Analiza Financiara A Activitatii Bancare

Cuprins:

CAPITOLUL 1

SISTEMUL BANCAR ROMANESC SI ROLUL BANCILOR COMERCIALE IN CADRUL ACESTUIA

1.1. Evolutia sistemului bancar

1.2. Descrierea sistemului bancar

1.3. Rolul bancilor comerciale

CAPITOLUL 2

OPERATIUNILE ACTIVE SI PASIVE. MANAGEMENTUL ACESTORA IN CADRUL BANCILOR

2.1. Operatiunile pasive si managementul pasivelor bancare

2.2. Operatiunile active si managementul activelor bancare

2.3. Optimizarea activitatii bancare prin corelarea operatiunilor active cu cele pasive

CAPITOLUL 3

REZULTATELE FINANCIARE ALE ACTIVITATII BANCARE REFLECTATE IN DOCUMENTELE DE SINTEZA

3.1. Bilantul bancar

3.1.1. Bilant bancar – concept

3.1.2. Structura bilantului bancar

3.1.2.1. Activul bilantier

3.1.2.2. Pasivul bilantier

3.2. Contul de profit si pierdere

3.3. Corelatia bilantului cu planul de conturi bancar

CAPITOLUL 4

ANALIZA FINANCIARA A ACTIVITATII BANCARE

4.1. Analiza financiara – instrument de conducere si imbunatatire a performantelor bancare

4.2. Modalitati de analiza

4.2.1. Indicatori de performanta

4.2.2. Metoda ratelor

4.2.2.1. Ratele de structura si activitate

4.2.2.2. Ratelor de exploatare si rezultate

4.2.2.3. Ratele de gestiune

4.2.3. Analiza riscurilor asumate

4.2.3.1. Riscul de credit

4.2.3.2. Riscul de lichiditate

4.2.3.3. Riscul de rata a dobanzii

4.2.3.4. Riscul de schimb

4.2.3.5. Riscul de solvabilitate

CAPITOLUL 5

STUDIU DE CAZ – BANCA COMERCIALA ROMANA

5.1. BANCA COMERCIALA ROMANA – prezentare

5.1.1. Istoricul bancii

5.1.2. Structura actionariatului

5.1.3. Activitatea bancii

5.2. Analiza activelor si pasivelor

5.2.1. Evolutia activelor

5.2.2. Evolutia pasivelor

5.3. Contul de profit si pierdere

5.3.1. Veniturile

5.3.2. Cheltuielile

5.4. Indicatori de performanta

5.5. Performante

Bibliografie:

118 pagini

=== ANALIZA FINANCIARA A ACTIVITATII BANCARE ===

Cuprins:

CAPITOLUL 1

SISTEMUL BANCAR ROMANESC SI ROLUL BANCILOR COMERCIALE IN CADRUL ACESTUIA

1.1. Evolutia sistemului bancar

1.2. Descrierea sistemului bancar

1.3. Rolul bancilor comerciale

CAPITOLUL 2

OPERATIUNILE ACTIVE SI PASIVE. MANAGEMENTUL ACESTORA IN CADRUL BANCILOR

2.1. Operatiunile pasive si managementul pasivelor bancare

2.2. Operatiunile active si managementul activelor bancare

2.3. Optimizarea activitatii bancare prin corelarea operatiunilor active cu cele pasive

CAPITOLUL 3

REZULTATELE FINANCIARE ALE ACTIVITATII BANCARE REFLECTATE IN DOCUMENTELE DE SINTEZA

3.1. Bilantul bancar

3.1.1. Bilant bancar – concept

3.1.2. Structura bilantului bancar

3.1.2.1. Activul bilantier

3.1.2.2. Pasivul bilantier

3.2. Contul de profit si pierdere

3.3. Corelatia bilantului cu planul de conturi bancar

CAPITOLUL 4

ANALIZA FINANCIARA A ACTIVITATII BANCARE

4.1. Analiza financiara – instrument de conducere si imbunatatire a performantelor bancare

4.2. Modalitati de analiza

4.2.1. Indicatori de performanta

4.2.2. Metoda ratelor

4.2.2.1. Ratele de structura si activitate

4.2.2.2. Ratelor de exploatare si rezultate

4.2.2.3. Ratele de gestiune

4.2.3. Analiza riscurilor asumate

4.2.3.1. Riscul de credit

4.2.3.2. Riscul de lichiditate

4.2.3.3. Riscul de rata a dobanzii

4.2.3.4. Riscul de schimb

4.2.3.5. Riscul de solvabilitate

CAPITOLUL 5

STUDIU DE CAZ – BANCA COMERCIALA ROMANA

5.1. BANCA COMERCIALA ROMANA – prezentare

5.1.1. Istoricul bancii

5.1.2. Structura actionariatului

5.1.3. Activitatea bancii

5.2. Analiza activelor si pasivelor

5.2.1. Evolutia activelor

5.2.2. Evolutia pasivelor

5.3. Contul de profit si pierdere

5.3.1. Veniturile

5.3.2. Cheltuielile

5.4. Indicatori de performanta

5.5. Performante

Cap.1 SISTEMUL BANCAR ROMANESC

SI ROLUL BANCILOR COMERCIALE IN CADRUL ACESTUIA

EVOLUTIA SISTEMULUI BANCAR

Structura sistemului bancar înainte de 1990 era similară cu cea a tuturor economiilor centralizate. Banca Natională a României combina funcțiile unei bănci centrale cu câteva din funcțiile unei bănci comerciale. Împreună cu alte instituții de stat, ea elabora proiectele de creditare și numerar pentru economie și monitoriza punerea lor în practică.

Procesul de restructurare a sistemului a început încă de la sfârșitul anului 1990, când Banca Comercială Română (BCR) nou înființată a preluat funcția comercială pe care o îndeplinea până atunci Banca Națională.

Fostele bănci de stat specializate (Banca Română pentru Comerț Exterior, Banca Agricolă, Banca de Investiții) au fost transformate în bănci comerciale, putând efectua toate operațiunile bancare fără a mai ține cont de specializarea sectorială avută.

Un sistem pe două nivele, de tip occidental, bazat pe principiul universalității băncilor a devenit operațional în aprilie 1991 o dată cu adoptarea celor două legi bancare – Legea privind activitatea bancară și Legea privind statutul Băncii Naționale (modificate ulterior prin Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară și Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României).

Prin lege, Banca Națională a României a căpătat autonomie fața de puterea executivă, astfel:

are personalitate juridică;

este unicul organ de emisiune, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plată, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială a societăților bancare;

este un organ consultativ în procesul de elaborare a actelor normative ale autoritaților publice, care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar si datoria publică;

conducerea Băncii Naționale este asigurată de un Consiliu de Administrație numit de Parlament; membrii Consiliului de Administrație nu pot fi parlamentari sau membrii enui partid politic.

Băncile comerciale au statut de societăti comerciale pe acțiuni și funcționeaza în baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a Legii bancare nr. 58/1998. Ele se pot constitui cu aport parțial sau total de capital autohton, privat sau străin si sunt independente, avănd dreptul să se implice în diverse operațiuni bancare, cu condiția respectării reglementărilor emise de BNR.

Tuturor băncilor comerciale li se permite, în cadrul legal, să funcționeze ca “bănci universale”. În realitate, anumite funcții din activitatea bancară universală nu sunt permise, cum ar fi activitați de brokeraj la bursă, pentru care sunt necesare firme separate, avănd aceasta strategie la bază.

La început BNR a intenționat dezvoltarea sistemului si consolidarea performanței câtorva bănci, în special al celor de stat. În ultimii ani s-a petrecut o notabilă apariție de bănci noi. Pachetul lor competitiv de servicii bancare va afecta profund standardele și performanțele celorlalte bănci.

Creșterea numărului de bănci a fost mai puțin explozivă decât în celelalte țări din Europa Centrală și de Est, ca urmare a poiticii prudente de autorizare din partea băncii centrale.

Structura și ponderea numărului băncilor în funcție de proveniența capitalului:

Obiectivul central al activitătii de autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a băncilor îl constituie realizarea stabilității și viabilitații întregului sistem bancar. Prin urmare, supravegherea prudențială a societăților bancare are rolul de a preveni riscul sistemic.

Evoluție 1996 – 2002

În 1996, BNR a completat și îmbunătațit normele prudențiale bancare în concordanță cu noile elemente apărute pe plan internațional în domeniu.

Exceptând cazurile a două bănci – Dacia Felix și Credit Bank – a căror situație financiară a înregistrat un declin permanent, ajungând în încetare de plăți, precum și cel al Băncii Agricole – care a fost excesiv expusă la riscul sectorial și de credit ca urmare a obligării acesteia, prin acte normative, să crediteze unitățile din agricultură indiferent de situația lor economică și financiară – la finele anului 1996 societățile bancare din țara noastră s-au încadrat, în mare măsură, în indicatorii de performanță financiară care asigură viabilitatea și stabilitatea sistemului bancar românesc în ansamblul său. Trebuie menționat și cazul Bancorex, care a finanțat prioritar sectorul energetic, ale cărui probleme structurale sunt reflectate inevitabil în calitatea portofoliului de credite al băncii.

Indicatorul central ce stă la baza acestei analize este solvabilitatea societăților bancare ce a înregistrat o evoluție pozitiva. Cu excepția a două cazuri, nivelul de solvabilitate al băncilor românești în 1996 a fost superior celui minim (8% din fondurile proprii) prevăzut de Normele BNR și de standardele internaționale. Acest fapt este cu atât mai important cu cât creșterea solvabilității societăților bancare a fost realizată concomitent cu creșterea volumului provizioanelor specifice de risc constituite pentru acoperirea riscului de credit aferent creditelor neperformante. Spre deosebire de anii precedenți, în cursul anului 1996 societățile bancare au clasificat cu mai multă exigența portofoliul de credite pe categoriile de riscuri “îndoielnic” și ”pierdere” (43,7% din totalul creditelor acordate până la sfârșitul anului), procentul de provizionare al acestora crescând la 94,1% în aceeași perioadă.

La finele anului 1997, băncile românești s-au încadrat în mare măsură în indicatorii de performanță financiară. Nivelul de solvabilitate a băncilor românești a înregistrat o evoluție pozitiva, crescând la 13,6%.

Majoritatea băncilor românești au atins o rată de adecvare a capitalului superioară nivelului minim de 8%. Acest fapt este cu atât mai important cu cât creșterea solvabilitații a fost realizată concomitent cu creșterea volumului provizioanelor specifice de risc aferente creditelor neperformante.

Se poate afirma că reglementarea privind indicele de solvabilitate a stimulat băncile să-și îmbunătățească situația financiară prin majorarea elementelor de activ care au atașată o pondere de risc de credit mai mică de 100%, în special titluri de stat. Totuși, această reglementare nu tratează problema riscului de piață, care devine importantă în condițiile deschiderii economiei României și dezvoltării de noi instrumente financiare. BRI a recomandat în 1997 ca rata adecvării capitalului în țările în curs de dezvoltare și în tranziție să fie 12%.

Evoluția de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi însă detașată de situația generală a economiei naționale, care s-a confruntat cu dificultăți majore, atât la nivel microeconomic, cât și macroeconomic, înregistrând în 1997 un declin semnificativ. Problemele structurale din sectorul real au avut un impact negativ asupra calității portofoliului de credite al băncilor (cum este cazul Băncii Agricole și Bancorex). În acest context economic defavorabil, majoritatea băncilor au clasificat cu mai multă exigență creditele în categoriile de risc “îndoielnic” și ”pierdere”; ponderea provizioanelor constituite pentru aceste categorii de credite a crescut de la 89% la 31 decembrie 1996 la 95% la 31 decembrie 1997.

Situațiile menționate anterior, la care se mai adaugă băncile Dacia Felix, Credit Bank, Columna au condus printre altele la existența unui nivel ridicat al creditelor neperformante (de peste 52%) în sistemul bancar românesc.

Eforturile depuse de bănci, atât pe linia acoperirii cu provizioane de risc a creditelor neperformante acordate în 1997, cât și a clasificării cu mai multă exigență a creditelor acordate în anii precedenti si provizionarea lor corespunzătoare sunt evidențiate de evoluția indicelui de creștere a provozioanelor specifice de risc constituite (291%) care l-a devansat pe cel al creditelor acordate (126%). Ca urmare, la 31 decembrie 1997, ponderea provizioanelor specifice de risc constituite în totalul creditelor acordate a fost de 18,2%, comparativ cu nivelul de 9,3% înregistrat în 1996.

Sistemul bancar românesc s-a caracterizat și în 1998 prin concentrare și segmentare. Deși numărul instituțiilor bancare a crescut de circa 7 ori din 1991 până în 1998, piața bancară autohtonă era încă dominată în decembrie 1998 de patru mari bănci cu capital de stat (Bancorex, BRD, BCR, Banca Agricolă) și CEC. Cele patru bănci dețineau 62% din totalul activelor sistemului bancar, iar CEC 9,8%.

Menținerea distorsiunilor din sectorul real, fluctuațiile ratelor de dobândă, ale cursului de schimb al monedei naționale, precum și al prețurilor de consum și-au pus amprenta negativ asupra sectorului bancar, influențând negativ performanțele financiare ale băncilor și indicatorii de prudență bancară în sensul creșterii veniturilor nerealizate din dobânzi și din influențe de curs valutar în totalul profitului brut.

Nivelul de solvabilitate al băncilor românești a scazut în cursul anului 1998 de la 13,6% la 12,5% pe ansamblul sistemului bancar, dar se situează peste nivelul minim indicat de organismele internaționale pentru țările în tranziție (de 12%) și majoritatea băncilor au atins o rată de adecvare superioară nivelului minim (8%) prevăzut de normele BNR. Se poate afirma că reglementarea pentru indicele de solvabilitate a stimulat băncile să-și îmbunătățească situația financiară prin modoficarea structurii activelor, în sensul creșterii elementelor de activ cu grad redus de risc (în special plasamente în titluri de stat).

Disfuncționalitățile majore din economia reală au condus, printre altele, la existența unui nivel ridicat al creditelor neperformante în sistemul bancar românesc (de peste 54% în total).

Este de remarcat însă că, în 1998, creșterea ponderii veniturilor din dobânzi de încasat în total venituri, cât și modificarea metodologiei de determinare a profitului impozabil – în sensul neinfluențării acestuia cu rata inflației – au avut un impact negativ major asupra lichidității bancare și au contribuit, în continuare, la o decapitalizare reală a acestora.

Anul 1999 a debutat sub auspicii deosebit de nefavorabile sectorului bancar românesc, marcat de influența unui mediu economic neprielnic, generator de dificultăți suplimentare pentru agenții economici și, implicit, pentru băncile finanțatoare. Problemele au creat premisele declanșării unei crize sistemice a sectorului bancar.

Starea de sănătate a sistemului bancar la începutul anului 1999 este ilustrată de analiza unor indicatori de sistem relevanți, cum ar fi ponderea creditelor neperformante clasificate în categoriile “îndoielnic” și ”pierdere” în totalul portofoliului de credite (58,51%) precum și cea a creanțelor restante și îndoielnice (la valoarea netă) în capitalurile proprii ale băncii (253,64%). Nivelul ultimului indicator sugerează că, în condițiile în care cel puțin jumătate din creanțele respective nu ar fi fost recuperate, sistemul bancar în ansamblu ar fi fost practic în stare de faliment. În fapt, problemele erau localizate la câteva bănci, în special la Bancorex, Banca Agricolă, Bank Coop, Banca Albina. Problemele proveneau din slaba calitate a activelor și din administrarea defectuoasă a creditului, cu impact asupra solvabilității, lichidității și performanțelor lor financiare, veniturile acestora fiind insuficiente pentru a acoperi costul operațiunilor.

Problemele din sectorul bancar au fost accentuate și mai mult de nivelul scăzut al rezervelor valutare ale țării, în contextul vârfului de plată al datoriei externe, ca și de îngreunarea accesului la finanțarea externă. Toate acestea făceau ca, în eventualitatea declanșării unei panici majore ca urmare a falimentului unor bănci și a numărului redus de alternative de plasament ale populației (de exemplu, cumpărarea de valută), nu numai sistemul bancar ci întreaga economie să fie în colaps.

Cea mai serioasă amenințare pentru sistem a fost, indiscutabil Banca Română pentru Comerț exterior (Bancorex), atât datorită dimensiunilor sale (cea mai mare bancă din România din punct de vedere al activelor), cât și datorită faptului că pe plan internațional era asimilată, din punct de vedere al imaginii, statului român.

Situația financiară precară înregistrată de bancă la începutul anului 1999, rezultată în urma acumulării, în anii anteriori, de credite neperformante și angajamente extrabilanțiere asumate de bancă (la 31.12.1998 reprezentau aproximativ 80% din portofoliul de credite) a constituit motivul pentru care aceasta a intrat, practic, în încetare de plăți în luna februarie 1999.

În acest context, BNR a intervenit prin acordarea unui credit special (care, a însumat, în total aproximativ 9500 mld. lei) și a hotărât instituirea regimului de administrare specială a băncii, începând cu data de 1 martie 1999.

Realizarea măsurilor de restructurare financiară a băncii a impus crearea unui cadru legislativ care a vizat, în principal, reducerea bilanțului Bancorex prin urmatoarele acțiuni:

transferarea activelor neperformante (în sumă netă de 10465,1 mld. lei) la AVAB;

preluarea de către BCR a depzitelor în lei și în valută deținute de persoanele fizice (716,3 mld. lei si 78,4 mil. USD), a depozitelor în valută ale Romtelecom (152 mil. USD), precum și a depozitelor în lei și în valută ale unor instituții care nu înregistrau datorii față de Bancorex (40,9 mld. lei și 13,2 mil. USD).

Bancorex a fuzionat prin absorție cu BCR la 21 octombrie 1999.

În anul 2000 s-a continuat procesul de asanare a sistemului românesc, început în 1999, în vederea aducerii acestuia la un nivel de stabilitate compatibil cu obiectivele integrării României în Uniunea Europeană.

Deși riscul de sistem s-a diminuat în mod semnificativ ca urmare a măsurilor luate în 1999, sectorul bancar a rămas încă vulnerabil datorită menținerii unor bănci neviabile financiar, unele dintre acestea nereușind să se redreseze nici în 2000.

În ultimele luni ale anului 1999 și în anul 2000 s-a manifestat un nou fenomen, și anume existența unor angajamente extrabilanțiere frauduloase asumate de conducătorii unor bănci în folosul acționarilor sau al unor terți care, prin amploare, tind să ia locul creditelor neperformante ca principala cauză a problemelor din sectorul bancar. Acest fapt a determinat o reorientare a politicii de supraveghere.

BNR a continuat procesul de consolidare a sistemului bancar în direcția întăririi supravegherii prudențiale a băncilor, perfecționării monitorizării și creării sau îmbunătățirii unor instrumente de sprijin indirect al acesteia, respectiv Centrala Riscurilor Bancare, Centrala Incidentelor de Plăți și Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar.

Situația neclară a băncilor Columna, Dacia Felix și Credit Bank a constituit un pericol pentru stabilitatea sistemului bancar.

Astfel, s-a hotărât în cursul anului 2000:

retragerea autorizației de funcționare a Băncii Columna (28 iunie 2000) datorită gravelor încălcări ale legislației și reglementărilor bancare în vigoare, cu precădere în domeniul creditării, clasificării și provizionării corespunzătoare a creditelor;

introducerea în instanță (5 iulie 2000) a cererii de începere a procedurii falimentului băncii Dacia Felix, motivată de nerespectarea planului de reorganizare în ceea ce privește onorarea ratelor la creditul acordat de banca centrală, decizie contestată de debitor în justiție.

Situația financiară precară înregistrată de Bankcoop pe tot parcursul anului 1999, în urma acumulării din anii anteriori de credite neperformante și angajamente extrabilanțiere păgubitoare, a condus inevitabil la intrarea băncii în încetare de plăți. Cererea de inițiere a falimentului introdusă de BNR a fost admisă în anul 2000.

Banca Internațională a Religiilor s-a confruntat cu o situație financiară precară datorată, în principal, acumulării unui volum însemnat de credite neperformante neprovizionate corespunzator. Problemele au culminat cu o acută criză de lichiditate și implicit cu imposibilitatea constituirii rezervei minime obligatorii, ceea ce a dus la instituirea supravegherii speciale de către BNR la 1.02.2000. Banca a intrat în stare de insolvabilitate la începutul lunii martie 2000 și a înregistrat un patrimoniu real negativ. Ca urmare, BNR a depus în instanță cererea de începere a procedurii falimentului la 29 iunie 2000. Pentru deponenții persoane fizice au fost efectuate, până la finele anului 2000, plățile compensatorii prin Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar.

Cu privire la Banca Agricolă, noi acțiuni au permis continuarea procesului de restructurare în vederea privatizării. Astfel, la începutul lunii septembrie 2000 consorțiul investitorilor condus de Fondul Român-American de Investiții a prezentat Comisiei de Privatizare a Băncii Agricole o oferta fermă de cumpărare. La 29 martie 2001, Parlamentul României a aprobat legea privind recapitalizarea băncii, iar Guvernul a prelungit termenul de valabilitate a ofertei de privatizare, fiind astfel create condițiile presemnării contractului (12 aprilie 2001) pentru privatizarea băncii între Fondul Proprietății de Stat și consorțiul format din Fondul Româno-American de Investiții și Raiffesein Zentralbank Ősterreich AG.

Continuarea procesului de asanare a sistemului bancar a presupus două categorii de costuri. Unul dintre ele îl reprezintă costul de cedibilitate generat de slăbirea încrederii deponenților în sistemul bancar. A doua categorie este cea reprezentând costurile efective; astfel, cheltuielile cu plata compensațiilor efectuate prin Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare pentru deponenții persoane fizice de la Bankcoop, Banca Internațională a Religiilor și Banca Albina au totalizat, în cursul anului 2000, circa 4578 mld. lei.

Pe de altă parte sumele recuperate de AVAB în cursul anului 2000 și virate la Trezoreria Statului au totalizat 2554 mld. lei față de 2500 mld. lei, suma prevăzută în bugetul aprobat.

Având drept obiectiv asigurarea unui sistem bancar competitiv, stabil și eficient în activitatea de intermediere financiară, preocupările BNR în 2001 s-au orientat cu predilecție spre finalizarea procesului de privatizare a băncilor cu capital de stat, întărirea activității de supraveghere prudențială și izolarea băncilor cu probleme, aducerea cooperativelor de credit sub supravegherea BNR, creșterea rolului Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare, întărirea cooperării cu alte aotorități de supraveghere, pregătirea introducerii euro și, nu în ultimul rând, îmbunătațirea cadrului legislativ.

Pe fondul dublării în cursul anului 2001 a volumului capitalului social al băncilor, determinată de finalizarea primei etape de majorare a capitalui social în baza Normelor BNR nr. 9/2000 și de majorarea capitalului social al Băncii Agricole și al Eurom Bank în procesul schimbării proprietarilor, indicatorii de performanță financiară ai sistemului bancar românesc s-au îmbunătățit considerabil.

Succesul acțiunii de restructurare a sistemului bancar demarate în 1999 este demonstrat și de evoluția sistemului bancar în anul 2001, care relevă două tendințe majore: pe de o parte continuarea ameliorării indicatorilor la nivel de sistem pentru al treilea an consecutiv, iar pe de altă parte creșterea rolului de intermediere, manifestată prin majorarea cu peste 20% în termeni reali atăt a creditelor acordate, cât și a depozitelor atrase de la populație.

La nivelul întregului sistem, creșterea activului net bilanțier a fost susținută de expansiunea în termeni reali a două categorii de active, care au reprezentat peste 75% din total, respectiv operațiunile trezorerie și interbancare și cele cu clientela. Apare astfel ca evidentă o schimbare pozitivă în atitudinea băncilor față de economia reală și implicit o revenire la funcția tradițională de intermediere financiară.

Tendințe pozitive au fost consemnate și la nivelul indicatorilor de performanță financiară, sistemul bancar înregistrând la finele anului 2001 un profit net de 9839,8 mld. lei, cu 136% peste nivelul anului precedent (valori reale).

Măsurile de îmbunătățire a capitalizării sistemului bancar a condus, chiar în condițiile creșterii volumului de credite acordate, la majorarea semnificativă a ratelor de solvabilitate (28,8% în decembrie 2001) care s-au situat pe tot parcursul anului 2001 peste dublul cotei minime reglementate (12%, respectib 8%) și peste pragul considerat de metodologia BNR pentru băncile bine capitalizate (15%, respectiv 10%). Acest aspect relevă o soliditate financiară remarcabilă la nivelul sistemului și constituie o premisă pentru expansiunea rapidă a activelor bancare.

În 2002, concentrarea acțiunilor băncii centrale asupra laturii calitative a procesului de supraveghere și îmbunătățirea mediului economic gneral din România au reprezentat fatorii cu impact decisiv asupra consolidării evoluției favorabile a principalilor indicatori ce definesc un sistem bancar sănătos. Trendurile pozitive ale acestora au fost susținute în bună măsură de creșterea nivelului de capitalizare a sistemului bancar, ca urmare a finalizării la 31 mai 2002 a celei de-a doua etape de majorare a capitalului social minim al băncilor, cât și a consolidării poziției financiare a acționariatului străin la diverse bănci.

Relevantă pentru anul 2002 este expansiunea activului bilanțier agregat (+15% în termeni reali), realizată cu predilecție în sfera operațiunilor cu clientela (care au contribuit cu aproximativ jumătate la creșterea acestuia). De altfel, dinamica structurală a activului evidențiază schimbarea de atitudine a băncilor în repartizarea resurselor financiare și repartizarea lor cu preferință către segmentul de creditare (manifestată cu precădere în a doua parte a anului 2002), atitudine favorizată și de evoluția ascendentă a randamentelor acestui segment. Cu o creștere reală de 30% operațiunile cu clientela au reprezentat cea mai dinamică componentă a portofoliului agregat de active.

Creșterea de la 39,7% la 42,6% a ratei generale de risc ilustrează expansiunea activității de creditare. Această majorare a riscului general a fost însoțită de o evoluție pozitivă a capitalizării bancare, fondurile proprii ale băncilor, în creștere cu 13,1% în termeni reali față de sfârșitul anului 2001 asigurând un nivel al solvabilității cu mult peste normele stabilite de BNR pentru băncile bine capitalizate.

Expansiunea portofoliului de credite nu s-a produs în detrimentul calității acestuia ori a lichidității băncilor. Mai mult decât atât, indicatorii destinați cuantificării riscului de credit relevă un progres față de anul 2001, nivelul înregistrat la sfârșitul perioadei analizate încadrându-se în banda aferentă băncilor cu rating 1.

Nivelurile principalilor indicatori economico-financiari și de prudență bancară justifică aprecierea potrivit căreia sistemul bancar românesc a parcurs pași semnificativi în direcția apropierii de cerințele impuse de integrarea europeană.

