Analiza Fenomenului de Gestiune Bancara Prin Managementul Activelor Si Pasivelor
Analzia fenomenului de gestiune bancara prin managementul activelor si pasivelor
OBIECTIVELE GESTIUNII RISCURILOR
Gestiunea riscurilor bancare reprezintă un domeniu vast, în care principalul scop îl constituie evitarea pierderilor rezultate în urma producerii riscurilor previzionate.Sunt urmărite două obiective, ce se reflecta la nivelul deciziilor ierarhic superioare ale băncii sau la nivel de centre de responsabilități:
1. Asigurarea perenității băncii, reprezintă primul obiectiv în cadrul căruia banca trebuie sa conștientizeze riscurile, de mărimea lor ținând, însăși existenta viitoare a sa. Riscul este o problema de perspectiva, în sensul ca banca trebuie sa dimensioneze un risc și costul sau aferent, în vederea constituirii provizioanelor, în prezent. De dimensionarea corecta a riscului tine și posibilitatea viitoare de acoperire a pierderilor rezultate din producerea sa, dar, pe de alta parte, banca trebuie sa găsească și metode adecvate de apărare pentru evitarea producerii sale.Se pune în acest context problema, daca ne putem limita la riscul mediu? Aceasta ar însemna sa evaluam riscurile la pierderile medii.
Putem lua ca exemplu necesitatea determinării înălțimii unui dig în vederea evitării inundațiilor. Potrivit statisticilor, se poate constata ca inundațiile la 20-30 de ani sunt pustiitoare, ceea ce înseamnă ca digul cu cît este mai înalt cu atât este mai bun (el trebuie sa atingă 12m în acest caz). In termeni economici se traduce prin faptul ca provizioanele constituite sunt mai mari pentru riscurile posibile. In caz contrar, digurile construite pentru pierderile medii (media nivelului atins al inundațiilor), nu ar fi fost satisfăcătoare în cazul inundațiilor devastatoare produse. Acestui criteriu i se opune însă competiția (climatul conjunctural determinat).
Pentru banca, riscurile mari ar determina provizioane mari ceea ce ar determina la rândul lor costuri bancare mari. Concurenții, beneficiind de costuri mai reduse vor determina un aflux al clientelei de la prima categorie de bănci spre ele.
riscuri mari provizioane mari costuri bancare mari
Consolidarea controlului intern privind performantele în raport cu riscurile asociate în scopul comparării relației performanta – risc, reprezintă cel de-al doilea obiectiv:
In vederea realizării lui, băncile trebuie sa utilizeze comparații:
între centrele de responsabilitate, adică centrele de profit, de venituri și de cheltuieli;
în raport de clienți (fiecare client comporta un risc și implicit este determinat un preț specific perceput fiecăruia dintre ei);
în funcție de produsele și serviciile oferite.
Corelația între riscurile globale și riscurile interne se realizează printr-o gestiune verticala, de-a lungul ierarhiei băncii, în două accepțiuni:
Obiectivele globale ale controlului și gestiunii sunt stabilite de sus în jos (TOP-DOWN). Obiectivele globale privind rezultatele și volumele sunt transpuse în anumite linii directoare, ce dimensionează expunerile la risc și orientează compartimentele de lucru în comportamentul lor cu clienții. Pe centre de responsabilități pot fi stabilite:
limite de volum sub forma limitelor de credit;
marje admise referitor la nivelul de dobânda;
limite de risc, etc.
Supravegherea și controlul riscului dau un răspuns de jos în sus (BOTTOM-UP). Din unitățile operative se degaja în fiecare etapa anumite semnale: propuneri, realizări optime, masuri de prevedere suplimentara, ce reprezintă aspecte ale experienței bancare. Se realizează astfel un circuit (în ambele sensuri circula informații: TOP-DOWN și BOTTOM-UP, pentru a sprijini actele de prevenire și evaluare a riscurilor).
1.2 In cadrul exercitării controlului intern, de o mare eficienta este sistemul cesiunilor interne pe centre de responsabilități și alocarea de fonduri proprii în aceasta direcție, aferenta preturilor de cesiune internă. Sistemul cesiunilor interne este necesar pentru evaluarea serviciilor prestate de fiecare serviciu celorlalte și pentru existenta unui preț de apreciere al colaborării interne (fiecare centru dezvolta un schimb de active cu alte centre). Fiecare centru se gestionează independent, lupta pentru profit și, în consecința, banca acționează ca un tot în obținerea unei marje suplimentare de profit (aceasta va însemna creșterea veniturilor și scăderea cheltuielilor pe fiecare centru).
Riscurile sunt determinale și grupate pe axele de analiza comerciala la nivel de:
centre de responsabilități;
clienți;
produse și servicii;
ceea ce înseamnă ca vor fi mai ușor de particularizat și cuantificat.
Piramida riscurilor. Particularitatea esențiala a riscurilor este diversitatea și diversicabilitatea lor. In consecința, un portofoliu de tranzacții implica un risc inferior celui determinat de suma riscurilor individuale. A avea un portofoliu de riscuri înseamnă a avea posibilitatea de a-l restructura în scopul optimizării, respectiv diminuării.
Este expresiva, în contextul arătat, reprezentarea piramidala.
Alocare Grupe, entități, Consolidarea
de tranzacții riscurilor
riscuri
Riscul variază după perimetrul de consolidare a operațiunilor, din cauza efectelor de diversificare. El se diminuează pe măsura ridicării pe scara ierarhica, unde operațiunile sunt decise, iar politica comerciala este pusa în opera către vârf, unde diversificarea este maxima. Administrarea riscurilor pe portofolii mărește efectul piramidal dând posibilitatea modificării permanente în formarea portofoliului:
la baza, sunt încadrate riscurile în forma naturala, așa cum apar
în contractele cu clienții;
prin organizarea clienților, produselor bancare pe categorii, se creează familii de probleme, portofolii ce reunesc produse, clienți de aceeași natura. Se selectează cazuri pe categorii omogene, vis-a-vis de care banca poate avea o atitudine specifica, o politica proprie pentru fiecare grupa. Banca își derulează politica de creditare, de obținere a unor profituri mai înalte, în funcție de aceste riscuri.
MANAGEMENTUL ACTIVELOR ȘI PASIVELOR
Gestiunea bancară se dezvoltă în prezent în două mari direcții:
managementul activelor și pasivelor;
gestiunea riscurilor (tratata anterior).
Managementul activelor și pasivelor prezintă trasaturi specifice, ce se individualizează, în contextul dat, prin următoarele aspecte:
1. Managementul activelor și pasivelor (Assets liabilities management) implică o conducere a operațiunilor axată pe controlul pârghiilor, fluxurilor, schimburilor și interrelațiilor dintre active, pasive și capital. Se urmărește, stabilirea comportamentului optim al băncii, putând fi interpretată ca o funcție de planificare pe termen de la 3 luni la 12 luni în scopul asigurării angajării strategice pe o linie de dezvoltare de 2-5 ani menținând flexibilitatea de a adopta schimbări semnificative în termene scurte (lunar). Măsurile operative aplicate imediat (lunar) pot schimba cursul problemei, în funcție de constatările cele mai actuale.
Managementul poate reprezenta, deci punerea în opera a unor planuri de activitate:
pe termen scurt (numite și tactici);
pe termen lung (numite și strategii).
2. Managementul activelor și pasivelor (MAP) se axează pe bilanțul contabil (implicit pe rezultatele rapoartelor contabile periodice), fiind o metoda eminamente contabilă. Rolul contabilității analitice îl reprezintă furnizarea datelor necesare evaluării centrelor de responsabilitate, stabilindu-se costuri pe fiecare compartiment:
costuri de finanțare (pentru plata dobânzilor);
costuri cu provizioanele (pentru evitarea riscurilor);
costuri de gestiune (cheltuieli cu personalul, cheltuieli legate de informatizare, etc).
Managementul activelor și pasivelor implica desfășurarea a două categorii de acțiuni pentru înfăptuirea obiectivelor imediate și a celor pe termen lung.
In cadrul obiectivelor imediate sau pe termen scurt, managementul urmărește evoluția indicatorilor contabili ai performantelor, ca de exemplu:
profitul net din dobânda. Este sursa principala de profit a băncii ce rezulta din diferența dintre venitul din dobânda și cheltuiala cu dobânda.
PND = VD – CD
unde: PND =profitul net din dobânda
VD =venitul din dobânda
CD =cheltuielile cu dobânda
marja sau diferența netă din dobânda;
profitul net sau câștigul pe acțiune.
Este evident faptul ca, modificarea nivelului ratei dobânzii determina modificarea profitul net contabil în sensul următor:
D PND
unde: D = variația dobânzii;
PND = variația profitului net din dobânda;
în condițiile în care:
PND = r x GAP
unde: r = variația ratei dobânzii
GAP = diferența dintre activele cu dobânda
sensibila și pasivele cu dobânda sensibila;
PND = r x (DSA – DSP)
unde: DSA = activele cu dobânda sensibila;
DSP = pasivele cu dobânda sensibila;
Obiectivele pe termen lung implică un comportament specific în vederea împlinirii scopurilor managementului activelor și pasivelor:
menținerea performantelor competitive, ce se cuantifica prin intermediul :
rentabilității financiare (ROE);
ROE = Profit net
Capital
rentabilității economice (ROA);
ROA = Profit net
Active
asigurarea dimensionării adecvate a capitalului.
In realizarea managementului activelor și pasivelor, băncile desfășoară politici corespunzătoare, dintre care trebuie menționate:
managementul diferențelor de dobânzi (se au în vedere dobânzile active ce reprezintă venituri pentru banca și dobânzile pasive ce reprezintă cheltuieli pentru remunerarea depozitelor atrase);
controlul veniturilor și cheltuielilor operative (altele decât pentru dobânzi);
managementul lichidităților;
managementul capitalului;
managementului operațiunilor extrabilanțiere.
BILANȚUL CONTABIL
Spre deosebire de firmele non-financiare, activele unei bănci sunt mai mult financiare decât corporale (fizice). Activele financiare sunt în principal sub forma de creanțe (adică credite către persoane fizice, firme, etc.) finanțate în principiu prin depozite de la persoane fizice, firme, etc. În acest cadru, putem aprecia că există câteva aspecte specifice, ce pot fi reliefate:
1. Raportul dintre totalul bilanțier și mărimea capitalului bancar este aproximativ de 5-8% (capitalul reprezintă 5-8% din totalul activelor). Funcțiile capitalului asigura solvabilitatea băncii, dimensiunea acestuia trebuind sa acopere pierderile minime ce decurg din activitatea sa. Mărimea capitalului este o expresie a faptului ca banca este un intermediar, în sensul ca atrage resurse de la deponenți și distribuie credite. Ea nu vehiculează capitalul propriu.
1. Băncile sunt caracterizate prin active fixe reduse, imobilizările atingând în general aproximativ 10%. Modificările tehnologice actuale (computere și rețeaua informatica) determină, pe scara largă, beneficierea de leasing.
2. Pasivele bancare sunt reprezentate pe scara larga de resurse pe termen scurt. Depozitele și alte categorii de pasive reprezintă resurse pe termen scurt datorita preferinței pentru lichiditate a deponenților. Potrivit lui Keynes, există două categorii de comportamente, fundamental diferite:
titularii de cont, ce sunt persoane iubitoare de lichiditate;
beneficiarii de credite, ce sunt solicitanți pe termen lung.
Băncile devin astfel, din nevoia de a mulțumi ambele tabere instituții, ce realizează transformarea scadentelor pe termen scurt în scadente pe termen lung.
Activ Pasiv
Credite Depozite pe
pe termen termen scurt
lung (mai multe
cicluri)
Prin constituirea succesiva de către deponenți, a unor depozite pe termen scurt (reînnoirea permanenta a depozitelor), se va ajunge la posibilitatea satisfacerii nevoilor de credite pe termen lung, prin acoperirea cererii. Un model al bilanțului contabil simplificat și regrupat pe categorii este reprezentat în următorul tabel:
5. Operațiuni extrabilanțiere
La cele patru mari categorii se adaugă operațiunile extrabilanțiere care în prezent au început sa aibă o pondere tot mai importanta. Aceasta regrupare va sta la baza corelării posturilor bilanțiere cu planul contabil bancar. Reforma sistemului bancar a început în decembrie 1990, cu concentrarea operațiunilor bancare comerciale ale Băncii Naționale în nou înființata Banca Comerciala Româna. Un sistem dublu stratificat a devenit operațional în aprilie 1991, după promulgarea Legii activității bancare (legea 33/1991) și a Legii de organizare a Băncii Naționale (legea 34/1991). Din noiembrie 1991, reforme suplimentare au inclus transferul administrării rezervelor de valuta și controlul sistemului valutar la Banca Naționala.
Cea mai recenta inițiativa în sensul reformei o constituie aprobarea “Planului de conturi pentru societățile bancare și a normelor metodologice de utilizare a acestuia”, publicat în Monitorul Oficial din 27 august 1997, numărul 212 bis. Acesta constituie o încercare de aliniere a normelor bancare românești în conformitate cu legislația mondiala și în special cu cea europeana. Pe plan mondial, în prezent se realizează o uniformizare a regulilor de contabilitate bancara. Sunt utilizate în acest sens, pe scara larga, normele bancare engleze. Intre tarile care au adoptat acest sistem pot fi incluse: Grecia, Cipru, India, Singapore, Hong Kong, Pakistan. Uniformizarea regulilor de contabilitate bancara reprezintă o emanație a Asociației bancherilor (angajaților băncii), băncile recunoscând acest mod de promovare a personalului bancar. Școlile afiliate acestor asociații au determinat o apropiere accelerata între structurile lor. Prezentarea bilanțului se face potrivit claselor funcționale de conturi, ce reflecta activitatea bancara.
Clasa 1 – OPERAȚIUNI DE TREZORERIE ȘI OPERAȚIUNI
INTERBANCARE
Clasa 1 reflectă o structura de operațiuni ce decurg din operațiunile de baza, în care sunt incluse operațiunile cu clientela. Prin operațiunile cu clientela, respectiv prin constituirea depozitelor banca atrage resurse și le utilizează tot prin intermediul clientelei, prin acordarea de credite. In general situația băncii poate fi :
excedentara, caz în care resursele sunt mai mari decât utilizările și
se caută o modalitate de plasare a acestora pe piața interbancară, prin operațiuni interbancare;
deficitara, caz în care activele sunt mai mari decât resursele, rezultând un necesar financiar pe care îl procura tot de pe piața interbancară, prin intermediul operațiunilor interbancare.
Se poate desprinde concluzia ca operațiunile interbancare rezulta datorita necesitații de echilibrare a operațiunilor de baza (operațiunile cu clientela).Clasa 1 de conturi are următoarea structura prezentata în mod bilanțier:
Grupa 10 – Casa și alte valori, prin intermediul contului 101-Casa, reflecta semnele monetare ce se afla în seifurile băncii, deci numerarul aflat în caserie, precum și mișcarea acestuia ca urmare a încasărilor și plaților efectuate. Aceste semne monetare reprezintă creanțele băncilor comerciale vis-a-vis de Banca Naționala a României, în același timp având și funcție de mijloc de plata.
Grupa 11 – Decontări cu Banca Naționala a României conține:
contul 111 – Contul curent la Banca Naționala a României, care prin soldul sau reflecta disponibilitățile pe care banca le are în contul curent la Banca Naționala a României, precum și mișcarea acestora ca urmare a încasărilor și plaților efectuate. Banca comerciala e creditoare a Băncii Naționale a României. Pe de alta parte, contul reflecta necesarul pentru asigurarea operațiunilor de compensare precum și constituirea rezervei minime obligatorii (RMO);
contul 112 – Împrumuturi de refinanțare de la Banca Naționala a României, reflecta mai degrabă o recreditare decât o refinanțare, pentru ca, creditarea este un atribut al economiei de piața față de finanțare, care este un atribut al statului. In cazul lipsei de disponibilități, băncile primesc de la Banca de Emisiune împrumuturi și prin rescontare sau vânzarea cu răscumpărare ulterioara de efecte (pensiune).
Grupa 12 – Conturi de corespondent cuprinde la rândul ei:
contul 121 – Conturi de corespondent la bănci (nostro), care exprima existenta și mișcarea disponibilităților bănești aflate în conturile de corespondent deschise la alte bănci (nostro);
contul 122 – Conturi de corespondent ale băncilor (loro), care exprima existenta și mișcarea disponibilităților bănești aflate în conturile deschise de alte bănci (loro).
Grupa 13 – Depozite interbancare, cuprinde:
contul 131 – Depozite la bănci, reflecta operațiunile care nu se regăsesc în grupa anterioara. Ele se refera în principal la depozitele la vedere (pentru care durata inițiala este cel mult egala cu o zi lucratoare), la termen (pe un termen fix, pentru care durata inițiala este mai mare de o zi lucratoare) și colaterale la bănci. Depozitele colaterale sunt constituite la alte bănci sub forma de garanție sau pentru efectuarea unor plăti ulterioare determinate;
contul 132 – Depozite ale băncilor, reflecta depozitele constituite de alte bănci la banca respectiva. Ele sunt structurate în aceeași forma, precum grupa anterioara: depozite la vedere ale băncilor, depozite la termen ale băncilor, depozite colaterale ale băncilor având aceeași semnificație.
Elementul ce le diferențiază îl constituie faptul ca, în timp ce contul 131 reflecta utilizări ale elementelor bilanțiere, contul 132 reflecta atrageri de resurse de la alte bănci.
Grupa 14 – Credite și împrumuturi interbancare cuprinde:
contul 141-Credite acordate băncilor, care reflecta operațiunile de plasament realizate pe piața interbancară. Acestea se realizează datorita excedentelor de resurse rezultate în urma operațiunilor de baza ale băncii (cele legate de clienții băncii). Ele sunt structurate în funcție de termenele de acordare în: credite de pe o zi pe alta, credite la termen, credite financiare.
contul 142 – Împrumuturi primite de la bănci, reflecta operațiunea de sens contrar primei, cea de atragere de resurse de pe piața interbancară în cazul în care necesarul de finanțat este mai mare și se înregistrează un deficit din operațiunile de baza, care pot fi echilibrate prin intermediul împrumuturilor interbancare. Sunt structurate tot în funcție de termenele de acordare.
Grupa 15 – Valori primite sau date în pensiune, prin intermediul conturilor:
151-Valori primite în pensiune, reflecta creditele acordate, conform unei convenții încheiate expres cu băncile, pe baza de:
efecte de comerț primite în pensiune indiferent daca acestea fac sau nu obiectul unei livrări, sau;
titluri primite în pensiune în cazul în care acestea nu fac obiectul unei livrări.
Conturile sintetice de gradul II reflecta termenele la care sunt acordate aceste credite (de pe o zi pe alta și la termen).
152 – Valori date în pensiune, reflecta împrumuturile primite pe baza efectelor de comerț sau titlurilor date în pensiune. Ca și în cazul contului 151 pensiunea se poate realiza și fără livrarea efectiva a titlurilor.
Grupa 18 – Creanțe restante și îndoielnice, cuprinde:
contul 181 – Creanțe restante, ce reflecta creanțele din depozitele constituite și creditele nerambursate la scadenta, inclusiv cele acordate pe baza valorilor primite în pensiune;
contul 182 – Creanțe îndoielnice, ce reflecta deja creanțele din depozitele constituite și creditele nerambursate la scadenta trecute în litigiu. Creanțele nerecuperate sunt înregistrate deci, inițial în contul 181 și trecute ulterior în cazul în care nu sunt soluționate în contul 182.
Grupa 19 – Provizioane pentru creanțe din operațiuni interbancare, cuprinde:
contul 191 – Provizioane pentru creanțe din operațiuni interbancare, ce reflecta provizioanele specifice constituite pentru acoperirea riscului de credit din operațiunile interbancare. Conturile sintetice de gradul II se refera în mod specific, atât la acoperirea riscului de credit cît și a celui de dobânda. Toate conturile aferente grupei au funcționalități de conturi de pasiv.
Observațiile referitoare la prima clasa de conturi au în vedere faptul ca:
Operațiunile clasei 1 sunt în mare măsura dependente de celelalte operațiuni ale băncilor (în special de operațiunile cu clientela). Se caută prin intermediul acestei grupe de operațiuni plasarea excedentului de resurse pe piața interbancară și obținerea de resurse tot de pe aceasta piața, în cazul unei situații deficitare.
Se pot obține excedente sau deficite la orice nivel al operațiunilor bilanțiere. De aici rezulta un specific al băncii determinat de nevoia de echilibrare și anume întocmirea balanțelor de verificare, zilnic, cu caracter de bilanț, în urma cărora se determina necesitatea operării prin intermediul clasei 1 de conturi, pe piața interbancară.
Clasa 2 – OPERAȚIUNI CU CLIENTELA
Clasa 2 este partea principala a bilanțului specific bancar, deoarece băncile sunt intermediari ce mobilizează resurse și acorda credite. In acest cadru funcțional se reflecta operațiunile de mobilizare. Ele sunt realizate în relațiile cu clientela, pe de-o parte prin atragerea resurselor și pe de alta parte prin utilizarea lor.
Prezentarea lor conform structurării bilanțiere se poate face astfel:
Clasa 2, după cum se poate observa în tabelul de mai sus, cuprinde conturile cu ajutorul cărora sunt înregistrate operațiunile efectuate cu clienții, în legatura cu creditele acordate, împrumuturile primite, conturile curente și de depozit constituite. Clienții, în cadrul acestei grupe sunt priviți ca fiind alții, decât băncile. Pentru fiecare grupa de conturi care implica costuri din dobânzi sau venituri din dobânzi vor rezulta conturi de creanțe atașate cu funcționalitate de activ și datorii atașate cu funcționalitate de pasiv. Toate dobânzile percepute de bănci, de la beneficiarii de credite, precum și dobânzile datorate de bănci pentru furnizorii de împrumuturi sunt înregistrate în aceste conturi, în paralel cu operațiunile specifice.
Grupa 20-Credite acordate clientelei, reflecta prin intermediul conturilor sintetice de gradul I, II și III:
operațiunile de scontare și asimilate, în special cele referitoare la efectele de comerț sub forma cambiilor și biletelor la ordin privind creanțele comerciale aferente livrării bunurilor sau prestării serviciilor (contul 2011);
creanțele comerciale achiziționate în cadrul contractelor de factoring (contul 2012);
creditele destinate asigurării nevoilor de trezorerie ale agenților economici și persoanelor fizice (contul 202);
creditele acordate clienților pentru acoperirea nevoilor determinate de operațiunile de export de bunuri sau de servicii (contul 203);
creditele destinate achizițiilor, amenajărilor sau reparațiilor de bunuri imobiliare cu destinații de locuința. Ele sunt în general credite pe termen mediu sau lung. Sunt reflectate prin contul 205.
Toate conturile din aceasta grupa au funcționalitate, de conturi de activ.
Grupa 23-Credite și împrumuturi privind clientela financiara, reflecta creditele și împrumuturile contractate cu societățile și instituțiile financiare, altele decât băncile.
Grupa 24-Valori primite sau date în pensiune, se refera la creditele acordate sau primite, conform unei convenții încheiate expres cu clientela, pe baza de titluri care nu fac obiectul unei livrări. Acestea pot fi valori mobiliare (de exemplu, obligațiunile), titluri de creanță negociabila (de exemplu: bonurile de tezaur, certificatele de depozit).
Grupa 25-Conturile clientelei, reflecta:
conturile deschise clienților destinate operațiunilor curente de încasări și plăti. Datorita acestora, banca intra în operațiuni de compensare cu alte bănci, în urma cărora pot rezulta deficite sau excedente financiare, care vor constitui baza atragerii de resurse sau plasării lor, pe piața interbancară. De aici se observa rolul pe care îl au operațiunile din clasa 2 în inițierea operațiunilor din clasa 1;
conturile de factoring în care sunt operate sumele datorate clientelei, în contrapartida cu creanțele achiziționate de banca, când ele fac obiectul unui transfer real de proprietate;
conturile de depozit constituite pe termene diverse;
depozitele constituite de clientela pe baza certificatelor de depozit, carnetelor și libretelor de economii.
Grupa 26-Valori de recuperat și alte sume datorate, reflecta valorile, plătibile de către banca, al căror termen de returnare către prezentatori s-a scurs și care nu au fost încă imputate în debitul conturilor altor clienți ai băncii.
Grupa 28-Creante restante și îndoielnice, este similara grupei 18 din clasa 1, cu referirea ca se concretizează în cazul clientelei, alta decât băncile.
Grupa 29-Provizioane pentru creanțe din operațiuni cu clientela, se refera la provizioanele specifice constituite pentru acoperirea riscului de credit din operațiuni cu clientela, precum și pentru acoperirea riscului de dobânda rezultate, fiind încadrata în pasivul patrimonial.
Grupe similare de conturi se regăsesc și în alte clase, corespunzător riscurilor specifice apreciate. Astfel, în ceea ce privește operațiunile cu valuta se au în vedere riscurile de curs de schimb.
Provizioanele fiind rezerve specifice unor operațiuni din categorii diferite au modalități de constituire diferite. Putem specifica în acest context două modalități de baza:
prelevări anticipate. In acest caz, se poate ajunge la sfârșitul exercițiului în situația de a fi constituit provizioane prea mari, care au rămas neutilizate. Acestea vor fi soldate prin intermediul conturilor de venituri, deci vor fi virate sub forma de venituri.
provizioanele se constituie pe măsura producerii riscului și apariției pierderilor, caz în care acestea vor fi cheltuieli constituite în contrapartida, ce privesc diferite operațiuni (de exemplu: cheltuieli în contrapartida cu operațiunile cu clientela).
Fiecare grupa conține conturi de creanțe sau datorii atașate, care au un rol important în înregistrarea veniturilor sau cheltuielilor din dobânzi.
Clasa 3 – OPERAȚIUNI CU TITLURI ȘI OPERAȚIUNI DIVERSE
Titlurile menționate în bilanț îmbracă o diversitate de forme de denumire în funcție de destinația operaționala pe care banca o da acestora. Plasarea lor în categoriile respective este o atribuție a managementului bancar.
Titlurile de tranzacție, reflectate prin intermediul contului sintetic de gradul I, 302, sunt titluri prin care banca urmărește obținerea unor câștiguri pe termen scurt (banca este prin însăși substanța sa o instituție ce urmărește obținerea de profit). Ele sunt achiziționate încă de la început cu scopul clar de revânzare, sau sunt vândute cu scopul de a fi răscumpărate, profitul băncii rezultând din diferențele de curs dintre cele două momente.
Normele bancare în vigoare limitează durata deținerii acestor titluri, reglementând-o la maxim sase luni de la data efectuării tranzacției.
Titlurile de plasament, evidențiate prin intermediul contului 303, reprezintă titluri care sunt achiziționate în scopul deținerii lor pe o perioada mai mare de sase luni. In acest caz, câștigul urmărit vizează dividendele sau dobânzile aferente lor.
Titlurile de investiții, reflectate în contul 304, sunt titluri care din motive de notorietate sau de putere sunt deținute de instituțiile bancare de o maniera durabila, în principiu până la scadenta. In acest context, ca regula generala, obligațiunile sunt deținute până la rambursare iar acțiunile până la finele societății (acesta poate fi reprezentat pe de-o parte de lichidare, prin faliment dar și de dizolvarea societății ca urmare a îndeplinirii obiectivelor propuse). Se pot evidenția și cazuri în care prin fuziuni, instituțiile bancare deținatoare ale acțiunilor unei societăți pot deveni acționari ai unei alte societăți rezultate în urma unei fuziuni.
Aceste dețineri de titluri, sunt importante deoarece prin intermediul lor pot fi influențate deciziile ce privesc societatea în Adunarea Generala a Acționarilor. Prezenta băncii chiar în proporție de 2-3% implica o anumita autoritate prin intermediul trimisului acesteia, influenta fiind cu atât mai mare cu cît și prestigiul băncii este mai mare.
Un alt aspect legat de notorietatea băncii îl constituie uneori și necesitatea de cumpărare a unor obligațiuni emise de autoritățile statului (centrale sau locale). Ele reprezintă o contribuția adusa de banca în vederea realizării unor obiective cu caracter public care au ca scop și păstrarea sau îmbunătățirea imaginii ei. Banca devine și în acest caz detinatoarea unor titluri.
In ceea ce privește conturile evidențiate în pasivul bilanțier, ele sunt o expresie a datoriilor constituite prin intermediul titlurilor, banca apărând acum în ipostaza de emitent.
Titlurile de piața interbancară, evidențiate prin intermediul contului 321, reflecta titlurile semnate de banca în calitate de debitor, în favoarea altor bănci. Aceste bănci vor avea calitatea de creditori, ele realizând de fapt un împrumut în favoarea băncii în cauza.
Pot fi incluse în aceasta categorie, împrumuturile pe baza de certificate interbancare, biletele la ordin negociabile, biletele ipotecare, emise și negociabile pe piața interbancară.
Titlurile de piața interbancare pot îmbracă două forme:
titluri unice, care sunt semnate și formulate special pentru o operațiune data;
titluri cu utilizare multivocă, pentru mai multe operațiuni și mobilizări de fonduri.
Titlurile de creanțe negociabile, sunt reflectate în contul 322, având rol în procurarea de resurse. Sunt titluri tipărite, folosite pe scara larga, cele mai multe dintre ele îmbrăcând forma de bonuri de casa pe termen scurt. Pot fi folosite și în relațiile cu clienții, sub forma certificatelor de depozit. După cum însăși denumirea sugerează, aceste titluri nu impun doar o relație bilaterala între părți. Ele sunt negociabile, în sensul în care, deținătorul le poate vinde pe piața la valoarea lor de piața. Piața specifica acestor titluri are un cadru mai larg, acestea putând fi achiziționate și de societăți nebancare în scopul fructificării lor pe termen scurt, fiind purtătoare de dobânzi.
Obligațiunile, sunt evidențiate prin contul 325, ele constituind obiectul vânzărilor pe piața publica. Aceasta reprezintă o modalitate a băncilor de procurare a resurselor cu caracter de capital.
Grupa 39 – Provizioane privind operațiunile cu titluri și operațiunile diverse, apare ca o necesitate de acoperire a riscurilor decurgând din operațiunile cu titluri. Băncile, deținătoare ale portofoliilor de titluri, trebuie sa aibă în vedere posibilitățile deprecierii în timp ale acestora, și sa constituie provizioane dimensionate corespunzător pentru acoperirea lor.
Clasa 4 – VALORI IMOBILIZATE
Clasa 4, a valorilor imobilizate poate fi prezentată în structura bilanțiera după cum urmează:
Creditele subordonate, evidențiate prin contul 401, reprezintă creditele ce se acorda cu condiția de a avea un rol secundar în procesul de recuperare al creanțelor.
In cazul creditelor de prim rang, creditorii au dreptul de a recupera cu prioritate fondurile avansate, în condițiile în care debitorul a fost declarat în stare de faliment. Spre deosebire de acestea, primele presupun o acceptare din start, de către creditor a subordonării în cazul recuperării creditului. Ele sunt prin aceasta neprivilegiate și se acorda având la baza alte interese. Spre exemplu, în cazul unei firme acceptarea de către banca a unor astfel de condiții, înseamnă pentru firma o sursa speciala de finanțare cu asumarea concomitenta de către banca a unor răspunderi pe lângă firma respectiva. Pentru creditor ea reprezintă o forma speciala de participare.
Părțile în societățile comerciale legate, reliefate în contul 411, înregistrează acțiunile și alte titluri cu venit variabil deținute în societățile comerciale, controlate de o maniera exclusivista. Băncile se pot lega cu societăți comerciale care fac operațiuni financiare specifice, cum ar fi:
societăți de leasing;
societăți de factoring.
Titlurile de participare, evidențiate prin intermediul contului 412, sunt achiziționate în scopul asocierii, în scopul afirmării ca și coproprietari, indiferent de specificul firmei. Deținerea durabila a acestora este considerata utila activității băncii. Aceste titluri au un venit variabil și trebuie sa îndeplinească una din condițiile:
sa reprezintă 10% sau mai mult din capitalul unei societăți comerciale, fără ca aceasta sa fie controlata într-o maniera exclusivista;
sa reprezinte mai puțin de 10% din capitalul unei societăți comerciale daca una din următoarele condiții este realizata:
administratorii sau conducerea comuna cu societatea emitenta;
deținerea de către societatea emitenta a unei părți din acțiunile emise de către banca;
apartenența la același grup controlat de persoane fizice sau juridice care exercita controlul asupra grupului și practica o decizie unica.
Grupa 49 – Provizioanele pentru valori imobilizate sunt constituite și dimensionate în vederea acoperirii riscului privind deprecierea părților deținute în cadrul societăților comerciale legate, a titlurilor de participare și a bunurilor date în locație simpla.
Clasa 5 – CAPITAL
Principalele grupe sunt evidențiate în special în pasivul bilanțier, în structura de mai jos:
Conturile din aceasta clasa reprezintă surse asimilate capitalului. Pe lângă elementele clasice, precum capitalul social, se au în vedere și rezervele constituite de banca sub diverse denumiri, potrivit legii.
Grupa 50-Capital, reflecta prin intermediul contului 501, capitalul social subscris de acționarii sau asociații băncii cu ocazia constituirii băncii sau a majorării capitalului social.
Rezervele se constituie într-o diversitate de forme, scopul lor fiind de a realiza o acoperire dubla, pe lângă cea realizata de provizioane în privința pierderilor din producerea riscurilor. Ca un exemplu, putem avea în vedere rezervele generale pentru riscul creditului, în vederea acoperirii căruia se constituie și provizioane.
Rezervele legale, sunt constituite obligatoriu de către banca, din profitul brut, în cotele și limitele prevăzute de lege, precum și din profitul net, potrivit hotărârii Adunării Generale a Acționarilor sau Asociaților.
Rezervele statutare sunt tot obligatorii, constituindu-se din profitul net la încheierea bilanțului, conform prevederilor din statutul băncii.
In clasa 5 este prezenta și grupa 52, cea a fondurilor, care reprezintă sumele destinate fondului de dezvoltare constituite din: amortizări, repartizări din profitul net, sume încasate din vânzarea mijloacelor fixe și cele rezultate din valorificarea materialelor.
Grupa 53 – Datoriile subordonate, reflecta împrumuturile primite pe baza emisiunilor de titluri sau împrumuturi subordonate, la termen sau pe durata nedeterminată, a căror rambursare, în caz de lichidare a băncii, este posibila doar după plata celorlalți creanțieri. Banca poate ajunge în situația sa primească credite subordonate și sa aibă la rândul ei datorii subordonate.
Creditele sub semnătura, se refera în special la aval, care este o modalitate de garantare bancara, mențiunea de aval făcându-se în principal pe cambii. Ea devine utila, în mod deosebit în cazul investitorilor străini, banca străina, prin avalizarea cambiei, suportând în caz de insolvabilitate a investitorului, întreaga răspundere. Prin avalizare în patrimoniul băncii nu se înregistrează modificări patrimoniale, banca neangajând resurse. Ea percepe însă un comision, înregistrat ca venit, din care o parte reprezintă acoperirea riscului, ce se calculează în funcție de natura investitorului și de probabilitățile de apariție potrivit statisticilor băncii; iar cealaltă parte cheltuielile de garantare.
Până la producerea riscului sumele prevăzute sunt trecute, însă la provizioanele pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătura, care sunt evidențiate în grupa 55 în cadrul provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli. Provizioanele reglementate, evidențiate prin grupa 56, trebuie constituite sub efectul reglementarilor bancare, pe seama cheltuielilor. Aceasta dubla asigurare a acoperiri pierderilor ca urmare a producerii riscurilor, este un element important în protejarea clientelei băncii (banca este un intermediar ce atrage resurse și le utilizează, deci folosește sumele atrase de la clienții săi), în special, împotriva falimentului bancar. Clasele 6 și 7, ce sunt reprezentate prin cheltuieli și venituri nu apar în bilanțul prezentat, ele fiind regularizate și apărând în final în bilanț.
Principii de baza ale gestiunii contabile
In derularea operațiunilor bilanțiere, se reflecta regulile de baza ale gestiunii contabile. Avându-se în vedere ca documentul principal de gestiune bancara îl reprezintă bilanțul contabil, pentru a asigura o imagine clara, fidela, a patrimoniului, trebuie sa se aplice anumite principii specifice:
Principiul prudentei, potrivit căruia nu este admisa supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, precum și subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor.
Principiul permanentei metodelor, care prevede continuitatea aplicării regulilor și normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor. In acest fel se asigura comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.
Principiul continuității activității, potrivit căruia se presupune ca banca își continua în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil.
Principiul independentei exercițiului, ce presupune delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente activității băncii, pe măsura angajării acestora și includerea lor în rezultatul exercițiului la care se refera.
Principiul intangibilității bilanțului, presupune ca bilanțul de deschidere a noului exercițiu trebuie sa corespunda cu bilanțul exercițiului precedent.
Principiul necompensării stipulează ca elementele de activ și de pasiv sa fie evaluate și înregistrate în contabilitate separat, nefiind admisa compensarea între posturile de activ și cele de pasiv ale bilanțului. Nu este permisa nici compensarea între venituri și cheltuieli.
Principiul nominalismului sau costului istoric. Potrivit lui, costul cu care un activ sau un pasiv a intrat sau a ieșit din patrimoniu e cel înregistrat la data operațiunii și rămâne neschimbat în contabilitate.
Principiul supremației realității asupra aparentei, conform căruia aspectul economic și financiar e privilegiat față de aspectul juridic. De exemplu, operațiunile de pensiune vizează trecerea în posesiune a unor active și în aceasta situație poziția economica și financiara a activului respectiv determina înregistrarea contabila prin care se evidentiază proprietatea deplina.
Principiul regularității, sincerității și a imaginii fidele, care are drept scop furnizarea de informații clare, precise și complete asupra patrimoniului, situațiilor financiare, a rezultatului, operațiunilor și riscurilor asumate.
Principiul pragului de importanta semnificativa, potrivit căruia toate informațiile de importanta semnificativa trebuie sa figureze în documentele specificate terților. Se regăsesc în grupările și regrupările unor conturi și subconturi de bilanț, când pentru a spori semnificația pot fi folosite niște grupări și regrupări noi, care sa evidențieze elementele de importanta semnificativa.
Banca este în principal o instituție de interes public prin activitatea ei, indiferent de forma de proprietate, bunul ei mers influențând într-o măsura mai mare sau mai mica latura economico-sociala.
II. OPERAȚIUNI DE TREZORERIE
Conținut și sfera de cuprindere
Trezoreria, se refera la modalitățile de administrare ale unui ansamblu de valori, aplicabilitatea lor esențiala fiind legata de tezaurul public. Ea reflecta modul de mișcare și conservare a fondurilor care aparțin statului, unei persoane fizice sau unei persoane juridice. Persoana care deține, contabilizeaza și administreaza fondurile unei colectivitati sau a unei intreprinderi este recunoscuta sub denumirea de trezorier. Un indicator important, în cadrul enuntat îl reprezintă rata de trezorerie, care se defineste sub forma raportului dintre valorile disponibile și realizabile (lichiditati) pe de o parte, și datoriile pe termen scurt, pe de alta parte. In ceea ce priveste trezoreria la nivel bancar, ea are în sens larg aceeasi semnificatie, dar se refera în mod concret la ansamblul activitatilor cu caracter:
strategic;
previzional;
operational;
prin care se urmareste:
optimizarea activelor și pasivelor;
minimizarea riscului;
asigurarea operativa a lichiditatii băncii;
satisfacerea cerintelor clientilor.
A. Sfera de aplicabilitate în timp a trezoreriei și în general a orientarii activității bancare, se realizeaza pe coordonatele trasate anterior:
Coordonata strategica, ce se refera la operatiunile care actioneaza, sau la universurile ce se deruleaza pe termen lung, de obicei 3-5 ani, în acest context banca lucrînd pentru modificarile de structura și inovare:
extinderea pe noi piete;
oferta de noi produse, ce poate îmbraca, spre exemplu, în domeniul cardurilor forma de bancomate;
mentinerea capacitatii actuale, în condițiile de concurenta ale pietei.
Coordonata previzionala, se fundamenteaza pe un orizont scurt de timp, bancile preocupîndu-se în special de:
eventuale modificari ale surselor (se au în vedere posibilitățile viitoare, dar pe un orizont relativ scurt, de atragere de resurse);
cresteri de capital;
modificari ale structurii portofoliilor.
Coordonata operationala, se refera la previziuni pe termene foarte scurte, de regula, zilnice, fiind generate de necesitatea administrarii judicioase pentru echilibrarea de zi cu zi a băncii. Banca, fiind un intermediar, depinde în exclusivitate de posibilitățile de procurare de resurse (de atragere a lor), pentru a le plasa sub forma creditelor.
Din punct de vedere al oportunitatii ei, trezoreria este importanta în primul rînd pe plan operational, apoi previzional și strategic, după cum se remarca și în schema de mai jos. Acest fapt este evident, deoarece trebuie sa se asigure în primul rînd echilibrul zilnic al băncii.
S(strategic)
P(previzional)
O(operational)
Fig. 2.1. Nivelul de importanta al celor trei coordonate din punct de
vedere al oportunitatii
B. Aria de desfasurare a operatiunilor de trezorerie
Aria de desfasurare a operatiunilor de trezorerie, se refera în principal la operatiunile interbancare.
In contextul realitatilor lumii moderne, al gradului ridicat de bancarizare, bancile au devenit intermediari între clienti și celelalte banci, ce presupun la rîndul lor relații cu clientii acestora.
Banca E Banca C
Banca A
Clienti Clienti
Clienti
Fig. 2.2. Relatiile de intermediere între clientii diferitelor banci
Relatiile de intermediere între banci sunt în fapt relații de intermediere între clientii bancilor. Toate aceste relații se substantializeaza și ramîn sa se rezolve prin intermediul operatiunilor interbancare. Cea mai mare parte din fluxurile interbancare, deriva din compensarea datoriilor reciproce ale titularilor de cont, realizarea acestor fluxuri dînd nastere unor sume necompensate. Sistemul de compensare reuseste o stingere a datoriilor reciproce, ce va determina suportul relatiilor interbancare. El va determina, către fiecare banca anumite fluxuri, și un sold final debitor sau creditor în functie de sensul fluxurilor avute în vedere.
Banca C Sistem de Banca A
compensare
Fig. 2.3. Principiile de actiune în sistemul de compensare
Băncile devin datoare unele față de altele în mod spontan, ca urmare a operatiunilor pe care le executa în numele clientilor lor. In acest fel, la sfîrsitul zilei, ele pot deveni: banci excedentare sau banci deficitare și trebuie gasite voluntar resurse, în vederea acoperirii acestora. O alta reprezentare, privita prin intermediul procesului de interdependenta din punct de vedere al bilantului bancar poate fi urmatoarea:
Trezorerie
Clienti
Titluri
Imobilizari
Operatiuni extrabilantiere
Fig. 2.4. Relații stabilite între principalele grupe bilantiere
In operatiunile de trezorerie se reflecta fluxuri ce se datoreaza în principal relatiilor cu clientii, ele decurgând liber, independent de vointa bancii. Operatiunile de trezorerie, sunt operatiuni realizate pe piata interbancara în relatie cu alte banci, și reprezinta o modalitate principala de executare a ordinelor clientilor sau a executarii ordinelor în favoarea lor. Derulînd operatiuni cu celelalte banci, fiecare banca poate înregistra un dezechilibru, ce poate sa o pune într-o situatie excedentara sau deficitara. Astfel, se impune necesitatea întelegerii derularii operatiunilor în două momente:
constatarea dezechilibrului în relatiile interbancare;
operarea masurilor de echilibrare a pozitiei bancii. In acest moment trebuie sa se asigure operativitate, realizarea unui spor de profit și minimizarea riscurilor. Aceasta echilibrare va însemna în fapt, procurarea de resurse de la banci, pentru efectuarea platilor, sau fructificarea superioara a resurselor excedentare.
C. Principalele conturi afectate în bilant
Conturile principale ce sunt afectate în bilant, operatiunilor de trezorerie sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Casa, va reprezenta în cadrul dat totalitatea mijloacelor banesti, ce constituie creante asupra Bancii de Emisiune. Creditele vor fi constituite în conturi de activ, reprezentînd fonduri acordate bancilor, iar împrumuturile în conturi de pasiv reprezentînd fonduri avansate de alte banci, bancii în cauza.
2.1. Relații speciale între bancile comerciale și banca centrala
2.1.1. Sistemul rezervelor minime obligatorii, determinante și scop
Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate minimala, consta din obligatia bancii care constituie depozite, sa consemneze în conturile sale deschise la banca de emisiune o suma dimensionata, de regula, prin cote procentuale. Printr-o asemenea operatiune are loc, de fapt, un transfer de resurse, de la bancile de depozit la banca de emisiune, asa cum se observa din ilustrarea pe plan bilantier:
A Banca de depozit P A Banca de emisiune P Banca de emisiune Depozite la vedere Banca de depozit
20000 100000 20000
Formarea rezervelor obligatorii creeaza bancii o situatie deosebita. Pe de o parte, prin instituirea unei rezerve minime date, sa zicem de 20%(caz b) posibilitatea de acordare a creditelor se reduce în raport de limita superioara posibila (a) cu scaderea corespunzatoare a beneficiilor rezultate din dobînzi.
A Banca de depozit P A Banca de depozit P Credit pe termen sc. Depozite la vedere Depozit la B.E. Depozite la vedere
100 000 100 000 20 000 100 000 Credit pe termen sc.
80 000
(a) (b)
Pe de alta parte, solicitarile depunatorilor, fie pentru a efectua plati în numerar (bilete ale bancii de emisiune), fie pentru dispunerea de plati în contul tertilor, prin intermediul altor banci, vor fi prompt satisfacute pe seama depozitelor pe care însasi banca respectiva le are la banca de emisiune. Astfel, banca va avea o lichiditate minima asigurata.
Sistemul rezervelor minime obiligatorii îndeplineste o functie importanta în cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare și de credit. Asa cum s-a aratat, sistemul rezervei minime obligatorii, potrivit dimensiunilor sale (stabile procentual) determina un anumit raport între volumul depozitelor și volumul creditului ce se poate acorda în baza acestor resurse de creditare.
Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea acestui raport. Astfel, față de situatia anterioara (b) cresterea rezervei minime conduce la restrîngerea posibilitatilor de acordare de credit de catre banci (c), în timp ce reducerea rezervei minime are ca efect cresterea posibilitatilor de creditare (d).
