Analiza Financiara pe Baza Bilantului la S.c

INTRODUCERE

Problema gestionării și administrării întreprinderii, indiferent de obiectul de activitate și de scopul propus este complexă. Aprecierea diferențelor de performanță și poziție financiară depind de natura întreprinderii, de sistemul instrumentelor utilizate în gestionarea patrimoniului.

Pentru a putea supraviețui, orice întreprindere are nevoie de informații, fără de care procesul decizional prin care se conduce întreprinderea nu ar putea avea loc. Pentru a obține aceste informații este necesară o analiză a situațiilor financiare anuale care permit aflarea poziției financiare și a performanțelor acesteia. De aceste informații beneficiază atât întreprinderea (ca factor intern) a căror situații financiare sunt analizate cât și furnizorii, clienții, potențialii investitori și orice altă persoană care dorește să afle informații despre întreprindere (ca factori externi).

Deciziile economice care sunt luate de utilizatorii situațiilor financiare necesită evaluarea capacității unei întreprinderi de a genera numerar sau echivalente ale numerarului și a perioadei și siguranței generării lor. În ultimă instanță de aceasta depinde, de exemplu, capacitatea ei de a-și plăti angajații și furnizorii, de a plăti dobânzi, de a rambursa credite și de a realiza programele administrative. Utilizatorii sunt mai în măsură să evalueze această capacitate de a genera numerar sau echivalente ale numerarului dacă le sunt oferite informații concentrate asupra poziției financiare, performanței și modificărilor poziției financiare a întreprinderii.

Bilanțul contabil, împreună cu celelalte documente de sinteză anuale, are rolul de a generaliza periodic datele contabilității curente și de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari, ceea ce îi conferă caracterul de model contabil și informațional, dar și model de gestiune a valorilor materiale și bănești delimitate patrimonial. El furnizează informații de reflectare și control asupra relațiilor de echilibru privind starea și mișcarea patrimoniului.

Proiectul este structurat pe patru capitole. El prezintă situațiile financiare anuale, b#%l!^+a?modele de analiză a acestora, analiza concretă a stării patrimoniului societății și concluziile la care am ajuns în urma acestei analize.

Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global al firmei) este definit în literatura de specialitate drept „studiu metodic a situației și evoluției unei întreprinderi sub aspectul structurii financiare și a rentabilității, plecând de la bilanț, contul de rezultate și alte informații oferite de întreprindere, mai ales din anexe și raportul anual”.

Diagnosticul este un rău necesar pentru entitate. El este indispensabil pentru a localiza și măsura oportunitățile și vulnerabilitățile, dar nu are nici o incidență directă asupra activității. El nu este decât un mijloc de a pregăti în mod rațional și operațional acțiunile manageriale. Este rațiunea pentru care diagnosticul trebuie considerat ca o fază preliminară a elaborării strategiilor de creștere.

Diagnosticul financiar, rezultat al unui proces de evaluare a potențialului financiar al unei firme, exprimă starea sa de sănătate economico-financiară. De regulă, diagnosticarea financiară este necesar să se efectueze pe o perioadă de cel puțin trei ani, folosindu-se datele de evidență contabilă și cele cu caracter financiar, în mod deosebit elementele structurii bilanțului și cele ale contului de profit și pierdere, rezultatele obținute fiind comparate cu datele și indicatorii similari obținuți de firmele performante din cadrul ramurii economice.

Diagnosticul financiar trebuie să se bazeze, în firma viitorului, pe diagnosticul strategic (compus din diagnosticul concurențial, tehnologic, social și financiar) deoarece informațiile oferite de acesta permit caracterizarea fiecărei activități efectuată de firmă sub aspectul nevoilor de fond de rulment, a potențialului de rentabilitate și a riscului de exploatare și, mai ales, formularea unui aviz motivat asupra evoluției probabile.

Se poate spune că diagnosticul financiar analizează informațiile privind activitatea b#%l!^+a?firmei, într-o anumită perioadă de timp, sub aspectul gestiunii financiare, al modului de alocare a resurselor de finanțare la nevoile de finanțat, astfel încât să ofere o apreciere a situației financiare a firmei.

Diagnosticul financiar are rolul de „centru de sistem” în orientarea deciziilor manageriale, astfel încât consecința acestora să fie performanța. Diagnosticul financiar nu se rezumă la a fi un element de recuzită al managementului financiar, ci face ca actul managerial să nu se desfășoare pe principiul spontaneității și al intuiției. El se concentrează asupra aprecierii politicii de finanțare și a politicii de investiții, în perspectiva funcționării firmei analizate. Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, în funcție de subiectul care îl evaluează, acordându-se prioritate unui aspect sau altul, care să caracterizeze situați financiară a firmei după scopurile și interesele urmărite. Acționarii și managerii sunt interesați de rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară, riscul financiar, riscul de faliment, gradul de autonomie, flexibilitatea constituirii și utilizării resurselor, posibilitățile de control. Creanțierii (instituțiile bancare, furnizorii etc.) sunt interesați în principal de riscul de faliment, starea de solvabilitate, lichiditatea financiară, nivelul datoriilor exigibile, capacitatea de rambursare a datoriilor, echilibrul între nevoi și resurse.

CAPITOLUL I. PRINCIPII CONTABILE AFERENTE ÎNCHIDERII EXERCIȚIULUI FINANCIAR

1.1 Principiul continuității în desfășurarea normală a activității firmei versus abandonul principiului continuității

Obținerea informațiilor contabile necesare întocmirii situațiilor financiare se sprijină pe ipoteza continuității activității întreprinderii. La momentul constituirii, dar și ulterior, proprietarii și managerii întreprinderii vor manifesta o atitudine optimistă cu privire la longevitatea acesteia. De cele mai multe ori, întreprinderile se constituie pentru o perioadă de timp nedeterminată. Există și excepții reprezentate de acele întreprinderi care se înființează pentru atingerea unui scop într-un viitor previzibil (de exemplu, realizarea unei construcții). Momentul atingerii scopului coincide cu cel al lichidării întreprinderilor în cauză. Ipoteza continuității activității a fost ridicată la rang de principiu, ea fiind reținută în setul de principii contabile explicitate atât în regulamentul de aplicare a Legii Contabilității 82/1991 cu modificările și completările ulterioare, cât și în OMFP nr.3065/2009.

În cadrul contabil conceptual internațional, continuitatea activității este un concept de bază care trebuie avut în vedere în procesul de întocmire a situațiilor financiare în acord cu standardele contabile internaționale. În paragraful 23 se menționează: ”situațiile financiare sunt elaborate de regulă pornindu-se de la prezumția că o întreprindere își va continua activitatea și în viitorul previzibil. Astfel, se presupune că întreprinderea nu are intenția și nici nevoia de a-și lichida sau de a-și reduce în mod semnificativ activitatea. Dacă o astfel de intenție sau nevoie există, s-ar putea să fie nevoie că situațiile financiare să fie întocmite pe o bază diferită de evaluare și, în acest caz, vor fi prezentate informațiile referitoare la baza utilizată” .

Mai devreme sau mai târziu, întreprinderea își va înceta activitatea sau o va continua într-o altă configurație. Continuarea activității nu vizează un orizont de timp infinit, ci o perioadă suficient de lungă pentru a exista certitudinea că angajamentele asumate de întreprindere vor fi respectate. Se presupune, de asemenea, că perioada de existentă a întreprinderii va fi mai lungă decât durata de viață a activelor sale. Jacques Richard identifică originile acestui principiu în practicile întreprinderilor americane ale anilor 1920-1930: ”…societățile pot avea o durată de viață mai lungă decât cea a indivizilor care le compun, pot să-și transfere capitalul și au drept obiectiv asigurarea unui ciclu continuu al operațiilor”.

De regulă, continuitatea activității se apreciază cu ocazia întocmirii situațiilor financiare. Cu această ocazie, conducerea întreprinderii analizează efectele pe care dificultățile de ordin financiar, comercial, social, etnic, reglementar și chiar politic le pot avea asupra activităților acesteia în viitor. Aceste dificultăți pot fi cunoscute din analiza situațiilor financiare ale ultimilor ani, din conturile previzionale ale întreprinderii, din luarea în considerare a evenimentelor posterioare închiderii conturilor, etc.

Bernard Colasse remarcă faptul că problemele încep să apară în cazul în care principiul continuității este abandonat:”…fără decizia formală a conducătorilor este dificil de postulat necontinuitatea și nu arareori câte o întreprindere prezintă la 31 decembrie documente de sinteză stabilite conform principiului continuității și urmează să-și înceteze plățile în cursul lunii ianuarie”. În literatura de specialitate, criteriile de apreciere a riscului de necontinuitate a activității întreprinderii sunt grupate în: criterii bazate pe situația financiară, criterii bazate pe exploatare și criterii referitoare la alte aspecte.

a) Criterii bazate pe situația financiară

– situația netă negativă;

– fond de rulment insuficient sau în deteriorare evidentă;

– frecvente cereri de reeșalonare a scadențelor;

– existența unor surse de finanțare excesiv de oneroase;

– diminuarea creditelor-furnizori;

– abandonul politicii de distribuire a dividendelor sau dividende distribuite în pofida unor importante rezultate deficitare, etc.

b) Criterii bazate pe exploatare:

– pierderi importante de clientelă;

– grad de subactivitate mare în anumite sectoare;

– pierderi de brevete și de licențe, nereînnoirea concesiunilor;

– rupturi în ritmul de aprovizionare cu stocuri esențiale,etc.

c) Alte criterii:

– conflicte sociale grave;

– distrugerea capacităților de producție; b#%l!^+a?

– schimbări nefavorabile de lege;

– dificultăți în activitatea unor clienți sau furnizori importanți, etc.

În urma analizei acestor criterii se pot distinge trei situații: continuitatea activității nu este pusă la îndoială, este incertă sau chiar nu este asigurată. În cazul în cazul când continuitatea este asigurată, sunt posibile:

– evaluarea tranzacțiilor și evenimentelor din viața întreprinderii pe baza convenției costurilor istorice;

– respectarea exigențelor de permanentizare a metodelor contabile;

– distincția între activele pe termen lung și cele pe termen scurt, între datoriile pe termen lung și cele pe termen scurt;

– adoptarea unei atitudini prudențe în evaluare prin contabilizarea amortizărilor și provizioanelor;

– transferarea anumitor cheltuieli sau venituri asupra exercițiilor viitoare.

Apariția unor incertitudini nu justifică, în mod normal, abandonul acestui principiu. În notele explicative, trebuie să se precizeze ipotezele reținute în condițiile care justifică menținerea principiului continuității. Efectele imposibilității de asigurare a continuității constau în:

– luarea în considerare a unor evenimente viitoare inevitabile precum: concedierile, impozitele aferente lichidării, rezilierea contractelor, etc;

– încetarea transferării unor cheltuieli sau venituri asupra exercițiilor viitoare;

– înlocuirea costurilor istorice cu valori lichidative;

– renunțarea la permanența metodelor;

– contabilizarea plusurilor de valoare latente.

Aplicarea acestui principiu legitimează numeroase practici contabile, cum sunt: decuparea vieții întreprinderii în exerciții financiare sau contabile în funcție de care se stabilesc situația patrimoniului, situația financiară și rezultatele obținute; utilizarea costului istoric și valorii actuale (de utilizare) în evaluarea activelor, datoriilor,capitalurilor proprii, cheltuielilor și veniturilor; delimitarea în timp a cheltuielilor și veniturilor; separarea activelor în active imobilizate și active circulante, fiecare structură cu regim diferit de înlocuire; amortizarea activelor pe termen lung; sensibilizarea contabilității la factorul inflaționist.Așadar, putem concluziona că importanța principiului continuității activității este foarte mare, deoarece el condiționează majoritatea celorlalte principii, în special cele legate de evaluare.

1.2 Principiul independenței exercițiului și rolul său în decuparea activității societății

Aplicarea acestui principiu este legată de decuparea activității unei întreprinderi, inclusiv a prelucrării contabile, în perioada numite exerciții. Exercițiile financiare au, de regulă, o durată de 12 luni. În această perioadă efectele tranzacțiilor și a altor operații economice sunt luate în considerare din momentul în care se produc și nu în momentul mișcării sau decontării lor. Principiul independenței exercițiilor presupune calcularea cheltuielilor și veniturilor pe măsura obținerii sau angajării lor ( și nu cu ocazia încasării sau plății lor ) și repartizarea lor în perioada respective. Delimitarea în timp a cheltuielilor și veniturilor este consecința aplicării principiului independenței exercițiului. Aplicarea principiului independenței exercițiului este condiționată de principiul continuității activității, dar și de principiul periodizării. Între consecințele acestui principiu, menționăm:

a) practicarea unei contabilități de angajamente;

b) utilizarea conturilor de regularizare;

c) necesitatea calculului amortizărilor și provizioanelor aferente fiecărei perioade contabile;

d) menționarea în notele la situațiile financiare a cheltuielilor și veniturilor privind exercițiile anterioare;

e) contabilizarea unor evenimente posterioare închiderii exercițiului, dar anterioare închiderii conturilor. O astfel de contabilizare se impune atunci când respectivele evenimente au consecințe semnificative asupra poziției financiare și a performanțelor exercițiului încheiat. Aceste evenimente se delimitează astfel:

– evenimente care oferă informații suplimentare referitoare la circumstanțele care existau la data închiderii exercițiului și de care trebuie să se țină cont cu ocazia evaluării activelor și datoriilor.

Exemplu:

Societatea comercială ”X” SA își încheie exercițiul financiar la 31.12.N. În luna februarie N+1, unul dintre clienții importanți ai societății a intrat în faliment. Deși falimentul a fost declarat în exercițiul N+1, societatea va constitui un provizion pentru deprecierea creanței clienți, pentru suma estimată a nu se recupera, în numele exercițiului N. b#%l!^+a?

– evenimente care relevă circumstanțe noi, apărute după data închiderii exercițiului.

Aceste evenimente nu trebuie înregistrate în contabilitate. De exemplu, o scădere a cursurilor unor titluri, produsă între data închiderii exercițiului și și data aprobării situațiilor financiare, este, în principiu un eveniment fără incidență asupra evaluării acestor titluri la închidere. În mod excepțional, atunci când evenimentele din această categorie repun în cauză continuitatea activității, ele trebuie să afecteze evaluarea activelor și datoriilor, chiar dacă au apărut după închiderea exercițiului.

Exemplu1:

Societatea comercială ”X” SA își încheie exercițiul financiar la 31.12.N. În luna ianuarie N+1, toate activele societății au ars într-un incendiu. Deoarece societatea nu a fost asigurată, activitatea nu mai poate fi continuată. Situațiile financiare ale exercițiului precedent nu au fost încă aprobate de către consiliul de administrație al societății.

Incendiul este un eveniment ce aparține exercițiului N+1. Totuși, în condițiile în care nu este asigurată continuitatea activității, el va afecta situațiile financiare ale exercițiului N. Altfel spus, bilanțul exercițiului N se va întocmi în valori lichidative.

f) evidențierea evenimentelor posterioare închiderii conturilor, evenimente care nu au o legătură de cauzalitate direct cu poziția financiară și performanțele exercițiului încheiat, dar au o incidență destul de gravă asupra întreprinderii.

Exemplul 2:

SC Construct SRL livrează produse finite unui client, preț de vânzare 20.000 lei, TVA 24%. Prețul de înregistrare la furnizor – SC Construct SRL- este de 15.000 lei.

După 2 zile se încasează de la client contravaloarea facturii, în contul de disponibil de la bancă, conform ordinului de plată.

