile bugetare au crescut în mod real cu peste 5%. Aceste aparențe realizǎri au însǎ o mare problemǎ: creșterea continuǎ a consumului și neglijarea investițiilor productive sunt defavorabile economiei, motiv pentru care Ministerul Finanțelor și BNR au încercat sǎ frâneze explozia cererii de consum care în momentul în care cererea de consum a scǎzut substanțial, veniturile bugetare, care dupǎ cum am arǎtat se bazeazǎ în proporție de 70% pe TVA, accize și taxe vamale, s-au redus brusc, statul fiind incapabil să iși acopere cheltuielile. Totodatǎ, creșterea iraționalǎ a consumului a determinat mǎrirea inflației (de altfel, ținta de inflație pentru anul 2005 a fost ratatǎ tocmai din acest motiv), dobânzile pentru depozite au devenit real negative, iar în final economisirea și investițiile au avut de suferit. Conform specialiștilor, cota unicǎ a impozitului pe venit nu este suficientǎ pentru a avea o influențǎ majorǎ asupra muncii, ea trebuie însoțitǎ și de reducerea contribuțiilor sociale care sunt în țara noastrǎ printre cele mai ridicate din Europa. Veniturile la bugetul de asigurǎri sociale au scǎzut in anul 2005 ceea ce aratǎ cǎ efectul de antrenare al cotei unice asupra muncii a fost insuficient deoarece nu au fost create suficiente locuri de muncǎ pentru a compensa scǎderea încasǎrilor. Cele mai multe salarii au fost negociate între angajatori și angajați în forma netǎ, în timp ce salariile brute, la care se calculeazǎ contribuțiile la asigurǎrile sociale în unele cazuri au scǎzut ca urmare a aplicǎrii cotei unice.

De aici se poate trage concluzia cǎ introducerea cotei unice nu este suficientǎ pentru scoaterea semnificativǎ la luminǎ a muncii la negru, ea trebuie însoțitǎ și de o reducere substanțialǎ a contribuțiilor sociale. Introducerea cotei unice de impozitare în țara noastrǎ are o serie de puncte tari si puncte slabe dintre care:

Puncte tari: cota unicǎ stimuleazǎ acumularea veniturilor, ceea ce nu se întamplǎ în cazul cotelor progresive; încurajeazǎ munca și stimuleazǎ un al doilea loc de muncǎ; reduce o parte din economia subteranǎ și din munca la negru; nu contravine acquis-ului comunitar care, la capitolul 10 se referǎ doar la impozitele indirecte (TVA și accize); ușureazǎ procedura greoaie a întocmirii și depunerii declarațiilor anuale de venit pentru contribuabili; asigurǎ simplitate și eficiențǎ în colectare pentru un stat care nu și-a format încǎ o disciplinǎ administrativǎ și fiscalǎ; egalizarea cotelor de impozit pe venit, profit și dividende nu va mai stimula artificial un factor de producție în defavoarea altuia; este în concordanțǎ cu evoluțiile unor țǎri din regiune care au introdus sau vor introduce cota unicǎ: Estonia, Letonia, Rusia, Ucraina, Slovacia, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia; nivelul redus al cotei unice – 16% – va stimula investițiile românești și va atrage investițiile strǎine, permițând capitalizarea firmelor românești, care vor deveni mai competitive pe piața externǎ.

Puncte slabe: nerespectarea principiilor de echitate fiscalǎ și justiție socialǎ a impozitelor, care presupun impunerea diferențiatǎ, progresivǎ, în funcție de capacitatea contributivǎ datǎ de mǎrimea averii și a veniturilor fiecǎruia; pune pe același plan impozitarea pentru cei bogați și sǎraci, mǎrește diviziunile sociale și avantajeazǎ pe cel mult 1% dintre români; cota unicǎ a fost promovatǎ fără consultarea Băncii Mondiale, FMI și UE și este contrarǎ practicilor țǎrilor dezvoltate ale lumii; cota unicǎ a dus la ratarea țintei de inflație pe anul 2005, prin creșterea veniturilor unei pǎrți a populației și implicit a consumului; a dus la creșterea deficitelor externe: deficitul balanței comerciale și cel al contului curent (mai mulți bani vor ieși din țarǎ și mai puțini vor intra). De aici poate apǎrea criza de valutǎ, scumpirea dolarului și euro, deprecierea leului și ceea ce poate fi mai grav, creșterea prețurilor; introducerea cotei unice a avut ca efect dublarea și apoi triplarea impozitului pe dividende, înjumǎtǎțirea deductibilitǎții la veniturile din chirii (tendințǎ de a închiria imobile la negru), dublarea impozitului pe venitul micro-întreprinderilor și devansarea calendarului de mǎrire a accizelor la benzinǎ, țigǎri, cafea și alcool, precum și instituirea de noi taxe; introducerea cotei unice prin Ordonanțǎ de urgențǎ și nu prin lege a produs efect imediat și nu dupǎ 6 luni așa cum este prevǎzut în Codul Fiscal.

2.4. Posibilități de perfecționare a sistemului fiscal

La prima vedere, România are un sistem fiscal competitiv în regiune, avand o cota unică de impozit pe profit de 16% și cota standard de TVA de 24% ceea ce sugerează un climat propice pentru companiile existente sau noii investitori, dar cu toate acestea, sistemul fiscal românesc pierde din competitivitate datorită frecventelor schimbări legislative, zonelor neclare, contradictorii sau insuficient reglementate și ineficiența aparatului administrativ și judiciar. În ultimul timp sistemul fiscal românesc a fost supus unor schimbări numeroase, imprevizibile și, uneori, controversate, care au influențat mediul de afaceri, neutralizând previziunile financiare sau planurile de afaceri. De asemenea, lipsa de sofisticare a cadrului fiscal de reglementare în anumite domenii cheie nu poate răspunde complexității afacerilor desfășurate astăzi în context european și internațional, acest lucru traducandu-se printr-o incertitudine a impactului fiscal asupra tranzacțiilor efectuate.