A Banca de depozit P A Banca de depozit P Depozit la B.E. Depozite la vedere Depozit la B.E. Depozite la vedere
25 000 100 000 10 000 100 000 Credit pe termen Credit pe termen
scurt scurt
75 000 90 000
(d)
Sistemul rezervelor minime constituie astfel una din masurile guvernamentale, care, în raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate, fie pentru cresterea volumului creditului acordat în economie, determinînd astfel intensificarea activitatii economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scaderea creditelor acordate economiei și atenuarea dezvoltarii activitatii economice (prin cresterea rezervei minime obligatorii). In aceasta prezentare schematica rezervele minime obligatorii reprezinta unul din instrumentele prin care se impune bancilor o utilizare predeterminata a activelor și prin aceasta se influenteaza hotarîtor comportamentul în politica lor de credite. Mecanismul de influentare și efectele majorarii sau diminuarii rezervei minime obligatorii are aceeasi relevanta ca și graficul prezentat în figura 2.
2.1.2. Evolutii internationale în politica rezervelor minime
obligatorii
O analiza aprofundata a asezarii și modului de actionare a acesteia ne orienteaza mai precis asupra posibilitatilor sale. Astfel, practica cunoaste diferentieri cu privire la structura depozitelor cuprinse în calcul. In unele tari, SUA, Canada, ce cuprind numai depozitele exigibile, respectiv agregatele monetare, în sens restrîns. In alte tari: Franta, Germania, Spania se iau în considerare agregatele monetare în sens larg, quasitotalitatea exigibilitatilor. In unele tari, unde nu se practica controlul devizelor (SUA, Germania) sfera rezervelor include, în mod special detinerile bancare în moneda nationala ale nerezidentilor. De asemenea, exista diferentieri în ce priveste modul de calcul. In unele tari depozitele sunt considerate în suma lor efectiva (Franta), sau numai la variatiile ce intervin (Anglia, Danemarca, Norvegia). In ce priveste cuantumul ratei rezervei, acesta poate fi mic (Spania) sau diferentiat după gradul de exigibilitate: rezerve curente sau quasimoneda (Franta, Germania, Japonia, Canada unde ratele se esaloneaza de la 10% la 2% în functie de scadente). Subliniem în aceeasi ordine de idei ca, în Franta, pentru conturile de economii, se practica rate mai reduse, față de depozitele la vedere în scopul de a încuraja astfel economiile stabile. In unele tari se stabilesc rezerve minime și pentru creditele acordate. Acolo unde exista, ele însa au dimensiuni minime. Astfel, în Franta față de rezervele asupra depozitelor care sunt 2,5% (pentru depozite la vedere) și 0,25% (pentru qvasimoneda) pentru angajamentele de credit rezerva este de numai 0,10%.
Cuantumul necesar al rezervei trebuie sa fie reglat periodic, de regula în avans, functie de nivelul prevazut al rezervelor pentru trimestrul respectiv.In cazurile în care rezervele nu se constituie la timp se aplica penalitati, ca de pilda în Franta unde se prevede plata de dobînzi majorate cu 3 puncte față de piata și, în cazurile grave, chiar 0,1% pe zi, ceea ce, înseamna 36,5% pe an. In ce priveste remunerarea rezervelor formate, și aici, se constata procedee diferite. Mai întîi, trebuie sa precizam ca în teoria și practica utilizarii acestui instrument se considera ca functionalitatea sa principala este influentarea costurilor bancare, în sensul cresterii, respectiv diminuarii, veniturile nete din dobînzi. Daca s-ar practica remunerarea rezervelor la rata obisnuita, la rata pietei monetare, s-ar nega orice rol specific al rezervelor ca instrument de politica monetara.
Potrivit acestor considerente în practica s-au structurat două situatii. Foarte frecvent în multe tari rezervele nu sunt remunerate. In alte cazuri o parte a rezervelor sunt remunerate, avîndu-se în vedere obligatia bancilor (stabilita prin norme legale) de a folosi aceste rezerve pentru creditarea statului (Italia, Spania, Portugalia).
Solutiile adoptate tind sa egalizeze efectele, asociind o rata indicata a rezervei (care se remunereaza) cu o rata mai redusa privind rezervele neremunerate. De exemplu, în Spania (la o rata a dobînzii de circa 13%) au efecte relativ apropiate: pe de o parte o rezerva neremunerata integral cu dimensiune de aproximativ 11%, față de o rezerva de 18% din care 11,5% remunerata cu 7,5% și 6,5% neremunerata, pe de alta parte.
In ansamblul sau, sistemul rezervei minime obligatorii influenteaza asupra costurilor bancare, actionînd prin intermediul rezervelor mai putin remunerate, în sensul de a determina optimizarea activelor în functie de aceste conditii date. Intervenind în sensul cresterii sau scaderii coeficientilor rezervei minime obligatorii, se ajunge la o anumita schimbare a costului creditului pentru banci, atît prin modificarea posibilitatilor de plasare pe piata monetara, cît și prin însusi costul diferit al resurselor (functie de care se stabilesc rezervele neremunerate). Influentele se exercita mai departe și actioneaza ca instrument de control al lichiditatii bancilor și indirect asupra lichiditatii economiei. Dincolo de obiectivul principal de a permite bancii de emisiune în a actiona asupra creatiei monetare prin influentarea comportamentului în creditare al bancilor, rezerva minima obligatorie este utilizata și în alte domenii colaterale Astfel prin modificarea coeficientilor de rezerva pentru depozitele bancilor straine și a persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra miscarii capitalurilor flotante și respectiv operatiile cu strainatatea și nivelul rezervei valutare. Modificarea coeficientilor rezervei minime obligatorii poate avea drept obiectiv neutilizarea unor consecinte ale intrarilor și iesirilor de devize. Astfel, în conditiile în care se favorizeaza intrarea capitalului strain, în împrejurari care nu se pot influenta astfel prin nivelul ridicat al dobînzilor, marimea coeficientului de rezerva, în Franta pîna la 100%, permite a bloca o parte a acestei cresteri a lichiditatii bancare și de a mentine costul creditului. In mod simetric, diminuarea rezervei permite de a micsora costul creditului, în cadrul unei politici de relansare, mentinînd în acelasi timp o rata a dobînzii ridicata pentru a evita iesirea de devize. Modificarea coeficientului de rezerva permite deci, de a corija, în sensul dorit de autoritatile monetare, efectele variatiei lichiditatii și de a întari actiunea de interventie a bancii centrale pe piata monetara. Modificarea coeficientului de rezerva s-a dovedit a fi un instrument ce modifica imediat și autoritar disponibilitatile și rentabilitatea operatiunilor lor.
De asemenea, practica a demonstrat ca modificarile sunt importante, mai mult ca expresie a interventiei, decît prin marimea lor, fiind adesea însotite și de alte masuri de influentare pe piata monetara. O trecere în revista a situatiei, în tarile și în anii în care politica rezervei minime obligatorii a fost utilizata arata modificari relativ frecvente a acesteia: în Germania modificarile au fost în medie de 2-3 ori pe an pîna în 1981; în Austria coeficientul de rezerva a fost revizuit de 9 ori între 1972-1982; în SUA au fost 15 modificari între 1966-1976; 11 modificari în Olanda între 1972-1977; 30 în Franta numai între 1970-1975.
Politica rezervelor obligatorii are în anii ’60 și ’70 o perioada de apogeu. Utilizata anterior în Anglia, SUA, Canada și Germania, ia o extindere larga în acesti ani în Japonia (1959), Elvetia (1961), Norvegia (1966), Franta (1967), Spania (1971), Suedia (1974) și Italia (din 1975 într-o forma reînnoita). In ultimul timp o serie de cauze actioneaza în sensul restrîngerii utilizarii acestui instrument. Declinul rezervelor obligatorii este strîns determinata de fenomene contemporane: liberalizarea miscarilor de capital și inovatia financiara, fenomene ce adesea s-au dezvoltat fortat pentru a contracara efectele nedorite ale acestei politici.
In țările în care nu există controlul valutar și circulatia capitalului peste hotare este permisa, s-a intensificat exportul de capital și delocalizarea operatiilor recurgîndu-se la piata eurodolarilor sau la “paradisurile bancare”, constituite ca atare, ca de pilda bancile germene ce functioneaza în Luxemburg. De asemenea, în toate tarile unde rezervele obligatorii au avut dimensiuni importante și unde ele s-au mentinut îndelungat, s-au dezvoltat institutii și operatii care sa evite ajustarea prin sistemul rezervelor. Astfel, pe de o parte, s-au dezvoltat operatiile bancilor și intermediarilor financiari care nu sunt supuse rezervelor. Pe de alta parte, s-a dezvoltat pe larg dezintermedierea sau crearea de catre banci de instrumente nesupuse rezervelor.
In conditiile dezvoltarii unor asemenea fenomene și pentru a mentine eficienta acestui instrument, autoritatile monetare au raspuns cu masuri de consolidare, într-o prima etapa, fie prin extinderea institutiilor de credit supuse regimului de rezerve (generalizarea stergînd diferentierile), fie prin extinderea sferei de cuprindere, incluzîndu-se în sfera supusa constituirii rezervelor, alaturi în depozite și unele instrumente specifice bancare de tip certificate de depozit (obligatii bancare în Germania, bonuri bancare în Japonia, obligatii și accepte bancare în Spania). Intr-o etapa ulterioara, autoritatile monetare au fost însa nevoite sa reduca substantial dimensiunile rezervelor (în Australia în 1988, de la 7 ½ la 1%, și chiar sa renunte la ele ca atare (Canada). Aceasta radicala schimbare de atitudine contemporana este expresia faptului ca s-a constientizat ca rezervele obligatorii influentînd substantial costurile bancare, nu actioneaza numai asupra ofertei de credite, ci și printr-un efect de pret, asupra cererii de creditare.
Manevrarea coeficientului rezervelor, asa cum s-a vadit, e un instrument de influenta asupra creditului în sensul de mai sus prin decizia administrativa și cu consecinte selective. Asa se și explica de ce, în cele din urma, bancile prefera masuri mai putin directe, dar mai globale, asa cum este open-market-ul.
2.1.3. Normele privind rezervele minime obligatorii în Romania
Potrivit normelor aplicate în România, în baza de calcul se considera urmatoarele elemente:
resurse atrase în lei și valuta de natura depozitelor;
instrumente negociabile la vedere și la termen;
sumele în tranzit între sedii sau societati bancare.
Baza de calcul se considera nivelul mediu în perioada de observare.
Sumele în tranzit sau în decontari, sunt sume la dispozitia bancilor, în dimensiuni mari, și care reprezinta disponibilitati, preluate din contul platitorilor și care n-au ajuns înca în contul beneficiarilor. Ele sunt folosite de banci, fără acordul clar al creditorilor, reprezentînd terenul pe care se abuzeaza de titularii de cont și, într-un sens mai larg, de economia nationala. Se impune, în acest cadru, implementarea normelor internationale în sistemul legal romînesc, care sa combata aceste fenomene de mare amploare.
Exceptiile legate de includerea în baza de calcul sunt reprezentate de:
depozitele guvernamentale și asimilate, la banci;
depozite atrase de la institutii care sunt supuse rezervei minime obligatorii, pentru a nu se realiza o dubla impunere.
Baza de calcul este reprezentata de suma de la care se pleaca în determinarea rezervei minime obligatorii, la care aplicîndu-se cota acesteia, se va obtine suma afectata RMO.
RMO = ( Baza de calcul i x Cota RMOi
i
In practica de lucru se au în vedere două orientari:
nivelul primar;
nivelul marginal;
al bazei de calcul.
nivel marginal
nivel primar
Nivelul marginal, va fi determinat ca toatalitatea nivelurilor medii în cursul perioadei de gestiune, care depasesc nivelul primar. Acesta da posibilitatea aplicarii diferentiate a ratei primare pentru nivelul primar și a ratei marginale, pentru nivelul marginal. Considerînd perioada de observare (PO) și perioada de aplicare (PA) putem realiza urmatoarea schema:
PO
15 oct. 15nov. 20 nov.
1 nov PA 30nov.
In cadrul perioadei de observare, se stabilesc deosebirile între nivelul primar și cel marginal. Diferenta, 20-15 noiembrie = 5 zile lucratoare, se comunica Bancii Naționale a României, ca fiind, ceea ce s-a evaluat în cursul perioadei de observare, realizîndu-se o reglare a situatiei la sfîrsitul perioadei de aplicare. Pentru reglare se ia în consideratie, nivelul prevazut al rezervei minime obligatorii și se compara cu media soldurilor zilnice, reprezentata prin nivelul efectiv. Daca nivelul prevazut este mai mare decît cel efectiv, rezulta un deficit de rezerve; iar daca nivelul prevazut este mai mic decît nivelul efectiv, rezulta un excedent de rezerve. In principiu, în România se tinde spre ajustarea reglementarilor interne în domeniu, la normele internationale, care sa ofere o baza de plecare viabila sistemului bancar, și implicit economiei nationale.
Relații de cont curent și de împrumut practicate de Banca Centrala față de bancile
comerciale
Relatiile de cont curent și de împrumut practicate de Banca Centrala față de bancile comerciale reprezinta un flux invers celui prezentat la punctul 2.1. Pozitia de cont curent evidentiata în contabilitate, legata de banca de emisiune, va pune în valoare legatura bancii cu celelalte banci comerciale. Prin intermediul contului curent al bancii la banca centrala se va crea astfel, podul de legatura cu celelalte banci.
Modul de reflectare a relatiilor dintre banci prin intermediul contului curent la banca de emisiune are o importanta deosebita, în contextul organizarii cadrului necesar compensarii și influentarii economii nationale în ansamblu.
Banca A Sistemul de compensare Banca B
Incasarile și platile la nivelul bancilor (de exemplu Banca A) decurg din relatiile multilaterale cu clientii, capatînd o finalitate prin intermediul sistemului de compensare, ajungîndu-se la stingerea unor operatii reciproce. Se transforma, în acest mod un sistem de raportare cu celelalte banci într-unul de raportare cu BNR. Aceste operatiuni de compensare îsi gasesc expresia prin intermediul contului 111 – Cont curent la BNR. El este un cont de activ, ce reflecta relatiile bancii comerciale în cauza cu toate celelalte banci.
A Banca comerciala P A Banca de emisiune P
Cont curent la X
BNR
(conturi corespondente)
(111)
A Banca comerciala P A Banca de emisiune P
Imprumuturi de re- X
finantare de la BNR (conturi corespon-
dente)
(112)
Contul curent la BNR, poate fi bifunctional, aceasta situatie fiind însa agreata numai pîna la sfîrsitul zilei. Pe perioada zilei se pot înregistra solduri creditoare sau debitoare, teoretic însa fiind preferabil sa aiba sold debitor, adica, sa aiba resurse. Contul curent al bancilor comerciale functioneaza numai la centrala bancilor comerciale, reglarea operatiunilor de trezorerie facîndu-se la nivel central. La nivelul sucursalelor judetene pot exista conturi analitice atît pentru BNR cît și pentru bancile comerciale, armonizarea realizîndu-se însa, tot la nivel central. Acest cont este folosit ca un instrument de netizare a operatiunilor de plati, prin el, reflectîndu-se numai soldurile ramase necompensate, și nu sumele totale. Banca în cauza, are o pozitie cu atît mai buna cu cît la sfîrsitul zilei ramîne în urma operatiei de compensare, cu sold debitor, deci cu disponibilitati în cont la BNR, sub forma unui depozit. In acest fel banca are pe de o parte resurse pentru a face față unor compensari viitoare, iar pe de alta parte, poate plasa disponibilitatile sale pîna a două zi, altor banci.
2.3. Imprumuturi practicate de Banca Centrala în raport cu bancile comerciale
Imprumuturile practicate de Banca Centrala în raport cu bancile comerciale, sunt asa-numitele credite de refinantare. Ele sunt mai degraba împrumuturi de recreditare, termenul fiind în concordanta cu domeniului bancar analizat. Principalele caracteristici privitoare la aceste împrumuturi se refera la:
faptul ca decurg din relatiile de piata dintre cele două banci (banca centrala și banca comerciala);
pot parcurge din politica monetara pe care o poate adopta banca de emisiune;
operatiunile de creditare pe termen scurt se realizeaza pe un interval de maxim 90 zile;
aplicarea lor asociata obligativitatii de a fi garantate. Aceasta garantare se realizeaza prin intermediul titlurilor.
O prima structurare, evidentiaza urmatoarele tipuri de împrumuturi de refinantare (ca regula generala, se are în vedere ca atunci cînd se vorbeste de împrumuturi se au în vedere creditele primite, iar cînd se vorbeste despre credite se au în vedere creditele acordate):
Imprumuturile structurale, pe care le primesc bancile reprezinta de fapt, o linie de credit. Ele se acorda pe baza unui nivel prestabilit între parti, de care se beneficiaza la nevoie. Remunerarea acestor împrumuturi se realizeaza la taxa oficiala a scontului.
Imprumuturile de licitatie, se acorda pentru maxim 15 zile, cu o durata fixa. Ele sunt în principal, garantate cu titluri, ratele de dobînda stabilindu-se prin licitatie. O alta caracteristica a acestui tip de împrumut o reprezinta fixitatea ratei dobînzii pe toata durata creditului, indiferent ce se întîmpla pe piata. Plata dobînzilor în acest caz, se face de regula, la scadenta.
Imprumuturile speciale, sunt cele determinate de necesitatea procurarii de lichiditati. Ele se acorda deci, bancilor aflate în criza de lichiditate, pe o durata de maxim 30 de zile. In paralel, conditiile speciale tind sa întregeasca imaginea de ansamblu. Printre acestea pot fi incluse: prezentarea unui plan de redresare a bancii în dificultate, care a solicitat creditul; posibilitatea de rambursare în avans, partial sau total. In cazul acestui împrumut dobînda se calculeaza în functie de angajamentele zilnice efective.
Imprumuturile lombard, sunt credite cu totul speciale prin durata: ele se acorda peste noapte (overnight). Sunt utilizate pentru acoperirea soldului debitor al contului curent (din punctul de vedere al bancii centrale) sau pentru soldului creditor al contului curent, vazut din perspectiva bancii comerciale. Și acest tip de împrumut este garantat cu titluri. Limita maxima de acordare este de pîna la 75% din fondurile proprii ale bancii comerciale. Dobînda în cazul acestui tip de credit se calculeaza zilnic și se plateste în ultima zi a lunii.
Imprumuturile de refinantare curenta, se acorda pentru unele actiuni prevazute de Guvern, pe baza Ordonantelor sau Hotarîrilor Guvernamentale promulgate. Pentru acordarea acestor tipuri de credite se încheie conventii cu BNR. Acestea se au în vederea înaintea aprobarii Ordonantelor sau H.G. emise, altfel, punîndu-se probleme conflictuale în ceea ce priveste independenta bancii centrale.
Liniile de credit, în contextul determinat, îmbraca forma liniilor de credit revolving. Una din principalele lor caracteristici este ca revin întotdeauna la pozitia anterioara. Acestea sunt valabile de obicei pe termen de 30 de zile. In ultimul timp ele au înregistrat o cota în scadere, în favoarea liniilor de refinantare speciala.
In principiu, se stabileste o limita maxima, fondurile alocate prin liniile de credit înregistrînd o oscilatie ce nu depaseste aceasta valoare. Aceste miscari reflecta intrarile și iesirile, respectiv rambursarile și acordarile de credite.
plafon
(acordari)
rambursari
Un rol deosebit de important în are raportul dintre acordari și rambursari. Acest tip de linie de credit se evidentiaza printr-o serie de avantaje și dezavantaje, ce merita specificate. Avantajele acordarii creditelor pe baza liniilor de credit revolving constau în:
dezamorsarea tensiunilor în economia reala;
fluidizarea circuitelor monetare;
cresterea exporturilor (prin finantarea exporturilor sau a producatorilor).
Deosebit de importante sunt și dezavantajele luate în calcul:
cresterea ratei inflatiei;
se acorda cu rate ale dobînzii diminuate, ceea ce contracareaza politica monetara în functie de puterea de cumparare. Se urmareste pastrarea puterii de cumparare a banilor;
are ca efect niste precedente ce vor putea pune probleme în contextul economic și social.
3.Operatiuni pe piata interbancara
3.1. Pietele creditului – piete interbancare
Totalitatea relatiilor dintre diferitele subiecte economice, întreprinderi și persoane, între acestea și intermediarii bancari, precum și a raporturilor dintre banci și alte institutii de credit privind transferul de disponibilitati monetare ca forma specifica de circulatie și fructificare a capitalului, formeaza pietele de capital sau pietele creditului.
Aceste piete sunt segmentate în functie de natura participantilor și scopurile urmărite de acestia.
Astfel, potrivit celei mai acceptate considerari ale structurii pietelor, distingem:
piata capitalurilor sau piata financiara;
piata monetara;
piata valutara.
Piata capitalurilor implica forme specifice avînd drept obiect investitiile pe termen lung, respectiv tranzactiile asupra actiunilor și obligatiunilor sau a altor titluri derivate, fie în momentul emisiunii lor, prin subscriere, fie prin operatii ulterioare la piata secundara, bursa de valori.
Piata monetara sau piata creditului are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt și piata valutara este un compartiment obligatoriu pentru fluxurile de capital din și, catre exterior. Asa cum s-a subliniat, aceste piete se individualizeaza prin institutiile functionale și modul de desfasurare a tranzactiilor pe aceste piete. Dar se apreciaza, pe buna dreptate ca pe de o parte, granitele dintre aceste piete nu pot fi precis delimitate, iar pe de alta parte, legaturile dintre aceste piete sunt foarte strînse. Astfel evenimentele și tendintele dintr-o piata pot și influenta desfasurarea evenimentelor și tendintelor de pe alte piete, cu atît mai mult cu cît multi participanti opereaza pe mai multe piete, și implicit pot transfera, în cazul în care considera favorabila, participarea lor pe alte piete. Intre cele două extreme posibile: angajarea “permanenta” a capitalului prin achizitii de actiuni și obligatiuni și împrumuturile de la zi la zi, exista o gama diferentiata de modalitati de plasare a capitalurilor pe pietele de capital și ale creditului, deosebite, dar apropiate gradual, una de alta. Asa cum rezulta din specificul disciplinei noastre noi ne vom axa îndeosebi pe problematica pietii monetare.
Piata monetara sau piata creditului functioneaza cu participarea ampla a populatiei, a firmelor și îndeosebi a intermediarilor bancari, institutii cu larga functionalitate pe aceasta piata. Complexitatea relatiilor din cadrul pietei monetare conduce la segmentarea ei specifica, functie de diversitatea fireasca a unor laturi ale procesului de mobilizare și angajare a capitalurilor disponibile. Astfel functionalitatea generala a pietei creditului este asigurata prin activitatea unor piete componente, avînd fiecare în parte participanti și operatiuni specifice. Astfel, în cadrul pietei monetare distingem:
piata monetara (clasica);
pietele paralele.
Piata monetara, asa zisa clasica, are în fapt mai multe ipostaza:
piata monetara sau piata scontului și;
piata monetara propriu-zisa;
considerate ca două parti componente complementare ale pietii monetare clasice. Ansamblul relatiilor din piata monetara sunt reprezentate în fig. care poarta amprenta specifica a sistemului bancar englez prin prezenta bancilor de compensare sau de decontare (clearing banks) și a caselor de scont și de garantie în fapt institutii bancare participante la procesul de creditare.
Fig. 3.1 – Relații între piata monetara clasica și pietele paralele
Depozite
inter-companii
Depozite ale
Depozite ale autoritatilor
societăților locale Certificate Depozite
financiare de depozit Eurovalute
Credit
BANCILE DE Depozite COMPENSARE
inter-banci
Credite la pe termen Credite la
cerere scurt cerere
Casa de
acceptare Case de scont
Efecte Bonuri de Obligatii pe
comerciale tezaur termen scurt
Vînzari pe contul
guvernului
Comercianti Banca Angliei
Fluxul monetar
Miscarea instrumentelor negociabile
In prima sa ipostaza piata monetara sau piata scontului pe termen scurt, cuprinde un cadru larg de relații privind, pe de o parte, mobilizarea disponibilitatilor monetare de la întreprinderi și persoane la institutiile de credit, iar pe de alta parte, acordarea de credite, de catre banci, firmelor sau persoanelor.
Termenele de creditare specifice pe aceasta piata sunt la vedere sau pentru un maxim de un an (SUA) sau 18-24 luni în sistemele bancare europene.
Resursele ce se mobilizeaza pe aceasta piata sunt, de regula disponibilitatile curente ale firmelor și persoanelor, respectiv soldurile conturilor de depozit la vedere sau al conturilor curente. Distribuirea acestor resurse se efectueaza prin creditele acordate firmelor pentru satisfacerea necesitatilor lor curente legate, în principiu, de avansarea cheltuielilor de productie, sau a celor legate, în principiu, de avansarea cheltuielilor de productie, sau a celor legate de circulatia marfurilor de la producator la reteaua de distributie. De asemeni beneficiarea de credite, sunt familiile, în principal pentru achizitia de locuinte și de bunuri de consum.
Mobilizarea disponibilitatilor și distribuirea creditelor se face în conditii de piata, participantii la tranzactii manifestîndu-și preferintele, în mod liber, orientata de interesul, respectiv, nivelul de dobînzi optim, care îi pot favoriza. In a două sa ipostaza piata monetara propriu-zisa în care în principal bancile îsi împrumuta, una alteia, sumele necesare în scopul echilibrarii raporturilor interbancare, zilnic, în legatura cu lichidarea soldurilor provenind din operatiuni reciproce, pe termene de 24 ore și mai mari, functie de necesitati. Acest circuit special al capitalurilor disponibile are un rol deosebit în reglarea și stabilizarea circulatiei monetare scriptice și în functionarea echilibrata a sistemului bancar.
Buna functionare a pietei monetare este strîns legata de piata economiilor care poate fi considerata ca piata auxiliara pentru piata monetara. Bancile de orice fel îsi atrag, pe baza unor relații de permanenta colaborare și în conditii de competitie, importante resurse din sfera caselor de economii, cooperativelor de credit, societăților de asigurari, fondurilor de pensii, fondurilor de plasament, etc.; institutii consacrate în mobilizarea și fructificarea specifica a unei importante parti a economiilor populatiei. Pietele paralele s-au format, treptat, în perioada de după cel de-al doilea razboi mondial, în împrejurari istorice și de dezvoltare economica specifice, care au determinat structura unor noi piete ale creditului independente, în functionarea lor, și cu restrînse canale de comunicare directa cu celelalte piete apartinînd pietei traditionale a creditului.
De aici și denumirea lor ca piete paralele. Prima piata paralela prezenta în tarile dezvoltate este piata eurodevizelor, utilizata în afără granitelor nationale de catre nerezidenti.
Eurodevizele reprezinta creantele exprimate în valuta unei tari, care se utilizeaza în afără granitelor nationale de catre nerezidenti. Prefixul de euro relevînd initial localizarea acestei piete în Europa pentru resursele exprimate în dolari (de unde eurodolari) se utilizeaza astazi în mod curent în caracterizarea tuturor operatiunilor de acest gen efectuate în lume, avîna drept obiect, în mare majoritate, dolari, dar și yeni, marci germane, lire sterline și franci francezi. Piata eurodevizelor este o piata a creditului, menirea sa functionala fiind mobilizarea și redistribuirea prin credite, în scopul fructificării optime a disponibilitatilor ciclate pe aceasta piata.
Participantii directi pe aceasta piata sunt bancile autorizate în operatiuni valutare, potrivit legislatiei fiecarei tari. Contractarea și negocierile au loc între banci independent de nationalitate și granite convenindu-se împrumuturile pe termene și pentru sume diferite și la nivelul de dobînzi proprii acestei piete. Evident bancile fac oferte și exprima cereri în raport de posibilitățile și nevoile proprii clientelei sale.
Resursele de eurodevize ce aflueaza pe aceasta piata au diferite proveniente: exportatorii, marile societati transnationale, bancile comerciale și cele de emisiune din diverse tari functie de rezervele lor valutare. La rîndul lor beneficiarii de credit principali se recruteaza din importatori precum și dintre categoriile enumerate de mai sus.
Piata eurodevizelor joaca un rol major în economiile tarilor dezvoltate; asigura lichiditati suplimentare precum și resurse aferente expansiunii firmelor și înfaptuirii exportului de capital. Ca piata paralela aceasta conduce la cresterea semnificativa a resurselor de creditare, contracarînd politicile nationale și consituind adesea stimuli inflationisti. O alta piata paralela este piata creditului între firme (intercompany market). Aceasta piata s-a dezvoltat sub semnul restrictiilor de creditare care a obstructionat relatiile de credit în tarile dezvoltate în anii 1970 și în continuare și consta în avansarea de sume importante de catre unele firme altora, pe termen scurt. Aceasta reprezinta o forma de emacipare de sub tutelele intermediarilor denumita și dezintermediere care asigura participantilor un plus de randament pe seama profiturilor cuvenite intermediarilor bancari.
In Anglia aceste credite sunt intermediate de brokeri specializati între principalele firme (aproximativ 500) iar sumele minime vehiculate sunt 50 000 £, împrumuturile fiind de fapt nenegociabile. In SUA s-a creat un instrument specific acestei piete commercial papers care sunt negociate și reprezinta valori între 10000 și 5 milioane dolari cu termene de la 25-270 zile. Aceste instrumente au crescut în ritmuri relevante de la 33 mld în 1970 la 557 mld în 1990, ceea ce arata preferintele sporite pentru aceasta forma ca expresie a optiunii pentru procesele de dezintermediere. In raport de caracteristicile economiei respective și a sistemelor bancare nationale mai apar sub forma pietelor paralele:
piata societăților financiare în legatura cu formarea și redistribuirea resurselor pentru operatiile specializate ca leasing, factoring și altele;
piata ipotecara, în legatura cu constituirea resurselor și utilizarea creditelor ipotecare;
piata autoritatilor locale, privind imobilizarea resurselor, îndeosebi prin credite pe termen scurt, necesare desfasurarii activitatii autoritatilor locale.
In concluzie trebuie sa subliniem ca notiunea de piata în general și de piata a creditului în special este o categorie abstracta care se refera la relații între anumiti participanti care se desfasoara prin forme specifice și prin institutii caracteristice, în cazul nostru, intermediarii bursieri.
Functionarea pietelor interbancare
Negocierea disponibilitatilor necesare pentru stingerea obligatiilor reciproce face obiectul tranzactiilor pe piata monetara. Pe aceasta piata apar zilnic două categorii de participanti:
ofertantii;
solicitantii.
Ofertantii sunt titularii conturilor de disponibilitati la banca de emisiune care au solduri creditoare (și deci detin moneda a bancii centrale). Intrucît depozitele de la banca de emisiune nu sunt remunerate, acestia sunt foarte interesati sa valorifice aceste disponibilitati prin negocierea acordarii de credite la piata monetara.
Solicitantii de credite la piata monetara sunt acele banci care, ramînînd debitoare în raporturile cu celelalte banci, cauta resurse de acoperire. Piata monetara joaca un rol deosebit în redistribuirea resurselor de creditare în economia nationala. In cadrul operatiilor pe aceasta piata are loc, de regula, transferul resurselor între instituiile de credite unde se formeaza depozitele și cele care activeaza ca distribuitori ai creditelor în economia nationala. O parte importanta a tranzactiilor pe aceasta piata priveste transferul de resurse între institutiile bancare care au acces la izvorul principal al creditului, banca de emisiune, și cele care prin dimensiune, specializarea, sau statutul lor, n-au acest acces.
Astfel unele institutii participante sunt structural creditoare cum ar fi institutiile de credit ce mobilizeaza economiile: casele de economii, cooperativele de credit, societatile de investitii, societatile de plasament, companiile de asigurari, fondurile de pensii, în general, investitorii institutionali. Alte institutii de credit sunt structural debitoare: bancile de credit pe termen mijlociu și lung: institutiile de credit pentru vînzarea în rate, societati de leasing, etc. Evident principalii participanti sunt bancile de depozit care prin natura lucrurilor pot fi, pe rînd, în ambele ipostaze, de împrumutator și împrumutat, și ca dimensiune reprezinta participantii tipic reprezentativi In derularea operatiilor pe piata monetara banca de emisiune are un rol regulator.
Initial, în conditiile în care se gaseste descoperita, banca comerciala analizeaza posibilitățile de obtinere de credite în cadrul relatiilor normale cu banca de emisiune, fie prin rescontarea de efecte, sau depunerea în pensiune, sau în gaj, fie prin vinderea de efecte, bonuri de tezaur și altele. In raport cu posibilitățile existente prin obtinerea de credite de la banca de emisiune, banca comerciala acopera total sau partial datoria sa față de celelalte banci. Pentru datoria neacoperita față de celelalte banci, banca debitoare, urmează sa procure disponibilitatile prin împrumuturi efectuate pe piata monetara. Evident, orientarea catre piata monetara depinde și de conditiile de obtinere a împrumuturilor pe aceasta piata, respectiv de nivelul dobînzilor ce se presupune ca se vor aplica aici.
Banca centrala intervine cu regularitate pe aceasta piata, care este pentru ea “libera” sau “deschisa”, de unde și desfasurarea unor operatii pe aceasta piata cu denumirea de open-market. Piata monetara este deci, în mod esential, o piata a lichiditatii unde se ofera moneda bancii centrale, contra unei promisiuni de restituire în termen scurt, adica pe credit. Deci, se acorda credit în moneda bancii centrale. Astfel, atunci cînd piata, considerata global, prin suma algebrica a operatiilor, se manifesta ca solicitatoare de moneda centrala se spune ca este “în banca” (en banque sau dans la banque) pentru ca este nevoie de interventia bancii centrala care permite satisfacerea cererilor de lichiditate. In alt caz piata este în “afără bancii” (hors banque) daca aceasta dispune, global, de excedente de trezorerie, aflîndu-se astfel în afără controlului bancii de emisiune.Paticipantii pe piata interbancara se polarizeaza între banca centrala, ce manifesta o intervenienta specifica în relatiile interbancare, și celelalte banci.
Banca Centrala
curtierii
Bancile Comerciale
Banca centrala, în acest context defineste politica pe piata interbancara și prin interesele pe care le apara, ea jucînd un rol regulator. Derularea operatiunilor pe piata interbancara poate determina nivelul creditelor ce se acorda, deoarece banca centrala influenteaza prin politica sa de creditare acest nivel.
Banca de emisiune poate interveni pe piata monetara în mod diferit:
fie prin stabilirea nivelului dobînzii, urmînd ca volumul negocierilor sa varieze în raport de aceasta marime data (procedeu agreat de Banca Frantei);
fie prin stabilirea volumului creditului pe care aceasta îl acorda zilnic, urmînd ca, cererea și oferta ce se manifesta, în raport cu aceasta, sa determine, în conditiile de piata, nivelul dobînzii, (procedeu aplicat îndeosebi în Anglia și Statele Unite).
In raport de interesele sale, potrivit politicii monetare și de credit pe care o promoveaza, interventia bancii de emisiune poate fi mai activa cu rol preponderent, sau marginala. Oricum, interventia bancii de emisiune ramîne o componenta a pietei monetare unde, în mod necesar, sunt reunite zilnic principalele banci și institutii de credit ale economiei tarii respective.
O latura specifica a activitatii în cadrul pietei monetare, este natura intermediari-lor care actioneaza aici. In marea majoritate a tarilor dezvoltate, s-a delimitat un segment distinct pe piata, un segment de intermediere între banca centrala și bancile comerciale, format din curtieri (denumire folosita cu predilectie în Franta) și case de rescont (Discount House, denumire folosita cu predilectie în Anglia).
Curtierii reprezinta intermediari autorizati sa functioneze pe aceasta piata în spatiul dintre banca centrala și celelalte banci. Principalele atributii ale acestor intermediari vizeaza:
Informarea asupra evolutiilor care pot modifica pozitia bancii pe piata, în ceea ce priveste: evolutia dobînzii, evolutia cererii și ofertei de pe piata, tendintele mani-festate. Toate acestea pot da posibilitatea unor modificari adaptative din partea bancii în scopul optimizarii nivelului de resurse necesare.
Propuneri de operatiuni de arbitraj. Se realizeaza în acest fel, propuneri de operatiuni pe alte piete, determinate de diferentele de dobînzi care pot genera cîstiguri suplimentare.
Primirea ordinelor de executie. In acest context, curtierii concentreaza cererile și ofertele manifestate de catre diverse bancii, în vederea executiei lor.
Intermediarii actioneaza pentru contul bancilor, pentru a mijloci operatiunile de plati, datorate ordinelor ce le primesc.
Realizarea unei prime compensari și distribuiri între participanti, reprezinta o atributie esentiala a acestor intermediari.
Curtierii realizeaza o compensare, corelînd cererea cu oferta și retragînd din piata niste operatiuni care se rezolva în acest cadru. Ei reusesc astfel, o apropiere a ofertei de cerere, realizînd concomitent și o segmentare a pietei.
Curtierii beneficiaza de un comision numit curtaj, ce se calculeaza pro rata temporis, în sensul ca depinde atît de nivelul compensarii cît și de perioada de timp. El poate lua valori de 1/32 sau 1/64 pe an, respectiv 0,03% sau 0,015% pe an. Curtajul este calculat proportional cu sumele compensate, comisionul fiind platit de regula, de solicitant (de împrumutat).
Casele de rescont, de origine britanica (Discount Houses), dar prezente și în alte tari realizeaza multiple operatii. Ele de regula sunt partenerul privilegiat, sau chiar unic (functie cu caracter de monopol) al bancii centrala. Mai poarta și denumirea de banci cu ridicata, în timp ce bancile comerciale reprezinta bancile cu amanuntul (Retailer). Ca principala caracteristica, ele actioneaza preponderent pe cont propriu pentru valorificarea propriilor capitaluri, obtinînd și acordînd împrumuturi, pentru a realiza un cîstig, din diferent de dobînzi. Ele au propriile detineri de bonuri de tezaur, vînd și cumpara titluri, efectueaza operatii de arbitraj asupra titlurilor. Un rol deosebit se atribuie caselor de rescont pe linia modificarii suple a termenelor de rambursare în favoarea partenerilor, ceea ce diminueaza diferentele între cerere și oferta și confera o mare elasticitate pietei. Bineînteles ca ele actioneaza, în mare masura, ca intermediari, concentrînd cererea și oferta și urmarind satisfacerea într-un cadru discret a solicitarilor bancilor, asigurînd secretul operatiunii. Activitatea caselor de rescont prin asigurarea corelatiei unei parti principale a cererii și ofertei contribuie la echilibrul general al pietei și limiteaza angajarea bancii centrale. Piata interbancara este locul unde se realizeaza însa, în final, întreaga echilibrare a bancii. O serie de rezolvari decurg, înainte de sfîrsitul zilei, din relatiile ordinare, de credit, pe care banca în cauza le are cu banca centrala.
GAP-ul este asigurat în mare masura prin aceste operatiuni ordinare și de echilibrare:
Operatiunile ordinare decurg din creditele acordate anterior de banca centrala, la sfîrsitul zilei golul fiind acoperit pe seama lor.
Operatiunile de echilibrare se desfasoara pe diverse termene, de obicei, de-lungul a 1-2 zile.
Acoperirea GAP-ului prin intermediul celor două tipuri de operatiuni are un rol regulator.
Spre exemplu, putem considera ca, pentru zona (a) din figura de mai jos, s-a înregistrat o cerere de credit pe o perioada de 3 zile, dar acoperirea prin resurse (b) s-a realizat doar pentru 2 zile, ramînînd o cerere de credit nesatisfacuta. Operatiunile interbancare zilnice aduc bancilor acoperirea unei parti de necesar, ramasa nesatisfacuta. Dar tocmai acest ultim “gol” (c), asigura echilibrul general, fără de care banca nu poate functiona.
valori (a)
(b) (c) Operatiuni de
echilibrare
GAP
Operatiuni ordinare
timp
Operatiile specifice pe aceasta piata iau adesea forma “împrumutului în alb” cu alte cuvinte sunt descoperite, fără garantii reale și fără transmitere de titluri. Operational ele reprezinta simple viramente încrucisate în conturile de la banca centrala, ca expresie a transferului de moneda centrala. Fiecare banca are însa, în participarea sa la piata monetara, o perspectiva proprie, o derulare previzibila a operatiilor, care adesea o orienteaza sa nu se rezume numai la operatii cu acest caracter. De regula bancile cauta sa acopere deficitul de resurse, recurgînd primordial la operatiile obisnuite: rescont, operatii de preluare în pensiune, în fine operatii de vînzare – cumparare de bonuri de tezaur.
Ansamblul operatiilor ce se desfasoara pe piata monetara, ea însasi un segment important al pietii creditului, are în mod firesc un rol major în determinarea caracteristicilor, evolutiilor și tendintelor întregii piete a creditului, a operatiilor întregului sistem bancar. Nivelul dobînzii pe aceasta piata și în special, rata dobînzii de la zi la zi pentru efectele private (comerciale), reflecta cel mai veridic, lichiditatea sistemului bancar, deci a economiei. Dobînda este un mijloc de reglare a pietei, ea avînd un efect direct asupra raportului dintre cerere și oferta, de nivelul dobînzii depinzînd uneori marimea creditelor dorite. Interventia zilnica, sistematica a bancii centrale pe aceasta piata, respectiv actionarea politicii de open-market, îndeosebi prin volumul interventiei sale, influenteaza direct asupra evolutiei ratei dobînzii și costului creditului în economie. Rata dobînzii pe piata monetara nu poate sa evolueze într-un mod prea diferit de alte rate practicate pe piata creditului, pentru ca este vorba de aceeasi marfa, creditul, care se negociaza pe aceste piete în virtutea acelorasi mecanisme ale cererii și ofertei și reflectînd aceleasi tensiuni ale economiei.
Un exemplu al exprimarii ratelor dobînzii pe piata monetara, îl poate constitui:
PIATA MONETARA
Ratele medii ale dobînzii pe piata interbancara (ora 11)
unde: BUBID =Rata dobînzii pentru depozite atrase de la banci
BUBOR=Rata dobînzii pentru depozite plasate de banci
Urmarind în continuare optiunile solicitantului de credite la piata monetara, trebuie sa avem în vedere ca cerintele acestuia sunt exprimate atît în sume, cît și în termene. Lipsa de disponibilitati, cu care se confrunta solicitatorul, este o rezultanta a raportului dintre încasari și plati existent în acea zi, în special, o expresie a raportului între încasari și plati, decurgând din relatiile cu celelalte banci, în general. Astfel, solicitatorul de credite trebuie sa-și evalueze cu grija pentru urmatoarele zile, încasarile și obligatiile de plata decurgând din activitatea sa și a clientilor sai, titularii de depozite, urmînd ca în raport cu aceasta evolutie, sa-și formuleze cererile sale pe piata monetara.
Termenele practicate pe piata monetara, sunt prin natura lor foarte scurte:
o noapte (de la sfîrsitul zilei pîna în dimineata zilei urmatoare);
o zi;
cinci zile;
o saptamîna.
Cele mai frecvent solicitate sunt creditele de o noapte (overnight) în Anglia și creditele de pe o zi pe alta, în Franta, fiecare avînd specificul sau. Cerintele de echilibrare decurg și din termenele de acordare a creditelor (de exemplu creditele la termen de 12 luni pot fi acordate și prin intermediul creditelor pe 3 luni cu prelungirea termenului). Aspectul principal aici, îl va reprezenta însa, stabilirea gradului de rentabilitate, deci scaderea costurilor. Evident, ofertantul se poate angaja în cadrul termenelor solicitate, în masura în care sconteaza ca excedentul dintre încasarile și platile sale se mentin de-a lungul perioadei angajate.
Expunerea mecanismului pietei monetare scoate în evidenta urmatoarele caracteristici ale acestui principal compartiment al pietei creditului:
participantii la piata monetara sunt bancile;
obiectul tranzactiilor sunt disponibilitatile în moneda centrala, respectiv în depozite la banca de emisiune;
operatiunile pe piata se desfasoara zilnic;
termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe avînd scadenta în ziua urmatoare;
creditele acordate pe piata monetara, sunt creditele personale, de la banca la banca, implicînd de regula riscuri reduse;
dobînda practicata la piata monetara se stabileste zilnic prin jocul cererii și ofertei.
Amploarea operatiunilor ce se desfasoara pe piata monetara se explica prin faptul ca aici îsi gasesc expresia efectele circulatiei monedei scripturale. Relatiile dintre întreprinderi și banci, care determina relații de la banca la banca și în final creeaza piata monetara, nu sunt numai operatiuni ce decurg din acordarea de credite de catre banci și rambursarea acestora, ci în principal sunt date de necesitatea stingerii obligatiilor dintre întreprinderi, respectiv din circulatia scripturala, care se desfasoara prin intermediul depozitelor bancare, deci se manifesta ca operatiuni de credit.
Astfel, prin functiile pe care le îndeplineste, prin redistribuirea disponibilitatilor în economia nationala, piata monetara joaca un rol regulator, important în relatiile de credit.
4. Organizarea și evaluarea operatiunilor de trezorerie
Premisele derularii operatiunilor în banci
Nevoia de echilibrare a fiecarei banci, depinde de situatia bancii exprimata bilantier (“Bank Management” – George H. Hempel). Ilustrarea planului de lichiditate a unei banci (fig. 4.1.), pune în lumina o delimitare a activelor în:
active lichide, ce contin la rîndul lor:
titluri federale (federal funds sold);
bonuri de tezaur (short-term securities);
alte palsamente (other temporary investments);
împrumuturi nereînnoibile (nonrenewing loans);
active nelichide, ce cuprind:
rezerve și datorii ale bancilor (reserve and due from banks);
ipoteci (mortgages);
credite de consum (other consumer loans);
credite comerciale (commercial loans);
credite pentru echipament industrial.
La acestea, se mai adauga:
cresterea prevazuta a creditelor.
Resursele reflectate în planul ilustrat (fig. 4.1.)se delimiteaza în:
volatile, ce cuprind la rîndul lor, urmatoarele categorii:
depozite sezoniere;
depozite vulnerabile;
împrumuturi pe termen scurt;
certificate de depozit de valori mari, considerate de la 100 000 $ în sus (large CDs).
stabile, ce cuprind:
depozite stabile la cerere;
carnete/librete de economii;
certificate de depozit;
depozite pe termen lung;
capitalul propriu.
La acestea se mai adauga:
cresterea prevazuta a depozitelor.
Intre resursele volatile și activele lichide rezulta o diferenta, un GAP de lichiditate. GAP-ul este pozitiv daca activele lichide exced resursele volatile și negativ în cazul contrar. GAP poate fi reprezentat sub forma unui gol, a unei gauri, a unei discrepante. Termenul este larg promovat în practica bancara europeana.