DESCRIEREA SISTEMULUI BANCAR

Băncile au apărut în România încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ajutate fiind atât de capitalul român cât și de cel străin.

Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda națională avea acoperire în aur.

O dată cu începerea perioadei de tranziție în 1990 și cu restructurarea economiei românești, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acționeze ca un “vârf de lance” în înfăptuirea tranziției.

Reforma sistemului bancar a demarat în anul 1990 prin organizarea acestuia pe două nivele. Un pas important l-a constituit înființarea Băncii Comerciale Române și preluarea de către această bancă a operațiunilor comerciale ale Băncii Naționale.

Prin legile activității bancare, Legea nr. 33/1991 și Legea nr. 58/1998 precum și prin legile privind statutul BNR (Legea nr. 34/1991 și Legea nr. 101/1998) s-a crear cadrul instituțional și juridic pentru dezvoltarea sistemului românesc. Dinamica creării de noi bănci a fost considerabilă în primii ani, dupa ’90, pentru ca ulterior, ritmul înființării de noi bănci să se reducă. La sfârsitul anului 1999, în România funcționau 40 de bănci și sucursale ale băncilor străine, la care se adaugă CEC, reorganizat ca societate bancară, prin Legea nr. 66/1996. Sistemul bancar românesc a prezentat pânâ la începerea procesului de privatizare bancară un caracter preponderent etatist, deși numărul băncilor private l-a depăsit pe cel al băncilor de stat.

Între anii 1990 și 1993, sistemul bancar a constituit o sursă de subvenționare a economiei naționale. Rata dobânzii a fost real negativă, ceea ce a contribuit la decapitalizarea băncilor. Calitatea portofoliilor bancare a fost afectată de slaba performanță a creditului, generată la rândul său de lipsa restructurării și a privatizării.

După anul 1994, deși rata dobânzii a început sa fie real pozitivă, insuficienta sisținere a politicii monetare, simultan cu reformele structurale, a condus la agravarea problemelor sistemului bancar. Mai mult, existența sectorului bancar cu capital majoritar de stat a condus la folosirea acestuia pentru acoperirea pierderilor din economie. Necorelarea activității de creditare cu reformele structurale și creșterea indisciplinei financiare, au condus la creșterea volumului creditelor neperformante. Din acest punct de vedere, sistemul bancar s-a confruntat cu serioase probleme, în sensul că ponderea creditelor neperformante s-a situat la nivelul a două treimi din totalul acestora în perioada 1996-1998.

Sistemul bancar românesc prezintă câteva caracteristici, care s-au evidențiat în ultimii ani. O primă trăsătură o constituie gradul sporit de concentrare, caracterizat în dominarea pieței bancare autohtone de un număr redus de bănci. Concentrarea activității bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea deținută de principalele bănci în totalul sistemului bancar și prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este apreciat prin nivelul activității (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate de instituții bancare și de credit. Studiile evidențiază că un numar redus de bănci controlează, în mare parte, piața bancară. Între gradul de concentrare și numărul instituțiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe măsură ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporește. Astfel, la începutul anului 1999, BCR, BRD, Banca Agricolă și CEC dețineau 2/3 din piața bancară, 58,6% din depozitele în lei și 56,2% din depozitele în valută ale sistemului bancar românesc (inclusiv Bancorex).

O altă caracteristică a sistemului bancar o reprezintă segmentarea, care s-a manifestat prin implicarea băncilor cu capital majoritar de stat în finanțarea sectorului de stat. De asemenea băncile cu capital privat au finanțat sectorul privat. Băncile străine s-au implicat în finanțarea unor companii, care au avut aceeași proveniență ca și banca mamă.

Caracterizarea sistemului bancar sepoate realiza și pe seama analizei principalilor indicatori economico-financiari și prudență bancară.

Astfel, prezintă importanță indicatori precum:

ponderea creditelor restante și îndoielnice în totalul portofoliului de credite;

ponderea creditelor restante și îndoielnice în totalul activelor;

raportul de solvabilitate;

rata generală de risc.

Concentrarea acțiunilor băncii centrale asupra laturii calitative a procesului de supraveghere și îmbunătățirea mediului economic general din România au reprezentat factorii cu impact pozitiv asupra consolidării evoluției favorabile a principalilor indicatori ce definesc un sistem bancar sănătos. Trendurile pozitive ale acestora au fost susținute în bună măsură și de creșterea nivelului de capitalizare a sistemului bancar (+21,6% în decembrie 2002 comparativ cu decembrie 2001, valori nominale), ca urmare atât a finalizării la 31 mai 2001 a celei de-a doua etape de majorare a capitalului social minim al băncilor – Normele BNR nr. 9/2000, cât și consolidării poziției financiare a acționariatului străin la diverse bănci.

Principalii indicatori de prudență bancară -procente-

Sursa: Raport anual BNR 2002

Relevantă pentru 2002 este expansiunea activului bilanțier agregat (+15% în termeni reali), realizată cu predilecție în sfera operațiunilor cu clientela (care au contribuit cu aproximativ jumătate la creșterea acestuia).

De altfel, dinamica structurală a activului evidențiază schimbarea de atitudine a băncilor în repartizarea resurselor financiare și orientarea lor cu preferință către segmentul de creditar (manifestată cu precădere în ultima parte a anului 2002), atitudine favorizată și de evoluția ascendentă a randamentelor acestui segment. Cu o creștere reală de 30%, superioară celei aferente anului precedent (19%), operațiunile cu clientela au reprezentat cea mai dinamică componentă a portofoliului agregat de active.

Cresterea de la 39,7 la 42,6% a ratei generale de risc ilustrează expansiunea activității de creditare în anul 2002. Această majorare a riscului general a fost însă însoțită de o evoluție pozitivă a capitalizării bancare, fondurile proprii ale băncilor, în creștere cu 13,1% în termeni reali față de sfârșitul anului 2001, asigurând un nivel al solvabilității cu mult peste limitele stabilite de BNR pentru băncile bine capitalizate (cu 9,6 puncte procentuale in cazul ratei de solvabilitate 1).

Expansiunea portofoliului de credite nu s-a produs în detrimentul calității acestuia ori al lichidității băncilor. Mai mult decât atât, indicatorii destinați cuantificării riscului de credit relevă un progres față de anul 2001, nivelul înregistrat la finele perioadei analizate încadrându-se în banda aferentă băncilor cu rating 1. De asemenea, valoarea indicatorului de lichiditate (1,4) continuă să se situeze peste limita minimă reglementată prin norme.

Pe tot parcursul anului 2002 a avut loc diminuarea ecartului dintre dobânzile active și cele pasive aferente operațiunilor cu clienții nebancari și a randamentelor plasamentelor alternative sub forma titlurilor de stat și a depozitelor plasate la banca centrală. Această ajustare a marjei de profit, corelată cu un ritm mai alert de creștere a activelor bancare și a capitalurilor proprii, a generat în a doua parte a anului o ușoară diminuare a ambilor indicatori de rentabilitate (economică – ROA și financiară – ROE). Evoluția nu indică însă deteriorarea profitabilității sectorului bancar – care se menține la un nivel confortabil după standarde internaționale – , ci constituie mai curând un semnal al intensificării competiției, băncile acceptând marje de profit mai reduse pentru a-și consolida poziția pe piață.

Având în vedere ansamblul criteriilor stabilite de Banca Națională a României în cadrul sistemului de rating bancar, se poate constata o polarizare a sistemului bancar pe palierul superior al acestuia (cuprinzând băncile cu rating 1 și 2). Deși au rămas majoritare la sfârșitul anului 2002, băncile cu rating 2 și-au micșorat ponderea în activul bancar total (de la 76,4% în decembrie 2001

la 62,6% în decembrie 2002), în favoarea celor cu rating 1 (în creștere de la 3,4% la 14,2%) și cu rating 3 (de la 16 la 19,2%).

Nivelurile principalilor indicatori economico-financiari și de prudență bancară justifică aprecierea potrivit căreia sistemul bancar românesc a parcurs pași semnificativi în direcția apropierii de cerințele impuse de integrarea europeană.

ROLUL BANCILOR COMERCIALE

Bancile comerciale joaca un rol important in economiile multor tari intermediind fluxuri de numerar intre cei care economisesc si cei care cheltuiesc si sunt un determinant esential in alocarea fondurilor. In multe tari in curs de dezvoltare bancile servesc si ca agenti pentru investitorii straini si pentru agentiile donatoare fiind conductoare pentru fluxurile de numerar . Ele sunt si parte al sistemului de plati al fiecarei tari si sunt folosite ca si instrumente pentru administrarea politicilor monetare si fiscale ale guvernului.

Candva, bancile comerciale au ocupat o pozitie privilegiata in multe tari bucurandu-se de o pozitie aproape de monopol suportand in schimb costurile aferente mentinerii unei retele de sucursale larg raspandita. Ele acordau imprumuturi pe termen scurt celor mai credibile companii si tari, remunerau depozitele slab si erau in mod esential institutii locale ce serveau comunitati locale.

Cu timpul, natura speciala a bancilor comerciale descrisa mai sus a fost inlocuita si mult schimbata datorita cresterii si importantei altor institutii financiare precum si cresterii gradului de sofisticare al creditorilor si debitorilor, acestea fiind cuplate cu tendintele de globalizare si cu nevoia tot mai acuta de realizare a economiilor de scala. In viitor dezvoltarea electronic banking-ului si a finantarii pe Internet risca sa ameninte profitabilitatea si siguranta bancilor comerciale. Supravietuitorii vor trebui sa identifice si sa gestioneze riscurile afacerii lor si vor trebui sa adauge castiguri competitive capitalului angajat.

In perioada contemporana, locul si rolul extrem de complexe detinute de banci în economie sunt date pe de o parte de multitudinea formelor sub care acestea s-au dezvoltat si pe de alta parte de functiile principale pe care ele le indeplinesc.

Daca luam in considerare tipul bancilor acestea pot fi:

Dupa forma de proprietate

Banci private (caracterizate prin faptul ca capitalul lor apartine unei persoane sau unui grup de persoane; acestea sunt primele forme de banci care au functionat sub forma de zarafuri si camatari)

Banci de stat (care au ca trasatura definitorie posedarea intregului capital de catre statul pe teritoriul caruia sa afla; in cele mai multe cazuri acestea imbraca forma unor banci specializate)

Banci mixte (functioneaza sub forma societatilor pe actiuni, in care statul este unul din actionari, caracteristicile lor clare depinzand de ponderea actiunilor detinute de stat)

Dupa apartenenta nationala

Banci autohtone (caracterizate prin faptul ca capitalul apartine persoanelor fizice sau juridice din statul unde acestea functioneaza; ele sunt componente ale sistemului bancar national si functioneaza sub supravegherea Bancii Centrale a statului respectiv)

Banci multinationale (unde se incadreaza Organismele Monetare si Financiare Internationale care au o serie de trasaturi comune cum ar fi faptul ca au capitalul constituit prin subscrierea Bancilor Centrale din tarile membre, au un management asigurat de guvernatorii tarilor membre, acorda asistenta si credite tarilor membre si supravegheaza functionarea pietelor financiar-bancare)

Banci mixte (constituite prin aportul de capital a doi sau mai multi parteneri din tari diferite si se supun legislatiei din tara unde isi au sediul )

Dupa rolul pe care il joaca in sistemul bancar international (aici sunt incluse si tipuri specifice de banci care caracterizeaza doar anumite economii)

Banci centrale (institutii guvernamentale care asigura functionarea si supravegherea sistemului bancar la nivel national prin puterile si responsabilitatile dobandite prin actul de infiintare a lor)

Banci comerciale (au o pondere reprezentativa in sistemul bancar al unei tari, efectueaza operatiuni de depozitare, acordare de credite, decontari si plati cu si fara numerar in lei si valuta s.a)

Banci universale (pe langa activitatile pe care le fac bancile comerciale acestea fac si operatiuni cu valori mobiliare privind emisiunea, subscrierea, plasamentul sau negocierea lor;ele realizeaza o integrare intre activitatea comerciala si banca de afaceri)

Banci de afaceri (intermediari financiari care asigura servicii profesionale specializate in mobilizarea altor resurse financiare decat creditele bancare; rolul lor principal este realizarea de aranjamente financiare pentru proiecte productive)

Banci de depozit (banci specifice franceze a caror activitate principala consta in efectuarea operatiunilor de credit si primirea din partea publicului a depozitelor la vedere sau la termen)

Banci ipotecare (acorda imprumuturi pe termen lung pentru locuinte garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile)

Banci trusty (se ocupa de forfetarea creantelor pe care le transforma in bani)

Banci specializate (acorda credite pe termen mijlociu si lung in ramurile pentru care ea este specializata)

Banci corespondent (sunt acele banci la care isi deschid conturi curente bancile din alte tari, de regula conturile deshizandu-se in moneda tarii corespondent)

Daca luam in considerare functiile indeplinite bancile pot exercita urmatoarele functii:

Functia de depozit, care consta in :

efectuarea de operatiuni de depozit la vedere si la termen, in cont, cu numerar si cu titluri, constand in atragerea resurselor banesti de la persoanele fizice si juridice, in vederea pastrarii si fructificarii lor

efectuarea de operatiuni de depozitare si trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice si juridice

Functia de investitii, care consta in :

acordarea de credite in lei si în valuta, persoanelor fizice si juridice din tara si strainatate ;

participarea în calitate de actionar la infiintarea unor institutii bancare sau nebancare in tara sau strainatate

achizitionarea de active financiare in nume propriu

Functia comerciala, care consta in :

realizarea de incasari si plati, in valuta si in lei, generate de activitati de export, import, prestari-servicii, turism intern si international, efectuarea de operatiuni cu caracter financiar, necomercial si alte operatiuni legate de incasari si plati între persoane fizice si juridice din tara si strainatate

cumpara si vinde, in tara si in strainatate, valuta si efecte de comert exprimate in lei si valuta

efectueaza operatiuni de scontare si rescontare a efectelor de comert

efectueaza operatiuni de schimb valutar si operatiuni de arbitrajare pe pietele monetare internationale, pe cont propriu sau in numele clientilor

participa la tranzactii financiare externe de plati si de credit, incheie cu banci si institutii financiare straine angajamente si conventii de plati

cumpara si vinde, în tara si strainatate, monede, aur si metale pretioase

emite efecte de comert ( bilete la ordin, C.E.C.uri, cambii sau trate ) în favoarea unor beneficiari din tara si strainatate

efectueaza operatiuni de vanzare-cumparare si alte operatiuni ( lombardare, etc.) cu titluri emise de stat

presteaza servicii bancare, expertizare tehnica, economica si financiara a diferitelor proiecte, acorda consultanta si asistenta in probleme de gestiune financiara si evaluare

organizeaza lansarea de obligatiuni, asigura mobilizarea imprumuturilor prin emisiunea de obligatiuni, garanteaza emisiunea si plaseaza obligatiunile pe piata secundara

Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esentiala a bancilor, si anume cea de principal intermediar in relatia economii-investitii, relatie hotaratoare in cresterea economica. Institutiile in cauza creeaza premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a caror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, in structura sistemului bancar in formare, al bancilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi fiind realizata preponderent prin intermediul acestui tip de banci.

Locul bancilor in economie este caracterizat de creatia monetara ca factor specific al functionalitatii acestor institutii ; acest element definitor le da posibilitatea de a pune in circulatie creante asupra lor insesi, ceea ce sporeste masa mijloacelor de plata si volumul circulatiei monetare. Trasatura semnificativa a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare in moneda. Emisiunea de bancnote, functie initial deschisa tuturor bancilor si restransa ulterior numai la banca centrala, reprezinta forma principala a creatiei monetare si cadrul primordial prin care are loc expansiunea masei monetare. Bancile comerciale tipice isi aduc si ele un aport important la creatia monetara, transformând activele nemonetare ( cambii, obligatii ), fara putere liberatorie, in instrumente de plata. Inscrierea in conturile de la banca a creditelor acordate ( fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizeaza ) constituie momentul creatiei unei monede aditionale specifice , moneda scripturala.

In cadrul sistemului bancar, de-a lungul timpului, au aparut si intermediari nemonetari care au ca functii principale colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu si lung, direct catre beneficiari ( pentru investitii, ipoteci, comert exterior, consum ) sau prin angajarea de capitaluri pentru recreditare ( prin titularizare sau prin alte forme ). Desi statutul acestor intermediari nemonetari este foarte apropiat de cel al bancilor ( si, uneori, chiar functioneaza sub aceasta denumire ), institutiile in cauza nu creeaza moneda, ci utilizeaza capitalurile pe care le colecteaza, sau care le sunt puse la dispozitie. Ceea ce a impus o distinctie cat mai clara intre aceste tipuri de institutii a fost criza economica din 1929-1933, care a necesitat o reglementare severa a regimului bancilor din tarile afectate, in scopul protejarii deponentilor. In acest context, statutul bancii de depozit a trebuit sa fie bine conturat, instituindu-se un regim limitativ de control asupra institutiilor de credit ce primesc depuneri si asupra modului de folosire a acestor resurse în procesul creditarii.

În economia de piață, sectorul bancar are un rol major, el acționând în promovarea reformei și manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o parte componentă a sistemului economico-financiar.

Și în perioada de tranziție, băncile sunt de mai multe tipuri și organizate pe mai multe niveluri. Activitatea bancară în țara noastră, de exemplu, este mult mai complexă față de perioada de dinaninte de 1990. În primul rând, sectorul bancar este organizat pe două niveluri, și anume băncile comerciale și Banca Națională. În cadrul băncilor s-au dezvoltat foarte mult produsele și serviciile bancare. Însăși esența activității bancare s-a îmbunătățit, prin organizarea băncilor ca societăți pe acțiuni și prin demararea procesului de pricatizare. S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte din acestea având capital privat sau mixt. Au fost elaborate politici și strategii ale băncilor care să contribuie la dezvoltarea produselor și serviciilor bancare noi și diminuarea riscului, în special a riscului de creditare (aceasta deoarece băncile românești sunt, în primul rând, bănci de creditare, ponderea creditului în total produse și servicii variind foarte mult).

Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de operațiuni bancare, care conduc la conceperea, realizarea și înregistrarea produselor și serviciilor bancare. Un grup de operațiuni omogene legate de un produs bancar, un segment al activității bancare, o metodologie, strategie etc. constituie tehnicile bancare. Deci tehnicile bancare cuprind în primul rând operațiunile și tehnicile ca părți ale activității bancare în ansamblu.

În esență, se poate afirma că activitatea bancară este constituită din operațiunile bancare, evidența bancară și controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază, se poate aprecia că activitatea este puternic influențată de strategiile și politicile băncilor și de politica și normele Băncii Naționale a României. De asemenea, analiza fenomenului bancar influentează foarte mult tehnicile bancare, produsele bancare.

La rândul lui, fenomenul bancar influențează strategiile, produsele și serviciile bancare și oferă noi date managementului bancar și analizei bancare. Deci banca înseamnă și organizarea și desfășurarea operațiunilor bancare, a evidenței bancare și a controlului bancar în corcondanță cu strategiile și managementul băncilor.

Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al economiei. De aceea, se poate aprecia că toate operațiunile bancare au un caracter tehnic. Ca atare, tehnicile bancare influențează foarte mult dezvoltarea și modernizarea sectorului bancar românesc.

Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În mare măsură, practica bancară este o activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.

Trecerea la economia de piață face ca nici sectorul financiar-bancar să nu mai poată funcționa ca înainte. Marile schombări intervenite în sistemul de produse și servicii bancare, în structura partenerilor de afaceri, în legislația și reglementările cu privire la întreaga activitate din economie impun ca băncile să-și adapteze strategiile la “provocările” noului mediu.

Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piață, pentru că el trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării toturor fondurilor bănești din economie și dirijării lor în scopul desfășurării normale a activității social-economice. Banii, circulația bănească, creditul, procesele valutare în general încep să devină și la noi instrumente active în stimularea activității economice. Pârghiile sistemului financiar-bancar stimulează orice fenomen economic pozitiv și descurajează activitățile ineficiente.

Spre deosebire de situația de dinainte de decembrie 1989, sistemul financiar-bancar pune mai mare accent pe realizarea unor rezultate financiare favorabile, concretizate în primul rând în profit. În acestă privință se poate afirma chiar că economia de piață admite și unele activități speculative, dar întemeiate pe organisme specializate, cum ar fi speculațiile de bursă (de valori și, mai rar, de mărfuri).

Din elemente de servire a unor structuri social-economice, băncile devin parteneri activi, în principal ai agenților economici. Băncile stimulează și mențin trează atenția agenților economici spre probleme majore, și anume resursele și utlizarea acestora, gestiunea întreprinderii, eficiența utilizării resurselor, modul de utilizare a profitului. Băncile comerciale au chiar obligația de a opri pe agenții economici să angajeze activități nerentabile și riscante. Acest lucru se poate realiza cu ocazia acordării creditelor, a avizării studiilor de fezabilitate, a efectuării plăților prin cont. prin intervenția băncilor (ca parteneri, nu ca autoritate) se pot evita unele implicații, care ar comporta riscuri în gestiunea agenților economici. Deci nu este vorba de o tutelă a băncilor asupra agenților economici, ci de un sprijin în realizarea unei flexibilități în adaptarea la cerințele pieței, în funcție de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea economică. Realizarea unei astfel de flexibilități și cu ajutorul băncilor comerciale are menirea de a acționa continuu, astfel încât să-și poată reorienta oricând activitatea. Băncile sunt implicate și interesate în realizarea acestei flexibilități în activitatea agenților economici, întrucât prin aceștia, mecanismul pieței poate acționa din punctul de vedere al riscului și asupra instituțiilor și organismelor bancare. Dar, în cazul băncilor, extensia și efectele negative ale riscului au consecințe mult mai nefavorabile, întrucât greutățile se repercutează și asupra economiei în general, dar mai cu seamă asupra unui mare număr de agnți economici ce formează clientela băncii respective.

În economia de piață funcționează mai multe tipuri de bănci, organizate ca societăți comerciale sau pe feluri de produse și servicii bancare. Activând însă într-un domeniu cu totul special al vieții economice, băncile trebuie să aibă un regim de organizare și funcționare care să dea drept de îndrumare, supraveghere și control băncii centrale, care în Româmia este Banca Națională. În cazul de față, controlul nu trebuie să se suprapună cu monopolul sau centralizarea. În orice țară cu economie de piață dezvoltată, există o bancă centrală, care dirijează procesele și fenomenele financiar-bancare de mare însemnătate pentru țară și națiunea respectivă. În mare parte, băncile (fie ele și comerciale) își mențin rolul de instituții publice, deci activitatea lor trebuie reglementată riguros și bine coordonată de către banca centrală. Aceasta din urmă, prin împuternicirile pe care le are, precum și prin metodele și tehnicile proprii folosite, dar mai cu seamă prin politica monetară și strategia dezvoltării sectorului financiar-bancar, acordă un sprijin calificat fiecărei bănci comerciale.

Întreprinderea de bancă a apărut mai târziu în comparație cu întreprinderile economice industriale și comerciale. Astfel, primele bănci moderne au apărut cu 200-250 de ani în urmă. Începuturile întreprinderii de bancă se concretizează la individul sau grupul de indivizi care se ocupau cu anumite operațiuni specifice bănești. Operațiunile acestea erau limitate ca formă și volum la comerțul cu bani și credit. Dimpotrivă, într-o economie de piață, instituțiile bancare practică operațiuni din cele mai complexe și variate. Actualmente, și în România, câmpul de activitate a băncilor este mult mai lărgit, prin produsele și serviciile realizate pentru cei ce activează în domeniul economic, dar nu numai, băncile au devenit organisme atât de indispensabile, încât o economie națională fără asmenea instituții nu mai poate fi concepută.

Legea bancară a României din 1934 definește foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil și de mare actualitate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că “prin întreprinderea de bancă se înțelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârși orice fel de operațiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerț, asupra diferitelor valori negociabile, precum și alte operațiuni în legătură cu acestea”. Sunt și bănci care au o activitate mai limitată, și anume de a acorda credite sau de a garanta creditul. Se poate afirma de fapt că o bancăeste instituția care se ocupă de comerțul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului și cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, creanțe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.

După evenimentele din decembrie 1989, în România, băncile au fost organizate ca societăți pe acțiuni, cu excepția Băncii Naționale, care a devenit Banca Centrală de Stat. Banca Națională are menirea să dea un nou impuls activității bancare în țara noastră, contribuind la aducerea băncilor comerciale la nivelul standardelor internaționale. Aceasta este o necesitate, cu atât mai mult cu cât în perioada dinanintea Celui de-al Doilea Război Mondial, România avea un sector bancar relativ dezvoltat.

Legea bancară nr. 33/1991 arată la art. 3 că “societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite”.

Legea bancară nr. 58/1998 definește banca drept “persoana autorizată să desfașoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu”.

Din această definiție decrg și principalele funcții pe care le au băncile comerciale și anume:

mobilizarea de fonduri temporar disponibile în economie sau la populație;

distribuirea fondurilor atrase către cei care au nevoie de finanțare pentru dezvoltarea capacităților economice sau pentru consum.

Rezultă, deci, că băncile comerciale joacă rolul de intermediari financiari, fiind o interfață între cei care economisesc și, respectiv, cei care au nevoie de finanțare. În acest fel, băncile asigură:

agregarea fondurilor;

corelarea scadențelor fondurilor atrase cu cele plasate;

dispersia riscurilor.

În plan secundar, băncile comerciale au și alte funcții, printre care amintim:

asigură condițiile necesare pentru efectuarea în siguranță a plăților între clienții proprii și clienții altor bănci din țarâ și străinătate;

mobilizarea unor fonduri disponibile la nivel mondial;

consultanță financiară acordată clienților proprii.

Cap. 2 OPERATIUNILE ACTIVE SI PASIVE.

MANAGEMENTUL LOR IN CADRUL BANCILOR

Utilizarea termenului de bancă universală este frecvent întâlnită, pentru a desemna faptul că băncile respective efectuază toate tipurile de operațiuni bancare, desfașurând o gamă diversificată de activități, cu posibilități de modificare în funcție de cerințele pieței și propria strategie.

Pentru a analiza operațiunile pasive și active ale băncilor comerciale este necesară cunoașterea structurii bilanțului bancar, care reflectă, în pasiv, constituirea resurselor, respectiv datoriile băncii față de exterior, iar în activ utilizările resurselor.

Structurarea elementelor în activ și pasiv se realizează în funcție de destinație și grad de exigibilitate.

La modul general, în structura bilanțului unei bănci comerciale se regăsesc următoarele elemente:

Bilanț bancă comercială

În funcție de elementele din bilanț, pot fi identificate operațiunile de activ și de pasiv ale băncilor.