Deși presiunea fiscală este în creștere în multe state europene trebuie analizate care sunt opțiunile mai puțin dăunătoare României într-o astfel de situație deoarece, aruncă o presiune in plus pe mediul de afaceri pe de o parte , iar pe de altă parte statul cheltuie mai mulți bani cu administrarea impozitelor și taxelor decât să încaseze, soluția ar fi reducerea numărului de taxe și impozite. Plafonarea contribuțiilor sociale ar avea un efect imediat asupra economiei pentru reducerea evaziunii fiscale deoarece, România are unul dintre cele mai ridicate nivele din UE. Consolidarea fiscală a Taxei pe Valoarea Adaugată ar conduce la imbunătățirea masivă a fluxului de venituri la bugetul statului.

Nu se poate ignora influența exercitată asupra prelevărilor fiscale de unii factori specifici perioadei de tranziție. Prin intermediul unor ordonanțe guvernamentale, în mod repetat s-au aprobat de la un an la altul, amânări la plată a unor debite fiscale deși, acestea nu au fost generate întotdeauna de incapacitatea de plată a tuturor agenților debitori. Datorită tolerării indisciplinei financiare, și chiar a stimulării acesteia, prin amânarea plății debitelor fiscale. La rândul său frauda fiscală din economia ascunsă sau paralelă a influențat nivelulul presiunii fiscale.

Impozitele exercită o anumită influență asupra subiecților și fluxurilor generate de activitățile desfășurate de aceștia în economie si fiecare impozit prezintă un grad de sensibilitate specific la fluctuațiile economiei.

Sistemul de distribuire a veniturilor salariale promovat în economie, a rupt corelațiile dintre prețul forței de muncă comparativ cu pregătirea, importanța socială a muncii, evoluția prețurilor bunurilor sau serviciilor economice, a căror niveluri au devenit identice sau superioare celor de pe piața mondială deși prețul forței de muncă românești nu a înregistrat aceeași tendință de armonizare în lipsa unor politici economice și salariale coerente. În consecință, politica de distribuție a veniturilor generează distorsiuni economice între venituri și consum. Deficitul bugetar, lipsa altor resurse fiscale compensatorii și presiunea fiscală ridicată exercitată de impozitul pe salarii, Taxa pe Valoarea Adaugată și accize nu au permis luarea unor măsuri concrete. Astfel, contribuția TVA la finanțarea bugetului de stat este comparabilă cu cea a impozitului pe salarii. Presiunea exercitată de impozitele indirecte asupra venitului consumat depășește presiunea exercitată în mod direct de impozitul pe salarii asupra veniturilor realizate. Capacitatea administrativă împreună cu procedura fiscală reprezintă principalele platforme care necesită reformare. Reformarea aparatului birocratic greoi și îmbunătățirea transparenței autorităților sunt imperativ necesare în premisele funcționării normale a economiei.

În ultimii ani, politica fiscală din România nu a reușit să evite deficitele excesive și nu a acționat eficient asupra deficitului cvasi-fiscal. Reformele fiscale au avut ca strategie crearea unui sistem de impozite care pe termen scurt, să răspundă condițiilor concrete ale diferitelor etape de transformare a economiei iar pe termen lung, să se alinieze la cele similare ale țărilor europene. Astfel, s-a recurs la ajustarea sau implementarea unor instrumente fiscale care să asigure procurarea veniturilor bugetului public, urmând ca pe parcurs – pe măsura creării cadrului administrativ adecvat și a unei piețe care să ofere o bază cât mai diversificată de impozitare – să se restructureze și să se contureze un sistem fiscal adecvat scopurilor economice pe termen lung.

Sistemul fiscal este expresia voinței politice a unei comunități umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat ce dispune de o autonomie suficientă pentru a putea să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice și fiscal, prin intermediul organelor care le reprezintă. Sistemul fiscal, alături de alte sistemul monetar sau bănesc,de credit sau financiar urmărește realizarea obiectivelor politicii economice și sociale a statului

Un sistem fiscal optim trebuie să genereze resurse bugetare suficiente și stabile în condiții de eficiență și eficacitate verticală și orizontală, să minimizeze costurile de administrare a aparatului bugetar și de conformare a contribuabililor, să fie flexibil, simplu, transparent și adaptabil în context internațional.

La baza sistemului fiscal stau impozitele, taxele și contribuțiile, mecanismul fiscal si aparatul fiscal. Impozitul este o prelevare obligatorie și gratuită efectuată de către stat asupra resurselor sau bunurilor individuale sau ale colectivităților și plătită în bani. Acesta constituie o sursă a finanțării cheltuielilor de interes general al statului și al administrație locale. Este de asemenea un instrument al politicii economice, prin care se redistribuie o parte a veniturilor, pot fi stimulate investițiile și înviorarea conjuncturii economice. Impozitul reprezintă un izvor principal al formării veniturilor bugetului de stat și al finanțării cheltuielilor publice.

Impunerea reprezintă o componentă importantă a sistemului fiscal, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice in vederea acoperirii cheltuielilor publice toți cei de la care se percep impozite sunt numiți generic contribuabili. Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor și taxelor.

Având în vedere compețitia tot mai acerbă între sistemele fiscale ale diferitelor țări pentru atragerea investitorilor și companiilor cu capital străin, statele încearcă să creeze medii cât mai atractive și își reconsideră politicile fiscale, iar fiscalitatea este instrumentul folosit pentru a realiza politica veniturilor publice. Ca și instrument, trebuie să fie atent evaluat și în concordanță cu restul politicilor guvernamentale. În general sunt considerate patru criterii: eficiență, eficacitate, posibilitatea introducerii unei măsuri fiscale în condițiile legislației existente și structura administrării. În practică, joacă un rol important și preferințele politice și ingerințele acesteia, precum și compatibilitatea cu legislația europeană.