In figura, liniile punctate vor reprezenta fondurile asteptate în perioada viitoare, ce sunt adaugate la bilantul total. Crestere a activelor decurge de obicei, din cresterea împrumuturilor, în timp ce cresterea depozitelor reprezinta cea mai importanta sursa de fonduri pentru banca prezentata (fig. 4.1.). Daca cresterea previzionata a creditelor depaseste cresterea previzionata a depozitelor, banca va avea o nevoie de lichiditate care va putea fi acoperita prin reducerea GAP-ului de lichiditate pozitiv sau prin achizitia de fonduri. Pe de alta parte, daca cresterea previzionata a depozitelor este mai mare decît cresterea previzionata a creditelor acordate, banca îsi poate îmbogati pozitia de lichiditate sau poate cauta sa angajeze excesul de lichiditate în active rentabile. Urmarind modul de formare al surselor lichiditatii bancare, putem evidentia două modalitati principale:
Surse potentiale traditionale a lichiditatii bancare;
Forme de cumparare a lichiditatilor.
Active Resurse
Titluri federale Depozite sezoniere
Bonuri de tezaur Depozite vulnerabile
Alte plasamente Lichide Volatile Imprumuturi pe termen scurt
Imprumuturi Certificate de depozit de valori
nereînoibile mari
GAP de
lichiditate
Rezerve și datorii ale Depozite stabile la cerere
bancilor Stabile Carnete/librete de economii
Ipoteci Certificate de depozit
Alte credite de consumNelichide Capital propriu
Credite comerciale
Credite pentru
echipament
industrial
Cresterea Cresterea
previzio- previziona-
nata a ta a depozi-
creditelor telor
Nevoia de
lichiditate
Fig. 4.1. – Prezentarea planului de lichiditatea al unei banci
In aceasta categorie sunt incluse în primul rînd activele ce reprezinta depozite ale lichiditatii, deci cele ce întruchipeaza lichiditatea:
Numerar și depozite la banci;
Titlurile negociabile (prin vînzarea acestora):
de stat;
comerciale (commercial papers);
certificatele de depozit (CD).
Titluri primite în pensiune, ce sunt cumparate cu conventie de rascumparare și prin intermediul carora banca partenera intra în posesia lichiditatilor;
Creditele. Bancile pot recurge la “vînzarea” de credite. Se realizeaza astfel un transfer al creditelor prin intermediul rescontarii sau titlurizarii.
Activele prezentate mai sus, sunt cele pe care banca le poate transforma cu usurinta în lichiditati.
Bancile pot proceda la cumpararea de lichiditati prin intermediul:
Creditelor de la banca de emisiune, ce reprezinta credite acordate în moneda centrala;
Credite de la alte banci, care realizeaza tot o aprovizionare cu moneda centrala;
Emisiunea de titluri negociabile, unde pot fi înscrise și certificatele de depozit de valori mari;
Obtinerea de credite pe pietele straine, spre exemplu, pe piata eurodolarilor.
Premisele prezentate, pe care banca le are în vedere pentru a-și organiza și desfasura operatiunile de trezorerie asigura în principal lichiditatea bancara. Premisa de baza de la care se porneste este situatia bancii exprimata bilantier, din care va rezulta posibilitatea de asigurare a lichiditatii și cea de reglare a operatiunilor de trezorerie. In al doilea rînd, se pleaca de la conceptul ca organizarea operatiunile de trezorerie este primordial o problema de previziune. In fig. 4.2. avem prezentata o evolutie a nevoii de lichiditate. Este prezentata initial situatia depozitelor (a), respectiv a creditelor (b) pentru ca ulterior, prin suprapunerea lor sa se obtina previziuni cu privire la lichiditatea rezultanta (c). Se va obtine trendul necesitatii de lichiditate ce decurge din trendul de baza al desfasurarii resurselor și din trendul plafon (celling) al creditelor. Determinarea valorilor se realizeaza prin diferentele ce se produc de la luna la luna. De exemplu, daca într-o luna data activele au crescut de la 220 la 250, deci cu 30; iar pasivele au crescut de la 250 la 270 adica cu 20, rezultanta celor două diferente, 10 va reprezenta trendul necesitatilor de lichiditate pentru a două luna.
Calculele realizate pe perioade de timp, sunt foarte des utilizate. In literatura franceza, se recomanda determinarea lichiditatii la nivelul lunii ce urmează, ca instrument de baza, dar trebuie sa se foloseasca și trendul:
pe luna precedenta;
pe două luni precedente;
pe două luni urmatoare;
pe trimestrul urmator;
pe semestrul urmator.
Trecutul poate determina previzionarea viitorului. In cazul bancii, previziunile pot determina politica interna a bancii, prin urmare acest compartiment de activitate va reprezenta “creierul bancii”, aici realizîndu-se echilibrarea ei.
Fig. 4.2. Evolutia nevoii de lichiditate
Total depozite
(milioane)
300
290
280 Nevoi
270
260
250
Prezent, 1993 Previzionat, 1994(a)
Total credite
(milioane)
240
230
220
Nevoi
210
200
190
Prezent, 1993 Previzionat, 1994
(b)
Rezultanta nevoii
de lichiditate
(milioane)
40
30
Nevoi
20 temporare
10
0
Prezent, 1993 Previzionat, 1994(c)
Programul de lucru al compartimentului – trezorerie
Importanta compartimentului
Competenta celor ce lucreaza în compartimentul trezorerie, dar și modul lor operativ de lucru poate determina cîstiguri importante pentru banca. Trebuie avute în vedere, în organizarea acestui compartiment, persoane operative, prompte, care sa raspunda rapid stimulilor exteriori pentru ca, trezorierul este un operator la piata monetara interbancara. Supravegherea operatiunilor de trezorerie se realizeaza de catre un Comitet operativ, care se întruneste zilnic și supervizeaza operatiunile efectuate de trezorieri. Ei realizeaza, pe de alta parte, o analiza critica asupra activitatii desfasurate. In cadrul acestui Comitet de supraveghere sunt incluse persoane competente din conducerea bancii, printre care: seful serviciului credite, contabilul sef, directori, etc. Este unul dintre cele mai tehnologizate compartimente din banca, forta lui decurgând tocmai din instrumentarul detinut. Compartimentul trezorerie trebuie sa detina un sistem informational foarte bine dezvoltat care sa cuprinda:
un sistem informatic (calculatoare);
abonamente pentru retele video cum ar fi Reuter și Telerate, prin intermediul carora sa poata avea acces la date cu privire la evolutia cursurilor pe piata interbancara, a titlurilor, externa, etc;
calculatoare financiare, programabile care sa realizeze calcule de randament necesare în functie de operatiunile respective;
echipamente ce se refera la liniile de comunicatii telefonice. In acest caz, se pot distinge:
linii specializate în stabilirea legaturilor cu, curtierii (legatura directa cu ei);
linii libere la iesire, caz în care numerele sunt secrete și liniile ramîn libere pentru a se da ordine catre exterior, la momentul necesar;
linii specializate pentru intrare, prin care trezorierul transmite de pe teren mesaje, în functie de necesitati.
Aceste echipamente au o importanta și o utilitate majora în cadrul compartimentului de trezorerie. Programul principal al trezoreriei se bazeaza pe culegerea de informatii pentru ziua urmatoare. Daca aceasta activitate se realizeaza zilnic, fiecare zi va fi asigurata cu informatiile necesare.
Din cadrul bancii, se culeg date cu privire la:
programul de rambursari pentru ziua de mîine;
operatiuni noi previzibile (depozite noi). Acestea trebuie vazute ca sold, pentru ca vor avea loc concomitent și retrageri;
intrarile de fonduri de la sediile bancii (în cazul Centralei);
informatii de la compartimentele care administreaza titlurile;
informatii de la casa de schimb valutar;
Un furnizor deosebit de informatii îl reprezinta, serviciul de compensare care realizeaza transmiterea mesajelor de la, și catre SNC. Prin intermediul acestuia se poate previziona pozitia pe care se va afla banca a două zi: solicitanta de resurse în urma operatiunii de compensare sau plasatoare de resurse, ca urmare a unui excedent rezultat în urma compensarii. O alta informatie importanta o reprezinta cea referitoare la constituirea de catre banca a rezervei minime obligatorii. Toate datele sunt deci stabilite dinainte, pentru ziua z + 1, de catre compartimentul de trezorerie. Celelalte date, concentrate: pe luni, pe trimestre, pe semestre, pe ani sunt elemente de fundamentare a calculului zilnic ce se desfasoara la trezorerie.
In conditiile în care se ajunge de catre compartimentul de trezorerie, la concluzia ca banca are nevoie de sprijin de la banca centrala, se formuleaza în dimineata zilei respective “apelurile la oferta”.
Derularea acestor apeluri la oferta în Franta au loc după urmatorul program:
ora 900 – Banca Frantei indica elementele caracteristice ale cadrului de creditare, cu referire la scadente, garantii etc.
ora 1200-1300 – Prin telex trezorierul exprima apelul la oferta și cere de exemplu 600 miliarde FRF cu o dobînda de 7 ¼.
ora 1400-1430 –Banca Frantei raspunde, ca poate acorda 40% din suma ceruta, cu 7 1/8.
Trezorierul va conta în acest caz, pe un aport al bancii de 240 mld FRF cu 7 1/8. In mod similar se procedeaza și la solutionarea altor tipuri de relații de acest gen.
Evaluarea operatiunilor de trezorerie
Fig 4.3. – Prezentarea bilanțiera a evaluarii pe centrul de profit – trezorerie
Exemplul din fig. 4.3. este o reprezentare bilanțiera a acestei evaluari pe centrul de profit – trezorerie, ce e comensurat atît pe linia valorilor vehiculate, cît și a rezultatelor. Resursele sunt privite sub trei forme:
împrumuturi de la corespondenti (banci creditoare);
împrumuturi de la o zi la alta;
împrumuturi la termen.
In ceea ce priveste utilizarile, ele cuprind:
depozitele pe care bancile le au la Banca Frantei pe baza constituirii rezervelor minime obligatorii (în cazul nostru 15500);
conturile de corespondent (banci debitoare);
credite de la o zi la alta;
credite la termen.
Se impun cîteva observatii, referitoare la exemplul prezentat anterior:
In practica, se poate remarca faptul ca, gestiunea bancara implica gestiunea pe compartimente, adica pe centre de profit sau centre de cheltuieli. Tabelul după cum am mai precizat, se refera la trezorerie – ca centru de profit.
La nivelul pus în discutie, se constata ca gestiunea pe centre de profit implica cesiuni interne, adica fluxuri interne de fonduri, legate în special de suportarea cheltuielilor. In cazul prezentat anterior, subtotalul se prezinta ca un rezultat din operatiunile de trezorerie:
Subtotal activ: 467 500
Subtotal pasiv: 617 500
Diferenta (P-A) = 150 000
Acest excedent de resurse obtinut la nivelul compartimentului de trezorerie se poate folosi sub forma creditelor interne pentru acoperirea cheltuielilor altor compar-timente, reprezentînd tocmai un proces de cesiune. Postul de credite interne apare chiar în bilant, urmarindu-se obtinerea unor venituri, în cazul nostru de 14100 (150000 x 9,4%) prin plasarea acestora cu o dobînda de 9,4%.
Se mai remarca din figura 4.3 ca rezervele minime obligatorii sunt suportate de catre compartimentul de trezorerie, din operatiunile de trezorerie. Postul prin care sunt reliefate este: Banca Frantei, acestea fiind în suma de 15500. Rezervele minime obligatorii nu se remunereaza, adica se aplica a cota 0% a dobînzii, ceea ce va însemna ca ele nu sunt producatoare de venituri, iar compartimentul va trebui sa se rezume la celelalte venituri, prin care sa încerce o compensare și a acestora.
Rezultatul general al trezoreriei, în exemplul prezentat, este negativ, reprezentînd o pierdere de 1010, ca urmare a realizarii unor venituri de 57888 și a unor cheltuieli de 58890 (cheltuielile sunt mai mari decît veniturile, deci se remarca realizarea unei pierderi, egala cu diferenta lor).
In situatia explicativa, din partea de jos a tabelului, sunt prezentate dobînzile nete în valoare de –1010, realizîndu-se o apreciere mai realista asupra rezultatelor compartimentului. Se specifica aici și costul suportat de trezorerie, ca urmare a constituirii rezervelor minime obligatorii, în suma de 1457. El trebuie interpretat în sensul ca, aceste sume ar fi putut fi plasate la o dobînda de 9,4%, în timp ce astfel constituite, rezervele minime obligatorii, nu sunt remunerate. Tot la nivelul situatiei explicative se prezinta comisioanele încasate (175), precum și curtajele platite (100) ca urmare a realizarii unor compensari interbancare prin intermediul curtierilor.
Rezultatul total este însa pozitiv, aflîndu-ne în situatia obtinerii unui profit net bancar de 522. El este prezentat tot în cadrul situatiei explicative, din partea de jos a tabelului.
In general, bancile se concentreaza în perfectionarea activitatii proprii, realizînd și o urmarire atenta a riscurilor ce le pot afecta pozitia detinuta. Pentru desfasurarea în conditii bune a operatiunilor de trezorerie, trebuie sa se tina seama de existenta riscului operatiunilor de piata. Se individualizeaza în acest cadru riscul de contrapartida, ca urmare a posibilitatilor de nerambursare a creditelor acordate altor banci. Din acest motiv, bancile, în politica lor de credit, evalueaza potentialul bancilor partenere și stabilesc un grad de angajare a riscului, care va fi influentat în primul rînd, de cuantumul fondurilor proprii. Riscul de contrapartida este unul dintre cele mai importante riscuri ce ameninta bancile. Trebuie sa se aiba în vedere însa, și riscul de dobînda. El are o pondere mare de apariție în cazul dobânzilor sensibile (fluctuante), care prin modificarea lor pot duce la pierderi pentru banca. Pe de alta parte, riscul de lichiditate, este important în cadrul activității băncii, deoarece prin evitarea acestuia se urmărește acoperirea operativa a tuturor retragerilor solicitate de către clienți și neapelarea băncii la resurse cu costuri mari. In condițiile acțiunii acestor riscuri, băncile trebuie sa supravegheze operațiunile de trezorerie și sa aibă în vedere un sistem de evidenta operativ și precis care sa permită accesul eficient la documentele originale (cele care stau la baza operațiunilor). In practica bancara, se vehiculează conceptul de pista de audit, perceput fiind ca drumul parcurs în supravegherea operațiunilor. Pista de audit trebuie sa permită accesul deschis la documentele originale, controalele realizându-se de preferinta prin sondaj.
Operatiuni bancare privind relatiile cu clientela
Operatiunile bancare privind relatiile cu clientela sunt structurate în două parti importante:
Clientela de pasiv (constituirea resurselor bancare)
Clientela debitoare (alocarea resurselor)
Gestiunea depozitelor bancare
Depozite curente
Contul curent
Contul curent reprezinta o conventie speciala privind raporturile banca – client. Normele bancare specifice tarii noastre, recent aparute, definesc contul curent prin urmatoarele trasaturi ce-l individualizeaza:
contul curent al clientelei deschis la banci, evidentiaza disponibilitatile clientului și operatiunile de încasari și plati dispuse de acesta;
disponibilitatile din conturile curente ale clientelei, pot fi retrase de titularii de cont oricînd, fără preaviz;
soldul creditor al contului curent evidentiaza disponibilitatile clientului;
soldul debitor al contului curent evidentiaza platile efectuate de clientela pe descoperit de cont neautorizat.
Scopul principal al functionarii contului curent îl reprezinta prestarea de servicii bancare. Clientii bancii pot utiliza facilitatile puse la dispozitie de aceasta, referitoare la derularea decontarilor (a efectuarii încasarilor și a platilor). Prin aceste servicii se preiau o serie de functionalitati ale întreprinderii.
Contul curent (numit și ordinar, în cazul Frantei), este un contract special între banca și client, ce pune în lumina potentialul economic și bonitatea clientului.
Depozitele pot fi considerate tehnice. Prin acest concept se cauta sa se sublinieze automatismul acestor operatiuni, deoarece nici banca și nici clientul nu pot cunoaste operatiunile ce vor interveni ulterior și nici succesiunea lor de realizare. Soldul contului este o rezultanta care nu e previzibila. Depozitul în sine nu decurge din vointa clientului ci din ordinele partenerilor clientului bancii. In momentul primirii unor ordine de plata mai mari din partea detinatorului contului se poate ajunge la amenintarea unui sold debitor și a unei intrari pe descoperit de cont. Fiind un cont bifunctional, el poate lua însa, și asemenea valori. In cazul tarii noastre neplata este cea care genereaza de obicei intrarea pe descoperit de cont. In tarile cu un regim de plati bine pus la punct, astfel de situatii sunt însa, foarte rare, accidentale. Totul se rezolva de obicei, pe baza elementelor de contract.
Depozitele de aceasta natura sunt neremunerate în majoritatea tarilor lumii, fapt ce da nastere unor contradictii între clientii cu solduri creditoare de volum mare și banci. Clientii doresc o remunerare a acestor disponibilitati, fapt ce îi determina de multe ori sa se sustraga, încercînd o fructificare sub alta forma. Conturile curente permit clientelei sa beneficieze de mijloace de plata decontate și gestionate de banci. Mijloacele de plata se refera la toate instrumentele care permit oricarei persoane de a transfera fonduri, oricare ar fi suportul sau procedeul utilizat
Caracteristicile derularii operatiunilor de plati se sintetizeaza astfel:
Platile se pot derula între banci:
fie pe suport hîrtie prin: virament, ordine de plata, cecuri, cambii;
fie prin mesaje magnetice, bancile preluînd de la clienti aceste mesaje (Anglia și în special în Franta). In tara noastra se vizeaza și acest aspect într-un viitor apropiat.
Canalele care asigura derularea acestor fluxuri de plati sunt reprezentate de:
Sistemul national de compensatie, sub tutela bancii centrale. Acesta, este bazat în tara noastra, pe sistem hîrtie (mai rudimentar), tinzînd în viitor spre o retea electronica.
Sisteme particulare (organizate de banci) sau internationale (SWIFT) existente în tarile dezvoltate. La acestea se mai adauga dezvoltarea sistemului bancilor corespondente.
Rezultatele operatiilor de plati se vor reflecta, în concluzie, pe piata interbancara prin sistemele mentionate.
Gestiunea mijloacelor de plata
Gestiunea mijloacelor de plata se desfasoara la nivelul unui compartiment ce reprezinta pentru banca un centru important de costuri și de profit. Operatiunile de plati sunt cele mai frecvente în cadrul operatiunilor derulate de banci, individualizîndu-se prin cîteva trasaturi:
O mare parte din costurile operationale sunt legate de operatiunile de plati. Ca nivel de abordare general, costurile acestor compartimente vor fi foarte importante.
Ponderea relativ mare a acestor costuri e determinata de:
remunerarea personalului;
localurile ocupate;
instalatii informatice;
consumabile;
servicii postale și de telecomunicatii;
servicii prestate de terti.
Produsele (veniturile), obtinute de banci în urma acestor operatiuni pot fi divizate în directe și indirecte și sunt determinate de:
comisioane, adica tarifele aplicate clientelei dupa diferite criterii;
taxe de eliberare a carnetelor de cecuri;
contributii pentru beneficiarii cartilor de plata.
soldurile medii aflate în conturi, care reprezinta resursele aflate la dispozitia bancilor. Fiind gratuite, ele pot fi utilizate ca surse de creditare.
sumele aflate în decontare (în expeditie). Ele sunt întîlnite în literatura straina sub denumirea de FLOAT.
Float-ul reprezintă decalajul care apare între data de operare în contul clientului platitor și data efectiva de înscriere a sumei în contul beneficiarului. Prin acesta se face precizarea ca, un timp sumele aflate în decontare nu sunt accesibile nici noului beneficiar, nici platitorului, ele aflîndu-se la dispozitia bancii. De exemplu, daca suma avuta în vedere se utilizeaza de catre banca pentru o zi la o dobînda de 10%, suma fiind de 100 000 FRF se va obtine un profit de 27,78 FRF. Aceste modalitati de desfasurare a platilor pot fi în favoarea sau defavoarea unui partener. Dobînda ce poate fi pierduta de platitor poarta denumirea de Collection float, iar cea cîstigata de platitor, denumirea de Payement float. Pe ansamblu, unele banci pot pierde, altele pot cîstiga.
Pozitia float e semnificativa pentru ca trebuie sa determine care e situatia bancii. Marimea float depinde de instrumentele folosite și de modul de prelucrare bancara, aceste conditii de prelucrare necesitînd un minim de timp specific derularii fiecarui instrument în parte. Astfel, ordinele de plata vor actiona preponderent în favoarea bancii platitoare. In ceea ce priveste cecul, se poate conveni ca el sa fie platit imediat de catre banca colectoare, ceea ce duce la angajarea de catre aceasta a unor resurse care vor fi recuperate atunci cînd cecul ajunge la banca platitoare, fapt ce determina un decalaj în timp și niste sume în decontare.
Circuitul poștal, poate de asemenea influenta marimea acestui float; cu cît posta este mai operativa, cu atît durata de retinere la banci, în decontare este mai redusa.
In concluzie, marimea float-ului depinde de:
tipul de instrumente utilizate;
modul de prelucrare bancara;
circuitul postal.
Experienta a aratat ca, problema duratei în ceea ce priveste derularea operatiunilor de plati poate ramîne la latitudinea bancilor, putîndu-se crea un climat de abuz. In Franta prin legea din 1987 s-a încercat eliminarea acestor abuzuri, prin trasarea unor orientari care cer bancilor, un sistem uniform de decontari în vederea reducerii float-ului.
Perfectionarea gestiunii mijloacelor de plata are în vedere mai multe aspecte:
Se iau în considerare riscurile posibile privind gestiunea mijloacelor de plata ce pot apărea datorita defectiunilor de natura: circuitelor foarte lungi, încasari tardive (vine mijlocul de plata, dar întîrzie acoperirea). Se constata, faptul ca nu se practica o automatizare în functie de posibilitatile existente. Efectele se vor resimti în costuri mai mari și în rentabilitatea mai scazuta a bancii.
Bancile trebuie sa aiba în vedere, realizarea unei analize periodice care prin optimizari succesive sa duca la cresterea calitatii serviciilor (se urmaresc în principal filierele de plati). Prin reducerea duratei de plata, de exemplu, se pot atrage noi clienti.
Un alt aspect, se refera la securitatea documentelor bancare aflate în circuitul de plata. Ele sunt documente – valori (de exemplu: cecul), care daca s-au pierdut, necesita multe operatii de reconsiderare a valorilor respective și cheltuieli suplimentare. Prin procesele tehnologice de trunchiere, realizate pe banda magnetica, este exclusa circulatia documentelor – valori, circulînd doar mesajul. Acestea duc la evitarea producerii riscurilor mentionate.
Un aspect corelat îl reprezinta mentinerea și relevarea pistei de audit. Prin aceasta, fiecare operatiune efectuata trebuie sa aiba documentele aferente, stabilite ca fiind reale, ele determinînd înregistrarile în banci și între banci. Pistele de audit, dau posibilitatea organului de control sa mearga la origine, sa aiba acces la documentele de origine. Se remarca sub acest aspect, necesitatea unui control riguros.
3.1.2. Depozitele bancare – caracteristici, evolutii
Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezinta una din principalele functii ale bancilor, în general și a celor de depozit, în special. Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte depozitele bancare constituie obligatii ale unor banci față de depunatori, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, cai importante de constituire a resurselor de creditare ale bancii. Pe de alta parte, depozitele bancare reprezinta, pentru depunatori, creante creditoare față de banca, mijloace de plata pe care acestia le pot utiliza în orice moment, cu precadere pentru efectuarea platilor catre terti, prin operarea în cont. Depozitele bancare reprezinta astfel o forma de existenta a banilor, respectiv a banilor de cont, sau scripturali.
Pe de alta parte, asa cum s-a aratat, depozitele bancare reprezinta o forma principala de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponibile. De natura și termenul acestor depozite depinde și modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare. Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, avînd în vedere ca depunatorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru platile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate actiona spre eventuala lor diminuare abrupta.
Experienta arata, ceea ce vom demonstra și noi printr-un exemplu (în schita alaturata), ca în mod normal o parte a platilor efectuate se înregistreaza ca încasari în alte conturi ale clientilor bancii (c), iar platilor facute în conturi catre alte banci sau prin numerar (p) le corespund, în general, încasari (i), astfel ca suma soldurilor succesive ale conturilor de depozit (a și b) ramîne la dimensiuni relativ apropiate, în conditiile unei variatii mari a volumului fiecarui depozit, de la zi la zi (a – b).
D CONT DE DEPOZIT U C D CONT DE DEPOZIT T C
a 1500 a 2000
c 1200 i 2200 p 1800 c 1050
b 2500 b 1150
D CONT DE DEPOZIT Z C D CONT DE DEPOZIT W C
a 3500 a 150
c 1750
p 1500 c 1050 c 1200
b 250 b 300
D CONT DE DEPOZIT X C D CONT DE DEPOZIT Y C
a 2750 a 2400
c 1750
p 2400 i 1400 p 1300 i 1700
b 1750 b 4250
a = 12000 p = 6500 b = 10500
c = 8000 i = 5000
depozite
(mld)
30000
20000
25000
15000
10000
Sold mediu permanent al depozitelor
la vedere
timp
Fig. 3.1. – Evolutia soldului mediu permanent al depozitelor la vedere
Evolutia disponibilitatilor din depozitele la vedere se caracterizeaza în mod necesar printr-o anumita variatie a sumei soldurilor, în care se delimiteaza un anumit sold mediu permanent care exprima posibilitatile de fructificare a depozitelor de catre banca prin folosirea lor ca resurse de creditare (vezi fig. 3.1.). Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesita însa prudenta, întrucît angrenarea resurselor din depozite în proportii exagerate, ar putea crea dificultati bancilor, în cazurile în care deponentii ar solicita, în ritmuri și volume neprevazute, disponibilitatile din conturi. Depozitele la vedere reprezinta cea mai stabila resursa a bancilor comerciale. In fapt depozitele la vedere au mai multe forme de existenta.
Conturile curente reprezinta o forma speciala de servire bancara a titularilor de cont. Sunt conturi prin care agentii economici ca și persoanele particulare îsi desfasoara operatiunile de caserie. Astfel în aceste conturi se înregistreaza intrari de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plata, etc. dispuse de alte persoane în favoarea titularului de cont. De asemenea din conturi se opereaza de catre banca ordinele date de titularul de cont privind platile catre creditorii sai prin cecuri, virament, ordine de plata, etc.
Astfel functia principala a contului curent este efectuarea operatiunilor de caserie ale titularului de cont, desi prestarea unor servicii numeroase și laborioase care solicita un efort deosebit din partea bancii și reprezinta pentru beneficiar o degrevare substantiala a propriilor atributii antreprenoriale. Asa se face ca marea majoritate a bancilor aplica un regim special soldurilor ce se creeaza în aceste conturi, pentru care, fie ca nu acorda dobînzi, fie ca se bonifica o dobînda redusa.
Desi apreciaza însemnatatea operatiunilor de care beneficiaza, și recunoaste public faptul ca gestionarea platilor implica cheltuieli mult mai mari decît veniturile obtinute de la titularii de conturi în acest scop, totusi acestia, titularii de cont, nu se sfiesc în a retrage și fructifica, pe alte cai, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o perioada mai îndelungata în aceste conturi.
Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite sa asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat. De aici posibilitatile mai restrînse acordate titularilor privind miscarea din cont prin încasari sau efectuari de plati. Unele banci aplica restrictii și cu privire la retrageri. Astfel bancile engleze cer sa fie anuntate cu 7 zile anticipat pentru retragerile mai importante, desi în fapt nu aplica aceste prevederi. Normele de operare în aceste conturi orienteaza deci spre o dinamica stabila întrucît aceste tipuri de conturi asigura pentru bancile comerciale marea majoritate a resurselor dimensional, și cu un mare grad de stabilitate în timp.
Depozitele la termen. Potrivit conventiei între deponent și banca privind termenele și celelalte conditii de depunere (dobînzi etc.) creaza o baza sigura de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse. Pentru bancile comerciale forma principala de atragere o reprezinta conturile de depozit de investitii. Pe termen de la o luna pîna la un an, în practica bancilor engleze, aceste depozite se refera la sume mari (peste 10000 £) care sunt atrase de banci în conditii negociate în fiecare caz în parte.
De asemenea bancile comerciale deschid clientilor conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care sa asigure regularitate în procesul de economisire. In considerarea structurii pasivelor bancare și în orientarile cu privire la managementul acestora trebuie sa se tina seama de realitatile de pe pietele nationale ale creditului reflectînd evolutii și tendinte specifice.
In timp, asa cum exprima tipic situatia din SUA structura pasivelor bancare se schimba (vezi tabel 3.2).
Structura pasivelor bancilor comerciale(%)
O prima apreciere pe care trebuie sa o facem, desi nu este primordiala ca importanta, o reprezinta stabilitatea aportului capitalului propriu. De asemenea, pe acelasi plan de relevanta, este cresterea creditelor în totalul pasivelor. Asa cum arata și experienta altor tari, în timp, creste gradul de redistribuire a resurselor pe plan interbancar (vezi și tabelul 3.2), ceea ce înseamna reducerea relativa a resurselor provenite din afără sistemului bancar. Revenind la semnificatia tabelului anterior (3.2), în SUA, ca de altfel și în alte tari, se constata scaderea generala a depozitelor, în ansamblul pasivelor și îndeosebi scaderea ampla a depozitelor la vedere. Și în tabelul 3.3. se poate analiza acelasi fenomen, realizîndu-se în decurs de 42 de ani (din 1950 pîna în 1992) o scadere a depozitelor de aproximativ 14% (de la 92% la 78%). Strategia constituirii de resurse din depozite este o chestiune vitala pentru banca. Aceasta asigura independenta bancilor, pentru ca neavînd resurse proprii ea trebuie sa apeleze la piata interbancara. In exemplul prezentat se constata ca aceasta diferenta de 14% a fost acoperita treptat prin împrumuturi, fapt ce presupune însa suportarea unor costuri legate de evolutia pietii. Uneori aceste costuri devin foarte ridicate. Se remarcă concomitent, o scadere abrupta a depozitelor la vedere (de la 70% la 14% în 1992) și o crestere a depozitelor la termen (de la 22% la 64% în 1992), ce sta sub semnul cresterii interesului clientilor pentru remunerarea lor.
Distributia principalelor resurse bancare
Reglementarea depozitelor (în întelesul unor norme bancare speciale) avînd drept obiect principal un regim de dobînzi scazut, a avut rol esential în reorientarea deponentilor catre alte modalitati de fructificare, în principal transformarea disponibilitatilor destinate depunerilor în capitalui angajate în relații de credit obligatar, în economii financiare. Și în acest domeniu s-a generalizat experienta SUA, inovatiile aduse fiind preluate și pe alte piete nationale. Astfel pentru atragerea deponentilor individuali, a economiilor familiiilor, începînd din 1981 s-au generalizat în SUA conturile NOW (negociable orders of withdrawal) și apoi, din 1983, conturile SUPER NOW, a caror trasatura, comuna, este tocmai nivelul înalt al dobînzii acordate pentru soldul disponibilitatilor, în timp ce contul, respectiv soldul sau, poate fi utilizat și pentru platile curente.
Asemenea conturi sterg astfel diferenta dintre depunerile la vedere și depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator; dar din punct de vedere al dobînzii bonificate creaza avantaje asigurînd un nivel ridicat, similar depunerilor la termen. Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o varianta a conturilor NOW, care presupune mentinerea în cont a unui depozit minim neremunerat destinat platilor curente, în timp ce sumele încasate ce depasesc acest plafon sunt virate automat la regimul de dobînzi din economii, avantajos pentru titularul de cont.
Ele se bazeaza practic, pe principiul de separare a fluxului de încasari din cont la sfîrsitul zilei în sensul ca o cantitate negociabila ramîne în contul curent pentru a servi drept tampon în operatiunile de trezorerie, iar restul trece într-un cont ce e remunerat cu dobînda pietei monetare. Presupunînd pentru un cont ATS limita de 30000$, situatia se va prezenta astfel:
D Cont curent C D Cont paralele C
30000 250000
60000
300000 240000
(încasari) (plati)
60000
(sold trecut în cont)
30000
Satisfacerea cerintelor clientilor de a li se remunera depozitele majore pe care le au determina și o satisfacere a cerintelor bancii de avea niste resurse proprii. In scopul mobilizarii detinerilor de fonduri ale firmelor bancile comerciale au dezvoltat de asemenea modalitati specifice. Certificatele de depozit emise de banci (în valori nominale sub 100000 $ [Small C.D.], sau peste aceasta suma, [large C.D. sau Jumbo OD]) avînd o gama larga a scadentelor și o remunerare orientata dupa nivelul de piata al dobînzii, asigura o larga angajare a disponibilitatilor temporare ale firmelor. Forma lor de hîrtii de valoare negociabile implica o larga accesibilitate determinata de lichiditatea lor specifica decurgînd din facilitatea negocierii lor pe piata.
Asa se explica și dezvoltarea accelerata a emisiunilor bancare de certificate de depozit negociabile (vezi tabelul 3.4). Certificatele de depozit pot fi și nominale, dar și la purtator avînd mare cautare în rîndul clientilor în special pentru caracterul lor negociabil (clientii pot cumpara certificate de depozit în cazul unor excedente de lichiditati și le pot vinde în cazul unui deficit).
tabel 3.4.
Emisiuni bancare de certificate de depozit
(situatia de ansamblu, în mld. dolari)
Fondurile comune de creante (Money Market Mutual Funds) constituie în prezent o modalitate în continua și ampla crestere a atragerii resurselor de catre banci prin titlurizare, prin autonomizarea administrarii unor creante, în cadrul unui sistem specific.
Esential pentru problema pusa în discutie, este ca bancile pot înstraina anumite creante, în conditii de piata, recuperînd resursele investite, în scopul desfasurarii altor operatii de credit. Se creaza astfel conditii de amplificare a raporturilor de credit pe baza atragerii ample a resurselor, în conditii stimulative de remunerare, convenabila, la nivelul pietei, pentru detinatorii de capital. Fondurile comune de creante sunt pe larg folosite în multe tari, între care Australia, Canada etc. Deosebit de semnificative sunt proportiile pe care le au fondurile comune de creante într-o tara cu functii de centru financiar international, ca Elvetia unde în sistemul bancar se asigura 32% din pasive pe aceasta baza (232 mld. franci elvetieni în 1984).
Trecerea în revista a pasivelor bancare scoate pregnant în evidenta evolutiile și tendintele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, cai noi ale managementului bancar; au impus diversificari și inovatii a caror implementare pe pietele nationale a trebuit sa tina seama de conditiile specifice în care se formau disponibilitatile și de preferintele detinatorilor de capital pentru valorificare; astfel ca proportiile în care aceste modalitati, de regula, general adoptate, au patruns fiecare, în parte, pe pietele nationale, au fost determinate de conditiile specifice și de gradul de penetrabilitate și competitivitatea bancilor.
In managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipica, determinata de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerinta ca bancile sa se sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea și oportunitatea utilizarii lor în asigurarea lichiditatii (vezi tab 3.5).
tabel 3.5.
Pasive de provenienta inter-bancara pe plan intern
(în procente din total pasive interne)
Evaluarea activitatii de procurare a resurselor bancare
Pentru prezentarea activitatii de evaluare a procurarii resurselor, vom utiliza un exemplu concret, reliefat în tabelul 3.6. Tabelul este de fapt o reprezentare bilantiera a unei banci franceze fiind structurat în utilizari și resurse. Resursele sunt exprimate în functie de dimensiunile lor și de costul procurarii, respectiv dobînda medie. Se observa în acest context o diferentiere a dobînzilor în functie de tipul de resurse, pornind de la conturile curente sau ordinare pentru care se practica o dobînda foarte mica (0,75%) și ajungîndu-se la certificatele de depozit pentru care se bonifica cea mai mare dobînda, respectiv 9,2%.
Pe ansamblu, banca realizeaza prin atrageri 675000 mii FRF la o dobînda medie de 4,95%, ceea ce va determina o cheltuiala cu dobînzile ce se ridica la suma de 33425. Pentru utilizari se obtine un total de 125000 mii FRF, ceea ce înseamna ca s-au realizat plasamente în valoarea precizata, la o dobînda medie de 12,48%, realizîndu-se venituri din dobînzi în suma de 15600. Datorita functionarii acestui compartiment ca centru de profit și de cheltuieli, o parte a excedentului înregistrat se acorda sub forma creditelor interne altor compartimente, pe sistemul cesiunilor. Suma acordata prin cesiune, în cazul analizat este de 550000 la o dobînda medie de 9,5% ceea ce determina venituri suplimentare din dobînzi, de 52250.
Acest important centru de costuri și profit, ce se ocupa cu gestionarea depozitelor realizeaza în cazul analizat un venit total de 67850 și va plati pentru resursele atrase 33425. Prin diferenta vom obtine dobînzile nete, respectiv veniturile din dobînzi nete ce sunt prezentate în partea de jos a tabelului (67850-33425 = 34425). Tot în partea de jos a tabelului mai sunt prezentate comisioanele încasate în valoare de 1175, precum și pierderea datorata constituirii rezervelor minime obligatorii (-1450), care este suportata de toate compartimentele. Aceasta pierdere reprezinta de fapt un cost al imobilizarii.
Profitul net bancar obtinut este de 34150, din care însa se vor deduce cheltuielile corespunzatoare compartimentului, respectiv cheltuielile de personal, cheltuielile generale, cheltuielile interne refacturate precum și provizioanele. Provizioanele în cazul compartimentului de gestiune a depozitelor se refera strict la pierderi specializate, ceea ce explica și suma relativ mica constituita (600). O cheltuiala suportata de toate compartimentele o va determina întretinerea compartimentului de informatica ce le deserveste. Aceasta da nastere la o noua decontare între compartimente.
Compartimenul de gestionare a depozitelor trebuie sa-și desfasoare activitatea concentrîndu-se asupra atributiilor sale functionale, adica preocuparea pentru cresterea atragerilor respectiv a resurselor. Este de fapt o preocupare pentru cresterea independentei bancii (depozitele, certificatele de depozit, bonurile de casa, asigura resursele proprii independent de piata monetara). In vederea realizarii functiunilor sale bancile trebuie sa practice o politica de costuri corespunzatoare, adica remunerarea la nivele înalte a depozitelor mari ceea ce va determina un randament mai scazut pentru banca; și totodata mentinerea dobînzilor la nivelul pietei datorita concurentei puternice. Acest aspect determina necesitatea unei optimizari a raportului costuri-resurse. In ce priveste costurile, ele pot fi reduse prin sisteme de gestiune eficienta și prin efectele pozitive ale gestiunii mijloacelor de plata. O parte a depozitelor bancii încorporeaza și prime de risc, ceea ce înseamna ca prezinta o volatilitate crescuta. In aceasta situatie sunt certificatele de depozite mari care sunt latente un timp, pîna cînd proprietarul gaseste o modalitate de plasare. Ele intra în categoria depozitelor cu ciclu necunoscut sau “adormite” și pot fi supuse pretentiilor de plata inopinate. Acest fapt va determina o cerinta de lichiditate și inerent apelul la piata monetara pentru procurarea de resurse, ceea ce la rîndul ei va determina cresterea costurilor pentru banca.
Asigurarea depozitelor bancare
Asigurarea alternativa a acoperirii riscului lichiditatii
Asa cum s-a desprins, din cele aratate anterior solicitarile deponentilor în sensul exprimarii de cereri de retrageri din conturile de depozit prezinta o problema a lichiditatii bancilor. Daca aceste solicitari vor avea un ritm normal de manifestare, bancile vor putea usor sa ia masurile necesare de suplinire a resurselor ce se diminueaza prin retragere. Normalul înseamna implicit posibilitatea, ca pe masura manifestarii de retrageri în anumite dimensiuni sa se produca și fenomenul de afluere a noilor deponenti sau de crestere a depozitelor prin noi depuneri ale vechilor titulari de cont. Bancile încep sa aiba probleme în situatiile în care factori decurgînd din situatia economica sau sociala deranjeaza echilibrul dînd preponderenta fluxului retragerilor. Asemenea fenomene por actiona treptat ca urmare a reducerii veniturilor titularilor de cont ca urmare a fenomenelor de recesiune: scaderea nivelului activitatii economice, reducerea vînzarilor, scaderea salariilor sau somajului în crestere etc.
Uneori, îndeosebi pe fundalul unor asemenea evolutii negative economice și sociale apare fenomenul de panică, situatie, în care dînd crezare zvonurilor sau antrenati de propriile lor sentimente și convingeri, clientii se prezinta în masa la banci pentru a-și ridica depozitele. Uneori panica este localizata, avînd drept obiect o banca despre care se apreciaza ca a actionat aventurist și este în preajma falimentului. Scopul retragerilor în acest caz este protejarea depozitelor prin transferul lor la alte banci.
Adesea însa panica bancara are o sfera larga de cuprindere, declansînd un fenomen general de retragere a depozitelor. Și într-un caz și în altul bancile nu vor putea raspunde solicitarilor clientilor în conditiile în care, de fapt, resursele lor sunt angajate, în mare masura, în creditele acordate pe diverse termene. Este de reamintit aici ca bancile au o motivatie specifica a dezechilibrului dintre resurse și active în conditiile în care ele îsi propun adesea o sarcina dificila, transformarea scadentelor: folosirea resurselor obtinute cu clauza pe termen scurt pentru acordarea de credite pe termen lung. In conditiile avalanselor pretendentilor la retragerea depozitelor, chiar daca uneori bancile beneficiaza de credite de sprijin, în ultima instanta se generalizeaza solutia încetarii platilor, situatie care înseamna pragul falimentului. Salvarea bancilor în situatii exceptionale este o preocupare de mare importanta, promordial sociala, întrucît prabusirea unei banci însemna prabusirea relatiilor de credit și îndeosebi pagubirea unei parti importante a clientilor, ale deponentilor, în primul rînd, care nu-și mai pot recupera integral sumele depuse. Una din solutiile practicate în secolul trecut în SUA este posibilitatea de supraveghere temporara a retragerilor din depozite. O asemenea solutie confera conditii de reechilibrare bancii, dar afecteaza negativ numerosi depunatori care nu vor putea sa-și îndeplineasca la timp obligatiile și vor fi sanctionati într-un fel sau altul.
O alta posibilitate este angajarea în raspunderea asupra gestiunii fondurilor a altor institutii care coopereaza cu banca în preluarea unor active ale acesteia. Vînzarea unor active catre fondurile comune de creante transforma pe fostii creditori în co-proprietari și deci vis-a-vis de acestia bancile nu mai au obligatii cu privire la restituirea fondurilor avansate. Activele încredintate fondurilor comune de creante se gestioneaza de catre acestea pe contul și raspunderea lor. Deci, cu cît bancile vor extinde aceste procedee de lucru, cu atît se vor diminua resursele obtinute ca depozite și implicit se va diminua raspunderea bancii în acest domeniu.
Existenta creditorului de ultima instanta este o solutie de credibilitate atît pentru banci cît și pentru clienti. De pilda, frecvent, în sistemul caselor de economii, statul garanteaza depozitele implicit garanteaza corectitudinea utilizarii resurselor prin operatiunile active efectuate, consimtind astfel sa le preia la nevoie și sa asigure bancii lichiditatea necesara. Evident ca un astfel de regim nu se poate asigura tuturor bancilor. Statul este cel care poate extinde un asemenea procedeu prin banca de emisiune, dar acest fapt intervine rar și în exclusivitate pentru bancile de economii. O alta alternativa de mare audienta este deschisa de asigurarea depozitelor. Asigurarea depozitelor prin angajarea responsabilitatii restituirii depozitelor de catre alte banci sau de catre institutii specializate asigura o credibilitate ferma pentru deponenti care au certitudinea ca depozitele lor (mai ales cele mici vor fi recuperate în cazurile extreme de faliment al bancilor, chiar daca aceasta va surveni cu oarecare întîrziere.
In masura în care bancile sunt încadrate pe scara larga în sistemul de asigurare, sau acesta este generalizat, în rîndul publicului dispare cu desavîrsire teama privind urmarile falimentului bancar și ca atare dispare fenomenul de panica, fapt deosebit de constructiv pentru relatiile economice în ansamblul lor. Aparent acceptabila pentru toata lumea solutia asigurarii pune unele probleme în atentia specialistilor. Astfel se considera ca asigurarea poate determina un climat detensionat pentru banci, în primul rînd cu privire la precautia față de riscuri. Avînd certitudinea satisfacerii deponentilor în cazuri extreme bancile se vor avînta în operatiuni mai riscante, abordînd o atitudine agresiva în creditarea în scopul asigurarii de profituri mai mari. Ele se vor angaja într-o activitate de amplitudine mare fără sa mai acorde atentia cuvenita pentru selectia debitorilor și pentru calitatea portofoliului de credite. In acelasi timp se emit pareri cu privire la relaxarea vis-a-vis de conditia de capitalizare. Capitalul reprezinta o modalitate de acoperire a riscului, care însa afecteaza profitul. Un capital propriu mai mare cere profituri absolute mai mari. Mentinerea unui capital propriu mai mic faciliteaza bancii obtinerea unui profit înalt în conditii relaxante. Tinînd seama de efectul asigurarii, bancile se simt mai putin angajate la cresterea gradului de capitalizare întrucît fără a avea dimensiuni mari ale capitalului, banca are lichiditate în orice perspectiva. De aici s-a nascut și o solutie pusa de curînd în aplicare în SUA de a dimensiona primele de asigurare functie de gradul de capitalizare, respectiv:
prime de asigurare mai mari, pentru bancile care au o capitalizare mai redusa;
prime de asigurare mai mici, pentru bancile care au capitalizare mai sustinuta.
In ansamblu, în legatura cu fenomenele de relaxare se pune problema cresterii intensitatii supravegherii bancare. Se considera necesar ca organele de supraveghere bancara sa intensifice actiunile de control pentru a preîntîmpina exacerbarea fenomenelor de relaxare determinate de efectul asigurarii. De asemenea, ca o problema care suscita discutii și noi rezolvari este comportamentul diferit al deponetilor functie de talia lor. Micii depunatori, de regula cei care genereaza panica sunt satisfacuti în primul rînd, prin organizarea și potentialul asigurarii. Prin aceasta, ecourile nefavorabile ale falimentului unei banci îsi restrînge baza de afirmare sau chiar dispar. Marii depozitari însa este evident ca, asa cum experianta arata, nu pot fi satisfacuti în conditiile în care un eventual faliment le-ar afecta sever dimensiunea depozitelor.