2.1 OPERATIUNILE PASIVE

SI MANAGEMENTULPASIVELOR BANCARE

Operațiunile pasive ale băncilor pot fi grupate în:

formarea fondurilor proprii

constituirea depozitelor

operațiuni de refinanțare

Formarea fondurilor proprii prezintă importanță prin modul de constituire a capitalului social, prin emisiunea și subscrierea de acțiuni. Potrivit reglementărilor bancare, capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral și în formă bănească, la momentul subscrierii, fiind obligatorie menținerea unui nivel minim al capitalului social. Pentru majorarea capitalului social, băncilor le este permisă, pe lângă subscrierea de noi aporturi în formă bănescă și utilizarea altor surse precum:

primele de emisiune sau de aport

dividendele din profitul net cuvenit acționarilor, după plata impozitului pe dividende

rezervele constituite din profitul net și diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Fondul de rezervă, ca element al fondurilor proprii, se constituie prin repartizarea de către băncile românești a 20% din profitul brut, până când fondul egalează capitalul social. Procentul de repartizare este de 10% până când fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalulsocial, pentru ca după atingerea acestui nivel, alocarea unei sume pentru fondul de rezervă să se realizeze din profitul net. Impunerea acestor proporții prin legislație constituie o modalitate de prevenire a riscurilor antrenate de activitatea de creditare. Ponderea pe care o dețin fondurile proprii în totalul resurselor este relativ limitată fiind cuprinsă între 8% și 10% indiferent de tendințele care s-au manifestat, de-a lungul timpului în managementul bancar.

Constituirea depozitelor (acceptarea depozitelor) reprezintă cea mai importantă operațiune de pasiv a băncilor de depozit, fiind o principală modalitate de mobilizare a capitalurilor disponibile temporar în economie și de fructificare a acestora prin intermediul băncilor. Ponderea depozitelor bancare în resursele băncii reflectă atât încrederea deponenților în instituția respectivă, respectiv gradul de siguranță pentru fondurile depuse, precum și nivelul de remunerare corespunzător, sub forma ratei de dobândă bonificate.

Astfel, în activitatea bancară practică, se disting:

depozitele la vedere

depozitele cu preaviz

depozitele la termen.

Depozitele la vedere se caracterizează prin elasticitate, ceea ce semnifică faptul că depunătorii pot utiliza fondurile atunci când doresc.

Depozitele cu preaviz, mai puțin utilizate, presupun că deținătorii pot retrage fondurile cu condiția înștiințării băncii despre acestă intenție, într-un anumit termen, prevăzut în contract în momentul încheierii acestuia.

Depozitele la termen, diferențiate pe perioade fixe, care pot merge de la o lună până la 5 ani, constituie pentru bancă o modalitate sigură de valorificare a resurselor, prin acordarea de credite ale căror condiții sunt corelate cu durata și mărimea resurselor. Practica băncilor comerciale din țările dezvoltate evidențiază că principala formă de atragere a depozitelor o constituie conturile de depozit de investiții și conturile de economii, care stimulează procesul de economisire.

Operațiunile de refinanțare intervin atunci când băncile își “consumă” fondurile proprii și resursele atrase prin depozite și constau în procurarea resurselor de la Banca Centrală. Operațiunile concrete prin care se realizează refinanțarea sunt rescontarea și lombardarea.

Prin rescontare băncile comerciale cedează, înainte de scadență, Băncii Centrale portofoliul de efecte comerciale, acceptate de la agenții economici prin scontare, obținându-se astfel disponibilitățile care le sunt necesare. Suma mobilizată la Banca Centrală reprezintă valoarea nominală a efectelor comerciale diminuată cu mărimea rescontului (VN x rs x nz/360), calculat ca dobândă percepută de Banca Centrală pentru operațiunea de rescontare. Rata de dobândă practicată de Banca Centrală în relațiile cu băncile de depozit reprezintă taxa oficială a scontului, fiind, în general cea mai redusă rată a dobânzii din economie.

Băncile mai pot mobiliza resurse de la Banca Centrală și prin operațiunile de lombardare, care sunt credite pe gaj de efecte publice (obligațiuni și bonuri de tezaur).

Referitor la efecte comerciale sau publice, prin cedarea cărora băncile de depozit pot obține resurse de la băncile de emisiune, trebuie remarcat faptul că numai o parte din aceste titluri sunt acceptate la scontare sau drept garanții, în funcție de “calitatea” lor și participații la procesul cambial. Astfel, se poate stabili distincția între creanțele negociabile și cele nenegociabile.

2.2 OperaTiunile active

SI managementul activelor bancare

Operațiunile de activ sunt:

operațiuni de creditare

operațiuni de plasament pe baza depozitelor bancare.

În cadrul operațiunilor de creditare, se diferențiază două categorii distincte și anume creditarea agenților economici și creditarea persoanelor fizice.

Creditele acordate agenților economici pot fi analizate în funcție de destinație, respectiv credite pentru constituirea unor active fixe și credite pentru activitatea de exploatare.

Creditele pentru procurarea de active fixe (pentru procurarea de echipament) au o pondere redusă și sunt acordate, în general, pe termen scurt.

Creditarea activităților de exploatare se realizează, sub forma creditării creanțelor și a creditelor de trezorerie.

Din punct de vedere al creditării creanțelor, operațiune prin care băncile preiau în schimbul monedei creanțele pe care întreprinderile le au asupra clienților lor, putem distinge:

scontarea

pensiunea

împrumuturi pe gaj de efecte comerciale

împrumuturi pe gaj de efecte publice.

Tehnica scontării constă în cesiunea cambiei către un alt beneficiar, în schimbul valorii actuale a acesteia. Prin această operațiune, banca este angajată în raporturi cambiale specifice, respectiv banca își asumă obligația de a plăti valoarea cambiei, dacă debitorul nu plătește această sumă. Datorită riscului ca banca să devină participant la procesul cambial, se efectuează și alte operațiuni cambiale.

Pensiunea reprezintă, de asemenea, o operațiune cambială prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarului, cu condiția răscumpărării la termenul stabilit.

Împrumuturile pe gaj de efecte comerciale reprezintă credite acordate de bănci și garantate cu efecte comerciale (cambii). Valoarea împrumutului reprezintă numai o parte din valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

Împrumuturile pe gaj de efecte publice constau în credite acordate de bănci și garantate cu titluri de natura obligațiunilor și bonurilor de tezaur, certificatelor de trezorerie care sunt deținute de persoane fizice și juridice. Acestea sunt denumite operațiuni de lombard și au o pondere sporită în țări precum SUA, Anglia, Germania, unde emisiunile de titluri publice sunt frecvente. Datorită riscului de variație a valorii de piață a titlurilor ce fac obiectul garanției, valoarea împrumutului nu acoperă decât o parte din valoarea titlurilor.

Creditele de trezorerie sunt acordate cu scopul satisfacerii nevoilor de finanțare ale firmelor, generate de activitatea de producție și de comercializare.

Formele pe care le îmbracă aceste credite sunt:

avansul în cont curent

creditele specializate.

Prin avansurile în cont curent este creditată activitatea curentă a agenților economici, mecanismul constând în efectuarea de plăți în numele titularului de cont chiar și atunci când acesta și-a epuizat disponibilitățile. Nivelul maxim al sumei care poate fi acordată de bancă clientului constituie linie de credit sau plafonul de creditare.

Creditele specializate cunoscute și sub denumirea de credite pe termen mijlociu mobilizabile, deși se acordă pe termen scurt acoperă necesitățile de finanțare pe o durată mai mare de timp, fiind incluse creditele pentru constituirea de stocuri sezoniere (în agricultură) sau pentru finanțarea producției destinate exportului.

Operațiunile de plasament constau în achiziția de efecte publice (titluri de stat) și acțiuni, reprezentând o modalitate de valorificare a resurselor băncilor în vederea obținerii de profit din activitatea bancară. Legile bancare din diferite țări limitează participarea băncilor la capitalul altor societăți, pe de o parte, iar, pe de altă parte, le obligă la deținerea unor titluri cu grad sporit de lichiditate, precum titlurile de stat. Legea bancară nr. 58/1998 stabilește pentru băncile comerciale din România ca valoarea totală a investițiilor pe termen lung, în valori mobiliare emise de o societate comercială, să nu depășească 20% din capitalul social al societății respective și 10% din fondurile proprii ale băncii. Se prevede totodată ca valoarea totală a investițiilor pe termen lung ale băncii să nu treacă de limita de 50% din fondurile proprii ale băncii, iar pe total volum al investițiilor efectuate în nume și pe cont propriu este impus nivelul de maxim 100% din fondurile proprii. Această limitare nu se aplică pentr titlurile de stat.

2.3. OPTIMIZAREA ACTIVITATII BANCARE PRIN

CORELAREA OPERATIUNILOR ACTIVE CU CELE PASIVE

In general, managementul intregului portofoliu al unei institutii financiare poate fi numit managementul activelor si pasivelor.

Managementul activelor si pasivelor (MAP) reprezinta o parte integranta a procesului de gestiune in cadrul unei societati bancare sau institutii financiare. Managementul activelor si pasivelor este apreciat, in general, ca o componenta pe termen scurt a procesului complex de gestiune punand accentul pe managementul bilantului contabil de zi cu zi sau saptamana cu saptamana, in vederea realizarii obiectivelor financiare pe durata scurta.

Obiectivele MAP constau in cresterea veniturilor bancare din plasamente, coroborat cu scaderea costurilor surselor atrase, in conditiile mentinerii unui risc acceptabil si respectarii reglementarilor in vigoare cu privire la adecvarea capitalului si lichiditatea bancii.

Managementul activelor si pasivelor pune accentul pe marja neta de dobanda a institutii financiare, care se exprima ca diferenta intre dobanda incasata din investitiile si dobanda platita pentru sursele atrase.

Marja neta de dobanda exprimata procentual reprezinta un indicator de comparatie intre institutiile financiare:

MND (%)=(Dobanda incasata – Dobanda platita)*100/ Active purtatoare de dobanda

Principalul obiectiv al managementul activelor si pasivelor este acela de a controla marja neta de dobanda.

Acest control poate fi de natura defensiva sau ofensiva.

In cazul unui MAP defensiv, scopul este de a face ca MND sa depinda cat mai putin de modificarile ratelor dobanzilor pe piata.

Din contra, in cazul unui MAP ofensiv, scopul este de a mari MND prin schimbari in structura portofoliului de investitii financiare a injstitutiilor financiare.

Atat MAP defensiv cat si MAP ofensiv sunt influentata de sensibilitatile activelor si pasivelor existente in portofoliul institutiei fata de schimbarile ratelor dobanzii pe piata.

Gradul de anticipare si de cunoastere ale eventualelor schimbari viitoare de rata a dobanzii pe piata este diferita pentru cele doua tipuri de MAP.

Astfel, succesul unui MAP ofensiv depinde de abilitatea si capacitatea de a previziona schimbarile ratelor pe piata.

In cazul MAP defensiv, scopul fiind ca portofoliul de active si pasive existent sa depinda cat mai putin de variatiile ratelor dobanzii, schimbarile de pe piata (crestere sau descrestere) influenteaza mai putin aceasta strategie.

Schimbarile neanticipate in nivelul ratei dobanzii si compozitia pasivelor bancare pot ridica sau cobori in mod semnificativ profitul bancar deoarece cheltuiala cu dobanda poate creste sau scade mai mult decat venitul din dobanda. Aceste schimbari pun in pericol si pozitia bancii fata de riscul de dobanda.

Asupra riscului ratei dobanzii, managerii isi concentreaza atentia in mod deosebit, deoarece fluctuatia ratei dobanzii pune in pericol atat castigurile cat si intregul portofoliu bancar (active, pasive, capitalul propriu).

Variatiile mari ale ratei dobanzii, potentate de inflatie si conjuctura economica, pot influenta in mod drastic costurile, rambursarile si valoarea activelor bancare. Bancile care dau imprumuturi cu rata dobanzii fixa si sustin aceste imprumuturi prin depozite pe termen scurt cu rata dobanzii fluctuanta, au in mod cert rezultate dezastruoase, fiind condamnate la faliment.

Situatia ideala ar fi ca fiecarei categorii de activ sa-I corespunda un pasiv cu aceleasi caracteristici din punct de vedere al valorii, volatilitatii si duratei.

Or, aceasta situatie in mod real nu exista, in schimb, se poate crea printr-o corelare (echilibrare) a resurselor si plasamentelor bancii de catre managementul bancii.

O banca care isi asuma un risc mic al dobanzii va fi insensibila la modificarile ratei dobanzii.

Fluctuatiile ratei dobanzii modifica valoarea de piata a unei banci daca managementul nu elaboreaza strategii in vederea reducerii impactului. Riscul ratei dobanzii depinzand de aceasta volatilitate a ratelor dobanzii. Toate bancile dispun de un management al activelor si pasivelor care evalueaza in mod regulat riscul ratei dobanzii.

Politicile elaborate de managementul activelor-pasivelor vizeaza nevoia de fonduri, venituri din afara dobanzilor pentru acoperirea cheltuielilor indirecte si de asemenea monitorizarea resurselor lichide.

In functie de caracteristicile cash-flow-ului pasivelor si activelor unei banci, schimbarile in ratele dobanzii pot creste sau scadea veniturile nete din dobanzi si valoarea de piata a activelor si pasivelor.

Bancile au facut fata in ultimii ani la presiuni asupra castigului lor atat din partea ratei dobanzii cat si din partea concurentei exercitate de celelalte institutii financiare, ca urmare a unor tehnici de aparare impotriva riscului ratei dobanzii care au fost introduse in politica bancii.

Printre ele se afla managementul discrepantei activ-pasiv (GAP) si calculul duratei (DGAP) care ajuta pe manageri sa echilibreze rata dobanzii aferenta activelor cu rata dobanzii aferente pasivelor precum si durata activelor activelor cu durata pasivelor. Riscul ratei dobanzii nu este singurul risc pentru banca careia aceasta trebuie sa faca fata in viitor.

Banca trebuie sa se confrunte si cu riscurile modificarilor valorilor activelor, pasivelor si capitalului, datorita procesului inflationist, trebuind sa gaseasca cai de solutionare a lor pentru a asigura supravietuirea bancii in conditiile unei piete in continua modificare.

Managementul discrepantei activ-pasiv (GAP) presupune o monitorizare continua a fiecarei parti a bilantului contabil al bancii divizat in grupuri de elemente (indiferent de vechime) al caror flux de lichiditati este fluctuant (nefluctuant) la fluctuatiile ratei dobanzii pe termen scurt.

Graficul acestei metode este redata in figura urmatoare:

Activ Pasiv

unde:

SA=sustinerea partiala a activelor sensibile cu pasive sensibile

GA=sustinerea partiala a activelor sensibile cu pasive insensibile

NA=sustinerea activelor insensibile cu pasive insensibile si capital propriu

RSAS=active sensibile la fluctuatiile ratei dobanzii

RSPS=pasive sensibile la fluctuatiile ratei dobanzii

RNA=active insensibile la fluctuatiile ratei dobanzii

RNP=pasive insensibile la fluctuatiile ratei dobanzii

K=capitalul propriu.

Figura reprezinta o banca in care valoarea activelor sensibile la rata dobanzii este mai mare decat valoarea pasivelor sensibile la rata dobanzii.

In aceasta situatie, activele sensibile la rata dobanzii (RSAS) sunt sustinute partial (SA) de pasive sensibile la rata dobanzii (RSPS) si partial (GA) de pasive insensibile la rata dobanzii (RNP).

Activele insensibile la rata dobanzii (RNA) sunt sustinute (NA) atat din RNP cat si capital propriu.

Diferenta dintre activele fluctuante si pasivele fluctuante poate fi negativa cand pasivele fluctuante depasesc activele fluctuante si pozitiva cand activele fluctuante depasesc pasivele fluctuante; si raportul dintre active fluctuante si pasive fluctuante poate fi folosit, un raport supraunitar arata ca activele fluctuante depasesc pasivele fluctuante, un raport subunitar arata ca pasivele fluctuante depasesc activele fluctuante.

Pozitia echilibrata a fluctuatiei ratei dobanzii este considerata atunci cand diferenta dintre activele fluctuante si pasivele fluctuante este egala cu zero sau raportul lor este egal cu 1.

De mentionat ca metoda GAP nu tine cont de evolutia valorii de piata a activelor, pasivelor si capitalului bancar, valorile cu care opereaza sunt valorile contabile nu valorile de piata.

Managementul discrepantei duratei DGAP permite ca prin comparatia dintre durata portofoliului de active cu durata portofoliului de pasive, o banca sa-si controleze ratele dobanzilor intregului portofoliu de active-pasive.

Daca duratele activului coincid cu duratele pasivului, fluctuatia ratei dobanzii are aceleasi efecte asupra valorii activelor si pasivelor bancare.

Intervalul de durata masoara nepotrivirea duratelor activului si pasivului si cel putin teoretic ofera un indice al expunerii la fluctuatia dobanzii a intregului portofoliu.

Metoda opereaza cu valoarea de piata a portofoliului bancar, desi tine cont de modificarile neregulate care au loc in structura activului si pasivului bancar ca urmare a fluctuatiei ratei dobanzii.

CAP 3. REZULTATELE FINANCIARE ALE ACTIVITATII BANCARE REFLECTATE IN DOCUMENTELE DE SINTEZA

Un pas înainte în reforma sistemului bancar romănesc îl constituie elaborarea și aplicarea, începând cu 1 ianuarie 1998, a unui nou plan de conturi pentru societățile bancare. Prin aceasta, România se aliniază și ea tendinței de uniformizare a regulilor de contabilitate bancară pe plan internațional și, mai ales, european.

Planul de conturi pentru bănci și normele de utilizare ale acestuia conțin conturile necesare înregistrării în contabilitate a operațiunilor patrimoniale ce pot avea loc în cadrul băncii, âconținutul și funcția fiecărui cont, precum și criteriile generale (atribute) privind dezvoltarea în analitic a conturilor sintetice.

3.1. BILANTUL BANCAR

3.1.1. BILANTUL BANCAR – CONCEPT

Dezvoltarea activității economice, complexitatea relațiilor ce apar între agenții economici, implicarea statului, atât ca subiect al activității economice, cât și prin raportul pa care îl stabilește prin colectarea impozitelor, au dus la ținerea unei evidențe scrise. Aceste evidențe au evoluat, ajungând astfel la un format standardizat, cuprinzând o serie de informații care încearcă să prezinte cât mai exact situația reală a unității patrimoniale.

Documentele contabile se procesează secvențial, începând cu documentele justificative și terminând cu documentele contabile de sinteză. Documentele contabile de sinteză reprezintă un sistem de indicatori economico-financiari care caracterizează situația patrimoniului și rezultatele obținute. În principal, acestea se compun din: bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, anexa la bilanț, la care se adugă raportul de gestiune.

Deși în practica internațională documentele contabile se mai numesc situații financiare sau conturi anuale, în contabilitatea romănească se folosește terminologia de bilanț contabil. Deși formația bilaterală folosește, pe lângă bilanț, și alte situații financiar-contabile, s-a avut în vedere o realitate, aceea că, dintre toate componentele formației, cea care caracterizează cel mai bine patrimoniul (ca un tot unitar) este modelul propriu bilanțului.

În literatura de specialitate, obiectul bilanțului este abordat de pe două poziții: una economică și alta juridică. Însă, cel mai des utilizată și acceptată este accepțiunea economico-juridică: patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale și necorporale), al drepturilor și obligațiilor care caracterizează situația unei entități patrimoniale la un moment dat.

Anul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie. Bilanțul contabil întocmit în termenul prevăzut de lege, trebuie să fie prezentat cu cel puțin o lună înainte de data stabilită pentru ședința Adunării Generale a Acționarilor comisiei de cenzori, iar după însușirea acestuia de către cenzori, Consiliului de Administrație.

Bilanțul contabil împreună cu raportul comisiei de cenzori, însușit de Consiuliul de Administrație, vor rămâne depuse în copie la sediul central și cel al sucursalelor, în cele 15 zile ce preced întrunirea Adunării Generale a Acționarilor, pentru a fi studiate de acționari. Ulterior ținerii Adunării Generale a Acționarilor, Consiliul de Administrație va depune la organele în drept copii după bilanț și contul de rezultate.

Societățile bancare, după întrunirea Adunării Generale a Acționarilor și, implicit, după aprobarea bilanțului contabil, au obligația publicării acestuia în Monitorul Oficial. Întocmirea și publicarea bilanțului sunt cerințe obligatorii pentru bănci și favorabile acestora dacă rezultatele sunt bune, cu impact deosebit asupra acționarilor și potențialilor clienți, persoane fizice și/ sau juridice. În perioada întocmirii bilanțului contabil, în cadrul oricărei societăți bancare au loc o serie de operațiuni legate de stabilirea activului și pasivului.

Alcătuirea bilanțului presupune înregistrarea în conturi a tuturor operațiunilor, verificarea exactității înregistrărilor în analitic și sintetic, inventarierea anuală.

Bilanțul contabil reflectă în formă sintetică și expresie valorică mijloacele bănești și materiale, pe de o parte, și fondurile ce le acoperă cu resurse, pe de altă parte, și indică în final rezultatele financiare, ca expresie a eficienței activității într-o anumită perioadă. Totodată, reflectă condițiile de bază: este întocmit la termenele stabilite și oferă posibilitatea de control, reflectă mijloacele și rezultatele financiare, este elaborat clar, simplu, concis, evidențiind corelațiile economico-financiare între anumiți indicatori.

Așadar, bilanțul contabil reprezintă documentul oficial de gestiune al băncii și trebuie să dea o imagine fifelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute.

Pentru aceasta trebuie să respecte cu bună credință regulile privind evaluarea patrimoniului precum și cele 10 principii contabile impuse de Normele metodologice de utilizare a planului de conturi aprobat de Banca Națională a României, prin Ordinul nr. 344/ 01.08.1997 și de Ministerul de Finanțe, prin Ordinul nr.1418/ 01.08.1997.

Cele zece principii contabile sunt: principiul prudenței, principiul permanenței metodelor, principiul continuității activității, principiul independenței exercițiului, principiul intangibilității bilanțului, principiul necompensării, principiul nominalismului sau costului istoric, principiul supremației realității asupra aparenței, principiul regularității, sincerității și imaginii fidele, principiul pragului de importanță semnifivativă.

Principiul prudenței, potrivit căruia nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor, ținând cont deprecierile, riscurile și pierderile posibile, generate de desfășurarea exercițiului curent sau anterior.

Având în vedere definiția dată de Planul Contabil General francez, prudența reprezintă aprecierea rezonabilă a faptelor astfel încât să se evite riscul de transfer asupra viitorului al incertitudinilor prezente, susceptibile de a greva patrimoniul și rezultatele societății bancare.

La nivelul societăților bancare, există derogări de la principiul prudenței în ceea ce privește operațiunile de piață, atunci când sunt evaluate la prețul pieței:

luarea în considerare a rezultatelor nerealizate pentru titlurile de tranzacție;

luarea în considerare, în anumite condiții, a rezultatelor potențiale privind instrumentele financiare la termen;

înregistrarea la prețul de piață a operațiunilor în devize.

Principiul permanenței metodelor, conduce la continuitatea aplicării regulilor și normelor privind calcularea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurându-se astfel comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.

Schimbarea metodelor poate fi consecința unor schimbări economice, financiare sau sociale, cum ar fi:

modificarea legislație fiscale;

restructurarea societății bancare, fie prin fuzionarea cu o altă societate bancară, fie prin înregistrarea unui aport parțial de activ;

schimbarea politicii economice a societății bancare.

Schimbarea metodelor trebuie descrisă și justificată în anexa la bilanț, menționându-se inclusiv consecințele economice datorate schimbării de metode. De asemenea, modificările de metode trebuie menționate și în raportul de gestiune, dar și în raportul cenzorilor.

Principiul continuității activității presupune că societatea bancară își va continua în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de lichiditate sau reducere sensibilă a activității.

Continuitatea activității conduce la evaluarea bunurilor în funcție de valoarea de utilitate a acestora, în timp ce o stare de noncontinuitate conduce la evaluarea bunurilor în valori lichidative.

Între principiul permanenței metodelor și principiul continuității activității există o legătura: în situația continuității activității, permanența metodelor este asigurată; în situație contrară, evaluarea elementelor patrimoniale bancare este realizată în valori lichidative, corespunzătoare perioadei de întrerupere a activității.

Principiul independenței exercițiului presupune ca societatea bancară să-și delimiteze în timp veniturile și cheltuielile activității sale pe măsura angajării acestora și trecerii lor la rezultatul exercițiului la care se referă.

Practicarea contabilității de angajamente are ca efect asigurarea imaginii fidele asupra rezultatului exercițiului. Aplicarea principiului independenței conduce la utilizarea conturilor de regularizare (cheltuieli și venituri constatate în avans), calcularea amortismentelor și provizioanelor, contabilizarea unor evenimente posterioare închiderii exercițiului financiar, anterioare închiderii conturilor etc.

Principiul intangibilității bilanțului, potrivit căruia bilanțul de deschidere a unui exercițiu trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului precedent; veniturile și cheltuielile nu vor fi înregistrate direct în contul de capitaluri proprii, ele tranzitând prin contul de rezultate.

Principiul compensării, potrivit căruia elementele de activ și pasiv sunt evaluate și înregistrate în contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între posturile de activ și de pasiv ale bilanțului sau între veniturile și cheltuielile din contul de rezultate.

În activitatea bancară există excepții în ceea ce privește compensarea autorizată pentru rezultatele obținute din operațiunile privind swap-urile de dobândă și pentru rezultatele din operațiuni cu titluri de tranzacție sau instrumente financiare la termen.

Principiul costului istoric constă în a conserva la nivelul structurilor bilanțiere valorile de intrare, valori consemnate în documente justificative ce stau la baza înregistrărilor contabile.

Apelarea la costul istoric presupune avantaje și dezavantaje pentru societatea bancară:

avantaje: simplitatea calcului, asigurarea comparabilității datelor în timp și spațiu, asigurarea unui control eficient asupra operațiunilor efectuate în contabilitate;

dezavantaje(apar în condiții de inflație): subevaluări ale imobilizărilor, stocurilor, subevaluarea costului materialelor precum și amortismentelor.

Principiul costului istoric comportă derogări în ceea ce privește operașiunile în devize, operațiunile cu titluri de tranzacție, deoarece acestea sunt reevaluate periodic la cursul zilei sau cotația înregistrată de titluri de bursă.

Principiul supremației realității asupra aparenței, ce presupune că aspectul economic și financiar este privilegiat față de aspectul pur juridic.

Principiul regularității, sincerității și imaginii fidele având ca scop furnizarea de informații clare, precise și complete asupra patrimoniului, situației financiare, rezultatului financiar, operațiunilor și riscurilor asumate.

Principiul pragului de importanță semnificativă presupune ca situațiile financiare să prezinte toate operațiunile a căror importanță poate să afecteze judecățile și deciziile utilizatorilor externi.