Sistemul fiscal românesc este caracterizat de instabilitate datorită nenumaratelor schimbări care au fost facute.Sistemul de taxe și impozite din România este caracterizat de o colectare slabă a acestora, cu o administrare ineficientă și o birocrație excesivă, cu multe excepții și deduceri legale și o evaziune fiscală ridicată care ar putea fi redusă prin plafonarea contribuțiilor. Evaziunea fiscală are cauze precum: legislația privind evaziunea fiscală este sumară și interpretabilă, nivelul evaziunii fiscale se află în legătură directă cu gradul de birocrație, corupția la nivelul autoritățiilor fiscale, ANAF confruntându-se și cu probleme de personal slab pregătit și insuficient având în vedere gradul de complexitate al unor situații întâlnite precum si interconectarea sistemelor informatice, inclusiv cu casele de marcat dar nu in ultimul rand – lipsa de încredere în instituțiile statului și în capacitatea guvernelor de a acționa efficient.

La nivelul contribuabililor, diminuarea veniturilor acestora ca urmare a fiscalității și parafiscalității îi determină pe aceștia să economisească și să consume mai puțin, iar acest aspect se răsfrânge asupra dezvoltării economice deoarece în România veniturile contribuabililor au fost afectate de două măsuri luate de Guvernul României, și anume reducerea salariilor în sectorul bugetar cu 25% și creșterea TVA la 24%, ceea ce a generat o serie de efecte în lanț, atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. Una din funcțiile sistemului fiscal este stimularea economiei prin măsuri fiscale astfel încât creșterea economică să nu fie afectată de ciclurile economice deoarece menținerea unei politici fiscale anticiclice este foarte importantă pentru un stat.

Deși în țara noastră în anul 2013 aceasta a inregistrat o scădere de 4,4% din PIB fiind cea mai importantă scadere a economiei subterane înregistrată de România în ultimii 10 ani lasă țara cu tranzacții nefiscalizate echivalente cu aproape o treime din PIB, una dintre cel mai grave situații din UE, și venituri semnificative pierdute de stat. Inflația conduce la creșterea randamentului sistemului fiscal pe de o parte, iar pe de altă parte unele impozite pot fi utilizate pentru reducerea cererii excedentare prin intermediul unor politici antiinflaționiste. Modificarea cotelor de impozitare generează efecte asupra nivelului prețurilor. Creșterea nivelului cotelor pentru ajustarea cererii inflaționiste poate stimula o “inflație prin impozit”. În schimb, reducerea cotelor în scopul scăderii prețurilor este o altă decizie nelipsită de efecte adverse. Totuși, prin utilizarea concomitentă a unor măsuri selective de politică fiscală și politică monetară se pot obține efecte antiinflaționiste si în lipsa intervenției statului, inflația generează creșterea încasărilor fiscal. Datorită diminuării tot mai accentuate a spațiului de manevră fiscală pe care România îl are la dispoziție, stimulii fiscali trebuie optimizați pentru a atinge dezideratul: „maxim de efecte cu minim de efort” recomandu-se cu prioritate investițiile în educație, politici de sprijinire a familiei și stimulare a ratei natalității, politici active pe piața muncii, cercetare și dezvoltare.

Capitolul 3

Analiza impozitelor în România

In continuare, vom analiza în detaliu o serie de impozite folosite în țara noastră. Pentru acest studiu, am ales câte 4 tipuri de impozite din cele două categorii, respectiv impozite directe și indirecte, pe care le-am analizat pentru perioada 2009- 2016. Acestea sunt:

Impozitul pe venit (D51)

Impozitul pe avere (D5)

Impozitul pe salariu (D51A)

Impozitul pe profit (D51B)

TVA (D211)

Accizele (D2122C)

Taxele de import (D2121)

Taxele pe producție (D21)

TABEL 1. Sumele absolute corespunzătoare impozitelor directe

Sursa: Eurostat

Fig. 1. Ponderea impozitelor directe

Impozitele directe sunt constituite în proporție de peste 95% din impozitele pe venit și alte tipuri de impozite directe. In anul 2012, valorile cele mai mari sunt realizate din impozitele pe avere și pe venit, cauzele putând fi reprezentate de: scăderea evaziunii fiscale, concretizată în declararea veniturilor de contribuabili, ca rezultat al cotei scăzute de impozitare, care este una dintre cele mai reduse din UE.

Tabel 2. Indici cu bază fixă in impozitele directe

Fig. 2. Evoluția indicilor cu bază fixă

În figura nr. 2, indicii cu bază fixă exprimă o creștere în intervalul 2009-2012 de circa 10%, urmată de o scădere după 2012, destul de importantă. În 2011, comparativ cu 2010, apare o creștere cu 0,58 puncte, datorită creșterii economice și a gradului de colectare din acea perioadă, iar in 2013 se mențin aproximativ constant. Cea mai mare creștere comparativ cu anul de bază a fost înregistrată în 2012, când a avut loc o creștere de la valoarea de 2987,5 mil. euro înregistrată în 2007 la 8.995,7 din 2012, respectiv de circa 3,5 ori.

Tabel 3. Indici cu bază în lanț

Fig. 3. Evoluție indici cu bază în lanț

Pentru impozitele directe, indicii cu bază în lanț exprimă în intervalul 2009-2012 o creștere de circa 10% pe fiecare an. iar în intervalul 2012-2014, scăderi anuale. Din figura nr. 3, reiese o creștere a impozitelor în fiecare an până în 2012, pentru ca după acest an să apară o scădere accentuată până în 2014, urmată de o nouă creștere în 2015, de 0,09 puncte.

