Analiza Exhaustiva a Institutiei Protocolului Asa Cum Se Regaseste Acesta Consacrat la Nivelul Relatiilor Nationale Si Internationale

CUPRINS

CAPITOLUL I EVOLUȚIA ISTORICĂ A PROTOCOLULUI

I.1 Scurt istoric a instituției protocolului

I.2 Noțiuni uzitate în activitatea de protocol

I.3 Apariția protocolului modern în România

CAPITOLUL II PROTOCOL LA NIVELUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

II.1 Protocolul la nivelul relațiilor interstatale

II.2 Evoluția protocolului diplomatic

II.3 Protocolul la nivelul misiunilor diplomatice și consulare

CAPITOLUL III ELEMENTE ALE PROTOCOLUL DE STAT

III.1 Etapele vizitelor oficiale în străinătate

III.2 Vizitele oficiale

III.3 Norme generale de comportare la acțiunile protocolare

CAPITOLUL IV ATRIBUȚIILE STRUCTURILOR DE PROTOCOL AL INSTITUȚIILOR DE STAT PLUS SECTORUL PRIVAT ȘI PROTOCOLUL ÎNVESTITURII PREȘEDINȚILOR
IV.1 Forme de organizare a activităților de protocol în sectorul de stat și cel privat

IV.2 Protocol și ceremonial al învestirii președinților în democrațiile prezidențiale

IV.3 Studiu de caz: învestirea Președintelui României

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a fi o analiză exhaustivă a instituției protocolului așa cum se regăsește acesta consacrat la nivelul relațiilor naționale și internaționale.

Lucrarea, structurată în patru capitole debutează cu un scurt istoric al protocolului, precum și cu o analiză a apariției acestei instituții la nivel național și pentru a aborda subiectul din toate perspectivele am considerat util a analiza instituția protocolului așa cum se face uz de acesta atât la nivel de stat cât și la nivelul instituțiilor publice și private, aspecte ce se regăsesc prezentate în cadrul celui de-al treilea capitol.

În cadrul ultimului capitol am considerat oportun a realiza o analiză, din punct de vedere practic, a protocolului așa cum este acesta uzitat în cazul învestirii șefului de stat.

Pentru elaborarea conținutului lucrării am făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

Am utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, precum: drept diplomatic, drept consular. Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția protocolului.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul protocolului instituțional, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală, metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei am avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă am utilizat-o pentru sublinierea importanței reglementărilor regulilor de protocol naționale și internaționale observația indirectă a fost folosită prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării sunt metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor, cercetarea documentară pentru a evidenția importanța normelor de protocol și cercetarea indirectă.

CAPITOLUL I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A PROTOCOLULUI

Protocolul este o știință diplomație, estetică, sociologie, istorie, heraldică și o artă stil, frumusețe, culoare, armonie, reprezintă chintesența comportării adecvate, pusă în serviciul idealului statului și spiritului unui popor.

Protocolul datează din vremuri imemoriale, embrionul lui dezvoltându-se atunci când concepția despre lume era magică, luând naștere odată cu ființa umană, crește și se perfecționează concomitent, ca o consecință a acestei dezvoltări.

În opinia noastră, protocolul apare mai întâi în cadrul tribului ca un produs al relațiilor de comunicare între membrii lui care stabilesc o anumită ierarhie, ordine și subordine ca mai apoi acesta să se exteriorizeze în urma depășirii relațiilor violente și stabilirii relațiilor pașnice între diverse centre de putere clanuri, hoarde, triburi care ocupau același spațiu colină, șes, munte și care au simțit necesitatea de a intra I contact unul cu altul.

Prezența protocolului se conturează mai clar când relațiile interstatale devin mai formale, concretizându-se în acorduri politice și de cooperare.

I.1 Scurt istoric a instituției protocolului

Astfel cum rezultă din studiile celor mai vechi mărturii arheologice precum și a altor documente, din cele mai vechi timpuri se practicau diferite țâțuri de ceremonial.

Într-o primă fază toate tipurile de ceremonial se manifestau „prin ritualuri de solicitare a bunăvoinței și protecției unor forțe supranaturale, evoluând, cu timpul, spre ritualuri de cult religios.” Totodată, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că „odată cu dezvoltarea societății, practicile de ceremonial s-au extins și la domeniul activităților profane”, și anume „exprimarea respectului față de acei membri ai comunității care erau mai curajoși, mai puternici, a supunerii fală de cei care deveneau conducători ori stăpâni.”

Trebuie subliniat faptul că, atât în ceremoniile religioase, cât și în cele cu caracter laic, se făcea apel la o simbolistică specifică, precum oferirea de jertfe sau alte ofrande, intonarea de imnuri, prosternarea, îngenuncherea, sărutarea paloșului, a mâinii, a vârfului cizmei și altele.

Intensificarea și diversificarea ceremoniilor a impus stabilirea unor reguli în scopul unei bune desfășurări a acestora, toate acestea conducând la nașterea instituției protocolului.

Inițial, instituționalizarea activităților de protocol s-a manifestat prin numirea unor persoane care să se ocupe de organizarea ceremoniilor. Ulterior, modalitatea de numire a unor persoane a fost urmată de codificarea tuturor normelor de protocol, ce au îmbrăcat forma unor îndreptare scrise.

Potrivit unor autori ai literaturii de specialitate „cele mai vechi mărturii scrise cuprinzând norme de comportare în diferite împrejurări protocolare aparțin egiptenilor. Ptahhotep, vizir al faraonului Isesi din a V-a dinastie, care a domnit în jurul anului 2450 Î.H., a lăsat posterității o lucrare cunoscută sub titlul „înțelepciunile lui Ptahhotep” ce conținea „sfaturi pentru fiul său asupra uzanțelor de care să se țină seama la manifestări oficiale și în alte ocazii”.

Se impune a preciza că vechi codificări ale uzanțelor de ceremonial parvin și din China, astfel că unii autori ai literaturii de specialitate au subliniat faptul „că preocuparea pentru ceremonial, etichetă, curtoazie și bune maniere în raporturile interumane și interstatale, atenția față de acțiunile protocolare de primire a oaspeților, de oferire de cadouri și alte forme de politețe față de aceștia, s-a impus, în China, de timpuriu, ca o condiție sine qua non a organizării sale sociale.”

În cadrul lucrării China- vieți în vâltoarea istoriei, autoarea precizează „la începutul secolului al Xl-lea î. Hr practicile acestea au fost cuprinse în lucrarea Zhou Li „Ceremonialul Zhou” , de către unul din fiii regelui ctitor al dinastiei Zhou 1122-225 Î.Hr. . Această scriere, una din cele mai vechi cărți de ceremonial din lume, a devenit o operă clasică a civilizației chineze, o lucrare de căpătâi și de referință pentru Confucius și alți filosofi chinezi, în efortul lor de a formula teorii cu privire la organizarea statală, relațiile interumane și ierarhia socială. Importanța acordată ceremonialului și etichetei Li în acea epocă timpurie se reflectă și în organizarea Libu „Cancelariei ceremonialului” , precum și în introducerea, la loc de frunte în programa școlilor, a obligativității însușirii ritualurilor și regulilor de comportament. Ambele practici au operat, fără întrerupere, până la proclamarea Republicii China, în 1912”.

Inițial, în Grecia Antică ceremonialul viza cu precădere organizarea de evenimente cu caracter religios, în viața social-politică optându-se pentru un protocol mai puțin încărcat. Însă, după cucerirea de către Alexandru cel Mare a unor regate asiatice, „somptuozitatea și solemnitatea ceremoniilor practicate de către conducătorii acelor state sunt preluate și încorporate în modul de desfășurare a manifestărilor oficiale din Grecia.”

Se impune a preciza că unul dintre cei mai importanți gânditori ai antichității, filozoful grec Platon se ocupă în scrierile sale și de problemele de protocol și ceremonial ale Atenei, descriind categoriile de oaspeți străini și modalitățile de primire a acestora.

Asemeni lui Platon, discipolul său, filozoful Aristotel evocă în lucrările sale diferite aspecte ale ceremonialului și curtoaziei timpului său, apreciind, critic de altfel, faptul că au fost adoptate „de la barbari… plecăciunile și cedarea locului”, onoruri pe care el le considera inadecvate democrației grecești.

Comparativ cu Grecia, unde preocuparea pentru ceremonii în viața publică nu a cunoscut o mare amploare, în Roma rigorile protocolare și ceremoniile erau considerate esențiale la toate nivelurile societății.

Este cunoscut faptul că romanii erau foarte sensibili la onoruri și ierarhii, mândrindu-se cu rangul lor ori de câte ori apăreau în public. Astfel, de exemplu „nu numai la manifestări oficiale care aveau loc în Senat sau la reședința șefului statului, ci și la spectacole organizate în teatre și amfiteatre, așezarea participanților se tăcea ținându-se seama de poziția socială a acestora, conform unor reglementări stabilite prin lege.”

Se impune a menționa faptul că, în ceea ce privește instituționalizarea protocolului la romani, împăratul Constantin cel Mare a acordat o atenție deosebită.

Astfel, pe lângă acceptarea creștinismului, acesta se înscrie, în istoria Romei, și ca suveran care a consolidat caracterul centralizat al imperiului, bazat pe o societate bine ierarhizată. În acest context este de evocat paternitatea atribuită lui Constantin cel Marc a documentului intitulat „Nota Dignitatum” care stabilește măsuri de perfecționare a ordinii, cu precădere a funcțiilor în stat și a celor de la palatul imperial. Documentul menționat introduce formule distincte de adresare, ținând seama de rang, pentru toți demnitarii Romei.

În cadrul Imperiului Bizantin situația este cu totul diferită față de Roma. Astfel, la curtea împăratului Justinian, maestrul de ceremonii al acestuia, pe nume Pelrus Patrikios, consemnează pentru contemporani și urmași, în lucrarea sa Despre orânduirea politică normele de protocol de care trebuie să se țină seama în imperiu, descriind, în detaliu, diferitele ceremonii de la palat.

Ținând cont de faptul că, în Bizanț, se acorda o atenție specială instituției protocolului și ceremoniilor, unul dintre împărații bizantini din secolul al X-Iea, Constantin al VII-lea Porfirogenetul, s-a ocupat, personal, de instituționalizarea acestor activități,.

Unul din elementele esențiale ale activității de protocol consta în faptul că, la curte, a fost creat un departament special însărcinat cu ceremonialul și protocolul, având misiunea de a se ocupa, în primul rând, de primirea emisarilor străini și de organizarea șederii lor în Bizanț, încât să plece impresionați de măreția și puterea acestuia, în condițiile unei stricte, dar discrete supravegheri a contactelor oaspeților cu autohtonii sau, eventual, cu alți străini din Bizanț. Ceremonia de primire la împărat excela prin fast și unele procedee de „scenografie” menite sa uimească solii sau ambasadorii in cauză.