De asemenea, la întocmirea bilanțului contabil se au în vedere și următoarele reguli:

posturile înscrise în bilanț trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situația reală a elementelor patrimoniale stabilite pe baza inventarului;

nu sunt admise compensări între conturile ce se înscriu în bilanț, respectiv între veniturile și cheltuielile din contul de profit și pierdere.

Banca Națională a României, împreună cu societățile bancare actualizează periodic planul de conturi, modele bilanțurilor și registrele de contabilitate, formularele comune privind activitatea bancară, precum și normele privind întocmirea și utilizarea acestora și le supune aprobării Ministerului Finanțelor Publice.

Bilanțurile societăților bancare nu vor fi acceptate ca având valabilitate legală în fața autorităților de drept, fără să fi fost semnate de comisia de cenzori. Pentru verificarea, confirmarea și certificarea documentelor de sinteză, societățile bancare apelează la serviciile contabililor autorizați și a experților contabili.

Bilanțul bancar cuprinde, pe de o parte, active patrimoniale (operațiuni de trezorerie și interbancare, operațiuni cu clientela. Operațiuni cu titluri și operațiuni diverse, valori imobilizate), iar , pe de altă parte, pasive patrimoniale (operațiuni de trezorerie și interbancare, operațiuni cu clientela, operațiuni cu titluri și operațiuni diverse, capitaluri proprii, asimilate și provizioane).

Spre deosebire de firmele nonfinanciare, activele unei bănci sunt mai mult financiare decât corporale (fizice). Activele financiare sunt în principal sub formă de creanțe (adică credite către persoane fizice, firme etc.).

În acest cadru, putem aprecia că există câteva aspecte specifice care pot fi reliefate:

Raportul dintre totalul bilanțiier și mărimea capitalului bancar este aproximativ 5-8% (capitalul reprezintă 5-8% din totalul activelor). Funcțiile capitalului asigură solvabilitatea băncii, dimensiunea acestuia trebuind să acopere pierderile minime ce decurg din activitatea sa. Mărimea capitalului este o expresie a faptului că banca este un intermediar, în sensul că atrage resurse de la deponenți și distribuie credite. Ea nu vehiculează capital propriu.

Băncile sunt caracterizate prin active fixe reduse, imobilizările atingând, în general, aproximativ 10%. Modificările tehnologice actuale (computerele și rețeaua informatică) determină, pe scară largă, beneficierea de leasing.

Pasivele bancare sunt reprezentate pe scară largă de resursele pe termen scurt. Depozitele și alte categorii de pasive reprezintă resurse pe termen scurt datorită preferinței pentru lichiditate a deponenților.

3.1.2. STRUCTURA BILANTULUI BANCAR – ACTIVUL BILANTIER SI PASIVUL BILANTIER

Pornind de la noțiunea de patrimoniu, bilanțul oricărei societăți comerciale (inclusiv bancare) reprezintă o “fotografie”, la un moment dat, a structurilor de activ și de pasiv ale societății respective.

Activul și pasivul patrimonial pot fi analizate într-o dublă ipostază:

activul patrimonial reprezintă totalitatea bunurilor economico-financiare de care dispune un agent economic la un moment dat, iar pasivul reprezintă totalitatea surselor financiare care au stat la baza constituirii acestor bunuri;

pasivul reprezintă obligațiile (datoriile) pe care un agent economic le are la un moment dat, iar activul patrimonial reprezintă o resursă cu ajutorul căreia se pot rambursa, la scadență, obligațiile din pasiv.

Activul patrimonial se poate clasifica funcție de valorificare și lichiditate.

Valorificarea reprezintă modul în care activele își transmit valoarea în bunurile nou create sau în serviciile prestate. Unele active își transmit valoarea într-un termen mai îndelung (de regulă peste 1 an). Acestea se numesc active fixe și sunt caracterizate prin amortizare (valoarea transmisă bunului nou creat într-o anumită perioadă de timp – lună, an). Alte active își transmit valoarea într-un termen scurt (într-un singur ciclu de producție). Acestea se numesc active circulante.

Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor de a se transforma în bani. Cu cât un activ se transformă mai usor în bani, cu atât el este mai lichid. Activele circulante sunt mai lichide decât cele fixe. Cele mai lichide active sunt reprezentate de resursele monetare deținute în conturile curente și în casierie.

Pasivul patrimonial se poate clasifica funcție de modul de proveniență și funcție de exigibilitate.

Funcție de modul de proveniență, sursele pot fi proprii (capital social, rezerve, provizioane) și atrase (datorii, împrumuturi, credite).

Exigibilitatea reprezintă termenul de scadență al surselor. Unele surse pot avea un termen de rambursare îndelungat (capitalul social, rezervele, împrumuturile pe termen lung), altele cu termen apropiat (datorii comerciale, fiscale, salariale, credite și împrumuturi pe termen scurt).

Pentru societățile comerciale, în special cazul societăților bancare, corelarea lichidității activelor cu exigibilitatea surselor este de foarte mare importanță. Lichiditatea unei firme constă în capacitatea acesteia de a face față obligațiilor pe termen scurt. Firma trebuie să dețină active lichide suficiente pentru a rambursa datoriile la scadență.

Între lichiditate și profitabilitate există un raport invers proporțional. Cu cât firma deține la un moment dat mai multe active lichide, fără a le investi pentru un rezultat financiar ulterior, cu atât profitabilitatea firmei este mai redusă.

Raportul între lichiditate și profitabilitate este arbitrat de risc. Cu cât lichiditatea firmei este mai mare, cu atât profitabilitatea scade, dar riscul de a nu rambursa la timp datoriile curente este mic (risc de lichiditate redus). Invers, dacă lichiditatea este redusă, profitabilitatea poate fi mare, dar riscul de lichiditate crește.

Administrarea corectă a activelor și pasivelor unei societăți comerciale și în special a unei societăți bancare, constă în găsirea unor soluții adecvate pentru ecuația lichiditate, profitabilitate, risc.

Administrarea activelor și pasivelor se bazează pe diferența netă (net interest margin) dintre dobânda obținută prin plasarea capitalului (interest income – dobânda activâ) și dobânda plății pentru atragerea capitalului (interest expense – dobânda pasivâ), raportat la totalul activelor aducătoare de venituri (earning assets)

Marja netă de dobândă (MND) = (dobânda activă – dobânda pasivă)*100/ total active purtatoare de dobândâ

A. Definirea structurilor de pasiv ale unei bănci comerciale

Activitatea unei bănci începe întotdeauna cu atragerea de resurse, regăsite în partea de pasiv a bilanțului. În continuarea vor fi prezentate principalele “rezervoare” financiare ale unei bănci comerciale.

Resursele proprii

Resursele sau fondurile proprii determină pentru o bancă riscul maxim pe care aceasta și-l poate asuma în angajarea resurselor sale. Ele reprezintă garanția solvabilității băncii.

Deși pentru aceste resurse proprii nu se plătește dobândă, folosirea acestora nu se face fără a suporta costuri. Aceste costuri sunt reprezentate prin dividendele plătite acționarilor băncii.

Fondurile proprii stau la baza calculării indicatorului de adecvare a capitalului (indicatorul Cooke).

În țara noastră, componența fondurilor proprii ale unei băncii comerciale este reglementată prin normele BNR nr. 7 din aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncii.

Fondurile proprii ale unei bănci sunt formate din următoarele categorii de capital:

capitaluri proprii

capital suplimentar.

Capitalul propriu sau capitalul de bază este compus, în principal, din:

capitalul social – reprezintă aportul acționarilor la constituirea unei bănci. Conform reglementărilor BNR, acesta trebuie să fie de minim 100 mld lei, constituit numai sub formă bănească, integral subscris și vărsat la momentul constituirii.

În totalul resurselor de finanțare, capitalul social ocupă un loc modest.

primele legate de capital, integral încasate,

fondul de rezervă – constituit prin repartizarea anuală a unui procent de până la 20% din profitul brut, până când fondul astfel creat egalează capitalul social, apoi, maxim 10%, până în momentul în care fondul de rezervă ajunge la de 2 ori mai mare decât capitalul social.

Scopul constituirii acestui fond este de a preîntâmpina eventualele crize de lichiditate ale băncii precum și pentru majorarea capitalului social, fond ce trebuie constituit în mod obligatoriu de către bănci, mai ales în primii ani de activitate.

rezerva generală pentru riscul de credit care se constituie din profitul brut, astfel încât la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar să reprezinte 2% din soldul creditelor acordate clienților nebancari, în vederea acoperirii riscului din activitatea de creditare,

rezerve din influențe de curs valutar aferent aprecierii disponibilităților în valută reprezentând capitalul social în valută.

rezerve din diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului

fondul imobilizărilor corporale

rezerve statutare

rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat

rezultatul net al exercițiului financiar curent reprezentând profit.

Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se vor deduce următoarele elemente:

sumele reprezentând contravaloarea acțiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului social (art. 53, b, Legea nr. 58/ 1998)

valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire

sumele din profitul net al exercițiului financiar curent reprezentând dividende, participarea personalului la profit și cota de participare a managerului la profit.

Aceste sume se calculeazâ extracontabil, prin aplicarea asupra profitului net înregistrat la finele fiecărei luni a ponderii respectivelor elemente înregistrate conform repartizărilor din profitul net pe aceste destinații, efectuate pe baza bilanțului contabil a anului precedent.

rezultatul reportat reprezentând pierderile neacoperite

rezultatul net al exercițiului financiar curent reprezentând pierdere.

Capitalul social include:

alte rezerve dacât cele incluse în capitalul propriu

datoria subordonată reprezentând fonduri obținute pe baza emisiunilor de titluri pe durată de 5 ani și a căror rambursare, în caz de lichidare, nu este posibilă decât după plata celorlalți creditori

subvenții pentru investiții

diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Băncile au obligația să determine, lunar, nivelul fondurilor proprii potrivit metodologiei Normelor nr. 7/ 16.04.1999, pe baza datelor înscrise în balanța contabilă a fiecărei luni. Băncile vor transmite Băncii Naționale a României, n termen de 10 zile calendaristice din luna următoare celei pentru care se întocmește acea balanță, formularul de raportare.

În țara noastră, băncile trebuie să mențină în permanență capitalul social și fondurile proprii cel puțin la nivelele minime stabilite prin Normele nr. 9/ 7 septembrie 2000. Limita minimă a capitalului social și cea a fondurilor proprii ale unei bănci a fost stabilită la 250 mld lei.

La înființara unei bănci, vărsămintele în contul capitalului social trebuie efectuate în formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii, într-un cont deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României. Fiecare acționar va vărsa integral valoarea acțiunilor subscrise.

La majorarea capitalului social al unei bănci vărsămintele în contul capitalului social se vor efectua integral și în formă bănească la momentul subscrierii.

Limita minimă privind capitalul se aplică și în cazul noilor cereri de autorizare ale sucursalelor băncilor străine.

Acordul de la Basel privind adecvarea capitalului unei bănci (The Basel Accord on Risk – Based Capital Requirements)

Globalizaea în creștere a pițelor financiare și necesitatea abordării unor reglementări comune pentru băncile din țări diferite, a condus la acordul de la Basel, din 1998, pentru standardizarea pe plan internațional a reglementărilor privind adecvarea capitalului.

Scopurile declarate ale acestui acord au fost:

să promoveze o stabilitate financiară prin coordonarea supravegherii standardelor privind riscurile și adecvarea capitalului unei bănci;

să mențină o legătură între cerințele adecvării capitalului unei bănci și riscurile activității sale, incluzând expunerea la risc a elementelor din afara bilanțului.

Potrivit acordului de la Basel, activele din bilanț și din afara bilanțului sunt împărțite în patru categorii, fiecare categorie având un grad de risc. Prima categorie are riscul cel mai scâzut (pondere 0%) și include rezerve și titluri de stat. A doua categorie (pondere 20%) cuprinde active precum depozite interbancare, obligațiuni ipotecare, titluri emise de agenții neguvernamentali. A treia categorie (pondere 50%) include obligațiunile municipale și credite ipotecare. Cea de-a patra categorie include activele cele mai riscante (pondere 100%) cuprinzând toate celelalte active: titluri de valoare, împrumuturi, credite, active fixe.

Indicatorul de adecvare a capitalului, conform acordului de la Basel se calculează raportând capitalul de bază și cel suplimentar la activele ponderate cu gradul de risc (risk adjusted assets):

I= (capital de bază+ capital suplimentar)/ active ponderate cu gradul de risc

Băncile trebuie să îndeplinească două reglementări:

capitalul de bază (tier 1) raportat la activele ponderate cu gradul de risc (risk adjusted assets) să rezulte cel puțin 4%

capitalul de bază (tier 1) + capitalul suplimentar (tier 2) raportat la activele ponedrate cu gradul de risc sa rezulte cel puțin 8%.

Pentru ca o bancă să fie considerată bine capitalizată acest indicator trebuie să fie cel puțin 10% (6% în ceea ce privește capitalul de bază).

Conform reglementărilor BNR (Normele 8/16.04.1999) acest indicator trebuie să aibă o valoare minimă, pentru băncile comerciale care își desfășoară activitatea în țara noastră, de 12% (8% pentru capitalul de bază).

Resurse atrase

Operațiunile bancare se bazează în principal pe sursele atrase, fapt pentru care băncile oferă clienților săi o gamă largă de instrumente de economisire în funcție de: perioada de constituire a depozitelor, concurența existentă pe piața interbancară, structura și veniturile populației, factorii economici.

Resursele atrase reprezintă disponibilitățile în lei și în valută, aflate în conturi curente sau în conturi de depozit ale clienților. Într-o accepțiune mai largă, toate disponibilitățile clienților aflate în conturi curente sau de depozit la bănci intră în categoria depozitelor.

Pentru atragerea acestor resurse banca plătește un cost care se numește dobândă pasivă.

Există multe moduri de clasificare a depozitelor (cele ale persoanelor fizice față de cele ale firmelor, cele în monedă națională față de cele în valută, etc). Totuși, cel mai uzual mod de clasificare a depzitelor este în raport cu scdența și caracteristicile conturilor.

Clienții unei bănci pot fi grupați în clienți bancari (acei clienți reprezentați de bănci și alte instituții financiar-bancare) și în clienți nebancari (reprezentați de persoanele fizice și persoanele juridice, altele decât băncile).

1. Clienții nebancari

Principalele caracteristici ale celor mai importante tipuri de conturi ale clienților nebancari sunt următoarele:

Conturi curente. Conturile curente sunt acele conturi prin care clienții derulează toate încasările și plățile curente și, ca atare, soldul lor este imprevizibil de la o zi la alta. Pentru disponibilitățile aflate în aceste conturi, banca oferă, de obicei, o rată mică a dobânzii sau nu oferă dobândă și, prin urmare, acestea reprezintă o sursă de fonduri cu cost redus pentru bancă în condițiile în care aceasta poate anticipa pe baze statistice evoluția soldului.

Depozite la termen și conturi de economii. Conturile de depozite pe diferite termene, în general variind de la o săptămână la un an, se deschid de către titularii de cont în scopul fructificării economiilor lor, și nu se pot plăti înainte de scurgerea unui anumit interval de timp. Potrivit înțelegerii dintre bancă și client, suma constituită ca depozit la termen nu poate fi retrasă până la expirarea termenului, decât sub sancțiunea pierderii unei părți din dobânda aferentă.

Astfel de depozite asigură băncii resurse stabile, fapt pentru care băncile, de obicei, bonifică o rată a dobânzii mai mare cu cât termenele de constituire a depozitelor sunt mai mari. Sumele din aceste conturi sunt plasate de către bancă prin acordarea de credite pe perioade de timp corelate cu termenele de constituire a acestor depozite.

O altă caracteristică a depozitelor la termen este că acestea pot fi utilizate drept garanție pentru operațiunile de asumare de risc, în numel și pentru contul clienților, prin angajamente de plăți (emiterea de scrisori de garanție, deschideri/ confruntări de acreditive, avalizări de efecte de comerț, etc).

În astfel de cazuri, ele poartă denumirea de depozite colaterale.

Pot fi asimilate conturilor de depozite la termen, așa cum sunt cunoscute în practica bancară internațională, următoarele tipuri de conturi:

conturi pentru convenții de răscumpărare (Repurchase Agreements sau Repo). Convențiile de răscumpărare reprezintă o modalitate menită să valorifice portofoliul de titluri al băncii prin încheierea unui acord între aceasta și clint (persoană juridică), prin care banca vinde clientului titluri de valoare cu angajamentul de răscumpărare la o dată ulterioară, la același preț plus dobânda aferentă. Astfel de acorduri sunt asemănătoare depozitelor la termen, deoarece esența tranzacției constă în depunerea la bancă de către client a fondurilor disponibile pentru o anumită perioadă de timp (de obicei pe termen scurt – overnight sau câteva zile) pentru obținerea unui profit fix.

Conturile NOW (Negotiable Order of Withdrawal). Sunt utilizate de băncile din SUA și au ca trăsătură caracteristică nivelul înalt al dobânzii acordate pentru soldul disponibililităților ce depășesc un anumit nivel, iar sumele pot fi retrase prin tragerea de cecuri. Un astfel de cont șterge diferența dintre depozitele la vedere și la termen, iar din punct de vedere al dobânzii, creează avantaje asigurând un nivel ridicat, similar depozitelor la termen..

Conturile ATS (Automatic Transfer System). Presupune menținerea în cont a unui depozit minim fără dobândă sau cu o dobândă foarte mică destinat plăților curente, în timp ce sumele încasate care depășesc acest plafon sunt virate automat într-un cont de economii în regim de dobândă la termen.

Certificatele de depozit. Certificatele de depozit emise de bănci, în valori diferite, au o gamă largă a scadențelor și o rată a dobânzii bonificată în funcție de nivelul de piață al ratei dobânzii.

Emisiunile de certificate de depozit sunt folosite de bănci în vederea atragerii unor fonduri foarte ușor de controlat în sensul că se cunoaște cu destulă precizie care sunt costurile aferente atragerii de fonduri, indiferent de evoluția ulterioară a ratei dobânzii.

Certificatele de depozit prezintă și avantaje pentru cumpărători:

lichiditatea – pot fi oricând transformate în numerar, dar pierzând o parte din dobândă (ca penalizare);

negociabilitatea – putând fi vândute și cumpărate oricând până la data scadenței (dreptul de proprietate poate fi transferat noului proprietar, acesta fiind îndreptățit să primească întreaga sumă la sfârșitul perioadei care a fost convenită între bancă și depunătorul inițial).

În țările cu un sistem bancar dezvoltat există o piață secundară foarte activă a certificatelor de depozit, ceea ce sporește atractivitatea lor atât clienților cât și pentru bancă, care este astfel sigură că depozitul nu va fi lichidat înainte de scadență.

Clienții bancari, sub forma disponibilităților în lei și valută aflate în conturi curente LORO mnținute la alte bănci și sub forma depozitelor interbancare atrase de la alte bănci. Un element esențial în activitatea bancară îl reprezintă interdependența relațiilor dintre băncile din întreaga lume, prin faptul că fiecare bancă poate fi un client al altei bănci.

Conturile LORO. Reprezintă conturi curente deschise de o bancă în evidențele sale pe numele altei bănci. În cazul în care o bancă derulează un volum mare de operațiuni într-o anumită monedă sau într-o anumită țară, aceasta va deschide la una sau mai multe din băncile sale corespondente conturi LORO.

Resursele la dispoziția băncii, aflate în conturile LORO ale băncii au aceleași caracteristici ca și cele aflate în conturile curente ale clientelei descrise anterior.

Activitatea bancară curentă, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, se bazează pe rețeaua de corespondenți bancari creată de fiecare bancă.

În literatura de specialitate relațiile stabilite între bănci poartă denumirea generică de relații de corespondent, noțiune care acoperă o gamă largă de servicii pe care o bancă le poate oferi unei alte bănci și reciproc. Fiecare bancă promovează propria politică de piață locală sau națională și în același timp dorește să susțină interesele altei bănci, prin aceasta, oferind servicii clienților băncii corespondente.

Nici o bancă nu poate fi prezentată în fiecare țară din lume, și în consecință, practica de a folosi o altă bancă în calitate de agent s-a extins foarte mult. Această relație de corespondent bancar stă la baza operării unei bănci pe alte piețe și constituie cadrul de lucru pentru transferul internațional de fonduri. Ea constă în primul rând în sistemul de relații construite de către o bancă cu bănci din diverse țări ale lumii. Sistem care să permită desfășurarea în mod corect, rapid și eficient a tranzacțiilor comerciale/ necomerciale derulate de clienți prin bănci.

Alegerea băncii corespondent are la bază anumite criterii obiective, care depind de interesul clienților pentru o anumită țară, de facilitățile oferite de această bancă, precum și criterii subiective legate de renumele bănci, pentru a evita riscurile existente pe piața internațională.

Important de menționat este faptul că relațiile dintre bănci sunt relații de încredere.

Depozite interbancare atrase. Depozitele atrase de la bănci reprezintă resursele pe termen scurt care variază, de regulă, între 1 zi și 1 an, și apar ca efect al reciprocității în relațiile de decontare dintre bănci pe piața interbancară.

Depozitele atrase de la bănci reprezintă principala modalitate de completar a resurselor unei bănci pe termen scurt. Volumul depozitelor atrase de la bănci, precum și termenele acestora, oferă o imagine foarte concludentă privind bonitatea acelei bănci pe piața interbancară locală sau internațională, după caz.

Împrumuturi. În unele cazuri, băncile ajung în situația de a apela la alte bănci pentru a-și procura fondurile de care au nevoie. Împrumuturirle interbancare sunt frecvente în cazurile în care băncile se găsesc în situația în care plățile zilnice depășesc încasările, iar banca nu dispune de lichidități suficiente.

Orice bancă se poate confrunta cu momente în care constată că are un deficit de lichidități și va căuta în primul rând să se finanțeze de la alte bănci.

În categoria surselor împrumutate sunt incluse:

Împrumuturile de la alte bănci comerciale. Reprezintă surse stabile pentru bănci, relativ ieftine, dar accesul acestora la astfel de fonduri este condiționat de bonitatea băncii, iar, în unele cazuri, de prezentarea unor garanții.

Împrumuturile interbancare se deosebesc de depozitele interbancare prin următoareele:

Facilități de creditare și de depozit acordate de BNR. BNR poate acorda anumite facilități de refinanțare băncilor comerciale, în conformitate cu Regulamentul 1/ 30.03.2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile de creditare și depozit acordate de către acestea băncilor.

BNR desfășoară operațiuni pe piața monetară și poate acorda facilități permanente băncilor persoane juridice române și sucursalelor din România ale băncilor persoane juridice străine care îndeplinesc următoarele criyerii de eligibilitate:

în cazul băncilor persoane juridice române, constituirea de rezerve minime obligatorii și încadrarea în reglementările BNR privind indicatorii de solvabilitate;

în cazul sucursalelor din România ale băncilor persoane juridice străine, constituirea de rezerve minime obligatorii și certificarea cel puțin annual. De către autoritatea de supraveghere bancară din țara de origine, a încadrării băncii străine în prevederile reglementărilor de prudență bancară în vigoare în țara respectivă.

Operațiuni pe piața monetară

Operațiunile pe piața monetară ale BNR pot fi derulate alternativ sau simultan, în funcție de condițiile pieței și în conformitate cu obiectivele de politică monetară ale BNR și au la bază decizia de intervenție a BNR pe piața monetară.

Activele eligibile pentru tranzacționare și pentru garantare sunt titlurile de stat precum și alte categorii de active eligibilw stabilite în baza unei hotărâri a Consiliului de Administrație a BNR.

Operațiunile pe piața monetară ale BNR se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:

cumpărări/ vânzări reversibile de actice eligibile pentru tranzacționare (repo/ reverse repo).

Cumpărăturile reversibile (repo) reprezintă tranzacții reversibile prin care, în scopul injectării de fonduri în sistem pentru creșterea lichidității, BNR cumpărând de la bănci active eligibile pentru tranzacționare. Băncile au obligația de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară și la un praț stabilit la data încheierii tranzacției.

Vânzările reversibile (reverse repo) reprezintă tranzacții reversibile prin care, în scopul absorbției de fonduri din sistem pentru micșorarea lichidității, BNR vinde băncii activele eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției.

acordarea de credite colaterizate cu activele eligibile pentru garantare.

Reprezintă tranzacții reversibile prin care în scopul injectării de lichiditate BNR acordă credite băncilor acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile adude în garanție.

vânzări/ cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare.

Reprezintă tranzacții prin care, în scopul absorbției/ injectării de lichiditate în sistem, BNR vinde/ cumpără active eligibile pentru tranzacționare și care implică transferul proprietății asupra activelor respective.

emiterea de certificate de depozit.

Reprezină tranzacții prin care, în scopul absorbției de lichiditate, BNR vinde băncilor certificate de depozit. Certificatele de depozit emise de BNR reprezintă obligații ale acesteia față de deținătorii acestor instrumente și sunt negociabile. Emiterea de certificate de depozit se face în formă dematerializată. Ele sunt emise cu discount și sunt răscumpărate la scadență, la valoarea nominală.

swap valutar.

Constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR cumpără la vedere valută converibilă contra lei, în scopul injectării de lichiditate și vinde la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei sau, vinde la vedre valută convertibilă contra lei, în scopul absorbției de lichiditate și cumpără la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

atragere de depozite.

Reprezintă tranzacție cu scadență prestabilită în cadrul căreia, în scopul absorbției de lichiditate, BNR atrage depozite de la bănci.

Scadența operațiunilor pe piața monetară nu poate fi mai mare de 90 de zile calendaristice (cu excepția emiterii de certificate de depozit a căror scadență maximă este de 1 an).

Operațiunile pe piața monetară se pot clasifica astfel:

pe bază de licitație (cu excepția emiterii de certificate de depozir)

prin proceduri bilaterale.

Facilități permanente

Facilități de creditare

Pentru a obține lichiditate pe termen foarte scurt, băncile pot apela la facilitatea de creditare – credit lombard – acordată de BNR.

Băncile pot avea acces la creditul lombard pe baza unei cereri adresate BNR – Direcția operațiuni de piață, care va cuprinde cel puțin următoarele elemente:

identificarea băncii

suma solicitată

tipul și valoarea garanțiilor.

Până la sfârșitul zilei lucrătoare, BNR va notifica băncile solicitante decizia asupra cererii acestora.

Perioada de acordare a creditului lombard este overnight. Nivelul ratei dobânzii pentru creditul lombard este stabilit de Consiliul de Administrație al BNR, în conformitate cu obiectivele de politică monetară și reprezintă, de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar. Rata dobânzii lombard este anunțată în avans de BNR. Dobânda lombard se plătește odată cu rambursarea creditului.