Din anul 2010, apare o creștere importantă față de anul anterior cu aproximativ 0,30 puncte, datorită scăderii evaziunii fiscale, contribuabilii declarându-și veniturile, în condițiile uneia dintre cele mai scăzute cote de impozitare din UE.

Tabel 4. Sume absolute pentru impozitele indirecte

Fig. 4. Evoluția impozitelor indirecte

In figura nr. 4 remarcăm că valorile TVA se modifică anual cu valori între 6,439.3 mil. Euro și 11,411.5 mil. Euro., valoarea cea mai scăzută fiind în 2009 și cea mai ridicată în 2015. Valoarea TVA a crescut în perioada 2009-2013, aspect care a afectat negativ populația.

Tabel 5. Evoluție indici cu bază fixă

Fig. 5. Evoluție indici cu bază fixă

În figura nr. 5, remarcpm că pentru impozitele indirecte, indicii cu bază fixă arată în intervalul 2009-2016 moificări destul de importante. In 2010, comparative cu 2009, nivelul impozitelor crește, pentru ca în intervalul 2011-2014 să aibă loc o serie de oscilații în ambele sensuri. Punctajul maxim (1,76 puncte) este înregistrat în 2016.

Tabel 6. Evoluția indicilor cu bază în lanț

Fig. 6. Evoluție indici cu bază în lanț

Indicii cu bază în lanț pentru impozitele indirecte exprimă modificări neimportante în intervalul 2009-2014, de aproximativ 10%, până în anul 2014 unde remarcăm o creștere bruscă de circa 5 puncte procentuale, pentru ca în 2015 și 2016 nivelul impozitelor să devină din nou constant. Observăm o constanță a impozitelor până în 2014, urmată de o scădere a impozitelor indirecte până în 2016.

Impozitul pe venit

Tabel 7. Valori absolute

Fig. 7. Sume absolute, milioane Euro

În figura nr. 7, este reprezentată evoluția impozitului pe venit în milioane Euro în intervalul 2009-2016. Remarcăm faptul că valoarea cea mai scăzută este înregistrată în 2009, 4,032.2 mil. Euro, iar valoarea cea mai crescută este înregistrată în 2012, 8,995.7 mil. Euro.

Impozitul pe venit a crescut continuu în perioada 2009-2012, scăzând apoi până în 2014, datorită problemelor economice. În țara noastră, din 2009 a avut loc o creștere mai rapidă, din cauza din cauza scăderii evaziunii fiscale, în condițiile uneia din cele mai scăzute cote de impozitare din UE.

După 2012, valoarea impozitului pe venit a început să scadă, iar din 2015 a fost înregistrată o creștere ușoară de circa 4 puncte procentuale față de 2014.

Tabel 8. Indici cu bază fixă

Sursa: Eurostat

Fig. 8. Sume absolute. Indici cu cu bază fixă

Creșterea cea mai mare comparativ cu 2009 a avut loc în 2012, de aproximativ 3,5 ori.

Tabel 9. Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

Fig. 9. Sume absolute. Indici cu bază în lanț

Din figura nr. 9, remarcăm o creștere a impozitului pe venit în intervalul 2009-2012, după care urmează o scădere accentuată până în 2014, crescând apo în 2016, cu 0,08 puncte. Această creștere a durat până în 2012, iar din 2013 s-a înregistrat cea mai semnificativă scădere din intervalul analizat, scăzând față de anul anterior cu 0,31 puncte. În 2014 crește față de 2013 cu 0,14 puncte procentuale, iar din 2015 are loc o creștere de aproximativ 0,9 puncte față de anul anterior. In 2016 apre o nouă scădere cu 0,02 puncte.

Tabel 10. Pondere impozite pe venit în PIB

Sursa: Eurostat

Fig. 10. Ponderea impozite pe venit în PIB

Impozitul pe venit are o pondere relativ scăzută în PIB, având ponderi între 5.1% și 6.4% în intervalul studiat. Impozitul pe venit a avut o medie de 5.9% în intervalul 2009-2016. Din 2009 până în 2012 au loc creșteri anuale cu o medie de 5,9% datorită dezvoltării economice din intervalul respectiv și a nivelului de colectare. Din 2012, a avut loc o scădere a impozitului pe venit în PIB, datorită gradului scăzut de colectare.

Tabel 11. Indici cu bază fixă

Sursa: Eurostat

Fig. 11. Indici cu bază fixă

Media impozitului pe venit în procente din PIB în intervalul studiat este de 1,02%. Creșterea cea mai mare față de anul de bază are loc în anul 2011.

Tabel 12.Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

Fig. 12. Evoluție indici cu bază în lanț

In primii ani analizați, impozitul pe venit în PIB are o evoluție crescătoare, cu o creștere anuală de circa 0,05 puncte, urmând o scădere cu 0,02 puncte în 2012 față de 2011. După 2011, începe să scadă anual, în medie cu 0,07 puncte procentuale până în 2015, când are loc o creștere cu 0,12 puncte procentuale, iar în 2016 reîncepe să scadă.

Impozitul pe avere

Tabel 13.Valori absolute

Sursa: Eurostat

Fig. 13. Sume absolute, milioane Euro

În figura nr. 13 este prezentată evoluția impozitului pe avere în intervalul 2009-2016. Valoarea cea mai scăzută a fost înregistrată în 2009, 4,246.6 mil. Euro, iar valoarea cea mai mare a fost înregistrată în 2012 – 9,388.3 mil. Euro. Impozitul pe venit a crescut din 2009 până în 2012, după care valoarea impozitului pe venit a scăzut până în 2014. În 2016 are loc o scădere de circa 7 puncte procentuale comparative cu anul de referință.