Înfățișarea puterii militare se făcea prin introducerea în programele oaspeților veniți la Bizanț a unor lungi parade, anume organizate, la care străinii erau invitați să asiste. Aceiași soldați, intrând pe o poartă și ieșind pe alta, reveneau în fața acestora, purtând de fiecare dată alte haine și alte arme, pentru a da impresia că împăratul dispune de o armată numeroasă manipulare ce reușea să impresioneze asistența străină.

În Europa Occidentală, textele atestând existența instituționalizării unor norme de protocol sunt cunoscute cu începere din secolul al XII-lea.

Preocuparea pentru elaborarea de „normative” în materie de protocol și ceremonial se manifestă și pe alte meleaguri ale Europei, țara europeană în care regulile de protocol s-au bucurat de o importanță deosebită fiind Franța.

Seriozitatea cu care a fost privită, în Franța, activitatea de protocol, nu numai în perioada monarhică, dar și în anii republicii, a fost sintetizată de către generalul Charles de Gaulle, care aprecia ca „Protocolul este expresia ordinii în Republică”.

Astfel, se poate susține că, încă din anii Renașterii și până în epoca modernă, protocolul francez a fost sursa de inspirație pentru multe țări din Europa occidentală, fiind considerat un etalon. În secolul al XlX-lea și începutul celui de-al XX-lea se ajunge la o mare apropiere a practicilor protocolare la nivel european, putându-se vorbi de apariția unui protocol european.

Protocolul european a fost sursa de inspirație pentru protocolul țărilor din America de Nord, America de Sud, Australia, precum și pentru țările foste colonii din Africa.

Aproape ca printr-o lege a firi, în fiecare secol pare a se ivi o țară cu puterea, voința și imboldul intelectual și moral de a modela întregul sistem internațional potrivit propriilor sale valori. În secolul al XVII-lea, Franța, sub cardinalul Richelieu, a introdus abordarea modernă a relațiilor internaționale bazate pe statul-națiune și motivate de interesele naționale ca scop ultim. În secolul al XVIII-lea Marea Britanie a elaborat conceptul de echilibru al puterii, care dominat diplomația europeană pentru următorii 200 de ani. În secolul al XIX-lea Austria lui Metternich a reconstruit unitatea Europei, iar Germania lui Bismarck a demontat-o dând o nouă formă diplomației europene – aceea a unui joc al politicii de forță, jucat cu sânge rece.

I.2 Noțiuni uzitate în activitatea de protocol

În vederea evitării confuziilor ce pot apărea, adesea, în vorbirea curentă, când se fac referiri la protocol și la noțiunile auxiliare acestuia care sunt ceremonialul, eticheta, curtoazia și precăderea, se impune a preciza faptul că protocolul este cel ce stabilește ansamblul regulilor, al normelor pentru manifestările oficiale, indicând, totodată, uzanțele ce trebuie respectate și în viața socială, în relațiile interpersonale.

În funcție de aplicabilitatea sa, protocolul poate avea un caracter național sau internațional, protocolul național aplicându-se în interiorul unei entități statale, iar cel internațional în cadrul relațiilor dintre state suverane.

Totodată, protocolul național poate fi și el de două feluri: protocol de stat denumit și protocol instituțional – și protocol social.

Prin conceptul de protocol instituțional se definește ansamblul normelor și dispozițiilor legale în vigoare care, împreună cu uzanțele, cutumele și tradițiile popoarelor, guvernează realizarea acțiunilor oficiale

Protocolul social reunește reguli, uzanțe ce trebuie respectate în general în viața socială, în organizarea unor manifestări în mediul privat, în relațiile interpersonale.

În cadrul acțiunilor organizate în mediul privat, gazda este cea care stabilește care reguli ale protocolului social trebuie aplicate. În cazul în care la respectivele activități participă și reprezentanți ai autorităților centrale sau locale, luarea în considerație a normelor protocolului instituțional, față de respectivele personalități, se impune.

În ceea ce privește protocolul internațional, o parte a acestuia, care se concentrează asupra diplomației, codificând totalitatea regulilor, unanim acceptate pe plan mondial, referitoare la relațiile dintre diplomați și autoritățile țărilor în care sunt acreditați, precum și cele dintre misiunile diplomatice și personalul lor dintr-o capitală, se numește protocol diplomatic.

În cadrul literaturii de specialitate s-a evidențiat faptul că în cea de-a treia parte a secolului XX, odată cu fenomenul globalizării economiei, ia naștere o nouă categorie de protocol, respectiv protocolul de afaceri.

Justificarea acestui tip de protocol constă în faptul că marile companii naționale și multinaționale, care operează traversând frontierele naționale, au simțit necesitatea cunoașterii și a utilizării și în sfera lor de preocupări a tehnicilor specifice de protocol, pentru o mai bună promovare a imaginii și a intereselor lor, în relațiile cu partenerii de afaceri, care deveneau din ce în ce mai diverși și mai puțin cunoscuți.

Prin ceremonial se înțelege succesiunea actelor unei solemnități civile, militare sau religioase și determină formele exterioare, creează cadrul și atmosfera în care urmează să se desfășoare acestea și arată ceea ce trebuie să facă cel care prezidează sau conduce o ceremonie.

Prin conceptul de precăderea se înțelege prioritatea acordată unei persoane participante la o activitate pluripersonală, față de un alt participant, ținând seama de importanța fiecăreia în sânul societății, respectiv de rangul în ierarhia de stat, de gradul și vechimea în funcția ce o îndeplinește, de vârstă.

Eticheta reunește regulile convenționale de comportare politicoasă în viața de toate zilele, în societate și în contextul vieții publice.

Se impune a preciza că pe parcurs, eticheta a căpătat sensul unui pachet de norme riguroase de comportare la curte, cu menirea să reamintească „demnitatea autorității, atât celui care o exercită, cât și celui care i se supune” menire ce s-a menținut la curțile monarhice. Alături de noțiunile amintite adăugăm curtoazia ce poate fi definită ca fiind „atitudinea de politețe rafinată, amestecată cu eleganță și generozitate”, iar în cazul curtoaziei
internaționale – „ansamblu de reguli care, fără a fi obligatorii din punct de vedere juridic, concură la menținerea de bune relații între state”.

Curtoazia internațională poate fi definită ca un ansamblu de norme, fără caracter juridic, care guvernează contactele dintre reprezentanții satelor, menite să creeze și să mențină o atmosferă propice dezvoltării raporturilor dintre state. Aceste norme privesc în special formele procedurale pe baza cărora se organizează contactele dintre reprezentanții diferitelor state, la diferite nivele; nerespectarea lor nu implică răspunderea de drept a statelor dar poate impieta asupra evoluției relațiilor dintre state.

Curtoazia internațională este principiul de bază al protocolului diplomatic și reprezintă o condiție necesară a relațiilor normale internaționale.

În condițiile vieții internaționale contemporane caracterizată prin voința și dreptul fiecărui stat de a stabili cu celelalte state relații bazate pe principiile fundamentale ale dreptului internațional, cunoașterea și aplicarea cu strictețe a normelor de protocol diplomatic sunt necesare nu numai pentru manifestarea curtoaziei internaționale, ci și pentru că ele au o însemnătate politică, semnificând recunoașterea de facto a egalității în drepturi a statelor, indiferent de mărimea lor, de așezarea geografică sau regimul social-politic.

Orice încălcare a curtoaziei internaționale, a normelor de protocol poate fi interpretată drept o atitudine politică de discriminare a reprezentanților oficiali ai unui stat. Respectarea acestor norme, aparent minore, formale, reflectă în fapt stima, considerația pe care reprezentanții oficiali ai statelor trebuie să și-o acorde reciproc. Ignorarea lor poate conduce la interpretări eronate și la apariția unor complicații adesea cu caracter politic, care sunt nedorite și pot depăși sfera relațiilor strict personale.

Negocierile de dezarmare, cu o durată de peste patru decenii, luate drept caz de studiu, relevă numeroase învățăminte pentru evoluția negocierilor, în afara rolului lor capital pentru echilibrul lumii: numărul crescut de parteneri și tendința universalității, instituționalizarea progresivă sub egida organismelor internaționale, tehnicizarea crescândă, rolul țărilor mici și mijlocii, existența punctelor-cheie pe care le constituie problemele politice și de securitate.

În contextul relațiilor dintre persoanele oficiale, regulile de conduită și comportare civilizată contribuie, pe de o parte, la bună desfășurare a activității diplomatice, iar pe de altă parte, asigură respectarea principiilor egalității suverane a tuturor statelor.

Curtoazia internațională a apărut și s-a format în practică relațiilor internaționale pe baza unor principii și necesități de comunicare mai ușoară între trimișii oficiali ai statelor. Normele de protocol, stabilite în prezent, reglementează aproape toate activitățile diplomatice.

În conformitate cu aceste norme se organizează și se desfășoară vizitele oficiale și de lucru ale șefilor de state, șefilor de guverne, miniștrilor afacerilor externe, ale altor membri ai guvernelor. Amploarea ceremoniilor care au loc, mai ales la vizitele șefilor de state și guverne, se stabilește de fiecare dată de către reprezentanții celor două state, în conformitate cu practică și reglementările existente în statul primitor, dar și cu aplicarea strictă a principiului reciprocității. În funcție de stadiul relațiilor bilaterale dintre statele respective, unele norme de protocol aplicate la vizitele oficiale de înalt nivel pot fi mai solemne sau mai puțin solemne, se poate asigura o participare la un nivel mai ridicat sau mai scăzut a persoanelor oficiale din țară primitoare. În acest mod, protocolul unor activități oficiale, diplomatice, poate reflecta stadiul relațiilor dintre cele două state, protocolul fiind întotdeauna subordonat scopurilor și sarcinilor politicii externe a statelor.

Din rațiuni de ordin practic, dar și de protocol, spre exemplu, la convorbirile oficiale prilejuite de vizitele la cel mai înalt nivel sau la nivelul primului ministru, țara gazdă asigură prezența omologilor din delegația oaspetelui, dar pot fi convocate și alte persoane care au răspunderi în dezvoltarea relațiilor bilaterale.

Respectând curtoazia internațională și în conformitate cu regulile protocolului diplomatic se numesc șefii misiunilor diplomatice – ambasadori extraordinari și plenipotențiari, trimișii sau miniștrii plenipotențiari, însărcinații cu afaceri acreditați pe lângă ministerele afacerilor externe, consulii generali, consulii, atașații militari s.a. În acest domeniu, Convenția cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961* și Convenția cu privire la relațiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 1963*, statuează anumite norme referitoare la solicitarea agrementului pentru șeful misiunii diplomatice de la guvernul statului acreditar, notificarea membrilor misiunii diplomatice la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar, ordinea de precădere a șefilor misiunilor diplomatice, dreptul de arborare a drapelului de stat pe localurile misiunii, reședinței șefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acestuia, privilegiile și imunitățile de care se bucură agentul diplomatic în statul acreditar etc.

I.3 Apariția protocolului modern în România

La nivel național prima instituționalizare modernă a instituției protocolului în România are loc în timpul domniei lui Carol I, misiunea revenindu-i generalului Theodor Văcărescu, în calitatea sa de mareșal al Curții Domnești și. ulterior, ai Casei Regale.