Acordarea creditului lombard este condiționată de colaterizarea acestuia cu activele eligibile pentru garantare. Validarea garanțiilor aduse de banca solicitantă trebuie să acopere 100% creditul și dobânda aferentă și trebuie constituite până la momentul acordării acestui credit.

Fabilitatea de depozit

În scopul valorificării excesului de lichiditate, băncile pot constitui depozite la BNR, overnight, la o rată fixă a dobânzii stabilite de Consiliul de Adminstrație al BNR. Pentru acest lucru, băncile trebuie să adreseze o cerere scrisă la BNR – Direcția de operațiuni de piață.

Procedurile sunt asemănătoare cu cele de la facilitățile de creditare.

2.3.3. Împrumuturi cu destinație specială

Reprezintă utilizări din linii de finanțare obținută de la bănci comerciale corespondente și instituții financiare internaționale și care au ca destinație finanțarea unor obiective complexe. De regulă, sunt garantate de statul în care își are sediul principal banca – beneficiarâ a împrumutului.

Astfel de împrumuturi sunt acordate de băncile foarte mari sau consorții bancare, precum și organisme financiare internaționale (BIRD și BERD), în urma analizelor efectuate în cadrul unui proces de “calificare” a băncii împrumutate.

Dat fiind faptul că aceste linii de finanțare sunt o sursă relativ ieftină, ele reprezintă, printre altele, și un indicator de performanță pentru obancă, reflectând bonitatea băncii respective.

2.3.4. alte fonduri împrumutate, aflate la dispozi5ia băncii

Pe lângă aceste resurse, banca mai profită și de o serie de fonduri ce sunt în posesia sa pe o perioadă mai scrtă sau mai lungă de timp.

Dintre acestea amintim:

sumele de plată – include sumele pe care banca le datorează salariaților (salarii), bugetului statului și asigurărilor sociale (impozite și taxe), acționarilor (dividende);

unele conturi curente ale clienților – pentru care banca nu bonifică dobândă în virtutea unor destinații speciale ale acestor conturi;

sumele din operațiunile de rescontare – reprezintă o modalitate de procurare de noi resurse prin cedarea efectelor comerciale aflate în portofoliul băncii, provenite din operațiuni de scontare. Cedarea se face, de regulă, băncii de emisiune dar și unor bănci specializate, numite bănci de scont sau Bănci Centrale. Dacă se recurge la rescontare în aceeași zi în care s-a efectuat scontarea, banca realizează profit din diferența dintre dobânda la care se scontează și taxa scontului (rata dobânzii practicate de Banca de Emisiune). În România, operațiunile de rescontare se efectuează numai la BNR.

B.Definirea structurilor de activ ale unei bănci comerciale

Activele unei bănci comerciale reflectă modul în care au fost plasate resursele și cuprind, în principal, următoarele categorii, în ordinea descreșterii lichidității acestora:

Numerarul aflat în casieria băncii.

În vederea efectuării operațiunilor de încasări și plăți, băncile trebuie să păstreze o anumită cantitate de numerar în casierie. Numerarul aflat în casierie nu aduce băncii nici un venit, însă asigură acesteia capacitatea de a-și onora plățile față de clienți.

Interesul băncilor este ca fondurile sub forma numerarului din casierie să fie cât mai mici, atât cât este necesar; surplusul de numerar fiind contraproductiv, mai ales ținând seama de costul mare al oportunității plasării acesrtora în alte active aducătoare de venituri.

Nevoia de numerar se poate aprecia de către bănci în funcție de datele statistice adunate de-a lungul timpului. Băncile se așteaptă ca, de regulă, la sfârșitul de săptămână sau de sărbători cererile de retragere de numerar din partea clienților să fie mai mare.

Disponibilitățile în lei și valută aflate în cont curent la BNR, sub forma rezervei minime obligatorii.

Rezerva minimă obligatorie reprezintă un instrument de politică monetară al cărui rol este de a asigurae bancăi unele resurse minime lichide necesare satisfacerii obligațiilor de plată ale clienților săi la un moment dat.

Modul de determinare a rezervei minime obligatorii are la bază, în principal, volumul depozitelor clienților nebancari.

Legislația din România referitoare la rezervele minime ale băncilor are la bază Regulamentul nr. 4/ 1998 al BNR, care, printre altele, precizează că rezerva minimă obligatorie se constituie distinct, în lei pentru fondurile atrase în lei și valută pentru fondurile atrase în valută.

Pentru rezervele minime obligatorii, BNR bonifică dobânzi mai mici decât dobânda pe piață, iar pentru surplusul de fonduri față de rezerva minimă, băncile comerciale nu primesc dobândă.

Prin urmare, activitatea zilnică de administrare a fondurilor deținute în conturile curente la BNR trebuie făcută cu acuratețe, în caz contrar apărând fonduri blocate inutil și neremunerate.

Disponibilități aflate în conturile NOSTRO

Conturile NOSTRO reprezintă conturi curente deschise de o bancă în evidențele altei bănci ca urmare a stabilirii unor relații de corespondent.

După cum am menționat și în secțiunea anterioară (la conturile LORO), în scopul efectuării operațiunilor de înacări și plăți în numele clienților săi, o bancă deschide la unele din băncile sale corespondente conturi curente.

În scopul fructificării excesului de lichiditate la un moment dat, băncile acționează pe piața interbancară, prin plasarea acestor fonduri sub forma depozitelor la vedere sau la termen în baza unor aranjamente de cont curent, prin care se pot stabili și unele facilități pe care o bancă le acordă celeilalte bănci.

De exemplu, în baza unor astfel de aranjamente încheiate cu unele bănci din SUA, datorită diferențelor de fus orar înregistrate pe glob, soldul creditor al contului NOSTRO va fi plasat “overnight” de la banca corespondentă în numele celeilalte bănci pe o terță piață cu rate de dobândă competitive.

Astfel de operațiuni sunt cunoscute sub denumirea de CALL sau LATE NIGHT INVESTMENT.

Întrucât disponibilitățile din conturile NOSTRO sunt remunerate cu dobânzi mici, în unele cazuri nici nu se bonifică dobândă, este necesar ca soldurile acestora să fie ținute sub control zilnic, corelănd volumul de operațiuni cu plasarea surplusurilor în depozite interbancare.

Totodată, trebuie precizat că se pot înregistra pierderi dacă, printr-o administrare defectuoasă a acestor active, se ordonă plăți peste disponibilul din aceste conturi (caz în care se operează pe sold debitor – overdraft).

Depozitele interbancare plasate

Reprezintă plasamente pe termen scurt (variind de la 1 zi la maxim 1 an) remunerate la nivelul pieței și utilizate pentru fructificarea temporară a fondurilor disponibile.

Credite acordate băncilor în baza unei convenții/ contract încheiate între a cestea:

de pe o zi pe alta, și anumite credite fără garanție (în alb), acordate pe o perioadă de cel mult 1 zi lucrătoare;

la termen, și anumite credite fără garanție (în alb), acordate pentru un termen fix, dar mai mult de 1 zi lucrătoare;

finanțare sau credite cumpărător, acordate băncilor nerezidente, dar ai căror beneficiari finali sunt agenții economici nefinanciari, nerezidenți.

Spre deosebire de depozitele interbancare plasate, dobânzile la creditele acordate băncilor sunt mai mari datorită, în principal, termenelor mai mari pe care sunt acordate (de regulă peste 1 an).

Credite acordate clienților nebancari

În general, acestea trebuie să ocupe o pondere ridicată în totalul plasamentelor unei bănci comerciale.

Tiputile, termenele și condițiile acordării de credite bancare, pe termen scurt, mediu și lung, depind, în principal, de împrejurările și necesitățile clienților.

Plasamentele unei bănci în credite acordate clientelei nebancare prezintă un grad de risc ridicat, dar și o remunerare superioară tuturor celorlalte plasamente.

Câteva din categoriile cele mai importante de credite acordate de bănci sunt enumerate mai jos:

credite de trezorerie, destinate acoperirii necesarului de lichidități privind activitatea curentă a clienților, sunt acordate pe termen scurt (maxim 1 an) și pot îmbrăca diverse forme:

avansul în cont curent

linia de credit sau facilitatea de overdraft

credite revolving

credite pentru finanțarea stocurilor

credite sezoniere

credite pentru importuri

credite speciale în vederea îndeplinirii unui contract de desfacere neobișnuit prin proporții sau a obținerii unei finanțări temporare până la contractarea unor alte credite

credite de scont, etc.

creditele pe termen mediu și lung sunt destinate, în general, procurării de echipamente sau bunuri imobiliare, acoperirii nevoilor determinate de operațiunile de export, finanțarea investițiilor.

Titluri de valoare

Băncile pot alege posibiliattea plasării fondurilor în titluri de valoare datorită veniturilor (sub forma dobânzii, a dividendelor sau a câștigurilor din operațiuni speculative) pe care acestea le aduc, precum și ușurinței cu care acestea pot fi transformate în lichidități pe piața secundară. Ansamblul titlurilor de valoare care figurează în activul unei bănci reprezintă portofoliul de titluri al acesteia.

Prin deținerea de astfel de titluri, băncile își pot fructifica excesul de lichidități având garanția transformării destul de rapide în numerar în cazul apariției unor situații neașteptate.

Plasamente în participații sau, așa cum le definește Legea bancară nr. 58/ 1998, investițiile pe termen lung la capitalul social al ltor societăți comerciale.

Băncile își plasează fondurile în participații la alte societăți pentru dividendele pe care le obțin, care, în cazul unor societăți puternice, depășesc ca randament al investiției alte forme de plasament, cum ar fi creditele acordate. Confotm Art. 48 din această lege, astfel de participații nu pot depăși 20% din capitalul social și 10% din fondurile proprii alte băncii.

Un alt motiv pentru care băncile preferă astfel de plasamente îl reprezintă interesul pe carebanca îl are pentru activitatea desfășurată de societatea respectivă, în sensul constituirii unui grup de societăți complementare de tipul firmelor de brokeraj, fondurilor mutuale, societăților de asigurări, leasing, etc.

Plasamente în mijloace fixe (clădiri, terenuri, echipamente de calcul și telecomunicații, etc) sunt indispensabile derulării unei activități normale ale unei bănci, neaducătoare de venituri, dar cu contribuție indirectă la realizarea profitului băncii.

Acest tip de actuve prezintă un grad foarte redus al lichidității, constituind o sursă de ultimă instanță pentru acoperirea pierderilor și, de obicei, este folosit în cazul lichidării băncii.

Alte active de natura creditelor neperformante, cheltuieli în avans, debitorilor etc. reprezintă imobilizări de fonduri neremunerate.

Un credit neperformant reduce profitul bancar, deoarece rambursarea așteptată a fondurilor nu este realizată și trebuie înlocuită cu alte fonduri din rezervele băncii sau cu noi depozite, care implică costuri suplimentare.

Ca atare, orice bancă ar trebui să fie preocupată de limitarea fondurilor astfel imobilizate.

Succesul plasării fondurilor depinde de conceperea unui program investițional care urmărește următoarele aspecte:

lichiditatea plasamentului

profitabilitate

risc asociat

perioada de imobilizare a fondurilor (structura scadențelor)

rezervele de capital.

În general, prin plasarea resurselor banca obține un venit numit dobândâ activâ. Însă, există o serie de active care nu sunt purtătoare de dobândă, neaducând venituri bancare. În această categorie intră numerarul, disponibilitățile în unele conturi curente, mijloace fixe, cheltuieli în avans, plasamente (credite neperformante). Pentru ca banca să aibă o activitate profitabilă este necesar ca dobânda activă care se obține din plasament să fie mai mare decât dobânda pasivă, de atragere a resurselor.

Contul de profit si pierdere

Performanțele bancare pot fi analizate cu ajutorul a două instrumente pricipale: contul de rezultate și sistemul ratelor.

Există două modalități de prezentare a conturilor de rezultate bancare: varianta folosită î SUA și varianta franceză.

În varianta sa folosită în SUA, “Contul de venituri și cheltuieli” ne dă o imagine generală și deosebit de semnificativă a raționamentelor și proceselor folosite pentru determinarea rezultatelor nete și pentru o bună interpretare a performanțelor bancare.

Sistemul de reprezentare a datelor cu referință la active scoate în evidență doi indicatori de bază privind performanțele bancare și anume:

marja netă a dobânzii (Net Interest Margin sau NIM)

reantabilitatea economică (Return on Assets sau ROA).

Varianta franceză are o formulare analitică și este axată în principiu pe forma bilanțieră de expresie.

Bancile romanesti practica urmatoare structura a Contului de profit si pierdere:

Venituri din dobanzi

– Cheltuieli cu dobanzile

=Venituri nete din dobanzi

– Cheltuieli nete din provizioane pentru credite si avansuri cu risc

= Venituri din dobanzi diminuate cu cheltuielile din provizioane pentru credit si avansuri cu risc

+Venituri nete din speze si comisioane

+Diferente favorabile de conversie minus pierderi din tranzactii in valuta

+Alte venituri din operatiuni

-Alte cheltuieli cu operatiuni

=Profit inainte de impozitare si de pierderea datorata pozitiei monetare

-Pierderea datorata pozitiei monetare nete

=Profit inainte de impozitare

-Impozit pe profit

=Profit net dupa impozitare

In practica bancilor din alte tari, contul de rezultate permite gruparea veniturilor si cheltuielilor in functie de natura activitatii generatoare si determinarea unor marimi de referinta in analiza rezultatelor denumite solduri intermediare de gestiune.

CONTUL DE REZULTATE

– prezentare schematică –

Pe baza datelor elementelor care figureaza in contul de rezultate se pot determina 4 solduri intermediare de gestiune:

produsul net bancar (PNB)

rezultatul brut de exploatare (RBE)

rezultatul de exploatare (RE)

rezultatul net (RN), astfel:

Venituri din exploatarea bancara

Cheltuieli de exploatare bancara

= Produsul net bancar

+ alte venituri din exploatare

alte cheltuieli de exploatare

cheltuieli generale (de structura)

=Rezultat brut de exploatare (RBE)

+ provizioane pentru riscuri bancare

=Rezultate de exploatare (RE)

+ / – rezultate (diferente) din reevaluarile imobilizarilor financiare

+ / – diferente din sumele constituite ca fonduri pentru riscurile bancare generale

+ / – rezultate exceptionale

impozit pe profit

=Rezultat net (RN)

3.3 Corelatia bilantului cu planul de conturi bancar

Planul de conturi al societăților bancare ține cont de cadrul general al planului de conturi pe economie și de specificul activității bancare. Conturile sunt simbolizate în baza sistemului decimal și sunt grupate astfel:

pe clase – corespund primei cifre din simbolul contului;

pe grupe – corespund primelor doua cifre din simbolul contului;

pe conturi sintetice de gradul intâi – corespund primelor trei cifre din simbolul contului;

pe conturi sintetice de gradul doi – corespund primelor patru cifre din simbolul contului;

pe conturi sintetice de gradul trei – corespund primelor cinci cifre din simbolul contului.

O astfel de structură permite identificarea apartenenței unui cont la o anumită clasă, grupă sau categorie de conturi și, în același timp, în baza apartenenței stabilite, contului i se atribuie o serie de caracteristici.

Planul de conturi al societatii bancare prezinta urmatoarea structură pe clase:

Clasa 1 Operațiuni de trezorerie și operațiuni interbancare – cuprinde conturile din evidența centralei băncii, conturile ce reflectă lichiditățile la alte bănci și conturile folosite pe relația cu banca centrală.

Clasa 2 Operațiuni cu clientela – cuprinde conturi utilizate pentru evidențierea relației dintre bancă și clienții săi.

Clasa 3 Operațiuni cu titluri și operațiuni diverse – cuprinde conturi folosite pentru reflectarea contabilă a operațiunilor cu titluri și o serie de conturi utilizate în gestiunea internă a băncii.

Clasa 4 Valori imobilizate – conține conturi ce inregistrează bunurile și valorile caracterizate ca imobilizări corporale și necorporale, amortizările acestora și operațiuni de leasing și de locație simplă.

Clasa 5 Capitaluri proprii, asimilate și provizioane – înregistrează fondurile investite în bancă pentru o perioadă lungă de timp (fonduri proprii și datorii subordonate), la care se adaugă o serie de provizioane și fonduri de risc.

Clasa 6 Cheltuieli – cuprinde conturi ce reflectă cheltuielile băncii.

Clasa 7 Venituri – cuprinde conturi necesare înregistrării veniturilor bancare. Atât veniturile, cât și cheltuielile prezintă o structură ce reflectă specificul activității bancare. Elementul cel mai des întâlnit este reprezentat de dobânda plătită sau încasată.

Clasa 9 Operațiuni în afara bilanțului – conține conturi ce reflectă contabil angajamentele băncii în relațiile cu alte bănci sau cu clienții.

La constituirea planului de conturi s-au urmărit anumite aspecte care să-i dea coerența și să-l facă ușor de înțeles și utilizat. In continuare sunt prezentate câteva dintre aceste aspecte, fără a garanta o aplicare strictă și generală:

grupele țin cont de natura economică a conținutului conturilor;

elementele de pasiv țin cont și de natura juridică a conținutului conturilor;

conturile de venituri și cheltuieli sunt grupate în mod asemănător, după natura veniturilor și a cheltuielilor;

provizioanelor le sunt asociate grupe de conturi ale căror simboluri se termină cu cifra nouă;

creanțelor restante și îndoielnice le sunt asociate grupe de conturi ale căror simboluri se termină cu cifra opt;

dobânzilor de încasat sau de plătit le sunt asociate conturi de creanțe sau de datorii, ale căror simboluri se termină cu cifra sapte.

Acest plan de conturi genear poate fi completat de către bănci fie prin aprofundarea lui, prin deschidere de conturi analitice, fie prin constituirea de alte clase, care să reflecte operațiuni din contabilitatea de gestiune.

Intre planul de conturi și bilanțul bancar există o corelație ce are la bază o regrupare a posturilor bilanțiere. Astfel, un model al bilanțului bancar simplificat și regrupat după structura planului de conturi se prezintă astfel:

CAP 4. ANALIZA FINANCIARA A ACTIVITATII BANCARE

4.1. Analiza financiara – instrument de conducere si imbunatatire a performantelor

Necesitatea și utilitatea analizei economico – financiare rezultă din teoriile enunțate de multi specialiști de-a lungul timpului, care conchid asupra faptului că acesta trebuie să dea răspunsuri la întrebări referitoare la modalitatea de apreciere a structurii activelor și pasivelor, la modalitatea prin care se asigură echilibrul financiar, la eficiența folosirii resurselor economice și financiare.

Orice analist încearcă să dea răspunsuri la astfel de întrebări, ținând seama de scopul final al analizei, ca și de inerentele limite ale acesteia. Aceste informații trebuie să se regăsească în orice studiu de fezabilitate sau de evaluare a unei bănci sau a unei întreprinderi în general.

Analiza financiară s-a dezvoltat în special în ultimii 20 de ani, în țările dezvoltate și se bazează pe schimbarea fundamentală de viziune și a locului pe care îl ocupă o societate. Indiferent de domeniu ei de activitate, o societate comercială este considerata astăzi ca unul dintre cei mai importanți factori în dezvoltarea economiei mondiale și, în același timp, ca un teren propice pentru libera inițiativă, inovație și promovare.

Pentru a cunoaște fenomenul economic, analiza financiară apare ca o metodă de cunoaștere, cu ajutorul căreia se descompune fenomenul în părțile sale componente. Prin acest procedeu folosit în aproape, dacă nu în toate, domeniile cunoașterii umane, se pune în evidență fenomenul studiat, relațiile cauzale, părțile cauzale, părțile componente, legile ce stau la baza formării și dezvoltării, care vor sta la baza formării și dezvoltării, care vor sta la baza luarii deciziilor asupra activității viitoare.

In gestiunea firmelor și a băncilor, în mod special, analiza financiară reprezintă un instrument indispensabil în luarea deciziilor la nivel micro, cât și la nivel macroeconomic. Realizarea oricărei funcțiuni a unei firme presupune examinarea tuturor deciziilor manageriale. Oricare dintre aceste îndatoriri se realizează prin anumite tipuri de analiză.

Cu ajutorul analizei finaciare sunt îndeplinite mai eficient unele funcții ale unei bănci, cum ar fi:

funcția de informare a centrului de decizie cu privire la activitatea băncii;

funcția de evaluare a potențialului tehnic și economic al firmei;

luarea de decizii în funcție de criteriile de eficiență;

conducerea mai eficientă în termeni reali a activității bancare;

funcția de comunicare cu mediul economic și financiar extern (cu administrația locală și centrală, cu creditorii, cu instituțiile financiare și bancare etc.).

Pentru a realiza analiza financiară a unei bănci, avem nevoie de trei tipuri de informații:

informații despre activitatea băncii: informații privind veniturile (ordinare și extraordinare), fluxuri financiare, profitul obținut din creditele acordate, precum și alte investiții, calitatea deciziilor și, prin aceasta, calitatea conducerii. Aceste informații trebuie comparate și cu informațiile obținute cu privire la activitatea firmelor concurente.

informații despre activitatea prezentă a băncii: acest tip de informații îl ajută pe cel ce ia decizii să estimeze succesul sau eșecul deciziilor luate în trecut. Totodată, ele dau date importante privind profitul și fluxul financiar potențial care s-ar putea obține în viitor de către bancă.

informații despre activitatea viitoare a băncii: cel care ia decizia trebuie să aleagă din mai multe surse potențiale informații care nu concordă cu ele. El va trebui să decidă și asupra diferitelor alternative de a acționa în viitor, alternative ce au rezultate diferite una față de alta.

Unele decizii sunt luate intuitiv și fără prea multe informații. In acest caz, nu se pune accentul pe o culegere sistematică de date cât mai relevante pentru deciziile ce se vor lua. De asemenea, este practic imposibil să comensurezi și să evaluezi fiecare altenativă. Totuși, deciziile intuitive sunt folosite deoarece timpul și costul strângerii de informații pot prevala asupra unei analize atente.

Scopul strategic al conducerii băncii este de a folosi rentabil capitalul acționarilor, aplicând principiile prudenței bancare, protejând depozitele clienților, oferind servicii bancare de calitate, cu ajutorul unui personal bine calificat, având responsabilitatea îndeplinirii acestor obligații.

Larga gamă de servicii oferite prin diversificarea activității bancare impune o analiză complexă atât a structurii, cât și a dinamicii. Dar datorită amplorii lor, esențiale pentru activitatea băncii sunt:

atragerea de depozite;

acordarea de credite;

tranzacționarea de titluri pe piață;

consultanța etc.

Aceste activități pot fi împărțite în trei mari grupe:

operțiuni active: oferirea de credite, cumpărarea de titluri, imobilizări, stocuri, alte investiții, depozite, numerar și numerar echivalent;

operațiuni pasive: atragerea de depozite la vedere și la termen, operațiuni de lombardare și alte instrumente bancare;

operațiuni de comision.

Activitatea complexă a băncilor comerciale, în special activitatea financiară, necesită o analiză financiară completă și complexă a eficienței și performanței obținute. Această analiză poate fi făcută în mai multe moduri. Unul dintre acestea este folosirea indicatorilor de performanță bancară, modele de calcul ale acestora putând fi dezvoltate pentru determinarea influenței factorilor asupra evoluției fiecăruia dintre indicatori.

Altă posibilitate este reprezentată de sistemul de rate recomandat de Comisia Bancară din Franța, și anume:

ratele de structură și de activitate;

ratele de exploatare și de rezultate;

ratele de gestiune.

Deosebit de importantă, dată fiind aversiunea băncilor față de risc, este analiza riscurilor asumate.

Valorile indicatorilor propuși pentru analiza activității băncii reprezintă punctul de plecare în concluzionarea performanțelor. Modul de calcul al acestora ridică însă o serie de probleme. Astfel, cea mai grea parte a analizei indicatorilor nu este calculul efectiv al acestora, ci determinarea și însumarea valorilor ce vor intra în calculul lor.

4.2. MODALITATI DE ANALIZA

4.2.1 INDICATORI DE PERFORMANTA.

INDICATORI AI GESTIONARII ACTIVELOR SI CAPITALULUI

MODELUL RENTABILITATII CAPITALULUI

Performanța globală a unei bănci este măsurată, în mod obișnuit, prin doi indicatori agregați:

rentabilitatea capitalului (return on equity – ROE)

rentabilitatea activului (return on assets – ROA).

De obicei, acești doi indicatori sunt folosiți pentru a compara performanele obișnuite ale băncii.

Rentabilitatea capitalului (ROE) se calculează cu următoarea formulă:

ROE=Profit net/ capital social *100

și măsoară profitul net obținut pentru unitatea de capital social investită.

Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât rentabilitatea folosirii capitalului acționarilor este mai mare, dând posibilitatea băncilor de a se dezvolta în viitor.

Rentabilitatea activelor (ROA) se calculează cu următoarea formulă:

ROA= profit net/ total active *100,

reprezentând profitul net obținut pe unitatea de active pe care banca le-a avut la dispoziție.

Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât a fost mai eficientâ utilizarea activelor de către bancă.

Rentabilitatea capitalului și rentabilitatea activelor sunt legate prin indicatorul numit multiplicarea capitalului social (equity multiplier – EM).

EM=ROE/ ROA= PN/ CAP.SOC *TOTAL ACTIVE/ PN= TOTAL ACTIV/ CAP SOC

ROE = ROA*EM

Acest indicator arată activele pe care o bancă și le-a creat pornind de la capitalul social avut la dispoziție (multiplicarea capitalului).

Cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât crește și rentabilitatea capitalului.

Insă, în același timp va crește și riscul asociat cu banca respectivă deoarece scade procentul de active acoperit prin capitalul propriu al băncii.

Acest indicator (EM) este inversul indicatorului numit efect de pârghie (financial leveradge – FL).

ROA= ROE* FL.

Efectul de pârghie se măsoară cu formula:

FL=capital propriu/ total active, masurand gradul de capitalizare al unei banci.

Indicatorul agregat rentabilitatea activelor poate fi descompus în doi indicatori analitici:

rata profitului net (profit margin – PM)

PM=PN/ TOTAL VENITURI

gradul de utilizare al activelor (assets utilisation – AU)

AU=total venituri/ total active.

RATA PROFITULUI NET

Pornind de la faptul că numărătorul indicatorului PM profit net – se obține scăzând din venituri cheltuielile și impozitele, acest indicator măsoară abilitatea băncii de a reduce costurile. Cu cât este mai mare valoarea acestui indicator, înseamnă că banca a reușit să-și limiteze mai bine costurile.

Doua bănci care au același nivel al veniturilor, dar valori diferite pentru acest indicator, înseamnă că își gestionează diferit costurile. Banca care are valoarea indicatorului mai mare, își gestionează mai bine costurile.