Tabel 14. Indici cu bază fixă

Sursa: Eurostat

Fig. 14. Evoluție indici cu bază fixă

Comparativ cu anul 2009, se observă că valoarea cea mai ridicată a fost înregistrată în 2012, crescând de aproximativ 2,2 ori.

Tabel 15. Indici cu bază în lanț

Sursa:eurostat

Fig. 15. Evoluție Indici cu bază în lanț

In figura nr. 15, remarcăm creșterea impozitului pe avere până în 2011, după care are loc o scădere semnificativă până în 2014, urmat apoi de o ușoară creștere în 2011. In 2011 are loc o creștere importantă cu circa 1,4 puncte procentuale față de 2010, urmând apoi o scădere.

Tabel 16. Ponderea impozitelor pe avere în PIB

Sursa: Eurostat

Fig. 16. Procentajul impozitelor pe avere în PIB

In perioada studiată, 2009-2016, impozitul pe avere înregistrează valori cuprinse între 5.3 % și 6.7 % din PIB. Valorile cele mai mari sunt înregistrate în 2011 și 2012 – 6.7%, iar valoarea cea mai scăzută este înregistrată în 2009 – 5.3%. Observăm o creștere până în 2012, urmată de o scădere până în 2016.

Tabel 17. Indici cu bază fixă

Fig. 17. Pondere impozite pe avere în PIB. Indici cu bază fixă

Media impozitului pe avere în procente din PIB pentru intervalul studiat este de circa 1,00%. Creșterea cea mai mare comparativ cu anul 2009 are loc în 2011 cu aproape 1.4 puncte.

Tabel 18. Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

Fig. 18. Evoluție indici cu bază în lanț

În 2011 are loc o creștere cu 0,7 puncte față de 2010 apoi se menține constant. După 2012 începe să scadă annual, cu 0,3 puncte annual până în 2015, când are loc o creștere de 0,1 puncte, pentru ca în 2016 să scadă in nou.

Impozitul pe salarii

Tabel 19.Valori absolute

Sursa:eurostat

Fig. 19. Sume absolute, milioane Euro

Pentru intervalul 2009-2016, impozitul pe salarii are o creștere importantă în primii ani, ddin 2009 până în 2012 când ajunge la valoarea maximă de 4,728.7 mil. Euro. In 2010, în comparație cu 2009 are loc o creștere cu 1.5 puncte procentuale. După 2012, impozitul pe salarii scade până în 2014. In 2009 a fost înregistrată cea mai scăzută valoare – 1,829.6 mil.Euro. În perioada 2011-2016, au fost înregistrate valori în jur de 4 mil. euro.

Tabel 20. Indici cu bază fixă

Sursa: Eurostat

Fig. 20. Evoluție indici cu bază fixă

In 2010 are loc o creștere importantă față de 2009 cu circa 1,5 puncte procentuale. In 2011 se atinge valoarea maximă pentru intervalul studiat urmând apoi o scădere până în 2014. După 2015 are loc o creștere ușoară.

Tabel 21. Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

Fig. 21. Evoluție indici cu bază în lanț

In figura nr. 21, observăm că valoarea maximă a fost atinsă în 2010 și 2011, după care au apărut scăderi până în 2013, crescând ușor din 2014 până în 2016.

Tabel 22. Ponderea impozitului pe salarii în PIB

Sursa: Eurostat

Fig. 22. Ponderea impozitului pe salarii în PIB

In figura nr. 22, remarcăm că în intervalul 2009-2016, impozitul pe salarii are valori între 2.3% și 3.5%. Valoarea cea mai mică a fost înregistrată în 2009 – 2.3%, iar valoarea cea mai riicată a fost înregistrată în 2013 – 3.5%. Până în 2013, impozitul pe salarii crește, urmând să scadă până în 2016.

Tabel 23. Indici cu bază fixă

Sursa: Eurostat

Fig. 23. Pondere impozite pe salariu în PIB. Indici cu bază fixă

Media impozitului pe salariu în procente din PIB pentru intervalul studiat este de 1,2%. Creșterea cea mai semnificativă a avut loc în 2013 și 2016, iar vaorile cele mai scăzute au fost înregistrate în 2009 și 2010.

Tabel 24. Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

Fig. 24. Pondere impozite pe salariu în PIB. Indici cu bază în lanț

In 2010, impozitul pe salariu în PIB crește față de 2009, apoi scade până în 2014, pentru a crește apoi din nou până în 2015.

Impozitul pe profit

Tabel 25. Valori absolute

Sursa: Eurostat

Fig. 25. Sume absolute, milioane Euro

Remarcăm o ușoară creștere a impozitului pe profit din 2009 până în 2010, iar din 2010 o creștere mai accelerată până în 2012, când a fost înregistrată valoarea maximă a acestui indicator, de 4184,9 mil. Euro, valoarea minimă fiind înregistrată în anul 2009 – 2163,4 mil. Euro.

După 2012, valoarea impozitului pe profit începe să scadă până în 2014, fiindd înregistrată o nouă creștere ușoară în 2015, urmată e o revenire la nivelul din 2014, în anul 2016.

Tabel 26. Indici cu bază fixă

Sursa: Eurostat

Fig. 26. Sume absolute. Indici cu bază fixă

In perioada 2009-2012 se înregistrează un trend crescător, având loc o scădere până în 2014, urmată de o creștere ușoară în 2015, pentru a scădea din nou în 2016.

Tabel 27. Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

Fig. 27. Sume absolute. Indici cu bază în lanț

In perioada 2009-2011 se înregistrează un trend crescător, având loc o scădere până în 2013, apoi urmând o creștere până în 2015, pentru a scădea din nou în 2016.