În cadrul literaturii de specialitate s-a arătat că în raportul de prezentare, către suveran, a proiectului întocmit, Th. Văcărescu propunea statornicirea de norme pentru activitățile protocolare, ce au loc frecvent la curte, urmând ca. pentru „cazurile ce se prezintă mai rar ceremonialul să varieze” și ordinele speciale ale suveranului „să determine chipul cum să se uziteze". În sprijinul ideii că o instituționalizare a normelor de protocol este necesară, același Th. Văcărescu menționa că a studiat uzanțele în materie ale unor țări monarhice cu vechi tradiții, ca Anglia și Franța, precum și pe cele din Belgia, Italia, Portugalia, Suedia. Danemarca, și a constatat că „toate monarhiile constituționale din zilele noastre posedă reglementări și dispoziții legale care determină ordinea și precăderea ierarhică a autorităților statului, onorurile ce li se cuvin în ceremoniile publice, precum și eticheta ce se observă în reședința Suveranului, înconjurând Coroana de respect și de strălucire”.

Th. Văcărescu sublinia că la noi „ceremonialul nu este ceva nou și necunoscut", că, de când există, Moldova și Țara Românească „au avut reguli și obiceiuri fixe pentru solemnitățile publice, pentru serbările laice și bisericești, în care figurau Domnul și curtea, cu oștenii și demnitarii statului", chiar dacă nu sunt numeroase probe și documente scrise.

Aceeași preocupare pentru relevarea temeiurilor autohtone ale reglementărilor propuse se regăsește și în încheierea raportului său, în care spune că vrea să „reînsuflețească” cele mai bune tradiții de ceremonial si să statornicească practicile de protocol general acceptate.

După câțiva ani de aplicare, timp în care autorul și-a îmbogățit cunoștințele în materie, studiind practicile diferitelor curți europene prietene și având în vedere proclamarea României ca regat, generalul Th. Văcărescu aduce importante modificări și completări lucrării sale, noua ediție a acesteia fiind intitulată Ceremonialul Curții Regale a României.

În preambulul acestei noi lucrări sunt evidențiate „reguli și forme stabilite prin tradiție și obiceiuri sau prin ordine speciale ale M.S. Regele” că „cele două părți esențiale și distincte ale Ceremonialului Curții sunt reguli care se observă în privința reprezentanților străini și membrilor corpului diplomatic acreditați pe lângă MS. Regele și acelea care se urmează în privința corpurilor constituite și autorităților statului care vin în raporturi cu curtea sau sunt chemate și se prezintă Maiestățile Lor".

În cele 173 de pagini, cât însumează documentul elaborat de Th. Vâcârescu, sunt abordate, practic, toate aspectele activității de protocol care privesc nu numai Curtea Regală, dar și alte instituții ale tării. Astfel, tratându-se problema ordinii de precădere în stat, se arată că, respectându-se tradiția, înalții ierarhi ai bisericii au întâietate față de autoritățile civile, iar în ce privește acestea din urmă, primul este președintele Senatului, urmat de președinții Camerei Deputaților, Guvernului, Curții de Casație și Curții de Conturi.

Totodată, se precizează că foștii șefi ai guvernului vin în ordinea de precădere înaintea miniștrilor în funcție, iar în cadrul cabinetelor, criteriul este fie vechimea în funcția de ministru, la dala acțiunii protocolare, fie data intrării fiecăruia în cabinetul aliat în activitate, precizări în materie făcându-se și la numeroase alte funcții civile și militare.

Sunt descrise, în amănunt, ceremoniile de primire a străinilor și a autorităților autohtone, cu indicarea formulelor ce trebuie utilizate la redactarea informației ce urmează să se publice asupra primirii, uzanțele de pe atunci prevăzând obligativitatea anunțării în Monitorul Oficial, a tuturor primirilor la rege, apariția în presă fiind la latitudinea conducerilor de ziare. De asemenea, sunt indicate detaliile de protocol privind organizarea și desfășurarea ședințelor de deschidere a Corpurilor legiuitoare, a inaugurărilor de obiective culturale, economice, sociale, a paradelor militare, a slujbelor religioase de Crăciun, de Paști, de Bobotează cu participarea familiei regale, a călătoriilor suveranilor, a sărbătoririi zilelor lor de naștere, a ceremoniilor funerare, a învestirii mitropoliților și episcopilor etc. Normele protocolare codificate în lucrarea menționată, cu unele adăugiri și modernizări, rămân în vigoare la Curtea Regală a țarii noastre și în secolul al XX-lea.

După înlăturarea de către comuniști a monarhiei și proclamarea, la 30 decembrie 1947, a Republicii Populare Române, activitățile de protocol au avut drept ghid practicile în materie din Uniunea Sovietică. Astfel, la nivelul parlamentului, guvernului și al celorlalte instituții centrale, au fost puse în circulație traduceri din limba rusă ale unor îndreptare privind protocolul și ceremonialul diferitelor manifestări oficiale, modul de aplicare, în practică, a acestora depinzând, în mare măsură, de calitatea personalului desemnat să o facă, recrutat, de regulă, din rândul oamenilor cu „origine sănătoasă", care nu aveau niciun fel de noțiuni asupra importanței și exigențelor activităților respective.

Începutul de „dezgheț", ce a intervenit în întreaga Europă răsăriteană după moartea lui Stalin a condus și în țara noastră la mai multă inițiativă privind dezvoltarea relațiilor și cu țari din afara „lagărului socialist”, fapt ce a determinat o sporire a atenției guvernanților față de chestiunile de protocol și înțelegerea necesității de a se ține seama și la noi de ceea ce se practică în lume, în acest domeniu.

Ca o primă măsură, la începutul anului 1958, prin H.C.M. nr, 125/5.02, s-a decis
constituirea, pe lângă Consiliul de Miniștri, a unui „organ central" al protocolului de stat, cu denumirea de „Ceremonial de Stat al Republicii Populare Române".

În expunerea de motive a proiectului acelei hotărâri, după ce se evocă amploarea ce au luat-o, în ultimii ani, relațiile țării noastre cu state „ale celor două sisteme sociale din lume”, se arată ca „instituirea acestui Ceremonial de Stat este indispensabilă pentru a înlătura nesiguranța și șovăiala ce se observă azi în practica protocolului actual, dus la îndeplinire de mai multe resoarte de protocol de pe lângă diverse ministere și instituții, necorelate între ele”.

Se menționează, în continuare, că „Situația actuală duce în mod inevitabil la greșeli frecvente de protocol, ce se reflectă nefavorabil asupra prestigiului autorităților noastre și pot duce la situații neplăcute de relații. Acest Ceremonial de Stat va avea sarcina să asigure respectarea principiilor și regulilor de protocol unanim recunoscute de uzanțele internaționale, cât și a regulilor speciale locale de ceremonial intrate în practica noastră tradițională. Pentru ca noua instituție a Ceremonialului de Stat al Republicii Populare Române să-și îndeplinească sarcinile importante ce-i revin este nevoie să se asigure o unitate de concepție și execuție în sectorul activităților de protocol, să se dea autoritatea necesară noului organ de stat și să i se pună la dispoziție cadrul organizatoric necesar unei funcționări ireproșabile.

Spre a se da autoritatea dorită noului organism creat, în comunicatul de presă care anunță evenimentul se precizează că titulatura șefului acestei instituții este cea de „ministru al Ceremonialului de Stat al Republicii Populare Române", noua funcție fiind încredințată unui diplomat, fost ambasador.

Concretizând ideile formulate în expunerea de motive, articolul I din Regulamentul de organizare și funcționare al instituției în cauză prevedea că, în vederea asigurării unității de concepție și execuție a activităților de protocol din țară, Ceremonialul de Stat, pe lângă
„activitățile de protocol care îi sunt proprii", coordonează munca organelor speciale de protocol existente, respectiv cele ce funcționează la Prezidiul Marii Adunări Naționale, Ministerul Afacerilor externe, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Comerțului.

În ce privește acțiunile de protocol proprii, în art. 2 al Regulamentului se stipula că „Ceremonialul de Stat al Republicii Populare Române este unicul organ du protocol” care elaborează proiecte de acțiuni protocolare ce privesc pe șeful statului, președintele și
vicepreședinții Consiliului de Miniștri și președintele Marii Adunări Naționale, precum si marcarea zilei naționale a țării.

CAPITOLUL II
PROTOCOL LA NIVELUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Protocolul diplomatic și ceremonialul sunt strâns legate de viața internațională și influențează în mod direct dezvoltarea ei liberă și armonioasă.

Doar prin cunoașterea și respectarea cerințelor de protocol vom putea obține o înțelegere și stima în plan internațional.

Eu consider că această temă este actualitatea actualității deoarece pentru fiecare stat sunt importante reguli internaționale cu alte state dar protocolul diplomatic este un domeniu de intervenție care cuprinde relațiile între puteri suverane a căror expresie desăvârșită este statul, indiferent dacă această suveranitate este atât externă cât și internă, numai internă sau limitată, doar la niște scopuri precise pe care statul le urmărește, protocolul diplomatic, este o regulă fără care politica de astăzi nu poate exista.

Protocolul diplomatic este forma care îmbracă una sau alte acțiuni politice externe ale statului, ale guvernului și a reprezentat o prioritate mondială.

Protocolul codifică regulile care guvernează ceremonialul, al cărui obiect este de a oferi fiecărui participant prerogativele la care are dreptul.

II.1 Protocolul la nivelul relațiilor interstatale

Este cunoscut faptul că trăim într-o lume în care statele, națiunile, popoarele nu au numai interese proprii, ci și interese comune, interese ale tuturor, ale omenirii în ansamblu, în susținerea acestei idei aflându-se protecția mediului, problema epuizării surselor de materii prime și energie, ale înmulțirii populației, ale hranei pentru toți și apariția, în ultimele decenii, a fenomenului terorismului internațional, probleme ce au un caracter global.

Mijloacele pașnice sunt de două categorii: fără caracter jurisdicțional, când rezolvarea se face prin acordul statelor părți (negocieri, bune oficii, mediație, conciliere), și cu caracter jurisdicțional, când rezolvarea diferendului se realizează prin hotărârea unui organ arbitral sau judiciar, căruia statele părți îi spun diferendul. Cele două categorii nu sunt fără legătură cu distincția făcută în literatura juridică între diferendele „politice” sau „nejustițiabile” șă cele „legale” sau „justițiabile”.

La ora actuală, la nivel mondial, se nasc anual zeci de conflicte locale, care periclitează liniștea regională și devin focare pentru o conflagrație potențială de ansamblu, conflicte care se impun, pentru interesul omenirii, a fi aplanate.

Este cunoscut faptul că toate aceste probleme pot fi rezolvate numai prin eforturile tuturor, prin cooperarea și colaborarea dintre toate statele. Însă, raporturile dintre state nu se pot naște, nu se pot desfășura în bune condiții și mai ales nu pot deveni fructuoase decât dacă se desfășoară în cadrul unei anumite forme de organizare reciproc acceptate, care să aibă la bază respectul mutual, deplina egalitate în drepturi, conștiința că fiecare entitate statală aparține comunității internaționale și atitudinea sa, acțiunea sau inacțiunea sa afectează întreaga comunitate.