Exista temerea ca tocmai calitatile proprii ale acestui tip de deponent privind monitorizarea în domeniul fructificarii capitalului poate sa acorde, acestuia posibilitati mai ample de manevra, inclusiv transferul de depozite în momente considerate dificile sau orientarea din timp, catre alte posibilitati de valorificare. Toate acestea presupun pentru banca primejdii care pot extinde riscul de lichiditate.
Sisteme de asigurare a depozitelor
In practica bancara s-au dezvoltat de-a lungul vremii două sisteme de asigurare a depozitelor:
sisteme mutuale;
sisteme organizate propriu-zise.
Sistemul mutual a fost utilizat în practica bancilor americane la mijlocul veacului trecut și în anii 1910-1920. Sistemul mutual presupune raspunderea solidara pentru toate bancile membre privind acoperirea cheltuielilor necesitate de satisfacerea obligatiilor bancilor declarate în stare de faliment. Prin caracteristicile proprii, sistemului are unele limite care prezinta dificultati în promovarea sistemului.
Bancile care îsi asuma raspunderea pentru eventualele falimente sunt de fapt interesate în calitatea managementului fiecareia din ele. Acest fapt presupune norme sau organe de supraveghere eficiente.Aceste cerinte creaza dispersie de interese: unele banci vor dori masuri asiguratorii, prudenta controlata, și vor milita pentru o cît mai severa disciplina, iar altele se vor considera îngradite în libertatea lor de actiune și se vor manifesta prin încalcarea normelor existente.
In lumina celor de mai sus se vadeste necesitatea unui control autoritar, în cadrul sistemului, care nu poate fi exercitat decît de banca centrala și ca expresie a responsabilitatii sale, aceasta ar trebui sa-și asume și rolul de creditor de ultima instanta.
Prin natura sa sistemul cere parteneri echilibrati în potential și interese, deci banci consolidate, lipsite de agresivitate și tentatie pentru risc.
Aceste limite reprezinta de fapt conditionari decisive care fac sistemul discutabil. Sistemul de garantare a depozitelor introdus în Franta în 1980 se bazeaza pe garantia comuna bancilor. Astfel bancile membre AFB (Asociatia Franceza a Bancilor) sunt angajate a raspunde la un apel de fonduri în cazul în care una din bancile asociate este declarata falita, a carui nivel este limitat la 200 milioane FRF pe an. In conditiile în care apelul la fonduri se poate întinde pe doi ani anteriori și pe doi ani ulteriori, apelul de fonduri poate conduce la obtinerea unor resurse maxime pe baza solidaritatii la nivelul a 1 miliard FRF. La rîndul lor celelalte banci cooperatiste și de economii constituie fonduri de garantare care pe principiul mutualitatii pot fi utilizate la nevoie în cadrul sistemului.
Sistemul asigurarii organizate implica existenta unui asigurator care sa administreze fondul de asigurare constituit prin aportul bancilor asigurate. Și în sistemul asigurarii depozitelor bancare se pune problema alegerii între solutia publica sau privata. Sustinatorii solutiei organizarii prin institutii publice de asigurare a depozitelor sunt preponderenti. Se considera ca statul are un avantaj natural în pozitia de asigurator al rezervelor bancare (Dybwig 93). Iata cîteva din argumentele comparative:
In timp ce institutiile de asigurare private trebuie sa detina rezerve de mari dimensiuni, obtinute prin primele de asigurare ridicate, statul se poate bucura de pozitia sa financiara în societate, respectiv statul se bazeaza pe capacitatea bancii centrale de a creea banci și în cea a guvernului de a percepe impozite.
Desigur ca realizarea în practica a unor asemenea temeiuri de asigurare a depozitelor ar putea fi sursa unor dezechilibre monetare și financiare ample. Dar, prin functiile sale statul are o pozitie prestigioasa în calitate de asigurator de depozite ceea ce confera publicului o înalta credibilitate.
Institutia publica asigura cuprinderea integrala a bancilor în sistem și exercitarea unui sistem de supraveghere eficient.
In comparatie, sistemul privat s-ar putea sa nu asigure cuprinderea integrala. Uneori se creaza conditia de aparitie a fenomenului de exercitare a influentelor unei majoritati interesate spre agresivitate și deschidere la risc, ceea ce ar putea sa primejduiasca integral sau o buna parte a sistemului bancar.
Teoretic și practic se promoveaza și sisteme de asigurare mixta (hibrida) prin reunirea:
unui asigurator public care sa raspunda, prin efectul legii, de o parte limitata (redusa) a depozitelor, fapt ce urmareste protectia micilor depunatori.
unui asigurator privat care actioneaza facultativ pentru sume negociate.
Considerata ca hibrida o asemenea combinatie are putine sanse de extensie prin inpedimentele pe care le presupune:
Optiune restrînsa, întrucît bancile cu potential n-ar recurge (și din prestigiu) la o asemenea angajare. Acest fapt restrînge sfera de asigurare și amplifica riscul, deoarece ramîn în sfera de asigurare banci cu coeficient de risc mai mare.
Asiguratorul ar trebui sa exercite unele actiuni de supraveghere pe care nu are posibilitatea sa le efectueze și care nici nu pot avea eficienta în conditiile sferei reduse de asigurare.
Folosirea acestui sistem suplimentar de asigurare poate trezi suspiciunea deponentilor și sa determine retragerea depozitelor în conditiile unor alte optiuni pentru utilizarea disponibilitatilor respective.
Sistemul asigurarii organizate a depozitelor implica de asemenea, optiunea între obligatoriu și facultativ. Sunt opinii care considera ca optiunea, respectiv gradul de angajare a bancilor, în procesul de asigurare depinde de severitatea supravegherii bancare. Astfel:
daca reglementarile bancare sunt formale ele vor determina pentru multe banci atitudini agresive în managementul bancar. In replica bancile echilibrate tind sa se protejeze prin promovarea actiunilor de asigurare a depozitelor.
daca normele de supraveghere bancara sunt mai severe, atunci bancile agresive sunt cele mai interesate în promovarea asigurarii. In aceste conditii bancile echilibrate ar putea sa se sustraga includerii în sistem, considerînd, functie de nivelul participantilor un grad înalt de periculozitate.
In lamurirea efectelor participarii optionale nu pot fi neglijate urmarile efective determinate statistic în tarile în care au functionat asemenea sisteme.
La modul general s-a constatat ca multe din bancile intrate în sistemul de asigurari și-au relaxat comportamentele de management, considerîndu-se protejate. Astfel, pe de o parte s-au înregistrat grade de capitalizare din ce în ce mai reduse, restrîngîndu-se baza responsabilitatii personale ale bancilor. Pe de alta parte, s-a vadit ca în cursul unei perioade imediate, dupa intrarea bancilor în sistemul de asigurare (de circa 5 ani) s-au majorat, treptat, tot mai mult riscurile asumate în comparatie cu bancile în afără sistemului. In sfîrsit experienta în domeniu a relevat ca suma asigurata nu poate fi nelimitata și ca un sistem realist de asigurari trebuie sa se restrînga la un anumit nivel care în zilele noastre atinge maximum 100.000 dolari.
Modalitati de aigurare a depozitelor
Astfel practica tarilor dezvoltate relevate în tabelul 3.7. reflecta principalele caracteristici contemporane ale sistemelor de asigurare a depozitelor. Recent, în cadrul directivelor europene s-a stabilit ca suma minima a garantiei 20.000 ECU, nivel la care trebuie sa se alinieze treptat toate tarile europene.
Asezarea și administrarea fondului de asigurare
Determinarea primelor de asigurare
Cuantumul primelor de asigurare are o importanta deosebita deoarece:
servesc la constituirea fondului de asigurare și conditioneaza astfel posibilitatile reale de recuperare în cazurile extreme;
determina anumite costuri bancare, mai mari sau mai mici, și în consecinta anumite comportamente ale bancilor și deponentilor. Asezarea primelor de asigurare comporta fie fixitate fie variabilitate. Conditia de fixitate implica stabilirea unui raport unic proportional între prima și suma asigurata. Prima urmînd sa se stabileasca nediferentiat functie de marimea depozitelor, primordial, sau marimea activelor bancare sau functie de profit. Un asemenea cadru, de fapt creaza conditii pentru comportamente diferite ale bancilor și va avea în general efecte negative. Se apreciaza ca bancile agresive îsi vor exacerba riscurile. Bazîndu-se pe asigurarea depozitelor și posibilitatea de a oferi deponentilor conditii de recuperare, se vor angaja în plasamente riscante și implicit vor oferi deponentilor dobînzi mai ridicate.
Aceste banci vor înregistra cresteri ale cifrei de afaceri și deopotriva a profitului.
In opozitie, bancile conservatoare, în general banci de dimensiuni mai mari (ale activelor) mentinîndu-se la o politica prudentiala în plasamentul activelor vor fi prejudiciate. Pe de o parte, pentru ca prin aportul lor formeaza marea majoritate a fondului de asigurare, cu care de fapt se despagubesc cu precadere bancile agresive, care au riscat și au ajuns la faliment. Pe de alta parte aceste banci sunt afectate de concurenta neloiala a bancilor agresive care oferind dobînzi mai avantajoase, atrag o parte a clientelei.
In Statele Unite (ca și în alte tari) au fost utilizate prime fixe. Respectiv în perioada 1934-1988 prima a fost de 8,3 centi pentru 100 dolari depozit. In anii recenti, functie de cresterea abrupta a riscurilor primele au crescut la 12 centi în 1988 și la 19,5 în 1991.
Variabilitatea primelor este chemata sa realizeze o mai echitabila angajare a bancilor în procesul de formare a fondului de asigurare, diferentiat, functie de comportamentul lor, respectiv de gradul de responsabilitate afisat, în gestiunea activelor și pasivelor bancare.
Printre criteriile cele mai apreciate a fi considerate diferit în determinarea cuantumului primelor sunt:
gradul de capitalizare;
calitatea portofoliului de credite functie de care banca este supusa unui grad de supraveghere mai aprofundat.
Unor asemenea criterii este orientat sistemul din SUA pus pe aplicare din 1993 și prezentat în tabelul 3.8.
tabel 3.8.
Prime de asigurare în sistemul FDIC
SUA – 1993 ( în centi la 100 dolari depozite)
Deci sistemul presupune, în sine, înfaptuirea unor deziderate mai vechi și o culme actuala a perfectiunii. Se considera ca mai sunt rezerve în sensul stabilirii unor alte criterii care sa detalieze gradul de angajare la risc, și sa diferentieze mai mult sistemul de stabilire a primelor de asigurare.
Administrarea fondului de asigurare
Organismul de asigurare din SUA FDIC (Compania Federala de Asigurare a Depozitelor) asigurator principal, administreaza fondul de asigurare constituit din primele de asigurare. In general venitul net al organelor de asigurare are ca formula de calcul:
VN = PA + Vv – CsF – CM
în care:
VN = venitul net anual
Vv = venituri valorificate
PA = primele de asigurare
CsF = costul de solutionare a falimentelor
CM = cheltuieli de monitorizare
Pentru anul 1988 venitul net al FDIC a reprezentat în milioane dolari:
VN = 1773 + 1575 – 7364 – 224 = -4240
Acesta de fapt a fost anul angajarii maxime a fondului de asigurare în SUA. Asa cum se vede din tabelul 3.9 venitul net al FDIC vine sa creasca sau sa scada cuantumul fondului de asigurare.
tabel 3.9
Falimentele bancare și pierderile FDIC,
Fondul de asigurare și ratele de acoperire 1980-1990
Sistemul de asigurare a fondului în România
In situatia tarii noastre, exemple cum ar fi banca Dacia Felix și Credit Bank au creat necestidatea constituirii unui fond de asigurare a depozitelor. Legea 88 din 1997 stabileste conditiile de functionare a Fondului de Garantie a Depozitelor Bancare. Potrivit legii resursele constituite la dispozitia fondului de garantare a depozitelor bancare provin din:
contributii initiale ale societatiilor bancare;
contributii anuale ale societatilor bancare;
împrumuturi;
venituri din lichidarea creantelor;
venituri din investirea resurselor.
Lipsa contituitatii în existenta acestui fond a dus la necesitatea constituirii acestor contributii initiale care urmaresc realizarea unui fond de baza (initial). Aceste contributii se stabilesc în functie de potentialul bancii masurat în functie de nivelul depozitelor sale. Din punct de vedere fiscal, contributiile initiale constituie cheltuieli deductibile (se trec deci pe costuri).
Contributiile anuale ale bancii se determina procentual, adica 0,3% aplicat asupra sumei depozitelor persoanelor fizice, existente în sold la data de 31 decembrie a anului precedent. Comparativ, putem preciza ca în SUA acest procent ia valori între 0,31-0,21%. Contributia anuala poate fi suspendata de fond atunci cînd fondul a acumulat un nivel de resurse ce depaseste 10% din totalul depozitelor persoanelor fizice, aflate în sistemul bancar. Depozitele, în viziunea fondului reprezinta orice sold creditor ce rezulta dintr-un cont bancar de orice tip, deschis de persoanele fizice, supuse rambursarii.
Acelasi regim ca și depozitele îl au și certificatele de depozit nominale emise de banci. Despagubirea asigurata de fond se ridica la suma de 20 milioane pentru fiecare deponent, inclusiv dobînda aferenta. Despagubirea este acordata în masura în care fondurile societatii bancare devin indisponibile:
fie prin revocarea autorizatiei de functionare;
fie prin lichidarea judiciara a bancii.
Managementul depozitelor ca latura a gestiunii lichiditatilor
Pentru cele mai mari banci în SUA managementul lichiditatii este sinonim cu managementul pasivelor. In abordarea indicatorilor folositi pentru aprecierea lichiditatii, respectiv a gradului de administrare a pasivelor vom insista asupra unor notiuni utilizte în practica bancara a SUA notiuni care se utilizeaza în unii din indicatorii recomandati. O prima categorie de termeni apare în sfera pasivelor.
Depozitele principale (core deposit) reprezinta depozitele colectate pe pietele locale, factor esential pentru activitatea unei banci. Se stabilesc pe baza depozitelor bancare interne din care se scade depozitele la termen de talie mare (peste 100 000). Pasivele inconstante (volatile liabilities) sau depozitele cu regim de piata monetara sunt determinate prin însumarea:
depozitelor la termen de talie mare (peste 100 000);
depozitele de la oficiile din strainatate;
titlurile vîndute cu clauza de rascumparare.
O alta categorie de termeni apare în sfera activelor. Astfel plasamentele temporare în active reprezinta activele care pot fi usor, repede și sigur transformate în numerar. Ele sunt considerate ca o suma care cuprinde:
soldul disponibilitatilor purtatoare de dobînzi aflate în conturi la alte institutii de credit;
soldul detinerilor de titluri de stat cu conditii de rascumparare;
credite și titluri cu scadente mai mici de un an.
Dupa cum se vede, putem spune înca din start ca o apreciere semnificativa privind managementul pasivelor nu se poate face numai prin examinarea pasivelor însesi și adesea în corelare cu evolutia activelor, în ansamblul lor și în special cu unele elemente ale activelor.
Prin traditie masurarea lichiditatii bancare se face prin raportul:
credite
depozite principale
care exprima gradul în care depozitele acopera cererea de credite.
In conditiile în care rata este mica banca va avea o mai mare lichiditate stacata și deci posibila a fi utilizata la nevoie (prin activele lichide sau usor lichidabile detinute). O asemenea banca ar putea avea raportul: 57 = 0,95
60
O alta grupa de banci poate fi caracterizata astfel:
= 1,11 marcînd, în corelatie un bun management.
60
Punctul unde rata:
credite
depozite principale
îsi schimba sensul, de la mai jos de 1 spre mai mare decît 1, poate fi considerat ca un punct de referinta care separa bancile cu lichiditate stocata de bancile care au un real management al pasivelor.
De fapt indicatorul propus este un indicator compus:
Bancile cu un bun management al pasivelor au deci:
mai putine depozite principale pe unitate de active;
acorda mai multe împrumuturi pe aceeasi unitate de active și deci;
în ansamblu realizeaza o crestere a creditelor acordate sprijinindu-se pe un volum mai restîns al depozitelor. Dar, exista și banci cu un management al pasivelor agresiv. Gradul lor de agresivitate se determina prin indicatorul: dependenta față de pasivele mari. Ca indicator acesta se calculeaza astfel:
Recurgînd la un sir de ipoteze posibile:
– 30 = 20 = 1 ;
90 – 30 60 3
50 – 10 = 40 = 1 ;
90 – 10 80 2
70 – 10 = 60 = 3 ;
90 – 10 80 4
devine evident ca, valoarea indicatorului se majoreaza pe masura ce:
se majoreaza volumul depozitelor mari;
se micsoreaza plasamentele temporare.
Deci, un indicator mare subliniaza o dependenta mare, în timp ce diminuarea valorii indicatorului marcheaza o reducere a unei asemenea dependente. Acest indicator este valabil bineînteles în sfera bancilor mari americane, care se apreciaza ca evolueaza în jurul nivelului de 0,5. Din cele de mai sus rezulta importanta raportului:
Plasamente temporare utilizat, el însusi ca indicator de masurare a lichiditatii.
Active
Plasamentele temporare reprezinta 15-20% din totalul activelor bancare. Rata plasamentelor temporare tinde sa scada pe masura ce talia bancii creste.
Raportul: reprezinta ecomparatii între activele ce asigură lichiditatea și pasivele care o primejduiesc. Experienta americana arata ca acest raport scade valoric pe masura ce creste talia bancilor respective. Iata ca prin prisma acestor indicatori noi putem sa facem o apreciere privind calitatea și nivelul managementului bancar prin diferentierea:
bancilor cu lichiditate stocata,
de
bancile cu management al pasivelor.
Dar analiza nu se poate opri aici. In scopul aprecierii de ansamblu trebuie efectuata o analiza aprofundata a pasivelor în corelatie cu activele, operatiune ce se va dezvolta într-un capitol urmator.
Gestiunea creditelor bancare
Tipuri principale de credite acordate de banci
Operatiunea de creditare reprezinta actul prin care banca pune la dispozitia, sau se obliga sa puna la dispozitia clientilor fondurile solicitate sau îsi ia un angajament prin semnatura în favoarea acestora. Se considera ca exista patru forme principale prin care se consimt creditele:
Cesiunea de creante materializate (sau nu) prin efecte care pot fi scontate, preluate în pensiune sau fac obiectul unor avansuri. De asemenea, în acest cadru, unele cesiuni de creante pot fi utilizate ca garantii.
Punerea la dispozitie a fondurilor, în cadrul unui contract ce reprezinta particu-laritati multiple privind:
modul de acordare: – o singura transa;
– esalonate;
modul de rambursare: – în bloc;
esalonat;
progresiv;
garantiile: – reale;
– personale.
Creditul prin semnatura. In cadrul acestuia, angajamentele bancii privesc urmatoarele aspecte:
se obliga sa acorde un credit;
se angajeaza sa se substituie clientului în cazul în care acesta devine falit;
banca acorda garantie clientului, favorizîndu-l astfel sa obtina credite de la alte institutii;
prin acordarea creditului prin semnatura, clientul evita imobilizarile disponi-bilitatilor proprii pentru constituirea unor depozite privind garantiile.
Soldul descoperit în cont, pentru a face față unor nevoi de plati curente. De subliniat faptul ca, în unele tari se utilizeaza, în altele sistemul nefiind acceptat. In România, nu e folosit.
Categoriile de credite, de care beneficiaza clientii bancii, pot fi structurate astfel:
Creantele comerciale, ce cuprind la rîndul lor mai multe spete de credite:
( Scontul comercial, reprezinta operatiunea prin care banca preia un efect de comert (cambie, bilet la ordin) și în schimbul ei, pune la dispozitia clientilor valoarea actuala, exprimata ca diferenta între valoarea nominala și agio.
Va = VN – AGIO
AGIO este în acest context compus atît din scont sau dobînda aferenta perioadei respective, cît și din comision.
Comisionul poate îmbraca mai multe forme:
Comisionul de gir. Prin aceasta operatie, banca gireaza și aplica acest comisi-on de gir, ce poate avea în componenta și un comision de risc.
Comisionul de încasare;
Comisionul de trimitere la acceptare (cambia acceptata este mai bine apreciata datorita angajamentelor trasului.
Notiunea de AGIO poate fi exprimata și ca un ansamblu de cheltuieli ce genereaza o operatiune bancara.
Operatiunile asimilate. Printre acestea trebuie mentionate, ca fiind mai importan-te, biletele la ordin de mobilizare a efectelor comerciale. Acestea sunt subscrise la ordinul bancii, semnate de clientii bancii și se emit pe baza altor cambii sau bilete la ordin de care beneficiaza clientii respectivi. Prin ele se substituie operatiile de credit, semnate de alti parteneri cu o creanta semnata de clientul bancii. Efectul obtinut, este asemanator celui aferent pensiunii.
Diferenta (AGIO) e înregistrat în contabilitatea bancii în contul 376 – Venituri înregistrate în avans, care este un cont de regularizare. Din acest cont, lunar se preiau sumele necesare și se înregistreaza ca venituri, prin contul: 70211 –“Dobînzi de la operatiunile de scont, asimilate și alte creante comerciale”
Operatiuni de factoring. Este operatiunea prin care clientul numit aderent, transfera proprietatea creantelor, bancii comerciale denumita factor. In cadrul acestei operatiuni trebuie avute în vedere mai multe aspecte:
Banca îndeplineste functia de încasare a efectelor și de asemenea îsi asuma riscul, în conditiile contractuale prevazute. Pentru ca repartitia sa fie echi-librata, regula este ca factorul sa preia cu exclusivitate toate creantele, pentru ca altfel se poate ajunge la situatia ca factorului sa-i fie transferate numai creante cu grad de risc ridicat.
Prevederile contractuale se stabilesc pe baza unei experiente comune, banca tinînd cont de gradul de risc, de posibilitatea aparitiei creantelor îndoielnice.
In urma contractului banca plateste aderentului diferenta dintre valoarea nominala și AGIO imediat sau la scadenta. In functie de modul de punere la dispozitie a sumelor respective, se diferentiaza două categorii de conturi de factoring:
-disponibile, evidentiate în contul 25211–Conturi de factoring disponibile, daca exista întelegerea ca sumele sa se puna la dispozitia clientului imediat;
-indisponibile, evidentiate în contul 25212–Conturi de factoring indisponibile, daca întelegerea este ca sumele sa se puna la dispozitie, la scadenta.
Exista în cadrul acestei operatiuni, posibilitatea retinerii garantiilor pentru acoperirea riscului de încasare. Contul prin care se evidentiaza aceste retineri este: 25336 – Alte depozite colaterale.
Creditele de trezorerie, sunt creditele acordate clientelei, pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichiditate privind acoperirea necesitatilor de exploatare curenta. Pentru clienti este important faptul ca ele pot fi luate imediat și pe baza unui grad mai mare de libertate. Ele se mai numesc și credite de cont curent și pot ramîne uneori cu sold debitor.Asemenea relații, pot fi derulate numai cu o anumita categorie de clienti. Pe aceasta cale unele banci sprijina și sustin întreprinderile de grup, caz frecvent întîlnit în Franta, Japonia, etc. Banca poate fi foarte utila în aceasta ipostaza, întrucît procura firmelor grupului resurse.Prin aceste operatiuni, Grupul asigura atragerea unor resurse, din afără mediului sau (din atragerea de depozite) folosindu-le în scopuri lucrative.Bancile sunt interesate sa acorde credite în conditii de siguranta crescuta. Din acest motiv bancile selecteaza din rîndul clientilor acele firme care au un potential deosebit, acordîdu-le regimuri speciale de creditare. Se asigura în acest cadru o operativitate ridicata în ce privește creditarea, fără a solicita informatii asupra modului de utilizare a banilor. Banca este libera sa fie mai îngăduitoare cu unele firme, dar poate fi pe de altă parte, severa în cazul altora, în funcție de evaluările realizate asupra ei.
Cap. 5: Operațiunile bancare în valută
Cadrul general
Operațiunile valutare angajează multilateral responsabilitatea bancară. Pentru asigurarea unui echilibru necesar băncile utilizează procedee speciale în cadrul cărora angajamentele extrabilanțiere au un rol major. In fapt în operațiunile valutare angajarea bancara se desfășoară multilateral, operațiunile bilanțiere corelându-se, în mod frecvent, cu angajamentele de natura extrabilanțiera. In operațiunile valutare un rol semnificativ în evaluarea și exprimarea situației băncii o reprezintă poziția valutară
Poziția valutară
Poziția valutară este măsura riscului valutar în care banca este angajata. Riscul valutar poate fi definit ca efectul asupra patrimoniului și asupra rezultatelor a variației cursurilor valutare. Concret, acest risc este exprimat și comensurat prin poziția valutară. Poziția valutară este soldul net al activelor într-o valută data.
Poziția este considerata lungă, în situația în care activele sunt superioare pasivelor. Invers, în condițiile în care pasivele sunt superioare activelor, se considera ca poziția este scurtă. Operațiunile valutare influențează poziția valutară numai dacă se modifica poziția netă. Acordarea unui împrumut în dolari determină modificări de activ și pasiv egale, exprimate în aceiași valută și deci nu modifică poziția valutară (soldul) anterioară.
Dimpotrivă, operațiunea de schimb valutar dolar/franc dacă avem în vedere achiziția a 100.000 $ pentru 500.000 franci, are drept rezultat, la o banca franceză, creșterea poziției valutare în dolari. Operațiunile valutare comportând un risc ridicat implica pentru bănci și organele de supraveghere bancara o atenție deosebită. Astfel pe plan intern băncile pot stabili limite de schimb valutar zilnice (daylight sau intraday) sau de la o zi la alta (overnight). Băncile trebuie să-și organizeze un sistem informațional în măsura să le permită urmărirea operativa a angajării valutare, pentru a asigura cunoașterea dimensiunilor angajării valutare, și deci expunerea la riscul valutar, și a fi în măsura să-l contracareze prin masuri de acoperire sau alte procedee.
La rândul lor, organele de supraveghere bancara stabilesc limite precise privind angajarea valutară a băncilor. Astfel în Franța reglementari din 1992 impun o dubla limitare a instituțiilor bancare:
pentru fiecare valută o poziție maxima de 15% din fondurile proprii nete;
pentru ansamblul valutelor o poziție maximala de 40% din fondurile proprii nete.
In majoritatea tarilor băncile contabilizează operațiunile în valută (în devize) în conturi deschise și exprimate pentru fiecare din valutele utilizate. De asemeni este obligatorie deschiderea de conturi de poziții valutare pentru fiecare valută pentru înregistrarea în contrapartida a operațiilor în valută. Aceste conturi sunt operate în bilanț sau mai frecvent în afara bilanțului. Marea majoritate a operațiunilor valutare fiind asociate cu un angajament al băncii, operațiunile valutare trebuie să fie înregistrate în conturi în afara bilanțului. În sfera acestor operațiuni intră:
creditele acordate și împrumuturile primite pe durata termenelor uzuale;
achizițiile și vânzările la vedere (cu plata imediata) pe durata până la transferul valutei (potrivit termenelor uzuale);
achizițiile și vânzările la termen;
achizițiile și vânzările de instrumente financiare la termene ferme și condiționale;
dobânzile de primit sau de plătit în valută.
Operațiunile de acest gen formează poziția de schimb operaționala. Activele imobilizate exprimate în valută, cum sunt:
titluri de investiții;
părțile în societățile comerciale legate;
titlurile de participare;
titlurile activității de portofoliu;
dotările pentru unitățile proprii în străinătate constituie poziția de schimb structural.
De regulă, poziția operațională se determină ca diferență între poziția valutară și poziția de schimb structurală.
Principii de înregistrare în contabilitate a operațiunilor valutare
In cadrul normelor europene în vigoare s-a statuat ca la fiecare încheiere contabilă elementele de activ, de pasiv și extrabilanțiere sunt evaluate la cursul de piața în vigoare la data încheierii (sau la o data anterioară cea mai apropiată). Cursul de piață aplicabil pentru operațiunile cu efectuare imediată este cursul pentru operațiunile curente pentru valută respectivă. Cursul de piața aplicabil angajamentelor de schimb la termen este cursul la termen ce este valabil pentru valută respectivă.
Rezultatele operațiunilor valutare sunt date de diferența între sumele rezultate din evaluare și reflectate în contul poziția valutară și soldul contului contravaloarea poziției valutare. Rezultatele astfel determinate sunt virate la fiecare încheiere la un cont de rezultate specific: rezultate din operațiunile valutare sau similare. Conturile “Poziția valutară“ și “Contravaloarea (în moneda naționala) a poziției valutare“ sunt considerate conturi tehnice și au un rol deosebit în exprimarea clară a efectelor operațiunilor valutare în activitatea bancară. Astfel, contul “Poziția valutară” în dolari, mărci etc. va exprima prin natura soldului sau, averea sau datoria în dolari, mărci, sume care în fapt rămân neschimbate în perioada în care banca este angajată într-o asemenea poziție. Contul “Contravaloarea poziției valutare în moneda națională“ va exprima efectul deținerii acestei poziții valutare. Suma aferentă se va modifica zilnic funcție de evaluarea averii și datoriilor în valută. Periodic, respectiv la datele de încheiere, virarea diferențelor în conturile de rezultate speciale va acționa în sensul de a aduce la același numitor, și deci de a asigura concordanța între conturile “Poziției valutare“ și “Contravaloarea poziției valutare“. Argumentația de mai sus se sprijină pe un exemplu generic. Exemplul recurge la considerarea operațiunilor efectuate de o banca franceza. Am considerat ca astfel exemplul se axează pe principii și exclude interpretări locale decurgând din politici valutare localizate și supuse schimbării. Se propun următoarele operațiuni succesive:
Achiziția unei sume de 1 milion dolari la prețul de 5 milioane franci se va exprima în contabilitatea băncii franceze astfel:
a1 – Contabilitatea în dolari
Debit = Corespondent x ($) 1.000.000 $
Credit = Poziția valutară ($) 1.000.000 $
a2 – Contabilitatea în franci
Debit = Contravaloarea poziției valutare 5.000.000 FRF
Credit = Corespondent y 5.000.000 FRF
In consecința contul “Poziția valutară” va exprima prin noul aflux creșterea să iar contul “Contravaloarea poziției valutare” va exprima costul de revenire a acestor devize (în faza inițiala).
Evaluarea zilnica care este o operațiune tehnica, fără înregistrări contabile, va exprima creșterea de curs de la 5 franci la 5,15 franci și deci noile valori da conturile:
Corespondent x = 5.150.000 FRF
Poziția valutară ($) = 5.150.000 FRF
In consecința, exprimată bilanțier contabilitatea în franci va arata astfel:
Corespondent x (USD) 5.150.000 Corespondent y (FRF) 5.000.000
Contravaloarea poziției Poziția valutară 5.150.000
valutare 5.000.000
Total: 10.150.000 Total: 10.150.000
La încheiere se va determina rezultatul ca o diferența între:
valoarea valutei exprimată la cursul zilei 5.150.000
valoarea poziției de schimb la prețul de achiziție 5.000.000
150.000
Contabil, diferența se transforma în rezultat prin relația:
Debit = Contravaloarea poziției valutare 150.000
Credit = Rezultatul schimbului valutar 150.000
In consecința contabilitatea în franci va exprima:
Corespondent x 5.150.000 Corespondent y 5.000.000
Contravaloarea poziției Poziția valutară 5.150.000
valutare 5.150.000
Rezultatul schimbului
valutar 150.000
Total: 10.300.000 Total: 10.300.000
Din cele de mai sus se poate observa ca:
rezultatul operațiunilor valutare a fost identificat ca atare de suma de 150.000 FRF.
implicit în urma operațiunii au fost corelate valorile exprimate în conturile “Poziția valutară” și “Contravaloarea poziției valutare” ca expresie a concordantei între cuantumul costurilor angajate cu valoarea actuala a bunului achiziționat, respectiv contravaloarea poziției valutare.
După reevaluarea și constatarea rezultatului operațiunii valutare conturile tehnice: “Poziția valutară” și “Contravaloarea poziției valutare” pot fi anulate pentru ca nu mai reprezintă acum active și pasive reale.
Anularea conturilor tehnice poate fi realizata pe doua cai:
conturile se soldează, unul prin altul, pe baza unei înregistrări contabile, operațiune ce trebuie să fie realizata la închiderea operațiunilor, cel puțin o data pe an;
conturile sunt compensate (fără înregistrări) funcție de nivelurile lor compensabile. Aceasta soluție, mai simpla, este acceptabila pentru încheierile lunare și trimestriale.
Pentru anularea conturilor tehnice situația contabila de ansamblu devine:
CONTABILITATEA IN FRANCI
Corespondent x 5.150.000 Corespondent y 5.000.000
Rezultatul schimbului
valutar 150.000
Total: 5.150.000 Total: 5.150.000
Axându-se pe mecanismul examinat mai sus în practica din România au fost oficializate conturile și procedeele utilizabile specifice. S-au instituit conturile “Poziția de schimb“ și “Contravaloarea poziției de schimb“, în calitate de conturi de legătura între contabilitatea în valută și contabilitatea în lei, utilizate pentru restabilirea echilibrului dintre active și pasive, prin înregistrarea în contul de rezultate a câștigurilor sau pierderilor aferente evaluării operațiunilor în devize.
Operarea diferențelor stabilite la evaluare se face diferit:
pentru poziția de schimb operaționala, diferențele se înregistrează în conturile de venituri și cheltuieli privind operațiunile valutare, după caz;
pentru poziția de schimb structurala, diferențele se înregistrează în contul “Diferențe de conversie“.
Reglarea diferențelor la conturile extrabilanțiere, funcție de evaluarea contului “Poziție de schimb“, se face prin utilizarea contului “Conturi de ajustare devize“ în contrapartida contului “Contravaloarea poziției de schimb“. Așa cum s-a mai precizat, conturile “Poziție de schimb“ și “Contravaloarea poziției de schimb“ nu se iau în considerare la întocmirea raportărilor contabile deoarece nu reprezintă un activ sau un pasiv real, de natura bilanțiera. O serie de alte particularități privind operarea și expunerea contabila a operațiunilor se vor manifesta funcție de specificul și tipul operațiunii.
Operațiunile de schimb la vedere
Operațiunile de schimb la vedere (cu efectuarea imediata) sunt operațiuni de cumpărare sau vânzare de valută, deci operațiuni de schimb valutar în care durata dintre data operării (sau angajării) și data livrării nu depășește doua zile lucratoare. Acest termen de 2 zile este uzual potrivit normelor bancare (delai d’usance). Operațiunile comune pe aceasta piața sunt achiziția și vânzarea de valută și devize contra monedei naționale. Operațiunile de acest gen se desfășoară de regula pe o piața la învoiala interbancară, în care Banca Centrala are un rol deosebit. Aceasta piața este importanta, nu prin volumul operațiunilor, ci prin specificația preturilor practicate, care devin cursuri de referința, pentru ziua respectiva. Aceste cursuri pot fi stabilite prin fixing cu intervenția Băncii Centrale. Alta soluție utilizata este stabilirea cursurilor de către Banca Centrala, care sunt publicate de către aceasta, și care sunt echivalente ca rezultând din negocieri ale partenerilor potențiali. Pe durata dintre data operării și data livrării se desfășoară zilnic reevaluări care pot aduce, fiecare în parte, câștig sau pierdere, părților. Rezultatele pozitive sau negative din reevaluări vor influenta astfel rezultatul total, aferent operațiunii de schimb valutar respective. O alta varianta a acestor operațiuni este determinata de schimbul de valută contra valută. Operațiunea implica doua soluții de rezolvare:
exprimarea în moneda naționala (franci de pilda) a cursului fiecăreia din cele doua valute;
utilizarea unei valute de referința pentru exprimarea valorii fiecărei valute.
Oricum valutele se reevaluează zilnic în franci – rezultatele reevaluărilor afectând rezultatul total. In procesul de evaluare cele doua operațiuni sunt considerate distinct, ca doua operațiuni autonome. Operațiunile de schimb cu efectuare imediata pun în primul rând problema alegerii soluțiilor de înregistrare a acestor operațiuni în cadrul sau în afara bilanțului. Să facem unele precizări necesare. Operațiunile de schimb valutar cu efectuare imediata (cât și cele la termen în perioada inițiala) se înregistrează încă de la încheierea contractului (data operațiunii sau angajamentului) în conturi extrabilanțiere specifice cum ar fi (în cazul practicii bancare franceze):
Franci cumpărați nereceptionați
Devize cumpărate nerecepționate
Franci vânduți nelivrați
Devize vândute nelivrate.
In practica internaționala, după livrarea valutei sau devizelor în cauza aceste conturi sunt închise urmând să aibă loc înregistrarea propriu-zisa a operațiunii de schimb, prin unul din cele doua procedee posibile:
cu încrucișarea operațiunilor bilanț/extrabilanț;
fără încrucișarea operațiunilor bilanț/extrabilanț.
In acest caz literatura de specialitate propune mai multe alternative (vezi A Sardi Pratique de la comptabilit bancaire) dintre care cele mai reprezentative rămân doua, care vor fi analizate în continuare.
Soluția cu încrucișare bilanț/extrabilanț are următoarea așezare:
Activ Bilanț Pasiv
Contravaloarea poziției 5.000.000 Poziția valutară 5.150.000
valutare
Diferențe devize 150.000
Extrabilanț
Devize cumpărate 5.150.000 Franci vânduți 5.000.000
Cont ajustare devize 150.000
Soluția fără încrucișare bilanț/extrabilanț, implica următoarea schema de rezolvare:
Activ Bilanț Pasiv
Diferențe privind devizele 150.000 Venituri din operațiunile de 150.000
schimb și arbitraj
Extrabilanț
1. Devize cumpărate 5.150.000 Poziția valutară 5.150.000
2. Contravaloarea poziției
valutare 5.000.000 Franci vânduți 5.000.000
3. Report/deport de primit 150.000 Cont de ajustare devize 150.000
Total 10.300.000 Total 10.300.000
Deși au modalități de rezolvare diferite cele doua soluții nu prezintă în fapt efecte diferite în condițiile în care:
conturile: -Poziția valutară și;
-Contravaloarea poziției valutare, sunt conturi tehnice;
și cu o funcționare efemera, și care, în fapt, nu reprezintă elemente patrimoniale certe, pot fi amplasate fie în cadrul bilanțului fie în afara lui. Fiind subordonate necesitații unei evidente mai clare a unor operațiuni, ele se încadrează, mai degrabă, prin funcționalitatea și finalitatea lor, în categoria conturilor extrabilanțiere.
rezultatele finale în conturile extrabilanțiere sunt aceleași. Ținând seama ca are loc în mod necesar în cadrul primei soluții, pe o cale sau alta, anularea conturilor tehnice.
Alinierea la o soluție sau alta nu afectează, nici rezultatul, nici efectele asupra situației patrimoniale. Includerea în cadrul bilanțului a unor conturi de ordine și evidenta încalcă unele principii contabile dar consolidează ordinea interna și simplifica operațiunile. Avantajele informaticii, care pot rezolva ușor inconvenientele multitudinii înregistrărilor contabile actionează către adoptarea celei de a doua metode, care este, din punctul de vedere al contabilității, mai fireasca.
Practica româneasca recent introdusa și aplicabila din anul 1998 da prioritate celei de-a doua soluții prezentata aici, fără a limita posibilitățile de utilizare pentru prima soluție cărora prevederile din planurile de conturi le da curs.
Operațiunile de schimb valutar la termen
Operațiunile de schimb valutar la termen sunt operațiuni de vânzare-cumpărare de devize în care durata dintre data operării (sau angajării) și data livrării (scadenta) diferă funcție de interesele părților, și se situează la un nivel de peste 2 zile. Cursul utilizat în operațiunile la termen denumite și tradiționale este diferit de cel folosit în operațiunile cu plata imediata. Trebuie precizat ca acest curs nu este și nu poate fi expresia unei anticipații a pieții asupra prețului instrumentului la o scadenta viitoare, ci rezultanta unui calcul de arbitraj, foarte concret în componentele și expresia să.
în care:
rDV1 = rata dobânzii pentru valută 1;
rDV2 = rata dobânzii pentru valută 2.
Pornind de la cursul dolarului, pentru operațiunile cu plata imediata, în franci, de 5 franci, cursul la termen pe sase luni se va stabili având în vedere efectuarea următoarelor operațiuni posibile:
obținerea unui împrumut în franci pentru care se pretinde o dobânda de 9% anual deci 4,5% pe 6 luni;
cumpărarea de dolari cu plata imediata;
utilizarea acestor dolari pentru acordarea de credite cu 6% anual (deci 3% pentru 6 luni).
Transpunând datele potrivit formulei de mai sus vom avea:
5 x (1 + 0,045) = 5 x 1,0145631 = 5,0728155 sau rotunjit = 5,0728
(1 + 0,03)
Cursul la termen se exprima, potrivit uzanțelor, cu patru zecimale denumite puncte. In cazul nostru raportul dolarului în raport de franc se spune ca este de 728 de puncte. Aceste calcule se realizează în fiecare piața de un compartiment special denumit “desk point of swaps”. Alături de aceste operațiuni de schimb tradiționale exista și contracte de schimb valutar, negociate după tehnica instrumentelor financiare la termen sau futures. Aceste contracte negociate în special la Londra și Chicago îmbracă caracteristicile pieței la termen organizate: valori și scadente standard, depozite de garanții, reconsiderarea valorii funcție de evoluția obiectului (appels de marge). Implicit asemenea contracte sunt rar derulate până la capăt, uzual fiind încheiate printr-o operațiune simetrica de sens invers, a cărui efect este de a anula operațiunea inițiala.
Revenind la operațiunile de schimb valutar propriu-zis, care în majoritate sunt, prin natura lor, operațiuni speculative trebuie să precizam ca acestea angajează pe tot timpul derulării lor răspunderea părților, care în aceasta perioada rămânând angajate în condițiile contractului, pot avea, decurgând din aceasta operațiune, pierderi sau câștiguri patrimoniale. In practica bancara atunci când cursul la termen este mai mare decât cursul la vedere, diferența este denumita report. In opoziție, în situația în care cursul la vedere este mai mare decât cursul la termen, diferența se numește deport. Aceste diferențe (pozitive sau negative) au următoarele cauzalități:
variația dobânzilor aferente pe piețele celor doua valute angajate în contractul de schimb valutar;
variația cursului între cele doua valute;
metodele de calcul utilizate respectiv prin angajarea bancara a factorilor sau prin metoda actualizarii1).
Determinate pe o cale sau alta, la fiecare încheiere (lunar de regula), diferențele vor fi suportate de cumpărător dacă majorează prețul de contract și vor fi trecute în sarcina vânzătorului, dacă prețul de contract se reduce. Evident ca părțile vor fi în poziții diferite având rezultate pozitive în situații inverse. Gama acestor operațiuni implica evidențierea lor în conturi extrabilanțiere, în timp ce lunar veniturile și cheltuielile rezultând din evoluția pe piața a dobânzilor și cursurilor se înregistrează în conturile de cheltuieli sau venituri. Operațiunile de schimb la termen speculative se înregistrează la cursul de la data încheierii contractelor cu ajutorul contului în afara bilanțului “Operațiuni de schimb la termen”. Pe parcursul derulării contractului, periodic, are loc evaluarea angajamentului la cursul la termen rămas de scurs și se înregistrează în conturile extrabilanțiere “Conturi de ajustare devize” și “Contravaloarea poziției de schimb”. Concomitent, diferența de curs constatată se reflecta în conturi de bilanț, Venituri și Cheltuieli din operațiuni de schimb și “Contravaloarea poziției valutare”. Operațiunile de schimb valutar de acoperire sunt o speța a operațiunilor la termen derulate cu scopul de a compensa sau reduce riscul provenind din variația cursului de schimb, care ar putea afecta un ansamblu omogen de elemente de activ, pasiv, sau în afara bilanțului, exprimate în valută. Operațiunile de schimb la termen de acoperire se înregistrează în conturi extrabilanțiere la cursul de la data încheierii contractului prin intermediul contului “Operațiuni de schimb la termen”.
Concomitent, se înregistrează valoarea reportului sau deportului în conturile: “Report/Deport de primit” sau “Report/Deport de plătit”. De-a lungul contractului, periodic are loc eșalonarea reportului sau deportului prin intermediul conturilor “Cheltuieli de plătit” sau “Venituri de primit” în contrapartida cu conturile de venituri sau cheltuieli corespunzătoare.
Operațiuni de credit în valută
Așa cum se subliniază în titlu se urmărește a se prezenta aici o sfera speciala a operațiunilor valutare, operațiunile desfășurate între bănci pentru asigurarea și optimiza-rea trezoreriei în diferite valute. Aceste operațiuni se desfășoară de fapt pe piața valutară interbancară, cu caracter internațional, în care participa, în principiu, instituțiile de credit. Operațiunile se derulează aici în mod specific prin telefon urmat, de o confirmare scrisa în care sunt redate caracteristicile operațiunii convenite. Băncile sunt angajate în asemenea operațiuni urmărind să-și plaseze excedentele sau să-și acopere deficitele, funcția de politica să generala: de a satisface nevoile clienților, de a se angaja în speculații pe piețele străine, privind rata dobânzii în operațiuni de arbitraje etc. Rata de referința a dobânzii este LIBOR (London Interbank Offered Rate). Operațiunile angajate sunt pe termene scurte și foarte scurte. Sunt frecvente operațiunile over night sau funcție de diferențe de fuse orare, tomorrow next (prescurtat tom-next). Pentru aceste operațiuni dobânzile se calculează la un nivel convențional de 360 zile calendaristice cu excepția Angliei și a tarilor din Commonwealth unde se iau în calcul 365 și respectiv 366 zile.
Riscurile aferente acestor împrumuturi sunt reduse neimplicând riscul valutar pentru capital. Suma aferenta se împrumuta și se rambursează în valută angajata astfel ca se exclude riscul pentru capital. Rămâne un risc privind dobânzile. Pentru a evita acest risc se practica creditele sprijinite, atunci când banca în cauza își asigura paralel pentru împrumuturile primite, în funcție de care urmează să plătească dobânzi, plasamente în credite pe aceiași piața (în aceiași valută) de unde îi vor reveni venituri la același curs. Pentru creditele nesprijinite băncile trebuie să ia masuri pentru a se feri de efectul riscului cursului valutar, sau pentru a-și reduce pierderile la minimum. Operațiunile de credite în valută presupun mai multe spete de operațiuni contabile, specifice fazelor de derulare a operațiunii. Astfel, la contractare, operațiunile privind creditele și împrumuturile contractate și încă nelivrate, respectiv neprimite în valută se înregistrează în conturi în afara bilanțului prin contul “Operațiuni privind devizele date și luate cu împrumut“.