Tabel 28. Ponderea impozite pe profit în PIB

Sursa: Eurostat

Fig. 28. Pondere impozite pe profit în PIB

Impozitul pe profit are valori între 2.2% și 3.1% în intervalul 2009-2016, exprimate în procente GDP. Valorile cele mai mari au fost înregistrate în 2011 – 3.1%, urmat de 2012 cu 3.0%. Valoarea cea mai mică a fost înregistrată în 2016 – 2.2% din PIB. După 2012, valorile au fost în scădere până în 2016.

Tabel 29. Indici cu bază fixă

Fig. 29. Pondere impozit pe profit în PIB. Indici cu bază fixă

In perioada 2009-2011 se înregistrează un trend crescător, având loc apoi o scădere până în 2016.

Tabel 30. Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

Fig. 30. Pondere impozite pe profit în PIB. Indici cu bază în lanț

In intervalul 2009-2011 a avut loc o creștere, urmată de o scădere până în 2014, urmată de o ușoară creștere în 2015, scăzând apoi din nou.

Taxa pe valoare adăugată (TVA)

Tabel 31.Valori absolute

Fig. 31. Sume absolute, milioane Euro

Nivelul TVA a avut un trend ascendent în intervalul 2009-2012, înregisrând valori mai scăzute în 2013, crescând apoi până în 2015. In anul 2016 a înregistrat o scădere nesemnificativă cu aproximativ 200 milioane euro.

Tabel 32. Indici cu bază fixă

Fig. 32. Sume absolute. Indici cu bază fixă

Putem remarca că în comparație cu anul de bază 2009, nivelul TVA-ului crește pe întregul interval analizat. În 2012, față de 2009 nivelul TVA crește cu circa 70%. Creșterea cea mai redusă a fost înregistrată în anul 2013 (24%) iar cea mai mare creștere comparative cu anul de bază 2009 apare în 2015, circa 77% .

Tabel 33. Indici cu bază în lanț

Fig. 33. Sume absolute. Indici cu bază în lanț

Observăm că TVA-ul crește în fiecare an, cu excepția anului 2013, când a scăzut cu circa 29% față de 2012, iar în 2016 apare o scădere ușoară cu circa 2% față de 2015.

Tabel 34. Pondere TVA în PIB

Fig. 34. Pondere TVA în PIB

Ponderea cea mai ridicată a TVA în PIB a fost înregistrată în 2015, iar cea mai scăzută în 2013.

Tabel 35. Indici cu bază fixă

Fig. 35. Pondere TVA în PIB. Indici cu bază fixă

TVA a avut aceeași pondere în PIB în 2009 și 2011. In intervalul 2012-2014, are loc o scădere nesemnificativă, cea mai mare creștere având loc în 2015, de circa 7% comparativ cu anul 2009.

Tabel 36. Indici cu bază în lanț

Fig. 36. Pondere TVA în PIB. Indici cu bază în lanț

Evoluția TVA în funcție de contribuția în PIB a fost oscilatorie. În 2010 comparativ cu de 2009, a avut loc o scădere nesemnificativă de 3%. Scăderea cea mai importantă a avut loc in 2013, de circa 17%.

Accize

Tabel 37. Valori absolute

Fig. 37. Sume absolute, milioane Euro

Remarcăm din figura nr. 37 că evoluția accizelor în intervalul studiat este oscilatorie. In perioada 2009-2011, nivelul accizelor a crescut, apoi în 2012 și 2013 a avut loc o ușoară scădere. Din 2014, nivelul accizelor a început să crească ajungând în 2016 la o valoare maximă de 4133,2 din întregul interval analizat.

Tabel 38. Indici cu bază fixă

Grafic 38. Sume absolute. Indici cu bază fixă

Observăm în analiza indicilor cu bază fixă, că în comparație cu anul de bază 2009, nivelul accizelor a înregistrat un trend ascendend, cea mai mică creștere apărând în 2010 (16,9%) comparative cu 2009, iar cea mai mare creștere apare în 2016 (67,8 %) comparative cu 2009.

Tabel 39. Indici cu bază în lanț

Grafic 39. Sume absolute. Indici cu bază în lanț

Din figura nr. 39, observăm că în 2010 comparativ cu 2009 nivelul accizelor a crescut cu circa 19%, în 2011 comparativ cu 2010, nivelul acestora a scăzut semnificativ de la 1.296 la 1.000, acest fapt arătțnd că față de 2010, în 2011 s-au plătit mai puține accize. Nivelul accizelor a rămas constant în 2012 față de 2011, iar în 2013 se observă cea mai mare scădere a acestora, urmată de o creștere în 2014 și o scădere în 2015. Valoarea cea mai scăzută a accizelor a fost înregistrată în 2013 – 0.992 puncte și cea mai mare valoare a fost înregistrată în 2010 – 1.169 puncte.

Tabel 40. Pondere accize în PIB

Fig. 40. Pondere accize în PIB

În figura nr. 40 observă, că ponderea accizelor în PIB este oscilatorie. In anii 2009, 2013, 2015 și 2016, ponderea accizelor în PIB are o valoare de 3.1 puncte procentuale. Valoarea cea mai scăzută a accizelor a fost înregistrată în 2012 – 2.7 puncte.

Tabel 41. Indici cu bază fixă

Fig. 41. Pondere accize în PIB. Indici cu bază fixă

Nivelul indicilor cu bază fixă este oscilatoriu. În 2010 față de 2009 se observă o scădere de 0.065 puncte procentuale, iar un nivel egal cu cel din 2009 se observă în anii 2013, 2015 și 2016. Valoarea cea mai scăzută a fost înregistrată în 2011 – 0.871.

Tabel 42. Indici cu bază în lanț

Fig. 42. Pondere accize în PIB. Indici cu bază în lanț

Din figura nr. 42, se observă că ponderea accizelor în PIB (indici cu bază în lanț) se menține la un nivel aproximativ constant, cu o ușoară creștere de circa 0.248 puncte în 2013 față de 2012, în 2013 fiind înregistrată cea mai mare valoare. Valoarea cea mai mică a fost înregistrată în 2012 cu 0.900 puncte procentuale.