În acest tablou, protocolul, ceremonialul, curtoazia, precăderea, eticheta reprezintă instrumente de lucru indispensabile, întrucât sarcina atât de complexă a armonizării intereselor comunității internaționale nu se poate realiza decât într-o atmosfera și în condiții materiale care să nu îngrădească posibilitățile de utilizare a sus-amintitelor instrumente. Ele creează ambianța necesară conlucrării între parteneri suverani, codifică regulile al căror scop este să confere fiecăruia dintre participanții la o manifestare internațională, prerogativele, privilegiile și
imunitățile la care are dreptul, permițând națiunilor pe care aceștia le reprezintă să-și facă auzite voința, interesele, ca parteneri cu drepturi egale și de bună credință.

Este cunoscut faptul că instituția protocolulu/ceremonialului concură nu numai la o bună desfășurare a manifestărilor exterioare ale unui stat, ci și la calitatea relațiilor acestuia cu alte state, prin crearea unei raporturi optime apropierii și colaborării. În susținerea celor menționate Mircea Malița apreciază că protocolul și ceremonialul „pot fi considerate ca veritabile barometre care indică starea relațiilor între state”.

Este adevărat că amploarea ce se dă ceremonialului vizitei unui șef de stat sau a unei alte personalități străine, nivelul înalt de participare al oficialităților țarii de reședință la manifestări organizate de o ambasadă, acordarea de decorații sau titluri onorifice reprezentanților unei țări, semnarea de acorduri bilaterale și publicitatea largă făcută acestor evenimente exprimă voința părților de a face cunoscut opiniei publice caracterul privilegiat al raporturilor dintre ele.

Când la o ceremonie participă mai mulți șefi de stat stabilirea precăderii acestora se face pe baza unor criterii protocolare unanim acceptate: data la care fiecare dintre ei și-a preluat prerogativele sau ordinea alfabetică a statelor pe care le reprezintă; litera din alfabet care determină primul loc se trage la sorți. Tot normele de protocol sunt cele care impun curtoazia ce concură la menținerea de bune relații între reprezentanții statelor și, prin aceasta, contribuie la crearea unei atmosfere favorabile dezvoltării legăturilor bilaterale sau multilaterale dintre ele. Se poate afirma că este de neconceput desfășurarea normală a relațiilor internaționale, fără existența și respectarea normelor protocolare.

Implementarea acestor relații se realizează de către diplomați, care nu sunt altceva decât reprezentanții oficiali ai unui stat în relațiile cu alte state.

Conchizând putem afirma că protocolul și ceremonialul diplomatic oferă, prin reguli de conduită acceptate în unanimitate de comunitatea internațională, cadrul optim desfășurării unor raporturi corecte între state.

Statele suverane sunt egale între ele. Acest principiu, respectat ca una dintre cele mai prețioase ale evoluției relațiilor internaționale, își găsește împlinirea în sistemul Națiunilor Unite. Importanța acordată țărilor pe criterii economice, culturale sau istorice ar putea fi discutabilă sub un aspect sau altul, deci susceptibilă de a genera situații conflictuale care nu ar predispune la relații calme și fructuoase.

Acest principiu de egalitate implică precizarea unor criterii obiective pentru a stabili rangul șefilor de stat și cel al delegațiilor naționale. Când la un dineu sau la o ceremonie participă mai mulți șefi de stat, criteriul de stabilire a rangului, exceptând gazda, va fi cel al datei la care ei și-au preluat prerogativele funcției. Este vorba despre ordinea de precădere personală, fără a avea importanță dacă șeful celui mai mic stat din lume va fi atunci plasat înaintea cele mai mari puteri. Această formulă s-a dovedit cu atât mai eficientă cu cât rivalitățile dintre state au fost mai accentuate.

Atât societățile, cât și organizațiile conduse pe principii preponderent Egalitare nu se pot sustrage principiului ierarhiei, un superior precedă un subordonat. Egalitatea de șanse și egalitatea în fața legii niciodată nu trebuie confundate cu egalitatea statutului.

Puterea nu poate fi împărțită, iar dovada cea mai elocventă este eșecul triumviratelor în cursul istoriei. Cel mai celebru în secolul XX este triumviratul asigurat de Malenkov, Molotov și Hrușciov, după moartea lui Stalin, în care guvernau împreună Uniunea Sovietică. Atunci când cei trei erau împreună, lumea căuta să descopere un indiciu cât de mic care să demonstreze întâietatea unuia în fața celorlalți sau care să reflecte calitatea de lider a vreunuia. Se urmărea cine merge înainte, către cine se întorc ceilalți, la cine sunt mai atenți. Ținuta lor vestimentară, atât de riguros uniformă în aparență, era totuși cercetată pentru a descoperi cine e șeful. Pentru că dintre cei trei trebuia să fie numai unul.

Prin acest principiu se înțelege că o persoană care reprezintă o alta nu se poate aștepta să fie tratată la fel. Pentru ca onorurile să fie aceleași, trebuie ca persoana înlocuitoare să fie de același nivel, cum ar fi un ministru reprezentat de un alt ministru. Un secretar de stat care înlocuiește un ministru nu va fi obligatoriu invitat să ia cuvântul, nici să ia loc la prezidiu. Dacă va ține o alocuțiune sau dacă este invitat să ia loc printre invitații de onoare, va ocupa un loc care corespunde precăderii lui, nu a persoanei pe care o reprezintă.

Un membru al familiei regale, care face o deplasare în numele coroanei, sau soția șefului statului aflată în vizită din motive oficiale vor avea dreptul la atenții deosebite, în funcție de importanța vizitei lor.

Vârsta și vechimea sunt două calități similare care stabilesc o anumită Precădere. Prima cere ca oamenii mai în vârstă să îi preceadă pe cei mai Tineri. O formă de respect universal acceptată.

Regula referitoare la vechime se referă la doi titulari ai aceleiași funcții, cel care deține funcția de mai mult timp având prioritate. În cazul în care amândoi dețin funcția de la același moment (ex. Învestirea unui nou cabinet), prioritate are cel mai în vârstă.

Fostul titular al unei funcții va fi plasat după cel care este în funcție, iar titularul onorific va fi, de asemenea, plasat după cel care ocupă funcția. Precăderea în cadrul unei delegații străine este dată de regulile din țara respectivă, nu de regulile locale. Dacă această ordine nu ne este cunoscută, este indicat să întrebăm la ambasada țării respective.

Un alt principiu spune că invitații străini trec înaintea celor locali sau, cel puțin, li se atribuie un loc privilegiat în cazul unei ceremonii. SUA nu respectă această regulă, iar acest fapt ține de regulile locale.

Printre conveniențele practicate este și aceea prin care un bărbat cedează locul unei femei. Cu toate acestea, în cadrul unui eveniment oficial, titularul unei demnități își va ocupa locul care îi revine, fără ca sexul să aibă vreo importanță. Totuși, această regulă rămâne valabilă când este vorba despre demnitari de același rang.

La o ceremonie sau la un spectacol cuplurile sunt plasate împreună, conform rangului titularului funcției care justifică invitația, la masă normele sunt diferite.

II.2 Evoluția protocolului diplomatic

Apariția acestui tip de protocol se află în strânsă legătură cu practica trimiterii de solii/misiuni diplomatice temporare, cu sarcini clar delimitate evoluând la stabilirea de reprezentanțe diplomatice permanente, cu ambasadori având reședința în capitala țării în care sunt acreditați.

Este important a menționa că prima ambasadă rezidentă, a fost acreditată în anul 1450, de ducele de Milano, pe lângă conducătorul Republicii Florentine. În anii următori acest tip de relație a fost împrumutat și de alte state italiene și europene, șefii acestor reprezentanțe numindu-se inițial „oratori rezidenți”, termenul de ambasador având origine celtă.

Organizarea misiunilor diplomatice a reprezentat materializarea conceptului de relație diplomatică, care potrivit Dicționarului Diplomatic înseamnă „raporturi politice cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciprocă”

Conceptul de protocol diplomatic consacră normele de drept internațional ce fac referire la imunități și privilegii diplomatice, prerogative fără de care ar fi de neconceput activitatea peste hotare a reprezentanților permanenți sau temporari ai statelor, întrucât fără ele aceștia nu și-ar putea îndeplini misiunea.

În strânsă legătură cu principiul egalității tuturor națiunilor se află ordinea de precădere a reprezentanților statelor. Cu privire la acest aspect diplomatul britanic Harold Nicolson preciza că „inițial, ambasadorii erau clasați după vechimea statelor pe care le reprezentau. În anul 1504 Papa Iulius al II-lea a alcătuit un tabel al precăderilor care a stârnit mari obiecții, întrucât regele Franței era trecut înaintea celui al Spaniei, suveranul Angliei era înscris cu patru trepte mai jos, sub cel spaniol; acel tabel a creat și alte situații care au condus la incidente diplomatice serioase între reprezentanții monarhiilor în cauză.”

Situații dificile, ca urmare a celor precizate, au apărut și la semnarea unor tratate internaționale, reprezentanții statelor participante considerând că a semna sub semnătura unui alt reprezentant poate aduce atingere prestigiului monarhului pe care îl reprezintă. Principalul efect a constat în recurgerea la întocmirea atâtor exemplare din documentul convenit câți participanți erau, spre a da posibilitate fiecăruia să semneze primul pe exemplarul său.

Apărut practic odată cu societatea umană, protocolul a fost un mijloc de evidențiere a puterii politice și a ierarhiei sociale, în interiorul unei societăți și de dezvoltare a unor relații armonioase între puteri, în momentul în care erau dezvoltate relațiile externe.

Ca ritual al puterii sau al relațiilor între puteri, protocolul s-a exprimat pe parcursul istoriei prin diverse mijloace de comunicare verbale și non-verbale constând în gesturi, atitudini, poziționare în spațiu sauformule de adresare, toate acestea având ca principal obiectiv evidențierea și păstrarea ierarhiei sociale sau inițierea și continuitatea relațiilor externe.

Fiecare epocă istorică a avut propria sa stilistică în exprimarea protocolului care se practică la acel moment, tocmai pentru a răspunde menirii sociale a acestuia. În același timp, fiecare cultură și-a pus propria amprentă asupra acestor reguli sau a dezvoltat propriile reguli, considerându-le un mijloc eficient de comunicare atât în interiorul propriei societăți, cât și în relațiile cu străinii.3

Apogeul a fost atins în Europa, în secolele XVII-XVIII, dominate de absolutismul monarhic, când, în special Franța și Spania, au dezvoltat un protocol extrem de elaborat, centrat pe evidențierea importanței și prestigiului monarhului. Într-un mod intuitiv, atunci, erau construite adevărate branduri și comunicarea de brand aferentă, prin care diverse țări reușeau să se definească, să se diferențieze și să se poziționeze în raport cu celelalte.