Vânzarea stocului respectiv

a. Livrarea produselor finite pe bază de factură fiscală

411” Clienți” = % 24.800 lei

707 ”Venituri din vânzarea mărfurilor” 20.000 lei

4427 ” TVA colectată” 4.800 lei

b. Descărcarea gestiunii de produsele finite vândute:

711”Variația stocurilor” = 345”Produse finite” 15.000 lei

c. Încasarea creanței

5121”Conturi curente la bănci” = 411”Clienți” 24.800 lei

Exemplu 3: SC Ana SRL primește factura de energie electrică în valoare de 10.000 lei, pe care o achită din casieria unității.

12400 lei % = 401 “Furnizori”

10000 lei 605 “Cheltuieli cu energia” 2400 lei 4426 “TVA – deductibilă” 401”Furnizori” = 5311”Casa în lei” 12.400 lei

NOTĂ:

Rezultă că independența exercițiilor presupune delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente activității întreprinderii pe măsura angajării activității lor și trecerii lor în rezultatul exercițiului la care se referă.

Ocazionarea cheltuielilor și crearea veniturilor se derulează în mai multe etape succesive sau simultane în timp. Astfel, în cazul procesului cheltuielilor se întâlnesc patru momente : angajarea, consumul, plățile și imputarea. Angajarea are loc în momentul în care se contractează obligația bănească generatoare de plăți sau consumatoare de resurse.

Exemplu 4: în cazul unei aprovizionări cu material de la terți, angajarea cheltuielilor intervine în momentul în care s-a creat obligația bănească față de furnizori de a plăti materialele primite de la aceștia.

Societatea comercială Duna S.A. achiziționează piese de schimb în valoare de 14.000 lei, TVA 24 %. După trei zile se achită datoria furnizorului din contul de disponibil de la bancă.

a. Achiziționare piese de schimb:

17.360 lei % = 401 “Furnizori”

14.000 lei 3023 “Piese de schimb”

3.360 lei 4426 “TVA – deductibilă” b. Plata facturii:

401”Furnizori” = 5121”Conturi în bănci în lei” 17.360 lei

1.3 Principiul permanenței metodelor – influențe semnificative asupra patrimoniului și rezultatului societății

Principiul permanenței metodelor presupune aplicarea acelorași principii, reguli și metode privind evaluarea și înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informației contabile.

Pot totuși să apară schimbări de metodă, dacă o altă procedură se dovedește mai bună pentru informarea întreprinderii. Aceste schimbări de metode pot să intervină în b#%l!^+a?următoarele cazuri:

– când se produce o restructurare a întreprinderii, ca urmare a unei fuziuni de societăți comerciale, a divizării unei societăți comerciale în mai multe societăți, etc.

– când se produc modificări economice profunde: schimbarea de structură economic, de politică economic, lărgirea sau divizarea portofoliului de activitate, etc.

– când se modifică textele legale pentru a se permite asimilarea de noi principi sau metode contabile.

Este foarte importantă prezentarea în notele explicative a tuturor modificărilor sau abaterilor de la metodele, practicile și tehnicile anterior aplicate, împreună cu justificări și studii de impact asupra patrimoniului, a rezultatului sau a poziției financiare, pentru ca acționariatul sau alți utilizatori ai informației contabile să poată aprecia caracteristicile calitative ale acesteia.

NOTĂ:

Deci, aplicarea principiului permanenței metodelor nu interzice schimbarea metodelor. Dar, într-un astfel de caz, atunci când schimbarea produce influențe semnificative asupra patrimoniului și rezultatului, societatea este obligată să justifice și să explice aceste incidente, prin intermediul anexei la bilanțul contabil al societății respective.

Potrivit principiului permanenței metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie aceeași pe tot parcursul exercițiului financiar. Teoretic, în virtutea principiului permanenței metodelor, societățile pot influența rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiție. Astfel, o societate care, în anul achiziției unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere și în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare.

În realitate însă, societăților le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de amortizare și valoarea reziduală dacă estimările inițiale nu corespund situației actuale, cu condiția, impusă de lege, a menționării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința reală a rezultatelor activității persoanei juridice. Ajustările de valoare cuprind toate corecțiile destinate să țină seama de reducerile valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanțului. Reducerea poate fi sau nu definitivă. Astfel, în funcție de caracterul permanent sau provizoriu al ajustării activelor, ajustările de valoare pot fi:

• ajustări permanente, denumite amortizări;

și/sau

• ajustări provizorii, denumite ajustări pentru depreciere sau pierderi de valoare.

Atunci când se constată pierderi de valoare pentru imobilizări, trebuie să fie efectuate ajustări pentru pierderea de valoare, astfel încât acestea să fie evaluate la cea mai mică valoare atribuită acestora la data bilanțului. Ajustările pentru deprecierea imobilizărilor se reflectă în conturile din grupa 29 „Ajustări pentru deprecierea sau pierderea de valoare a imobilizărilor“, separat pentru imobilizări necorporale, corporale și financiare.

Înregistrarea ajustărilor se reflectă în contabilitate prin debitarea unui cont de cheltuieli – 6813 „Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea imobilizărilor” (pentru imobilizări corporale și necorporale) sau 6863 „Cheltuieli financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare” (pentru imobilizări financiare) – și creditarea unui cont de ajustări specific scopului pentru care ajustarea a fost recunoscută. Anularea sau diminuarea unei ajustări se efectuează prin debitarea contului de ajustări corespunzător, în corespondență cu un cont de venituri – 7813 „Venituri din ajustări pentru deprecierea imobilizărilor” sau 7863 „Venituri financiare din ajustări pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare”. Plusurile și pierderile de valoare se calculează pentru fiecare activ individual și nu se compensează între ele.

CAPITOLUL II. INVENTARIEREA ABORDATĂ DIN PERSPECTIVA PRUDENȚEI ÎN EVALUARE

%l!^+a?

2.1 Principiul prudenței și aprecierea reală a faptelor societății

La întocmirea situațiilor financiare anuale, evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă și, în special:

   a) în contul de profit și pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanțului;

   b) trebuie să se țină cont de toate datoriile apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia;

   c) trebuie să se țină cont de toate datoriile previzibile și pierderile potențiale apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia. În acest scop sunt avute în vedere și eventualele provizioane, precum și datoriile rezultate din clauze contractuale;

   d) trebuie să se țină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este pierdere sau profit. Înregistrarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectuează pe seama conturilor de cheltuieli, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit și pierdere.

    Ca urmare, activele și veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile, subevaluate. Totuși, exercitarea prudenței nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situațiile financiare nu ar mai fi neutre și nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.

Principiul prudenței este considerat pilonul de bază al activității contabile deoarece aplicarea lui protejează întreprinderea dar mai ales terții împotriva evaluărilor subiective.

Acest principiu nu admite:

Supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor;

Subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor.

Concluzie: Diminuările de valori vor trebui să fie înregistrate, când apar, ca probabilități pentru viitor. În schimb creșterile de valori nu vor fi înregistrate decât când devin certe și definitive.

Exemplu: O creanță asupra unui client în valoare de 1.000 lei, va fi înregistrată în bilanț la valoarea de 500 lei, dacă clientul este în dificultate financiară, iar probabilitatea de a încasa creanța față de acesta este doar de 50%.

2.2 Inventarierea patrimoniului – conținut, necesitate, funcție

Etimologic, noțiunea de „ inventar" derivă din latinescul inventarium, care, semnifica actul prin care se consemnează, descrie și evaluează detaliat averea unei persoane fizice. Dicționarul explicativ al limbii romane atribuie aceleiași expresii sensul de ,,lista exactă, amănunțită, înșiruire, enumerare a unor fapte, întâmplări." Stabilirea situației inițiale la momentul intrării într-o afacere, a situației gestionare în timpul exercițiului financiar, determinarea responsabilităților în păstrarea integrității patrimoniale, a gradului real de depreciere a valorilor, inclusiv a rezultatelor obținute, într-un cuvânt, cunoașterea reală a stării de fapt, implică inventarierea.

Literatura străină consideră că inventarierea reprezintă „ operațiunea de corelare detaliată, directă, a tuturor elementelor patrimoniale (bunuri, drepturi și obligații) exprimabile pecuniar, existente în întreprindere la un moment dat". Potrivit Legii contabilității, agenții economici au obligația să efectueze inventarierea generală a patrimoniului în următoarele momente:

• la începutul activității;

• cel puțin o dată pe an pe parcursul funcționării sale;

• în cazul fuzionării sau încetării activității;

• în alte situații prevăzute de lege.

Fără îndoială, scopul principal al inventarierii îl reprezintă stabilirea situației faptice, reale a patrimoniului firmei, inclusiv a bunurilor aparținând altor persoane fizice sau juridice, aflate temporar în posesia întreprinderii.

Inventarierea reprezintă unul din procedeele comune disciplinelor economice, care activează funcția celui de-al treilea registru de contabilitate, respectiv Registrul inventar. Legea contabilității subliniază, în mod expres, caracterul obligatoriu al acestui document contabil. Potrivit altei opinii, inventarierea ,,poate fi definită ca ansamblul de operații interdependente prin care se stabilesc în urma numărării, măsurării, cântăririi etc. -sau atunci când aceste determinări nu se pot face în mod nemijlocit – se apreciază pe de documente doveditoare, prin punctaje mărimea avută în momentul respectiv de categoria de mijloace și de resurse supusă acestui demers. "

Caracterul obiectiv-necesar al inventarierii este impus de existența unor factori, în b#%l!^+a?marea lor majoritate de aceeași natură. Oricât de atent ar fi gestionate bunurile, apar în mod inerent diferențe sau deprecieri de natura fizică (cantitativă), respectiv, valorica.

Menționăm în context:

minusurile cantitative generate de particularități fizico-chimice ale bunurilor (evaporare, scurgere, uscare, oxidare etc.);

deprecierea calitativă,datorată expirării termenului de păstrare sau condițiilor improprii;

minusuri în gestiune determinate de sustrageri, furturi, proastă gospodărire;

distrugerea unor bunuri materiale provocate de calamități naturale;

apariția unor plusuri sau minusuri în gestiune din alte cauze, incerte în
momentul constatării.

Pe datele unei inventarieri riguroase se fundamentează cea mai complexă sinteza a contabilității, respectiv, bilanțul. Deși ambele consemnează în esență situația patrimonială a firmei la un moment dat, între cele două procedee fundamentale ale contabilității, bilanț și inventar, exista deosebiri esențiale:

bilanțul este întocmit pe baza datelor scriptice din contabilitate (conturi, balante), în timp ce inventarul se fundamentează pe operațiuni de constatare, descriere și evaluare a existentului faptic;

bilanțul exprimă în mod sintetic și exclusiv valoric situația patrimonială la
un moment dat, în timp ce inventarierea procedează la descrierea și evaluarea deta-
liată, valoric și cantitativ (când este cazul) a fiecărei substanțe patrimoniale în parte;

bilanțul reprezintă produsul final al ciclului de prelucrare contabilă, de la care începe procesul de valorizare al informațiilor de această natură în strategiile și tacticile decizionale ale întreprinderii. Deși nu poate fi investit cu o asemenea calitate, inventarul elaborat anterior bilanțului constitute premisa fundamentală a imaginii fidele, punctul de plecare al acestei ,,construcții" teoretice a contabilității. Cunoașterea contabilă apelează la inventariere, care prin natura și conținutul ei îndeplinește funcții bine determinate.

2.3 Principiile și etapele inventarierii

Inventarierea presupune desfășurarea unui complex de operațiuni structurate într-o succesiune logică în următoarele trei etape:

Pregătirea inventarierii

Deși este etapa preliminară, pregătirea inventarierii influențează esențial calitatea și eficientă tuturor lucrărilor ulterioare generate de acest demers. Acțiunile întreprinse în acest plan pot fi structurate în două categorii distincte:

a) măsuri organizatorice, cu referire la:

constituirea comisiei centrale de inventariere și a subcomisiilor (dacă este
cazul), funcție de volumul operațiunilor de executat;

sigilarea căilor de acces la gestiuni cu excepția locului în care începe
inventarierea;

sistarea operațiunilor de intrare-ieșire a bunurilor din gestiune;

identificarea locurilor în care sunt depozitate bunurile ce urmează a fi inventariate;

• gruparea sau sortarea bunurilor ce urmează a fi inventariate pe sortimente,
categorii de prețuri. Cu această ocazie se delimitează și separă bunurile, funcție de gradul de depreciere fizică, inclusiv, bunurile terților, primite în custodie, spre reparare, păstrare sau recondiționare;

verificarea exactității aparatelor de măsură și control;

completarea de către gestionar a unei declarații scrise din care să rezulte:

– dacă are cunoștință de existență în gestiunea sa a unor bunuri nerecepționate sau care nu aparțin gestiunii;

– dacă deține documente de predare primire a bunurilor care nu au
fost consemnate în evidență operativă a depozitului sau care nu au fost predate serviciului de contabilitate;

2.4 Întocmirea bilanțului contabil

Înregistrările contabile reflectă existenta și mișcarea fiecărui element de active, datorii și capitaluri proprii prin intermediul conturilor. Aceste elemente patrimoniale sunt apoi sintetizate după anumite criterii, pentru a constitui un tot unitar, cu scopul de a facilita cunoașterea situației economico-financiare. Acest proces se realizează la anumite perioade de timp cu ajutorul unui procedeu specific metodei contabilității și anume BILANȚUL. Bilanțul contabil reprezintă documentul oficial de gestiune al unităților patrimoniale și al persoanelor fizice care au calitatea de comerciant și asigură, după cum prevede legea, formarea unei imagini fidele, clare și complete privind patrimoniul, situația financiară și rezultatele obținute.

Bilanțul constituie, de asemenea, un instrument foarte important în procesul de fundamentare a deciziilor privind dirijarea activității curente și mai ales a celei de b#%l!^+a?perspectivă. Pentru realizarea obiectivului contabilității, bilanțul contabil a fost proiectat ca un document de sinteză complex alcătuit din următoarele componente: bilanțul propriu-zis, contul de profit și pierdere, anexă la bilanț, și raportul de gestiune. Toate acestea necesita o muncă laborioasă pentru completare, întrucât există un volum mare de informații care trebuie analizate și valorificate pentru a oferi o imagine cât mai clară a patrimoniului la un moment dat. Reflectarea patrimoniului după structura sa de active, datorii și capitaluri proprii are drept consecință împărțirea bilanțului în două părți distincte: active și datorii și capitaluri proprii. Generalizarea este aprofundata, atât în cadrul activelor, cât și al datoriilor și capitalurilor proprii, pe grupe și posturi de bilanț cu o anumită corelație între ele, aceasta fiind necesară pentru analiza activității economico-financiare a unității patrimoniale. Fiecare parte a bilanțului are rolul său și nu poate fi despărțită de celelalte. Astfel, bilanțul prelucrează informațiile din cursul exercițiului și constată rezultatul, contul de profit și pierdere descrie și explică rezultatele prin prisma cheltuielilor și veniturilor care l-au determinat, precum și a activelor consumatoare și producătoare de rezultate, iar anexa completează și explică elementele din bilanț și contul de rezultate pentru obținerea unei imagini fidele. Fiecare dintre cele trei părți oferă informații diferite, care împreună să conducă la atingerea obiectivului conturilor anuale. Bilanțul furnizează informații cu privire la poziția financiară a unității patrimoniale, contul de profit și pierdere prezintă informații despre rezultatul exercițiului, iar anexa aduce clarificări asupra politicilor promovate de unitate în domeniul investițiilor, finanțării, fiscalității și evaluării patrimoniului. Obiectivele principale ale situațiilor financiare sunt: prezentarea situației economico-financiare a patrimoniului, informarea utilizatorilor, protecția creditorilor. Prezentarea situației economico-financiara a unității patrimoniale este obiectivul principal al bilanțului contabil. Acesta trebuie să asigure o imagine cât mai clară asupra unor elemente, pentru a putea fi apreciată stabilitatea economico-financiara a societății, precum și situația rezultatului.