Taxele de import

Tabel 43. Valori absolute

Fig. 43. Sume absolute, milioane Euro

Din figura nr. 43 observăm că evoluția taxelor de import în intervalul de studiu este descendentă. Din 2009 până în 2010 nivelul acestora a crescut, iar apoi a apărut o scădere și la nivelul acestor taxe. În 2010 nivelul acestora a atins valoarea maximă de 693.0 din întreaga perioadă analizată. Valoarea cea mai mică a apărut în 2014 – 140.4 mil. Euro. Acest trend descendent arată că nivelul de trai al populației este unul scăzut și odată cu reducerea acestora se reduc si prețurile produselor, lucru benefic pentru populație.

Tabel 44. Indici cu bază fixă

Fig. 44. Sume absolute. Indici cu bază fixă

Comparativ cu anul de bază 2009, nivelul taxelor de import a înregistrat un trend ascendend, cea mai mică creștere fiind în 2014 (0.248 puncte), iar cea mai mare creștere apare în 2010 – 0.225 puncte, comparative cu 2009.

Tabel 45. Indici cu bază în lanț

Fig. 45. Sume absolute. Indici cu bază în lanț

In 2011 comparativ cu 2010, nivelul taxelor de import a scăzut semnificativ, iar în 2012 comparativ cu 2011, nivelul acestora a crescut semnificativ de la 0.394 la 1.004. Nivelul taxelor de import a oscilat annual, abia în 2014 având loc o redresare la un nivel puțin mai crescut comparative cu anii anteriori. Valoarea cea mai scăzută a taxelor de import a fost înregistrată în 2011 – 0.394 puncte, iar valoarea cea mai ridicată a fost înregistrată în 2010 – 1.225 puncte.

Tabel 46. Pondere taxe de import în PIB

Fig. 46. Pondere taxe de import în PIB

Observăm că valorile au fost constante în 2009 și 2010 – 0.7 puncte procentuale, în acești ani înregistrându-se valorile maxime din intervalul studiat, iar valoarea cea mai scăzută a început din 2013 și rămâne constantă – 0.1 puncte.

Tabel 47. Indici cu bază fixă

Fig. 47. Pondere taxe de import în PIB. Indici cu bază fixă

În ceea ce privește ponderea taxelor de import în PIB, indici cu bază fixă, putem afirma de asemenea ca aceste taxe sunt într-un trend crescător, cea mai mare valoare apărând în 2009 și 2010 de 1.000 punct procentual, iar cea mai mică valoare, în 2013-2016, cu o valoare de 0.143 puncte procentuale.

Tabel 48. Indici cu bază în lanț

Grafic 48. Pondere taxe de import în PIB. Indici cu bază în lanț

Ponderea taxelor de import în PIB, indici cu bază în lanț sunt într-un trend oscilatoriu, dar au valori egale în 2010, 2012, 2014, 2015 și 2016 în valoare de 1.000 punct procentual, aceasta fiind cea mai mare valoare înregistrată in perioada analizată. Cea mai mică valoare apare în 2011 cu un punctaj de 0.286.

Taxe pe producție

Tabel 49. Valori absolute

Fig. 49. Sume absolute, milioane Euro

Taxa pe producție în intervalul 2009-2016 a avut în prima jumătate analizată o creștere semnificativă din 2009 până în 2012 ajungând la valoarea maximă de 15,644.0 mil. Euro. După 2012, taxa pe producție scade până în anul 2014. Cea mai mică valoare a avut-o în anul 2009 cu valoarea de 9,890.4 mil.Euro, iar cea mai mare valoare în anul 2015 cu 16,562.2.

Tabel 50. Indici cu bază fixă

Fig. 50. Sume absolute. Indici cu bază fixă

Analizând indicii cu bază fixă, nivelul taxelor pe producție a înregistrat un trend oscilatoriu, cea mai mică creștere fiind în 2014 (1.000 puncte), iar cea mai mare creștere în 2012 (1.700 pcte) raportată la anul de referință, 2009.

Tabel 51. Indici cu bază în lanț

Fig. 51. Sume absolute. Indici cu bază în lanț

Sursa: Eurostat

În ceea ce privește indicii cu bază în lanț se poate afirma că au avut un trend oscilatoriu, valorile au scăzut până în 2013, iar apoi au crescut până in 2016. Cea mai mare valoare a fost în 2011 (1.234 puncte), iar cea mai scăzută, în anul 2013 (0.774 puncte).

Tabel 52. Pondere taxe pe producție în PIB

Fig. 52. Pondere taxe pe producție în PIB

In ceea ce privește ponderea taxelor pe producție în PIB, acestea prezintă un trend descendent până în 2013, iar apoi un trend ascendent, constant până in 2016. Cea mai mică valoare înregistrată este în anul 2013 (10.3 puncte), iar cea mai mare valoare în 2016 (12.8 puncte)

Tabel 53. Indici cu bază fixă

Fig. 53. Pondere taxe pe producție în PIB. Indici ci bază fixă

Sursa: Eurostat

În ceea ce privește ponderea taxelor pe producție în PIB, indici cu bază fixă, aceste taxe sunt într-un trend descendent pâna în 2013, cea mai mare valoare apărând în 2016 (1.032), iar cea mai mică, în 2013 (0.381 puncte)

Tabel 54. Indici cu bază în lanț

Fig. 54. Pondere taxe pe producție în PIB. Indici cu bază în lanț

Ponderea taxelor pe producție în PIB, indici cu bază în lanț sunt într-un trend oscilatoriu, dar au valori apropiate între anii intervalului studiat. Cea mai mică valoare a apărut în 2013 (0.920), iar cea mai mare, în 2016 (1.107 puncte).