In momentul utilizării lor, creditele și împrumuturile în valută sunt înregistrate în conturile bilanțiere corespunzătoare. Pe tot parcursul derulării contractelor, dobânzile de încasat și de primit în valută, se înregistrează în conturile bilanțiere “Creanțe atașate“, respectiv “Datorii atașate“ în contrapartida contului “Poziția valutară” Concomitent, aceste sume se înregistrează în moneda naționala la cursul de la data operațiunii, în conturile de venituri, respectiv cheltuieli, în contrapartida contului “Contrapartida poziției valutare“.
Operațiunile Swap de trezorerie
Cuvântul swap care în traducere înseamnă schimb are o mare utilizare în practica bancara internaționala. In cazul nostru swap-ul de trezorerie este o operațiune de schimb la termen, simetrica. Altfel spus, sub aspect economic este un împrumut exprimat într-o anumita moneda 1.000.000 $ garantat printr-un depozit într-o alta valută (5.000.000 FRF). Intr-o alta viziune swap-ul valutar reprezintă o pereche de credite legate. Pe de o parte vânzătorul va livra dolari deci va acorda un împrumut cu scadenta la termenul respectiv deținătorului de franci de la care va primi francii (considerați garanție). Pe de alta parte, francii sunt obiectul unui împrumut ce are drept garanție dolarii. In esența swap-ul de trezorerie denumit și swap cambist, reprezintă doua operațiuni de schimb a unei sume nominale în valută pe baza a doua cursuri diferite (curs la vedere la inițierea operațiunii și curs la termen la scadenta operațiunii). Respectiv swap-ul de trezorerie, reprezintă o combinație dintre o operațiune de schimb la termen cu o operațiune de schimb la vedere.
Recurgerea la aceasta operațiune are multiple motivații:
asigura o mai mare lichiditate și operativitate punând la dispoziție băncii resurse cu o oportuna și fructoasă posibilitate de plasament. Băncile mici vor avea astfel posibilități de echilibrare a fluxurilor de devize fără a constitui din timp depozite sau angajamente voluminoase.
oferă o rentabilitate superioara prin mutilitudinea treptelor de cotare.
Astfel, operațiunile de swap se exprima în puncte cu valori de o zecime de miime (0,0001) fapt ce permite o elastica exprimare a preturilor, fata de normele utilizate pentru formularea nivelului de dobânzi la depozite, unde cotația se face în trepte de 1/16 (respectiv 0,0625).
implica o securitate înalta pentru creditor, întrucât având o contrapartida bine concretizata, în caz de faliment al debitorului, creditorul va fi privilegiat pe aceasta baza. O posibila mica pierdere ar putea proveni din diferența de curs eventuala.
determina, ca operațiune mai sigura, un aport mai mic privind fondurile proprii în calculele ratei de solvabilitate. Banca poate desfășoara operațiuni mai simple la același volum de resurse proprii.
Operațiunile swap de trezorerie servesc de fapt celui ce le solicita, în cazul nostru banca deținătoare de franci francezi. Pentru banca deținătoare de dolari, aceasta operațiune este un plasament tehnic remunerat la nivel, de către banca beneficiară. Condițiile swap-ului prezintă avantaje și pentru creditor, de aici un preț diferit pe aceasta piața. Dar să nu se uite ca partea cea mai avantajata este banca care solicita operațiunea și care, funcție de condițiile specifice în care găseăte satisfacție în solicitarea să, trebuie să asigure o remunerare corespunzătoare. Faptul ca implicit resursele sale în franci sunt imobilizate prin operațiunea angajata și ca nu mai pot fi plasate pentru a aduce venituri, este un element pe care, evident, trebuie să-l ia în calcul inițiatorul operațiunii.
După cum se vede, prestațiile reciproce se exprima, în ultima instanța, în cuantumul cursului la termen. In consecința specific swap-ului de trezorerie este faptul ca pe perioada de la inițierea operațiunii și până la scadenta, nu se calculează și nu se varsă dobânzi. Înregistrarea contabila a operațiunilor swap de trezorerie se efectuează similar operațiunilor de schimb la termen, așa cum s-a arătat anterior.
Swap-ul financiar de valută cunoscut și sub denumirea de swap lung de valută, este operațiunea prin care se efectuează schimbul unei sume în valută contra unei sume în alta valută, urmând ca la termen să se procedeze la schimbul simetric. Swap-ul financiar reprezintă o operațiune de schimb la vedere combinata cu o operațiune simetrica de schimb la termen, însoțită de fluxurile de dobânzi aferente. In consecința, pe toata perioada contractului se calculează și varsă dobânzi în funcție de volumul schimbului de valută.
Contabilizarea operațiunilor de swap financiar implica următoarele caracteristici:
înregistrarea schimbului inițial în conformitate cu regulile operațiunilor de schimb la vedere;
înregistrarea operațiunilor de schimb final conform regulilor operațiunilor de schimb la termen;
înregistrarea dobânzilor datorate de părțile implicate la fiecare încheiere contabila.
Operațiunile valutare ale clienților băncii
Operațiunile analizate până aici au reprezentat operațiuni proprii ale băncii, expresie a intereselor și necesitaților băncii luate ca entitate economica. Am examinat pozițiile pe care banca le ia în aceste operațiuni, de regula în raporturile cu alte bănci partenere, în operațiunile valutare. In fapt însă, banca este un intermediar care derulează o serie de operațiuni în strânsa legătura cu solicitările clienților săi. Astfel, funcție de depozitele cu încasările în valută ale clienților săi, băncile vor avea valută de schimbat sau valută de plasat. Sub alt aspect solicitările de valută ale clienților, imediate sau la anumite termene, vor determina ca banca să se angajeze în asemenea operațiuni. In funcție de gama de operațiuni în valută solicitata de clienți banca trebuie să organizeze în compartimentele sale, eventual în cadrul unor grupe de lucru specializate, cuprinderea și derularea operativa a tuturor operațiunilor specifice.
Un aspect major îl reprezintă contul în devize pe care clientul îl poate solicita băncii în condițiile legii. Funcție de varietatea și dimensiunile operațiunilor cu partenerii din străinătate, titularul de cont poate opta pentru existenta unui cont în devize. Funcționalitatea unui asemenea cont prezintă pentru client mai multe avantaje:
operativitatea dispunerii de resurse valutare, fie pentru obținerea de valută în bacnote, fie pentru efectuarea de plăti în cont.
independenta de piața valutară respectiv de variațiile cursului valutar și respectiv evitarea riscului valutar, decurgând din aceasta.
In aceasta situație banca va constitui depozite în valută funcție de care va avea responsabilități noi.
plasarea depozitelor în condiții de optima fructificare, în măsura să asigure bonificarea de dobânzi, la nivelul pieței, către titularii de depozite.
asigurarea unei trezorerii echilibrate și elastice în măsura să facă posibila utilizarea libera și operativa de către titularii de depozit a disponibilităților lor în valută.
La modul practic titularii de cont, clienții băncii vor putea dispune:
retragerea de valută efectiva;
dispunerea de plăti către agenții economici din străinătate și din tara;
înscrierea în cont a sumelor provenite din încasări în valută din exterior sau din tara.
In toate aceste situații clienții nu vor avea de suportat cheltuieli privind diferențe de curs ci numai pe cele curente privind comisioanele. Depozitele în valută vor majora operațiunile proprii ale băncii și implicit angajarea să responsabila în raporturile cu terții, în principal bănci în legătura cu circuitul și plasamentul disponibilităților valutare. Atunci când clienții băncii nu au conturi în valută, operațiunile pe care le solicita sunt în principal legate de schimbul valutar. Operațiunile de schimb valutar sunt deosebit de frecvente în tarile și localitătile cu puternice fluxuri turistice, de distracții sau de afaceri. Băncile sunt interesate să organizeze birouri de schimb la punctele de interes frecventate, atunci când rețeaua existenta nu acoperă suficient teritoriul. Trebuie să precizam că, în toate tarile, pentru aceste operațiuni exista un regim de cursuri specifice: cursuri de cumpărare și cursuri de vânzare, diferite, de cele aplicate pentru transferul valutar în cont.
Diferențele care, în fapt pleacă de la cursurile mai mari practicate în raporturile cu populația, se exprima nu numai prin comisioanele specifice dar și printr-o fiscalitate speciala care se aplica în cazul acestor operațiuni. Derularea acestor operațiuni implica o organizare specifica în compartimentele bancare. Astfel functionează conturi specifice pentru disponibilitățile (Casa) în devize. De asemeni se recomanda a se conduce conturi distincte pentru “Poziția valutară” și “Contravaloarea poziției valutare“ având în vedere natura diferita și cursurile distincte pentru aceste operațiuni. Operațiunile cu cecuri de voiaj sunt și ele foarte frecvente în activitatea sediilor bancare având drept substrat schimbul valutar. După cum se știe, în fapt, unele bănci emit asemenea cecuri de voiaj pentru a ușura, pentru clienții lor, schimbul valutar în străinătate. Cumpărând cecuri în valută, clienții cumpără de fapt valută, în condițiile care să asigure încasarea, în faza de utilizare, în mod operativ și în deplina siguranța și certitudine.
Banca emitenta, la eliberarea cecului încasând suma în valută naționala va angaja o resursa: “Cecuri de voiaj de plata“ fata de o banca care va plăti cecul, și deci va înregistra operațiunea în contul “Alte sume datorate“. La rândul sau banca plătitoare eliberând suma înscrisa pe cec, în valută ei naționala, sau într-o alta valută, va plăti în fapt o suma în favoarea băncii emitente și va înregistra suma provizoriu în contul “Alte valori“. Ulterior, între cele doua bănci vor avea loc operațiunile de decontare, prin conturi de corespondent, a sumelor și comisioanelor cuvenite. De o mare frecventa sunt încasările în valută efectuate de firmele exportatoare și plățile în valută dispuse de titularii de cont, operațiuni generate de importuri sau alte obligații în raporturile cu partenerii străini.
Aceste sume urmează să fie înregistrate în conturile curente ale titularilor, în moneda națională, la cursul zilei respective, și cu perceperea de comisioane stabilite, aplicabile la asemenea operațiuni. Executând ordinele sau operațiunile de acest gen ale clienților, banca operatoare, în calitate de intermediar, apare ca parte în operațiunile reciproce cu alte bănci în străinătate și, în aceasta calitate, trebuie să-și administreze o poziție valutară proprie în angajări și responsabilități specifice. Derularea acestor operațiuni a fost analizata anterior ca operațiuni valutare imediate. De asemeni la cererea clienților, obligați să facă plăti la termen sau beneficiari ai unor încasări la termen, băncile derulează asemenea operațiuni angajate în condițiile pe care noi le-am exprimat anterior. Prin toate acestea se subliniază încă o data ca băncile se angajează în operațiunile valutare, prin modul de executare a ordinelor primite de la clienți sau în interesul lor. Preluând aceste dispoziții și executând, de buna credința, obligațiile asumate, băncile își constituie în relațiile cu partenerii săi, băncile corespondente, o poziție valutară proprie și o politica valutară proprie în a-și echilibra aceasta poziție.
Operatiuni bancare privind relațiile cu clientela
Operatiunile bancare privind relațiile cu clientela sunt structurate în principiu în doua parti importante:
Clientela de pasiv (reprezentând constituirea resurselor bancare);
Clientela debitoare (alocarea resurselor de catre banca, respectiv, în special acordarea creditelor).
3.1. Gestiunea depozitelor bancare
Depozitele curente
Contul curent
Contul curent reprezinta o conventie speciala privind raporturile banca – client. Normele bancare specifice tarii noastre, recent aparute, definesc contul curent prin urmatoarele trasaturi ce-l individualizeaza:
contul curent al clientelei deschis la banci, evidentiaza disponibilitatile clientului si operatiunile de încasari si plati dispuse de acesta;
disponibilitatile din conturile curente ale clientelei, pot fi retrase de titularii de cont oricând, fara preaviz;
soldul creditor al contului curent evidentiaza disponibilitatile clientului;
soldul debitor al contului curent evidentiaza platile efectuate de clientela pe descoperit de cont, neautorizat.
Scopul principal al functionarii contului curent îl reprezinta prestarea de servicii bancare. Clientii bancii pot utiliza facilitatile puse la dispozitie de aceasta, referitoare la derularea decontarilor (a efectuarii încasarilor si a platilor). Prin aceste servicii se preiau o serie de functionalitati ale întreprinderii.
Contul curent (numit si ordinar, în cazul Frantei), este un contract special între banca si client, ce pune în lumina potentialul economic si bonitatea clientului.
Depozitele constituite prin contul curent pot fi considerate tehnice. Prin acest concept se cauta sa se sublinieze automatismul acestor operatiuni, deoarece nici banca si nici clientul nu pot cunoaste operatiunile ce vor interveni ulterior si nici succesiunea lor de realizare. Soldul contului este o rezultanta care nu e previzibila. Dimensiunea depozitului în sine nu decurge din vointa clientului ci din ordinele partenerilor clientului bancii. In momentul primirii unor ordine de plata mai mari din partea detinatorului contului se poate ajunge la aparitia unui sold debitor si a unei intrari pe descoperit de cont. Fiind un cont bifunctional, el poate lua însa, si asemenea valori.
In cazul tarii noastre neplata este cea care genereaza de obicei intrarea pe descoperit de cont. In tarile cu un regim de plati bine pus la punct, astfel de situatii sunt însa, foarte rare, accidentale. Totul se rezolva de obicei, pe baza elementelor de contract.
Depozitele de aceasta natura sunt neremunerate în majoritatea tarilor lumii, fapt ce da nastere unor contradictii între clientii cu solduri creditoare de volum mare si banci. Clientii doresc o remunerare a obligatiei de a pastra disponibilitatile în cont, fapt ce îi determina de multe ori sa se sustraga, încercând o fructificare sub alta forma. Conturile curente permit clientelei sa beneficieze de mijloace de plata decontate si gestionate de banci. Mijloacele de plata se refera la toate instrumentele care permit oricarei persoane de a transfera fonduri, oricare ar fi suportul sau procedeul utilizat
Caracteristicile derularii operatiunilor de plati se sintetizeaza astfel:
Platile se pot derula între banci:
fie pe suport hârtie prin: virament, ordine de plata, cecuri, cambii;
fie prin mesaje electronice, bancile preluând de la clienti aceste mesaje (Anglia si în special în Franta). In tara noastra se vizeaza si acest aspect într-un viitor apropiat.
Canalele care asigura derularea acestor fluxuri de plati sunt reprezentate de:
Sistemul national de compensatie, sub tutela bancii centrale. Acesta, este bazat în tara noastra, pe sistem hârtie (mai rudimentar), tinzând în viitor spre o retea electronica.
Sisteme particulare (organizate de banci) sau internationale (SWIFT) existente în tarile dezvoltate. La acestea se mai adauga utilizarea sistemului bancilor corespondente.
Rezultatele operatiilor de plati se vor reflecta, în concluzie, pe piata interbancara prin sistemele mentionate.
Gestiunea mijloacelor de plata
Gestiunea mijloacelor de plata se desfasoara la nivelul unui compartiment ce reprezinta pentru banca un centru important de costuri si de profit. Operatiunile de plati sunt cele mai frecvente în cadrul operatiunilor derulate de banci, individualizându-se prin câteva trasaturi:
O mare parte din costurile operationale sunt legate de operatiunile de plati. Ca nivel de abordare general, costurile acestor compartimente vor fi foarte importante.
Ponderea relativ mare a acestor costuri e determinata de:
remunerarea personalului;
localurile ocupate;
instalatii informatice;
consumabile;
servicii postale si de telecomunicatii;
servicii prestate de terti.
Veniturile, obtinute de banci în urma acestor operatiuni pot fi divizate în directe si indirecte si sunt determinate de:
comisioane, adica tarifele aplicate clientelei dupa diferite criterii;
taxe de eliberare a carnetelor de cecuri;
contributii pentru beneficiarii cartilor de plata.
soldurile medii aflate în conturi, care reprezinta resursele aflate la dispozitia bancilor. Fiind gratuite, ele pot fi utilizate ca surse de creditare.
sumele aflate în decontare (în expeditie). Ele sunt întâlnite în literatura straina sub denumirea de FLOAT.
Float-ul reprezinta decalajul care apare între data de operare în contul clientului platitor si data efectiva de înscriere a sumei în contul beneficiarului. Prin acesta se face precizarea ca, un timp sumele aflate în decontare nu sunt accesibile nici noului beneficiar, nici platitorului, ele aflându-se la dispozitia bancii. De exemplu, daca suma avuta în vedere se utilizeaza de catre banca pentru o zi la o dobânda de 10%, suma fiind de 100 000 unitati monetare se va obtine un profit de 27,78 unitati monetare. Aceste modalitati de desfasurare a platilor pot fi în favoarea sau defavoarea unui partener. Dobânda ce poate fi pierduta de platitor poarta denumirea de “Collection float“, iar cea câstigata de platitor, denumirea de “Payement float“. Pe ansamblu, unele banci pot pierde, altele pot câstiga.
Pozitia float e semnificativa pentru ca trebuie sa determine care e situatia bancii. Marimea float depinde de instrumentele folosite si de modul de prelucrare bancara, aceste conditii de prelucrare necesitând un minim de timp specific derularii fiecarui instrument în parte. Astfel, ordinele de plata vor actiona preponderent în favoarea bancii platitoare. In ceea ce priveste cecul, se poate conveni ca el sa fie platit imediat de catre banca colectoare, ceea ce duce la angajarea de catre aceasta a unor resurse care vor fi recuperate atunci când cecul ajunge la banca platitoare, fapt ce determina un decalaj în timp si niste sume în decontare. Circuitul postal, poate de asemenea influenta marimea acestui float; cu cât posta este mai operativa, cu atât durata de retinere la banci, în decontare este mai redusa.
In concluzie, marimea float-ului depinde de:
tipul de instrumente utilizate;
modul de prelucrare bancara;
circuitul postal.
Experienta a aratat ca, problema duratei în ceea ce priveste derularea operatiunilor de plati poate ramâne la latitudinea bancilor, putându-se crea un climat de abuz. In Franta prin legea din 1987 s-a încercat eliminarea acestor abuzuri, prin trasarea unor orientari care cer bancilor, un sistem uniform de decontari în vederea reducerii float-ului.
Perfectionarea gestiunii mijloacelor de plata are în vedere mai multe aspecte:
Se iau în considerare riscurile posibile privind gestiunea mijloacelor de plata ce pot apărea datorita defectiunilor de natura: circuitelor foarte lungi, încasari tardive (vine mesajul de plata, dar întârzie acoperirea). Se constata, faptul ca nu se practica o automatizare în functie de posibilitatile existente. Efectele se vor resimti în costuri mai mari si în rentabilitatea mai scazuta a bancii.
Bancile trebuie sa aiba în vedere, realizarea unei analize periodice care prin optimizari succesive sa duca la cresterea calitatii serviciilor (se urmaresc în principal filierele de plati). Prin reducerea duratei de plata, de exemplu, se pot atrage noi clienti.
Un alt aspect, se refera la securitatea documentelor bancare aflate în circuitul de plata. Ele sunt documente – valori (de exemplu: cecul), care daca s-au pierdut, necesita multe operatii de reconsiderare a valorilor respective si cheltuieli suplimentare. Prin procesele tehnologice de trunchiere, realizate pe banda magnetica, este exclusa circulatia documentelor – valori, circulând doar mesajul. Acestea duc la evitarea producerii riscurilor mentionate.
Un aspect corelat îl reprezinta mentinerea si relevarea pistei de audit. Prin aceasta, fiecare operatiune efectuata trebuie sa aiba documentele aferente, stabilite ca fiind reale, ele determinând înregistrarile în banci si între banci. Pistele de audit, dau posibilitatea organului de control sa mearga la origine, sa aiba acces la documentele de origine. Se remarca sub acest aspect, necesitatea unui control riguros.
3.1.2. Depozitele bancare – caracteristici, evolutii
Constituirea si utilizarea depozitelor bancare reprezinta una din principalele functii ale bancilor, în general si a celor de depozit, în special. Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte depozitele bancare constituie obligatii ale unor banci fata de depunatori, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, cai importante de constituire a resurselor de creditare ale bancii. Pe de alta parte, depozitele bancare reprezinta, pentru depunatori, creante creditoare fata de banca, mijloace de plata pe care acestia le pot utiliza în orice moment, cu precadere pentru efectuarea platilor catre terti, prin operarea în cont. Depozitele bancare reprezinta astfel o forma de existenta a banilor, respectiv a banilor de cont, sau scripturali. Pe de alta parte, asa cum s-a aratat, depozitele bancare reprezinta o forma principala de mobilizare a capitalurilor si economiilor temporar disponibile. De natura si termenul acestor depozite depinde si modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare. Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, având în vedere ca depunatorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru platile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate actiona spre eventuala lor diminuare abrupta.
Experienta arata, ceea ce vom demonstra si noi printr-un exemplu (în schita alaturata), ca în mod normal o parte a platilor efectuate se înregistreaza ca încasari în alte conturi ale clientilor bancii (c), iar platilor facute în conturi catre alte banci sau prin numerar (p) le corespund, în general, încasari (i), astfel ca suma soldurilor succesive ale conturilor de depozit (a si b) ramâne la dimensiuni relativ apropiate, în conditiile unei variatii mari a volumului fiecarui depozit, de la zi la zi (a – b).
D CONT DE DEPOZIT U C D CONT DE DEPOZIT T C
a 1500 a 2000
c 1200 i 2200 p 1800 c 1050
b 2500 b 1150
D CONT DE DEPOZIT Z C D CONT DE DEPOZIT K C
a 3500 a 150
c 1750
p 1500 c 1050 c 1200
b 250 b 300
D CONT DE DEPOZIT X C D CONT DE DEPOZIT Y C
a 2750 a 2400
c 1750
p 2400 i 1400 p 1300 i 1700
b 1750 b 4250
a = 12000 p = 6500 b = 10500
c = 8000 i = 5000
Evolutia disponibilitatilor din depozitele la vedere se caracterizeaza în mod necesar printr-o anumita variatie a sumei soldurilor, în care se delimiteaza un anumit sold mediu permanent care exprima posibilitatile de fructificare a depozitelor de catre banca prin folosirea lor ca resurse de creditare (vezi fig. 3.1.).
depozite
(mld)
30000
20000
25000
15000
10000
Sold mediu permanent al depozitelor
la vedere
timp
Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesita însa prudenta, întrucât angrenarea resurselor din depozite în proportii exagerate, ar putea crea dificultati bancilor, în cazurile în care deponentii ar solicita, în ritmuri si volume neprevazute, disponibilitatile din conturi. Depozitele la vedere reprezinta cea mai stabila resursa a bancilor comerciale. In fapt depozitele la vedere au mai multe forme de existenta.
Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite sa asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat. De aici posibilitatile mai restrânse acordate titularilor privind miscarea din cont prin încasari sau efectuari de plati. Unele banci aplica restrictii si cu privire la retrageri. Astfel bancile engleze cer sa fie anuntate cu 7 zile anticipat pentru retragerile mai importante, desi în fapt nu aplica aceste prevederi. Normele de operare în aceste conturi orienteaza deci spre o dinamica stabila întrucât aceste tipuri de conturi asigura pentru bancile comerciale marea majoritate a resurselor dimensional, si cu un mare grad de stabilitate în timp.
Depozitele la termen. Potrivit conventiei între deponent si banca privind termenele si celelalte conditii de depunere (dobânzi etc.) creaza o baza sigura de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura si durata acestor resurse. Pentru bancile comerciale forma principala de atragere o reprezinta conturile de depozit de investitii. Pe termen de la o luna pâna la un an, în practica bancilor engleze, aceste depozite se refera la sume mari (peste 10000 £) care sunt atrase de banci în conditii negociate în fiecare caz în parte. De asemenea bancile comerciale deschid clientilor conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care sa asigure regularitate în procesul de economisire.
In considerarea structurii pasivelor bancare si în orientarile cu privire la managementul acestora trebuie sa se tina seama de realitatile de pe pietele nationale ale creditului reflectând evolutii si tendinte specifice. In timp, asa cum exprima tipic situatia din SUA structura pasivelor bancare se schimba (vezi tabel 3.1.).
O prima apreciere pe care trebuie sa o facem, desi nu este primordiala ca importanta, o reprezinta stabilitatea aportului capitalului propriu. De asemenea, pe acelasi plan de relevanta, este cresterea creditelor în totalul pasivelor. Asa cum arata si experienta altor tari, în timp, creste gradul de redistribuire a resurselor pe plan interbancar (vezi si tabelul 3.1.), ceea ce înseamna reducerea relativa a resurselor provenite din afara sistemului bancar.
Revenind la semnificatia tabelului anterior (3.1.), în SUA, ca de altfel si în alte tari, se constata scaderea generala a depozitelor, în ansamblul pasivelor si îndeosebi scaderea ampla a depozitelor la vedere.
Distributia principalelor resurse bancare(tabel 3.2.)
Si în tabelul 3.2. se poate analiza acelasi fenomen, realizându-se în decurs de 42 de ani (din 1950 pâna în 1992) o scadere a depozitelor de aproximativ 14% (de la 92% la 78%). Strategia constituirii de resurse din depozite este o chestiune vitala pentru banca. Aceasta asigura independenta bancilor, pentru ca neavând resurse proprii ea trebuie sa apeleze la piata interbancara. In exemplul prezentat se constata ca aceasta diferenta de 14% a fost acoperita treptat prin împrumuturi, fapt ce presupune însa suportarea unor costuri legate de evolutia pietii. Uneori aceste costuri devin foarte ridicate. Se remara concomitent, o scadere abrupta a depozitelor la vedere (de la 70% la 14% în 1992) si o crestere a depozitelor la termen (de la 22% la 64% în 1992), ce sta sub semnul cresterii interesului clientilor pentru remunerarea lor.
Reglementarea depozitelor (în întelesul unor norme bancare speciale) având drept obiect principal un regim de dobânzi scazut, a avut rol esential în reorientarea deponentilor catre alte modalitati de fructificare, în principal transformarea disponibilitatilor destinate depunerilor în capitalui angajate în relatii de credit obligatar, în economii financiare. Si în acest domeniu s-a generalizat experienta SUA, inovatiile aduse fiind preluate si pe alte piete nationale. Astfel pentru atragerea deponentilor individuali, a economiilor familiiilor, începând din 1981 s-au generalizat în SUA conturile NOW (negociable orders of withdrawal) si apoi, din 1983, conturile SUPER NOW, a caror trasatura, comuna, este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordate pentru soldul disponibilitatilor, în timp ce contul, respectiv soldul sau, poate fi utilizat si pentru platile curente. Asemenea conturi sterg astfel diferenta dintre depunerile la vedere si depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator; dar din punct de vedere al dobânzii bonificate creaza avantaje asigurând un nivel ridicat, similar depunerilor la termen.
Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o varianta a conturilor NOW, care presupune mentinerea în cont a unui depozit minim neremunerat destinat platilor curente, în timp ce sumele încasate ce depasesc acest plafon sunt virate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de cont. Ele se bazeaza practic, pe principiul de separare a fluxului de încasari din cont la sfârsitul zilei în sensul ca o cantitate negociabila ramâne în contul curent pentru a servi drept tampon în operatiunile de trezorerie, iar restul trece într-un cont ce e remunerat cu dobânda pietei monetare. Presupunând pentru un cont ATS limita de 30 000$, situatia se va prezenta astfel:
D Cont curent C D Cont paralel C
30 000 250 000
(sold initial) 60 000
300 000 240 000
(încasari) (plati)
60 000
(sold trecut în cont)
30 000
(sold final)
Satisfacerea cerintelor clientilor de a li se remunera depozitele majore pe care le au determina si o satisfacere a cerintelor bancii de avea niste resurse proprii. In scopul mobilizarii detinerilor de fonduri ale firmelor bancile comerciale au dezvoltat de asemenea modalitati specifice.
Certificatele de depozit emise de banci (în valori nominale sub 100 000 $ [Small C.D.], sau peste aceasta suma, [large C.D. sau Jumbo C.D.]) având o gama larga a scadentelor si o remunerare orientata dupa nivelul de piata al dobânzii, asigura o larga angajare a disponibilitatilor temporare ale firmelor. Forma lor de hârtii de valoare negociabile implica o larga accesibilitate determinata de lichiditatea lor specifica decurgând din facilitatea negocierii lor pe piata.
Emisiuni bancare de certificate de depozit( tabel 3.3.)
Asa se explica si dezvoltarea accelerata a emisiunilor bancare de certificate de depozit negociabile (vezi tabelul 3.3). Certificatele de depozit pot fi si nominale, dar si la purtator având mare cautare în rândul clientilor în special pentru caracterul lor negociabil (clientii pot cumpara certificate de depozit în cazul unor excedente de lichiditati si le pot vinde în cazul unui deficit). Fondurile comune de creante (Money Market Mutual Funds) constituie în prezent o modalitate în continua si ampla crestere a atragerii resurselor de catre banci prin titlurizare, prin autonomizarea administrarii unor creante, în cadrul unui sistem specific.
Esential pentru problema pusa în discutie, este ca bancile pot înstraina anumite creante, în conditii de piata, recuperând resursele investite, în scopul desfasurarii altor operatii de credit. Se creaza astfel conditii de amplificare a raporturilor de credit pe baza atragerii ample a resurselor, în conditii stimulative de remunerare, convenabila, la nivelul pietei, pentru detinatorii de capital. Fondurile comune de creante sunt pe larg folosite în multe tari, între care Australia, Canada etc. Deosebit de semnificative sunt proportiile pe care le au fondurile comune de creante într-o tara cu functii de centru financiar international, ca Elvetia unde în sistemul bancar se asigura 32% din pasive pe aceasta baza (232 mld. franci elvetieni în 1984).
Trecerea în revista a pasivelor bancare scoate pregnant în evidenta evolutiile si tendintele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, cai noi ale managementului bancar; au impus diversificari si inovatii a caror implementare pe pietele nationale a trebuit sa tina seama de conditiile specifice în care se formau disponibilitatile si de preferintele detinatorilor de capital pentru valorificare; astfel ca proportiile în care aceste modalitati, de regula, general adoptate, au patruns fiecare, în parte, pe pietele nationale, au fost determinate de conditiile specifice si de gradul de penetrabilitate si competitivitatea bancilor.
Pasive de provenienta interbancara pe plan intern(tabel 3.4.)
(în procente din total pasive interne)
In managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipica, determinata de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerinta ca bancile sa se sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea si oportunitatea utilizarii lor în asigurarea lichiditatii (vezi tabelul 3.4). Tabelul 3.4. reflecta la nivelul principalelor tari dezvoltate o crestere a pasivelor de provenientă interbancară cu cel putin 1-2%. Consecinta directa o va reprezenta însa, cresterea costurilor pentru banca, corelata cu o crestere a gradului de lichiditate.
3.1.3. Evaluarea activitatii de procurare a resurselor bancare
Pentru prezentarea activitatii de evaluare a procurarii resurselor, vom utiliza un exemplu concret, preluat din experienta bancilor franceze1), reliefat în tabelul 3.5.
Tabelul este de fapt o reprezentare bilantiera a unei banci franceze fiind structurat în utilizari si resurse. Resursele sunt exprimate în functie de dimensiunile lor si de costul procurarii, respectiv dobânda medie. Se observa în acest context o diferentiere a dobânzilor în functie de tipul de resurse, pornind de la conturile curente sau ordinare pentru care se practica o dobânda foarte mica (0,75%) si ajungându-se la certificatele de depozit pentru care se bonifica cea mai mare dobânda, respectiv 9,2%. Pe ansamblu, banca realizeaza prin atrageri 675000 mii FRF la o dobânda medie de 4,95%, ceea ce va determina o cheltuiala cu dobânzile ce se ridica la suma de 33425. Pentru utilizari se obtine un total de 125000 mii FRF, ceea ce înseamna ca s-au realizat plasamente în valoarea precizata, la o dobânda medie de 12,48%, realizându-se venituri din dobânzi în suma de 15600.
Datorita functionarii acestui compartiment ca centru de profit si de cheltuieli, o parte a excedentului înregistrat se acorda sub forma creditelor interne altor compartimente, pe sistemul cesiunilor. Suma acordata prin cesiune, în cazul analizat este de 550000 la o dobânda medie de 9,5% ceea ce determina venituri suplimentare din dobânzi, de 52250. Acest important centru de costuri si profit, ce se ocupa cu gestionarea depozitelor realizeaza în cazul analizat un venit total de 67850 si va plati pentru resursele atrase 33425. Prin diferenta vom obtine dobânzile nete, respectiv veniturile din dobânzi nete ce sunt prezentate în partea de jos a tabelului (67850-33425 = 34425). Tot în partea de jos a tabelului mai sunt prezentate comisioanele încasate în valoare de 1175, precum si pierderea datorata constituirii rezervelor minime obligatorii (-1450), care este suportata de toate compartimentele. Aceasta pierdere reprezinta de fapt un cost al imobilizarii.
Profitul net bancar obtinut este de 34150, din care însa se vor deduce cheltuielile corespunzatoare compartimentului, respectiv cheltuielile de personal, cheltuielile generale, cheltuielile interne refacturate precum si provizioanele. Provizioanele în cazul compartimentului de gestiune a depozitelor se refera strict la pierderi specializate, ceea ce explica si suma relativ mica constituita (600). O cheltuiala suportata de toate compartimentele o va determina întretinerea compartimentului de informatica ce le deserveste. Aceasta da nastere la o noua decontare între compartimente. Compartimenul de gestionare a depozitelor trebuie sa-si desfasoare activitatea concentrându-se asupra atributiilor sale functionale, adica preocuparea pentru cresterea atragerilor respectiv a resurselor. Este de fapt o preocupare pentru cresterea independentei bancii întrucât depozitele, certificatele de depozit, bonurile de casa, asigura resursele proprii independent de piata monetara.
In vederea realizarii functiunilor sale bancile trebuie sa practice o politica de costuri corespunzatoare, adica remunerarea la nivele înalte a depozitelor mari ceea ce va determina un randament mai scazut pentru banca; si totodata mentinerea dobânzilor la nivelul pietei datorita concurentei puternice. Acest aspect determina necesitatea unei optimizari a raportului costuri-resurse. In ce priveste costurile, ele pot fi reduse prin sisteme de gestiune eficienta si prin efectele pozitive ale gestiunii mijloacelor de plata.
O parte a depozitelor bancii încorporeaza si prime de risc, ceea ce înseamna ca prezinta o volatilitate crescuta. In aceasta situatie sunt certificatele de depozite mari care sunt latente un timp, pâna când proprietarul gaseste o modalitate de plasare. Ele intra în categoria depozitelor cu ciclu necunoscut sau “adormite” si pot fi supuse pretentiilor de plata inopinate. Acest fapt va determina o cerinta de lichiditate si inerent apelul la piata monetara pentru procurarea de resurse, ceea ce la rândul ei va determina cresterea costurilor pentru banca.
Managementul depozitelor ca latură a gestiunii lichiditatilor
In abordarea indicatorilor folositi pentru aprecierea lichiditatii, respectiv a gradului de administrare a pasivelor vom insista asupra unor notiuni utilizate în practica bancara a SUA1). O prima categorie de termeni apare în sfera pasivelor. Depozitele principale (core deposit) reprezinta depozitele colectate pe pietele locale, factor esential pentru activitatea unei banci. Se stabilesc pe baza depozitelor bancare interne din care se scade depozitele la termen de talie mare (peste 100 000). Pasivele inconstante (volatile liabilities) sau depozitele cu regim de piata monetara sunt determinate prin însumarea:
depozitelor la termen de talie mare (peste 100 000);
depozitele de la oficiile din strainatate;
titlurile vândute cu clauza de rascumparare.
O alta categorie de termeni apare în sfera activelor. Astfel plasamentele temporare în active reprezinta activele care pot fi usor, repede si sigur transformate în numerar. Ele sunt considerate ca o suma care cuprinde:
soldul disponibilitatilor purtatoare de dobânzi aflate în conturi la alte institutii de credit;
soldul detinerilor de titluri de stat cu conditii de rascumparare;
credite si titluri cu scadente mai mici de un an.
Dupa cum se vede, putem spune înca din start ca o apreciere semnificativa privind managementul pasivelor nu se poate face numai prin examinarea pasivelor însesi si adesea în corelare cu evolutia activelor, în ansamblul lor si în special cu unele elemente ale activelor.
Prin traditie masurarea lichiditatii bancare se face prin raportul:
credite
depozite principale
care exprima gradul în care depozitele acopera cererea de credite.
In conditiile în care rata este mică banca va avea o mai mare lichiditate stocată si deci posibilă a fi utilizata la nevoie (prin activele lichide sau usor lichidabile detinute). O asemenea banca ar putea avea raportul: 57 = 0,95
60
O alta grupa de banci poate fi caracterizata astfel:
= 1,11 marcând, în corelatie un bun management.
60
Punctul unde rata:
îsi schimba sensul, de la mai jos de 1 spre mai mare decât 1, poate fi considerat ca un punct de referinta care separa bancile cu lichiditate stocata de bancile care au un real management al pasivelor.
De fapt indicatorul propus este un indicator compus:
Bancile cu un bun management al pasivelor au deci:
mai putine depozite principale pe unitate de active;
acorda mai multe împrumuturi pe aceeasi unitate de active si deci;
în ansamblu realizeaza o crestere a creditelor acordate sprijinindu-se pe un volum mai restâns al depozitelor.
Dar, exista si banci cu un management al pasivelor agresiv. Gradul lor de agresivitate se determina prin indicatorul: dependenta fata de pasivele mari. Ca indicator acesta se calculeaza astfel:
Dependenta fata de = Pasive mari – Plasamente temporare
pasivele mari Activele valorificabile – Plasamente temporare
Recurgând la un sir de ipoteze posibile:
– 30 = 20 = 1 ;
90 – 30 60 3
50 – 10 = 40 = 1 ;
90 – 10 80 2
70 – 10 = 60 = 3 ;
90 – 10 80 4
devine evident ca, valoarea indicatorului se majoreaza pe masura ce:
se majoreaza volumul depozitelor mari;
se micsoreaza plasamentele temporare.
Deci, un indicator mare subliniaza o dependenta mare, în timp ce diminuarea valorii indicatorului marcheaza o reducere a unei asemenea dependente. Acest indicator este valabil bineînteles în sfera bancilor mari americane, care se apreciaza ca evolueaza în jurul nivelului de 0,5 (50%). Din cele de mai sus rezulta importanta raportului:
Plasamente temporare utilizat, el însusi ca indicator de masurare a lichiditatii.
Active
Plasamentele temporare reprezinta 15-20% din totalul activelor bancare. Rata plasamentelor temporare tinde sa scada pe masura ce talia bancii creste.
Raportul: reprezintă comparații între activele ce asigura lichiditatea si pasivele care o primejduiesc. Experienta americana arata ca acest raport scade valoric pe masura ce creste talia bancilor respective. Iata ca prin prisma acestor indicatori noi putem sa facem o apreciere privind calitatea si nivelul managementului bancar prin diferentierea:
bancilor cu lichiditate stocata,
de;
bancile cu management al pasivelor.
Dar analiza nu se poate opri aici. In scopul aprecierii de ansamblu trebuie efectuata o analiza aprofundata a pasivelor în corelatie cu activele, operatiune ce se va dezvolta într-un capitol urmator.
Gestiunea creditelor bancare
Tipuri principale de credite acordate de banci
Operatiunea de creditare reprezinta actul prin care banca pune la dispozitia, sau se obliga sa puna la dispozitia clientilor fondurile solicitate sau îsi ia un angajament prin semnatura în favoarea acestora.
Se considera ca exista patru FORME principale prin care se consimt creditele:
Cesiunea de creante materializate (sau nu) prin efecte care pot fi scontate, preluate în pensiune sau fac obiectul unor avansuri. De asemenea, în acest cadru, unele cesiuni de creante pot fi utilizate ca garantii.
Punerea la dispozitie a fondurilor, în cadrul unui contract ce reprezinta particu-laritati multiple privind:
modul de acordare: – o singura transa;
– esalonate;
modul de rambursare: – în bloc;
esalonat;
progresiv;
garantiile: – reale;
-personale.
Creditul prin semnatura. In cadrul acestuia, angajamentele bancii privesc urmatoarele aspecte:
se obliga sa acorde un credit;
se angajeaza sa se substituie clientului în cazul în care acesta devine falit;
banca acorda garantie clientului, favorizându-l astfel sa obtina credite de la alte institutii;
prin acordarea creditului prin semnatura, clientul evita imobilizarile disponi-bilitatilor proprii pentru constituirea unor depozite privind garantiile.
Soldul descoperit în cont, pentru a face fata unor nevoi de plati curente. De subliniat faptul ca, în unele tari se utilizeaza, în altele sistemul nefiind acceptat. In România, nu e folosit.
CATEGORIILE de credite, de care beneficiaza clientii bancii, pot fi structurate astfel:
Creantele comerciale, ce cuprind la rândul lor mai multe spete de credite:
( Scontul comercial, reprezinta operatiunea prin care banca preia un efect de comert (cambie, bilet la ordin) si în schimbul ei, pune la dispozitia clientilor valoarea actuala, exprimata ca diferenta între valoarea nominala si agio.
Va = VN – AGIO
AGIO este în acest context compus atât din scont sau dobânda aferenta perioadei respective, cât si din comision. Comisionul poate îmbraca mai multe forme:
Comisionul de gir. Prin aceasta operatie, banca gireaza si aplica acest comisi-on de gir, ce poate avea în componenta si un comision de risc.
Comisionul de încasare;
Comisionul de trimitere la acceptare (cambia acceptata este mai bine apreciata datorita angajamentelor trasului.
Notiunea de AGIO poate fi exprimata si ca un ansamblu de cheltuieli ce genereaza o operatiune bancara.
Operatiunile asimilate. Printre acestea trebuie mentionate, ca fiind mai importante, biletele la ordin de mobilizare a efectelor comerciale. Acestea sunt subscrise la ordinul bancii, semnate de clientii bancii si se emit pe baza altor cambii sau bilete la ordin de care beneficiaza clientii respectivi. Prin ele se substituie operatiile de credit, semnate de alti parteneri cu o creanta semnata de clientul bancii. Efectul obtinut, este asemanator celui aferent pensiunii. Diferenta (AGIO) e înregistrat în contabilitatea bancii în contul: 376 – “Venituri înregistrate în avans“, care este un cont de regularizare. Din acest cont, lunar se preiau sumele necesare si se înregistreaza ca venituri, prin contul: 70211 –“Dobânzi de la operatiunile de scont, asimilate si alte creante comerciale”
Operatiuni de factoring. Este operatiunea prin care clientul numit aderent, transfera proprietatea creantelor, bancii comerciale denumita factor. In cadrul acestei operatiuni trebuie avute în vedere mai multe aspecte:
Banca îndeplineste functia de încasare a efectelor si de asemenea îsi asuma riscul, în conditiile contractuale prevazute. Pentru ca repartitia sa fie echi-librata, regula este ca factorul sa preia cu exclusivitate toate creantele, pentru ca altfel se poate ajunge la situatia ca factorului sa-i fie transferate numai creante cu grad de risc ridicat.
Prevederile contractuale se stabilesc pe baza unei experiente comune, banca tinând cont de gradul de risc, de posibilitatea aparitiei creantelor îndoielnice.
In urma contractului banca plateste aderentului diferenta dintre valoarea nominala si AGIO imediat sau la scadenta. In functie de modul de punere la dispozitie a sumelor respective, se diferentiaza doua categorii de conturi de factoring:
-disponibile, evidentiate în contul: 25211–“Conturi de factoring disponibile“, daca exista întelegerea ca sumele sa se puna la dispozitia clientului imediat;
-indisponibile, evidentiate în contul: 25212 –“Conturi de factoring indisponibile“, daca întelegerea este ca sumele sa se puna la dispozitie, la scadenta.
Exista în cadrul acestei operatiuni, posibilitatea retinerii garantiilor pentru acoperirea riscului de încasare. Contul prin care se evidentiaza aceste retineri este: 25336 – Alte depozite colaterale.
Creditele de trezorerie, sunt creditele acordate clientelei, pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichiditate privind acoperirea necesitatilor de exploatare curenta. Pentru clienti este important faptul ca ele pot fi luate imediat si pe baza unui grad mai mare de libertate. Ele se mai numesc si credite de cont curent si pot ramâne uneori cu sold debitor. Asemenea relatii, pot fi derulate numai cu o anumita categorie de clienti. Pe aceasta cale unele banci sprijina si sustin întreprinderile de grup, caz frecvent întâlnit în Franta, Japonia, etc. Banca poate fi foarte utila în aceasta ipostaza, întrucât procura firmelor grupului resurse. Prin aceste operatiuni, Grupul asigura atragerea unor resurse, din afara mediului sau (din atragerea de depozite) folosindu-le în scopuri lucrative. Bancile sunt interesate sa acorde credite în conditii de siguranta crescuta. Din acest motiv bancile selecteaza din rândul clientilor acele firme care au un potential deosebit, acordâdu-le regimuri speciale de creditare. Se asigura în acest cadru o operativitate ridicata în ce priveste creditarea, fara a solicita informatii asupra modului de utilizare a banilor. Banca este libera sa fie mai îngaduitoare cu unele firme, dar poate fi pe de alta parte, severa în cazul altora, în functie de evaluarile realizate asupra ei.
Intre creditele de trezorerie se includ:
creditele privind vânzarea în rate;
creditele acordate persoanelor fizice;
creditele acordate prin facilitati – carte de plată;
creditele permanente;
creditele globale;
creditele de finantare a stocurilor;
avansurile temporare garantate cu certificate de depozit;
avansurile pentru importuri.
Creditele de export
Cadrul general
Perioada actuală se caracterizeaza pe plan mondial printr-o impulsionare deosebita a exporturilor, atât la nivelul tarilor dezvoltate, amplificata de tendinta de expansiune economica a acestora, de acapararea a noi piete de desfacere; cât si la nivelul tarilor slab dezvoltate unde se aplică politici de promovare a exporturilor. In concluzie, toate tarile sprijina pe diverse cai, exporturile. O amplă influentă în promovarea exporturilor o are găsirea resurselor de finantare. Statul sprijina exporturile pe doua cai:
prin înfiintarea institutiilor de garantare a creantelor din export;
prin subventionarea unei parti a dobânzilor. Reducerea dobânzilor constituie un avantaj considerabil cu efecte concurentiale implicite. Evident aceste avantaje pentru cumparator sunt paralele cu subventiile pe care statul exportatorului va trebui sa le plateasca acestuia, prilejuind cheltuieli bugetare egale.