Bilanțul îndeplinește o funcție complexă tehnico-contabilă comunicând cu multiple valente în următoarele acțiuni:

A. Introduce în contabilitate elementele patrimoniale și controlează înregistrarea operațiilor contabile. Componentele patrimoniale concretizate la începutul activității în inventar, sunt sistematizate în cadrul bilanțului, fiind apoi preluate în conturile contabile prin intermediul conturilor de bilanț de deschidere. La sfârșitul perioadei, conturile sintetice se soldează prin intermediul conturilor de bilanț de închidere.

B. Stabilește mecanismul de funcționare a conturilor

Dublă înregistrare constituie o caracteristică majoră a contabilității sistematice, având la baza bilanțul contabil și egalitatea dintre activul și pasivul acestuia. Acest lucru deosebește contabilitatea sistematică de celelalte tipuri de evidentă economică, asigurând totodată următoarele particularități:

– egalitatea permanentă între active , datorii și capitaluri proprii

– controlul operațiilor economice înregistrate în conturi și concordanță înregistrărilor cu evidentă cronologică

– reflectarea și urmărirea mijloacelor economice cu ajutorul conturilor, atât cu sursele de formare, precum și cu rezultatele financiare ale activității

– evidențierea relațiilor de corespondență și a legăturilor reciproce între conturile în care se înregistrează operațiile economico-financiare

C. Generalizarea datelor contabilității

Operațiile economico-financiare înregistrate în conturi se grupează cu ajutorul balanței de verificare, apoi sunt generalizate cu ajutorul bilanțului într-o prezentare sistematică sub forma unei egalități între mijloacele economice, care constituie activele și sursele de formare a acestora, care apar în datorii și capitaluri proprii. Metoda prin care datele sunt înregistrate în bilanț poartă denumirea de metodă de generalizare bilanțieră. Aceasta se realizează la nivel de unitate economică prin concentrarea și gruparea elementelor contabile, iar la nivelul structurilor ierarhice prin centralizări succesive ale bilanțurilor unităților subordonate.

Bilanțul variază, de la o țară la alta din punct de vedere al metodei de prezentare și întocmire, principalele elemente care determină această diferențiere fiind: ordonarea activelor, datoriilor și capitalurilor proprii și modul de înscriere a rezultatului în bilanț. În ceea ce privește ordonarea activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, opțiunea generală este aceea de a ordona activele după lichiditate și datoriile după exigibilitate. Aceasta modalitate ridică totuși probleme atunci când se dorește efectuarea unor analize financiare comparative între bilanțurile unor societăți din țări diferite. Deși aplicată universal, modalitatea de ordonare a activelor , datoriilor și capitalurilor proprii a dat naștere la două modele distincte. Primul model presupune clasarea activelor în ordinea crescătoare a lichidității și a datoriilor și capitalurilor proprii în ordinea crescătoare a exigibilității, acest model fiind utilizat în țări cum ar fi: Franța, Belgia, Germania. Cel de-al doilea model este inversul primului, presupunând clasarea activelor în ordinea descrescătoare a lichidității și a datoriilor și capitalurilor proprii în ordinea descrescătoare a exigibilității. Acest model are o utilizare mai largă în țările anglo-saxone, unde se acordă o mai mare atenție lichidităților și eligibilităților imediate. În concepția b#%l!^+a?continentală, care se bazează pe Planul Contabil General francez, obiectivul contabilității este definit pe baza următorilor termeni: pentru prezentarea unei situații care să reflecte o imagine fidelă a situațiilor și operațiilor din unitatea patrimonială, contabilitatea trebuie să satisfacă obligațiile de conformitate cu regulile și de sinceritate și să respecte regulă prudenței. Regula prudenței presupune includerea unui grad de precauție în efectuarea raționamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiții de incertitudine, astfel încât să se evite supraevaluarea activelor și a veniturilor, sau subevaluarea datoriilor și cheltuielilor. Astfel se asigura o mai bună protecție a asociaților și a terților și se pot compara performanțele unității, favorizându-se concurență loială pe piețele financiare și menținerea egalității tratamentului pe plan fiscal. Accentul se pune, în acest caz, pe condițiile de întocmire a conturilor anuale în scopul normalizării contabile. Astfel, ,,latura tehnică” cu aspectele și modalitățile de culegere și prelucrare a datelor capăta mai puțină importanță și se acordă o atenție deosebită definirii unei structuri conceptuale care are la baza principiile, regulile, natura și conținutul documentelor de sinteză. Normele continentale de contabilitate legiferează următoarele tipuri de societăți: societăți de persoane (societăți în nume colectiv sau în comandita simplă), societăți cu răspundere limitată situate între societățile de persoane și cele de capitaluri, societăți de capitaluri (societăți anonime pe acțiuni și societăți în comandita pe acțiuni) și alte tipuri de societăți în participație, grupuri de interes economic și grupuri europene de interes economic.

Toți comercianții, persoane fizice sau juridice trebuie să respecte dispozițiile contabile ale Codului de comerț și ale Legii societăților comerciale care reglementează obligațiile contabile permanente, principiile contabile, modalitățile de evaluare a bunurilor, modul de întocmire și de prezentare a conturilor consolidate, controlul extern. În conformitate cu acestea, comercianții trebuie să întocmească la închiderea exercițiului contabil conturile anuale, care să reflecte înregistrările contabile și rezultatele inventarului. Conturile anuale pot fi prezentate în conformitate cu prevederile planului contabil general sub trei forme, fiecare unitate patrimonială optând pentru una dintre ele:

– un sistem simplificat-recomandat unităților patrimoniale mici, care nu necesită mai mult;

– un sistem de baza-care cuprinde dispozițiile minimale pe care trebuie să le ia în considerare întreprinderile mari și mijlocii;

– un sistem dezvoltat-necesar studiului gestiunii unității patrimoniale, deoarece cuprinde documente mai complexe care evidențiază analiza datelor.

Unitățile patrimoniale au libertatea de a-și alege sistemul dorit, căruia îi corespunde o listă de conturi care se regăsesc într-un plan de conturi comun celor trei sisteme. Comercianții, persoane juridice, pot prezenta conturi anuale simplificate dacă la închiderea a doua exerciții succesive, acestea nu depășesc anumite mărimi pentru două din următoarele criterii: totalul bilanțier, cifra de afaceri și numărul de salariați permanenți. Orice unitate patrimonială poate adăugă la sistemul ales elemente aparținând unui sistem mai complex cât timp respecta obligațiile legale și reglementare. Planul contabil general prevede și un alt model de pasiv bilanțier în sistemul de bază, conform căruia rezultatul exercițiului este repartizat între rezerve și datorii în cazul în care este profit, sau înregistrat la rezultatul reportat debitor în cazul pierderilor și nu mai figurează în structura capitalurilor proprii. Cumulând capitalul, primele, diferențele din reevaluare, rezervele și rezultatul reportat se obține situația netă, iar dacă se adăugă și subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate rezulta capitalurile proprii. La sfârșitul exercițiului creanțele sunt regrupate în funcție de durată – mai mici sau mai mari de un an – renunțându-se la organizarea posturilor pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate. Dezavantajul acestui mod de grupare este acela că nu permite urmărirea fluxurilor de resurse și a modului de utilizare a acestora de la un an la altul, dar ușurează întocmirea tabloului de finanțare. Pentru a îndepărta inconvenientul creat, se solicita ca în subsolul bilanțului să se facă referiri cu privire la: valoarea imobilizărilor financiare cu o durată mai mică de un an, valoarea creanțelor și a cheltuielilor în avans cu o durată mai mare de un an, exigibilitatea datoriilor mai mari sau mai mici de un an.

În activul bilanțier se înscriu pe lângă posturile obișnuite: capitalul neapelat; anumite cheltuieli de regularizare (cheltuieli amânate, cheltuieli de achiziționare a imobilizărilor, cheltuieli privind emisiunea de împrumuturi obligatorii, cheltuieli de eșalonat, etc.), a căror amortizare se realizează în mod direct, fără utilizarea unui cont de amortizare, pe o perioadă de cinci ani. În cadrul bilanțului, elementele de activ sunt evaluate atât la nivel de mărimi brute, cât și de mărimi nete, iar amortizările și provizioanele se înscriu într-o coloana distinctă. Există anumite constrângeri în alegerea modelului de bilanț, cu privire la societățile de capitaluri. Astfel, societățile mici trebuie să întocmească cel puțin un bilanț, un cont de rezultate și o anexă simplificate, cele mijlocii cel puțin un bilanț și un cont de rezultate de bază și o anexă simplificata, iar în cazul celor mari, cele trei componente trebuie să fie cel puțin în sistemul de bază. Toate societățile de capitaluri trebuie să întocmească raportul de gestiune, iar termenul legal de aprobare a conturilor anuale este de 6 luni, redactarea acestora fiind supusă unor prevederi cu privire b#%l!^+a?la principiile generale de prezentare și regulile particulare de prezentare. Principiile generale de prezentare se referă la asigurarea unei imagini fidele a patrimoniului, a rezultatului exercițiului și a situației financiare; existența în posturile bilanțiere și în contul de rezultate a valorilor aferente exercițiului precedent, pe lângă cele din exercițiul curent; respectarea principiului permanentei metodelor de prezentare a conturilor anuale, a principiului recompensării și a sistemului de prezentare a documentelor de sinteză. Regulile particulare de prezentare a bilanțului prevăd ca formă, bilanțul în format orizontal. Acesta trebuie prezentat înaintea repartizării rezultatului, rezultatul exercițiului fiind un element distinct în structura capitalurilor proprii, iar clasificarea elementelor patrimoniale din cadrul bilanțului se face din punct de vedere al destinației lor în ceea ce privește activele, respectiv din punct de vedere al provenienței lor în cazul datoriilor și capitalurilor proprii. În ceea ce privește contul de profit și pierdere, acesta este structurat astfel încât să permită efectuarea analizei economico-financiare a firmei și determinarea șoldurilor intermediare de gestiune. Contul de rezultate cuprinde informații structurate pe trei nivele (de exploatare, financiare și excepționale), la care se adăugă un al patrulea nivel cuprinzând participarea salariaților la profit și impozitul pe profit. Contul de rezultate are două forme de prezentare: un format orizontal (în cont) și un format vertical (în listă). Formatul orizontal structurează cheltuielile și veniturile după natura lor, iar formatul vertical pe categorii de activități, putându-se calcula și șoldurile intermediare de gestiune. Unul din indicatorii relevanți ai contului de rezultate este cifra de afaceri, care reprezintă valoarea afacerilor realizate de întreprindere în activitatea profesională curentă. Cifră de afaceri se obține însumând vânzările de mărfuri cu vânzările de produse fabricate și cu serviciile. Dacă se adăugă și producția stocată și cea imobilizată rezulta producția economică brută. Cu ajutorul tabloului șoldurilor intermediare de gestiune, se determina indicatorii performanței întreprinderii. Aceștia sunt: marjă comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut din exploatare (sau insuficienta brută din exploatare), rezultatul exploatării, rezultatul curent al exercițiului, rezultatul excepțional și rezultatul exercițiului.

Activitatea societăților pe acțiuni și a societăților cu răspundere limitată este reglementată de dispozițiile ,,legii societăților comerciale”. Acestea au datoria să prezinte acționarilor și să publice bilanțul, contul de profit și pierdere și anexă care reprezintă un ansamblu indisociabil supus controlului auditoriului. La cererea expresă a acționarilor, societățile trebuie să pună la dispoziția acestora situațiile financiare complete. Conform legii societăților comerciale, există două modele de bilanț: vertical sau în listă și orizontal sau în cont și patru modele de cont de rezultate. Societățile au libertatea de a alege modelul cel mai potrivit pentru activitatea lor dar nu are posibilitatea să-l mai schimbe de la un exercițiu la altul decât în situații specifice care trebuie explicate. Cel mai utilizat este modelul de bilanț format vertical sau in listă în cadrul căruia datoriile sunt analizate după criteriul scadentei (mai mici de un an sau mai mari de un an).

În ceea ce privește contul de profit și pierdere, acesta se prezintă în patru moduri: două în formă de prezentare verticală și două în formă de prezentare orizontală. În două dintre modele cheltuielile sunt structurate pe funcții, iar în celelalte două după natura lor. Modelul vertical are ca obiectiv determinarea rezultatului brut, prezentând în același timp și: rezultatul curent, rezultatul extraordinar și rezultatul net. Privind performanțele întreprinderii, singurele informații care apar în structura conturilor sunt: rezultatul activității ordinare după impozitare și rezultatul net al exercițiului. Elementul principal al modelului vertical este indicatorul ,,producția exercițiului”. Performanțele întreprinderii pot fi analizate pe baza soldurilor intermediare de gestiune și nu prin prisma profitului brut. Formatul orizontal are ca obiectiv determinarea producției exercițiului. Și în cadrul acestui model se regăsesc: rezultatul activității ordinare după impozitare și rezultatul net al exercițiului.

În prezent cele mai mute țări încearcă să se alinieze la standardele internaționale. În România acest lucru se realizează în baza Ordinului ministrului de finanțe pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Consiliului Economic European și cu Standardele de Contabilitate Internaționale, care a fost publicat în Monitorul Oficial nr.3055/2009 .

CAPITOLUL III. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ PE BAZA BILANȚULUI

3.1 Analiza financiară, analiza economică. Definiții, concepte

Analiza reprezintă metoda generală de cercetare a proceselor și fenomenelor obiective, bazată pe descompunerea lor în părți componente și studierea fiecăreia dintre acestea. Contribuie la ridicarea nivelului de cunoaștere de la particular la general, de la concret la abstract.

Analiza economică reprezintă conținutul metodelor de cercetare a proceselor și fenomenelor înconjurătoare din punct de vedere economic. Formele concrete ale analizei sunt următoarele:

analiza financiară

analiza contabilă

analiza economică.

Analiza financiară constituie ansamblul procedeelor de cercetare a modului de procurare și utilizare a fondurilor întreprinderilor, de obținere și utilizare a rezultatelor financiare, având ca scop relevarea amplorii și intensității influenței exercitate de către factorii determinanți și condiționali ai activității financiare.

Scopul analizei financiare este de a diagnostica situația financiară a unei întreprinderi, respectiv de a identifica punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și riscurile care se manifestă la nivel de întreprindere din punct de vedere financiar.

Finalitatea analizei financiare constă în:

identificarea căilor de ameliorare a gestiunii resurselor

sursă informațională și bază decizională la contractarea sau acordarea unui împrumut

sursă informațională în cazul cumpărării sau vânzării de titluri financiare

sursă informațională pentru studierea partenerilor de afaceri (clienți sau furnizori).

Utilizatorii analizei financiare sunt:

conducerea întreprinderii – urmărește identificarea unor situații de dezechilibru financiar care ar putea afecta securitatea financiară a întreprinderii;

proprietarii întreprinderii (acționarii) – vor să cunoască evoluția averii lor și a câștigului pe care îl așteaptă;

băncile – cu care întreprinderea este în relații. Acestea sunt interesate să cunoască bonitatea acesteia, garanția pe care o prezintă întrepriderea în vederea recuperării împrumuturilor acordate;

partenerii de afaceri (clienții sau furnizorii) – își modifică opțiunile strategice în funcție de situația financiară a întreprinderii cu care colaborează;

concurența – este interesată de starea financiară a unei întreprinderi în vederea consolidării propriei poziții pe piață;

organele administrative locale și centrale – sunt interesate de situația financiar-patrimonială a întreprinderii, deoarece aceasta constituie o sursă de venit și un mijloc de rezolvare a problemelor economico-sociale;

sindicatele – urmăresc situația financiar-patrimonială, deoarece constituie baza de negociere privind majorările de salarii și de încheiere a contractului colectiv de muncă.