În secolele XIX și XX se remarcă o apropiere considerabilă a regulilor de protocol în toată Europa, fapt care determină tendința de a vorbi despre un protocol european. Acesta este cel care a determinat în foarte mare măsură inclusiv stilistica protocolului practicat și în prezent pe plan internațional.4

După cel de-al doilea război mondial, odată cu intensificarea și redefinirea relațiilor internaționale, s-a produs o reală unificare a protocolului diplomatic, o contribuție esențială având Organizația Națiunilor Unite, urmată fiind de celelalte organizații internaționale. Având ca principiu fundamental de funcționare egalitatea statelor suverane, a fost posibilă într-o măsură mult mai mică exprimarea distinctă și în propria stilistică a fiecărui stat în parte.

 În prezent, protocolul și ceremonialul aferent acestuia au cunoscut o simplificare evidentă, adoptată simultan cu procesul de democratizare a societăților. Diplomația publică și brandul de țară sunt instrumentele de comunicare prin care țările reușesc să se definească pe plan internațional.

Performanța în activitatea diplomatică depinde de capacitatea de relaționare atât cu persoane străine, cât și cu români; performanța în relaționare duce la punerea de comun acord a părților vizate pe chestiunile de fond care sunt avute în vedere. Relaționarea se face prin comunicare. Comunicarea este verbală și non-verbală. 

Comunicarea verbală presupune atât transmiterea chestiunilor de fond, cât și modalitatea de adresare, modalitate care presupune rigori clare în Mediul diplomatic.

Eticheta și protocolul fac parte, în mare măsură, din comunicarea non-verbală. 

Respectarea rigorilor prestabilite, prin reguli scrise sau cutumiare, denotă adaptare la acest mediu specific, respect pentru acest mediu și inteligență socială. Nu priviți aceste rigori ca pe niște impuneri apăsătoare pe care sunteți tentați în permanență să le eludați.

Excentricitățile sunt foarte rar acceptate, iar în cele mai multe cazuri sunt percepute ca o lipsă de înțelegere a mediului diplomatic sau, mai grav, ca o lipsă de respect.

Pe de altă parte, protocolul și eticheta diplomatică sunt, în principiu, chestiuni care se referă la partea de formă a activității diplomatice. Sunt esențiale, dar niciodată nu suplinesc chestiunile de fond ale activității diplomatice.

Practic, eticheta și protocolul diplomatic definesc setul de reguli după care trebuie transmise mesajele de conținut. Aceste reguli constituie un mijloc, nu un scop în sine, mijloc care poate fi eludat foarte greu.

Studierea istoriei protocolului este importantă pentru înțelegerea evoluției modului în care au fost reglementate raporturile interne și internaționale pe parcursul timpului, în vederea dezvoltării relațiilor, evitând conflictele și asigurând un dialog continuu. Evoluția socială și istorică a dus la o permanentă îmbunătățire și adaptare a regulilor de protocol, în vederea atingerii obiectivului său principal asigurarea unor relații armonioase.

Protocol este un cuvânt cu etimologie greacă, provine din două cuvinte, din greaca veche prôtos, care înseamnă primul și kollào, care înseamnă a lipi, adică ceea ce este lipit mai întâi.

Protocolul apare, mai întâi, în cadrul tribului ca un produs al relațiilor de comunicare între membrii lui care stabilesc o anumită ierarhie, ordine și subordine, ca mai apoi acesta să se exteriorizeze în urma depășirii relațiilor violente și stabilirii relațiilor pașnice între diverse centre de putere, gen clanuri, hoarde și triburi care ocupau același spațiu și care au simțit nevoia de a intra în contact unul cu altul.

Prezența protocolului se conturează mai clar atunci când relațiile interstatale devin mai formale, concretizându-se în acorduri politice și de cooperare, ale căror urme le găsim în mileniul trei î.H. acordul între orașele Lagash și Umma și în mileniul doi î.H. Tratatul de Pace între Ramses al II- lea al Egiptului și Hattușil al III -lea, regele hitiților.

Despre ceremonialul și eticheta existente în Grecia Antică, informațiile provin din scrierile unuia dintre cei mai de seamă gânditori ai antichității, filozoful grec Platon (427-347 î.H.). Acesta descrie detaliat categoriile de oaspeți străini și care sunt modalitățile de primire a acestora. O atenție deosebită acordă, de asemenea, descrierii atribuțiilor și privilegiilor ambasadorilor, Grecia din perioada sa fiind o țară în care inviolabilitatea ambasadorilor era riguros respectată.

În privința instituționalizării protocolului la români, este de remarcat atenția acordată acestei chestiuni de Împăratul Constantin cel Mare (306-337 d.H.) care în documentul Nota Dicnitatum stabilește măsuri de perfecționare a ordinii de precădere a funcțiilor în stat și a celor de la Palatul imperial.

În Evul Mediu și până în perioada Renașterii (secolele IV-XIV), protocolul continuă să rămână notoriu în țările Orientului, spre deosebire de Europa, unde protocolul era simplu și puțin structurat, consecință a izolării statelor și a contactelor rare între ele.

Însă, odată cu intensificarea contactelor între țările europene în secolele XV-XVI, contacte care ajung să se instituționalizeze datorită noilor viziuni politice și a îmbunătățirii stilului de comunicare, începe un proces de adoptare a protocolului ceea ce face ca ceremonialul din următoarele secole să atingă desăvârșirea.

II.3 Protocolul la nivelul misiunilor diplomatice și consulare

Le Protocole, tel que perçu dans le monde des relations diplomatiques, est un élément indispensable et nécessaire pour créer, développer et conserver des liens d’harmonie convenables et cordiaux entre les États.

La ora actuală, misiunile diplomatice și cele consulare își desfășoară activitatea în temeiul unor reglementări internaționale unanim recunoscute și anume Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice și Convenția de la Viena eu privire la relațiile consulare precum și al normelor internaționale de curtoazie care, deși fără caracter juridic, sunt larg aplicate.

Misiunile diplomatice

Sunt reprezentanțe ale unui stat denumit acreditant, în capitala unui alt stat denumit acreditar cu care întreține relații diplomatice.

Nu trebuie omis faptul că misiunile diplomatice funcționează și pe lângă organizațiile internaționale ai căror membri sunt statele acreditante. În situația relațiilor bilaterale, acestea pot fi ambasade, nunțiaturi apostolice, înalte comisariate, înalte reprezentanțe, legații, ca tipuri de misiuni diplomatice cu răspundere generală, precum și reprezentanțe diplomatice specifice unor state.

Cea mai răspândită dintre misiunile diplomatice este ambasada, care are și cel mai înalt grad în ierarhia misiunilor diplomatice, și este condusă de un ambasador.

Exemplu S.U.A.: The 13,000 men and women of the Foreign Service represent the government and people of the United States. At over 250 diplomatic and consular posts, the U.S. Foreign Service safeguards national security and manages America’s relationships with the rest of the world.

Nunțiatura Apostolică are atât rol de misiune diplomatică, cât și de reprezentanță religioasă cu atribuții privind biserica catolică din stalul respectiv și relațiile cu alte culte, conducătorul misiunii având titlul de nunțiu apostolic.

Înaltul comisariat și înalta reprezentanță, foarte puține la număr, funcționează în relațiile dintre țările membre ale Conmmonwealth-ului, respectiv între Franța și statele membre ale fostei Comunități Franceze și au în fruntea lor un înalt comisar, respectiv înalt reprezentant.

Legația reprezintă o misiune diplomatică de rang secund fiind larg răspândită în trecut, La acest moment acest tip de misiune diplomatică nu mai există.

În afara șefilor de misiune anterior prezentați, acreditați pe lângă șefii de stat ai țărilor de reședință, aceste misiuni diplomatice pot fi conduse și de diplomați de rang mai mic, numiți însărcinați cu afaceri. În cazul în care sunt numiți în calitate de șefi titulari, ei se numesc însărcinați cu afaceri en pied, acreditați pe lângă miniștrii de externe, iar dacă este vorba de o înlocuire temporară a titularului, ei se numesc însărcinați ca afaceri ad interim.

În cazul relațiilor cu organizațiile internaționale, misiunile diplomatice ale țărilor membre pe lângă aceste organizații se numesc misiuni permanente și sunt conduse de câte un reprezentant permanent, de regulă cu rang de ambasador. La rândul lor, organizațiile internaționale pot avea misiuni permanente în diferite state. Cu titlu de exemplu, la noi în țară funcționează misiuni ale O.N.U. având în frunte diplomați cu titlul de reprezentant, coordonator rezident sau director.

Alături de șefii de misiuni, misiunile diplomatice au și alți membri, care se împart, conform Convenției de la Viena, în personal diplomatic, personal administrativ și tehnic, precum și personal de serviciu.

Membrii personalului diplomatic, respectiv diplomații, suni purtători de grade dobândite, de regulă în funcție de vechime și având următoarele denumiri: ambasador extraordinar și plenipotențiar, ministru plenipotențiar, ministru consilier, prim secretar, al II-lea secretar, al III-lea secretar, atașat diplomatic. La aceștia se adaugă atașații sau consilierii de specialitate, care pot să nu fie diplomați de carieră, selectați dintre specialiștii în diferite domenii de interes pentru țara inițiatoare.

În categoria personalului tehnic și administrativ intră intendenții, contabilii,
secretarele, interpreții, dactilografele, arhivarii, iar prin personal de serviciu se înțeleg șoferii, portarii, grădinarii, bucătarii, menajerele etc.

În ipoteza în care la o misiune lipsește întregul personal diplomatic al acesteia, Convenția de la Viena prevede posibilitatea ca un membru al personalului administrativ și tehnic, desemnat de statul acreditații, să gireze, cu acordul autorităților țarii de reședință, afacerile administrative curente, nu cele diplomatice, ale misiunii, în calitate de girant cu afaceri administrative curente.

Ceea ce este important de precizat este faptul că stabilirea unor raporturi diplomatice între două țări nu implică neapărat obligativitatea deschiderii imediate de misiuni diplomatice în respectivele capitale, contactele/relațiile dintre ele putându-se realiza prin ambasadele lor din alte țări, sau pe alte căi, înființarea de misiuni permanente fiind determinată atât de interesele politice sau economice, cât și de posibilitățile financiare ale statelor.

Per a contrario, închiderea unei ambasade nu are loc doar la ruperea relațiilor între State, ci poate să intervină și pe alte considerente, cum ar fi cele de ordin material, sau ca urmare a unui eveniment negativ intervenit în relațiile bilaterale, fară a semnifica o întrerupere în raporturile dintre cele două state.

Pentru desfășurarea în bune condițiia activităților misiunilor diplomatice și a personalului acestora, protocolul diplomatic, conformându-se prevederilor Convenției de la Viena din 1961 și în condiții de reciprocitate, veghează să li se acorde imunități și privilegii specifice.

Astfel, în ce privește imunitățile se impun a fi precizate: pentru misiune: inviolabilitatea localurilor sale, a arhivelor și documentelor diplomatice, organele statului de reședință neavând dreptul să pătrundă în localurile misiunii decât cu consimțământul șefului acesteia; libertatea de a comunica cu guvernul său, inclusiv prin intermediul curierilor diplomatici, prin mesaje cifrate, utilizând pentru aceasta, cu asentimentul statului de reședința, un post de radio-emisie; inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice; inviolabilitatea persoanei curierului diplomatic; pentru personalul misiunii: diplomații și membrii lor de familie beneficiază de imunitatea persoanei și a locuinței particulare, a documentelor, corespondenței și bunurilor proprii.