Potentialul economic al statelor fiind diferit, se creaza un mediu concurential acerb, care va determina la rândul lui un climat de dumping. Practic, fiecare stat va dori sa sprijine exportul într-o masura mai mare decât vecinul, ceea ce va duce la o crestere deosebita a subventiilor. Acest climat va afecta în final, pozitia economica a tarilor. In conditiile cresterii vertiginoase a comertului exterior si a multiplicarii sprijinului statelor, având în vedere si preîntâmpinarea exagerarilor din partea unor tari, care intensificând tendintele concurentiale amenintau sa le prejudicieze grav interesele, principalele tari dezvoltate, mari exportatoare, au tatonat posibilitatile de concertare a politicilor lor în domeniul conditiilor de creditare practicate în comertul exterior. S-a încheiat astfel, o conventie între principalele tari dezvoltate, conventie purtând titulatura de: “CONSENSUS“. Principalele elemente ale aceste conventii prevad:
Acordarea de credite pentru produsele contractate este conditionata de o plata imediata, efectiva, cel mai târziu în momentul livrarii, de minimum 15%.
Duratele maxime si dobânzile minime pe categorii de tari sunt stabilite (normate).
Aceste conditii obligatorii sunt explicitate pe trei categorii de tari:
tari relativ bogate, în partea superioara;
grupa intermediara;
tari relativ sarace, în partea inferioara.
Duratele erau mai mari pentru tarile relativ sărace, iar dobânzile erau mai mari pentru tarile relativ bogate1).
Rambursarea si plata dobânzilor sa se efectueze în transe periodice, intervalul dintre rambursari urmând sa nu depaseasca un semestru. Rambursarile si plata dobânzilor trebuie sa înceapă cel mai târziu la 6 luni de la data de la care s-a considerat termenul de creditare.
Concentrarea si limitarea sprijinului numai pentru creditele propriu-zise si restrângerea creditelor de completare sau acoperire a cheltuielilor locale legate de realizarea proiectului respectiv, preîntâmpinând interpretarile cumparatorului de a considera dobânzile aferente, ca o dobânda data, proprie întregului credit ce i se acorda, ceea ce conduce de fapt la cresterea subventiilor. Acest din urma credit mai poarta denumirea si de credit de finantare sau financiar. Deci, fata de creditul de export propriu-zis care se acorda pentru achizitionarea utilajului sau echipamentului respectiv, creditul de completare se utilizeaza pentru punerea efectiva în functiune a acestuia (ex: cheltuieli de procurare a instalatiilor suplimentare; constructii, investitii pentru punerea în functiune).
“CONSENSUS“-ul îsi are limitele sale în sensul ca nu prevede mijloace coercitive de asigurare a aplicarii acordului. Incalcarea normelor acordului nu comporta nici o sanctiune. Singura obligatie a statului care mentioneaza o asemenea încalcare este, de a comunica, înainte de înfaptuire, celorlalte tari participante la acord. Acestea, în consecinta, au dreptul de a oferi aceleasi conditii de creditare pentru operatiunea respectiva (matching). In concluzie, putem spune ca acest climat concurential poate fi reglat numai în conditiile unei reale cooperari între state.
Practica tarilor dezvoltate
In functie de situatiile expuse mai sus, exista trei categorii de credite de export:
credite administrate – cu garantii si dobânzi subventionate, supuse controlului si sprijinului guvernamental;
credite cu garantie pura, practicându-se dobânzile negociate, fara subventii;
credite libere, fara subventii si fara nici o interventie a puterii publice.
In practica tarilor dezvoltate, creditele de export sunt clasificate, dupa cum urmeaza:
Creditele acordate prin cambii, ce se refera la creditele pe perioade relativ scurte, promovate de banci, prin avaluri.
Credite furnizor, acordate de exportator cumpărătorului extern sub forma marfurilor ce fac obiectul contractului de livrare internationala, fie pe termen mediu (2-5 ani) fie pe termen lung (5-10 ani). Furnizorul se comporata nu numai ca vânzator ci si ca finantator, putând sa coreleze conditiile de livrare cu cele de finantare a proiectului. De fapt, furnizorul nu este dispus sa angajeze propriile sale resurse în creditul acordat, ci ramâne ca un intermediar, cedând titlurile de credit, bancii sale.
Creditele de prefinantare, sunt acordate de catre banci exportatorilor si sunt menite sa asigure mijloacele necesare acoperirii cheltuielilor de fabricatie (achizitia materiilor prime si materialelor, cheltuieli de prelucrare, etc.) sau achizitiei marfurilor destinate exportului. De exemplu, achizitia de cereale printr-o retea, pentru a fi exportate, presupune efectuarea unor cheltuieli cu plata cerealelor, a transportului a chiriei pentru siloz, etc. In acelasi mod, se pot acorda credite de prefinantare, în cazul constructiei navelor (acestea necesită pentru constructie, aproximativ 1-1 ½ ani).
Creditele de prefinantare revolving sunt acordate întreprinderilor comerciale si industriale în scopul achizitiei, sau fabricarii si stocarii loturilor de produse, în scopul de a satisface eventualele comenzi ulterioare la export. Aceste credite se acorda în functie de necesitatile justificate, pe termen pâna la un an, putând fi reînnoite în continuare. Prin acestea creditul actioneaza ca un substitut al fondului de rulment care acopera stocurile constituite în vederea exportului.
Creditele acordate cumparatorului, se pot acorda atât sub forma acreditivului, cât si a creditului cumparator (forma acordată de banci).
Creditul cumparator, se acorda de regula pe termen lung cumparatorilor, respectiv imporatatorilor de echipamente si utilaje sau bancilor acestora, aferent unor proiecte importante si de valori considerabile. In asemenea cazuri, se angajeaza resurse importante, ceea ce implica angrenarea directa a cumparatorului, în relatia cu bancile comerciale si responsabilitatea ambelor parti. Desi raporturile de credit vizeaza direct cumparatorul si banca, întreprinderea exportatoare are un rol important atât în contractarea partenerilor cât si în precizarea conditiilor de creditare. De fapt, cumparatorul se adreseaza firmei exportatoare pentru echipamentele si utilajele de care are nevoie, care, în conditiile în care se întrevede certitudinea livrarii, se preocupa de conturarea posibilitatilor de creditare.
Banca, solicitata de exportator sau de însusi cumparatorul în colaborare cu furnizorul, într-o prima etapa, face o oferta, ale carei prevederi sunt adaptate particulatitatilor proiectului, respectiv conditiilor de livrare a echipamentului, venindu-se în întâmpinarea solicitarilor cumparatorului privind asezarea termenelor de plata si dobânzii, garantia, suporatarea si asigurarea riscurilor.
Exista tendinte, din partea furnizorului, de a folosi, independent de avansurile primite si o parte din creditul contractat, de regula în functie de mersul fabricatiei produselor, ce fac obiectul contractului de export si de credit. O asemenea formula de finantare a furnizorului este agreata si de cumparator.
Creditele de echipament, sunt creditele ce se acorda beneficiarilor interni pe termen mediu sau lung, pentru finantarea investitiilor productive efectuate de clienti. In aceasta categorie pot fi incluse si creditele acordate unitatilor agricole pentru investiti productive. Aceste credite pot beneficia de dobânzi subventionate.
Credite acordate pentru achizitia de bunuri imobiliare, care includ la rândul lor,
doua categorii principale:
credite investitor, acordate investitorului, cel care face pentru scopul propriu achizitii, amenajari, reparatii de bunuri imobiliare.
credite promotor, acordate celui care dezvolta activitati de achizitii si vânzari de terenuri, demararea lucrarilor, constructii, amenajari de bunuri imobiliare; si care este organizat sub formă de antrepriză.
Operatiunile de pensiune, reprezinta o forma de acordare a creditului, ce are loc pe baza considerarii si depunerii la banca a titlurilor, în primul rând a valorilor mobiliare sau a titlurilor de creantă negociabile (bonuri de tezaur, certificate de depozit, etc.). Valorile primite în pensiune evidentiaza creditele acordate de banca, iar cele date în pensiune evidentiaza împrumuturile primite de banca. Bancile pot intra în relatii cu celelalte banci si cu Banca centrala, prin intermediul acestor operatiuni de primire sau dare în pensiune.
Creditele consortiale, îsi bazeaza denumirea pe tehnica utilizata si nu pe natura creditului. Se recurge la acest procedeu de asociere a bancilor atunci când dimensiunea creditului este foarte mare si deci impune divizarea riscurilor prin participarea mai multor banci.
Participarea consortială este prezenta în cazul:
creditelor promotoare;
creditelor de export;
creditelor internationale “roll over“, credite care sunt angajate pe o perioada lungă dar pentru care ratele dobânzilor se pot modifica periodic (de regula trimestrial) în functie de un parametru determinat (LIBOR, PIBOR, BUBOR). Fluctuatiile la LIBOR pot fi de 2,5 – 3 1/3%, modificându-se numai baza, adaosul ramânând fix.
In asemenea situatie, prin conventie, se stabilesc conditiile de participare si rolul pe care si-l asuma fiecare banca în calitate de responsabil (CHEF DE FILLE), participant sau subparticipant.
Se stabilesc, de asemeni:
cotele de participare la trezorerie;
cotele de participare la risc (în functie de riscul asumat si remunerarea este corespunzătoare).
Responsabilul (CHEF DE FILLE) colecteaza participarile si le angajeaza la termenele stabilite, si implicit efectueaza distribuirea rezultatelor compuse din restituiri, dobânzi, comisioane de angajament si garantare.
Angajamentele consortiale se dezvolta pe scara larga si în emisiunile de titluri.
Regimul creditelor restante si îndoielnice
Analiza portofoliului de credit
Unitatile bancare realizeaza o evaluare a clientilor, în functie de care se deruleaza relațiile viitoare dintre acestia. Calitatea portofoliului de credite a bancii va depinde de:
nivelul de performanta a activitatii debitorului (a împrumutatului);
diferentierea creditelor functie de utilizarile lor.
In continuare vom urmări procedee asimilate în practica bancilor românesti.
Stabilirea performantelor financiare ale împrumutatului
Determinarea calitatii debitorului se apreciaza de banci prin încadrarea într-una din categoriile A..E prevazute si are la baza un sistem de clasificare a agentilor economici în 5 categorii:
Categoria A: împrumutati cu o activitate economico-financiara rentabila, având asigurate toate conditiile de aprovizionare-desfacere, tehnologice, organizatorice si de personal ce determina rambursarea la termen a ratelor scadente aferente creditelor contractate cât si a dobânzilor bancare.
Categoria B: buna situatie economico-financiara în prezent, îsi realizeaza indicatorii de bonitate la un pret superior, dar pentru perioada urmatoare nu sunt perspective privind mentinerea performantelor financiare la acelasi nivel, existând fie probleme de natura organizatorica, tehnologica, de personal, fie legate de natura si obiectul activitatii.
Categoria C: în prezent situatia financiara si economica satisfacatoare, existând tendinta de înrautatire a indicatorilor de productie, eficienta a activitatii, organizatorice si de personal.
Categoria D: situatia economico-financiara caracterizata prin indicatori inferiori, oscilând în perioadele relativ scurte de timp între o activitate nesatisfacatoare si una satisfacatoare.
Categoria E: activitate nerentabila, înregistrând pierderi ce implica incertitudinea privind capacitatea de a rambursa creditul si dobânzile.
Cuprinderea agentilor economici într-o categorie sau alta din cele cinci, trebuie facuta pe baza analizei performantelor economico-financiare potrivit unui set de criterii si anume:
forma de organizare a agentilor economici;
sectorul în care-si desfasoara activitatea si pozitia unitatii în cadrul ramurii sau subramurii;
lichiditatea patrimoniala;
rata autonomiei financiare;
structura economico-financiara;
rotatia activelor circulante;
garantii asiguratorii;
sezonalitatea activitatii desfasurate;
dependenta pe pietele de aprovizionare si desfacere;
nivelul sprijinului guvernamental;
calitatea conducerii;
perspectiva economico-financiara a unitatii.
Clasificari privind utilizarea creditului
Delimitarea creditelor acordate în functie de respectarea termenelor de rambursare stabilite prin contracte, se face astfel:
împrumuturi curente, la care termenele stabilite prin contracte si dobânda aferente, nu au ajuns la scadenta sau ratele au fost achitate la datele convenite în contracte;
împrumuturi cu scadenta întârziata, la care ratele scadente ale creditului sau dobânzile aferente nu au fost achitate la termenul contractual, cu pâna la 30 zile;
împrumuturi restante, la care dobânzile si ratele scadente ale creditului au depasit cu mai mult de 30 zile.
Din analiza împrumuturilor conform metodologiei prezentate se poate determina calitatea portofoliului de credite astfel:
Credite performante (cu risc redus) sunt acele plasamente ce nu implica deficiente si riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei în maniera convenita prin contractul de credit si care se acorda clientilor solvabili pentru afaceri bune.
Credite în observatie acordate clientilor cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care în perioadele scurte de timp întâmpina greutati în rambursarea ratelor scadente si a dobânzilor aferente.
In acestea se includ si acele credite neajunse la scadenta sau cu scadente din împrumuturi si dobânzi aferente rambursate la termen, dar care au fost acordate unor clienti pentru a caror activitate banca prelimina o reducere în viitor a cifrei de afaceri ca urmare a unor posibile probleme din punct de vedere al aprovizionarii tehnico-materiale, a perspectivei de reducere a cererii produselor pe piata, a conditiilor tehnice si tehnologice (utilaje, instalatii uzate moral sau fizic) sau a unor probleme organizatorice si de personal.
Credite sub standard: sunt acele plasamente ce prezinta deficiente si riscuri clare, care pericliteaza lichiditatea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea neta a capitalului si/sau capacitatea de plata a beneficiarului de împrumut.
Aceste credite se caracterizeaza prin posibilitatea reala a bancii de a prelua partial unele pierderi, daca deficietele creditului nu sunt corectate pe parcurs, ca urmare a imposibilitatii recuperarii integrale a împrumutului.
Credite incerte (cu risc major): rambursarea sau lichidarea lor pe baza conditiilor, valorilor si garantiilor existente este foarte discutabila fiind practic neprotejate sau protejate într-o mica masura de valoarea realizabila a garantiei lor.
Credite clasificate drept pierderi: nu pot fi restituite bancii. j
In functie de categoria de credite se poate aplica si un sistem de ierarhizare a dobânzii, astfel:
pentru credite performante: dobânda normala;
pentru credite în observatie: o dobânda cu 3 puncte peste cea normala;
pentru credite sub standard: o dobânda cu 5 procente peste cea normala;
pentru credite incerte: o dobânda cu 10 puncte peste dobânda normala.
Tot în functie de categoria de credit se stabileste si cuantumul provizionului constituit:
pentru creditele performante: 0%;
pentru creditele în observatie: 5%;
pentru creditele sub standard: 20%;
pentru creditele incerte: 50%;
pentru creditele cu pierderi: 100%.
Reprezentarea contabila a derularii procesului de creditare este prezentata în fig. 3.2.
Figura prezinta cele patru etape:
-acordarea creditului;
-constatarea nerambursarii creditului;
-aprecierea îndoielnica a creditului;
-considerarea drept pierdere a creditului sau încasarea creantelor sau rambursarea creditului.
Cu X vom delimita locul unde se va gasi în cont suma reprezentând creditul respectiv.
Acordarea creditului, se realizeaza prin înregistrarea:
2011, 2021, 2031, 2041, 2051, 2061 = 2511
Constatarea nerambursarii creditului, se va realiza mai departe prin înregistrarea:
2811 = 2011, 2021, 2031, 2041, 2051,2061
Aprecierea ca îndoielnica a creditului se înregistreaza:
2821 = 2811
Concomitent se înregistreaza constituirea provizioanelor specifice de risc de credit:
6621 = 2911
A. Considerarea drept pierdere a creditului nerambursat, se înregistreaza:
pentru creante acoperite cu provizioane:
667 = 2821
pentru creante neacoperite cu provizioane:
668 = 2821
Concomitent se înregistreaza diminuarea sau anularea provizioanelor specifice de risc de credit:
2911 = 7621
IV. B. Incasarea creantelor sau rambursarea creditelor se înregistreaza prin:
2511 = 2011, 2012, 2031, 2041, 2051, 2061
3.2.2.2. Evaluarea rentabilitatii bancare a creditelor
Evaluarea rentabilitatii bancare a creditelor este analizata prin intermediul unui exemplu decurgând din practica bancilor franceze1):
tabelul 3.9.
Pentru toate compartimentele importante se face repartizarea activitatilor pe centre de profit. Rezulta deci, ca se va face o evaluare a rentabilitatii creditelor pentru ca rentabilitatea, în ansamblul ei trebuie sa reprezinte o suma a rentabilitatilor pe centre de profit. Pentru activitatea de creditare rezultatele sunt prezentate în tabelul 3.9. Cele doua subtotaluri calculate prezinta o diferenta majora între ele:
în timp ce pentru activ suma este: 475 000 cu o dobânda medie de 12,56%;
pentru pasiv suma este: 170 000 cu o dobânda medie de 6,61%;
diferenta fiind de 305 000 ce va fi acoperita prin împrumuturi interne, rezultate prin cesiuni interne la nivelul bancii.
Observatie: Creantele îndoielnice sunt notate cu dobânda 0%, pentru ca, de fapt s-au constituit provizioane asupra acestor dobânzi. Pe de alta parte la nivelul activului se realizeaza venituri din dobânzi în valoare de 59664, iar la nivelul pasivului cheltuieli cu dobânzile de 40210, ceea ce va determina un venit net din dobânzi de 19454, înscris în situatia explicativa a bilantului. La aceste venituri se adauga, tot în situatia explicativa, comisioanele (2 175) si facturarea rezervelor minime obligatorii, care reprezinta de fapt cota din rezervele minime obligatorii pe care le suporta acest compartiment (- 475).
Produsul net bancar la nivelul acestui compartiment va fi de 21 172, din care vom deduce mai departe cheltuielile cu personalul (-7 500), cheltuielile generale (-1 800) care sunt suportate într-o anumita pondere si de acest compartiment, cheltuielile operationale (-1500) si provizioanele constituite (-5 600). Se poate remarca faptul ca la nivelul acestui compartiment volumul provizioanelor constituite este ridicat ca urmare si a gradului de risc ridicat, în procesul de creditare. Rezultatul net direct va fi de 4772, ceea ce reprezinta contributia la profit a acestui compartiment. Daca ne referim la angajamentele de creditare 475 000, rezultatul net direct va reprezenta aproximativ 1% din acestea. Masurile avute în vedere de compartimentul respectiv în legatura cu cresterea rezultatelor pozitive sunt determinate prin:
Protectia fata de riscul de creditare, ce porneste de la prevenirea aparitiei lui. Trebuie sa se realizeze respectarea normelor privind dispersia riscurilor, ce presupune:
Respectarea normelor de angajare pe fiecare baneficiar. In tara noastra creditele acordate unui singur beneficiar nu pot depasi 20% din capitalul social al bancii, iar în Europa 25%.
Respectarea normelor privind angajamentele totale referitor la beneficiarii de talie mare. Ele nu pot depasi de 8 ori fondurile proprii si nici 10% din fondurile proprii pentru fiecare beneficiar.
Aplicarea unui sistem de delegare privind acordarea si supravegherea creditelor. In acest cadru, se stabileste o ierarhie de acordare si supraveghere a creditelor. Fiecare ofiter de credit are o competenta însemnând ca exista sisteme de delegare pentru aprobarea, angajarea si avizarea creditelor.
Trebuie sa existe un sistem permanent de supraveghere a creditelor în curs, prin care sa se urmareasca utilizarile în functie de normele valabile stabilite prin contract.
O buna calitate a gestiunii administrative si comerciale a dosarelor de credit, incluzându-se aici:
proceduri de tratament al portofoliului prin evaluarea riscurilor si determinarea provizioanelor;
sistemele informatice si contabile, de asa maniera încât sa se poata urmari pista de audit. Toate normele bancare subliniaza acest fapt.
Eficacitatea functiunii contenciosului, prin care toate contractele si toate clauzele acestora trebuie sa fie explicit si clar exprimate astfel încât sa exprime bine interesele bancii, fara sa le neglijeze pe cele ale clientului.
Pozitia bancii în raporturile cu clientii
Premize teoretice privind pozitia bancii în raporturile cu clientii
3.3.1.1.Banca – intermediar în circuitul capitalului
Studiile lui Gurley si Shaw1) care se racordeaza la teoriile actuale ale neokeynesismului si ale monetarismului modern dau o viziune racordata la progresele stiintelor economice contemporane si se bazeaza pe o interpretare rationala a laturii pragmatice a fenomenelor economice.
Potrivit acestei interpretari, în economie actioneaza trei mari categorii de participanti (denumiti si agenti ultimi sau unitati de cheltuieli) pe care le apreciaza dupa rezultatul bugetului lor;
unitatile excedentare, care economisesc (si cauta plasament pentru aceste economii): aceste unitati fiind de fapt familiile;
unitatile deficitare ale caror cheltuieli de dezvoltare în principal, sunt superioare propriilor lor acumulari sau economii, acestea sunt considerate, la modul general, prin denumirea de întreprinderi nonfinanciare, si în fine;
unitati cu situatii alternative, respectiv uneori excedentare, alteori deficitare, situatii în care se afla administratia si exteriorul (acestea din urma ca expresie a interventiei agentilor economici externi pe piata interna).
Este evident ca în aceasta acceptiune se porneste de la considerarea ecuatiei general acceptata: economii = investitii, care exprima orientarea fluxului economic general si deci releva faptul esential ca în economie exista doi poli: împrumutatorul final si împrumutatul ultim, participanti preponderenti ai procesului de redistribuire a capitalului în economie, între care se desfasoara multiple circuite. Un prim circuit este reprezentat de datoria primara. Pe de o parte, în cadrul acestui circuit întreprinderile nonfinanciare emit actiuni si obligatiuni pe care le vând familiilor si-si atrag astfel capitalul suplimentar de care au nevoie. De asemeni întreprinderile nonfinanciare recurg la împrumuturi pe termen mijlociu si lung prin efectele comerciale pe care le semneaza, urmarind acelasi scop.
Familiile se vădesc a fi tot mai mult interesate în achizitia unor asemenea active financiare1) aducatoare de dobânzi si dividente. Ele îsi procura aceste active fie prin subscriere, fie prin accesul la piata de capital, bursa de valori. De remarcat ca familiile nu-si angajeaza integral economiile în aceasta etapa, acestea acordând un interes de asemeni, semnificativ pentru activele lichidate. Trebuie sa subliniem ca aceasta finantare pe linie scurta denumita si finantare directa, nu apeleaza la intermediari financiari. Intermediarii financiari au un rol deosebit în cadrul datoriei secundare. In acceptiunea lui Gurley si Shaw datoria secundara este compusa din ansamblul titlurilor de creanta pe termen scurt, mediu si lung, emise de intermediarii financiari în contrapartida titlurilor datoriei primare pe care acestia le cumpara. Principalii intermediari financiari sunt intermediarii financiari monetari sau bancari (respectiv bancile comerciale si banca de emisiune). Intermediarii financiari bancari emit deci active secundare, zise si indirecte, constituite esential prin diferitele forme de moneda în circulatie (asa cum s-a subliniat, pe baza titlurilor primare pe care le achizitioneaza).
O alta categorie de intermediari financiari, intermediarii financiari nonbancari, în principal organisme specializate în colectarea economiilor (case de economii, fonduri de pensii, companii de asigurari) nu au puterea sa creeze moneda. Acestea emit în principal cvasi-moneda si uneori si active financiare specifice: valori mobiliare. Un rol deosebit în creatia datoriei secundare si efectuarea finantarii indirecte îl au intermediarii financiari bancari. Acestia actioneaza prin operarea unor transformari care sunt necesare sau sunt dorite de clientii lor. In primul rând, intermediarii financiari bancari transforma activele financiare în alte active lichide promovând preferintele pentru lichiditati ale clientilor lor. Detinatorii de active financiare, forme ale datoriei primare, care, prin natura lor, sunt conditionate si riscante, le ofera bancilor spre achizitie (sau le ofera în gaj pentru împrumuturi de care beneficiaza) obtinând active lichide, expresie a datoriei secundare. Astfel se satisfac cerinte vitale pentru existenta si functionalitatea acestor detinatori de asemenea active financiare: familiile sau agentii economici, întrucât satisfacerea la timp a obligatiilor persoanelor privind lichiditatea sunt hotarâtoare pentru ele si pentru mersul economiei în ansamblu.
In al doilea rând, intermediarii financiari bancari transforma economiile pe termen scurt în împrumuturi pe termen mediu si lung. Se rezolva astfel o contradictie fundamentala în fluxul economii-investitii. In timp ce familiile prefera în general sa formeze depozite pe termen scurt, fapt ce corespunde preferintelor lor pentru lichiditate, întreprinderile doresc sa beneficieze de împrumuturi pe termene medii si lungi, în masura sa asigure înfaptuirea proiectelor lor de dezvoltare. Astfel aceasta “armonizare” a “capacitatilor de finantare” a familiilor cu “nevoile de finantare” ale întreprinderilor, care constituie continutul finantarii indirecte, evita devenirea inutila a unei parti din economii si creaza implicit conditii pentru un înalt nivel al finantarii si deci al investitiilor si dezvoltarii economice. Interpretarile moderne privind pozitia bancii fata de clienti pleaca de la rolul ei de intermediar financiar. Banca se afirma ca atare, pe de-o parte ca instrument de transformare a scadentelor. Creditorul si debitorul aflati fata în fata pe piata de capital au adesea obiective opuse: creditorul prefera angajamentele pe termen scurt în timp ce debitorul opteaza pentru creditele pe termen lung. Interventia bancii care colecteaza ofertele de capital cu diferite caracteristici (termene, dobânda, dimensiune) poate asigura redistribuirea acestora în conditiile diferite, determinate.
Se realizeaza astfel primordial satisfacerea debitorului solicitator de credite pe termen scurt prin mobilizarea accelerata a depozitelor pe termen scurt. Astfel ca, pentru satisfacerea unei singure solicitari a unui debitor pe termen lung se ruleaza o serie de depozite succesive apartinând diversilor deponenti. Intermedierea bancara asigura si o uniformizare a conditiilor de piata, asigura orientarea catre conditii medii de dobânda pe durata etc.
Activ Pasiv
Credite Depozite pe
pe termen termen scurt
lung
Pe de altă parte actionând ca intermediar, banca, în al doilea rând preia asupra sa costurile de tranzactie degajând în mod corespunzator atât pe creditor cât si pe debitor. Daca s-ar fi angajat pe piata de capital, piata de titluri, partenerii în cauza, creditorul si debitorul ar fi avut costuri specifice:
pentru creditor: culegerea de informatii asupra caracteristicilor si riscurilor titlurilor emise si cu privire la comportamentul economic si financiar al emitentului;
pentru debitor: promovarea de informatii pozitive pentru forma lui (eventual printr-o agentie de rating).
In calitate de intermediar banca îsi creaza în timp abilitati privind informatiile asupra tuturor conditiilor de piata si în special asupra solvabilitatii debitorilor asigurând un grad de informare major cu costuri mici. In opozitie, agentul, banca intermediara, are o orientare mai extinsa si mai profunda asupra derularii operatiunilor, o maniera de operare (know-how), bine precizata si bine consolidată, astfel ca este evidenta superioritatea sa si se justifica utilitatea recurgerii la agent.
Calitatea de agent este supusa unor incertitudini decurgând din raporturile cu clientii:
selectia adversa si;
hazardul moral.
Alegerea partenerului implica un proces de selectie având în vedere riscurile. Selectia efectuata pe diverse baze si criterii poate avea în unele cazuri, ipostaze diferite cum ar fi selectia adversa, ceea ce înseamna posibilitatea clientului de a avea o atitudine de adversitate fata de agent, în primul rând prin faptul unei lipse de sinceritate, de transparenta si comunicare. Concret este vorba de tainuirea unor informatii de care clientul dispune si pe care nu le comunica agentului. Prin aceasta, riscurile asumate de agent cu privire la pierderile contractuale se amplifica. Lipsa informatiilor de amanunt poate, pe de alta parte, duce spre defavorizarea clientului, la categorisirea într-o grupa de risc neconforma cu situatia lui reala. Asa cum automobilele de mâna a doua au un pret mult scazut, indiferent daca merg foarte bine sau functioneaza defectuos, tot astfel clientii pot fi inclusi, în lipsa de informatii specifice, într-o grupa de risc neconvenabila pentru ei. Bancile se confrunta în relațiile cu clientii si cu hazardul moral. Considerând hazardul ca o situatie imprevizibila provenita din cauze necunoscute sau inexplicabile ajungem la concluzia ca hazardul moral reprezinta în relațiile de credit efectele pagubitoare pe care le poate aduce o comportare amorala a clientilor în operatiunile în care sunt angajati. Hazardul moral se manifesta în aceea ca odata contractul semnat interesele partilor contractante devin divergente. Este clasic exemplul cu automobilul, care odata asigurat, nu mai prezinta pentru proprietar acelasi grad de preocupare si atitudine preventiva. In domeniul creditului sunt frecvente situatiile în care documentele prezentate probeaza o anumita evaluare a riscului (modesta si linistitoare) în timp ce ulterior clientii dau o alta utilizare creditului, mult mai riscanta.
Fiind supusa riscului asimetriei informatiilor, banca poate sa combata efectele sale, în masura în care se preocupa pentru a-si extinde si consolida aria cunoasterii caracteristicilor pietei si a situatiei debitorului. In consecinta, treptat, banca îsi creaza abilitatea ca noile contracte sa se întemeieze pe o baza informationala cât mai completa, astfel încât toate laturile riscante ale procesului de creditare să poată fi preîntâmpinate si prevenite. In consecinta banca îsi formeaza si consolideaza abilitatea sa-si asume riscul de credit si îl asigura bazându-se pe procedee specifice de divizare a riscurilor.
3.3.1.2.Banca – agent al clientului
Dezvoltarea interpretarilor privind rolul bancilor pleaca de la considerarea bancii ca agent în cadrul unei retele de relatii specifice client – agent. Semnificatia generala a notiunii de agent are ca baza persoana care administreaza pentru contul altuia. Dupa cum este cunoscut pietele de capital sunt considerate piete imperfecte unde domneste incertitudinea si asimetria informatiilor. Se stie ca piata perfecta este un model ideal al economiei competitive în care productia de bunuri si servicii si preturile sunt determinate pe piata, concurential, în concurenta cu preferintele consumatorilor si veniturilor lor.
Piata perfecta, asa cum este ea interpretata în lumina eficientei lui Pareto functioneaza în sensul ca:
fiind dat modul de stabilire a preturilor, o realocare a factorilor de productie nu poate duce la cresterea productiei totale;
si data fiind distributia initiala a veniturilor, prin realocarea productiei finale între indivizi nu poate sa rezulte, pentru o persoana mai bine, fara ca sa fie alteia mai rau.
Asa cum interpreteaza Pareto eficienta, este neverosimil ca sistemul de piata al unei economii sa actioneze eficient. De regula intervin factori care duc la piata imperfecta. Piata imperfecta, ca notiune exprima toate acele situatii în care conditiile necesare ale eficientei pietii nu exista sau contravin alteia. Cauza pietii imperfecte este inabilitatea indivizilor de a coopera. Dimpotriva, o buna cooperare conduce la realizarea eficientei lui Pareto. Printre factorii care conduc la piata imperfecta enumeram:
existenta bunurilor publice si a externalitătilor;
competitia imperfecta, ca de exemplu aparitia descresterii costurilor si cresterea nestavilita a beneficiilor ca si în cazul monopolului natural;
informatia incompleta si incertitudinea.
Ne vom referi acum în mod deosebit la informatie si incertitudine. O buna cunoastere a pietii conditioneaza participarea eficienta a producatorilor-vânzatori si a cumparatorilor. De aici necesitatea ca participantii la piata sa efectueze cheltuieli si deci sa aiba costuri de informare, de decizie, de negociere si de derulare, a contractelor toate cunoscute si acceptate sub denumirea de costuri de tranzactie. Cheltuielile de informare sunt foarte ridicate si lasate numai în grija participantilor ar putea duce nu numai la lipsa de eficienta a pietii, în interpretarea lui Pareto, dar chiar si disparitia temeiurilor ei de existenta.
Detinatorii de capital si solicitantii de capital au, fiecare în parte, o orientare oarecare în practica operatiilor de piata si deci se bazeaza pe un flux informational propriu, în general limitat si restrâns.
Cerinte si pozitii ale partenerilor economico-sociali fata de banca
Banca Comerciala mobilizeaza resurse, în special depozite, pe care le repartizeaza potrivit politicii sale de credit, dar banca la rândul ei este legata de politica monetara a Bancii Centrale. Este evident ca de cele mai multe ori bancherul nu poate face ce vrea. Obligata de încrederea pe care i-o acorda deponentii, banca este menita sa joace un rol major in viata economica a tarii dar, prin forta lucrurilor, este limitata în activitatea ei, fiind obligata sa respecte unele linii de conduita impuse nu numai de catre autoritati dar si de partile cu care se afla în relatie profesionala. Asa cum se va vedea acestia au fiecare din ei, un concept propriu asupra potentialului si disponibilitatii bancii în raport de ei si mai ales fata de interesele si aspiratiile proprii:
actionarul asteapta un profit maxim al capitalului investit, astfel ca pentru a raspunde încrederii acordate banca trebuie sa aiba un profit ridicat în masura sa asigure actionarului un dividend substantial;
deponentul asteapta pentru plasamentul sau, primordial securitate. El asteapta ca în termenii de contract, un procent de dobânda dat, si implicit sa aiba, în orice moment, posibilitatea de a recupera capitalul depus, respectiv sa fie ferit de riscurile care ar putea pune propria sa solvabilitate si lichiditate în pericol;
debitorul vede în banca sprijinul sau universal în afaceri, si care vine de fapt sa-i preia unele din riscurile proprii prin: prelungirea scadentelor, majorarea nivelului creditului de care benificiaza, sprijin total în caz de dificultate;
personalul bancar aspira la stabilitatea locului de munca (sperând ca riscurile asumate de banca vor fi limitate si ca nu vor pune în pericol postul lui ci dimpotriva expansiunea afacerilor bancii îi va grabi promovarea si cresterea câstigului);
concurentii bancii asteapta de la banca un comportament corect si loial, operativ în activitatile de cooperare, respectiv sa respecte regulile jocului, ale conditiilor de piata, sa se abtina de la practicile de dumping si sa adopte atitudini deontologice conforme cu morala profesionala.Aceste deziderate fata de parteneri nu-i va împiedica sa încerce pe toate caile sa racoleze clientii altor banci prin propunerea de conditii mai avantajoase si alte manevre;
Concurenta puternica influenteaza major comportamentul bancar si tactica în afaceri.
organele de supravaghere bancara cer bancilor sa vegheze la siguranta capitalurilor pe care le administreaza, si sa respecte normele prudentiale, normele de constituire a fondurilor proprii (în mod deosebit norma Cooke) pentru asigurarea premizelor de lichiditate si solvabilitate;
puterile publice centrale dar si locale solicita bancilor sa le sprijine în îndeplinirea unor politici economice, sociale sau regionale si sa-si asume riscuri majore, de regula incompatibile cu normele generale de prudenta.
In raport de aceste cerinte ale partenerilor, necesar potentiali în sfera lor de activitate bancile se afla într-un câmp de contradictii, incompatibilitati si incoerente dupa aprecierea unui bancher de prestigiu1). Comportamentele bancilor nu pot fi judicios apreciate decât în conditiile unei complete considerari a situatiei complexe privind locul si rolul bancii în economie.
3.3.3. Obligatii si drepturi fundamentale ale bancherului
Principalele sarcini ale bancherului sunt de a actiona în toate circumstantele ca un veritabil profesionist respectiv cu stiinta (în aplicarea conforma a normelor legale si traditionale) cu prudenta (fara a se expune unor riscuri iesite din limitele normalului) si cu diligenta, cu cumpatare si echilibru, recomandari considerate oportune de codul elvetian de comportament bancar. O a doua linie de cerinte fata de bancher se angajeaza în domeniul respectarii obligatiilor legale, a normelor de reglementare si etice. Indeosebi aspectele de etica, care sunt mai putin conturate, devin relevante în atitudinea bancii fata de clienti si alti parteneri. Desi unele puncte de vedere axate pe o gândire simplista considera ca morala afacerilor trebuie sa fie singurul ghid al constiintei profesionale, într-o viziune mai complexa si pornind de la obligatia bancii de a fi loiala clientului sau, trebuie sa subliniem ca, de fapt, ceea ce poate fi diferit de la banca la banca, în ultima instanta este tocmai etica fata de client. A treia cerinta privind comportamentul bancherului este aplicarea transparentei în relațiile cu clientii. Aceasta înseamna ca în contractele sale ca si în regulile stabilite prin norme trebuie sa foloseasca un limbaj ferm si clar, fara ambiguitati, precis si pentru toate partile, clar si de înteles în masura sa aiba o interpretare unica pentru toti.
Indeplinirea acestui deziderat clarifica esential raporturile cu clientii si elimina din start premizele unei publicitati dezavantajoase.Având o serie de obligatii si servituti asa cum s-a desprins din cele de mai sus banca are în domeniul sau de activitate drepturi legitime care este bine sa fie cunoscute, recunoscute si respectate. Astfel banca are drepturi statuate prin contractele încheiate cu partenerii de afaceri. Organele de supraveghere bancară, în masura sa controleze bancile si sa le dea recomandari în domeniul îndeplinirii sarcinilor lor, trebuie, în mod similar, sa le protejeze si sa le asigure exercitarea deplina a drepturilor contractuale în calitate de confident si consilier. Bancile au dreptul de a refuza o relatie comerciala. Nimeni nu poate sa se erijeze în a avea dreptul la credit. Fiecare agent economic sau persoana poate solicita credit si deci este primordial un solicitant, care de fapt trebuie sa demonstreze ca are un potential economic, moral, cetatenesc, în raport de care banca se pronunta. Banca este suverana în a aprecia oportunitatea si dimensiunea creditului. Banca are de asemeni dreptul de a întrerupe o relatie comerciala.
Bancherul are dreptul, în principiu, de a pune capat relatiilor de credit, precum are dreptul de a le suspenda. Dar cadrul legal este de fapt prevazut în contractele încheiate urmând a se desfasura în limita lor.
3.3.4. Responsabilitatea bancii în calitate de creditor
Fata de drepturile generale ale bancii în raporturile cu partenerii, subliniate mai sus, responsabilitatea bancii se contureaza mai evident în legatura cu rolul sau de banca creditoare, în operatiunile de acordare a creditului. In acest domeniu drepturile si obligatiunile bancii au doua surse: una rezultata din dreptul obligatiunilor, respectarea contractului, altul decurgând din abuzul de drept, greseala sau neglijenta fata de client sau fata de terti. Practica a relevat o serie de categorii de comportamente considerate expresie a greselilor sau neglijentelor bancilor. Acordarea, mentinerea sau majorarea creditelor unei firme la care creditul este zdruncinat sau unde firma este virtual “în stare de încetare a platilor“, este o situatie categorisita ca sustinere artificiala a creditului sau credit fictiv.
Cei care sunt nemultumiti de o asemenea comportare bancara sau furnizorii sau curatorii în numele masei credale a masei creditorilor1).
Acordarea de credit unei întreprinderi care nu merita a fi creditata desi nu sunt vizibile circumstantele zdruncinarii creditului sau de încetare a platilor. Este vorba aici de criterii cu conotatii mai curând morale sau de bun simt, care daca sunt neglijate canduc la dificultati al caror efect negativ îl pot suporta tertii care vin în relatii contractuale cu asemenea firme1).
Denuntarea contractului sau suspendarea abuziva a creditului intervine atunci când masura contravine clauzelor stipulate în acest sens. Evident o asemenea masura dezechilibreaza pe debitor, si acuza pe bancher. De asemeni se considera gresita atitudinea bancii daca ea intervine pe neasteptate si rau intentionata. Situatia poate releva contradictia dintre bancher si magistrat în special atunci când într-un asemenea caz ajuns în fata justitiei sunt neglijate si nu sunt luate în consideratie interventiile uzuale ale bancii. De regula asemenea situatii negative presupun negocieri, recomandatii, avertismente repetate din partea bancii si un cortegiu de promisiuni si angajamente pe care debitorul si le-a asumat si nu le-a respectat2). Este evident ca de regula bancherul nu actioneaza numai în interesul sau ci în interesul tuturor creditorilor care vor fi afectati de falimentul firmei în cauza. Dar oricât de îndreptatita ar fi banca, în nume propriu sau ca exponent social al intereselor economiei nationale, ea trebuie sa fie acoperita legal în toate actiunile sale. Lipsa acestei acoperiri legale duce evident la abuz.
O alta pozitie defectuasa a bancii intervine în cazul informatiilor comerciale si consultatiilor incorecte, evident dovedite, si care prin sensul lor pot aduce prejudicii însemnate clientilor si implicit pot avea influente negative asupra prestigiului bancii.
Ingerinte în afacerile clientului chiar daca este motivata de cele mai bune intentii este un act de exacerbare a responsabilitatii bancare.Banca trebuie sa aiba o grija deosebita pentru modul de utilizare a fondurilor împrumutate pentru ca acestea sa fie angajate potrivit destinatiei, dar aceste obiective trebuie sa fie insuflate clientului care sa actioneze el însusi constient, de eficienta acestor deziderate.
3.3.5. Responsabilitatea bancii fata de clientii în dificultate
Inainte de a trece si pentru a pregati prezentarea actiunilor decurgând din responsabilitatile bancare trebuie sa acordam putina atentie bazelor angajarii bancare fata de clienti. Aici vom sesiza confruntarea unor puncte de vedere generale adoptate de juristi si realitate care determina de fapt comportamentul bancar. Exista conceptia generala sustinuta uneori si de banci ca orice credit de importanta implica întotdeauna existenta unei garantii echivalente în favoarea bancherului. De fapt marile credite, considerate dimensional, sunt acordate pe baza de notorietate, desi uneori exista garantii formale sau pseudo-garantii, declaratii de intentii sau scrisori de patronaj de la firma mama. De fapt comportamentul bancar este preponderent determinat de vitalitatea firmei si de perspectivele sale favorabile de dezvoltare.
Bancile au întotdeauna în vedere ca întreprinderea comerciala nu are o existenta statica. Intreprinderea este un ansamblu care evolueaza, în miscare, care înfaptuieste proiecte, fapt caracteristic agentului economic motorul vietii economice, care se confrunta permanent cu riscuri de felurite origini, intensitati si durate. Efectele unei asemenea confruntari por fi profituri substantiale si chiar câstiguri exceptionale dar si esecuri, deceptii, profituri reduse, imobilizari si pierderi. Grija bancii pentru integritatea patrimoniului sau se manifesta pe larg prin supravegherea modului în care debitorii utilizeaza fondurile de provenienta bancara. Este firesc ca actiunea bancii sa se concentreze asupra firmelor în dificultate. Este esential sa distingem momentul si cadrul starii de dificultate. Se considera în mod gresit ca firma în dificultate este neaparat cea care de acum este incapabila de a face fata platilor si ca prin forta lucrurilor a pierdut încrederea bancherilor sai, deci sursa de finantare, creditul, i-a fost taiat.
Daca banca ar amâna interventia si exercitarea de actiuni pâna la aceasta faza, capacitatea sa profesionala ar însemna ca lasa mult de dorit. In fapt dificultatile pot surveni mult mai devreme si banca trebuie sa urmareasca atent mersul conjuncturii economice în asociere cu pozitia întreprinderii pe piata si potentialul si perspectivele sale. La momentul în care în fapt situatia critica s-a declansat desi efectele nu sunt resimtite înca la suprafata fenomenelor, banca trebuie sa treaca la o analiza lucida, minutioasa si profunda axata pe laturile fundamentale ale activitatii. Exista premiza de a se constata astfel, în anumite cazuri, dimensiunile dificultatilor existente si, pe aceasta baza, premizele unei redresari posibile.
Astfel sunt evitate manifestari periculoase în defavoarea firmei care i-ar aduce un sfârsit sigur: întreruperea fluxurilor economice, pierderea reputatiei si încrederii din partea furnizorilor si a clientelei etc. Daca analiza ajunge la concluzia ca viitorul întreprinderii nu este iremediabil compromis, banca va angaja discutii cu conducatorii firmei si va conveni masurile care sa conduca la remedierea situatiei întreprinderii. Adesea aceasta înseamna o crestere, sa zicem temporara, a aportului creditului acordat de banca. Oricum, ajunsa la aceasta decizie, banca se va implica mai mult în sprijinirea firmei. O alta masura implicita este armonizarea opiniilor creditorilor. Contractul cu furnizorii firmei si cu alti creditori, chiar cu alte banci duce adesea la o concertare a pozitiilor acestora, renegocierea scadentelor conditiilor de creditare si garantiilor în scopul facilitarii programelor de redresare convenite.
Angajarea bancilor si creditorilor în sprijinirea extrema poate de fapt majora riscurile pentru toti creditorii. O asemenea actiune exacerbata a bancii, nu totdeauna are efectul scontat, de aici atentia deosebita ce se face necesara atunci când se decid asemenea optiuni. Nu se poate nega ca pierderea este mai mica daca banca nu intervine, si mai mare daca ea insista, fara folos. Dar salvarea unui agent economic, în conditiile în care acesta are vitalitate si perspectiva, este profitabila pentru banca si utila pentru economia nationala. Banca trebuie sa-si cunoasca si sa-si apere interesele având în vedere inexorabilul legilor pietii carora fiecare întreprindere este supusa si caror legi nu li se pot opune artificii economice, financiare, sau juridice1). Pozitia rezultată din cele de mai sus pentru banca este de a acorda asistenta clientului, de a-l sprijini si a avea o colaborare sincera si eficienta cu acesta. In toate tarile legea protejeaza pe client de eventualele abuzuri ale bancherilor. Astfel în Anglia pentru protectia clientilor particulari, de regula firme mici, sau persoane private, s-a înfiintat institutia denumita OMBUDSMAN (care în traducere directa înseamna investitura de a cerceta plângerile persoanelor private împotriva guvernului sau institutiilor publice).
Ombudsmanul bancar finantat de marile banci, dar functionând independent, cerceteaza plângerile clientilor în mod gratuit. Ombudsmanul poate sa rectifice greselile constatate pe care banca trebuie sa le accepte. Spre deosebire de pozitia impusa bancii, clientul se poate adresa justitiei ca o instanta superioara în cazul în care se considera, în continuare, nedreptatit. Existenta unor institutii ca cea a ombudsmanului serveste unui scop comun: întareste încrederea clientilor în mecanismul bancar si în comportamentul bancilor, asigurând o solutionare judicioasa si eficienta a pricinilor pe care clientii le acuza în raport cu bancile si de fapt îi apara pe acestia în starile conflictuale, în fata unui adversar care este versat si care se poate afirma potential periculos în fata forurilor juridice.