Tipurile de analiză financiară au la bază modul de structurare a bilanțului, iar în funcție de aceasta pot fi identificate următoarele tipuri de analiză:

analiza pe orizontală – cuprinde corelațiile dintre elementele de activ și cele de pasiv (mijloace și resurse), evidențiind măsura în care sursele de finanțare ale întreprinderii (elementele de pasiv) sunt suficiente pentru a finanța nevoile întreprinderii (elementele de activ);

analiza pe verticală – urmărește studierea modului de structurare a activului sau pasivului bilanțier;

analiza combinată – îmbină caracteristicile prezentate anterior.

Analiza financiară folosește următoarele metode și tehnici:

diviziunea sau descompunerea rezultatelor

comparația

măsurarea relațiilor factorial-cauzale

reprezentarea simplificată a realității prin utilizarea graficelor (cronograme, diagrame) sau a modelelor simbolice (modele de corelație, modele aditive, modele multiplicative, modele combinate).

Analiza financiară folosește mărimi absolute rezultate din operațiuni de numărare, cumulare sau produs și pot fi exprimate în unități fizice, valorice sau de timp; mărimi relative obținute prin compararea a două mărimi economice și indici, care apar ca mărimi relative de variație în timp, în spațiu sau din punct de vedere calitativ.

Mărimile economice absolute trebuie să aibă elemente componente omogene, pentru a b#%l!^+a?putea fi incluse în mărimea respectivă. Principalele categorii de mărimi economice absolute sunt cele de stare (statice), care descriu un fenomen sau aspect economic la un moment dat și mărimile de mișcare (dinamice), care caracterizează un aspect economic care s-a derulat o anumită perioadă de timp. Caracterul relativ al mărimilor economice relative este dat de faptul că ele se raportează la ceva, în cazul lor existând întotdeauna doi termeni: un termen de comparat și un termen bază de comparație.

Indicii se exprimă printr-un raport, simplu sau procentual, între două niveluri ale aceluiași indicator, raportate la două perioade de timp diferite (indici ai variației de timp), la două unități teritoriale diferite sau la două unități calitative diferite.

Rolul principal care revine analizei, atât ca știință, cât și ca activitate practică de evaluare și de orientare a vieții economice, este de a aprecia performanțele realizate la un moment dat de o întreprindere, de a identifica factorii care au condus la nerealizarea unor niveluri de performanță prestabilite, de a determina intensitatea acțiunii acestor factori și de a explica mecanismul acțiunii acestora, astfel încât să se poată elimina influență factorilor cu influență nefavorabilă și să se mențină sau să se amplifice influențele favorabile ale altor factori, în vederea ameliorării performanțelor întreprinderii.

Una dintre principalele funcții ce revin analizei economico-financiare este aceea de instrument al managementului întreprinderii, deoarece a conduce competent înseamnă să cunoști realitățile vieții economice în care activezi, să cunoști plusurile și minusurile entității pe care o conduci, ori acest lucru nu este posibil fără o analiză pertinentă.

3.2 Ratele de structură

Analiza structurii patrimoniale urmărește analiza ponderii diferitelor elemente patrimoniale. Metoda de analiză este metoda ratelor.

Ratele de structură permit „normalizarea” „situației patrimoniului”, aceasta ajutând la o comparație facilă între întreprinderi de dimensiuni diferite, precum și la observarea rapidă a unor modificări structurale în cadrul unei întreprinderi de-a lungul timpului.

3.2.1 Analiza ratelor de structură ale activului

Ratele de structură ale activului reflectă apartenența sectorială a întreprinderii și depind de natura activității acesteia.

Principalele rate ale structurii activului sunt:

Rata activelor imobilizate (Rai):

Această rată măsoară importanța relativă a activelor pe termen lung în totalul activelor întreprinderii. Acest indicator permite aprecierea flexibilității financiare a firmei în măsura în care evidențiază componența de capital investit în active fixe.

Dacă ținem cont de structura imobilizărilor avem următoarele rate:

) Rata imobilizărilor necorporale (Rin)

Activele necorporale (intangibile) cuprind brevete, licențe, mărci, fond comercial. În România valoarea acestor active este redusă, spre deosebire de SUA, unde acestea pot ajunge până la 50% din valoarea totală a activelor.

) rata imobilizărilor corporale (Ric):

Ric =

Aic – imobilizări corporale;

At – activul total.

Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activității. Rata este mare pentru acele activități ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare și este mică în acele activități care solicită o slabă dotare tehnică.

Pentru firmele din același sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de opțiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea. Datorită condițiilor variate care au incidență asupra acestui indicator, este foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referință. Totuși, specialiștii apreciază că, pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacității acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerințelor pieței. La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a activelor sale imobilizate în disponibilități, conferindu-i un grad redus de flexibilitate.

Nivelul indicatorului este influențat semnificativ de politica de amortizare, politica de investiții sau alegerea contabilă între cost istoric și valoare justă pentru imobilizări corporale.

) – rata imobilizărilor financiare (Rif). Exprimă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unități, mai ales cu ocazia operațiilor b#%l!^+a?de creștere și se calculează astfel:

Rif =

Aif – imobilizări financiare

At – activ total

B) Rata activelor circulante (Rac) se calculează cu relația:

Rac =

Ac – activele circulante

At – activ total

Rata activelor circulante arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în total patrimoniu, depinde mult de specificul activității firmei, iar nivelul minim este de cel puțin 40% din totalul activelor.

Ca rate complementare avem:

B1) rata stocurilor (Rs):

Rs =

S – valoarea stocurilor.

Rata stocurilor (Rsk) reflectă ponderea celor mai puțin lichide active circulante în total active circulante. Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcție de natura activității: mai ridicate la firmele din sfera producției și distribuției de bunuri materiale și foarte scăzută în sfera serviciilor.

Interpretarea evoluției în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea la nivelul activității, admițându-se ca ecuație minimă de echilibru structural:

ICA > ISk,

unde,

ICA – indicele cifrei de afaceri;

ISk – Indicele stocurilor.

Prin urmare, o creștere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor. Nivelul ridicat al stocurilor se apreciază negativ atunci când este consecința unei politici de aprovizionare exagerată (materii prime, materiale), a unei ineficiențe în producție (produse în curs de fabricație) sau, pentru produsele finite, deficiențe în vânzare (calitate necorespunzătoare, probleme de livrare, etc).

Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității/lichidității firmei.

B2) rata creanțelor comerciale (Rcr):

Rcr =

Cr – nivelul creanțelor.

Gradul de lichiditate al creanțelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.

Mărimea acestei rate este determinată de natura relațiilor firmei cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale.

O pondere ridicată a acestora poate semnala fie deficiențe în încasare(clienți problemă) fie acordarea unor credite-clienți cu termene de încasare mari într-o politică agresivă de expansiune pe piață.

B3) rata disponibilităților bănești și a plasamentelor (Rdp):

Rata disponibilităților (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.

Rdp

Rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților în patrimoniul firmei, informațiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanțată de la caz la caz. Însăși mărimea (nivelul) disponibilităților poate avea dublă semnificație. O valoarea ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi și semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.

De asemenea, trebuie să ținem seama de faptul că disponibilitățile pot înregistra variații de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate în timp.

În general se consideră normal un nivel de 3-5% al ponderii activelor de trezorerie, orice depășire fiind consecința neidentificării unor posibilități viabile de investire.

3.2.2 Analiza structurii pasivului

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii financiare a firmei, prin punerea în evidență a compoziției pasivului, relevând aspecte privind stabilitatea și autonomia(independența) financiară a acesteia.

Prin structura financiară a întreprinderii se înțelege raportul existent între finanțările sale pe termen scurt și finanțările pe termen mijlociu și lung influențând gestiunea financiară a întreprinderii prin costurile pe care le determină (costul capitalului) afectându-i rentabilitatea și determinându-i politicia de investiții.

Structura financiară reflectă deci compoziția capitalurilor întreprinderii.

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii financiare a întreprinderii. Decizia de structură financiară depinde de obiectivele întreprinderii, de nivelul rentabilității scontate și de riscurile pe care și le asumă. În aceiași măsură cu factorii interni, decizia de structură financiară depinde și de factori externi întreprinderii, mai ales de conjunctura economică, adică situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, inflația.

Rata stabilității financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puțin 1 an) și patrimoniul total.

Valorile considerate normale sunt între 50% – 66% plasând întreprinderea într-o situație favorabilă și evidențiază caracterul permanent al finanțării, ceea ce conferă o anumită siguranță întreprinderii în desfășurarea activităților sale.

Rata autonomiei financiare globale (Rafg)

Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate și gradul de îndatorare.

Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz la altul, în primul rând, în funcție de politica financiară a firmei respective, de condițiile concrete ale fiecărei firme, de eficiența deciziilor financiare și din această cauză stabilirea unor rate de referință este greu de stabilit.

În literatura franceză, unii autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiare, (0,33 sau 33%).

Prin urmare, existența unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici decât mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a dependenței prea mari de creditori.

În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificație deosebită are:

b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea structurii capitalului permanent.

Se poate calcula după relațiile:

Specialiștii apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent. Deci: (0,5). Sub această limită firma se află într-o situație nefavorabilă în ceea ce privește riscul de insolvabilitate și este afectată autonomia ei financiară.

Acest raport exprimă gradul de independență financiară a firmei, independență asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligațiilor la termen.

Prin urmare: (1).

În acest caz datoriile mai mari de un an sunt acoperite integral din capitalurile proprii ca urmare a unei activități rentabile.

Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei și exprimă gradul de dependență a întreprinderii de resurse financiare provenite de la terți:

(1) (66% după unii autori)

Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 0,5 (0,66), cu atât crește autonomia financiară a firmei, riscul de insolvabilitate este mic iar întreprinderea dispune încă de capacitate de îndatorare. b#%l!^+a?

Des întâlnit în practica financiară este luarea în considerare, în calculul aceluiași indicator, la numitor, a capitalului propriu, exprimând îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu și lung) a întreprinderii în raport cu capitalul propriu (levier financiar) ,.

(2)

Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depășească de două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariția riscului de insolvabilitate, punînd în evidență o structură financiară inadecvată, care poate duce la încetarea de plăți sau la pierderea controlului de către acționari.

Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că remunerarea creditorilor este prioritară și fixă în timp ce rezultatul net și lichiditatea întreprinderii fluctuează.

O semnificație deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligațiilor (datoriilor) pe termen mediu și lung fie la capitalul permanent:

(1) ,

fie la capitalul propriu

(2): ,

Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependența (independența) financiară a firmei și gradul de risc al politicii sale financiare.

În privința unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii esențiale, pornind de la faptul că sursele de finanțare trebuie adaptate naturii activelor pe care le finanțează:

– activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanțate din datorii pe termen scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanțate tranzitoriu din asemenea datorii.

– finanțarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu și lung este admisă cu condiția ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente și să poată fi rambursată progresiv prin autofinanțare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară (finanțarea din capitaluri proprii)

3.3 Analiza bonității

Rata este un raport între două mărimi coerente cu o valoarea informațională și operațională mai mare decât a celor doi indicatori judecați separat. Metoda ratelor pune la dispoziție analiștilor instrumentul operaționale pentru o mai complexă evaluare a forțelor și disfuncționalităților unei firme, a performanțelor unei întreprinderii. Permite, de asemenea, realizarea unor studii comparative în timp și spațiu, aprecierea obiectivă a poziției și performanțelor diferiților agenți economici. După conținutul lor ratele pot fi:

– de structură (rata activelor imobilizate, rata activelor circulante etc.);

– de gestiune (durata de rotație a stocurilor, rata creditului clienți, rata creditului furnizor etc.);

– de rentabilitate (economică, financiară etc.);

– ale echilibrului financiar (rata solvabilității generale, rata de îndatorare etc.).

Deși în teoria economică se operează cu un număr mare de rate, în practică fiecare agent economic utilizează o gamă relativ restrânsă care reflectă cel mai bine interesele sale. Astfel managerii urmăresc acele rate care permit fundamentarea deciziilor de menținere, respectiv de dezvoltare a firmei într-un mediu economic perturbat permanent de mutații și criză (ratele de gestiune și ratele de rentabilitate). În schimb, creditorii se orientează spre rate de solvabilitatecare le oferă informații cu privire la siguranța capitalului plasat în întreprinderi, iar acționarii spre rate de rentabilitate, în special cea financiară. Ca mecanism de calcul, ratele se determină fie prin raportarea unui flux la un stoc fie invers.

Solvabilitatea este capacitatea firmei de a plati la scadență datoriile fata de creditorii sai. Un agent economic este solvabil când suma activelor sale investite în mijloace fixe, active circulante, creante certe, resurse banesti este mai mare sau cel putin egala cu totalul pasivului reprezentând obligatii fata de parteneri, salariati, bugetul statului, banca. Un agent economic poate fi solvabil chiar daca la un moment dat nu are capacitate de plata. b#%l!^+a?Lipsa capacitatii de plata si a lichiditatilor financiare pot fi temporare daca se bazeaza pe o solvabilitate certa a agentului economic. Pentru agentul economic solvabilitatea se asigura numai prin desfasurarea unei activiati eficiente din care se obtine profit. Daca activitatea nu este profitabila pierderile din patrimoniu duc la starea de insolvabilitate.

Solvabilitatea patrimonială este un indicator care se determina prin raportarea capitalului social la totatul elementelor patrimoniale, inclusiv capitalul social.

Calitatea activelor de a fi imediat disponibile pentru a acoperirea cheltuielilor. Astfel, banii sunt, prin definiție, complet lichizi. Celelalte active prezintă grade diferite de lichiditate, în funcție de îndeplinirea a două criterii. Un activ este cu atât mai lichid, cu cât poate fi mai lesne transformat în bani (ca timp și costuri de tranzacții). A doua caracteristică a lichidității (care a devenit evidentă în special în ultimul timp) este măsura în care poate fi afectat activul respectiv de riscul fluctuației valorii capitalului (în termeni monetari). După criteriul convertibilității în bani, un depozit cu retragere pe termen scurt poate fi numai parțial mai lichid decât un stoc de TITLURI DE VALOARE DE PRIM RANG cu termen de cinci ani, care sunt imediat vandabile pe o piață bine organizată. Dar după criteriul riscului de capital, stocul este neîndoielnic mai puțin lichid decât un depozit sau, de fapt, decât un titlu de valoare pe termen scurt.

Lichiditatea patrimonială este un alt indicator ce se determina ca raport între componentele patrimoniale active care se pot transforma în timp scurt în mijloace banești ( disponibilități în conturi la bănci si în casa, titluri de credit, actiuni, obligatiuni, cambii, cantitati de materiale, materii prime etc. ) si elemente patrimoniale de pasiv de asemenea pe termen scurt ( credite bancare cu scadenta pe termen scurt, furnizori, salarii, impozite ).

Lichiditatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani. Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face față obligațiilor sale la termenele scadente. Pentru a caracteriza lichiditatea unei întreprinderi se folosesc următorii indicatori:

Active circulante

a. Rata lichidității generale: Lg =

Datorii curente

Reprezintă măsura în care pot fi acoperite pasivele curente din activele curente. Rata lichidității curente sau generale: măsoară capacitatea întreprinderii de a onora obligațiile pe termen scurt din ansamblul activelor circulante și compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul datoriilor scadente într-un termen de sub un an. Formula de calcul presupune raportarea Activelor circulante la Datoriile pe termen scurt, iar plaja de referință al indicatorului este cuprins între minim și inclusiv 1 și maxim 2. Atunci când valoarea este sub 1 vorbim de o decapitalizare a întreprinderii, de lipsa capacității de plată pe termen scurt. Nici o valoare care depășește numărul doi nu este avantajoasă fiind asociată unei gestiuni necorespunzătoare a activelor circulante, în acest sens vorbind de un grad de exigibilitate prea ridicat.