Deși nu există obligația statelor de a acorda imunități diplomatice și membrilor personalului administrativ, tehnic și celui de serviciu, totuși, pe bază de reciprocitate și de curtoazie internațională, li se acordă și acestora anumite imunități, dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar.

În ceea ce privesc privilegiile trebuie menționat:

misiunea diplomatică are dreptul să arboreze drapelul țării pe care o reprezintă și să așeze stema statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței și pe mijloacele de transport ale șefului acesteia; este scutită de impozite și taxe asupra imobilelor misiunii și reședinței, de taxe percepute pentru actele oficiale întocmite, de taxele vamale pentru obiecte și produse destinate uzului misiunii diplomatice, într-o cantitate stabilită prin acte normative ale statului de reședință;

personalul și membrii de familie ai acestuia beneficiază și ei de scutiri de impozite și taxe inclusiv de cele vamale pentru obiecte și produse destinate uzului personal, scutire de controale vamale, a bagajelor personale, ale diplomaților și membrilor familiilor acestora. Pe baza de reciprocitate și de curtoazie internațională, se acordă unele privilegii personalului administrativ și tehnic, cât și celui de serviciu, dacă nu este alcătuit din cetățeni ai stalului acreditar.

Intrarea în funcțiune a șefilor de misiuni diplomatice și a celorlalți diplomați este precedată de îndeplinirea unor formalități prevăzute de Convenția de la Viena din 1961.

Astfel, în cazul ambasadorilor, se solicită acordul prealabil al statului acreditar denumit cerere de agrement, acesta putând fi acordat sau refuzat, în acest ultim caz neexistând obligația să se dea o explicație.

O procedură similară se urmează între unele țări și în cazul desemnării atașaților militari, navali pentru care trebuie să se ceară, în prealabil, aprobarea statului acreditar. Pentru ceilalți diplomați, există obligativitatea notificării numirii lor și a datelor sosirii la post precum și cea a plecării.

Odată obținut agrementul, ambasadorul primește din partea șefului statului sau scrisori de acreditare, pe lângă șeful de stat al țării unde este numit, prin care îi este recomandat acestuia ca un reprezentant al său de încredere.

Chiar de la sosirea sa în capitala țării unde urmează să funcționeze, noul ambasador se bucură, de regulă, de un prim gest de curtoazie diplomatică, ce constă în salutarea sa la aeroport sau gară, în numele ministrului afacerilor externe, de către directorul sau directorul adjunct al protocolului din Ministerul de Externe al țării gazdă. Dacă sosirea are loc cu autoturismul, reprezentantul ministerului îl vizitează pe ambasador la reședință pentru a-i ura bun venit. Un gest similar de curtoazie se face și la plecarea definitivă a ambasadorului, el fiind salutat la aeroport/gară de către directorul protocolului din Ministerul de Externe sau de adjunctul acestuia.

Prima acțiune protocolară a noului ambasador sosit la post este in general solicitarea de a face o vizita directorului protocolului din minister, prilej cu care cere o audiență la ministrul afacerilor externe, pentru a prezenta copiile scrisorilor de acreditare și a lua cunoștință de ceremonialul remiterii originalului scrisorilor de acreditare șefului stalului. La primirea de către ministrul afacerilor externe, pe lângă înmânarea copiilor scrisorilor de acreditare, ambasadorul află, în majoritatea cazurilor, și data posibilă a ceremoniei prezentării scrisorilor sale de acreditare. Această ceremonie diferă, de la o țară la alta, în ce privește amploarea ce i se acordă de către țara gazdă.

CAPITOLUL III
ELEMENTE ALE PROTOCOLUL DE STAT

Ceremonialul crează cadrul și atmosfera în care urmează să se desfășoare raporturile dintre interlocutori/parteneri.

Ceremonialul și protocolul garantează egalitatea în drepturi a partenerilor, care permite fiecăreia dintre ei să-și facă auzită în mod liber vocea. Ambele au o incidență zilnică asupra vieții și activității de afaceri.

Protocolul pune problema regulilor care determină ordinea de precădere între parteneri.

Funcțiile protocolului sunt: reprezentarea, comunicarea, armonizarea socială, obligativitatea. Funcția de reprezentare a protocolului se manifestă la diverse ceremonii publice cum ar fi: ceremoniile de instaurare in post a conducătorilor de state.

De asemenea, ca element de reprezentare, protocolul este omniprezent în timpul efectuării vizitelor oficiale de către șefii de state, în cadrul audiențelor oficiale acordate înalților demnitari de stat.În aceiași măsură, funcția de reprezentare a protocolului este imprimată la marile sărbători naționale Ziua Independenței, Ziua constituirii statelor, care se desfășoară în baza unor ritualuri politice.

III.1 Etapele vizitelor oficiale în străinătate

Ca regulă, vizitele cu caracter oficial fie că vorbim de vizitele șefilor de stat, președinți de parlamente, șefi de guverne, se desfășoară ca urmare a unei invitații scrise din partea omologilor transmisă prin intermediul ambasadei țării care invită, cu informarea concomitentă a ambasadorului țării al cărei demnitar este invitat.

Firește, la aprecierea autorităților țării care lansează invitația, transmiterea acesteia se poate face și pe cale inversă. Răspunsul la invitație se face în scris sau verbal, prin intermediul ambasadelor țărilor respective, urmărindu-se ca atât ambasadorul care a transmis invitația, cât și omologul său din capitala ce urmează a fi vizitată să aibă cunoștință de conținutul răspunsului.

În loc de obișnuitul R.S.V.P. găsim uneori indicația în caz de neparticipare. Aceasta are scopul de a limita numărul prea mare de telefoane, mai ales atunci când personalul secretariatului nu e prea numeros, încercând în același timp să permită o aproximare a numărului persoanelor care vor veni. Expresia introduce însă un element negativ în textul invitației și ne îndeamnă să presupunem că refuzul contează mai mult decât prezența. De aceea trebuie evitată pe cât posibil.

În anumite situații de urgență, vizite le pot fi organizate prin comunicări telefonice sau telegrafice transmise prin intermediul ambasadelor sau, în cazul unor raporturi foarte apropiate între țările în cauză, prin colaboratori anume desemnați, procedându-se ulterior la informarea ambasadelor, pentru ca acestea să se implice în stabilirea detaliilor acțiunii sau chiar prin contacte telefonice directe la nivel înalt.

Ulterior acceptării invitației și stabilirea datelor efectuării vizitei, se va trece la pregătirea efectivă a vizitei propriu-zise, solicitându-se autorităților țării demnitarului invitat, prin intermediul ambasadelor sugestii de program, biografia oficială a oaspetelui, grupa sanguină, pentru eventuale intervenții medicale de urgență, preferințe alimentare; componența delegației și unele date despre principalii membri ai acesteia; limba preferată pentru negocieri etc.

Se impune a preciza că există țări, precum Anglia, Finlanda, în care nu se permite intrarea gărzilor de corp străine înarmate . De asemenea, pentru vizitele la nivel de șef de stat și de guvern se solicită partitura și imprimarea sonoră a imnului de stat al țării în cauză, iar pentru vizitele în străinătate ale demnitarilor noștri, revine părții române transmiterea, în timp util, către viitoarele gazde, a imnului României.

Acest lucru este obligatoriu deoarece au existat situații în care, în lipsa actualizării la zi a documentarului în materie, în unele capitale, la ceremoniile de primire a unor înalți demnitari, s-au intonat imnuri scoase din uz în țara oaspetelui.

Odată ce programul de vizită întocmit de protocolul țării-gazdă, este finalizat acesta se transmite, prin ambasade, spre informare viitorului oaspete, cu solicitarea de a se comunica eventuale observații, după care se trece la tipărirea programului, sub formă de broșură.

În cazul vizitelor neanunțate din timp, programul se va prezenta oaspetelui, la sosire, discutându-se pe loc eventualele sugestii/dorințe ale acestuia. Este recomandat ca broșura ce conține programul vizitei să cuprindă, în afara acțiunilor, a locului și a orelor la care se vor desfășura acestea, și alte date de interes imediat pentru toți membrii delegației: lista acestora, cu indicarea repartizării lor pe mașini, locurile unde sunt cazați, numerele lor de telefon, telefoane ale instituției-gazdă, ale ambasadei țării al cărei demnitar se află în vizită; locul de cazare al grupului oficial de presă și telefonul unde poate fi contactat.

În cazul vizitelor la nivel de șef de stat, de regulă, se trimite, în țara gazdă, cu câteva zile înainte de începerea acestora, o echipă formată din reprezentanții departamentului de protocol al șefului statului sau al Ministerului de Externe și ai serviciului de protecție a demnitarilor, care să observe, la fața locului, toate obiectivele stabilite în program, traseele pe care se va circula, modul de desfășurare a ceremoniilor prevăzute a avea loc, măsurile de
protecție ce urmează să fie adoptate de gazde.

Una din atribuțiile acestui grup constă în cunoașterea, în detaliu, a tuturor aspectelor protocolare și de ceremonial ale vizitei ce urmează a avea loc, fiecare amănunt având importanța sa, și asta deoarece este obligatoriu ca șeful de stat oaspete să cunoască toate detaliile vizitei, respectiv cu cine se va întâlni, ce îi revine să facă în diferite împrejurări, având în vedere practica locală. În aceste condiții se va comunica, în țară, întregul desfășurător al vizitei, precizându-se: dacă ceremonia primirii/plecării oficiale are loc la aeroport/gară sau într-un alt loc; dacă ea include și onoruri militare, cu indicarea, pe o schiță, a etapelor ceremoniei; de cine va fi salutat oaspetele la scara avionului/vagonului de tren; ce personalități ale țării-gazdă participă; dacă i se oferă flori și de către cine; dacă oaspetelui i se va atașa o misiune de onoare permanentă, când și de către cine îi va fi prezentată, precum și datele biografice ale membrilor acesteia; de cine va fi condus de la locul de sosire, la reședință; mijlocul de transport folosit autoturism, elicopter și traseul pe care îl va urma, cu precizarea dacă există practica salutării oaspetelui de către populație și eventualele opriri, pe traseu; descrierea reședinței puse la dispoziția oaspetelui; dacă la aceasta va fi arborat drapelul țării oaspetelui; dacă există practica acordării de onoruri militare la sosirea la reședință; unde vor îi cazați ceilalți membri ai delegației și grupul oficial de presă; unde se vor desfășura convorbirile; date despre edificiul în care vor avea loc, cu precizarea dacă acesta are vreo semnificație istorică; cine va participa la convorbiri; de cine va fi întâmpinat oaspetele la sosire și condus la plecare și dacă, cu aceste prilejuri, se dau anumite onoruri militare; dacă pe masa convorbirilor se vor afla drapelele celor două state; dacă corpul diplomatic din capitala respectivă va fi implicat, în vreun fel, în programul vizitei prezent la ceremonia sosirii sau eventuala prezentare, ulterioară, a membrilor acestuia la reședința oaspetelui, participarea la dineul sau recepția oficială; unde va avea loc dineul oficial oferit de gazde; cine va fi invitat; dacă se rostesc toasturi și dacă traducerea lor se face în mod concomitent cu rostirea sau textul lor, tradus și tipărit în prealabil se află pe masă, în dreptul fiecărui participant; dacă există practica intonării imnurilor de stat ale celor două țări la începutul acțiunii; invitații, costurile estimative ale acțiunii; dacă în timpul unor astfel de manifestări se prezintă programe artistice;