La rândul său, indicatorul rata profitului net poate fi analizat în funcție de alți indicatori care au impact asupra sa. Aceștia sunt:

indicatorul cheltuielilor cu dobânda =cheltuieli cu dobânzile/ total venituri

indicatorul alte cheltuieli (în afara cheltuielilor cu dobânda)= alte cheltuieli/ total venituri

indicatorul provizioane pentru credite= impozite/ total venituri

Pentru simplificare, s-au împărțit cheltuielile unei bănci în patru categorii: cu dobânzile, alte cheltuieli ( în afara celor cu dobânzile), provizioane pentru credite și impozite.

Suma dintre cei patru indicatori prezentați și indicatorul PM este întotdeauna egal cu 1. De aceea, PM este cu atât mai mare, cu cât valoarea celorlalți patru indicatori este mai mică.

UTILIZAREA ACTIVELOR (UA)

Si acest indicator poate fi descompus în doi indicatori analitici:

indicatorul veniturilor din dobânzi = venituri din dobânzi/ total active

indicatorul alte venituri (decât cele din dobânzi) = alte venituri/ total active.

Astfel se poate face o analiză a ponderii veniturilor obținute din dobânzi și celelalte surse de venituri.

Indicatorul veniturilor din dobânzi poate fi analizat funcție de nivelul ratelor dobânzii practicate de bancă, de structura activelor băncii și de volumul operațiunilor desfășurate.

La rândul său, indicatorul alte venituri poate fi analizat prin determinarea veniturilor din comisioane, servicii, valorificarea portofoliului de titluri etc.

In final, indicatorul rentabilității activelor poate fi calculat:

ROA= PM* AU,

iar indicatorul rentabilllității capitalului, poate fi calculat:

ROE= PM* AU* EM.

Modelul prezentat în cadrul acestui capitol poartă denumirea de modelul rentabilității capitalului (return of equity model) și a fost prima dată prezentat de David Cole în 1972.

SISTEMUL DE RATING CAMEL

Performanțele și profitabilitatea unei societăți bancare sunt corelate cu riscurile pe care banca și le asumă prin investițiile financiare pe care le face și prin operațiile pe care le desfășoară.

Sistemul de rating CAMEL evaluează performanțele unei bănci funcție de valorile unor indicatori care exprimă:

adecvarea capitalului băncii Capital adequancy C

calitatea activelor Assets quality A

calitatea managementului Management quality M

venituri Earnings E

lichiditatea băncii Liquidity L

Acest sistem, pe plan internațional, este folosit de autoritățile de reglementare și supraveghere din diferite țări pentru a aprecia activitatea și performanșa unei bănci.

Fiecare din cele 5 componente ale sistemului (C,A,M,E,L) sunt evaluate pe o scară cuprinsă între “1” și ”5”. “1” reprezintă cel mai performant nivel și “5” cel mai scăzut.

Funcție de evaluările obținute pentru fiecare din cele 5 componente se determină un rating compozit pentru activitatea generală a băncii. Valorile acestui rating compus sunt cuprinse între “1” și “55.

Un rating compus “1” sau ”2” indică o bancă puternică. Orice deficiență în activitatea băncii este minoră și poate fi îndreptată cu ușurință de managementul băncii.

Rating compus “3” arată că banca are anumite slăbiciuni care trebuie corectate. Băncile clasificate în această categorie necesită un anumit grad de preocupare din partea organelor de supraveghere.

Rating “4” sau “5” arată că băncile incluse în aceste categorii au probleme serioase, cu probabilitate destul de mare de faliment în viitorul apropiat.

SISTEMUL DE RATING CAMPL

ELABORAT DE DIRECTIA DE SUPRAVEGHERE A BNR

Pornind de la sistemul CAMEL, Direcția de supraveghere a BNR a elaborat pentru evaluarea activităților din sistemul bancar românesc, sistemul de rating bancar și de avertizare timpurie – CAMPL.

Sistemul CAMPL reprezintă un instrument de lucru pentru evaluarea instituțiilor bancare, în scopul identificării, într-o faza incipientă, a acelor bănci care sunt insuficiente sub aspect financiar și operațional și care pot avea probleme ce pot duce până la faliment. Aceste bănci necesită din partea autorității de supraveghere o atenție sporită.

Sistemul se bazează pe analizarea și aprecierea pe bază de indicatori a 5 componente care caracterizează activitatea și condițiile financiare ale unei bănci, ținând cont de reglementările în vigoaare privind activitatea bancară.

Cele cinci componente specifice de analiză pentru sistemul de rating CAMPL sunt următoarele:

adecvarea capitalului C

calitatea activelor A

managementul M

profitabilitate P

lichiditate L

fiecare din cele cinci componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între “1” și “5”, astfel încât “1” reprezintă cel mai performant nivel și “5” cel mai scăzut.

De asemenea fiecărei bănci i se acordă un “ grad compus de clasificare” (rating compus) pentru care se atribuie un punctaj de la “1” la “5”. Evaluarea celor 5 componente specifice de performanță reprezintă criteriul esențial pe care se bazează “gradul compus de clasificare”.

In determinarea “gradului compus de clasificare” , patru din cele cinci componente (C,A,P,L) sunt analizate în funcție de o gamă de indicatori. Pentru fiecare indicator de analiză sunt stabilite 5 intervale și 5 niveluri (ratinguri) corespunzătoare acestora.

Astfel, fiecare bancă primește câte un rating pentru fiecare indicator de analiză, pentru fiecare componentă CAMPL și în final un “grad compus de clasificare” (rating compus) și un “scor final” ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAMPL.

Cele cinci “grade compuse de clasificare” sunt definite după cum urmează:

Grad compus de clasificare 1

Băncile clasificate în acest grad sunt viabile sub toate aspectele și au, în general, cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) “1” sau ”2”.

Orice deficiență este de natură minoră și poate fi controlată cu ușurință, în activitatea curentă, de către consiliul de administrație și conducerea executivă a băncii.

Aceste instituții bancare sunt capabile să facă față dificultăților reale care apar și sunt rezistente la influențele din afara sistemului bancar. Ele operează în conformitate cu legile și reglementările în vigoare și prezintă cele mai puternice performanțe, folosind practici adecvate de administrare a riscului.

Grad compus de clasificare 2

Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă și nu au primit o gradare mai severă de “3” pe fiecare din cele 5 componente.

In acest caz, apar numai dificultăți moderate din categoria acelora pe care consiliul de administrație și conducerea executivă pot să le corecteze.

Aceste instrumente sunt stabile și capabile de a depăși dificultatile provenite din fluctuațiile pieței și se conformează în substanțial legilor și reglementărilor în vigoare.

In acest caz, nu apar probleme reprezentative de supraveghere și ca urmare, preocuparea organelor de supraveghere este ceva de rutină.

Grad compus de clasificare 3

Băncile clasificate în această grupă necesită un anumit grad de preocupare din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menționate. Aceste instituții prezintă o combinație de deficiențe care pot oscila între moderat și sever. Cu toate acestea, magnitudinea acestor deficiențe nu va fi cauza evaluării uneia dintre componentele la un nivel mai sever de “4”.

Managementul demonstrează dimensiunea capacității și a dorinței de a remedia dificultățile în mod eficient și la timp.

In general, aceste instituții sunt mai puțin capabile de a rezista la fluctuațiile pieței, dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influențele externe, prin comparație cu băncile cu grad compus “1” și“2”.

Aceste instituții au dificultăți în respectarea legilor și reglementărilor în vigoare.

Practicile de administrare a riscurilor pot fi nesatisfăcătoare în funcție de mărimea instituției, complexitatea și categoria de risc.

Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină, deși declinul lor nu pare probabil, dat fiind potențialul general și capacitatea financiară a acestora.

Grad compus de clasificare 4

Băncile clasificate în această grupă se caracterizează, în general, prin practici și condiții nesigure și riscante.

In acest caz, apar probleme financiare și manageriale serioase care conduc la performanțe nesatisfăcătoare. Problemele care apar migrează de la deficiențe severe la critice, care nu au fost rezolvate în mod satisfacator de către executiv sau consiliul de administrație.

In general, institutiile din aceasta grupa sunt incapabile sa reziste fluctuatiilor de piata. Nerespectarea legilor si reglementarilor in vigoare este intru totul semnificativa.

Practicile manageriale sunt, in general, inacceptabile in ceea ce priveste dimensiunea institutiei, complexitatea si tipul de risc.

O supraveghere atenta este absolut necesara ceea ce conduce, in cele mai multe cazuri, la actiuni decisive pentru remedierea problemelor.

Bancile din aceasta grupa reprezinta un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. Declinul este posibil daca problemele sau deficientele nu se rezolva la timp si im mod satisfacator.

Grad compus de clasificare 5

Bancile din aceasta grupa prezinta cele mai nesatisfacatoare si riscante conditii financiare, au performanta deficitara, adesea cu practici de administrare a riscurilor inadecvate in functie de marimea institutiei, complexitatea si categoria de risc, necesitand cea mai severa preocupare din punct de vedere al supravegherii.

Volumul si gravitatea problemelor aparute depasesc capacitatea conducerii bancii de a le controla si remedia.

In aceste situatii apare necesitatea unei asistente financiare externe sau de alta forma, imediate, pentru a pastra viabilitatea acestora.

Supravegherea atenta si continua este absulut necesara.

Bancile din aceasta grupa constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor si declinul este foarte probabil.

4.2.2. Metoda ratelor

Metoda ratelor, care consta in punarea in legatura a datelor contabile cele mai importante, este un mijloc de studiu a structurii financiare si a gestiunii bancii. Este ales un mijloc de studiu comparativ in masura in care o rata, prin ea insasi, nu exprima nimic, ci compararea ratelor mai multor perioade, sau intre mai multe banci importante. Pot fi comparate mai multe rate, dar este de ajuns determinarea acelora a caror putere explicativa este mai mare. Se disting, astfel, trei categorii de rate:

rate de structura si activitate,

rate de exploatare si de rezultate,

rate de gestiune.

Ratele de structura si activitate

ratele de structura sunt:

rata distribuirii creditelor=operatii cu clientela/ total bilant

rata de colectare a depozitelor=operatii pasive cu clientela/ total bilant

rata situatiei trezoreriei=operatii active de trezorerie/ operatii pasive de trezorerie

rata situatiei clientelei= operatii active cu clientela/ operatii pasive cu clientela

rata fondului de rulment= capitaluri permanente/ imobilizari

Aceste rate permir decelarea tipului de activitate exercitata pentru realizarea echilibrului financiar.

ratele de activitate aduc informatii noi pe langa cele furnizate de ratele de structura, punand accent pe:

tipuri de credite acordate:

creante comerciale/ operatii active cu clientela

alte creante asupra clientelei/ operatii active cu clientela

Aceste rate, al caror total reprezinta 100%, indica specializarea bancii in functie de tipul de credite acordate.

tipuri de depozite colectate:

conturi de depozite la vedere/ operatii pasive cu clientela

conturi de depozite la termen/ operatii pasive cu clientela

Aceste doua rate arata proportia de depozite neremunerate si a celor remunerate de banca.

Ratele de exploatare si de rezultate

Se bazeaza pe date din contul de rezultate si din bilant. Bancile trebuie sa utilizeze in calculul acestor rate angajamente si resurse medii, pornind de la situatii lunare, trimestriale sau chiar zilnice.

ratele de exploatare au drept obiect evaluarea costului resurselor si a randementului angajarilor. Pot fi complementare analizei soldurilor intermediare de gestiune. Soldurile de gestiune explica formarea rezultatului, dar depind de variabilele care se modifica de la un exercitiu la altul. Daca, de exemplu, venitul net bancar creste de la un an altul, variatia se explica prin:

un efect – pret, ca urmare a cresterii ratei dobanzii;

un efect – cantitate, ca urmare a cresterii angajarilor.

Comisia Bancara Franceza propune o analiza aprofundata a acestor costuri si randemente, iar ratele calculate sunt prezentate in continuare:

costul mediu al depozitelor=cheltuieli cu dobanzile platite clientelei/ volumul mediu al depozitelor

randamentul mediu al creditelor=venituri din credite acordate clientelei/ volumul mediu al creditelor

marja credite/ depozite=randamentul mediu al creditelor – costul mediu al depozitelor.

Aceste rapoarte pot fi calculate in mod similar si pentru operatiunile interbancare.

Costul mediu al fondurilor imprumutate=(cheltuieli cu dobanzile platite clientelei+cheltuieli cu imprumuturi interbancare+cheltuieli cu imprumuturi obligatare)/ (volumul mediu al depozitelor+volumul mediu al imprumuturilor interbancare+volumul mediu al imprumuturilor obligatare)

Randamentul mediu al creditelor= (venituri din credite acordate clientelei+venituri din credite nterbancare+veniturinete din operatiuni de leasing si locatie simpla)/ (volumul mediu al creditelor+volumul mediu al creditelor interbancare+volumul mediu al operatiunilor de leasing si locatie simpla)

Marja globala=randamentul mediu al creditelor- costul mediu al fondurilor imprumutate

Randamentul final al fondurilor imprumutate=(venituri din credite+venituri din portofoliul de titluri)/ fonduri imprumutate

Randamentul final al fondurilor utilizate(proprii si imprumutate)=(venituri din crdite+venituri din portofoliul de titluri-cheltuieli cu fondurile imprumutate)/fonduri utilizate

Pentru calculul acestor indicatori se impun urmatoarele precizari:

volumul mediu se calculeaza pornind de la media situatiilor trimestriale, aplicand formula:

(T-4)/2+T-3+T-2+T-1+(T/2)

4

creantele indoielnice si litigioase nu se includ in volumul creditelor. Veniturile din creante indoielnice si litigioase nu se retin in veniturile din credite.

Ratele de structura ale produsului bancar

Comisioane nete/ venit net bancar

Aceasta rata se utilizeaza in comparatii internationale.

ratele de rezultate sunt indicatorii de performanta bancara.

ratele de gestiune

Aceste rate apreciaza calitatea gestiunii unei banci si in mod special aspectele care privesc productivitatea acestora.

rata productivitatii globale= cheltuieli de gestiune/ produs bancar net

Aceasta rata da o idee despre rigoarea in gestionarea bancii, intrucat indica partea din venitul net bancar absorbita de cheltuielile generale. Cand o banca realizeaza un control bun al cheltuielilor sale generale, ea urmareste ca evolutia acestora sa nu o depaseasca pe cea a venitului net bancar, pentru a nu fi afectat rezultatul brut din exploatare. Este recomandabil ca aceasta rata sa ramana stabila de la un exercitiu sau sa se diminueze.

ratele de productivitate pe agent au ca element de baza personalul efectiv folosit in banca. Exista mai multe modalitati de expresie a acestora:

credite/ personal

depozite/ personal

venit net bancar/ personal

ratele de productivitate pe agentie:

credite/ numar de agenti

depozite/ numar de agenti

4.2.3 ANALIZA RISCURILOR ASUMATE

4.2.3.1 Riscul de credit

Cuantificarea expunerii globale a bancii la riscul de creditare se face prin analiza si monitorizarea permanenta a urmatorilor indicatori (cei mai semnificativi):

a) credite totale/ total active

cu cat ponderea creditelor in totalul activelor este mai ridicata, cu atat activitatea bancii este mai riscanta;

b) credite de calitate medie/ total credite

creditele de calitate medie cuprind creditele substandard si cele indoielnice; cu cat indicatorul inregistreaza o valoare mai mare, cu atat activitatea bancii este mai riscanta.

c) profitul net/ pierderi din portofoliul de credite

profitul net este sursa principala de finantare a pierderilor si este important ca aceasta sa fie acoperitoare.

d) fond rezerva/ pierderi din portofoliul de credite

pentru a putea aprecia ca managementul este prudent, raportul trebuie sa fie supraunitar.

4.2.3.2. Riscul de lichiditate

Pentru masurarea acestuia pot fi utilizati urmatorii indicatori:

active lichide/ depozite la vedere

Valoarea acestui indicator se determina luand in considerare numerarul si depozitele la alte banci, pe de alta parte si depozitele la vedere atrase, pe de alta parte. Nivelul optim este de 15%, dar variaza in functie de gradul de dezvoltare a pietelor financiare secundare si de volatilitatea depozitelor la vedere. In Romania, valoarea lui ar trebui sa fie mai mare, date fiind conditiile financiare.

Raportul credite/ depozite arata masura in care banca se poate baza pe propriile resurse in acordarea de credite. In conditiile in care acest raport este subunitar, se spune ca banca are o lichiditate stocata, deci se bazeaza pe propriile resurse in acordarea creditelor, iar cand raportul devine supraunitar se spune ca banca se bazeaza pe un regim de management al pasivelor, adica isi asigura o buna parte din resurse pentru acordarea creditelro prin operatiuni de imprumut.

Rata lichiditatii= imprumuturi nou contractate/ imprumuturi scadente

Aceasta rata se calculeaza periodic in functie de scadenta operatiunilor de imprumut. Nivelurile subunitare indica o tendinta de scadere a gradului de indatorare a bancii fata de piata monetara si, deci, o crestere a lichiditatii bancii. Perioadele cu nevoi sezoniere de lichiditate sunt marcate in aproape toate cazurile de o scadere a ratei lichiditatii bancare.

4.2.3.3. Riscul de rata a dobanzii

Indicatorii acestui risc au la baza gruparea elementelor de activ si de pasiv, in functie de sensibilitatea veniturilor/ cheltuielilor implicate la variatia ratei dobanzii. Articolele sensibile sunt cele pentru care fluxul de venituri/ cheltuieli corespunzator activului/ pasivului se modifica in acelasi sens si cu aceeasi amplitudine cu ratele dobanzilor pe termen scurt.

Pricipalii indicatori ai acestui risc sunt:

gap-ul =active sensibile – pasive sensibile

si

indicele de sensibilitate= active sensibile/ pasive sensibile

pentru limitarea riscului, gap-ul trebuie sa fie cat mai redus (zero), iar indicele de sensibilitate egal cu unu.

4.2.3.4. Riscul de schimb

Masura riscului de schimb se face cu ajutorul indicatorului pozitiei de schimb pe fiecare deviza in parte, calculat astfel:

pozitia de schimb= total creante – total angajamente

banca poate calcula astfel, pe fiecare deviza, pierderea determinata de o variatie adversa a cursului de schimb, si suma acestor pierderi este o evaluare a expunerii globale la riscul de schimb, ce poate fi comparata cu suma totala a fondurilor proprii.

4.2.3.5. Riscul de solvabilitate

Riscul de solvabilitate este invers proportional cu rentabilitatea capitalului, respectiv cu efectul de parghie. Formulele de calcul sunt:

capital /active riscante

si

capital/ active

o banca cu un indicator capital/ active mai mare va rezista mai bine la scaderea valorii activelor cand deponentii si creditorii bancii se afla intr-o situatie primejdioasa.

5.1 BANCA COMERCIALA ROMANA – PREZENTARE

5.1.1 Istoricul bancii

Fondată la 1 decembrie 1990, în cadrul procesului de restructurare pe două niveluri a sistemlui bancar românesc, Banca Comercială Română a inceput sa funcționeze prin preluarea portofoliului de credite pentru industrie, gestionat anterior de BNR, contiuând astfel o tradiție de peste 50 de ani de activitate comercială. La momentul respectiv, pe piața setviciilor financiare pentru persoane juridice acționau deja trei bănci mari, cu capital de stat, specializate în finanțarea comerțului exterior, agriculturii și industriei alimentare, investițiilor. Serviciile financiare pentru populație, care se reduceau la fructificarea economiilor acesteia și acordarea unor credite de consum, reprezentau apanajul Casei de Economii și Consemnațiuni.

Încă din primii ani de funcționare, Banca Comercială Română și-a propus să se dezvolte ca o bancă universală, capabilă să safisfacă cerințele unor segmente cât mai largi de clienți. În condițiile concurenței băncilor de stat cu tradiție, dar și a celor cu capital privat autohton și străin apărute ulterior, Banca Comercială Română s-a impus treptat pe piața internă, prin seriozitate, eficiență și oferta diversificată de produse și servicii. Managementul băncii a urmărit în mod consecvent obținerea de profit și creșterea acestuia pe baze consistente, extinderea portofoliului de afaceri prin angajarea prudentă a resurselor, capitalizarea adecvată în raport cu obiectivele proprii de investiții și specificului mediului economic de operare.

De la înființarea băncii și pana in prezent, evolutia bancii nu a fost liniara, fiecare an caracterizandu-se pri anumite particularitati, care corespund de fapt etapelor parcurse intr-un procs continuu de acumulari si maturizare.

Abordată retrospectiv, istoria celor mai mult de 10 ani de funcționare a Băncii Comerciale Române poate fi împărțită în câteva perioade semnificative.

Între anii 1991 – 1993 s-a derulat perioada de definire și consolidare a structurilor operaționale ale băncii, concomitent cu ajustarea activităților tradiționale la noile condiții de funcționare. În acest interval, rețeaua de unități teritoriale se dublază ca mărime, iar personalul crește numeric. Baza de clienți se extinde, fiind reprezentată aproape integral de agenții economici, majoritatea firme industriale cu capital de stat.

Plasamentele băncii în această perioadă s-au concentrat în zona creditării economiei reale, pentru activitatea de producție și investiții, îndeosebi în industria energetică, de construcții mașini, metalurgie, chimie și petrochimie.

În perioada de început, Banca Comercială Română și-a asigurat resursele necesare activității sale în principal pe seama depozitelor atrase de la agenții economici și a împrumuturilor de refinanțare de la BNR. În același timp, însă, s-au manifestat și primele preocupări privind creșterea bazei de capital a băncii, obiectiv care, de altfel, va reprezentași ulterior o constantă a politicii manageriale.

La finele anului 1993, conducerea băncii a aprciat că sunt necesare unele măsuri pentru perfecționarea activității bancare, printre care au fost considerate prioritare:

Completarea și definitivarea proflului băncii și abordara în funcție de acesta a pieței și clientelei;

Majorarea și consolidarea capitalului și fondurilor proprii pentru a se asigura un nivel corspunzător de solvabilitate al băncii, în conformitate cu standardele internaționale și prevederile normelor Băncii Naționale a României;

Creșterea volumului d resurse atrase atât de la persoanele fizice, cât și de la persoanele juridice, pe seama promovării pe piață a certificatelor de depozit și prin bonificarea de dobânzi stimulative la depozitele constituite;

Îmbunătățirea structurii și calității portofoliului de credite prin stimularea activităților de producție, orientarea creditului spre sectoarele viabile și profitabile și agenții economici cu un standard financiar ridicat, indifrent de forma de proprietate a capitalului social;

Îmbunătățirea sistemului de decontări, în vederea reducerii duratei de la inițierea operțiunilor până la finalizarea acestora prin introducerea unor instrumente financiare specifice economiei de piață.

Creșterea calității serviciilor oferite d unitățile BCR prin prfecționarea permanentă a pregătirii personalului.

Perioada 1994 – 1998, considerată drept perioada de afirmare a BCR pe plan intern și intrnațional odată cu întărirea poziției sale de piață, s-a caracterizat prin dezvoltarea dinamică a activităților tradiționale, desfășurate anterior. Alături de acestea au fost abordate însă o seri de activități noi, cum ar fi creditarea investițiilor, creditarea în valută, derularea prin unitățile proprii a operațiunilor de comerț exterior, efectuarea de tranzacții pe piața de capital și prestarea unor servicii pentru populație. Banca a continuat să finanțeze procesele de restructurare și retehnologizare din economie, orientându-se totodată spre susținerea în mai mare măsură a întreprinzătorilor privați mici și mijlocii, precum și spre creșterea implicării sale în decontarea operațiunilor de comerț exterior.

Banca Comercială Română a fost procupată în această peioadă de elaborarea primelor strategii pe termen meiu, prin care s-au stabilit principalle direcții ale dezvoltării viitoare a băncii. În acest context, s-au identificat segmentele de clienți țintă, pentru structurarea adecvată a ofertei de produse și servicii, s-au îmbunătățit normele și procedurile de lucru, au fost adoptate măsuri cu caracter prudnțial pentru diminuarea riscurilor bancare.

În vederea realizării obiectivelor de eficiență, rețeaua de unități a fost organizată pe principiul profitabilității, prin introducerea unui model de evaluare, încpând cu costul de transfer și continuând cu corecturi aduse modului de determinare a veniturilor și costurilor la nivelul centrului de profit. De asemenea, în scopul lansării unor produse și servicii moderne, precum și pentru raționalizarea cheltuielilor băncii au fost intensificate acțiunil de realizare a unei infrastructuri informatice performante.

La sfârșitul anului 1994, BCR a devenit prima bancă din România care a început procesarea cardurilor VISA, pentru ca un an mai târziu, în calitate de membru principal al UROPAY INTERNATIONAL, să accepte plăți prin rețeaua sa, carduri internaționale mise sub sigla acestei organizații. Ulterior, banca a emis 5 tipuri de carduri, respectiv, BCR MAESTRO, VISA CLASIC și VISA INTERNATIONAL pentru persoane fizice, BCR VISA BUSINESS și EUROCARD BUSINESS pentru persoane juridice. Rețeaua de ATM-uri și numărul de terminale electronice pentru comercianți s-au extins contiuu, concomitent cu creșterea volumului d tranzacții realizate.

În martie 1997, BCR a fost prima bancă din România care a ieșit pe piețele internaționale de capital, fără garanții guvernamentale. Emisiunea inaugurată de euroobligațiuni în valoare de 75 milioane USD, lansată cu sprijinul Băncii de Investiții Mrill Lynch, a constituit un succes, fiind suprasubscrisă de invstitori din Europa și SUA.

Continuând politica de diversificare a ofertei sal de produse și servicii, BCR a lansat, în cursul anului 1998, serviciul MoneyGram de transfer rapid de fonduri în și dinspre România, serviciul MultiCash, prin care clienții prsoane juridice pot efectua plăți electronice, precum și creditele de factoring extern.

În perioada 1994 – 1998, structura băncii a urmat o tendință de diversificare. Astfel, s-a diminuat treptat ponderea creditelor în total bilanț.

Acestea au fost orientate în mai mare măsură spre întreprinderile profitabile cu capital privat, ceea ce a determinat anumite mutații în distribuția lor sectorială. În același timp, au căpătat mai multă importanță operațiunile pe piața interbancară și a titlurilor de stat. Efortul invstițional al băncii, destinat dzvoltării și informatizării retelei s-a materializat în creșterea activelor fixe. BCR s-a implicat, de asemenea, în efectuarea unor investiții dircte de capital, preponderent în societăți cu profil financiar – bancar. În anul 1998, în Republica Moldova a început să funcționeze prima subsidiară a băncii, cu o participație de 100%, respectiv BCR Chișinău.

În decursul perioadei, BCR a ajuns să dețină – în cadrul sistemului – cea mai mare cotă pe piața depozitelor atrase de la populație. Devenind principala resursă pentru plasamente, acestea au asigurat independența băncii de împrumuturile de la BNR și au contribuit la reducerea costurilor de finanțare. În ultimii ani, BCR a acționat ca creditor net pe piața interbancară. Majorările de capital, realizate de rgulă pe seama profitului obținut, au favorizat creșterea gradului de solvabilitate a băncii, de la 12,4% în 1994 ;a 18,9% în 1998 (potriit standardelor românești de contabilitate).