Active circulante – Stocuri

b. Rata lichidității curente: Lc =

Datorii curente

Reprezintă măsura în care pot fi acoperite datoriile curente din activele curente lichide sau rapid lichide. Rata lichidității rapide exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe, disponibilități bănești și investiții financiare pe termen scurt. Se notează că stocurile, care au potențialul cel mai lent de transformare în lichidități, sunt excluse din calcului acestui indicator. Astfel formula de calcul implică raportul dintre Active circulante din care deducem stocurile și Datoriile pe termen scurt.  Intervalul de referință  al indicatorului este cuprins între minim și inclusiv 0,6 și maxim 2. Atunci cănd valoarea este sub 0,6 vorbim de o structură necorespunzătoare a activului circulant, cu o pondere prea mare a stocurilor. Nici o valoare care depășeste numarul doi nu este avantajoasă fiind asociată unei gestiuni necorespunzătoare a activelor circulante, în acest sens vorbind de un nivel prea ridicat al creanțelor, ceea ce induce un risc de neîncasare, precum și un volum prea ridicat al disponibilităților.

Disponibilități

c. Rata lichidității imediate : Li=

Datorii curente

Reprezintă măsura în care pot fi acoperite datoriile totale exigibile din lichidități și depozite la vedere.

Rata lichidității imediate reflectă capacitatea  în care datoriile pe termen scurt pot fi acoperite din disponibilități bănești și investiții financiare pe termen scurt. Astfel calculul indicatorului are la bază raportul dintre Activele circulante din care deducem stocurile și creanțele și Datoriile pe termen scurt.

Intervalul de referință al indicatorului este cuprins între minim și inclusiv 0,2 și maxim 0,6. Atunci cănd valoarea este sub 0,2 vorbim de o gestiune necorespunzatoare a creanțelor și implicit al activului circulant sub aspectul lichidității.

 Nici o valoare care depășeste limita superioară nu este avantajoasă fiind asociată unui management pasiv al disponibilităților sau, dimpotrivă semnul unei gestiuni eficiente a excedentelor de numerar fructificate prin plasamente financiare.

b#%l!^+a?

Capital propriu

d. Rata solvabilității patrimoniale : Sp =

Capital propriu+Datorii termen lung

Indicatorul indică pronderea capitalurilor proprii în pasivul total. Este echivalentul ratei de finanțare a activelor și inversul gradului de îndatorare, suma rezultatelor celor doi indicatori trebuind să fie 100%. Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale se apreciază că trebuie să se încadreze in limitele 0,3 – 0,5, iar peste 0,5 situația poate fi considerată normală.

Active totale

e. Rata solvabilității generale: Sg =

Datorii totale

Aceasă rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite cu active imobilizate și active circulante. Cu cât valoarea ratei solvabilității generale este mai mare decât 1, cu atât situația financiară de ansamblu a întreprinderii este mai bună.

Rezultatele concrete în cazul societății sunt prezentate mai jos:

Lichiditatea -> În literatura de specialitate din țară și străinătate există o diversitate de opinii cu privire la definirea conceptului de lichiditate. Sintetizând, considerăm că lichiditatea financiară reprezintă un indiciu al capacității entității de a rambursa datoriile pe termen scurt, măsurat prin evaluarea componentelor de active circulante și datorii curente.

3.4 Analiza echilibrului financiar

3.4.1 Analiza echilibrului financiar pe termen lung

Fondul de rulment reprezintă nivelul surselor permanente utilizate pentru finanțarea nevoilor procesului de exploatare (active circulante) sau partea din sursele stabile utilizate pentru finanțarea nevoilor ciclice. Noțiunea de fond de rulment poate avea mai multe accepțiuni, în funcție de nivelul de cuprindere la care se referă:

fondul de rulment brut include totalitatea mijloacelor circulante pe care întreprinderea le are la dispoziție;

fondul de rulment net, cu cele două modalități de calcul:

fond de rulment calculat pe baza părții de sus a bilanțului

FR = Cpm – Ai

fond de rulment calculat pe partea de jos a bilanțului

FR = Ac – Dts

fondul de rulment propriu apreciază cuantumul participării capitalului propriu la finanțarea nevoilor de exploatare:

FRp = Cpr – Ai

FRp = FR – Îtml

fondul de rulment străin pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea temporară a nevoilor de exploatare:

FRs = FR – FRp

Firma se găsește în stare de echilibru financiar pe termen lung atunci când valoarea FR 0. În caz contrar, se înregistrează un dezechilibru financiar pe termen lung, sursele permanente fiind insuficiente pentru finanțarea nevoilor permanente. Mărimea minimă a fondului de rulment este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii fondului de rulment, iar mărimea optimă este de 15 – 20% din cifra de afaceri.

3.4.2 Analiza echilibrului financiar pe termen scurt

Necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din surse stabile.

NFR = Active ciclice – Pasive ciclice

NFR = (Active circulante – Disponibilități) – (Datorii pe termen scurt – Credite b#%l!^+a?de trezorerie)

NFR = (Stocuri + Creanțe) – Datorii de exploatare

Pentru analiza necesarului de fond de rulment s-a stabilit că mărimea considerată normală este cuprinsă între 10 – 15% din cifra de afaceri.

3.4.3 Analiza echilibrului financiar global

Trezoreria netă reprezintă disponibilitățile bănești care rămân la nivelul întreprinderii după ce toate nevoile de finanțare au fost acoperite. Se poate determina pe baza a două relații:

ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment:

TN = FR – NFR

ca diferență între disponibilitățile bănești și împrumuturile pe termen scurt:

TN = Db – Îts

Analiza trezoreriei poate evidenția două situații:

a) Valoarea trezoreriei nete este pozitivă: – întreprinderea se află în stare de echilibru financiar și sunt create premise pentru ca ea să desfășoare o activitate profitabilă. Pe termen lung, o valoare ridicată a trezoreriei nete poate semnifica o slabă gestionare a resurselor financiare, care sunt ținute la vedere în conturile de la bancă ale întreprinderii.

b) Trezoreria negativă reflectă un dezechilibru financiar, un deficit monetar care poate fi acoperit prin angajarea de credite pe termen scurt.

3.5 Analiza ratelor de finanțare

Ratele de finanțare a activelor pun în evidență modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, care pot fi strategice, de exploatare și de echilibru. Analiza ratelor de finanțare este o analiză de tip orizontal, în sensul că pune în evidență legătură dintre nevoile de finanțare și sursele de acoperire a acestora. Cu ajutorul acestor rate poate fi analizată măsura în care este asigurat echilibrul financiar la o întreprindere, fără a calcula indicatorii specifici ai acestuia: fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezoreria netă.

Rata de finanțare a activelor imobilizate din surse permanente exprimă măsura în care sursele permanente de finanțare sunt suficiente pentru a finanța nevoile stabile ale întreprinderii, astfel încât să fie asigurat echilibrul financiar pe termen mediu și lung. Mai poartă denumirea și de rată a finanțării stabile.

rfAi =

unde: Cpm = capital permanent

Ai = active imobilizate.

Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitalul propriu exprimă gradul în care capitalul propriu participă la finanțarea nevoilor stabile.

rfpAi =

unde: Cpr = capital propriu

Ai = active imobilizate.

Rata de finanțare a nevoilor ciclice din surse ciclice exprimă măsura în care nevoile procesului de exploatare pot fi finanțate din surse ciclice specifice exploatării.

rfnc =

unde: Dts = datorii pe termen scurt

Îts = împrumuturi pe termen scurt

Ac = active ciclice

Db = disponibilități.

Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment măsoară proporția în care necesarul de fond de rulment este acoperit pe seama surselor permanente (fond de rulment).

rFnfr =

3.6 Analiza ratelor de gestiune

VITEZELE DE ROTAȚIE PRIN CIFRA DE AFACERI

Indicatorii ce caracterizează gestiunea (sau rotația) măsoară viteza de transformare a activelor în lichidități cât și cea de reînnoire a datoriilor. Acești indicatori au ca element comun cifra de afaceri și cu ajutorul lor se determina viteza de rotație a bunurilor reale și celor financiare (creanțe sau datorii).

Viteza de rotație se analizează cu ajutorul a doi indicatori:

▪ numărul de rotații(N) =

▪ durata unei rotații(D) =

b#%l!^+a?

Între cei doi indicatori există o legătură inversă exprimată astfel:

D =

Referitor la viteza de rotație două situații se pot consemna:

▪ accelerarea vitezei de rotație concretizată fie în creșterea numărului de rotații, fie în reducerea duratei unei rotații, exprimată în zile, ceea ce se traduce prin:

– obținerea unei cifre de afaceri mai mari la un consum dat de resurse, său:

– reducerea necesarului absolut ∕relativ de resurse pentru a obține un anumit volum valoric al cifrei de afaceri.

Acest fenomen este de dorit a fi constatat , la nivelul unei entități, datorită efectelor benefice pe care le generează, cum ar fi:

• eliberarea absolută ∕ relativă de resurse traduse prin:

– reducerea consumurilor(fizice sau valorice) pentru o unitate valorică a cifrei de afaceri;

– disponibilizarea de resurse financiare, resurse materiale ce pot fi alocate altor scopuri precum: plasamente financiare, alocări pentru dezvoltare, alocări pentru renovări.

• reducerea cheltuielilor de exploatare a entității ca urmare a:

– diminuării cheltuielilor de aprovizionare în special ca urmare a reducerii nivelului stocurilor;

– costurilor din exploatare drept efect a reducerii duratei ciclului de fabricație sau al diminuării normelor de consum materiale.

• creșterea valorică a profitului ca urmare a faptului că cifra de afaceri a crescut într-un ritm mai mare față de cel a costului de producție, eventual ca urmare a reducerii costului de producție.

▪ încetinirea vitezei de rotație materializată fie în creșterea duratei unei rotații exprimată în zile, fie în diminuarea numărului de rotații, a cărei semnificație economică este:

– obținerea unei cifre de afaceri mia mici la un consum dat de resurse, sau

– creșterea necesarului absolut ∕relativ de resurse pentru a obține un anumit volum valoric al cifrei de afaceri.

RATELE CINETICE

Distingem mai multe grupe de indicatori :

1. Indicatorii vitezei de rotație a activului;

2. Indicatorii vitezei de rotație a capitalului;

3. Indicatorii vitezei de rotație a activelor circulante;

4. Indicatorii rotației creanțelor și obligațiilor față de furnizori.

1. Indicatorii vitezei de rotație a activului

Pentru a funcționa întreprinderea dispune de mijloace de producție (imobilizări corporale). Cumpără materia primă și utilități, fabrica și comercializează produsele și prestează servicii.

Indicatorul ce permite calculul rotației de ansamblu a activelor  economice angajate în cadrul întreprinderii, numărul de rotații(Nc),  are relația:

Nc =

Acest indicator măsoară abilitatea cu care managementul știe să obțină foloase(rezultate) uzând de mijloacele de care a dispus. O judecată de valoare nu se poate face asupra acestui indicator decât pe o perioadă lungă de timp, din considerentul ca majorarea cifrei de afaceri nu se poate obține numai sporind investițiile.

Reflectând randamentul utilizării activelor, poate lua una din valorile:

< 1 rotație și denotă o situație necorespunzătoare,

1-2 rotații  situație mediocră,

2-4 rotații situație acceptabilă sau satisfăcătoare,

> 4 rotații situație favorabilă.

Durata rotației activelor totale(Dc) se calculează cu relația:

Se poate determina un alt indicator ce ia în calcul numai o parte a activului și anume imobilizările . Acesta se numește indicator de intensitate  și are relația:

Problema pe care o ridică acest indicator este ce valoare a imobilizărilor trebuie folosită, brută sau netă. Se cunoaște ca masa imobilizărilor nete este afectată de modul de calcul a amortizării în timp ce imobilizările brute reprezintă elemente cu caracter istoric, și afectează valoarea reală a numitorului.

Datorită acestor aspecte indicatorul poate fi abordat sub două unghiuri de vedere. Din punctul de vedere strict financiar , trebuie luate în calcul imobilizările nete, deoarece analistul financiar va cerceta și încercă să evalueze rentabilitatea fondurilor la acel moment b#%l!^+a?și că aceste fonduri sunt repetat recuperate prin calculul amortizării.

Dacă problema este abordată sub aspect economic este de preferat ca la numitor să figureze suma imobilizărilor brute.

2. Indicatorii vitezei de rotație a capitalului

Analiza vitezei de rotație a capitalului propriu se cercetează cu ajutorul a doua mărimi:

▪   numărul de rotații a capitalului propriu calculat cu relația

Oferă informații privind numărul de refolosiri a capitalului propriu într-o perioadă de gestiune. Creșterea numărului de rotații denotă o mai bună valorificare a  capitalului propriu.

   ▪   durata unei rotații a capitalului propriu

De aceeași manieră se poate calcula și viteza de rotație a capitalului permanent, cu ajutorul celor doi indicatori:

▪   Numărul de rotații a capitalului permanent(Ncpr)

Aceasta  informează despre rapiditatea cu care întreprinderea și-a fructificat resursele permanente pe care le-a avut la dispoziție.

▪   Durata rotației capitalului permanent

3. Indicatorii vitezei de rotație a activelor circulante

   Este important de a urmări viteza de rotație a stocurilor dacă se are în vedere că acestea (stocurile) constituie o investiție care trebuie să genereze un anumit randament, ce va apărea în urma vânzărilor de produse și mărfuri.

   Pentru întreprinderile cu profil industrial viteza de rotație a stocurilor de active circulante se caracterizează cu următorii indicatori:

–  numărul de rotații (N) și

–  durata unei rotații(Dr).                          

Numărul de rotații(N) se calculează cu relația : , iar  Durata unei rotații(Dr) se determina astfel:    

în care:

– Ca- cifra de afaceri

– Sm- sold mediu de active circulante materiale

– T-  timpul exprimat în zile.

   Deoarece la întreprinderile cu profil industrial în cifra de afaceri cea mai mare pondere o deține producția vândută , calculul vitezei de rotație se poate face și în funcție de acest element.

   Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a acestor indicatori sunt necesare următoarele precizări:

– perioada de timp pentru care se face cercetarea este neschimbată 30 de zile durata unei luni, 90 zile durata trimestrului, 360 zile durata unui an .

– cifră de afaceri ( sau producția vândută pentru a asigura comparabilitatea în timp și spațiu) se exprimă în prețul producătorului . Pentru anumite scopuri ale cercetării se poate exprima și prin intermediul altor categorii valorice(cost).

– mărimea elementelor se extrag din bilanțul contabil, contul de profit  sau pierdere, balanță de verificare.

– calculul soldului mediu anual al activelor circulante se poate obține prin mai multe modalități.

   Dacă în calcul se iau soldurile semestriale (Sms) atunci soldul mediu anual are relația:

   Dacă în calcul se iau soldurile medii trimestriale (Smt), soldul mediu anual se obține astfel:

   Dacă în calcul se iau soldurile medii lunare (Sml), mărimea soldului mediu anual are relația:

   Soldul mediu lunar , la rândul lui se calculează cu formula:

 b#%l!^+a?

unde,

Si = soldul inițial al activelor circulante materiale

Sf = soldul final

4. Indicatorii vitezei de rotație a creanțelor și obligațiilor față de furnizori

Realizarea obiectivelor producției pune entitatea economică  într-o dublă ipostaza: de furnizor de produse finite semifabricate sau prestări de servicii dar și de consumator de materii prime și utilități, din afară. De aceea analiza vitezei de rotație trebuie să aibă în vedere și viteza de rotație a creditului client și a creditului furnizor.