7. Veniturile și cheltuielile bancare
Veniturile bancare
Concurenta în cadrul sistemului bancar
Băncile evoluează într-un climat concurential, propice obtinerii de venituri bancare. O caracteristică a acestora, se referă la diferentierea pietei produselor bancare de piata altor servicii, caracteristică care va determina reglementarea strictă a ambientului bancar. Procesul concurential presupune conform lui Porter, 5 forte participante:
rivalitatea între firmele din sector;
amenintarea intrarii de noi concurenti pe piată;
amenintarea aparitiei de produse de substitutie;
pozitia de forta a clientilor;
pozitia de forta a furnizorilor.
Rivalitatea între firmele din sector se manifestă prin diversificarea retelei de sucursale. Ea este însa limitată de imobilitatea retelei, orice bancă având însa posibilitatea să crească sau să scadă aria de cuprindere a clientilor.
In ce priveste amenintarea intrării de noi concurenti pe piata, s-au instituit reglementări specifice sectorului bancar, de care trebuie să se tină cont. Una din aceste reglementări se referă la barierele de intrare în sectorul bancar, care influentează major concurenta în domeniu. Conform acestei prevederi, pentru a functiona, orice institutie bancară are nevoie de o aprobare specială din partea forurilor superioare, adică a Băncii Centrale. Scopul principal al acestei bariere îl reprezintă asigurarea perenitătii institutiilor de credit urmărindu-se ca, dacă intervin dificultăti majore, băncile să aibă conditii de a se mentine în functiune. Bariera crează și responsabilitati în ceea ce priveste administrarea activelor clientilor, cerintele fiind legate în acest sens de comportamentul moral al bancherilor. Conditiile tipice ale aprobarii intrarii pe piată, reglementate la nivel european, se referă la:
dimensiunea minimă a capitalului. Spre exemplu, la nivelul Frantei limita este de 35.000.000 franci francezi pentru înfiintarea institutiilor bancare, în timp ce pentru Casele de Credit Municipal de numai 7.500.000 franci francezi, realizându–se astfel, o diferentiere și la nivelul tipului de activitate desfasurată. Pentru România reglementările în vigoare sustin limita de 25 miliarde lei.
prezentarea unui proiect de afaceri prin care grupul de initiativă declară natura operatiunilor, pe care le vor realiza și tehnicile pe care urmează să le utilizeze.
verificarea calitătii participantilor la subscrierea de capital. Participantii principali, conform reglementărilor trebuie să aibă suprafată financiară și experientă bancară. Dacă această conditie nu poate fi îndeplinită, se poate apela la un garant, ce are rol de a avea o participare importantă la capitalul noii bănci și de a se asocia în orientarea și supravegherea gestiunii institutiei respective.
onorabilitate și competentă din partea echipei de conducere. Pregătirea profesională este foarte importantă în formarea unei noi echipe, a unui nou colectiv. Un exemplu defavorabil, în cazul tarii noastre l-ar putea reprezenta neprofesionalismul de care s-a dat dovadă în cazul unor bănci ca Dacia Felix sau Credit Bank.
In ceea ce priveste participarea la capital, se impun câteva masuri suplimentare, adoptate în cadrul de reglementare european, dintre care amintim:
nu sunt atitudini favorabile pentru un singur detinător al capitalului adică, pentru aportul la capital al unei singure persoane. Aceasta ar duce la evidentierea unui singur punct de vedere pe baza căruia se iau deciziile.
nu se promovează situatii în care există două persoane sau grupuri, ce ambele detin câte 50% din aport. Această situatie ar putea duce în cazul unor interese divergente, la o criză de conducere.
nu se promovează situatii în care capitalul este foarte diluat, în acest caz capacitatea de luare a deciziilor fiind dispersată.
dacă grupurile ce se angajează în înfiintarea unei bănci sunt institutii nonbancare se cere suplimentar o scrisoare de intentie, dată de actionariatul majoritar, din care să rezulte angajamentul acestora de a functiona durabil în domeniu și de a asigura functionarea și supravegherea noii institutii.
Experienta tarilor dezvoltate arată că aprobările pentru noi institutii bancare sunt solicitate de societatile străine, întrucât reteaua internă este deja bine dezvoltată. Spre exemplu, în Franta în perioada 1985-1992 s-au înregistrat solicitări din partea a 103 institutii străine, numărul institutiilor străine ce functionează în domeniu crescând de la 185 la 288. O situatie specială o reprezintă integrarea europeană. Dacă normele de integrare ale Uniunii Europene vor fi puse în aplicare, aprobarea în cazul băncilor străine nu va mai fi necesară rezultând o intensificare a concurentei. Liberalizarea va da posibilitatea ca o societate bancară să se stabilească pe orice piată din cadrul Uniunii Europene, fără alte aprobări suplimentare. Controlul se va exercita însă prin “unitatea mamă“ (centrala), societătile bancare străine aplicând normele bancare din tara de origine. Exceptiile de la aplicarea normelor din tara de origine se referă la trei situatii deosebite:
în cadrul politicilor monetare, dacă tara de domiciliere a băncii practică o restrângere a creditului în economie, societatea bancară străină trebuie să se supună obiectivelor propuse;
normele locale de reglementare în interesul clientilor, adică protectia consumatorilor, sunt valabile și pentru societatile bancare străine;
normele de functionare ale pietelor financiare locale sunt de asemenea valabile și pentru societătile bancare străine.
Alte bariere legate de intrarea în sistemul bancar sunt reprezentate de:
barierele tehnologice. Infiintarea unei noi societati bancare presupune alinierea la tehnologiile folosite de bănci în tara respectivă. Acest aspect este important în desfăsurarea relatiilor cu celelalte bănci, prin intermediul tehnologiilor existente, ce se referă la: plăti, transferul mesajelor de plăti realizate prin reteaua existentă în tara respectivă. Retelele tehnologice presupun însă investitii ridicate, cu recuperare pe termen lung.
barierele de notorietate. Notorietatea se referă la rezonanta pe care societatea o are sau nu în domeniu. După afirmatiile din literatura de specialitate, renumele se capătă în timp, ceea ce înseamnă că se recomandă a se lucra într-o manieră semnificativă, cu societati bancare cu o vechime pe piată mai mare de 5 ani. Primii ani de functionare presupun riscuri majore și datorita lipsei de experientă a echipei de conducere. In cazul României această atitudine s-a concretizat prin acordarea de credite fară discernământ, care prin transformarea lor în devize au dus la influentarea cursului de schimb.
barierele de mobilitate. Mobilitatea se referă la capacitatea băncii de a pătrunde în teritoriu și de a se apropia de clienti. Cu cât reteaua băncii este mai extinsă, cu atât clientii sunt satisfăcuti mai repede. Extinderea retelei presupune însă costuri importante ce reprezintă o barieră pentru societătile bancare nou înfiintate.
barierele strategice se referă la perspectivele dezvoltării băncii în functie de conditiile pietei respective, de climatul general. Concurentii actionează în special, asupra noilor veniti, acomodarea presupunând din partea acestora suportarea unui război de conditii, cum ar fi cel al preturilor, cel al capacitătilor de ramificare a retelei (băncile mai vechi au capacităti mai mari de extindere a retelei). Ca efect, apar fenomene ce afectează cheltuielile băncii:
o retea de agentii mai densă decât este necesar, la care se adaugă moda automatelor bancare;
cheltuieli publicitare ridicate.
In ceea ce priveste aparitia de produse de substitutie, trebuie avută în vedere, dezintermedierea, ce capată dimensiuni din ce în ce mai mari în perioada actuală. Ea oferă noi posibilităti de fructificare pentru detinătorii de capital prin intermediul actiunilor și obligatiunilor. Ei vor încerca o apropiere de sursa de profit iesind în afara sferei bancare.
Produsele bancare
Conceptul privind produsele bancare
In acceptiunea generală, rezultatele activitătii unei întreprinderi pot fi bunurile sau serviciile, produsele bancare reprezentând de fapt servicii. După natura lor există mai multe tipuri de servicii:
servicii pure obtinute exclusiv prin munca personalului, ce se referă la consultatii, inginerie financiară,
servicii mixte ce îmbină munca personalului și utilizarea bunurilor de echipament. Printre acestea se numără efectuarea plătilor pentru clientii băncii.
servicii ce au ca suport capitalul. In formele sale de bază, sunt pe de o parte depozitele constituite iar pe de altă parte creditele acordate, această situatie fiind reflectată în bilant.
Caracteristicile principale ale produselor bancare au consecinte asupra desfăsurării operatiunilor și optimizării gestiunii, necesitând o analiză a acestora:
produsele bancare sunt imateriale. Ele nu fac obiectul unei uzuri fizice și morale, procesul de îmbătrânire fiind în consecintă mult mai lent.
produs non-bancar
produs bancar
Fig. 7.1. Schema de viată a produselor
produsele bancare nu pot fi protejate prin brevete, ele îndeplinind și conditiile de uniformitate. Diferentierile în acest sens sunt nesemnificative. Spre exemplu carnetele de depozit, cărtile de plată, au mici diferentieri de la bancă la bancă, dar nesemnificative.
produsele bancare sunt conditionate de reglementările bancare și fiscale. Introducerea unor noi produse bancare este efect al legii, astfel încât, dacă nu există o bază legală, ele nu pot fi promovate. Aceasta este situatia leasingului la nivelul României. Până la aparitia bazei legale, nu a fost posibilă punerea sa în practică.
produsele bancare sunt propuse direct clientelei și nu există posibilitatea unei redistribuiri, concesionări, revânzări, etc. Fiecare produs se utilizează în relatie directă cu banca ce l-a lansat și îl utilizează, ceea ce presupune din partea institutiei respective, detinerea unor unităti proprii în teritoriu și nu folosirea de intermediari. Se determină în acest scop extinderea în teritoriu.
serviciile bancare implică angajarea clientelei în derularea operatiunilor. Este un tip de autoservire, dar și de colaborare pentru că, în scopul utilizării unor produse, întreprinderea trebuie să întocmească o documentatie proprie. Se realizează și o colaborare de conceptie, întreprinderea beneficiară de credite trebuind însă să se limiteze la cadrul stabilit de bancă.
Inovarea produselor bancare
Fiecare produs bancar are o serie de parametrii referitori la:
volumul angajării;
cost și randament;
conditii de securitate (necesitatea codificării, trunchierea cecurilor, etc.);
probleme de fiscalitate și disponibilităti.
Inovarea de produse poate presupune stabilirea acestor parametrii sau a unor modificări fată de cei anteriori. De obicei, inovarea se bazează pe reglementări bancare sau de regim fiscal. Astfel, unele produse au apărut pentru contracararea unor dispozitii legale, dezavantajoase pentru clientelă. De exemplu, limitarea de către stat a regimului de dobândă în cazul depozitelor la vedere a generat introducerea conturilor paralele (ATS), a conturilor NOW și SUPERNOW, în SUA sau a actiunilor SICAV (Societati cu Capital Variabil) în Franta, introduse din 1981, pentru o fructificare mai bună a disponibilitătilor. Paralel apar și inovări de proces, ce rezultă prin modificări tehnologice. Exemple le reprezintă cardurile, precum și automatele bancare, culminând cu banca la domiciliu.
Abandonarea produselor bancare
Abandonarea produselor bancare se realizează de obicei odată cu modificarea reglementărilor în vigoare. De exemplu, reducerea creditării agriculturii a dus la sistarea creditelor acordate agriculturii. Uneori reglementările există, dar nu se practică operatii cu acest produs, băncile neinsistând în utilizarea lor iar întreprinderile neexcelând în folosire. Un astfel de exemplu, la nivelul României l-ar reprezenta cambia. Dezvoltarea unor produse mai performante duce și ea la abandonarea altora. Un exemplu elocvent îl reprezintă abandonarea scrisorii de credit în momentul aparitiei cărtii de credit. O altă cauză a abandonării produselor bancare o reprezintă diminuarea rentabilitatii sale.
Clientela, subiect al marketingului bancar
Veniturile băncii sunt obtinute de la clienti, iar în vederea cresterii lor, societatile bancare trebuie să studieze clientela în totalitate, dar mai ales pe segmente. Cererea de produse bancare are anumite caracteristici, ce trebuie să stea la baza orientării băncii cu privire la tratarea clientelei.
este eterogenă. Fiecare client are preferinte diferite pentru produsele oferite ceea ce determină necesitatea studierii lor pe segmente.
este dispersată. Fiecare client doreste a fi servit cât mai aproape de locul derulării operatiunilor sale. Cererea este dispersată prin faptul că, clientii sunt prezenti peste tot, în teritoriu, banca trebuind să aibă o amplasare corespunzătoare.
este stabilă. Cerintele clientilor se caracterizează prin perenitate. Aceasta se reflectă în necesitatea constituirii de conturi bancare, a economisirii, a cererii pentru credite ipotecare, etc. In România, sistemul bancar trebuie să ajungă să răspundă nevoilor de credit ale populatiei (persoanelor fizice). Ele le egalează pe cele ale agentilor economici, asa cum și economiile populatiei tind să egaleze profiturile acestora. Faptul că cererea este stabilă nu presupune că toate băncile vor avea o cerere constantă, clientii orientându-se după prestigiul acesteia, după domeniul ei de activitate, etc.
este iratională. Toate produsele bancare se raportează la bani. Angajarea în procesul de economisire sau de creditare nu este întotdeauna rational, existând clienti care actionează sub impulsul altor stimuli decât cei rationali. Anchetele de motivatie au confirmat și ele acest aspect, rezultând automat o crestere a riscului.
7.1.3.2. Segmentarea clientelei
Segmentarea clientelei este o tehnică ce permite regruparea elementelor caracteristice unei populatii, în categorii omogene fată de un criteriu dat. Criteriile utilizate în cazul persoanelor fizice pot fi:
socio-economice:
vârstă;
venit;
categorie socio-profesională;
avere, etc.
socio-geografice privind domicilierea și provenienta clientului respectiv:
rezident;
nerezident.
criterii privind personalitatea clientului:
nehotărâre;
labilitate, etc.
criterii tinând de comportamentul în utilizarea produselor bancare:
rata sau gradul de utilizare (de exemplu, pentru o carte de credit operatiunile se realizează de către o persoană o dată la 3 luni sau de alta de 30 de ori pe zi);
soldul mediu al contului.
Criteriile utilizate pentru persoanele juridice pot fi reprezentate de:
talie, pentru care se au în vedere:
cifra de afaceri, profitul pe ultima perioadă, rentabilitate, etc.
sector de activitate, etc.
rezidenta:
natională;
multinatională;
regională ;
locală.
personalitatea centrului de decizie al întreprinderii;
soldul mediu al contului, etc.
Alte puncte de vedere, evidentiază drept criterii și:
stilul de viată al clientului. Se agrează de regulă clientii cu înclinatii spre economisire;
în ce categorie de referintă se încadrează clientul, expresie concretă a stitului de viată.
7.1.3.3. Instrumente de lucru pentru cunoasterea clientelei
Pentru cunoasterea clientelei se folosesc o serie de instrumente de lucru dintre care amintim:
Fisierul clientelei. Fiecărui client i se întocmeste o fisă în care se colectează și se reprezintă date cu privire la evolutia afacerilor proprii. Aceste fise au un caracter pur comercial. In conditiile tot mai dificile din economie, referindu-ne în primul rând la operatiunile de spălare a banilor, banca trebuie să ia măsuri pentru o mai bună cunoastere a clientului.
Indicatorii urmăriti în cadrul fisierului clientelei se referă la:
soldul mediu al contului. Disponibilitătile din cont reprezintă de fapt resurse pentru bancă în cazul soldului creditor.
numărul de operatiuni pe care le ordonă, ce pun în evidentă dimensiunea serviciilor pe care banca le pune la dispozitia clientilor.
O categorie aparte o reprezintă fisierul titularilor de cărti de credit.
Problemele care se pun în ceea ce priveste fisierul clientelei privesc:
armonizarea informatiilor, ce se realizează prin reprezentarea lor la o altă scară, rezultând o generalizare;
selectia informatiilor;
actualizarea fisierului cu date noi.
Rolul fisierului clientelei este important prin realizarea unui studiu permanent al pietei, putându-se constitui panele (segmente) de clienti fată de care banca are o anumită politică de marketing. De exemplu, la lansarea de noi produse se iau în considerare principalele grupe de clienti beneficiari urmărindu–se pretentiile lor precum și efectele de înlocuire a produselor bancare existente.
Calculul rentabilității, realizat pentru fiecare client sau grupă de clienti se determină pe baza contului de exploatare și a bilantului, pentru fiecare reprezentare. Contul de exploatare al clientului, asa cum este reprezentat în evidenta bancară este de fapt un cont de venituri și cheltuieli (venituri și cheltuieli prilejuite băncii de către clientul respectiv). Un exemplu concludent este prezentat în tabelul următor:
Contul de exploatare
Din tabel, se poate remarca faptul ca veniturile aduse băncii de client sunt mai mari decât cheltuielile, rezultând un profit de 520 u.m. Concomitent, pe baza bilantului se determină cifra de afaceri, necesară la calculul rentabilitătii. Bilantul în acest caz pune în evidentă relatia băncii cu clientul respectiv (y).
Bilantul relatiei bancii cu clientul y
Provizioanele considerate în bilant se trec între paranteze, fiind luate cu semnul “-“. Pe baza analizei bilantului putem constata faptul ca operatiunile totale prilejuite de client se ridică la 30 000 u.m. Deficitul de 12 970 pune în evidentă faptul că necesarul de resurse este mai mare decât depozitele de care beneficiază banca din partea clientului. Reconsiderând ambele tabele, din care am determinat: profitul pe baza contului de exploatare iar pe baza bilantului, cifra de afaceri putem calcula rentabilitatea prilejuită de client băncii. Formula de plecare o reprezintă:
R = Profit x 100
CA
Inlocuind cu datele numerice, se obtine:
R = 520 x 100 = 1,73%
30 000
In urma calculului acestor rentabilităti se aleg clientii profitabili și se indentifică cei ce prilejuiesc pierderi. Politica băncii în raporturile cu clientii pleacă tocmai de la calculul acestei rentabilităti. Ea se concretizează cel mai adesea prin stabilirea unor regimuri de preturi (dobânzi) diferentiate.
Regimul preturilor și politica de preturi în domeniul bancar
Probleme de ansamblu ale tarifării
Politica de preturi în domeniul bancar are câteva trăsături, fiind influentată de specificul prestatiei bancare:
unele preturi sunt fixate de autoritatea monetară. Un exemplu îl constituie regimul de dobânzi practicat pentru conturile de economii. Conturile de economii sunt conventii realizate între bancă și client pentru realizarea unor economii pe baza unor scheme. Sistemele de economisire sunt stimulate de stat, chiar și prin publicitate existând și posibilitatea ca după perioada de economisire a se trece la o perioada de creditare. Japonia este tara cea mai reprezentativă din punct de vedere al gradului de economisire, realizându-se astfel acumulări de capital ce stau la baza cresterii economice.
alte preturi sunt stabilite la nivelul Asociatiei Bancare. Prin intermediu acestei asociatii băncile realizează în principal, apărarea intereselor proprii precum și pregătirea noului personal cu contributia angajatilor cu experientă. Măsurile Asociatiei Bancare în domeniul preturilor se referă la stabilirea unitară pe sistemul bancar, pentru evitarea concurentei neloiale pe piata bancară. Băncile trebuie să fie totodată deschise cooperării și relatiilor interbancare prin plăti interbancare, sisteme de cărti de plata comune (automate) astfel încât să poată fi stabilite norme comune de tarifare. Uneori, un astfel de sistem poate duce la abuz prin crearea unui sistem de oligopol, nefavorabil clientelei. Sistemul de oligopol duce automat la majorarea generală a preturilor. Un exemplu concret îl reprezintă România, unde nu se poate vorbi despre o concurentă reală. O cauză o reprezintă în acest caz însă și monopolul bancilor de stat. In acest cadru se poate aprecia că numai 15% din resurse sunt alocate creditelor fată de 60% cât reprezintă acest cuantum în tarile dezvoltate, restul în proportii de până la 90-100% fiind acordate sub forma împrumuturilor către stat. Și nivelul dobânzilor practicate iese din cotele normale atingând 50-60%, fiind influentat însă și de nivelul inflatiei.
pe baza studierii analitice a costurilor pentru fiecare produs. Acest procedeu presupune un studiu amănuntit al costurilor bancare ce trebuie stabilite pe baze stiintifice. Pondere mare o au însă produsele bancare pentru care există întelegerea faptului că nu există justificare analitică. In contextul prezentat se impune cu necesitate tarifarea, ce poate fi judecată atât la nivel general sau individual, reflectându-se prin intermediul ei politicile social-economice pe care statul le aplică în domeniul bancar.
Obiectivele tarifării se referă în principal la:
stabilirea unor tarife bazate pe costul real de revenire;
modificarea comportamentului clientilor în ai determina să renunte la operatiunile comode și ieftine pentru ei dar costisitoare pentru bancă. O posibilitate o reprezintă majorarea tarifelor practicate de bancă.
cresterea relativă a aportului de venituri din comisioane și diminuarea dependentei bancii de marja de dobânzi. Veniturile vor trebui să provină în special din comisioane pentru prestări de servicii în conditiile scăderii cifrei de afaceri provenite din creditare.
Probleme principale legate de tarifare:
asezarea tarifelor (asieta) presupune stabilirea elementelor de referintă pentru calculul comisioanelor cum ar fi încasările și plătile din cont, rulajele conturilor, numărul operatiunilor, etc., fiecare aplicând varianta care-l avantajează.
modul de tarifare. Sunt posibile doua modalitati de facturare:
în sistem forfetar, optim pentru bancă și acceptabil totodată pentru firme;
în sistem mixt în cadrul căruia accesul la sistemul de plăti este forfetar iar alte servicii mai putin standardizate sunt facturate “à la carte“)
O dimensionare acceptabilă s-ar putea realiza printr-un regim mixt în care costurile fixe ar fi acoperite prin facturare forfetară iar cele variabile prin tarife specifice.
7.1.4.2. Studiul clientului – tip, componenta tarifării
Studiul se bazează pe segmentarea clientele, definindu-se o serie de panele de clienti cu diferite caracteristici. Pentru fiecare categorie se stabileste în primul rând costul mediu lunar pentru efectuarea operatiunilor de plăti pe baza numărului de operatiuni și a costului de revenire. In acest fel costurile medii lunare vor fi diferite:
pe tipuri de operatiuni: retragerile de numerar, procesarea cecurilor;
în functie de localizarea clientelei: în aceeasi localitate și bancă, la altă bancă în localitate, la alte bănci în alte localitati;
în functie de cost: eliberarea carnetelor cec (ce presupun costuri mai mari), eliberarea extraselor de cont, etc.
In urma studiului realizat se iau în considerare prestatiile realizate, la costul de revenire pe baza lor stabilindu-se costul total al operatiunilor clientului. Spre exemplu, ele reprezintă 22 franci francezi pe luna, pentru un client. Costul de revenire este de fapt un cost intern de referintă ce reprezintă baza tarifelor de cesiune între compartimente (centre de venituri și cheltuieli) ca o contrapartidă a schimbului de servicii și valori. Costurile interne se stabilesc pe baza normelor remunerării muncii, exprimându-se în timp diferitele operatiuni derulate de diferite persoane. Stabilirea analitică a costurilor presupune exprimarea în timp a celor mai simple miscări (descompunerea costului stă la baza normării postului). Costul total în cazul persoanelor fizice poate fi acoperit sau nu. Prin metoda forfetării se poate realiza o acoperire a costul prin depozitele clientului existente la bancă. Ea este însă o metodă de acoperire fictivă. Dacă luăm în considerare un cost de 22 franci francezi, se pune problema ce depozit trebuie constitui pentru acoperirea costului. Practic, acest cost trebuie acoperit prin dobânda remunerată la depozitul respectiv, problema transformându-se în determinarea volumului depozitului pentru care dobânda este de 22 franci francezi. Presupunând ca banca realizează un profit de 4,8%, deci că obtine 4,8 franci anual la 100 franci francezi resurse determinate respectiv 0,4 franci pe lună, vom determina mărimea depozitului necesar raportând dobânda la rata remunerată lunar.
Volum depozit = Dobândă x 100
Rata dobânzii
Volum depozit = 22 x 100 = 5500 franci francezi
0,4
Trebuie în concluzie constituit un depozit de 5500 franci francezi lunar, pentru acoperirea costurilor aferente lunii respective. Costul trebuie însă majorat prin luarea în considerare a rezervei minime obligatorii (RMO) constituită obligatoriu la Banca de Emisiune și neremunerată. Presupunând că rata rezervei minime obligatorii este de 10% depozitul necesar se va determina conform formulei:
Depozitul necesar = Depozit x 100
(1 – r RMO)
Depozitul necesar = 5500 x 100 = 5500 x 100 = 6111 franci francezi
1-0,1 0,9
In concluzie, clientul va trebui să aibă un sold mediu permanent de 6111 franci francezi astfel încât să-și acopere costurile bancare. Dobânda va fi în acest caz fictivă, neremunerată clientului ci folosită pentru acoperirea costului. Depozitul necesar va trebui, în concluzie să fie mai mare sau egal cu soldul mediu permanent. Retelele fictive de tarifare sunt diverse putând fi alese în functie de situatia fiecărui panel de clienti:
un comision fix pentru toti clientii;
un comision egal cu costul de functionare a contului, tinând cont și de dobânda fictivă a soldului creditor;
un sistem ierarhizat (în trepte), care să asocieze un număr de operatiuni gratuite unui sold mediu dat. Spre exemplu:
se asigură 10 operatiuni gratuite la un sold mediu de 1500 franci francezi;
se asigură 15 operatiuni gratuite la un sold mediu de 3000 franci francezi;
se asigură 20 operatiuni gratuite la un sold mediu de 5000 franci francezi.
Obiectivele finale ale operatiunilor de tarifare se referă la:
cresterea veniturilor la nivelul centrelor de exploatare;
mentinerea unui nivel de resurse sporit în conturile bancare astfel încât prin aplicarea unei asemenea tarifări să se excludă fuga clientilor;
sistemul de tarifare trebuie să fie simplu și usor de aplicat;
sistemul trebuie să asigure conditii de stabilitate în raporturile cu clientii. Fiecare bancă are o clientelă proprie pe care doreste să o mentină și să o sporească.
sistemul trebuie să fie conceput în functie de ofertele concurentilor, clientii apreciind serviciile prin prisma calitate-pret.
7.1.5. Contabilizarea veniturilor
Veniturile bancare au o modalitate specială de reflectare contabilă. Ele sunt reprezentate prin Clasa 7 având functiune de pasiv. Se poate remarca o distinctie între veniturile din dobânzi și cele din comisioane, cu exceptia faptului că acele comisioane ce se calculează prorata temporis au regimul dobânzilor. Incasarea dobânzilor se face la datele de referintă (conform contractului încheiat cu clientul) iar la sfârsitul perioadei, soldul se transferă în contul de profit și pierdere, fie direct prin intermediul contului 591- Profit sau pierdere, fie prin intermediul contului 341-Decontări interbancare.
Principalele grupe de conturi, pentru venituri se prezintă astfel:
Grupa 70 – Venituri din activitatea de exploatare bancară
Grupa 74 – Venituri diverse din exploatare
Grupa 76 – Venituri din provizioane și recuperări de creante amortizate
Grupa 77 – Venituri exceptionale
Grupa 78 – Venituri din reluarea rezervei generale pentru riscul de credit
In cadrul fiecărei grupe se foloseste o clasificatie specifică, de regulă pe tipuri de operatiuni. Pentru grupele de conturi specifice veniturilor clasificatia este următoarea:
701 – Venituri din operatiunile de trezorerie și operatiunile interbancare
7011 – Dobânzi de la Banca Natională a României
7012 – Dobânzi de la conturile de corespondent
7013 – Dobânzi de la conturile de depozite la bănci
7014 – Dobânzi de la creditele acordate băncilor
7018 – Dobânzi din creante restante și îndoielnice
7019 – Comisioane
702 – Venituri din operatiunile cu clientela
7028 – Dobânzi din creante restante și îndoielnice
7029 – Comisioane
703 – Venituri din operatiunile cu titluri
704 – Venituri din operatiunile de leasing, locatie simplă și asimilate
706 – Venituri din operatiunile de schimb
707 – Venituri din operatiunile în afara bilantului
708 – Venituri din prestatii de servicii financiare
709 – Alte venituri din activitatea de exploatare bancară
7.2. Cheltuielile bancare
7.2.1. Structura cheltuielilor bancare
Cheltuielile bancare pot fi directe sau indirecte. Conform statisticilor realizate în SUA se poate aprecia structura costurilor și măsura în care acestea contribuie la eficientizarea activitătii bancare. O clasificare generală a cheltuielilor identifică:
cheltuieli cu dobânzile, ce reprezintă 61-62% conform statisticilor amintite, deci 2/3 din totalul cheltuielilor;
cheltuieli operative, reprezentând 38-39% din total cheltuieli deci 1/3 din costuri.
Cheltuielile operative, având în vedere și clasificarea băncilor pot fi prezentate astfel:
Salariile oficiantilor 17-20%
Salariile functionarilor 17-21%
Salarii de participare 9-10%
TOTAL 46-48%(acoperă 46-48% din costuri)
Costuri cu sistemul informatic 8-10%
Costuri cu mobilă și echipament 6-7%
TOTAL cheltuieli cu aparatură 14-17%
și echipament
Cheltuieli imobiliare 7-8%
Cheltuieli de economat
Cheltuieli pentru materiale 2,5-4%
Cheltuieli pentru publicitate 2,5%
Cheltuieli pentru postă, telefon 3-4%
Cheltuieli de asigurare 2-2,5%
Dotatii și daruri 1%
Pierderi din împrumuturi 7-8% (din cheltuielile operative)
Clasificatia prezentată este valabilă pentru 10000-12000 bănci reprezentative pentru economia dezvoltată.
7.2.2. Organizarea operatiunilor ce determină cheltuielile
Organizarea operatiunilor ce determină cheltuielile se poate face în mai multe variante:
organizarea evidentei costurilor bancare pe baza organigramei. O primă evaluare a costurilor se face în functie de baza organizatorică, adică de structura departamentelor, a serviciilor, etc.
organizarea costurilor, bazată pe organizarea functională, având următoarele elemente:
functia de exploatare, ce se referă la cheltuielile legate de relatiile cu clientii;
functia de productie, ce se referă la prelucrarea documentelor bancare, derularea operatiunilor, etc.)
functia de asistentă și consulting.
organizarea pe centre de responsabilitate numite și centre de venituri și cheltuieli. La nivelul României această organizare este înlocuită cu cea pe unităti bancare teritoriale. In cadrul unei unităti mai mari este însă posibilă și organizarea pe centre de operatiuni.
Urmărirea costurilor și a veniturilor pe functiuni se realizează la nivelul a 5 categorii de compartimente:
acordarea și gestiunea creditelor;
colectarea și gestiunea depozitelor;
gestiunea mijloacelor de plată;
activitatea financiară;
activităti diverse pentru contul clientului cum ar fi: închirieri de seifuri și pentru bancă: gestiunea trezoreriei.
Centrele de responsabilităti implică un schimb de servicii cu celelalte centre din bancă, relatiile dintre ele exprimându-se prin contul de rezultate și bilant.
Contul de rezultate al unui centru de responsabilităti are următoarea structură:
Contul de rezultate
Remunerarea excedentului de capital apare în situatia în care centrul de responsabilităti e creditor net fată de alte centre, remunerarea făcându-se la rata de cesiune. In contrapartidă, costul deficitului de capital îl regăsim în momentul în care centrul de responsabilităti este debitor net fată de restul băncii. Pentru centrele de responsabilităti ce nu manevrează capital, este suficientă constituirea contului de rezultate. Pentru celelalte însă se impune și folosirea bilantului. Bilantul poate fi prezentat după cum urmează:
Bilant
Rentabilitatea pentru centrele de responsabilităti ce manevrează capital se exprimă ca raport între profit sau pierdere și capitalurile reutilizabile. La rândul lor capitalurile reutilizabile se determină pe baza relatiei:
Capitaluri reutilizabile = Capital colectat + Deficit – Rezerve obligatorii
7.2.4. Contabilizarea cheltuielilor
Cheltuielile bancare sunt reflectate în clasa a – 6 – a a Planului de Conturi. Specific institutiilor bancare este faptul că pe de o parte se reflectă ocazionarea cheltuielilor cu dobânzi și comisioane iar pe de altă parte se aplică o contabilizare normală pe grupe de cheltuieli specifică societătilor comerciale. Grupele principale de cheltuieli ce reflectă contabilizarea dobânzilor și a comisioanelor, prezentate în Planul de Conturi, sunt următoarele:
Grupa 60 – Cheltuieli de exploatare bancară
In cadrul acestei grupe dobânzile și comisioanele se înregistrează pe tipuri de operatiuni functionale, prin următoarele conturi:
601 – Cheltuieli cu operatiunile de trezorerie și operatiunile interbancare
602 – Cheltuieli cu operatiunile cu clientela
603 – Cheltuieli pentru operatiunile cu titluri
604 – Cheltuieli cu operatiunile de leasing, locatie simplă și asimilate
605 – Cheltuieli privind datoriile subordonate și fondurile publice alocate
606 – Cheltuieli privind operatiunile de schimb
607 – Cheltuieli privind operatiunile în afara bilantului
608 – Cheltuieli cu prestatiile de servicii financiare
609 – Alte cheltuieli de exploatare bancară
La rândul lor, conturile prezentate vor avea conturi subordonate (cu 4 cifre) numite și conturi analitice în care se vor înregistra cheltuielile cu dobânzile, cu comisioanele, precum și pierderile.
Grupa 66 – Cheltuieli cu provizioane și pierderi din creante nerecuperabile
Compartimentările acestei grupe sunt realizate tot după functionalitate, astfel:
661 – Cheltuieli cu provizioane pentru creante din operatiuni interbancare
662 – Cheltuieli cu provizioane pentru creante din operatiuni cu clientela
663 – Cheltuieli cu provizioane privind operatiuni cu titluri și operatiuni diverse
664 – Cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate
665 – Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri și cheltuieli
666 – Cheltuieli cu provizioane reglementate
667 – Pierderi din creante nerecuperabile acoperite cu provizioane
668 – Pierderi din creante nerecuperabile neacoperite cu provizioane
Grupa 67 – Cheltuieli exceptionale
Grupa 67 se încadrează numai prin intermediul contului:
673 – Cheltuieli exceptionale privind amortizările și provizioanele
pentru care se identifică următoarele analitice:
6731 – Cheltuieli exceptionale privind amortizarea imobilizărilor
6732 – Cheltuieli exceptionale privind provizioane pentru riscuri și cheltuieli
6733 – Cheltuieli exceptionale privind provizioane pentru deprecieri
6734 – Cheltuieli exceptionale privind provizioane reglementate
Pe de altă parte, la nivelul institutiilor bancare cheltuielile operationale sunt contabilizate pe elemente de cheltuieli, la fel ca și în cazul societătilor comerciale. Din acest punct de vedere putem prezenta următoarele grupe de conturi:
Grupa 61 – Cheltuieli cu personalul
Grupa 62 – Impozite și taxe
Grupa 63 – Cheltuieli cu materialele, lucrările și serviciile executate de terti
Grupa 64 – Cheltuieli diverse de exploatare
Grupa 65 – Cheltuieli cu amortizările privind imobilizările necorporale și corporale
Grupa 67 – Cheltuieli exceptionale (altele decât cele privind amortizările și provizioa-nele)
Gestiunea dobânzii
Aprecierea activitătii băncii prin prisma gestiunii trebuie să tină cont de posibilitătile de optimizare a elementelor caracteristice, cum ar fi: capitalul, angajamentele bancare în raport de riscuri, etc. In continuare, vom încerca să analizăm căile de optimizare la nivelul dobânzii.
Marja netă a dobânzii (Net Intrest Margin)
Marja netă a dobânzii (NIM) exprimă în unităti monetare diferenta dintre veniturile din dobânzi aferente activelor valorificabile și cheltuielile cu dobânzile corespunzătoare.
NIM = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile
Raportând marja netă a dobânzii la activele valorificabile se va obtine un spread, calculat procentual.
Spread = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile
Active valorificabile
In functie de conditiile diferite de pe piată pot fi determinate mai multe posibilităti de optimizare a diferentei de dobânzi. Un exemplu semnificativ este redat în următorul tabel:
Pe baza tabelului se constată două alternative pentru optimizarea unui împrumut pe 180 de zile:
creditul pe 180 de zile poate fi acordat din resurse atrase pe 180 de zile. In acest caz marja obtinută este de 3%.
creditul pe 180 de zile poate fi asigurat din două segmente de resurse:
prima perioadă de 90 de zile asigură o marjă de 3,5% rezultată ca diferentă între rata dobânzii active și rata dobânzii pasive (19,5% – 16%);
a doua perioadă de 90 de zile asigură o marjă de 5,5% prin utilizarea celei de a doua surse, și rezultată tot ca diferentă între rata dobânzii active și rata dobânzii pasive (19,5% – 14%). Practic, în a doua perioadă banca are posibilitatea să procure resurse cu 14% ceea ce înseamnă că fată de 19,5% rata la care ar putea plasa credite aduce un câstig de 5,5% (diferenta dintre ratele dobânzii).
In medie, pe 180 de zile marja de dobândă obtinută este de 4,5% calculată ca: (3,5% + 5,5%)/2. Ea reprezintă o posibilitate de optimizare la nivelul dobânzii, sau mai precis la nivelul marjei de dobândă.
Analiza variatiei NIM
Analiza variatiei diferentei de dobândă este o tehnică menită să explice miscarea diferentei de dobânzi în timp. Factorii determinanti ce influentează modificarea între două perioade de activitate normală sunt reprezentati de venitul din dobânzi și cheltuielile cu dobânzile. In considerarea notiunii prezentate se va lucra cu active valorificabile și pasive împrumutate. Variatia diferentei de dobânzi este determinată de 3 factori:
variatia ratei;
variatia volumului;
variatia mixului.
1) Primul factor, variatia ratei, indică efectul modificării ratei dobânzii între două momente succesive. Variatia ratei dobânzii se deduce conform formulei:
R = (R2 – R1) V1
unde:
R = variatia ratei dobânzii
R1 = rata dobânzii la momentul 1
R2 = rata dobânzii la momentul 2
V1 = expresia volumului creditului la momentul 1
Variatia volumului identifică efectul modificării nivelului de resurse între două momente succesive. Variatia volumului se calculeaza după cum urmează:
V = (V2 – V1) R1
unde:
V = variatia volumului creditului;
V2 = expresia volumului creditului la momentul 2
Variatia mixului, potrivit literaturii de specialitate nu este foarte clar definit. Ea poate fi mai degrabă asimilată cu variatia reziduală sau neexplicată (neizolată individual). Variatia mixului s-ar putea reflecta prin ecuatia:
M = (R2 – R1) (V2 – V1)
unde:
M = variatia mixului
Exemplul următor reflectă influenta factorilor asupra diferentei de dobânzi, bazându-se pe gestiunea titlurilor de investitii. Tabelul de mai jos prezintă elemente necesare determinării influentei.
Pentru variatia ratei, aplicând formula de calcul se obtine:
R = (0,12 – 0,10) x 10000 = 2000 al carei rezultat va reflecta modificarea în dobânzi.
Raportând variatia ratei la diferenta de câstig:
R = 2000 = 40%
Diferenta de câstig 15000 – 10000
va rezulta faptul că 40% din câstigul obtinut este determinat de variatia ratei dobânzii.
Variatia volumului va fi:
V = (125.000 – 100.000) x 0,10 = 2500, reflectând modificările în volum ale capitalului mediu. Raportând în acelasi mod variatia volumului la diferenta de câstig (2500/5000) vom obtine o rata de 50% de participare a acesteia (a variatiei volumului) la câstig.
Variatia mixului, calculat pe baza formulei prezentate anterior, în cazul exemplului nostru va avea valoarea următoare:
M = (0,12 – 0,10) (125.000 – 100.000) = 500
Ponderea de participare a variatiei mixului la câstig va fi la rândul ei 500/5000 x 100 adică 10%.
In final variatia ratei, a volumului și a mixului trebuie să verifice relatia:
R + V + M = 100%
Managementul GAP-ului
In scopul de a stabili o proprie politică a dobânzii, banca trebie să identifice mărimea portofoliilor active și pasive care vor fi recontractate și deci reevaluate într-o perioadă data, precizată: într-o lună, un trimestru, etc. In această perspectivă veniturile și cheltuielile cu dobânzile se pot modifica. Această modificare fată de echilibrul anterior determină aparitia unei diferente, a unui gol, practic a GAP-ului. In activitatea băncii pot interveni diferente de volum între activele pe care banca le angajează și resursele pe care le are. Pentru stabilirea unui “gol“ de dobândă, banca identifică mărimea portofoliilor de active și pasive ce trebuie recontractate. Pe de altă parte banca constituie un instrument de transformare a scadentelor, respectiv a resurselor pe termen scurt în credite pe termen lung. Tendinta traditională o reprezintă atragerea de resurse pe termen scurt și promovarea totodată a creditelor pe termen lung, fapt realizat prin grija permanentă a băncii în regenerarea resurselor.
Activ Pasiv
Credite Depozite pe
pe termen termen scurt
lung (mai multe
cicluri)
Se pune însă problema regenerării nu numai din punct de vedere al volumului ci și al faptului că acest contract de atragere de noi resurse se face în noi conditii de pret, pretul utilizării resurselor fiind deja stabilit. In cazul tării noastre, pe făgasul dobânzilor fixe s-au dezvoltat foarte puternic și dobânzile variabile, ducând la resimtirea mult mai puternică a riscului de dobândă. Din aceste considerente, contractarea de către bancă a noi resurse presupune reevaluarea lor în functie de conditiile noi de pe piată, respectiv a cheltuielilor și veniturilor din dobânzi. In consecintă se modifică corespunzător functia de pret, ceea ce atrage atentia asupra faptului că analiza GAP-ului implică o analiză de pret.
Conceptele de bază ale GAP-ului iau în considerare mai ales activele și pasivele cu dobândă sensibilă, astfel:
activele cu dobândă sensibilă sunt determinate prin însumarea activelor cu dobândă variabilă (contractate de la început) dar și a activelor cu dobânzi fixe cu scadenta în cursul perioadei curente, pentru că noile împrumuturi vor fi acordate în alte conditii de dobândă:
AS = AV + AF
AS = active cu dobânzi sensibile
AV = active cu dobânzi variabile
AF = active cu dobânzi fixe ce au scadenta
în cursul perioadei curente
pasivele cu dobândă sensibilă se stabilesc prin suma pasivelor cu dobânzi variabile, precum și a celor cu dobânzi fixe ce au scadenta în perioada curentă:
PS = PV + PF
unde:
PS = pasive cu dobânzi sensibile
PV = pasive cu dobânzi variabile
PF = pasive cu dobânzi fixe ce au scadente
în cursul perioadei curente
In conditiile prezentate, GAP-ul se determină ca o diferentă între activele sensibile și pasivele sensibile.
GAP = Active sensibile – Pasive sensibile
Modalitătile de expresie a GAP-ului pot fi de forma:
GAP zero, în care diferenta dintre activele sensibile și pasivele sensibile este egală cu zero, deci activele sensibile sunt egale cu pasivele sensibile.
AS – PS = 0
GAP pozitiv, în care diferenta dintre activele sensibile și pasivele sensibile este pozitivă, deci activele sensibile sunt mai mari decât pasivele sensibile.
AS – PS > 0
GAP-ul negativ, în care diferenta dintre activele sensibile și pasivele sensibile este negativă, deci activele sensibile sunt mai mici decât pasivele sensibile.
AS – PS < 0
Managementul GAP-ului și utilizarea tehnicilor de ajustare
Tehnicile de management al GAP-ului include două metode:
o tehnică de ajustare a GAP-ului în mod traditional;
utilizarea unei alternative pentru a măsura expunerea la risc, DURATION, care se referă la viata medie a creantei.
Tehnici de ajustare a GAP-ului, în mod traditional
Considerarea în termenii de mai sus reflectă unele perspective. Acest fapt nu înseamnă propriu-zis luarea unor asemenea masuri, calculele fiind mai mult orientative. Pe de altă parte, nu este cazul să facem ajustări de volume ci mai degrabă ajustarea trebuie să conducă la modificări de preturi, de rate ale dobânzii.
Viata medie a creantei (DURATION)
Recuperarea creantei este o conditie foarte importantă pentru creditor, astfel încât însăsi viata medie a creantei devine foarte importantă. Fiecare creditor e interesat de conditiile, cadrul și termenele în care se realizează ramburarea, respectiv de scadenta creantei (maturity). In prezent, oamenii de stiintă au creat o altă modalitate de apreciere a efectului rambursării prin termene de durată. Astfel, fiecare creantă are o durată medie a creantei determinată de totalitatea plătilor intermediare efectuate de debitor. Viata medie a creantei se va încheia în consecintă, atunci când se recuperează integral avansul făcut. Considerăm ca exemplu un împrumut cu rată fixă de 12% pe 30 de ani. Acesta va avea o viată medie a creantei de 90,7 luni adică aproximativ 8 ani, dacă dobânda de piata este de 12%. Practic, după 8 ani împrumutul acordat pe 30 de ani se consideră că și-a parcurs termenul mediu de viată, fapt deosebit de important pentru plasator pentru că are loc o reinvestire a investitiilor recuperate. Modificarea ratei de piată a dobânzii afectează viata medie, deci gradul de recuperare al creantei. Modificarea ratei dobânzii actionează proportional asupra vietii medii:
cresterea ratei dobânzii determină cresterea vietii medii a împrumutului;
scaderea ratei dobânzii duce la scăderea vietii medii a împrumutului.
Pentru exemplificare, considerăm un portofoliu de titluri pentru care se stabileste o viata medie ponderată. Presupunând că un investitor, ce poate fi și o bancă, are ca plasament 50% din fond în ipoteci cu viata medie de 8 ani și 50% din fond în titluri cu viata medie de 2 ani. Se poate calcula media mediei de viată sau mai bine spus media detinerilor, ca fiind: Viata medie a plasamentului = 0,5 x 8 + 0,5 x 2 = 5 ani
In concluzie, pe ansamblu plasamentul făcut are o durată medie de 5 ani. Dacă investitorul doreste o scădere a vietii medii a plasamentului, trebuie să realizeze o schimbare de structură a acestuia. In acest mod, va investi 20% din fond în ipoteci care au o viata medie mai mare și 80% în titluri cu o viată medie a creantei mai mică. Plasamentul său va avea următoarea formă:
20% din plasament, ipoteci, cu o viata medie de 8 ani;
80% din plasament, în titluri, cu o viată medie de 2 ani.