Anul 1999 marchează debutul unei noi etape de evoluție, BCR participând la o premieră pe piața românească, respectiv fuziunea prin absorbție a BANCOREX. În urma acestui proces deosebit de complex prin dimensiuni, care s-a finalizat în termen record, a rezultat o bancă mai solidă, lider incontestabil pe piața internă și cu o bună reprezentare în străinătate prin subsidiarele sale. Creșterea volumului de afaceri și extinderea portofoliului de participații au determinat formarea Grupului BCR care desfășoară, pe lângă actvivitățile specific bancare, și activități de asigurări și intermediere de valori mobiliare.

Rezultatele financiare ale anului 1999 au reconfirmat capacitatea băncii de a genera profit, chiar în contextul unui mediu de operare dificil. Valorificarea celor mai bune oportunități de plasament, în condițiile unei gestionări adecvate a riscurilor, a dus la creșterea voumului de active ale BCR la peste 2,7 miliarde USD (în termeni IAS). Calitatea creditelor acordate s-a îmbunătățit, acestea fiind destinate preponderent sectorului privat al economiei. Procesul de finanțare a tranzacțiilor internaționale s-a consolidat, pe seama promovării de facilități pentru creditarea producției de export și dezvoltării factoring – ului extern, odată cu afilierea băncii la Factors Chain International. Întărirea credibilității externe a BCR, reflectată în relațiile cu băncile corespondente, a favorizat consolidarea poziției sale pe piața decontării operațiunilor de comerț exterior. Preocupările privind dezvoltarea serviciilor s-au concretizat în dinamica mai accelerată a veniturilor provenite din comisioane, cu influență pozitivă asupra rezultatelor finale.

Pentru BCR, ultimul an al acestiu mileniu a început sub semnul prgătirilor pentru privatizare. Managementul băncii s-a concentrat în mod deosebit asupra îmbunătățirii indicatorilor de performanță, mnșinerii poziției pe piețle câștigate și impunerii în noi segmnte de activitate.

Pentru Banca Comercială Română și pentru Grup, 2001 a fost un an al consolidării poziției sale de lider în mai multe zone de afaceri, o perioadå în care a reușit så îmbine creșteri cantitative cu semnificative îmbunătățiri calitative. A fost un an în care s-au obținut rezultate foarte bune în activitatea de zi cu zi. În prezent, B.C.R. este bine cunoscută și este percepută ca una dintre cele mai stabile instituții financiare de pe piața româneascå.

Realizările Băncii în 2001 sunt reprezentative pentru dezvoltarea Grupului. În condițiile unor creșteri anuale a activelor Grupului de peste 18% (atingând 3,7 miliarde USD) și a profitului net de 20% (130,4 milioane USD) pe Standardele Internaționale de Contabilitate, s-au îndeplinit și depåșit proiecțiile ambițioase, precum și obiectivul strategic de påstrare a poziției de lider pe piațå. Ca urmare a acestor creșteri înregistrate, rentabilitatea activelor medii (ROAA) a crescut la 3,78% în 2001 de la 3,40% în 2000. Rentabilitatea capitalurilor medii (ROAE) a crescut ușor la 20,30% în 2001 de la 20,08% în 2000.

În ceea ce privește implementarea obiectivelor strategice, anul 2001 a fost unul în care au existat multe inițiative ale Grupului. S-a înregistrat un progres important în dezvoltarea platformei interne, obiectivul final fiind acela de a oferi clienților cele mai bune servicii prin implementarea conceptului de one-stop-banking, one-stop-shopping. S-a înființat o subsidiarå specializatå de leasing care a intrat în funcțiune în luna aprilie 2001, precum și o subsidiarå în domeniul asigurårilor care a început så funcționeze în ianuarie 2002, creând astfel condițiile de implementare și dezvoltare a activitåții de bancassurance. BCR Securities – împreunå cu banca au lansat cu succes prima emisiune de obligațiuni municipale în 2001 și s-au implicat mai puternic în emisiunea de obligațiuni corporatiste. Subsidiarele bancare din stråinåtate (Londra, Frankfurt, Paris și Chișinåu) au sprijinit în mod eficient activitatea båncii, în special în zona creditelor sindicalizate și a operațiunilor pe piețele de capital și au încheiat anul 2001 cu rezultate bune. Banca Comercialå Românå, banca mamă a Grupului, a continuat så înregistreze rezultate excelente. B.C.R. este cea mai mare bancå din România, având o cotå de aproximativ 30% pe toate segmentele de piațå pe care acționeazå. Baza sa de clienți s-a dublat în ultimii 3 ani, atingând cifra de 2,7 milioane, din care 250 mii erau clienți persoane juridice.

5.1.2. STRUCTURA ACTIONARIATULUI

Capitalul social este format din 792.468.750 (2002: 792.468.750, 2001: 792.468.750) acțiuni emise și plătite integral la valoarea nominală de 10.000 lei fiecare. Fiecare acțiune reprezintă un vot. Capitalul social este deținut în proporție de 69,88% de statul român prin „Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participațiilor Statului” („APAPS”) (fostul Fond al Proprietåții de Stat) și în proporție de 30,12% de către cele cinci Societåți de Investiții Financiare („SIF”) (fostele Fonduri ale Proprietåții Private („FPP”), cele din urmå fiind societăți închise de investiții. În tabelul de mai sus, valoarea statutară a capitalului social este prezentată în termeni nominali asa cum prevede legislația română în vigoare.

31 decembrie 2002 31 decembrie 2001

(milioane ROL) (milioane ROL)

Valoare statutarå (nu a fost retratatå) 7.924.688 7.924.688

Retratarea capitalului social 10.652.810 10.652.810

18.577.498 18.577.498

Acționar 31 decembrie 2002 31 decembrie 2001

(ROL million) (ROL million)

APAPS 69,88% 69,88%

SIF Oltenia 6,12% 6,12%

SIF Banat Crisana 6,00% 6,00%

SIF Moldova 6,00% 6,00%

SIF Transilvania 6,00% 6,00%

SIF Muntenia 6,00% 6,00%

100,00% 100,00%

31 decembrie 2003 31 decembrie 2002

(milioane ROL) (milioane ROL)

Valoare statutarå (nu a fost retratatå) 7.924.688 7.924.688

Retratarea capitalului social 13.272.237 10.652.810

21.196.925 18.577.498

Acționar 31 decembrie 2003 31 decembrie 2002

(ROL million) (ROL million)

APAPS 69,88% 69,88%

SIF Oltenia 6,12% 6,12%

SIF Banat Crisana 6,00% 6,00%

SIF Moldova 6,00% 6,00%

SIF Transilvania 6,00% 6,00%

SIF Muntenia 6,00% 6,00%

100,00% 100,00%

Banca Comerciala Romana este o societate pe actiuni avand un capital social de 7.924.687,5 milioane lei, impartit in actiuni cu o valoare nominala de 10.000 lei.

La 31 decembrie 2003, structura actionariatului era:

Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului (APAPS): 69,8825%;

SIF Moldova: 6%;

SIF Banat – Crisana: 6%;

SIF Transilvania: 6%;

SIF Muntenia: 6%;

SIF Oltenia: 6,1175%.

La data de 4 noiembrie 2003, APAPS si-a exprimat acceptul de a vinde catre BERD si IFC cate 12,5% plus o actiune din capitalul Bancii Comerciale Romane, acordul urmand sa intre in vigoare in 2004, dupa indeplinirea unui set de conditii suspensive. Aceasta achizitie reprezinta cea mai mare investitie de portofoliu a celor doua institutii financiare internationale intr-o banca din Romania si chiar din Europa centrala si de est, stimuland aplicarea principiilor de guvernanta corporativa si management al riscurilor, in paralel cu revizuirea de ansamblu a strategiei si operatiunilor, in interesul pertilor implicate.

Corporatia Financiara Internationala (IFC), membra a Grupului Bancii Mondiale, fondata in 1956, actioneaza ca un investitor si consilier global, prin implicarea sa in proiecte de anvergura in tarile membre ale grupului, proiecte benefice din punct de vedere economic, financiar si comercial, care sustin mediul si societatea.

Demonstrand integritate in tranzactiile sale, IFC adauga valoare tarilor membre, prin sprijinirea oportunitatilor de afaceri in tari si domenii emergente, oferind consiliere si know-how pentru a promova investitiile profitabile si dezvoltarea afacerilor, aplicand concomitent cele mai bune practici de guvernanta corporativa, de mediu si sociale.

Cautand sa aplice transparenta, responsabilitatea si echitatea in activitatea sa, recunoscand, in fiecare investitie, importanta si valoarea practicilor de guvernanta corporativa, IFC este pe deplin angajata sa promoveze dezvoltarea sustinuta, colaborand atat cu comunitatile, cat si cu finantatorii, ascultand si raspunzand activ fiecarei solicitari din partea oricarei parti interesate.

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) a fost infiintata in 1991, devenind cel mai mare investitor institutional din Europa centrala si de est, respectiv Asia, oferind in mod curent finantare pentru proiecte din domeniul financiar, industrial si de afaceri, atat in companii cu istorie de afaceri, cat si in companii nou infiintate.

Actionand numai in tarile care respecta principiile democratice, BERD utilizeaza relatiile sale cu guvernele pentru a promova politici de incurajare a mediului de afaceri, de dezvoltare a economiei de piata, oferind asistenta tehnica si aplicand principii bancare si de guvernanta corporativa solide, inclusiv cele aplicabile problemelor de mediu.

Ca o consecinta directa a acordului semnat pe 4 noiembrie 2003, cu IFC si BERD, noile imbunatatiri vor transforma BCR intr-un model de buna practica pentru toate institutiile financiare si celelalte companii din Romania, reprezentand un pas cheie in dezvoltarea economiei nationale, in perspectiva integrarii in Uniunea Europeana.

BCR, cea mai puternica banca din Romania, isi va reanaliza si imbunatati functiile esentiale ale dezvoltarii afacerii si controlului, stabilindu-si standarde de guvernanta corporativa si imbunatatindu-si activitatile comerciale, cu scopul de a cataliza interesul crescand al investitorilor si de a deveni o prezenta activa pe pietele europene.

Prin urmare, in 2004, in cadrul BCR va fi adoptata o structura de management pe doua niveluri, dupa modelul european, prin infiintarea unui Consiliu de Supraveghere independent – format in intregime din persoane fara functii de conducere in Banca – care va superviza Comitetul Executiv – format din cadrele de conducere a Bancii direct implicate in administrarea curenta a institutiei. In acelasi timp, Consiliul de Supraveghere isi va forma propriile structuri specializate – Comitetul de Audit si Conformitate, respectiv Comitetul de Remunerare – drept instrumente eficiente ale guvernantei corporative.

Implicarea institutiilor financiare internationale in proiectul BCR reprezinta primul pas spre privatizarea integrala a Bancii, vanzarea pachetului majoritar catre un investitor strategic reprezentand scopul acestiu proces, care urmeaza a fi realizata pana la sfarsitul anului 2006.

De asemenea, strategia de privatizare prevede cumpararea a 8% din actiuni de catre salariati.

5.1.3. ACTIVITATEA BANCII

Banca Comerciala Romana, o prezenta foarte activa pe piata financiara romaneasca, este organizata si isi desfasoara activitatea in conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale, completata de Legea nr 161/2003, referitoare la unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei.

In calitatea sa de institutie bancara, activitatea BCR este reglementata si de Legea Bancara nr 58/1998, de Normele si prevederile Bancii Nationale a Romaniei. In anul 2003, Legea Bancara a fost substantial modificata si completata prin Legea 485/2003, prin implementarea unor principii de guvernanta corporativa, stabolindu-se astfel cadrul legal necesar separarii functiei de supraveghere de cea de conducere.

Atat prevederile legale in domeniul bancar, cat si cele interne, sunt incluse in Statutul Bancii, aprobat de actionari in anul 2000, modificat si completat ulterior, care reglementeaza desfasurarea activitatii, functionarea si implicarea sociala a acesteia.

Banca Comerciala Romana priveste guvernanta corporativa ca totalitatea procedurilor utilizate in scopul definirii managementului riscurilor si a controlului, prin:

Stabilirea si comunicarea valorilor si obiectivelor Bancii;

Urmarirea indeplinirii acestor obiective;

Crearea cadrului necesar pentru implementarea in mod eficient a principiilor guvernantei corporative si responzabilizarea organizatiei;

Cresterea valorii Bancii.

BCR pune accent pe comunicarea prompta si deschisa cu toate partile implicate, astfel ca principala prioritate a Bancii ramane permanenta adaptare a practicilor de afaceri, in scopul dezvoltarii sustinute, administrand expunerile la risc printr-o guvernanta corporativa crescuta.

Guvernanta corporativa in BCR se bazeaza pe urmatoarele principii de politica financiara:

Acces egal si imediat la informatii pentru toti actionarii;

Implicarea investitorilor in dezvoltarea bancii prin definirea drepturilor actionarilor si a functiilor cheie;

Raportarea transparenta si precisa, cu respectarea legilor si reglementarilor in vigoare.

Standardele ridicate de guvernanta corporativa la care BCR adera au pus bazele comportamentului etic si implicarii sociale din partea bancii, din dorinta de a dezvolta si imbunatati comunicarea si de a aplica un tratament egal tuturor actionarilor. Ele promoveaza, de asemenea, managementul de inalta clasa, imbunatatirea continua a organizatiei si controlul, care genereaza valoare si definesc drepturile si obligatiile pentru fiecare parte implicata.

In cadrul Bancii, guvernanta corporativa atrage dupa sine un management activ si responsabil, o excelenta judecata in afaceri, in interesul Bancii, o cooperare eficienta, onestitate si transparenta in comunicare, toate demonstrand un inalt nivel de profesionalism.

Incepand tot cu anul 2003, BCR utilizeaza sisteme adecvate de control si audit intern, pentru a-si analiza, din punct de vedere operational si financiar, obiectivele stabilite si a demonstra corectitudinea, acuratetea si relevanta informatiilor financiare.

Din acest an, functiile de control si audit intern sunt complet separate, Banca fiind interesata sa prezinte o evaluare echilibrata si inteligibila a pozitieie sale pe piata, protejandu-si in acelasi timp actionarii si activele.

Ca urmare, in timp ce controlul intern furnizeaza incredere in informatiile financiare utilizate in afaceri, verifica si raporteaza in legatura cu riscurile majore, auditul intern apare ca o activitate complexa ce sprijina Banca in atingerea obiectivelor sale financiare, ameliorand eficienta proceselor de control, management al riscului si guvernanta corporativa, favorizand astfel analiza, evaluarea, raportarea si propunerea masurilor adecvate de imbunatatire.

Prin intermediul unitatii sale de audit intern, Banca examineaza sistemele de control financiar si operational privind respectarea legilor, reglementarilor si prevederilor de buna practica, si evalueaza operatiunile economice prin prisma eficientei si eficacitatii lor de a atinge obiective prestabilite.

In plus, ca urmare a cerintelor BNR in domeniul prevenirii spalarii banilor si al standardelor de cunoastere a clientelei, BCR si-a reafirmat angajamentul de a imbunatati aceste proceduri prin elaborarea unei proceduri proprii, ce include analiza si raportarea tranzactiilor suspecte si a posibilelor acte de terorism, in conformitate cu cerintele de guvernanta corporativa.

Ca o consecinta a schimbarilor intervenite in cadrul legal privind prevenirea spalarii banilor si finantarii actelor de terorism, in 2003, Banca a elaborat si implementat o serie de noi proceduri iunitare in acest sens privind:

Stabilirea identitatii clientilor;

Raportarea tranzactiilor suspecte, a operatiunilor cu numerar si a tranferurilor internationale ce depasesc 10.000EUR sau echivalent;

Pastrarea si arhivarea datelor si documentelor;

Responsabilizarea personalului in domeniul prevenirii spalarii banilor si a finantarii actelor de terorism;

Monitorizarea implementarii procedurilor privind prevenirea spalarii banilor si a finantarii actelor de terorism.

Mai mult, Banca si-a intensificat in 2003 eforturile privind implementarea Procedurilor de Cunoastere a Clientelei, prin:

Noi politici de acceptare, identificare si segmentare a clientelei;

Monitorizarea operatiunilor prin conturi cu scopul de a identifica tranzactiile suspecte;

Evaluarea eficientei programelor de cunoastere a clientelei.

Misiunea Băncii este så dea posibilitatea clienților și så îi sprijine så-și îmbunåtåțeascå situația lor financiarå.

Incearcă să construiască un parteneriat strategic cu clienții săi, axându-se pe crearea de valoare adåugatå pentru clienți și acționari și protejarea intereselor acestora pe termen mediu și lung. Banca Comercialå Românå participå și contribuie la creșterea economicå și modernizarea României în perioada actualå de tranziție și de accedere la Uniunea Europeanå.

Banca Comercialå Românå este un partener responsabil al comunitåților în care își desfåșoarå activitatea sprijinind dezvoltarea localå. Toate aceste realizåri au necesitat o muncå susținutå din partea personalului de la nivelul båncii și din subsidiare. Menținerea poziției de lider pe piața bancarå localå de cåtre B.C.R. și câștigarea de cåtre subsidiarele sale a unor cote semnificative pe piețele pe care acestea acționeazå, creșterea valorii adåugate pentru clienți, îmbunåtåțirea eficienței operaționale și întårirea caracterului de bancå universalå și a structurii de grup ca entitate financiarå reprezintå o parte din provocårile cårora incearcă să le facă față..

Strategia BCR este construitå în jurul așa numitei axe a celor “3P”: productivitate, profitabilitate și predictibilitate. Se urmărește ca și în continuare Banca Comercialå Românå så fie perceputå ca:

companie cu viziune;

o companie care îi ascultå și îi înțelege pe clienți;

companie care dispune de produse și servicii și care sprijinå clienții – partener “one-stop-banking, one-stop-shopping”;

companie de viitor, cu viziune pe termen mediu și lung.

În activitatea bancii, sunt vizibile urmåtoarele principii moderne:

parteneriat prietenos;

orientare spre soluții;

transfer de know-how;

echilibrarea rezultatelor pe termen scurt cu viziunea pe termen mediu și lung.

ACTIVITATEA DE CORPORATE BANKING

Grupul Banca Comercialå Românå acordå cliențlor såi credite de trezorerie, credite pentru export, credite pentru achiziționarea de echipamente, credite ipotecare etc. Creditele în valutå destinate, în principal, finanțårii investițiilor în cadrul proceselor de retehnologizare reprezentau, la sfârșitul anului 2001, 42,1% din total portofoliu de credite acordate clienților corporate. Pentru asigurarea fondurilor de acoperire a cererii de credite în valutå, resursele interne atrase în valutå se completeazå cu linii de finanțare externå contractate de la båncile de corespondent. Ca tendințå evidentå, se remarcå orientarea crescândå a activitåții de creditare spre finanțarea societåților comerciale cu capital privat, ponderea acestora ajungând la 73% din volumul total de credite.

Creditele în sold acordate IMM-urilor la 31 decembrie 2001 erau de 1,7 ori mai mari decât la finele anului 2000, având o pondere de 42,7% în total credite clienți corporate.

Pe lângå produsele de creditare tradiționale, Grupul Banca Comercialå Românå oferå clienților o gamå largå de servicii, cum ar fi cele de finanțare a comerțului exterior, factoring intern și extern, leasing, servicii de cash-management, servicii electronice de tip Multicash. Totodatå, sunt sprijinite firmele mari în atragerea de resurse de pe piața internaționalå de capital, prin emisiune de obligațiuni sau prin credite sindicalizate. Sunt oferite, de asemenea, garanții bancare în lei și valutå pentru proiectele de investiții, achiziționarea de echipament de leasing, pentru creditul cumpåråtor sau furnizor, precum și pentru activitåți de producție.

Serviciile de factoring extern au fost lansate în anul 1998 și au avut o dezvoltare foarte dinamicå, mai ales dupå ce Banca Comercialå Românå a devenit membrå a Factors Chain International, iar din 2001 realizeazå și operațiuni de factoring intern. Valoarea serviciilor de factoring a crescut în anul 2001 cu 88% comparativ cu anul precedent, majoritatea clienților pentru aceste servicii aparținând industriei textile, construcțiilor de mașini și industriei metalurgice.

O etapå superioarå în structurarea afacerilor o reprezintå oferta de produse integrate, care cuprinde, pe lângå produsele și serviciile bancare tradiționale și produse din domeniul asigurårilor, leasing-ului, piețelor de capital, managementului activelor, fapt ce concretizeazå conceptul ONE STOP BANKING, ONE STOP SHOPPING.

În domeniul activitåții de corporate se va acționa pentru:

– identificarea oportunitåților de afaceri profitabile pentru bancå;

– dezvoltarea afacerilor stabile, de lungå duratå și generatoare de venituri pe termen lung;

detaliatå a clientului și a nevoilor lui, precum și a afacerilor acestuia, atât din punct de vedere financiar cât și comercial.

În dorința de a satisface cât mai complet cerințele clienților, s-a oferit toatå gama de produse și servicii bancare practicate pe piața internå, încercându-se dezvoltarea unui segment de clienți inițiați și fideli, pregåtiți så lucreze cu instrumentele bancare cele mai sofisticate. Primele acțiuni întreprinse în domeniul retail-ului au avut drept scop atragerea resurselor disponibile de la populație, organizarea managementului relațiilor cu clienții, folosirea unor noi canale de distribuție, dezvoltarea activitåții de marketing pentru crearea de noi produse care så completeze necesitåțile clienților, precum și dezvoltarea culturii bancare la nivelul tuturor categoriilor de clienți. În ultimii doi ani creditele de consum au crescut de peste 7 ori, iar numårul clienților persoane fizice cu peste 40%. Produsul tradițional – creditul – a cåpåtat noi valențe pentru categoria persoane fizice, acoperind aproape toatå gama de nevoi de finanțare-școlarizare, medicale, gospodårești, imobiliare, culturale, turism, personale etc.

ACTIVITATEA DE RETAIL BANKING

Putem spune cå unul din factorii decisivi în consolidarea poziției B.C.R. de lider pe piața bancarå româneascå, în condițiile unei concurențe tot mai agresive, l-a constituit capacitatea sa de adaptare rapidå la cerințele pieței.

Diversificarea permanentå a ofertei de produse și servicii bancare destinate populației a asigurat competitivitatea båncii în țarå și stråinåtate. Acordarea unui volum mare de credite pentru nevoi personale a determinat opinia publicå financiarå internå så acorde, prin prestigioasa publicație “Bucharest Business Week”, premiul pentru cea mai dinamicå bancå de retail din România în anul 2001.

Activitatea de retail s-a dezvoltat inițial pe latura atragerii de resurse, banca renunțând treptat la împrumuturile de pe piața interbancarå.

Ca principale instrumente de economisire, banca oferå depozite la vedere și la termen, depozite cu destinație specialå (pentru pensie, concediu de odihnå), depozite pentru minori, certificate de depozit în lei, certificate cu discount în lei și valutå.

Banca Comercialå Românå s-a preocupat și de lansarea unei game de servicii pentru persoane fizice, cum ar fi: schimbul valutar, påstrarea valorilor în casete, transferul sumelor în valutå înspre și dinspre România prin SWIFT, Merchants Bank of California și prin sistemul MoneyGram, servicii de direct debit și standing order.

De asemenea, proceseazå orice tip de cec în principalele valute și emite cecuri sub sigla celor mai importante bånci corespondente în toate valutele convertibile. Banca oferå clienților cecuri de cålåtorie în colaborare cu American Express Bank, cu Thomas Cook Limited, precum și eurocecuri. Clientii persoane fizice si micii întreprinzåtori au ocupat si vor ocupa în permanențå un loc central în activitatea B.C.R. Informarea corectå și la timp a acestora, satisfacerea solicitårilor de credite în timp util și acordarea unor facilitåți categoriilor de clienți în vederea fidelizårii acestora sunt obiective permanente ale strategiei în domeniul retail-ului.

Banca Comercialå Românå a fost prima bancå din România care, la sfârșitul anului 1994, a început procesarea cardurilor VISA, pentru ca un an mai târziu, în calitate de membru principal al EUROPAY INTERNATIONAL, så accepte la platå, prin rețeaua sa, carduri internaționale emise sub sigla acestei organizații. Ulterior, banca a emis propriile sale carduri de debit, iar în cursul anului 2001 a lansat cardurile de credit. Banca Comercialå Românå emite în prezent 6 tipuri de carduri de debit și douå tipuri de carduri de credit:

– carduri pentru persoane fizice;

– de debit: în lei – BCR MAESTRO, BCR VISA CLASIC, BCR VISA ELECTRON;

în valutå – BCR VISA INTERNATIONAL;

de credit: în lei – BCR EUROCARD MASTERCARD;

– carduri pentru persoane juridice;

de debit: în lei – BCR EUROCARD BUSINESS;

în valutå – BCR VISA BUSINESS;

de credit: în valutå – BCR EUROCARD MASTERCARD BUSINESS.

ACTIVITATEA CU CARDURI

Pe tipuri de carduri emise de B.C.R. în perioada 1998 – 2001 situația se prezintå astfel:

La sfârșitul anului 2001, numårul cardurilor emise de B.C.R. era de 565.956 (cu 81% în creștere fațå de anul 2000, cota de piațå fiind de 30%).

Lansarea în luna martie a cardului de debit BCR VISA ELECTRON – card în lei cu utilizare internaționalå – a fost un succes. Datoritå ariei sale de utilizare, precum și campaniei de promovare organizate de bancå împreunå cu Visa International, la finele anului 2001 erau în circulație 106.568 carduri.

Structura pe tipuri de carduri în anul 2001 se prezintå astfel:

Venitul net din operațiunile cu carduri a fost în anul 2001 de 12.890 milioane lei.

Banca s-a preocupat permanent de extinderea rețelei de comercianți care acceptå carduri B.C.R. la platå, precum și a POS-urilor. La 31 decembrie 2001, numårul de comercianți era de 889, iar cel al POS-urilor de 480. B.C.R. dispune de o rețea extinså de ATM-uri, prin care se realizeazå în principal operațiuni de eliberare de numerar, la finele anului 2001 aceasta cuprinzând un numår de 336 aparate instalate.

Banca Comercialå Românå își va dezvolta în continuare activitatea cu carduri, având ca obiectiv în acest domeniu deținerea poziției de lider pe piațå, atât ca emitent de carduri cât și ca acceptator la platå a cardurilor.

FOLOSIREA NOILOR TEHNOLOGII SI DEZVOLTAREA CANALELOR DE DISTRIBUTIE MODERNE

Produsele achiziționate sunt integrate în sistemul informatic al båncii prin utilizarea produselor soft de middleware, care au permis realizarea unor interfețe on-line pentru transferul de date.