Analiza rotației  clienților

Viteza de rotație a clienților, sau a creditului client, arata perioada de timp în care întreprinderea își încasează contravaloarea produselor finite, semifabricatelor sau serviciilor prestate.

 Analiza vitezei de rotație a clienților se face cu ajutorul numărului de rotații și a duratei unei rotații.

▪   numărul de rotații se calculează astfel:  , iar

▪   durata unei rotații are relația:      unde:

Ca – cifră de afaceri,

Cl – Creanțele totale(soldul mediu al contului clienți),

T – timpul aferent perioadei , exprimat în zile.

Pentru analiza financiară durata unei rotații este mai semnificativă decât numărul de rotații. Se are în vedere faptul că mărimea duratei creditului client este influențată de mai mulți factori, precum:

–         specificul produselor fabricate, astfel produsele alimentare, produsele ușor perisabile impun o durată mai mică de încasare, în timp ce produsele industriale , cele de lungă folosință presupun un interval mai mare  față de primele;

–         caracteristica relațiilor stabilite cu clienții. Aici se are în vedere că pentru clienții tradiționali, pentru clienții cu o poziție semnificativă și recunoscută pe piață, pentru eventualii clienți externi importanți întreprinderea acorda un interval de încasare mai mare, pentru clienții ocazionali, cei care nu prezintă garanții  intervalul de timp este mai mic ;

–         poziția întreprinderii pe piață, dacă entitatea are o poziție consolidată pe piața normal că va negocia intervale cât mai mici de timp pentru încasări, dacă întreprinderea se afla într-o fază de dezvoltare, de expansiune, normal că va negocia intervale mai mici comparativ cu concurenții lor.

În analiza creditului client trebuie avut în vedere complexitatea și diversitatea situațiilor ce pot să apară, precum:

–         o durată mare a creditului client denotă o folosire a resurselor financiare ale firmei cercetate , în interesul ei, pe o perioadă de timp relativ mare, este în defavoarea să. Dacă, aceasta durată, depășește 30  de zile este un semnal că întreprinderea are reale greutăți în a încasa contravaloarea facturilor emise;

–         atunci când durata rotației are tendința de creștere se impune o analiză structurală a clienților prin gruparea acestora în buni și răi platnici;

–         o situație specială poate fi atunci când deși vânzările stagnează crește durata creditului client, ceea ce semnifică, fie faptul că beneficiarii au dificultăți în achitarea facturilor iar pentru a și-i menține accepta prelungirea termenelor de plată, fie se datorează înrăutățirii situației acesteia , caz fortuit de acceptare a măririi duratei de plată a creanțelor;

–         trebuie avut în vedere și corelate durata creditului client cu ce a creditului furnizor, favorabil entității este atunci când durata creditului client este mai mică decât a creditului furnizor;

–         diminuarea duratei creditului client , pentru întreprindere, este un fenomen pozitiv.

Analiza rotației furnizorilor

Viteza de rotație a creditului furnizor arata în câte zile întreprinderea își achita obligațiile față de furnizori. În analiza se calculează și se folosesc indicatorii:

▪   numărul de rotații a creditului furnizor        și

▪   durata creditului  furnizor, în zile,               unde:

Ca – cifră de afaceri,

F – Datorii față de furnizori(soldul mediu al contului furnizori),

T- timpul, exprimat în zile.

Pentru calcularea celor doi indicatori, în literatura de specialitate e folosesc și alte b#%l!^+a?relații.

Creditul furnizor constituie o parte importantă a îndatoririlor pe termen scurt, dar reprezintă în același timp o importanță resursa atrasă de care dispune o întreprindere și pe care o poate folosi pentru ași rezolva unele probleme curente.

Cu cât durata creditului furnizor este mai mare, deci o viteză de rotație mică, este în favoarea întreprinderii, dar nu trebuie pierdut din vedere că o atare situație poate conduce și la înrăutățirea relațiilor  comerciale.

Atunci când durata termenului de plată crește, deși favorabilă la prima vedere, este și un indiciu că entitatea cercetată se confruntă cu  probleme de plată a datoriilor.

Analiza vitezei de rotație a creditului furnizor se impune a se corela cu analiza creditului client.

INFLUENȚA RATELOR DE ROTAȚIE ASUPRA NIVELULUI RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII

   Dacă se dorește a se măsura cum fiecare etapă a circuitului economic a influențat durata unei rotații, relația ce se va folosi este cea de mai jos:

 unde

M- cheltuieli materiale

Pe-productia obținută exprimată în cost

C΄a-cifra de afaceri exprimată în cost

Ca-cifra de afaceri exprimată în preț

Relația se poate scrie și sub formă:

 este durata rotației materiilor prime a materialelor

 – ponderea cheltuielilor materiale în producția obținută exprimată în cost.

– gradul de valorificare ( vânzare) a produselor

 – cheltuielile ce se fac pentru 1 leu cifra de afaceri.

   Se cunoaște că soldul mediu al activelor circulante are în componența sa elementele:

a).  stocurile de materii prime și materiale (Sma)

b).  producția în curs (Smb)

c). semifabricate și produsele finite(Smc).

Pornind de aici se poate calcula durata rotației activelor circulante că o sumă a duratei rotației fiecărei componente.

Așadar: Dr=Da+Db+Dc unde:

Da – durata de rotație a stocurilor de materii prime și materiale;

Db – durata de rotație a producției în curs;

Dc – durata de rotație a semifabricatelor și produselor finite.

Variația în timp a vitezei de rotație a activelor circulante (accelerarea sau încetinirea ei) are repercusiuni asupra situației financiare și asupra rentabilității agentului economic.

Consecințele sub aspect financiar a accelerării (încetinirii) vitezei de rotație se concretizează în masă eliberărilor (imobilizări) de active circulante. Acestea se determina cu relația:

În cazul exemplificat durata rotației a crescut, efectul acesteia îl constituie imobilizări:

Pentru a cuantifica consecințele încetinirii vitezei de rotație asupra profitului pornim de la relația P=Că – C’a ( simbolurile sunt cunoscute).

Din expresia duratei unei rotații rezultă că:

Introducem relația de calcul a lui Că în formula profitului și obținem :

Din această relație rezultă și legătura ce există între masă profitului și viteza de rotație a activelor circulante exprimată sub forma duratei.

–  modificarea cifrei de afaceri exprimată în cost

–  modificarea soldului mediu a activelor circulante, și

–  modificarea duratei rotației, deci

Influența modificării cifrei de afaceri exprimată în costuri are relația

b#%l!^+a?

   Influenta modificării soldului mediu al activelor circulante;

Influența modificării duratei unei rotații:

Dintre factorii externi am aminti: conjunctura economică, intervalul de timp acceptat de furnizori pentru plata facturilor.

În cadrul factorilor interni includem: durata ciclului de exploatare (de producție), multiplicitatea operațiilor de producție care influențează mărimea stocului de producție în curs, politicile de vânzări practicate , durata de viață a produsului, caracterul sezonier al producției, particularitățile produselor stocate (produsele alimentare sunt de regulă perisabile), cele de tip industrial se pot păstra pe o perioadă mai mare de timp).

O urmărire și studiere mai atentă a posibilităților de accelerare a vitezei de rotație activelor circulante presupune cercetarea cauzală pe cele trei faze ale ciclului de exploatare: aprovizionare, producție, vânzare.

În fata aprovizionării principalele căi de accelerare ar fi :

a)- aprovizionarea ritmică cu resurse materiale

b)- dimensionarea optimă a stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar.

Realizarea practică a acestor cai presupune măsurile:

–  aprovizionarea cu resurse materiale de la sursele cele mai apropiate și cu mijloace de transport cele mai economice.

–  o reducere pe cât posibil a perisabilităților la materiale pe timpul transportului și depozitarii prin mecanizarea, automatizarea operațiilor la încărcarea, descărcarea, îmbunătățirea condițiilor de păstrare a materiilor prime.

–  asigurarea unei evidente operative și clare a materialelor și stocurilor și urmărirea operativă a nivelului stocurilor .

În faza producției căile principale sunt:

a)- reducerea ciclului de producție

b)- încadrarea strictă în limita normelor de consum, eventual reducerea acestora acolo unde este posibil.

Măsurile ce trebuiesc luate vizează:

–  perfecționarea și modernizarea tehnologiilor de fabricație.

– mecanizarea, automatizarea proceselor de producție și a manipulărilor

–  o aprovizionare rațională a locurilor de muncă

–  ridicarea calificării personalului lucrător.

În fata desfacerii principalele căi sunt:

a)- asigurarea ritmicității desfacerii

b)- organizarea corespunzătoare a decontărilor cu beneficiarii.

Măsurile care se impun:

–  modernizarea transporturilor interne și a operațiilor de depozitare

–  respectarea termenelor de livrare către clienți , menținerea și lărgirea pieței agentului

–  alegerea celei mai avantajoase forme de decontare

–  urmărirea operativă a decontării produselor

–  aplicarea sancțiunilor (amenzi, penalizări), în cazul nerespectării disciplinei contractuale.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

CAPITOLUL IV. ANALIZA ECONOMICO – FINANCIARĂ LA COMPLEX KEOPS PETROȘANI (KEOPS SERV SRL PETROȘANI)

4.1 Prezentarea societății

Loc de prima clasă, cu servicii excelente și meniu ce trebuie încercat, Complexul Keops din Petroșani este unul din cele mai frumoase locații turistice din zonă. Aici se pot servi atât preparate traditional romanesti cat si specialitati internationale in restaurantul nostru cat si pe singura terasa unde poti petrece clipe minunate cu atmosfera si aer de vacanta, pe malul lacului. 

Clubul KEOPS se impune rapid ca fiind un club în voga cu petreceri bazate pe diverse tematici, invitati de marca, unde factorul principal este distractia si petrecerile fiind aici ca la ele acasa, pentru impatimitii dansului si a muzicii bune. 

Complexul mai detine unica linie de autoservire din oras, casino, strand pentru sezonul de vara, unde apa este calda tot timpul, si un spatiu special amenajat pentru copii unde se tin cele mai grozave petreceri, astfel locatia incercand sa ofere tuturor exact solutia ideala de distractie.

4.2 Calculul indicatorilor pe baza bilanțului financiar

Tabel 4.1 Structura patrimonială a firmei SC KEOPS SERV SRL b#%l!^+a?

În ambele momente cuprinse în diagnostic, activele imobilizate dețin peste 50% din totalul activelor. Cum în cadrul acestora cele corporale ating proporția de circa 98%, rezultă că în exemplul dat este vorba de un potențial tehnic remarcabil. Activele circulante reprezintă 39,35%, respectiv 48,67% în totalul activelor, înregistrându-se o creștere față de perioada de referință de peste 9%, ca rezultat al creșterii creanțelor și disponibilităților.

Fiind vorba de creșterea valorică a elementelor sau grupului de elemente, aceasta poate fi rezultatul de fapt al evoluției prețurilor și nu al unei dinamici fizice (fiind necesară o analiză aprofundată din acest punct de vedere).

Macrostructura pasivului relevă o stare nefavorabilă, capitalul propriu înregistrând o descreștere în total pasiv de la 48% la 34,43% ca urmare a modificării valorii celor trei componente aditive la capitalul social (rezerve, provizioane reglementate, rezultatul exercițiului). Deși s-au redus datoriile la bănci într-o proporție destul de mare (de la 77,68% la 47,53%), cuantumul total al datoriilor se menține ridicat, înregistrând o creștere de aproximativ 14%, îndeosebi pe seama neachitării furnizorilor și a altor datorii pe termen scurt. b#%l!^+a?

Se recomandă:

optimizarea stocurilor având vedere proporția mare a acestora (62,52%, respectiv 53,83%) cu consecințele de rigoare (cheltuieli de stocare ridicate, imobilizarea disponibilităților în stocuri);

încasarea creanțelor de la clienți și achitarea furnizorilor, aceștia fiind partenerii cei mai importanți din imediata apropiere a firmei, o politică corectă față de aceștia având consecințe favorabile;

asigurarea unei structuri financiare bune (din puntul de vedere al lichidității, solvabilității, stabilității), pentru a evita eventualele riscuri de pe piață, etc.

Sistemul de factori care acționează asupra structurii patrimoniale a firmei

1. Factorii legați de natura activității (intensitatea capitalizării, durata de viață a imobilizărilor, viteza de depreciere a acestora) se reflectă în structura activelor, în primul rând în ponderea imobilizărilor corporale. Acestea au o pondere ridicată în ramurile industriei grele, în cele care solicită o infrastructură importantă și echipamente costisitoare (în industria turismului). Durata procesului de producție, dependentă de asemenea de natura activității, acționează asupra mărimii, respectiv a ponderii stocurilor în totalul activelor (activitățile cu ciclu de exploatare lung înregistrează, de regulă, o pondere ridicată a stocurilor, mai ales a celor de producție neterminată).

2. Natura relațiilor cu partenerii externi. Practicile acestora în materie de livrări, condițiile de plată pe care le aplică de obicei influențează asupra ponderii stocurilor și b#%l!^+a?creditului furnizori. Astfel, o firmă care beneficiază de un raport favorabil de forțe în raport cu furnizorii săi ar putea obține o reducere relativă a stocurilor (printr-o aprovizionare JIT), prin fracționarea livrărilor și corelarea cu fluctuația nevoilor. De asemeni, în funcție de relațiile firmei cu partenerii situați în “amonte”, firma poate beneficia de termene de plată favorabile, discounturi, sau dimpotrivă poate fi obligată să accepte condițiile impuse de aceștia. Relațiile cu clienții și alți parteneri situați “în aval” influențează într-o manieră asemănătoare asupra ponderii creanțelor.

3. Mărimea firmei, ca factor de influență, se reflectă atât în structura financiară cât și în structura activelor. Astfel, rata de îndatorare crește o dată cu creșterea dimensiunii firmei în sectorul industrial, construcții de locuințe, agricultură, chiar și turism, această relație fiind puțin pregnantă în comerțul cu amănuntul, cu ridicata, în alimentația publică.

Din analize statistice rezultă că întreprinderile mici sunt mai prudente, au mai multe fonduri proprii și mai puține surse externe de finanțare, iar în cadrul surselor externe au mai multe surse pe termen scurt, comparativ cu marile companii. Mărimea firmei influențează și asupra structurii activelor, atât imobilizate, cât și activelor circulante, care cresc odată cu dimensiunea firmei.

4. Opțiunile tactice și strategice ale firmei respective, au o mare influență asupra structurii financiare a firmei, analiza financiară evidențiind aspectele privind nevoile de finanțare, capacitatea de finanțare, situația trezoreriei etc.

5. Factorii conjuncturali (economici, sociali, juridici, legislativi), a căror acțiune este orientată preponderent asupra activelor circulante. Astfel, o reducere temporară a activității, generată de factori conjuncturali sau sezonieri se va reflecta într-o creștere a stocurilor. Evoluția favorabilă a costurilor de aprovizionare pe piață poate să conducă la un suprastocaj tranzitoriu, după cum o diminuare a ratei dobânzilor pe piața creditelor poate conduce la creșterea ponderii datoriilor în totalul pasivului cu modificări corespunzătoare în activ etc.

În analiza ratelor de structură ale pasivului avem următoarele informații: b#%l!^+a?

Tabelul 4.2 Situația ratelor de strucură ale pasivului

unde: KP – capital permanent;

Pt – pasiv total

Kpr – capital propriu

DTS – datorii pe termen scurt

DTML – datorii pe termen mediu și lung

D – datorii totale.