Viata medie a plasamentului va fi de această dată: viata medie a plasamentului = 0,2 x 8 + 0,8 x 8 = 3,2 ani. Prin modificarea structurii plasamentului s-a putut alege o variantă cu o viata medie a creantei mai mică.
Hedging împotriva riscului de piată
Banca trebuie să asigure un echilibru între viata medie a activelor și viata medie a pasivelor, de aici rezultând și politicile de creditare pe care ar trebui să le desfăsoare. Astfel, se impune o analiză a principalelor elemente:
Considerând că viata medie a activelor este mai mare decât viata medie a pasivelor, și că:
dobânda de piată scade, va rezulta o crestere a valorii de piata a activelor. Cresterea netă reprezintă un câstig pentru bancă.
Relatiile avute în vedere se referă la faptul că în momentul scăderii dobânzii are loc o crestere a pretului iar la o crestere a dobânzii are loc o scădere a acestuia.
dacă dobânda de piată creste, va rezulta o valoare netă de piată mai mică.
Considerând că viata medie a activelor este mai mică decât viata medie a pasivelor, și că:
dobânda de piată creste , va rezulta un câstig pentru bancă.
dobânda de piată scade, va rezulta o pierdere pentru bancă.
Efectul pietei asupra bancii decurge atât din:
modificarea ratelor, cât și din;
corelatia între viata medie a creantelor.
Determinante ale evolutiei ratelor dobânzii
Teoria globală a determinării ratelor dobânzii
Teoria globală a determinării ratelor dobânzii a fost dezvoltată de Augustus Kelley prin anii 1930.Ecuatia pe care se bazează această teorie este:
K = r + x* + p + m
K = dobânda de piată sau practicată de bănci
r = rata reală a dobânzii sau productivitatea marginală a capitalului determinată de fortele cererii și ofertei
x* = prima de inflatie
p = prima de risc de insolvabilitate a debitorului
m = prima privind riscul dobânzii
Fortele cererii și ofertei se referă și se deduc din:
evolutia preferintelor individuale pentru consumul actual în raport cu economisirea, pentru consumul viitor;
oportunitătile de investitii pentru utilizarea productivă a capitalului.
Prima de inflatie (x*), decurge din efectul lui Fisher. Ea asigură un nivel real al dobânzii reale:
i = r + x*
(1 + i) = (1 + r) (1 + x*) și 1 + r = 1 + i
1 + x*
=> r = 1 + i – 1
1 + x*
Prima de risc privind insolvabilitatea debitorului (p) se referă la prima pentru acoperirea pierderilor provenite din neîndeplinirea obligatiilor contractuale ale debitorilor fată de creditor. Prima privind riscul dobânzii (m) reprezintă prima de risc provenind din modificarea ratelor dobânzii, ce pot duce la cresterea costului pentru bancă. Considerăm un exemplu în care rata reală a dobânzii este de 4%, prima de inflatie 5%, prima de risc privind insolvabilitatea debitorului 3% și prima privind riscul dobânzii este de 3 %. Dobânda de piată determinată pe baza formulei prezentate anterior, va fi :
K = 4% + 5% + 3% + 3% = 15%
In concluzie, dobânda de piata va fi de 15%. O altă problemă luată în considerare la determinarea ratei dobânzii este ciclul ratei dobânzii, prezentat în graficul următor:
I II III IV I
Fig. nr. 6.1. – Ciclul ratei dobânzii
Din fig. 6.1. se deosebesc 4 stadii de evolutie a ratei dobânzii, având un vârf de crestere în ciclul 3.
Pe fundamentul tendintei de crestere seculară a dobânzii, evolutia ratei de piată a dobânzii are o dinamică ciclică. Caracterizarea stadiilor prezentate în figura 6.1. pot fi caracterizate astfel:
In primul stadiu, spre exemplu banca are disponibilităti dar nu se manifestă o cerere prea mare, momentul de vârf reprezentându-l stadiul III în care cererea de credite este puternică, însă lichiditatea este scăzută. Un segment de piată deosebit este cel al obligatiunilor. Pe piata obligatiunilor se constată evolutia dobânzii în raport de categoria, respectiv situatia financiară a debitorului, asa cum rezultă din graduarea de tip rating.
Nivelul
dobânzii
AAA D Rating
Ratingul obligatiunilor
7.3.6. CURBELE DE RANDAMENT
In aprecierea nivelului dobânzii un rol deosebit se acordă atât sub aspect teoretic cât și practic curbelor de randament. Curba de randament este o curbă continuă care descrie relatia functionala între randamentul la data scadentei și numarul de ani ce intervin înaintea scadentei, pentru titlurile cu venit fix, la un moment dat. Sunt cuprinse și reprezentate de asemeni, creante considerate egale din alte puncte de vedere: risc de rambursare, lichiditate, pret de achizitie etc. In SUA fac obiectul unei astfel de reprezentari, bonurile de tezaur. Desi se rezuma numai la anumite creante (care, de fapt, au o greutate specifica mai mare) curbele de randament sunt semnificative pentru întreaga piata a creditelor. Potrivit conjuncturii de moment, curbele de randament pot avea trei modalitati de expresie:
curba plata, subliniaza ca randamentele titlurilor pe termen scurt, mijlociu și lung sunt practic aceleasi și deci raporturile dintre cerere și oferta sunt echilibrate pe ansamblul pietei;
curba orientata în sus releva ca titlurile pe termen lung au un randament ridicat și sugereaza ca cererea de fonduri pe termen scurt este foarte puternica (în raport de oferta) fata de cererea de fonduri pe termen lung;
curba orientata în jos, exprima ca titlurile pe termen scurt au un randament foarte ridicat, ceea ce înseamnă că cererea de fonduri pe termen lung este foarte puternica (în raport de oferta) fata de cererea de fonduri pe termen scurt.
In aprecierea raporturilor, aici tratate, trebuie sa subliniem rolul diferit al elementelor pret și randament. Randamentul, în cazul nostru, este rezultatul investitiei, iar pretul creantei este investitia însăsi. Ele se gasesc în raport invers. Daca pretul de achizitie al creantei, va fi mare (deci când cererea e mare în raport cu oferta) randamentul va fi mic. Economistii și-au pus întrebarea care sunt cauzele acestor aspecte diferite ale curbelor de randament în diferite perioade. Raspunsurile au fost diferite, inspirate, asa cum se va vedea, din interpretarile moderne ale dobânzii. Au fost avansate trei ipoteze pentru a explica configuratiile curbei de randament a dobânzii. Ipoteza preferintei pentru lichiditate se explica prin aceea că investitorii dau prioritate lichiditătii, respectiv posibilitătii de a converti rapid și fară pierderi, activele în bani lichizi. Intrucât titlurile pe termen scurt sunt, relativ, mai lichide decât titlurile pe termen lung, ele vor avea un pret mai ridicat și în consecintă un randament mai slab decât titlurile pe termen lung. Această ipoteză nu tine seamă de fapt de interesele investitorilor pe termen mijlociu și lung, interese care au drept criteriu de orientare, perpetuarea plasamentului cu maximum de randament. Ipoteza segmentării pietei afirmă că există piete separate pentru titlurile cu venit fix pe termen scurt, mijlociu și lung și că cererea și oferta determină pe fiecare piată nivelul randamentului. Astfel, curba poate lua diverse aspecte, functie de randamentul diferit pe fiecare din piete. De fapt, structura fiecărei din aceste piete nu este imobilă, în mod curent, functie de fluctuatiile operate în portofoliu (de către institutii publice sau societăti comerciale), rezultând modificări ale structurii scadentelor. In special modificarea structurilor este posibilă prin emisiunile noi care sunt orientate functie de evolutia randamantelor. Ipoteza anticipatiilor este ipoteza în care anticipatiile investitorilor privind evolutia ratei dobânzii, determină relatia între randamentele pe termen scurt și pe termen lung. Dacă investitorii se asteaptă la cresterea dobânzii pe termen scurt, curba de randament va fi orientată în sus. Dacă se prevede o scădere a dobânzii pe termen scurt, curba va fi orientată în jos. Dacă se presupune că dobânda va rămâne la acelasi nivel curba va fi plată. In această ipoteză nu se admite segmentarea pietei, toate titlurile fiind considerate substituibile. Faptele, însă, indică contrariul. Există investitori preponderenti pe termen scurt (băncile comerciale) și altii specializati pe termen lung (casele de economii și societătile de asigurări).
Asa cum s–a văzut fiecare ipoteză are argumente credibile, dar are și puncte vulnerabile. Studiile empirice se pare că acordă prioritate ipotezei anticipatiilor, care explică mai bine structura ratelor dobânzii și în consecintă, diversitatea formelor curbelor de randament.
8. Performanțele bancare
Performantele bancare pot fi analizate cu ajutorul a două instrumente principale:
Contul de rezultate;
Sistemul ratelor.
Contul de rezultate
Rezultatele bancare se stabilesc într-o succesiune specifică, fiind prezentate sintetic în cadrul contului de rezultate. Elementele semnificative ale contului de rezultate sunt:
Venitul net bancar (VNB), venit ce se degajă din activitatea de intermediere financiară și de prestator de servicii a băncii. Ca structură, venitul net bancar este constituit din venituri nete din dobânzi și asimilate, cum ar fi comisioanele și operatiunile financiare. Venitul net bancar este asimilat valorii adăugate realizate în cadrul întreprinderilor. Este elementul considerat de Contabilitatea Natională ca productie bancară și asimilat în valoare absolută la calcularea PIB. Din practică, s-a constatat că 3-5% din PIB este realizat prin intermediul valorii adăugate bancare.
Rezultatul brut din exploatare (RBE) este expresia activitătii obisnuite, normale a băncii după luarea în considerare a costurilor de functionare. Rezultatul brut din exploatare este un indicator folosit cu preponderentă în compararea activitătii bancare desfăsurate în conditii diferite. De exemplu, băncile cu retea extinsă vor avea cheltuieli mari de retea dar și resurse mai ieftine. Băncile cu retea de proportii mai reduse vor avea cheltuieli de retea mai mici dar și resurse mai scumpe. In acest context, se pune problema alegerii uneia dintre cele două variante. Rezultatul brut din exploatare se determină pe baza elementului anterior, venitul net bancar. Astfel, rezultatul brut din exploatare se calculează ca diferentă între venitul net bancar și cheltuielile generale de exploatare și datorii pentru amortismente:
RBE = VNB – Chelt. generale de exploatare – Datorii pentru amortismente
Rezultatul net bancar (RNB) reprezintă efectul, respectiv impactul riscurilor asupra rezultatelor bancare. Rezultatul net bancar se determină pe baza rezultatului brut din exploatare, potrivit următoarei formule de calcul:
RNB = RBE – Dotatii privind provizioanele asupra creantelor și extrabilantului-
– Dotatii privind fondul general de riscuri + Rezultate exceptionale –
– Impozite
In practică s-a constatat că în prelucrarea datelor privind rezultatele apar o serie de factori ce determină mărimea acestora. Factorii principali ce influentează rezultatele bancare se referă la:
Dinamica prețurilor. Efectul influentei lor este considerat efectul – pret. In cazul băncilor pretul se exprimă prin nivelul dobânzii. Dinamica preturilor decurge:
pe de o parte din raportul între diversele categorii de resurse și regimul lor de procurare;
pe de altă parte, din evolutia dobânzilor debitoare pe piată.
Intre acestea două se plasează marja, diferentă de dobânzi care variază la rândul ei, corelată cu dinamica elementelor prezentate. In ceea ce priveste costul de procurare al resurselor o importantă deosebită o au depozitele proprii, ce sunt remunerate la nivele reduse. Preturile cele mai ridicate sunt asociate resurselor atrase de pe piata interbancară. Pentru atragerea de depozite ce beneficiază de costuri reduse e necesară însă o retea expandată ce presupune la rândul ei cheltuieli ridicate. Volumul resurselor în acest caz trebuie să asigure o superioritate menită să acopere și cheltuielile de retea. La rândul ei evolutia dobânzilor debitoare pe piată, dă o tendintă în ceea ce priveste plasarea resurselor, deci asupra preturilor de utilizare a lor. In perioada actuală, tendinta generală este ca marile bănci să procure resursele de la băncile de detaliu, pentru acestea costurile fiind mai mici. De exemplu, dacă dobânda plătită deponentilor în cazul unei bănci de economii este de 6%, plasarea resurselor către o altă bancă, de către aceasta se va face la un nivel de 8,5%. Marja de dobândă se va stabili practic între cele două categorii de dobânzi și va varia în functie de fluctuatia celor două preturi.
Evolutia volumelor. Nivelul absolut al rezultatului depinde de nivelul operatiunilor active și pasive efectuate de bancă. Trebuie însă avută în vedere și structura operatiunilor, deoarece unele sunt mai profitabile în timp ce altele sunt mai putin profitabile. In functie de profitabilitatea operatiunilor se stabilesc marje diferite pe tipuri de operatiuni. Prin însumarea acestor marje se obtine o marjă globală. In ceea ce priveste structura (efectul – structură) trebuie tinut seama atât de tipul de operatiuni cât și de tipul ratelor de dobândă aplicate (fixe sau variabile). Practic, vom lucra cu preturi fixe sau variabile.
Efectul foarfece este determinat de raportul între cheltuielile generale și rezultatul brut din exploatare. Cheltuielile generale reprezintă o componentă importantă a venitului net bancar, fiind un factor determinant al dimensionării profitului brut. Evolutia celor două elemente (cheltuieli generale și rezultatul brut din exploatare) în ritm diferit este deosebit de importantă în determinarea efectului foarfece:
cresterea mai rapidă a cheltuielilor generale determină scăderea rezultatului brut din exploatare;
cresterea mai lentă a cheltuielilor generale determină cresterea rezultatului brut din exploatare.
In concluzie, banca trebuie să acorde o atentie deosebită cheltuielilor generale. Monitorizarea cheltuielilor generale, controlul lor sever este important pentru că ele reprezintă o rezervă potentială de crestere a rentabilitătii bancare.
Efectul protejării de risc. Rezultatul bancar este influentat de pierderile ce rezultă din unele operatiuni efectuate. Asa cum banca are conditii în unele cazuri de a obtine plusvaloare poate înregistra și pierderi sau minusvaloare. Pentru a preveni aceste situatii, băncile constituie provizioane, ca modalităti specifice de formare a rezultatelor bancare. Ele se prezintă ca o modalitate de acoperire a riscurilor. Provizioanele determină însă cheltuieli și reducerea rezultatului brut din exploatare. Provizioanele se constituie:
pentru depreciere, cum ar fi cea a creantelor și a titlurilor;
pentru riscuri și cheltuieli, în ceea ce priveste devizele și operatiunile extrabilantiere;
pentru riscul de tară. Acest risc este preconizat în legătură cu activitatea bancară internatională.
In unele tări băncile dispun de o oarecare libertate în stabilirea provizioanelor. Pe de o parte trebuie să se ia în calcul asumarea riscului și necesitatea de acoperire a lui, dar pe de altă parte trebuie avut în vedere și faptul că provizioanele diminuează rezultatul net. Supradimensionarea nejustificată, abuzivă a provizioanelor va duce la diminuarea profitului brut și implicit a impozitului pe profit. Interesele băncii vin din acest punct de vedere în contradictie cu interesul general. Ca argument pentru limitarea formării de provizioane îl reprezintă și faptul că băncile își constituie și rezerve pentru riscul general. Aceste rezerve se constituie cu aceeasi utilitate, direct din profit, dar după plata impozitului pe profit. In tara noastră, provizioanele functionează mai ales ca modalitate contabilă de acoperire a riscurilor deja realizate. In acest fel provizioanele rămân doar o modalitate contabilă.
Sistemul ratelor de expresie a performantelor bancare
O primă exprimare a rezultatelor și performantelor bancare se înscrie în domeniul profitabilitătii. In consecintă, ele vor fi înscrise în categoria ratelor profitabilității. Aceste rate presupun raportarea unor elemente semnificative la altele. Principalele rate de profitabilitate sunt:
Rentabilitatea economică (Return on Assets) definită ca raport între profitul net și activele totale bancare.
ROA = Profit net x 100
Active totale bancare
Această rată dă o apreciere generală a profitabilitătii bancare. In tările dezvoltate mărimea tipică a acestei rate este de 0,5 – 1%. Băncile de dimensiuni foarte mari înregistrează rate mai mici. In ceea ce priveste semnificatia potentială:
un trend în scădere arată că banca este în dificultate;
un trend în crestere este expresia unor rezultate pozitive dar poate fi și expresia asumării unui risc excesiv de către bancă.
Rentabilitatea financiară (Return on Equity) definită ca raport între profitul net și capital. Ea dă practic o expresie a profitului raportat la capital.
ROE = Profit net x 100
Capital
Mărimea tipică a acestei rate în tările dezvoltate este de aproximativ 10-12%. O rată a rentabilitătii financiare mai ridicată poate fi efectul unui capital mic sau o expresie a capacitătii limitate de a obtine prin împrumut, capital.
Marja netă de dobânzi (Net Intrest Margin) este definită prin raportarea veniturilor nete din dobânzi la activele valorificabile medii. Ea este de fapt diferenta între câstigul la activele valorificabile și rata plătită pentru împrumuturi.
NIM = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile x 100
Active valorificabile medii
In general marja netă de dobânzi variază între 3-10%.Băncile de detaliu înregistrează marje nete de dobânzi mai ridicate în timp ce băncile mari unele mai scăzute, datorită costurilor mari ale fondurilor.In ceea ce priveste semnificatia potentială:
o marjă scăzută este expresia unei mari dependente de dobânzi pe termen scurt și pasive volatile;
o marjă ridicată este expresia succeselor în managementul activelor și pasivelor dar poate fi și expresia unui plasament în active foarte riscante;
o marjă constantă arată că banca are dificultăti în obtinerea profitului.
O a doua grupă din cadrul ratelor de expresie a performantelor bancare o reprezintă ratele de exploatare. Ratele de exploatare au ca obiect evaluarea costului resurselor precum și a randamentului utilizărilor. In privinta ratelor de exploatare Comisia Bancară Franceză face o serie de recomandări:
Costul mediu al depozitelor este definit ca raport între cheltuielile cu dobânzile și pasivele din împrumuturi cu dobândă sau suma medie a depozitelor. Acest cost este asteptat să varieze atât în functie de evolutia dobânzii pe piată cât și în functie de raportul dintre pasivele sensibile și activele sensibile. O rată ridicată a costului mediu al depozitelor reflectă schimbări în structura pasivelor sau poate sugera probleme de lichiditate, în sensul în care băncile își procură lichidităti la preturi ridicate.
Băncile mici au o rată a costului scăzută, explicată de detinerea unei retele de colectare eficientă.
Costul mediu al depozitelor = Dobânzi datorate clientelei x 100
Suma medie a depozitelor
Randamentul mediu al creditelor este definit ca raport între dobânda încasată de la clientelă și suma medie a creditelor.
Randamentul mediu al creditelor = Dobânda încasată de la clientelă x 100
Suma medie a creditelor
In calculul acestei rate nu vor fi cuprinse datele privind creditele îndoielnice și litigioase.Dinamica acestui randament poate fi influentată de:
evolutia dobânzii pe piată: dacă rata dobânzii creste și randamentul va creste;
raportul dintre activele sensibile și activele nesensibile.
In cazul titlurilor se poate calcula o rată de echivalentă. Dacă această rată este ridicată înseamnă că este specific un risc înalt al portofoliului. Și pentru credite, un randament ridicat este expresia unui portofoliu de credite riscante. O rată scăzută a randamentului mediu al creditelor poate indica posibilitatea ca banca să ducă o politică conservatoare de credit dar această rată poate decurge și din nivelul ridicat al creditelor cu probleme.
Marja credite – depozite este definită ca diferentă între randamentul mediu al creditelor și costul mediu al depozitelor.
Marja credite–depozite = Randamentul mediu al credit. – Costul mediu al depoz.
Aceste trei rate de exploatare determinate la nivel general pot fi aplicate și pe segmente de activitate bancară:
Pentru primul segment, piata interbancară, se definesc:
Costul mediu al creditelor interbancare;
Randamentul mediu al creditelor interbancare;
Marja credite – depozite interbancare.
Cele trei rate se referă la operatiunile de trezorerie, care se analizează separat, deci se poate realiza o separare a lor.Dupa unii specialisti trezoreria măreste bilantul, neavând o importantă deosebită pentru bancă. Trezoreria însă, este foarte importantă pentru că prin ea se realizează echilibrul general al băncii.Al doilea segment priveste fondurile împrumutate:
Costul mediu al fondurilor împrumutate, definit pe baza raportului:
CMfd = Rd + Ri + Ro x 100
Sdep + Ii + Io
unde: CMfd = costul mediu al fondurilor împrumutate;
Rd = dobânzile datorate deponentilor;
Ri = dobânzile la împrumuturile interbancare;
Ro = dobânzile pentru împrumuturile obligatare și
participative;
Sdep = suma medie a depozitelor clientilor;
Ii = împrumuturi interbancare ;
Io = împrumuturi obligatare și praticipative;
Randamentul mediu al creditelor acordate, definit pe baza raportului:
RMcr = Vc + Vi + Vl x 100
Ccl + Ci + L
unde: RMcr = randamentul mediu al creditelor acordate;
Vc = venitul din credite acordate clientelei;
Vi = venituri din credite interbancare;
Vl = venituri din leasing;
Ccr = credite acordate clientelei;
Ci = credite interbancare;
L = operatiuni de leasing;
Marja globală, definită ca diferentă între randamentul mediu al creditelor și costul mediu al fondurilor împrumutate.
Marja globală = RMcr – CMfd
Comisia Bancară Franceză recomandă în final trei rate globale de exploatare (trei indicatori globali):
Randamentul final al fondurilor împrumutate, determinat conform raportului:
RFfd = Vc + Vt + CMfd x 100
Fdî
unde: RFfd = randamentul final al fondurilor împrumutate;
Vt = venituri din portofoliul de titluri și imobilizări;
Fdi = fonduri împrumutate;
Randamentul final al fondurilor utilizate, determinat ca raport:
RFfu = Vc + Vt – CMfd x 100
Fdu
unde: RFfd = randamentul final al fondurilor utilizate;
Fdu = fonduri utilizate;
Fondurile utilizate se consideră ca sumă, atât a fondurilor proprii cât și a celor utilizate.
Randamentul global, determinat ca diferentă între randamentul final al fondurilor utilizate și randamentul final al fondurilor împrumutate.
Rg = RFfu – RFfd
Această succesiune de posibilităti de analiză a rezultatelor activitătii pleacă de fapt de la trei forme de bază:
cost mediu al depozitelor;
randament mediu al depozitelor;
marja credite – depozite.
A treia grupă de rate se referă la ratele de structură (rata comisioanelor) a produsului net bancar.
Se pleacă de la o rată de bază, definită prin raportul:
Comisioane x 100
Venit net bancar
care stabileste proportia comisioanelor în venitul net bancar și care caracterizează situatia băncii din acest punct de vedere, în momentul calculului. Rata prezentată constituie o modalitate de reprezentare a locului comisioanelor în activitatea băncii.
O altă rată de structură este definită pe baza raportului:
Alte venituri x 100
Total venituri
exprimând contributia altor venituri la venitul bancar. Mărimea tipică a acestei rate este de 5 –10 %, cresterea ei exprimând lărgirea serviciilor bancare, bazate pe comisioane. Ea este practic o altă reprezentare a ratei de bază, definită anterior.
Tot în cadrul ratelor de structură este definit și raportul:
Alte cheltuieli x 100
Alte venituri
exprimând posibilitatea altor activităti și implicit a cheltuielilor legate de acestea de a genera venituri. Mărimile ridicate ale acestei rate exprimă ineficienta operatiunilor sau costurile legate de introducerea noilor tehnologii (în special legat de tehnologiile suplimentare). Mărimi ridicate se înregistrează în special în băncile de detaliu (peste 70%) datorită cheltuielilor mari de personal și de retea pentru colectarea fondurilor. In băncile cu ridicata ea înregistrează valori mult mai mici, de peste 50%.
Punctul mort (Break even Yield) reprezintă cea de-a patra rată de structură, definită ca raport, după cum urmează:
Punctul mort = Alte cheltuieli – Alte venituri
Active valorificabile medii
Rata indică câstigul mediu ce trebuie realizat pentru a acoperi cheltuielile operationale (mai putin alte venituri) necesitate de alte activităti. Atentia este dată în special comisioanelor, având în vedere faptul că ele reprezintă o ramură în plină dezvoltare. O analiză fundamentală a acestei rate, scoate în evidentă că:
un punct mort ridicat este expresia cheltuielilor operative excesive și a altor venituri, minore;
dar poate exprima și:
presiunea cresterii accentuate a veniturilor la activele valorificabile;
scăderea costului fondurilor.
A patra grupă de rate utilizate pentru analiza rezultatelor activitătii bancare o reprezintă ratele de gestiune, menite să exprime calitatea gestiunii. Ratele de gestiune se prezintă astfel:
Rata productivitătii globale, determinată ca raport între cheltuielile generale și venitul net bancar.
Rata productivitatii globale = Cheltuieli generale x 100
Venit net bancar
Rata de productivitate pe agent, care utilizează ca element de raportare de bază, personalul efectiv al băncii. Se poate astfel determina:
nivelul creditelor acordate pe lucrător bancar, ca raport între credite și personalul efectiv:
Credite
Personal efectiv
nivelul depozitelor mobilizate pe lucrător bancar, ca raport între depozite și personalul efectiv:
Depozite
Personal efectiv
nivelul venitului net obtinut pe lucrător bancar, ca raport între venitul net bancar și personalul efectiv:
Venit net bancar
Personal efectiv
Rata de productivitate pe agentie, prin care la o examinare simplistă am putea proceda la raportarea elementelor semnificative la numărul de agentii:
Credite
Număr agentii
Depozite
Număr de agentii
Venit net bancar
Număr de agentii
Trebuie să avem însă în vedere faptul că agentiile au capacităti distincte în functie de asezarea geografică, potentialul zonei, etc. Pentru posibilitatea de comparare se pot stabili indici de echivalentă prin realizarea unei indexări în functie de principalele caracteristici. Criteriile în functie de care se realizează echivalarea pot fi:
vadul, referindu-se la asezarea băncii în cadrul orasului dar și la potentialul economic al orasului respectiv;
dotarea tehnologică, referindu-se la numărul de operatiuni ce pot fi făcute, posibilitătile de realizare a unor plăti internationale precum și a compensărilor nationale;
dotarea cu personal, referindu-se la personalul efectiv al băncii, care trebuie să fie ales în concordantă cu necesitătile de pregătire profesională ale băncii precum și cu posibilitătile ei de remunerare a muncii prestate.
In concluzie, valoarea acestor agentii trebuie să fie apreciată în functie de potentialul lor, activele fiind indexate în functie de nivelul de îndeplinire al criteriilor enuntate. De exemplu, pentru o bancă se iau în considerare activele sediilor A, B, C încercându-se realizarea unei comparatii între acestea. Pentru aceasta trebuie realizată o echivalare a celor 3 sedii.
Datele utilizate sunt prezentate în tabelul următor:
In prima etapă indicii de echivalentă se transformă într-un punctaj, luând în considerare că un indice de 0,25 reprezintă un punct. Vor rezulta următoarele punctaje: pentru A – 3 puncte (0,75/0,25 = 3 puncte); pentru B – 5 puncte (1,25/0,25 = 5 puncte); pentru C – 6 puncte (1,5/0,25 = 6 puncte); în total 14 puncte. In cea de-a doua etapă, vom calcula capacitatea normată ca fiind produsul dintre total active și ponderea punctajului obtinut de fiecare sediu în total punctaj. Pentru sediul A, vom obtine:
130 000 x 3 = 27 855
14
pentru B:
130 000 x 5 = 46 425
14
și pentru C:
130 000 x 6 = 55 710
14
Diferenta se va calcula între active și capacitatea normată rezultând niste sarcini normate în raport cu care se judecă activitatea sediului respectiv. Diferentele pozitive, din cazul sediilor A (+ 2145) și C (+ 4290) semnifică realizări suplimentare, în timp ce diferenta negativă a sediului B (- 6290) indică neîndeplinirea sarcinilor. In practică trebuie folosite mult mai multe criterii astfel încât conditiile de competitivitate între agentiile băncii, sarcinile potentiale, să se apropie cât mai mult de realitate. O analiză corectă va depinde însă și de justetea indicilor de echivalentă.
Rentabilitatea ajustată la riscurile de capital
Fondurile proprii economice
Din punct de vedere al rentabilitătii ajustate la riscurile de capital o semnificatie aparte o capăta: dimensiunea și costul capitalului, precum și pretul creditului. O functie importantă a capitalului este cea de acoperire a pierderilor produse prin activitatea băncii, punânu-se inclusiv problema falimentului acesteia. De aceea a fost stabilit un prag minim al capitalului numit și capital adecvat (obligatoriu pentru toate băncile) care are un scop preventiv general. Măsura solvabilitătii unei bănci se referă la probabilitatea de faliment a acesteia. Ea depinde pe de o parte de voltatilitatea rezultatelor, iar pe de altă parte de rata de pierderi din credite nerambursate. Fondurile proprii reglementate, nu acoperă însă toate riscurile, fiind stabilite de o manieră forfetară. Din acest motiv, o acoperire suficientă a riscurilor constă în a dispune de fonduri proprii adecvate riscurilor reale. Probabilitatea ca pierderile să depăsească fondurile proprii este specifică fiecărei bănci. Practic, banca prin activitatea sa poate obtine beneficii sau poate înregistra pierderi, pentru care trebuie să fie determinat un prag de tolerantă în măsură să le acopere. Acest prag de tolerantă decurge din norma lui Cooke și trebuie să asigure 8% din activele riscante.
profit
prag de tolerantă la
risc
pierderi
Modalitatea de stabilire a pragului de tolerantă tine seama de riscul advers, stabilit de conducerea băncii, care duce la diminuarea riscurilor. Adversitatea la risc determină în general o discordantă între pragul de tolerantă normat și cerintele reale, ceea ce pune problema considerării de fapt a riscurilor reale și a acoperirii lor, mai ales când aceste sunt mai mari. In acest caz sunt posibile mai multe optiuni:
când există posibilitatea ca riscul real să fie mai mare, e necesară asigurarea acestei situatii prin utilizarea modului forfetar de stabilire a pragului de tolerantă sau a modului normat (norma Cooke). Expunerea la risc este determinată în functie de datele statistice, pentru categoria respectivă de risc: de tară, de ramură, a debitorilor, etc.
când se iau în calcul posibilitătile de pierderi efective în functie de situatia băncii, de panelul de clienti ai acesteia, se reconsideră fondurile proprii economice.
Fondurile proprii economice prin definitie permit acoperirea pierderilor posibile cu o probabilitate fixată cu anticipatie. Fondurile proprii economice au o bază de determinare obiectivă, stabilită statistic și nu forfetar. Ele pot fi exprimate și sub forma unui multiplu al voltatilitatii pierderilor.
FPE = K x
unde:
FPE= fondurile proprii economice determinate de situatia specifică a băncii
K = fondurile proprii economice cerute prin riscul de solvabilitate dorit de
conducători
( = volatilitatea pierderilor anual
Multiplul ecartului tip al pierderilor e net superior multiplului K, ce ar răspunde unei distributii normale a pierderilor. Pierderile pot fi:
mijlocii sau medii (speranta de pierdere, în statistică), pentru care se determină provizioane economice. Distributia pierderilor pentru riscul de credit este larg etalată spre dreapta. Din această cauză pierderile cele mai frecvente (cele care corespund acestui tip de distributie) sunt inferioare celor medii.
maximale, decurgând din evolutia adversă a riscului (down side). Pentru distributiile reale ale pierderilor foarte etalate către dreapta multiplul ecartului tip al pierderilor pentru un prag de tolerantă dat este net superior multiplului analog ce ar corespunde unei legi normale. Se vor constitui deci provizioane mai mari.
anormale sau exceptionale, ce sunt prin definitie foarte rare, putând fi însă de dimensiuni importante. Practic ele nu se pot prevede de o manieră obiectivă și nici preveni. Teoretic, pot fi făcute determinări istorice dar practic, acoperirea lor este o problemă.
Probabilitatea ca pierderile să depăsească fondurile proprii economice reprezintă în fapt pragul de tolerantă. Acest prag rămâne însă la latitudinea conducerii băncii. Performantele ajustate pentru riscuri sunt măsurate de o rată de tip rentabilitate asupra fondurilor proprii economice. Utilitatea acestei rate constă în:
permite compararea performantelor ajustate pentru riscuri;
ajută în:
decizia de angajare a riscurilor;
facturarea riscurilor către clienti;
permite ameliorarea structurii portofoliilor pe activităti sau clienti, functie de rezultate și riscuri.
Rentabilitatea ajustată la riscul capitalului este cunoscută sub denumirea de: RAROC (Risk Ajusted Return On Capital) și determinată pe baza următoarei formule de calcul:
RAROC = Rezultate – Provizioane economice
Fonduri proprii economice
Rentabilitatea asteptată pentru fondurile proprii este în opinia generală de 25% ceea ce determină o mărime tipică a RAROC, de 25%. Tinând seama de cerintele de capital, respectiv de consumul de fonduri proprii, se deduce marja clientului, procentual, în functie de:
costul creditului;
provizionul economic;
cheltuieli generale;
supracostul pentru fondurile proprii economice.
Practic clientii vor fi facturati în mod diferit în functie de serviciile pentru care au apelat la bancă. RAROC-ul se determină pe un an sau până la finele angajamentului (scadenta creditului). In tabelul nr.1 este prezentat calculul RAROC pentru un an în functie de expunerea la risc.
Calculul RAROC pe un an – Riscul creditului
Parametrii în % asupra sumelor
Valori anuale
In exemplu, s-a plecat de la consideratia că fondurile proprii economice și RAROC-ul se determină pe un an, expunerea la risc fiind pentru anii în cauză: 1000, 600 respectiv 300. Mai este dată rata insolvabilitătii medii anuale, care este constantă pe parcursul celor trei (1%), deviatia fiind și ea constantă dar mai mare (3%). Deviatia maximă a ratei stă la baza determinării fondurilor proprii economice. Va rezulta de aici o rată a marjei de 2%, ca diferentă între deviatia maximă a ratei și rata insolvabilitătii (medie anuală). Pe baza valorilor anuale, a marjei anuale, a provizioanelor economice și a fondurilor proprii economice, RAROC-ul va fi determinat ca raport între: diferenta dintre marja anuală și provizioanele economice; și fondurile proprii economice.
Pe exemplul nostru RAROC-ul va fi:
pentru primul an
RAROC1 = 20 – 10 = 10 => în procente: 33%
30
pentru anul al doilea
RAROC2 = 12 – 6 = 6 => în procente: 33%
18
pentru al treilea an
RAROC3 = 6 – 3 = 3 => în procente: 33,3%
9 9
În următorul tabel, tabelul nr.2 este prezentat un exemplu de calcul privind rata minimă a dobânzii, în conditiile în care RAROC este mai mare de 25%.
Exemplu de calcul privind rata minimă a dobânzii (tabel nr.2)
(în conditiile în care RAROC 25%)
Calcul asupra fondurilor proprii reglementate
Calculul asupra fondurilor proprii economice
Clasificarea operatiunilor este considerată în functie de risc, în operatiuni de risc minim și operatiuni de risc înalt. Fondurile proprii reglementate se referă la mărimea capitalului adecvat potrivit normei lui Cooke, reprezentând 8% din fondurile reale (1000 în cazul nostru). Aplicând 8% la aceste sume va rezulta un volum de 80 u.m. reprezentând fondurile proprii reglementate. In determinarea fondurile proprii economice se va tine seama și de riscul asociat. Astfel, pentru operatiunile de risc minim fondurile proprii economice determinate vor fi de 40 u.m., iar pentru cele de risc înalt, de 120 u.m. In exemplu, se mai consideră că nu se constituie provizioane și că RAROC-ul este 25% atât pentru operatiunile de risc minim, cât și pentru cele de risc înalt.
Costul datoriei priveste costul aferent atragerii de resurse, deci dobânzile plătite deponentilor. In cazul nostru, atât pentru operatiunile de risc minim cât și pentru cele de risc înalt costul datoriei este de 10%. Pe baza acestuia se va determina costul diferentiat, ca diferentă între fondurile proprii și costul datoriei. Se va obtine, pentru operatiunile de risc minim o rată de 15%, egală cu cea a operatiunilor de risc înalt. Ulterior, se fac calcule diferentiate, în functie de fondurile proprii reglementate și fondurile proprii economice, calculându-se o rată minimală, deoarece trebuie să avem în vedere și pretul plătit de client.
10. Gestiunea riscurilor
In cadrul gestiunii riscurilor, ne vom referi în principal la riscul de creditare și la riscul insolvabilitătii.
Riscul de creditare
Riscul neplătii la scadentă a creditului reprezintă cel mai semnificativ risc bancar și exprimă faptul că debitorul nu e în stare să respecte integral conditiile contractuale stabilite. Esenta o constituie neplata la scadentă rezultând astfel o pierdere a capitalului circulant, deci o scadere a posibilitătii de creditare în viitor. Pierderea se majorează în cazul creantelor litigioase și cu cheltuielile de judecată.
Riscul de creditare are o serie de determinante:
este proportional cu functia crescătoare a masei creditelor acordate. Această crestere poate fi rezultatul acordării de credite către noi beneficiari sau vechilor clienti, pentru activităti noi. In cazul atragerii de noi clienti, din ce în ce mai multi, se pune problema dacă acestia sunt solvabili și dacă îndeplinesc criteriile de bonitate cerute de bancă (ei pot fi clienti cu probleme, respinsi eventual de alte bănci). Cu cât numărul clientilor noi va creste, va creste și riscul deoarece clientii vechi, fată de acestia, prezintă o garantie prin experienta comună acumulată. Și în cazul investirii în activităti noi riscul va fi mai ridicat datorită incertitudinii cu privire la reusita lor.
creste proportional cu nivelul dobânzii practicate. Cu cât se practică o dobândă mai ridicată riscul este mai mare. In acest context dobânda ridicată se referă atât la segmentarea clientelei (clientii cu probleme beneficiază de credite cu dobânzi mai ridicate) dar și la volatilitatea crescută. Dobânzile ridicate pot însă fi datorate și caracterului riscant al afacerilor, caz în care riscul se extinde și asupra creditului.
Intre principalele măsuri privind prevenirea și evitarea riscurilor pot fi menționate:
măsuri macroeconomice, reprezentate de reglementări preventive decurgând din sarcina de supraveghere bancară. Se statuează norme obligatorii pentru bănci în scopul protejării acestora fată de risc și a existentei unui climat economic corespunzător. Acest tip de norme, privesc mărimea capitalului dar și dispersia riscurilor, etc.
Protectia în ceea ce priveste riscurile se stabileste mai întâi la nivel macroeconomic, prin legi și norme, reglementări emise de Banca Centrală, care obligă băncile la supunerea privind controlul; dar, asigurarea principală împotriva riscului o face chiar banca prin selectia clientilor.
măsuri microeconomice, reprezentate de analiza beneficiarilor de credite și selectia clientilor în functie de rezultate, riguros realizată pe criterii economice. Aici trebuie avute în vedere atât firmele cât și persoanele fizice care permit 1/3 din plasamente. O altă treime din credite sunt acordate firmelor, de ultima treime beneficiind statul.
Modul de realizare a selecției presupune aprecierea elementelor de calitate a debitorilor:
pentru persoane juridice elementele luate în considerare fiind indicatorii activității economice ai întreprinderii;
pentru persoanele fizice fiind utilizat sistemul credit-scoring.
Mai întâi trebuie să avem însă în vedere funcționalitatea primei de risc care pleacă de la două perspective:
prima, referitoare la fructificarea capitalului:
1 + r unde: r = dobânda medie de piată
a doua, referitoare la pierderile datorate nerambursării la scadentă a creditelor
1 – d unde: d = pierderi din nerambursarea creditului(%)
Ca urmare, banca trebuie să practice o dobândă ce trebuie să tină seama de ambele situatii:
r* = 1 + r – 1
1 – d
sau:
r* = r + pr
unde: pr = prima de risc
Banca trebuie să determine mărimea ratei dobânzii (r*), aplicată în contractele de credit ale clientilor în functie de dobânda medie de piată (r). Dobânda fiecărui debitor poate fi însă diferită de dobânda de piată, în functie de situatia concretă a acestuia. Pentru fiecare tip de contract de credit trebuie să se aplice un regim distinct în ceea ce priveste selectia. Astfel, pentru persoanele fizice se bucură de o mare apreciere metoda credit-scoring, prin care se stabilesc caracteristici semnificative pentru fiecare persoană și se atribuie un punctaj pentru fiecare din aceste criterii.
Criteriile se pot referi la:
situatia averii;
nivelul veniturilor obtinute;
durata domicilierii în localitate;
durata activitătii în muncă, pe postul actual;
situatia familială;
numărul membrilor familiei existenti în întretinere;
vârsta (punctaj mai mare obtin de obicei persoanele mai în vârstă), etc.
Acest punctaj are ca scop o apreciere obiectivă, unitară, fiind o conditie minimă de admitere la creditare, deoarece apoi urmează analiza în profunzime a cererii de credit, la care se anexează și opiniile ofiterului de credit. Decizia de creditare e personală și răspunsul final este dat de ofiterul de credit. In ceea ce priveste metoda credit-scoring problema o reprezintă stabilirea pragului minim de creditare, respectiv a punctajului minim în care clientul poate fi considerat candidat pentru acordarea creditului. In tabelul nr. 11.1. sunt prezentate datele pe care vom realiza un exemplu de stabilire al acestui punctaj minim.
CREDIT SCORING – Distributia clientilor după punctaj
tabel nr.11.1
Baza de determinare a acestui prag îl va reprezenta tot calculul de rentabilităti.
In exemplul nostru au fost analizate prin această metodă 1000 de dosare de credit, în urma selectiei rezultând 900 clienti buni și 100 clienti răi. Studiul se realizează pe baza cazurilor rezolvate în trecut de bancă, deci pe baza experientei ei. Clientii au fost supusi unui punctaj între 1 și 50, rezultând clienti buni și răi. Trebuie să mai avem în vedere efectul creditării unuia dintre clientii buni și a unuia rău. S-a constatat că:
fiecare client bun aduce un beneficiu de 1$;
fiecare client rău aduce o pierdere de 9$.
Iată deci că punctajul trebuie judecat la diverse nivele, pentru a determina efectele și în final optimul (situatia în care banca are cel mai înalt profit), care reprezintă pragul de unde poate începe creditarea. Interesul în stabilirea pragului este mai important în cazul nostru începând din partea de sus a tabelului. De exemplu, pentru clientii cu 15 puncte, vom considera suma clientilor din categoriile inferioare, astfel:
clienti buni: 0 + 27 + 63 = 90
Acesti clienti vor aduce un beneficiu de 90 de dolari băncii (pentru că fiecare client bun aduce un beneficiu de un dolar).
clienti răi: 5 + 7 + 10 = 22
Acesti clienti aduc băncii o pierdere de 198 de dolari (22 clienti x 9$). Dacă se exclud acesti clienti, banca renuntă la 90 de dolari profit și nu mai înregistrează pierderile de 198 de dolari. In acest fel ea obtine un câstig de: 198 – 90 = 108 dolari. Dacă ridicăm pragul la 20 de puncte, îi vom exclude pe toti cei care au 20 de puncte exclusiv. In acest caz vom avea:
clienti buni: 90 + 135 = 225, care aduc un beneficiu de 225 de dolari;
clienti răi: 22 + 19 = 41, care aduc o pierdere de 369 de dolari (41 clienti x 9$).
Efectele sunt aceleasi, renuntând la 225 clienti buni renuntăm la un beneficiu de 225 de dolari. Renuntând la cei 41 de clienti răi vom obtine un câstig de 369 de dolari. Profitul net va fi de: 369 – 225 = 144 dolari. Dacă ridicăm pragul la 25 de puncte, vom avea:
clienti buni: 225 + 180 = 405, care aduc un beneficiu de 405 dolari;
clienti răi: 41 + 19 = 60, care aduc o pierdere băncii de 540 de dolari (60 clienti x 9$).
Renuntând la 405 clienti buni renuntăm la un beneficiu de 405 dolari. Renuntând însă și la cei 60 de clienti răi vom obtine un câstig de 540 de dolari. Profitul net obtinut va fi de 135 de dolari. Deoarece beneficiul obtinut anterior, aferent celor 20 de puncte este cel mai mare (144 de dolari) acela va fi pragul de acceptare la creditare. Oprindu-ne la 20 de puncte excludem mai mult de ¼ din clientii posibili.
Stabilirea acestui prag este însă numai o treaptă în procesul de creditare.
Riscul de tară (riscul debitorilor externi) – Country Risk
Prin riscul de tară se apreciază împrejurările în care debitul este liber să îndeplinească raporturile contractuale.Aprecierea riscului de tară are două dimensiuni:
politică;
economică.
In cadrul dimensiunii politice se exprimă gradul de instabilitate politică care presupune următoarele posibilităti sau aspecte:
modificare a legislatiei în vigoare (de exemplu,în cazul tării noastre modificarea legii privatizării) care realizează o schimbare a conditiilor din tara respectivă;
limitarea sau interzicerea investitiilor străine;
limitarea iesirilor de capital;
nationalizarea cu sau fără despăgubire;
refuzul de a recunoaste angajamentul guvernului anterior;
anularea datoriei externe sau suspendarea plătilor.
Dimensiunea economică se referă la incapacitatea tării respective de a asigura transferul drepturilor debitorilor (devize), datorită:
lipsei devizelor;
regimului devizelor, etc.
Există mai multe modalităti de cuantificare a riscului de tară, mai importante fiind:
Metoda BERI (Business Environement Risk Index);
Metoda EURO-MONEY.
Fiecare criteriu este punctat însă de la 0-4, punctajul maxim fiind 100. In functie de punctajul total se determină diverse caracteristici ale tarii respective:
punctaj mai mic de 40 de puncte – riscuri inacceptabile;
punctaj între 41-55 – riscuri ridicate;
punctaj între 56-69 – riscuri moderate;
punctaj peste 70 – riscuri reduse.
Metoda EURO-MONERY estimează riscul de tară după următorul sistem de indicatori și punctajele aferente:
Pentru tara noastră, riscul de tară estimat după cea de a doua metodă (EURO-MONEY) atinge un
nivel de 51,65 de puncte. Defalcat, situatia se prezintă astfel:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Fenomenului de Gestiune Bancara Prin Managementul Activelor Si Pasivelor (ID: 135706)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.