În luna decembrie 2001 a fost dat în exploatare Centrul de continuare a activitåții în caz de dezastru, unde au fost instalate aplicațiile critice pentru bancå (Decontåri externe, Carduri, Swift, Trezorerie etc.), asigurându-se astfel continuarea activitåții båncii și în cazul unui dezastru la nivelul echipamentelor instalate în sediul central. Sistemul informatic permite, pe lângå derularea operațiunilor bancare la nivelul båncii, și asigurarea canalelor de comunicații cu clientul, prin care i se oferå acestuia posibilitatea de a face operațiuni fårå a fi necesarå prezența la bancå. Tinând seama de caracterul såu de bancå universalå, Banca Comercialå Românå și-a dezvoltat canale de distribuție a produselor și serviciilor în conformitate cu cerințele pieței. Clienții Båncii Comerciale Române care au optat pentru calea electronicå de lucru cu banca și-au manifestat dorința de extindere a facilitåților electronice, ajungându-se, în cazul corporațiilor mari (cu subunitåți în teritoriu), la produse sofisticate dedicate unui cash-management eficient. Acest lucru este posibil datoritå gamei de produse oferite de bancå, ce permite optimizarea fluxurilor financiare ale clienților, începând cu plata salariilor prin carduri continuând cu efectuarea pe cale electronicå a transferurilor de fonduri interne și internaționale, obținerea în timp real a cotațiilor de pe piața valutarå, utilizarea unor produse de trezorerie performante, gestionarea informației financiare obținute pe cale electronicå etc. MultiCash-B.C.R., un produs din gama serviciilor de Electronic Banking, creeazå clienților din țarå posibilitatea de a-și face plåțile pe cale electronicå, prin calculator, având permanent informații despre situația conturilor. Acest produs permite, de asemenea, realizarea, de la sediul clientului, de licitații, depozite, managementul cash-ului la nivelul corporațiilor mari care au subsidiare, clienți la alte sucursale/agenții B.C.R., prin furnizarea extraselor de cont, virarea zilnicå a disponibilului de la subsidiare Ia sediul corporației.

“e-BCR”, lansat cu succes în aprilie 2001, este o dezvoltare a aplicației MultiCash-B.C.R., cu acces prin Internet. Este destinat, în special, întreprinderilor mici și mijlocii cu activitate bancarå permanentå.

Mobile Banking, lansat în septembrie 2001, permite deținåtorilor de carduri B.C.R., clienți ai rețelei CONNEX, så obținå, prin intermediul unui telefon mobil, oricând și oriunde, informații referitoare la conturile proprii de card și så facå viramente între conturile de card. Modulul Clientrade al aplicației Banktrade permite clienților persoane juridice så transmitå electronic, båncii, datele pentru deschiderea și derularea operațiunilor cu acreditive, incasso-uri, ordine de platå la extern. Site-ul Båncii Comerciale Române (www.bcr.ro) permite furnizarea de informații pentru clientelå, privind produse/servicii bancare oferite de bancå. De asemenea, se realizeazå studii, cercetåri de piațå, se oferå cursurile și dobânzile practicate de bancå, este gestionatå coresponden¡a prin poșta electronicå, sunt publicate buletine informative.

Confidențialitatea operațiunilor prin canalele de distribuție electronicå se asigurå prin utilizarea codurilor personale de identificare, folosirea unei rețele dedicate, metode de criptare etc. care, pânå în prezent, au oferit o securitate totalå, fårå a se înregistra nici un fel de incident în acest sens.

În afara acestor produse și servicii care faciliteazå o relație electronicå bancå-client, Banca Comercialå Românå, ca bancå universalå, oferå clienților såi și produse tradiționale, având ca suport aplicații informatice, prin rețeaua de unitåți bancare existentå pe întreg teritoriul României (depozite, credite, transferuri interne intra si interbancare, plata utilitåților etc.) Banca Comercialå Românå acordå o atenție deosebitå gestionårii prudente a riscurilor asociate activitåților sale, în efortul de a asigura cresterea stabilå a profitului. În vederea eficientizårii acestui proces a fost necesarå promovarea unor måsuri uniforme de monitorizare a riscurilor, în paralel cu elaborarea de proceduri interne de lucru, puse de acord cu prevederile legislative si strategia båncii în domeniu.

Riscul de credit

Unul din obiectivele strategice ale båncii îl constituie evaluarea, monitorizarea si diminuarea riscului de credit, care derivå atât din activitatea de creditare propriu-ziså cât și din alte categorii de tranzacții, cum sunt: acordarea de scrisori de garanție, deschiderea/confirmarea de acreditive, scontarea efectelor de comerț etc.

Pentru evaluarea riscului de credit, banca utilizeazå un sistem intern de rating de credite si o metodå de analizå economico-financiarå computerizatå, similare cu cele utilizate de båncile stråine.

Sistemul de rating de credite al B.C.R. este de tip bidimensional, care coroboreazå rezultatele analizei caracteristicilor clientului (aspectele generale, cele financiare, poziția în ramurå/subramurå, managementul si strategia acestuia) cu cele ale creditului (istoricul relației de credit, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, serviciul datoriei, sursa de rambursare și natura colateralelor). Pentru evaluarea riscului de credit al persoanelor fizice, banca utilizeazå un sistem scoring de analizå. În ceea ce privește monitorizarea riscului de credit fațå de principalii clienți care înregistreazå expuneri semnificative, banca a stabilit limite de expunere la risc (nivelul maxim potențial la care se poate expune banca fațå de clientul respectiv) si urmåreste încadrarea în permanențå a angajamentelor acestora în limitele de risc stabilite.

Totodatå, banca urmåreste lunar angajamentele primilor 100 de clienți ai båncii si ale clienților care au calitatea de “debitor unic”, expunerile mari si angajamentele persoanelor aflate în relații speciale cu banca în vederea realizårii unei dispersii corespunzåtoare (pe categorii de clienti, pe unitåți teritoriale) a riscului din activitatea de creditare.

MANAGEMENTUL RISCULUI

De asemenea, se monitorizeazå și se raporteazå lunar la Centrala Riscurilor Bancare (CRB) din cadrul Båncii Nationale a României, angajamentele clienților B.C.R. mai mari de 200 milioane lei. Prin consultarea bazei de date la nivel național a CRB, se obțin permanent informatii cu privire la expunerea clienților fațå de sistemul bancar românesc și modul de respectare a obligațiilor acestora fațå de celelalte bånci din sistem.

Riscul de lichiditate

Banca Comercialå Românå și-a menținut în permanențå un nivel foarte bun de lichiditate, monitorizând și cuantificând atent acest indicator. În urma intrårii în vigoare a Normelor BNR nr. 1/2001 privind lichiditatea båncilor, B.C.R. și-a aliniat obiectivele sale strategice în ceea ce privește lichiditatea la reglementårile impuse de banca centralå. În gestionarea riscului de lichiditate se utilizeazå deopotrivå managementul prin obiective și managementul prin excepții. Banca a elaborat norme și proceduri de lucru în legåturå cu liniile orientative pentru plasamente, limitele valorice pentru supravegherea riscului de lichiditate fațå de o singurå persoanå, sistemul de indicatori prin care este monitorizat riscul de lichiditate.

Pe parcursul anului 2001, B.C.R. a acționat în calitate de plasator net în lei și valutå pe piața interbancarå. Plasamentele pe piața interbancarå în lei s-au efectuat în principal la Banca Naționalå a României dar și la båncile comerciale românești cu situații financiare solide, în cadrul limitelor de expunere la risc stabilite. În ceea ce privește plasamentele pe piața interbancarå în valutå, acestea s-au efectuat în special la båncile internaționale de prim rang, parteneri tradiționali de afaceri ai båncii.

Pe fondul creșterii progresive a încrederii clientelei în sistemul bancar românesc, B.C.R. a adoptat o serie de måsuri menite så måreascå independența financiarå a båncii, prin reducerea ponderii resurselor atrase de la båncile comerciale partenere în total resurse, în paralel cu creșterea maturitåții resurselor atrase.

Banca elaboreazå prognoze privind evoluția pe termen mediu a resurselor și plasamentelor și utilizeazå pârghiile monetare și de credit pentru a asigura un management al lichiditåții eficient, care så permitå depåșirea fårå eforturi majore a unor situații conjuncturale nefavorabile.

Riscul ratei dobânzii

Riscul aferent ratei dobânzii este analizat prin prisma activelor și pasivelor purtåtoare de dobânzi, cu anticiparea influențelor asupra profitului båncii în contextul evoluției pe piațå a ratelor dobânzilor.

În ceea ce privește riscul de ratå a dobânzii în lei, B.C.R. practicå dobânzi variabile pentru majoritatea resurselor atrase de la clientela nebancarå, iar pe partea de activ, creditele acordate clientelei au prevåzute clauze conform cårora nivelele de dobândå sunt de asemenea revizuibile.

În aceste condiții eforturile båncii s-au concentrat pe echilibrarea în volum și pe termene de maturitate rezidualå, a posturilor bilanțiere în lei care sunt purtåtoare de dobânzi fixe. Astfel, banca acordå o atenție deosebitå evoluției, structurii și maturitåții reziduale a pasivelor cu dobândå fixå de tipul certificatelor de depozit nenominative și certificatelor de depozit cu discount, care sunt contrabalansate prin portofoliul de titluri de stat în lei. B.C.R. urmårește încadrarea permanentå în limitele stabilite pentru raportul dintre diferența între activele și pasivele cu grad ridicat de senzitivitate a ratei dobânzii și total active. Simulårile efectuate periodic au ca scop evidențierea pierderii potențiale, pe care ar înregistra-o banca în urma modificårilor adverse a ratelor de dobândå raportatå la mårimea capitalului propriu.

Influența riscului ratei dobânzii în ceea ce privește activele și pasivele båncii exprimate în devize este mult mai reduså decât în cazul posturilor bilanțiere exprimate în lei. Banca acordå o atenție deosebitå relației cost de oportunitate-risc de ratå a dobânzii, urmårind menținerea permanentå a unui raport optim prestabilit între resursele și plasamentele cu dobândå fixå.

Riscurile operaționale

Diversificarea continuå a activitåții båncii și a condițiilor în care aceasta își desfåșoarå activitatea determinå necesitatea monitorizårii atente a riscurilor operaționale. Astfel, procesul de gestiune a acestor riscuri se circumscrie unei viziuni sistemice, care presupune descifrarea profilului de risc al gamei de produse și servicii bancare oferite clientelei, mergând pânå la configurarea riscului fiecårei entitåți componente a rețelei båncii.

Un rol important în cadrul riscurilor operaționale îl constituie efectuarea decontårilor cu/fårå numerar, iar pentru diminuarea acestor riscuri banca efectueazå o analizå atentå a bonitåții clienților care solicitå și utilizeazå astfel de instrumente.

În scopul diminuårii riscului operațional și a riscului de credit, se consultå baza de date de la BNR – Centrala Incidentelor de Plåți (CIP), cu ocazia deschiderii de conturi pentru clienții noi, când se analizeazå solicitårile de credite și ori de câte ori se considerå necesar.

În cazul înregistrårii incidentelor de plåți majore cu cec, titularilor de cont care sunt notificați de bancå la CIP li se impune regimul interdicției bancare, iar reprezentanții CIP, în vederea evitårii riscului ca acești clienți så producå noi incidente de plåți, transmit informația, în aceeași zi bancarå, tuturor centralelor båncilor din sistem.

Riscul de mediu economic

Pornind de la multitudinea factorilor de mediu, endogeni sau exogeni båncii, care pot influența activitatea generalå a båncii, s-a creat o structurå internå care urmårește permanent principalele evoluții ale economiei naționale, în scopul determinårii efectelor posibile asupra rezultatelor financiare ale båncii.

Pe baza evoluției principalilor indicatori macroeconomici cât și a celor înregistrați la nivelul principalelor activitåți ale economiei, Banca Comercialå Românå analizeazå și ajusteazå periodic, folosind un sistem de analizå de tip scoring, limitele de expunere fațå de principalele sectoare economice, urmårind orientarea plasamentelor sale cåtre sectoarele viabile și performante.

Riscul de insolvabilitate

În scopul realizårii obiectivului de optimizare a relației dintre riscurile asumate și rentabilitatea obținutå din activitatea bancarå, se analizeazå periodic evoluția gradelor medii de risc ale principalelor categorii de active bilanțiere și elemente din afara bilanțului contabil, în corelație cu eficiența acestora, în vederea identificårii plasamentelor care corespund cel mai bine cerințelor de limitare a riscului și de maximizare a profitului båncii.

Fiecare element de activ bilanțier și din afara bilanțului contabil din portofoliul båncii este clasificat lunar pe grade de risc în funcție de tipul acestuia, de entitatea de risc și de eventualele contragaranții primite de bancå, în vederea calculårii expunerii totale de risc și a determinårii indicatorilor de solvabilitate, care exprimå gradul în care fondurile proprii și respectiv capitalurile proprii acoperå riscul portofoliului båncii.

Banca Comercialå Românå monitorizeazå permanent încadrarea indicatorilor de solvabilitate în limitele minime prevåzute de normele prudențiale ale BNR, respectiv 8% pentru rata de adecvare a capitalului calculatå ca raport între capitalurile proprii și expunerea netå din activele bilanțiere și extrabilanțiere și 12% pentru indicatorul de solvabilitate calculat ca raport între fondurile proprii ale båncii și expunerea netå din activele bilanțiere și extrabilanțiere.

Riscul valutar

Riscul valutar al båncii este gestionat în cadrul unor reglementåri interne care impun anumite restricții. Banca își gestioneazå expunerea fațå de fluctuațiile cursurilor de schimb prin modificarea mixului de active și pasive și prin participarea la operațiuni de schimburi valutare interbancare sau swap pentru a ajusta intrårile sau ieșirile lei/valutå. Conform reglementårilor BNR, echivalentul în lei al activelor și pasivelor în valutå este calculat zilnic.

Riscul de țarå și de bancå

Banca dispune de un sistem propriu de evaluare a riscului în cazul båncilor partenere cu care intrå în relații de afaceri. La baza analizei activitåții båncilor fațå de care B.C.R. își asumå riscul derulårii tranzacției stå un sistem de analizå a indicatorilor de performanțå și a informațiilor nonfinanciare, care conduc la clasificarea båncilor pe categorii de risc, iar ca principiu general, expunerea B.C.R. fațå de acestea se stabilește diferențiat, în funcție de riscul aplicabil fiecårei categorii de tranzacții.

Tranzacțiile de trezorerie sunt urmårite prin intermediul aplicației KONDOR + (produs REUTERS) care permite vizualizarea acestora și a gradului de utilizare în timp real, ceea ce permite evaluarea în orice moment a riscurilor plasamentelor la alte bånci din țarå și stråinåtate.

Principalele categorii de risc sunt analizate în comitetele interdepartamentale, constituite în baza legii bancare și coordonate de membrii conducerii båncii.

_ Comitetul de credite: analizeazå și aprobå cererile, însoțite de documentațiile corespunzåtoare, pentru creditele solicitate, emiteri de scrisori de garanție, precum și modalitåțile de recuperare a creanțelor decurgând din credite neperformante care implicå utilizarea provizioanelor de risc constituite.

_ Comitetul de risc este organ de sintezå consultativ și colaboreazå cu toate direcțiile din centrala båncii care administreazå riscuri bancare. Comitetul de risc analizeazå condițiile de producere a riscului bancar și propune politicile båncii pentru protecția împotriva riscurilor generate de activitatea de creditare, tranzacții comerciale și alte activitåți desfåșurate de bancå în interesul clienților din țarå și stråinåtate.

_ Comitetul de administrare a activelor și pasivelor este organ de sintezå cu caracter consultativ, care urmårește protejarea acționarilor și deponenților, menținerea unei lichiditåți suficiente pentru acoperirea cerințelor de cash-flow, investirea profitabilå a surplusului de lichiditåți, managementul gapului ratei dobânzii pentru a maximiza profitul în cadrul limitelor de risc, stabilirea prețului produselor pentru a sprijini managementul activelor și pasivelor și maximizarea veniturilor båncii.

5.2. ANALIZA ACTIVELOR SI PASIVELOR

In tabelul urmator sunt prezentate elementele de activ si pasiv extrase din bilanturile contabile pentru anii 2003, 2002 si 2001, cu specificatia ca valorile sunt exprimate in termenii puterii cu cumparare a leului (ROL) la 31 decembrie 2003, respectiv 31 decembrie 2002 si 31 decembrie 2001.

Active

Numerar 3.554.678 4.118.979 4.061.506

Sume de primit de banci centrale 31.727.295 54.242.711 53.975.156

Certificate de trezorerie 11.541.542 10.519.187 6.976.566

Depozite constituite la alte banci,net 13.366.742 8.262.046 9.692.497

Credite si avansuri acordate clientelei 34.219.468 51.670.622 83.521.376

Titluri de plasament

Disponibile pentru vanzare 1.511.292 5.347.552 11.047.831

Pastrate pana la scadenta 6.316.816 4.197.987 3.629.372

Participatii 497.499 531.586 604.954

Mijloace fixe 12.577.245 15.382.129 17.783.418

Alte active 1.667.296 744.434 1.258.098

Investitii imobiliare 1.134.285 1.540.755 1.584.238

Total active 118.114.158 156.557.988 194.135.012

Obligatii

Depozite de la alte banci 8.626.712 8.496.313 14.680.141

Depozite ale clientilor 84.701.557 117.033.768 143.507.716

Datoria cu impozitul pe profit amanat 414.084 446.505 87.484

Alte obligatii si provizioane 1.454.890 1.586.044 2.048.160

Total obligatii 95.197.243 127.562.630 160.323.501

Interese minoritare 527.310 685.339 790.739

Capitaluri proprii

Capital social 15.770.372 18.577.498 21.196.925

Rezultat reportat 2.880.615 4.173.624 4.891.255

Rezerve 3.738.617 5.558.897 6.932.592

Total capitaluri proprii 22.389.604 28.310.019 33.020.772

Total obligatii si capitaluri proprii 118.114.158 156.557.988 194.135.012

5.2.1. ANALIZA ELEMENTELOR DE ACTIV

Din datele prezentate rezulta ca, in termeni nominali, activele corespunzatoare anului 2003 au crescut cu 24% fata de anul 2002 si cu 64% fata de anul 2001. Cresterea se datoreaza in primul rand cresterii volumului creditelor si avansurilor acordate clientelei si in al doilea rand majorarii mijloacelor fixe.

Referindu-ne exclusiv la valoarea mijloacelor fixe, aceasta a crescut cu 15,6% fata de anul 2002, remarcandu-se o continua crestere an de an (in anul 2002 mijloacele fixe au crescut cu 22,3% fata de 2001).

Volumul creditelor si avansurilor acordate clientelei au crescut cu 61.64% fata de anul 2002.

In general, creditele au fost date cu preponderenta persoanelor fizice si in al doilea rand sectorului comercial, iar in al treilea rand sectorului agricol si industriei alimentare.

In anul 2003 creditele acordate clientelei erau acordate astfel:

5.2.2. ANALIZA ELEMENTELOR DE PASIV

Elementele de pasiv se prezentau la sfarsitul fiecarui an analizat astfel:

Din datele din tabelul precedent, se observa ca in termeni nominali capitalurile proprii au crescut in 2003 fata de 2002 cu 16.64%, iar in 2002 fata de 2001 cu 26.44%. in termeni reali, situatia este urmatoarea: in 2003 capitalurile proprii au crescut fata de 2002 numai cu 2.22%, iar in 2002 fata de 2001 cu 7.33%. Cresterea capitalului propriu din 2002 fata de 2001 s-a datorat in mod exclusiv cresterii rezervelor si a rezultatului reportat. In 2003 fata de 2002, rezultatul reportat a scazut cu 7.33% dar rezervele au crescut atat de mult incat au acoperit pe de o parte scaderea rezultatului reportat, iar pe de alta parte au permis sa creasca si totalul capitalurilor proprii.

Totusi cresterea elementelor de pasiv a fost determinata in primul rand de cresterea total obligatiilor. Ne referim aici la cresterea de 72.78% a depozitelor de alte banci si a depozitelor clientilor, crestere de 22.62%.

DEPOZITE DE LA ALTE BANCI (in termenii puterii de cumparare de la 31 decembrie 2003)

31 decembrie 2003 31 decembrie 2002

milioane ROL milioane ROL

depozite la vedere 685.426 668.709

depozite la termen 4.222.920 3.612.187

linii de finantare de la alte banci 9.771.795 5.413.397

9.694.293

Din datele alaturate se observa depozitele la termen au crescut mai mult decat cele la vedere: rata de crestere pentru depozitele la termen 16.7% fata de 2.5% pentru depozitele la vedere.

Ratele dobanzilor aplicate depozitelor in USD in timpul anului 2003 au variat intre 0.5% si 2% (2002: intre 0.75% si 4.5%), rata medie ponderata fiind de 1.12% (2002: 2%).

Ratele dobanzilor aplicate depozitelor in EUR in timpul anului 2003 au variat intre 0.5% si 3.4%, rata medie ponderata fiind de 2.3%.

Rata dobanzilor aplicate depozitelor in ROL in timpul anului 2003 au variat intre 5% si 34% (2002: intre 14% si 34%), rata medie ponderata fiind de 15,89% (2002: 24%).

Cele mai mari sume datorate altor banci reprezinta linii de finantare in valuta primite de la banci straine. In 2003, ratele dobanzilor la aceste fonduri atrase au variat intre 2.64% si 7.77% pentru EUR, rata medie ponderata fiind de 4.94% si intre 1.6% si 6.82% pentru USD, rata medie ponderata fiind 3.16%.

DEPOZITE ALE CLIENTILOR (in termenii puterii de cumparare a leului la 31 decembrie 2003)

31 decembrie 2003 31 decembrie 2002

milioane ROL milioane ROL

depozite la vedere – persoane fizice 11.033.122 9.806.376

depozite la vedere – persoane juridice 28.521.323 27.885.131

depozite la termen – persoane fizice 59.358.039 57.350.196

depozite la termen – persoane juridice 25.655.895 24.518.342

certificate de depozit (persoane fizice) 11.186.081 11.559.830

certificate de depozit

(persoane juridice) 1.143.152 1.087.523

contracte de vanzare cu clauze de rascumparare 6.610.104 1.328.131

143.507.716 133.535.529

5.3. CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE

– valorile sunt exprimate la puterea de cumparare de la sfarsitul fiecarui an –

Observam ca in fiecare an profitul net inregistreaza o crestere.

Astfel in anul 2003 profitul net a crescut cu 18.6% fata de 2002 in ciuda faptului ca profitul din exploatare a inregistrat o scadere, de aproximativ 16% si de 50% fata de 2001. Cresterea profitului netchiar in conditiile scaderii profitului din exploatare s-a datorat reducerii pierderilor din pozitia monetara, o reducere de altfel substantiala, respectiv 58%.

Veniturile din dobanzi si cheltuielile din dobanzi au avut urmatoarea structura in perioada analizata:

5.4. INDICATORI DE PERFORMANTA

GESTIUNEA RISCULUI DE LICHIDITATE

Indicatori de lichiditate: 2001 2002 2003

active lichide/ depozite la vedere 66.42% 34.20% 34.18%

credite /depozite 0.4 0.41 0.528

GESTIUNEA RISCULUI DE DOBANDA

MND(%)= (dob incasata – dob platita)/active purtatoare de dobanda*100

MND (%)= 10.64%

Intre acesti indicatori de performanta o relatie stransa, astfel:

AU*PM = ROA

ROA* EM = ROE

GESTIUNEA RISCULUI DE CREDIT

CREDITE TOTALE/ TOTAL ACTIV

In 2003 acest indicator a avut valoarea de 0.43, in 2002 0.33 iar in 2001 0.29.

5.5. PERFORMANTE

Anul 2003 a reprezentat unul de succes pentru Banca Comerciala Romana. In 2003 BCR a realizat:

– prin activitatea de corporate banking

266.686 clienti corporate cu 639.032 conturi administrate;

a avut 27% cota de piata din creditele neguvernamentale;

a fost clasata a 25- a din 160 de membrii ai Factors Chain International;

lider pe piata romaneasca de factoring cu o cota de piata de 33%;

20.86% din operatiunile de comert exterior ale Romaniei au fost derulate prin BCR.

prin activitatea de retail banking

3.704.671 clienti retail cu 5.970.338 conturi;

lider in atragerea depozitelor de la populatie, cu o cota de piata de 37,6%;

pionerat in acordarea creditelor ipotecare;

lider in acordarea creditelor ipotecare, cu o cota de piata de 53.2%;

cota de piata de 32% la creditele acordate populatiei;

reinnoirea certificarii ISO 9001: 2000 de catre Moody International

prin activitatea de carduri

lider pe piata cardurilor cu 1.350.000 de carduri emise si o cota de piata de 28%;

premiul “cel mai dinamic emitent de carduri din Romania”;

premiul “cel mai bine vandut card de debit din Romania – BCR Maestro”;

premiul “cel mai bine vandut card de credit din Romania – BCR EC/MC”;

reinnoirea certificarii ISO 9001: 2001 de catre Moody International

prin activitatea internationala

locul 6 in Top 100 Europa Centrala si de Est – The Banker;

locul 387 in Top 1000 mondial – Yhe Banker;

39 de proiecte de finantare in derulare, totalizand peste 2.2 miliarde USD;

peste 800 de banci corespondente in toate centrele financiare importante din lume.

– prin canale de distributie si tehnologii moderne

a doua retea de unitati din Romania: 286 unitati;

cel mai sincronizat si bine echipat centru de dezastru;

3.150 utilizatori de e-banking;

cea mai larga gama de operatiuni bancare electronice.

Bibliografie:

1) Brendea, C., Dăeanu, V. E., Zmfirescu, M., Ghiță, M., Riscul și performanța creditului bancar în România, Editura Coresi, 2001

2) Dardac, N., Vâșcu, T., Monedă – Credit 2, Editura ASE, 2002

3) Dănilă, N., Managementul bancar, Editura Economică, 2000

4) Dedu, V., Gestiune și audit bancar, Editura Economică, 2003

5) Ghețea, R.G., Metode de analiză economico-financiară în activitatea bancară,2000

6) Ioan, B., Tratat de management financiar-bancar, Editura Economică, 2002

7) Ionescu-Muscel, V., Analiza riscului pe piețele financiare și bancare, 2002

8) Răduț, R., Managementul activelor și pasivelor unei societăți bancare, 2001

9) Roxin, L., Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică și Pedagogică, 1997

10) Stoica, M., Management bancar, Editura Economică, 1999

11) Tudorache, D., Puianu, C., Moraru, D., Caracota, C.R., Monedă. Bănci. Credit, Editura Sylvi, 2001

12) Rapoartele BNR 1996 – 2002

13) www.bcr.ro

14) www.bnr.ro