Se constată că:

Firma analizată înregistrează o stabilitate financiară ridicată în P0 (88,4%), dar care s-a degradat sensibil în timp (65,6% în P1), deși se menține încă la cote înalte. Dispune de autonomie financiară, capitalul propriu reprezentând în P0 aproape o jumătate din valoarea patrimoniului dar această situație nu este stabilă deoarece, ca urmare a creșterii datoriilor și prin aceasta a gradului de îndatorare atât global (+13,58%), cât și la termen (+0,83%) rata autonomiei financiare scade în P1, la 34,43% apropiindu-se de limita admisă (1/3 din pasiv).

Deși aspectele privind structura pasivului său sunt încă pozitive, această deteriorare în P1 față de P0 constituie un semnal de alarmă, impunând o revizuire, eventual o reorientare a politicii financiare pentru perioada următoare.

Interpretarea poate fi subiectivă, cel puțin trei elemente pot sta la baza unei astfel de situații:

finanțarea din credite cu dobândă bonificată a unor proiecte de investiții sau activități; b#%l!^+a?

nivelul de dobândă practicat de instituțiile financiare favorabil unor finanțări din această sursă;

situații interne favorabile sau nefavorabile, care solicită acoperirea din credite sau împrumuturi.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză ce cuprinde toate elementele de activ și de pasiv grupate după natură, destinație și lichiditate, respectiv proveniență și exigibilitate.

Bilanțul arată poziția financiară a întreprinderii doar la un moment dat, respectiv la sfârșitul exercițiului financiar, însă această poziție financiară este consecința rezultatelor obținute de întreprindere de la înființare până la data bilanțului. Bilanțul caracterizează cifric și în etalon bănesc relațiile de echilibru dimensional și structural dintre mijloacele economice gestionate de titularul de patrimoniu și de sursele de procurare a acestor mijloace.

Studiul de caz se bazează pe exemplul SC KEOPS SERV SRL.

Societatea are ca obiect de activitate :

– prepararea si vânzarea la comanda, de mâncaruri calde și reci, inclusiv vânzarea de bauturi care însotesc masa, cu sau fara program distractiv.

– bar,

– servicii de livrari la domiciliu,

– organizează mese festive,

– organizează și participă la diferite târguri, bâlciuri.

Societatea dispune de un numar de 8 angajați în decembrie 2013, după cum urmează:

2 locuri pe funcția de “bucătar”,

1 loc pe funcția de “barman”,

3 locuri “muncitor necalificat”,

1 loc “ospătar”,

1 contabil. b#%l!^+a?

Cunoașterea profundă a evoluției performanțelor economico-financiare ale întreprinderii, al procesului formării lor, însușirea unui ansamblu de metode și tehnici de analiză, și mai ales, identificarea măsurilor pentru evoluția normală a fenomenelor și proceselor economice și reducerea riscului operațional și financiar , presupune o analiză economico – financiară permanentă și temeinică.

O analiză orientată spre studiul riscurilor de faliment sau de solvabilitate se face cel mai adesea prin studierea bilanțului (analiză statică) și a tabloului de finanțare (analiza fluxurilor). Bilanțul prescurtat al societății analizate arată astfel:

Tabelul 4.3 Bilanțul SC KEOPS SERV SRL

Concluzii:

1) Activele imobilizate au crescut de la an la an, de la 1.176.580 lei în 2012 la 4.938.055 lei în 2014, fapt ce denotă investițiile efectuate de firmă.

2) Capitalurile proprii au crescut în 2013 față de 2012, iar ulterior s-au redus, arătând că anul 2014 a fost cu probleme.

3) Datoriile pe termen scurt au o pondere însemnată, fiind mai mari decât activele curente, fapt ce arată că firma are unele probleme cu lichiditățile.

Analiza structurii patrimoniale are ca obiect stabilirea și urmărirea evoluției ponderii diferitelor elemente patrimoniale (de activ și de pasiv). Ratele de structură patrimonială oferă posibilitatea exprimării bilanțului în procente și permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului oferind de asemenea posibilitatea realizării de analize comparative în timp și spațiu.

Datele după care s-au calculat indicatorii din acest capitol sunt preluate din Bilanțul Contabil al SC KEOPS SERV SRL. b#%l!^+a?

I. Analiza structurii activului

A) Rata activelor imobilizate (Rai):

Rai2013 =

Rai2014 =

Concluzii:

Rata activelor imobilizate a crescut cu 1,5%, aspect care arată preocuparea firmei de reînnoire dar ținând cont de faptul că activele circulante sunt cele care aduc profit, creșterea ratei nu e benefică.

Figura 4.1 – Evoluția ratei activelor imobilizate

B) Rata activelor circulante (Rac):

Rac =

Rac2013 = b#%l!^+a?

Rac2014 =

Concluzii:

Rata activelor circulante a scăzut cu 1,5 %, aspect negativ, ea fiind cea care aduce profit la întreprindere.

Figura 4.2 – Evoluția ratei activelor circulante

Ca rate complementare avem:

B1) rata stocurilor (Rs):

Rs = b#%l!^+a?

Rs2013 =

Rs2014 =

B2) rata creanțelor comerciale (Rcr):

Rcr =

Cr – nivelul creanțelor

Rcr2013=

Rcr2014 =

B3) rata disponibilităților bănești și a plasamentelor (Rdp):

Rdp

Rdp2013 =

Rdp2014 =

II. Analiza structurii pasivului b#%l!^+a?

Analiza ratelor de structură a bilanțului permite studiul structurii financiare a întreprinderii prin examinarea modului în care sunt repartizate sursele de finanțare a activelor între capitaluri proprii și aporturile externe, de unde rezultă autonomia (independența) financiară a întreprinderii.

Principalele rate de structură ale surselor de finanțare sunt:

a) Rata stabilității financiare (Rsf):

Rsf2013 =

Rsf2014 =

Concluzii:

Rata stabilității financiare a scăzut de la 9,15% la 8,11%, aspect negativ întrucât arată micșorarea capitalului permanent al firmei.

Figura 4.3 – Evoluția ratei stabilității financiare b#%l!^+a?

b) Rata autonomiei globale (Rag):

Rag =

Rag2013 =

Rag2014 =

Concluzii:

Rata autonomiei globale s-a majorat cu 0,16%, de la 5,57% la 5,71%, creștere datorată sporirii capitalului propriu de la 370.167 la 375.831.

Figura 4.4 – Evoluția ratei autonomiei globale b#%l!^+a?

c) Rata datoriilor pe termen scurt (Rdts):

Rdts =

Rds2013 =

Rds2014 =

Concluzii:

Și rata datoriilor pe termen scurt s-a majorat de la 90,85% la 91,88%, aspect negativ, întrucât denotă o creștere a datoriilor curente, cu implicații asupra nevoii de fond de rulment.

Figura 4.5 – Evoluția ratei datoriilor pe termen scurt

d) Rata datoriilor totale (Rdt):

Rdt =

Rdt2013 =

Rdt2014 =

Concluzii:

Această rată se menține cam la aceiași valoare ridicată arătând ca firma are probleme cu datoriile totale, adică și pe termen scurt și lung.

Figura 4.6 – Evoluția ratei datoriilor totale

b#%l!^+a?

Întrucât firma nu are subvenții din exploatare sau provizioane situația netă (SN) este egală cu capitalurile proprii (CPR).

Situația netă poate fi determinat pe baza relației:

SN = AT – DT

AT – active totale;

DT – datorii totale.

Situația netă este mai restrictivă decât capitalurile proprii. Relația de calcul este următoarea:

SN = Capitaluri proprii – subvenții pentru investiții – provizioane

SN2013 = 6.643.256 – 6.273.089 = 370.167

SN2014 = 6.580.299 – 6.204.468 = 375.831

Concluzii:

Situația netă a crescut în 2014 față de 2013 cu 5.664 lei, adică 1,53 % ca urmare a majorării imobilizărilor, care au devansat datoriile firmei, aspect pozitiv.

b#%l!^+a?

Figura 4.7 – Evoluția situației nete

Activul net contabil (ANC) se calculează în două moduri:

ANC = Total activ – active fictive – datorii totale din pasiv – provizioane

ANC = Capital propriu – active fictive (de exemplu cheltuielile de constituire)

ANC este egal în acest caz cu situația netă, întrucât imobilizări necorporale nu sunt.

Rаtele de finаnțаre și de îndаtorаrε

În cazul societății, valorile indicatorilor sunt calculați conform datelor din tabelul de mai jos:

Rаtele de lichiditаte și solvаbilitаte

Pentru a ne forma o opinie pertinentă cu privire la nivelul lichidității societății analizate, vom aborda și analiza în cele în cele ce urmează doi indicatori considerați reprezentativi:

Lichiditatea curentă reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale curente de a se transforma într-un timp scurt în lichidități pentru a achita datoriile curente. Dacă valoarea totală a pasivelor curente este mai mare decât valoarea totală a activelor curente atunci acest indicator e subunitar, așa cum este și cazul nostru în intervalul 2012 – 2014. Conform prevederilor Ordinului 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor conforme cu directivele europene, lichiditatea curentă e considerată satisfăcătoare pentru valori ce oscilează în jurul b#%l!^+a?lui 2. Din datele înscrise în tabelul de mai sus se observă însă clar că acest indicator este cu mult inferior pragului considerat optim, ceea ce sugerează că societatea se confruntă cu grave probleme în acoperirea datoriilor curente.

Lichiditatea imediată indică măsura în care datoriile pe termen scurt pot fi acoperite din disponibilitățile bănești și plasamentele societății. Nivelul asiguratoriu se situează în jurul cifrei 1, dar se constată că în perioada supusă analizei valorile obținute sunt mult mai scăzute, chiar negative. Rezultă că societatea se confruntă cu o diminuare a capacității de onorare a obligațiilor pe termen scurt din disponibilitățile bănești pe care le deține.

Solvabilitatea. Ca și lichiditatea, solvabilitatea este abordată multilateral în literatura de specialitate. De aceea, apreciem că starea de solvabilitate trebuie analizată din punct de vedere al funcțiilor sale pe de-o parte și al orizontului de timp la care se referă, pe de altă parte. Suntem de părere că solvabilitatea financiară se referă la disponibilitățile de numerar pe o perioadă mai lungă de timp în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente.

Principalii indicatori ai solvabilității generale sunt solvabilitatea patrimonială și solvabilitatea patrimonială la termen, care determinați în baza datelor din bilanțurile societății se prezintă astfel:

O întreprindere aflată în stare de funcționare este apreciată ca fiind solvabilă atunci când suma activelor fixe și circulante este mai mare sau cel puțin egală cu totalul pasivelor exigibile. Înseamnă că o întreprindere poate să fie solvabilă chiar dacă la un moment dat ea nu are capacitate de plată și nu dispune de lichiditatea financiară. Lipsa capacității de plată și a lichidității pot fi temporare dacă societatea comercială este solvabilă. Din acest motiv se spune că solvabilitatea unei întreprinderi este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidității (capacității de plată) se datorează unor situații conjuncturale.

Numai la momentul 2012 sunt relevante valorile înregistrate, indicând gradul în care capitalul social asigură acoperirea obligațiilor pe termen mediu și lung, întrucât în 2013 și 2014 datoriile pe termen lung sunt 0, indicatorul cuantificând un procent de 100%.

Solvabilitatea patrimonială la termen însă înregistrează valori bune în 2012 ceea ce indică faptul că la momentul respectiv firma era solvabilă, valoarea activelor depășind cu mult totalul pasivelor exigibile. Începând cu 2013 însă nivelul indicatorului scade progresiv, astfel încât la 2014 înregistrează cel mai scăzut cuantum, de numai 12,48%.

Sub aspect grafic, evoluția indicatorilor solvabilitate patrimonială și solvabilitate patrimonială la termen este următoarea:

b#%l!^+a?

Fig. 4.8 – Solvabilitatea patrimonială și solvabilitatea patrimonială la termen

Fig. 4.9– Lichiditatea generală și solvabilitatea patrimonială

Avand in vedere ca nivelul normal al lichiditatii generale este intre 1,8 si 2 putem afirma ca societatea a inregistrat rezultate bune. In primii 2 ani are o valoare supraunitara lucru ce i-a permis firmei sa faca fata obligatiilor curente de plată. Faptul ca ea e in scadere reflecta o activitate in declin, lucru care ii va pune la indoiala pe creditori in acordarea creditelor comerciale si bancare.

Lichiditatea curenta: acest indicator este în descrestere pe parcursul celor 3 ani in 2014 inregistrand chiar o valoare mica ceea ce ne sugereaza ca firma se va confrunta cu incapacitatea de a-si onora obligatiile pe termen scurt.

Solvabilitatea generala: Pentru o activitate normală ar trebui ca aceasta valoare sa fie b#%l!^+a?2. Dupa cum se observa valoarea oscileaza, fiind mai mica in 2014. Deci nu putem spune că, creditorii intreprinderii se bucura de o foarte mare siguranta.

Solvabilitatea patrimoniala: In anul 2013 firma a inregistrat un nivel normal, acesta scazand brusc sub minima acceptabilă care e de 30%.

Determinаreа și interpretаreа rаtelor dε gestiune pe exemplul SC KEOPS SERV SRL

Folosind datele din bilanțul și contul de profit sau  pierdere, mai jos, prezentăm mărimea indicatorilor vitezei de rotație a capitalului în anul 2014 comparativ cu anul 2013 (tabelul 4.3.).

Tabelul 4.3. Calculul vitezei de rotație

Exceptând indicatorul rotației de ansamblu al capitalului economic (activul total) care în anul 2014 are valoare mai mică decât în anul 2013, toți ceilalți indicatori ai rotației au crescut ceea ce se apreciază a fi un fenomen pozitiv.

 Pentru a prezenta modalitatea de analiză a vitezei de rotație a stocurilor folosim datele de mai jos (tabelul 4.5):

Referitor la viteza de rotație exprimată prin numărul de rotații, situația este următoarea. Conform calculelor, în 2014 față de anul precedent, numărul de rotații a sporit cu 0,6.

Tabelul 4.4. Viteza de rotație a activelor circulante- mii lei

▪   analiza numărului de rotații

   Această creștere a vitezei de rotație este un aspect pozitiv și este rezultatul acțiunii conjugate a celor doi factori.

b#%l!^+a?

   1.Influența modificării soldului mediu se calculează astfel:

   Soldul mediu a scăzut cu 343 mii lei, în consecință viteza de rotație, ca număr de rotații a crescut cu 0,1 rotații pe an.

   2. Influența modificării cifrei de afaceri:

   Cifra de afaceri a crescut cu 17402 mii lei, iar rezultatul s-a materializat în sporirea vitezei de rotație cu 0,5 rotații pe an.

▪   analiza duratei unei rotații

Privită prin prisma, duratei unei rotații, viteza de rotație a activelor circulante cunoaște fenomenul accelerării.

Durata unei rotații măsoară intervalul de timp dintre momentul investirii unei sume de bani în active circulante și cel al recuperării lor prin vânzarea produselor finite. Cu cât durata este mai mică cu atât activitatea este mai eficientă , mai rentabilă.

Calculele efectuate ne arată ca în anul curent față de cel precedent, durata unei rotații s-a redus cu 2 zile, deci viteza de rotație a activelor circulante a crescut. b#%l!^+a?

   Factorii care au generat această situație de fapt sunt: modificarea soldului mediu al activelor circulante și cifra de afaceri. Timpul nemodificându-se influența lui este nulă:

1. Influența modificării soldului mediu a activelor circulante se calculează:

Scăderea soldului mediu cu 343 mii lei a atras scurtarea duratei unei rotații cu 0,4 zile.

2. Influența modificării cifrei de afaceri:

   Cifra de afaceri a avut o influența mai mare asupra reducerii duratei unei rotații de 1,6 zile.