dacă în program se prevede depunerea de flori la vreun monument; semnificația acestuia; dacă se vizitează respectivul obiectiv și, eventual, se semnează într-o carte de onoare; dacă are loc, cu acest prilej, un ceremonial militar, descrierea acestuia, cine participă; dacă coroana de flori este asigurată de gazde sau de către partea oaspete, ce text se obișnuiește a fi scris pe panglică;

dacă se prevăd vizite la Parlament, întâlniri cu șeful guvernului și, eventual, cu unii miniștri, întâlniri cu oameni de afaceri; locurile de desfășurare a acestor întâlniri, cu descrierea cuvenită; cine participă; dacă se prevede un anumit ceremonial pentru fiecare dintre ele; există practica schimbului de cadouri între cei doi șefi de stat și modul în care se desfășoară aceasta; dacă schimbul de cadouri se face și la nivelul membrilor delegațiilor oficiale și al personalului de însoțire; uzanțele protocolare în materie de ținută, pentru diferitele acțiuni prevăzute în program; eventuale particularități ale modului de viață și de comportare ale cetățenilor țării-gazdă, care este util să fie cunoscute de oaspete.

În situația în care oaspetele este invitat împreună cu soția, vor fi transmise, în țară, informații asupra modului de participare a acesteia la acțiunile comune cu soțul, precum și despre programul separat ce i se pregătește, cu precizarea clară a uzanțelor protocolare pentru activitățile prevăzute în programul respectiv.

Desigur că, aceste etape al desfășurării vizitei poate fi întocmit și trimis, în prealabil, în țară, de către ambasada statului de unde va veni oaspetele, la sosirea membrilor echipei de protocol și protecție urmând să se definitiveze, cu gazdele, structura programului și să se convină asupra anumitor aspecte, în funcție de eventualele preferințe ale oaspetelui.

Detaliile protocolare, ca cele prezentate, sunt necesare și pentru pregătirea de vizite la nivel de președinți de parlament, de șefi de guvern sau de alți demnitari, ambasadele din capitalele unde urmează să se efectueze vizite urmând a fi solicitate să transmită, din timp, autorităților interesate din țară astfel de informații, mai mult sau mai puțin detaliate, în funcție de importanța și exigențele demnitarului interesat.

III.2 Vizitele oficiale

Trăsăturile particulare ale vizitelor, în funcție de rangul acestora

Este important a menționa faptul că ceremonialul și aspectele legate de protocolul vizitelor oficiale sunt strâns legate de rangul oaspetelui, ca trăsăturile vizitei și, nu în ultimul rând, de nivelul raporturilor dintre statele în cauză.

Astfel, în cazul vizitelor șefilor de stat, la nivelul practicilor internaționale au fost implementate, în marea majoritate a statelor, următoarele tipuri de vizite: vizită de stat la care se aplică cel mai înalt nivel de ceremonial, vizită oficială, vizita de lucru, vizita private.

În state în care nu se uzitează organizarea vizitelor de stat, vizita oficială este considerată vizita de cel mai înalt rang, acestui tip de vizită aplicându-i-se ceremonialul suprem.

Principalele particularități ale acestor categorii de vizite sunt:

Vizitele de stat se desfășoară cel mult pe perioada de două-trei zile. Este important a menționa că la sosire oaspetele este întâmpinat, în unele state, de chiar șeful statului gazdă. Însă, există state în care oaspetele este primit de un reprezentant al statului, cum ar fi un membru al guvernului. Indiferent de situație oaspetelui îi va fi aliniată garda de onoare. Se vor intona imnurile de stat ale celor două state. Ulterior, însoțit de cea mai înaltă oficialitate a țării gazdă oaspetelui i se va prezenta garda de onoare.

Există state în care ceremonialul prezentării gărzii de onoare este urmat de tragerea unor salve de tun, numărul acestora variind de la o capital la alta. Este important a preciza că la primire vor fi prezente oficialitățile locale, civile și militare în conformitate cu ceremonialul statului de reședință, între care și ambasadorii celor două țări din respectivele capital. În unele capital se uzitează, în cadrul ceremonialului, prezența membrilor corpului diplomatic.
Se impune a preciza că la primire sunt arborate drapelele de stat ale celor două țări, iar în dreptul scării avionului din care urmează a coborî oaspetele se întinde covorul roșu.

În ultimii ani s-a putut constata, în unele state, o tendință de simplificare a ceremonialului la sosire, primirea oficială a oaspetelui, de către șeful de stat gazdă, desfășurându-se fie într-un loc memorial din centrul capitalei vizitate, fie în curtea palatului gazdei. Raportat la importanța acordată de gazdă vizitei se pot face derogări de la regulile de ceremonial anterior precizate. De exemplu, în Franța, deși conform protocolului în vigoare întâmpinarea la aeroport a șefilor de stat se face, în cazul vizitelor de stat, de către un ministru, în iunie 2000, cu ocazia primei vizite de stat, la Paris, a noului președinte al Algeriei, Abdelaziz Bouteflika, președintele francez, Jacques Chirac, 1-a întâmpinat personal, la aeroport. În cadrul programele vizitelor de stat, întotdeauna figurează, alături de convorbiri, care reprezintă obiectivul principal al vizitei -, un dineu oficial oferit de gazde, cu pronunțare de toasturi, și, în funcție de practica locală sau la dorința expresă a oaspetelui, un dineu sau dejun de răspuns.

Printre alte evenimente ce se regăsesc incluse în programul vizitelor de stat se impun a fi menționate: depuneri de coroane de flori la un monument reprezentativ, un discurs în fața Parlamentului sau doar întrevederi cu președinții camerelor Parlamentului; întâlnire cu
primul-ministru și, eventual, un dineu oferit de acesta; primirea unor miniștri, în funcție de agenda relațiilor dintre respectivele țări; vizitarea unor obiective economice, de interes istoric sau turistic din capitala țării sau din provincie; un spectacol de operă sau alt spectacol de gală – în țări cu tradiții în acest domeniu artistic.

Pe întreaga durată a vizitei, oaspetele este însoțit, la toate acțiunile din program, de un membru al guvernului sau de o misiune de onoare alcătuită dintr-un ministru și alte două, trei personalități din partea gazdelor ambasadorul acreditat în țara de unde vine oaspetele, un general, șeful protocolului sau o altă componență .

Programul mai poate cuprinde primirea șefilor de misiuni diplomatice, dacă aceștia nu au fost de față la ceremonia de sosire; întâlnire cu reprezentanți ai comunității cetățenilor
originari din țara oaspetelui.

În ceea ce privește contactul cu presa aceasta se realizează sub forma unor conferințe de presă, coferințe ce au loc, de regulă, la încheierea convorbirilor oficiale, cu participarea ambilor șefi de stat. Există state în care există practica solicitării unor declarații de presă șefilor de stat străini, atât la sosirea cât și la plecarea acestora din țara vizitată.

De la sosire și pe întreaga durată a vizitei, mașina acestuia, de regulă blindată ,,poartă pe aripa dreaptă fanionul țării sale, și circulă cu escortă, în semn de curtoazie.” Pentru membrii delegației oficiale, se pune la dispoziție, de către gazde, câte un autoturism pentru fiecare ministru, iar pentru ceilalți componenți câte un autoturism la două, trei persoane, în funcție de responsabilitățile ce le au în delegație, sau alte tipuri de vehicule, cu un număr mai mare de locuri. În cazul în care înaltul oaspete este invitat cu soția, aceasta participă la dineul oficial și la vizite efectuate la unele obiective ce pot prezenta interes pentru ea. La vizitele de stat, principalele trasee parcurse de către oaspete, reședința acestuia și edificiile ce le vizitează sunt pavoazate cu drapelele celor două state. De regulă, ceremonia de plecare este similară celei ce a avut loc la sosirea oaspetelui.

În state în care nu se practică vizitele de stat, vizitele oficiale fiind considerate drept contacte internaționale de cel mai înalt rang, ceremonialul și programul acestora este asemănător celor specifice vizitelor de stat.

Vizita oficială în cazul țărilor în care aceasta nu este o acțiune de nivel suprem – are, de regulă, o durată mai scurtă și un protocol de desfășurare ușor simplificat, în comparație cu cel al vizitelor de stat.

Astfel, primirea oaspetelui la locul de sosire se face de către un membru al guvernului, așternându-i-se un covor roșu la scara avionului/vagonului de tren. Garda de onoare poate fi mai restrânsă numericește și nu defilează, având loc, însă, intonarea imnurilor și trecerea în revistă a gărzii; escorta de motocicliști este și ea mai mică; pavoazarea este mai redusă.

Programul cuprinde, mai ales, convorbiri cu diferite oficialități și un dineu sau dejun oficial ori ambele acțiuni, una dintre ele fiind oferită de primul ministru sau de președintele parlamentului, la care se adaugă, în funcție de durata vizitei, întâlniri cu reprezentanți ai cercurilor de afaceri, cu cei ai comunității cetățenilor originari din țara oaspetelui, vizite la unele obiective de interes pentru relațiile dintre cele două țări, oaspetele fiind însoțit de un membru al guvernului țării-gazdă. Cu prilejul vizitelor oficiale, pot avea loc schimburi de decorații și schimburi de cadouri.

Organizarea de programe speciale pentru soția înaltului oaspete și contactele cu presa se desfășoară, în mod similar, cu cele de la vizitele de stat, iar ceremonialul de plecare este
asemănător celui ce a avut loc la sosire. Desigur că anumite elemente de protocol pot fi diferite de la un stat la altul, însă diferență între cele două categorii de vizite există pretutindeni.

Vizitele de lucru impun un nivel al ceremonialul la sosire/plecare mult redus ,,în locul membrului guvernului – prezent la celelalte categorii de vizite – primirea oaspetelui putând fi făcută și numai de către un consilier al șefului statului sau de șeful de protocol al acestuia. Se va respecta protocolul covorului roșu, însă, în multe state, onorul nu mai este dat de o gardă cu drapel și fanfară, ci de un număr mai mic de militari dispuși de ambele părți ale traseului parcurs de oaspete, până la salonul de onoare.

Cazarea oaspetelui precum și asigurarea mijloacelor de transport intră în obligațiile protocolare, însă numărul persoanelor preluate este redus. De asemenea, este redus și numărul autoturismelor puse la dispoziție, cât și al motocicliștilor care îl însoțesc pe oaspete. În cadrul programului predomină convorbirile, completate cu un dejun de lucru sau un dineu.