Concluzii

Impunerea fiscală are ca rezultat efecte de mai multe tipuri: economice, psihologice, financiare, sociale asupra mediului economico-social. Segmentul politic are rolul de a hotărî schimbări în cadrul sistemului fiscal depenent de scopurile urmărite.

Ansamblul scopurilor avute în vedere are un impact semnificativ asupra trăsăturilor impozitelor și implicit asupra întregii activități economice.

Prin realizarea unei analize a fiscalității din țara noastră, am intenționat să surprind cât mai exact și mai la zi impactul impunerii fiscale asupra comportamentului fiscal al cetățeanului. Pentru aceasta, primul capitol s-a referit la politica fiscală din România, al doilea capitol a prezentat sistemul fidcal românesc. Iar cel de-al treilea capitol curpinde studiul de caz, în care am prezentat evoluția impozitelor directe și indirecte în intervalul 2009-2016.

Ca urmare a analizei realizate, se poate concluziona că impozitul este principala resursă financiară, fiind totodată și cea mai veche, avându-și originea în formarea statului și apariția banilor.

Sistemul fiscal românesc este caracterizat de instabilitate datorită nenumaratelor schimbări care au fost facute. Sistemul de taxe și impozite din România este caracterizat de o colectare slabă a acestora, cu o administrare ineficientă și o birocrație excesivă, cu multe excepții și deduceri legale și o evaziune fiscală ridicată care ar putea fi redusă prin plafonarea contribuțiilor. Evaziunea fiscală are cauze precum: legislația privind evaziunea fiscală este sumară și interpretabilă, nivelul evaziunii fiscale se află în legătură directă cu gradul de birocrație, corupția la nivelul autoritățiilor fiscale, ANAF confruntându-se și cu probleme de personal slab pregătit și insuficient având în vedere gradul de complexitate al unor situații întâlnite precum si interconectarea sistemelor informatice, inclusiv cu casele de marcat dar nu in ultimul rand – lipsa de încredere în instituțiile statului și în capacitatea guvernelor de a acționa eficient.

La nivelul contribuabililor, diminuarea veniturilor acestora ca urmare a fiscalității și parafiscalității îi determină pe aceștia să economisească și să consume mai puțin, iar acest aspect se răsfrânge asupra dezvoltării economice deoarece în România veniturile contribuabililor au fost afectate de două măsuri luate de Guvernul României, și anume reducerea salariilor în sectorul bugetar cu 25% și creșterea TVA la 24%, ceea ce a generat o serie de efecte în lanț, atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. Una din funcțiile sistemului fiscal este stimularea economiei prin măsuri fiscale astfel încât creșterea economică să nu fie afectată de ciclurile economice deoarece menținerea unei politici fiscale anticiclice este foarte importantă pentru un stat.

Inflația conduce la creșterea randamentului sistemului fiscal pe de o parte , iar pe de altă parte unele impozite pot fi utilizate pentru reducerea cererii excedentare prin intermediul unor politici antiinflaționiste. Modificarea cotelor de impozitare generează efecte asupra nivelului prețurilor. Creșterea nivelului cotelor pentru ajustarea cererii inflaționiste poate stimula o “inflație prin impozit”. În schimb, reducerea cotelor în scopul scăderii prețurilor este o altă decizie nelipsită de efecte adverse. Totuși, prin utilizarea concomitentă a unor măsuri selective de politică fiscală și politică monetară se pot obține efecte antiinflaționiste si în lipsa intervenției statului, inflația generează creșterea încasărilor fiscal.

Datorită diminuării tot mai accentuate a spațiului de manevră fiscală pe care România îl are la dispoziție, stimulii fiscali trebuie optimizați pentru a atinge dezideratul: „maxim de efecte cu minim de efort”, recomandându-se cu prioritate investițiile în educație, politici de sprijinire a familiei și stimulare a ratei natalității, politici active pe piața muncii, cercetare și dezvoltare.

Bibliografie:

Bălănescu, R., Bălășescu, F., Moldovan, E., Sistemul de impozite, Editura Economică, București,1994

Brezeanu, P., Fiscalitate: Concepte, Metode, Practici., Editura Economică, București, 1999

Buziernescu, R., Fiscalitatea la zi, Editura Universitaria, Craiova, 2012

Buziernezcu, R., Finanțe – Provocările viitorului, Craiova, 2006

Corduneanu, C., Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1994

Filip, Gh. (coord), Finanțe, Editura junimea, Iași, 2002

Filip, Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010

Firțescu, B., Sistemul financiar al României, Editura Universității„ Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010

Gest, G.,Tixier, G., Droit fiscal international, PUF, Paris, 1990

Legea nr 500/2002 privind finanțele publice.

Manolescu, Gh. (coord), Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe., Editura Economică, București,1997

Matei, Gh., Finanțe Publice, Reprografia Universității, Craiova, 1998

Ristea, M și colab., Contabilitatea și fiscalitatea interprinderii, Editura Tribuna Economică, București, 1995

Samuelson, P., Economics. An introductory analysis, Mc Graw-Hill Book Company, Seventh Edition, 1967

Sandu, M., Contabilitatea și fiscalitatea entităților economice, Editura Reprograf, Craiova, 2011

Schwartz, E., Aronson, R. (ed.), Management policies in local government finance, International City/County Management Association for the ICMA University, Washington, DC, 1996

Smith, A., Avuția națiunilor, Editura Colecția de economie, București, 2011

Șaguna, D.G., Procedura fiscală, vol. II, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1994

Văcărel, I. (coord.), Finanțe publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008

Văcărel, I., Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

Văcărel, I., Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

Zugravu, B.G., Politici financiare publice, Tritonic Books, 2013