Exemplificarea analizei vitezei de rotație a creditului client se face cu ajutorul datelor din tabelul 4.5.

Tabelul 4.5.Viteza de rotație a creditului client

Numărul de rotații a creditului client, în anul curent față de anul precedent, a crescut cu  0,32 rotații, în procent cu 3,3%, conform relației de mai jos:

Rezultatul se datorează :

1. Modificării cifrei de afaceri

 și

2. Modificării soldului mediu al clienților

Cercetarea consemnează următoarele:

▪  o accelerarea a vitezei de rotație a creditului client, întrucât numărul de rotații a crescut cu  0,32 rotații;

▪  cifra de afaceri a avut o influență pozitivă  asupra evoluției indicatorului, generând creșterea numărului de rotații cu 1,26;

▪  soldul mediu al clienților, prin majorarea să , a atras o reducere a numărului de rotații cu -0,94.

Faptul că ritmul de creștere a cifrei de afaceri (113,08%) a fost superior clientilor (105,03%) explică accelerarea vitezei de rotație a creditului client, apreciată a fi o situație favorabilă.

Durata rotației creditului client, a scăzut cu 1,17 zile conform calcului :

și se datorează acțiunii  factorilor:

1. modificarea cifrei da afaceri

și

2. modificarea soldului mediu al clienților

Rezultatul calculelor este redat în tabelul 4.6

Tabelul 4.6. Rezultatul analizei duratei rotației creditului client

Datele tabelului 4.6 arata că:

▪  durata  în zile a unei rotații s-a diminuat , în anul curent față de anul precedent cu 1, 17 zile;

▪  cifra de afaceri prin creșterea sa a atras o diminuare a duratei rotației cu 4,33 zile, efect favorabil, cifra de  afaceri, de altfel, a avut rol hotărâtor la accelerarea vitezei de rotație a creditului  client ;

▪  soldul mediu al clienților a crescut, drept consecință durată unei rotații a creditului client a crescut cu 3, 16 zile.

Deși durata creditului client a scăzut, remarcăm faptul că aceasta depășește 30 zile.

Pe baza datelor sistematizate în tabelul 4.7 prezentăm modalitatea practică de analiză a vitezei de rotație a creditului furnizor.

Tabelul 4.7 Viteza de rotație a creditului furnizor

Numărul de rotații a creditului furnizor, conform datelor din tabelul 4.7, a crescut cu 0,45 rotații.

Fenomenul înregistrat are la baza modificarea celor doi factori:

1. modificarea cifrei de afaceri, și

2. modificarea soldului mediu al contului furnizori

Rezultatul calculelor se prezintă în tabelul 4.8

Tabelul 4.8. Rezultatul analizei numărului de rotații a creditului furnizor

Constatăm o creștere  a numărului de rotații cu 0,45, nefavorabil entității cercetate și datorat:

▪  cifrei de afaceri a cărei creșteri  cu  peste 19.7 milioane lei a determinat majorarea cu +1,1 a  numărului de rotații, și

▪  soldului mediu al furnizorilor, care a crescut cu peste 1,3 milioane lei a dus la diminuarea cu – 0,56 a numărului de rotații.

Referitor la durat unei rotații aceasta a scăzut cu 2,29 zile

Rezultatul se datorează acțiunii conjugate a celor doi factori:

1. modificarea cifrei de afaceri   și

2. modificarea soldului mediu al furnizorilor

Sinteza calculelor se prezintă în tabelul 4.9.

Tabelul 4.9. Rezultatul analizei duratei rotației  creditului furnizor

Din analiza  reies aspectele:

▪  durată, în zile, a rotației creditului furnizor a scăzut cu 2,29zile;

▪  creșterea cifrei de afaceri  are o influență determinanta asupra scăderii duratei în zile a creditului furnizor cu 4,94 zile;

▪  creșterea soldului mediu al furnizorilor atrage  majorarea cu 2,65 zile a duratei rotației creditului furnizor.

Această evoluție a duratei rotației creditului furnizor defavorizează întreprinderea, deoarece trebuie să-și achite obligațiile față de furnizori cu 2,29 zile mai repede. Corelat cu evoluția creditului client, faptul că durata creditului client este mai mică decât cea a creditului furnizor întreprinderea are de beneficiat în acest caz.

Determinarea pragului de rentabilitate și a indicatorilor de risc asociați

Diagnosticul riscului de faliment evaluează solvabilitatea și lichiditatea întreprinderii în manieră statică (echilibrul la un moment dat) și dinamică (fluxurile de trezeorerie).

1. Analiza statică

Analiza statică evidențiază echilibrele/dezechilibrele poziției financiare a întreprinderii utilizând:

a) Indicatorii echilibrului financiar: FR, FRP, FRS, ACRnete, NFR, TN

– FR este de aproximativ 8 ori mai mare decât NFR.

– Creditele de trezorerie sunt de aproximativ 9 ori mai mari decât NFR

Din analiza acestor corelații, rezulta o incertitudine în ceea ce privește echilibrul poziției financiare al întreprinderii doar prin analiza acestor indicatori => este necesară o analiză mai detaliată a situației din întreprindere.

b) Ratele de solvabilitate (capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor pe termen lung). Cel mai adesea solvabilitatea este apreciată prin intermediul:

– Ratei de îndatorare: ;

Rata de îndatorare2013== 0,35

Rata de îndatorare2014==0,35

– Levierului: .

Levier2013==0,54

Levier2014==0,54

Se poate observa că în cei doi ani, valorile ratei de îndatorare cât și ale levierului sunt egale. Rata de îndatorare este mai mică de 50% și levierul este mai mic decât 1, rezulta că întreprinderea prezintă o bună solvabilitate.

2013 ==0,52

2014== 0,47

Potrivit normelor bancare, pragul minim este o rată de 33% a CPR față de totalul pasivului, condiție ce se respectă pentru ambii ani.

c) Ratele de lichiditate (capacitatea întreprinderii de a plăti datoriile curente ce vor deveni scadente pe termen scurt):

– Rata curentă: .

Rata curentă2013=

Rata curentă2014=

În mod normal această rată trebuie să fie mai mare decât 1, ceea ce semnifică existența unui fond de rulment pozitiv;

– Rata rapidă (testul acid): .

Rata rapidă2013=

Rata rapidă2014=

În general, băncile impun o limită minimă a acestei rate de 0,8, prag îndeplinit de societate atât în 2013 cât și în 2014.

– Rata imediată (Rata cash): evaluează capacitatea întreprinderii de a plăti datoriile curente cu ajutorul activelor de trezorerie.

Rata imediata2013=

Rata imediata2014=

Ratele de mai sus nu oferă informații despre calitatea lichidității activelor curente.

2. Analiza dinamică

Analiza dinamică permite explicarea echilibrelor/dezechilibrelor evidențiate de analiza statică cu ajutorul următoarelor rate de rambursare a datoriilor și de autonomie financiară:

– Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) exprimă surplusul monetar generat de activitatea de exploatare: ETE=EBITDA- .

ETE=532-(-59)=591

ETE poate evidenția capacitatea de rambursare a datoriilor prin respectarea următoarelor corelații:

o Ca nivel minim ETE ≥Cheltuieli financiare;

591>154

o Mai sigur, capacitatea de rambursare se asigură dacă ETE-Impozit pe profit≥Cheltuieli financiare + Rambursarea anuală a datoriilor .

591-22>154+66

569>220

Cele 2 condiții sunt îndeplinite, rezulta că datoriile pot fi rambursate

– Rata capacității de rambursare:

Rata capactitatii de rambursare= => întreprinderea nu prezintă risc de insolvabilitate

– Rata capacității de plată a dobânzilor: ;

Rata capacității de plată a dobânzilor=

– Rata autonomiei financiare:

Rata autonomiei financiare= => este strict superioară limitei impuse, deci nu exista riscul incapacității de plată.

3. Detectarea riscului de faliment prin metoda scorului

Metoda scorului urmărește predicția riscului de faliment pornind de la o serie de rate financiare strâns corelate cu starea de sănătate/slăbiciune a întreprinderii. Aceste rate sunt identificate prin analiză discriminantă și apoi se caută cea mai bună combinație liniară dintre ele care să diferențieze cât mai clar posibil întreprinderile performanțe de cele cu risc ridicat de faliment.

Funcția liniară a ratelor selectate (Ri ) conduce la calcularea unui scor Z care permite aprecierea riscului de faliment al întreprinderii: Z=a0+a1R1+…+anRn .

Pentru exemplificare este prezentată funcția scor dezvoltată de Anghel (2002):

Z=5,676+6,3718

Z=5,676+6,3718

Z=5,676+0,221+0,179-2,709-3,168=0,199

– 0<Z<2,05 deci, întreprinderea se află în zona de incertitudine, însă valoarea este apropiată de 0, ceea ce semnifică un risc de faliment destul de ridicat.

Planificarea necesarului de finanțare

Creșterea sustenabilă (g)

Creșterea sustenabilă este acea rată de creștere a necesarului de capitaluri care poate fi finanțată din autofinanțare (PN reinvestit) și din contractarea de noi datorii astfel încât rata îndatorării să nu se modifice.

Rata de creștere sustenabila este o măsură a capacității unei companii de a-și spori veniturile fără să-și ridice gradul de îndatorare.

În timp continuu : gcontinuu==1,33%

În timp discret : gdiscret=== 1,34%

Deoarece rata de creștere sustenabila este redusă, întreprinderea nu își poate spori veniturile fără a-și crește gradul de îndatorare.

Creșterea autofinanțată (g’)

Creșterea autofinanțată este acea rată de creștere a necesarului de capitaluri care poate fi integral autofinanțată din PN reinvestit. Creșterea autofinanțată este mai restrictivă decât cea sustenabilă și, deoarece nu presupune contractarea de noi datorii, va conduce la ameliorarea ratei de îndatorare.

– În timp continuu : g’continuu== =0,86%

– În timp discret : g’discret===0,06%

Prin rata de creștere autofinanțată, care este extrem de redusă, se întărește ideea ca firma nu se poate dezvolta în lipsa contractării de împrumuturi.

CONCLUZII

Prin analiza desfășurată, se poate observa că, deși intreprinderea înregistrează venituri considerabile, profitul net este destul de redus, ca rezultat al unui volum mare de cheltuieli.

Se recomandă ca volumul cheltuielilor să se reducă sau să se marească aportul de capital pentru ca firma să își reduca riscul de faliment și să creasca rezultaul net.

Deși, la prima vedere, situația financiara a firmei este bună, la o analiză financiară detaliată se observă unele dezechilibre care afectează performanța financiară a acesteia. Una dintre cauze o reprezintă gestionarea defectuoasă a resurselor intreprinderii.

Firma analizată înregistrează o stabilitate financiară ridicată în P0 (88,4%), dar care s-a degradat sensibil în timp (65,6% în P1), deși se menține încă la cote înalte. Dispune de autonomie financiară, capitalul propriu reprezentând în P0 aproape o jumătate din valoarea patrimoniului dar această situație nu este stabilă deoarece, ca urmare a creșterii datoriilor și prin aceasta a gradului de îndatorare atât global (+13,58%), cât și la termen (+0,83%) rata autonomiei financiare scade în P1, la 34,43% apropiindu-se de limita admisă (1/3 din pasiv).

Rata activelor imobilizate a crescut cu 1,5%, aspect care arată preocuparea firmei de reînnoire dar ținând cont de faptul că activele circulante sunt cele care aduc profit, creșterea ratei nu e benefică.

Rata activelor circulante a scăzut cu 1,5 %, aspect negativ, ea fiind cea care aduce profit la întreprindere.

Rata stabilității financiare a scăzut de la 9,15% la 8,11%, aspect negativ întrucât arată micșorarea capitalului permanent al firmei.

Rata autonomiei globale s-a majorat cu 0,16%, de la 5,57% la 5,71%, creștere datorată sporirii capitalului propriu.

Și rata datoriilor pe termen scurt s-a majorat de la 90,85% la 91,88%, aspect negativ, întrucât denotă o creștere a datoriilor curente, cu implicații asupra nevoii de fond de rulment.

Situația netă a crescut în 2014 față de 2013 cu 5.664 lei, adică 1,53 % ca urmare a majorării imobilizărilor, care au devansat datoriile firmei, aspect pozitiv.

Rata de finanțare a stocurilor are valori destul de mici, ceea ce înseamnă că stocurile nu pot fi finanțate integral, remarcându-se însă o creștere în anul 2013 care poate fi pusă pe seama atât a creșterii fondului de rulment, cât și a scăderii stocurilor.

Solvabilitatea patrimonială la termen înregistrează valori bune în 2012 ceea ce indică faptul că la momentul respectiv firma era solvabilă, valoarea activelor depășind cu mult totalul pasivelor exigibile. Începând cu 2013 însă nivelul indicatorului scade progresiv, astfel încât la 2014 înregistrează cel mai scăzut cuantum, de numai 12,48%.

BIBLIOGRAFIE

Colasse Bernard , Contabilitate generală, ediția a 4-a, traducere de Neculai Tabără, Editura Moldova, Iași, 1995

Dragotă V, Brașoveanu L, Dragotă M, Management financiar, Ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2012

Feleagă N., L. Malciu, Ș. Bunea, Bazele contabilității – o abordare europeană și internațională, Editura Economică, București, 2002

Gheorghiu Anca, Analiza diagnostic si evaluarea intreprinderii, Ed. Victor, Bucuresti, 2010

Horomnea Emil, Bazele Contabilității concepte și aplicații,, Editura Sedcom Libris, Iași 2004

Lopez J.A., Contabilidad general, 14' Edicion, Ed. Donostiarra, San Sebastian, 1994

Năstase Gabriel, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs, 2010-2011

Richard Jacques, Christine Collete – Comptabilité générale.Une optique internationale, 4-e édition, Dunod, Paris, 1996

Petris R., Bazele contabilitatii, Breviar, Ed. Gorun, lasi, 2000

Petrescu Silvia, Analiza si diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ. Ed. a III-a,CECCAR, 2010

Suciu G., Analiză economico-financiară, Editura Infomarket, Brașov, 2009

Vâlceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiză economico-financiară, Editura Economica,București 2009

http://www.macrostandard.ro/indicatori_analiza_financiara.html)

http://ec.europa.eu/europeaid/multimedia/publications/documents/tools/europeaid_adm_manual_ecofin_fr.pdf

BIBLIOGRAFIE

Colasse Bernard , Contabilitate generală, ediția a 4-a, traducere de Neculai Tabără, Editura Moldova, Iași, 1995

Dragotă V, Brașoveanu L, Dragotă M, Management financiar, Ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2012

Feleagă N., L. Malciu, Ș. Bunea, Bazele contabilității – o abordare europeană și internațională, Editura Economică, București, 2002

Gheorghiu Anca, Analiza diagnostic si evaluarea intreprinderii, Ed. Victor, Bucuresti, 2010

Horomnea Emil, Bazele Contabilității concepte și aplicații,, Editura Sedcom Libris, Iași 2004

Lopez J.A., Contabilidad general, 14' Edicion, Ed. Donostiarra, San Sebastian, 1994

Năstase Gabriel, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs, 2010-2011

Richard Jacques, Christine Collete – Comptabilité générale.Une optique internationale, 4-e édition, Dunod, Paris, 1996

Petris R., Bazele contabilitatii, Breviar, Ed. Gorun, lasi, 2000

Petrescu Silvia, Analiza si diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ. Ed. a III-a,CECCAR, 2010

Suciu G., Analiză economico-financiară, Editura Infomarket, Brașov, 2009

Vâlceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiză economico-financiară, Editura Economica,București 2009

http://www.macrostandard.ro/indicatori_analiza_financiara.html)

http://ec.europa.eu/europeaid/multimedia/publications/documents/tools/europeaid_adm_manual_ecofin_fr.pdf