De regulă fiind vizite scurte, nu se prevăd deplasări în provincie, decât în cazul unor interese bilaterale concrete, mai ales cu caracter economic. Nu vor avea loc schimburi de decorații, ci doar de cadouri.

În cadrul unor astfel de vizite nu se invită cu soțiile; dacă, totuși, oaspetele dorește să vină cu soția, programul separat al acesteia se organizează fie de gazdă, fie de către ambasada țării oaspetelui.

Vizitele private raportat la relațiile dintre respectivele state nu se impune respectarea ceremonialului prezentate cu ocazia vizitelor de stat.

Cazarea, care în mod firesc intră în seama oaspetelui și se face la un hotel sau la reședința ambasadorului țării respective, poate fi oferită de către gazde, la o casă de oaspeți.

Există state în care modul de tratare, din punct de vedere protocolar, a acestor vizite diferă, în funcție de faptul dacă oaspetele urmează să se întâlnească sau nu cu șeful
statului-gazdă.

La nivel parlamentar se uzitează, cu precădere, formula vizitelor oficiale. În ipoteza în care acestea sunt la nivel de președinte de cameră, în marea majoritate a statelor se aplică la sosire/plecare ceremonialul vizitelor oficiale ale șefilor de stat, cu mențiunea că vor fi mult mai reduse în ceea ce privesc onorurile militare. Cazarea oaspeților se face la o casă de oaspeți sau hotel și se pun la dispoziția delegației mijloacele de transport necesare, autoturismului oaspetelui, purtând fanionul țării sale, atașându-i-se o escortă de motocicliști.

În ceea ce privește programul oaspeților din această categorie programul va cuprinde convorbiri, un dineu oficial, vizite la obiective economice, social-culurale și o primire la șeful statului. În cazul în care un președinte de parlament efectuează o vizită privată într-o țară, nu se va organiza niciun ceremonial la sosirea și plecarea acestuia, însă poate fi manifestată o anumită curtoazie, oferindu-i-se posibilitatea de a folosi salonul de onoare sau un alt salon oficial, în funcție de raporturile dintre parlamentele celor două state, putând fi prezent un reprezentant al protocolului parlamentar. În situația vizitelor de delegații parlamentare conduse la alt nivel, uzanțele protocolare diferă de la o țară la alta, însă, pretutindeni se manifestă preocuparea de a trata cu atenție pe reprezentanții forurilor legislative străine, aflate în vizită într-o altă țară.

În cazul vizitelor de șefi de guvern rangul cel mai înalt este de vizită oficială. La acest tip de vizită, nivelul persoanei care întâmpină oaspetele la locul de sosire și îl conduce la plecare este diferit de la un stat la altul, dar, de regulă, această persoană este omologul din
țara-gazdă a oaspetelui.

La nivelul vizitelor de șefi de guvern rangul cel mai înalt este de vizită oficială, în cadrul acestei vizite nivelul persoanei care întâmpină pe oaspete la locul de sosire și îl conduce la plecare diferă de la o țară la alta, însă, de regulă, această persoană este omologul din
țara-gazdă al oaspetelui.

Se impune a preciza că ceremonialul acestor vizite este asemănător vizitelor oficiale la nivel de șef de stat, cu mențiunea că garda de onoare este redusă. De asemenea o altă dimensiune se aplică și în ce privește persoanele oficiale preluate pe cheltuiala gazdelor cazate la o reședință oficială sau la hotel și autoturismele puse la dispoziția delegației. De exemplu, la nivelul Uniunii Europene se suportă cheltuielile de ședere pentru 10 persoane și 8 autoturisme.

Pe tot parcursul vizitei, mașina oaspetelui va purta pe aripa dreaptă fanionul țării sale și este însoțit de o escortă de motocicliști. Programul unor astfel de vizite cuprinde, pe lângă convorbiri oficiale, un dejun sau un dineu oficial, vizite la obiectivele cu profil de interes pentru oaspete, eventual un spectacol de operă sau un concert și o primire la șeful statului-gazdă. Este necesar a preciza că în cadrul acestor vizite nu au loc schimburi de decorații, însă pot avea loc schimburi de cadouri.

În ipoteza în care oaspetele este însoțit de soție, pe lângă o întâlnire cu soția omologului, i se organizează și un program special de vizite la instituții cu caracter social, cultural, artistic etc.

În cazul vizitelor private ale demnitarilor, nu sunt prevăzute ceremonii de sorire/plecare, ci doar unele gesturi de curtoazie precum: deschiderea salonului oficial sau a unui alt salon de onoare; oferirea, la cerere, a unui autoturism blindat pentru situații similare celor menționate și eventuala prezență, la sosire și plecare, a unui reprezentant al protocolului. În funcție de raporturile dintre statele în cauză poate fi pusă în discuție și oferirea altor facilități.

În cazul vizitelor oficiale la nivel de membru al Guvernului, cele ale miniștrilor apărării au prevăzute la sosire/plecare ceremonii militare cu gardă de onoare, același ceremonial aplicându-se și în cazul vizitelor șefilor de State Majore Generale, care nu sunt de regulă membri în guvern.

În cazul altor miniștri ceremoniile de salut, la sosire/plecare, diferă de la o țară la alta, ca element protocolar larg răspândit precizez întâmpinarea la sosire și conducerea la plecare de către omologii lor din țara-gazdă.

Ceremonialul vizitelor demnitarilor străini în România

La nivel intern, vizitele demnitarilor străini respectă procedurile internațional însă se impune a menționa că primirea la aeroport, gară, se face, de regulă, pentru toate categoriile de vizite la nivel de șef de stat, de către o misiune de onoare condusă de un membru al guvernului, din care fac parte ambasadorul român din capitala țării oaspetelui și șeful Protocolului Prezidențial. De asemenea din protocolul de primire face parte și arborarea drapelelor celor două state, este întins un covor roșu și aliniate două șiruri de onoare de militari din Regimentul de Gardă.

Ceremoniile oficiale de sosire și plecare, cu ocazia vizitelor de stat și oficiale, se desfășoară pe platoul de ceremonii al Palatului Cotroceni, oaspetele fiind salutat personal de către președintele României. Prezenți la ceremonial sunt omologii români ai membrilor delegației străine, alte oficialități între care și ambasadorii celor două țări.

O etapă importantă a ceremonialului de primire îl reprezintă intonarea imnurile de stat, după care cei doi șefi de stat trec în revistă garda de onoare, după care primesc defilarea acesteia; gazda prezintă oficialitățile române, iar oaspetele personalitățile care îl însoțesc. Pe catargele de pe platou sunt arborate drapelele de stat ale celor două țări. La plecare cei doi șefi de stat își iau rămas bun fără ceremonial militar.

Delegației oaspete i se pune la dispoziție un număr corespunzător de autoturisme, mașinii șefului statului atașându-i-se o escortă de motocicliști.

În ce privește programul, în afara convorbirilor oficiale și a dineului de stat, respectiv oficial, care se desfășoară la Palatul Cotroceni, pentru vizitele de stat și oficiale sunt prevăzute: depunere de coroane de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut.

În vizitele de lucru care, sunt de mai scurtă durată, se poate avea în vedere înlocuirea dineului cu un dejun de lucru și nu se face schimb de decorații.

Se impune a preciza că ceremonialul acestora, ca și programul, sunt asemănătoare celor ale vizitei de stat, mai puțin defilarea gărzii de onoare. De asemenea, vizitele private la nivelul șefilor de stat sunt tratate conform practicilor internaționale în materie manifestându-se grija ca și aceste prezențe în țara noastră să poată prilejui, celor care ne vizitează, păstrarea de amintiri plăcute despre România.

Vizitele cu caracter oficial ale demnitarilor români în străinătate

Raportat la pregătirea vizitelor oficiale ale demnitarilor noștri în străinătate, pentru cele la nivel de șef de stat există, și la nivel național practica trimiterii unui grup antemergător, grup ce este format din reprezentanți ai protocolului Administrației Prezidențiale, ai Ministerului Afacerilor Externe și ai Serviciului de Protecție și Pază, în vederea cunoașterii atât a locurilor ce urmează a fi vizitate, cât și a uzanțelor protocolare ale viitoarelor gazde.

În ipoteza în care se constată anumite inconveniențe, acestea urmează a fi discutate cu partea în cauză, pentru găsirea unor soluții reciproc acceptabile.

La modul general, pentru toate vizitele oficiale ale demnitarilor noștri în străinătate, în procesul de pregătire a acestor acțiuni, se impune a se manifesta grija pentru cunoașterea și informarea din timp a celui care urmează să efectueze vizita, asupra cât mai multor elemente privind modul de viață din țara în care se va deplasa, asupra eventualelor particularități religioase și obiceiuri locale specifice, de care trebuie să se țină seama, pentru a se preveni comiterea, din neștiință, a unor greșeli.

Asigurarea măsurilor de protecție

Toate vizitele oficiale impun luarea unor măsuri de protecție exprese față de demnitarul principal care efectuează vizita și persoanele care îl însoțesc, în acest sens activitatea având ca punct de plecare chiar momentul stabilirii datei vizitei și încetând abia după încheierea acțiunii.

Așadar, pentru vizitele organizate în propria țară, serviciul însărcinat cu protecția demnitarilor menține o strânsă legătură cu compartimentul de protocol, care se ocupă de întocmirea programului vizitei, pentru a cunoaște, din timp, elementele componente ale acestuia.

În ipoteza în care se constată că unele obiective propuse în program nu oferă condițiile dorite în vederea asigurării protecției necesare, semnalează acest fapt, spre a se conveni alte obiective în program. Odată programul stabilit, serviciul respectiv aduce la cunoștința altor instituții ale țării însărcinate cu siguranța statului și ordine publică, asupra traseelor și locurilor ce urmează a fi vizitate și, împreună, stabilesc măsurile specifice ce vor fi luate pentru desfășurarea, în siguranță, a vizitei.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că în cazul acțiunilor care se desfășoară în străinătate, prezența reprezentanților serviciului de protecție, alături de cei ai protocolului, în echipele trimise, ca antemergători, pentru pregătirea vizitelor peste hotare, le permite să ia cunoștință, la fața locului, de toate particularitățile traseelor și obiectivelor propuse în program, de starea de spirit a populației localităților ce ar urma să fie vizitate și, în consultare cu serviciile omoloage ale țărilor-gazdă, să convină toate aspectele de protecție considerate necesare.

III.3 Norme generale de comportare la acțiunile protocolare

În cele ce urmează voi încerca a face o prezentare a unor norme generale de conduită ce se impun a fi respectate în societate, norme statornicite pentru diferite situații.

Prima grijă a unei gazde este să facă o primire agreabilă, surâzătoare și călduroasă invitațiilor. Gazda trebuie să își întâmpine fiecare invitat cu un cuvânt amabil, să se intereseze de starea de sănătate a celor dragi, fără ostentație, dar de o manieră destul de rapidă, pentru a nu-i neglija pe ceilalți musafiri.

Astfel, salutul nu reprezintă altceva, prin mimică și gesturi, decât o anumită atitudine față de cel salutat. În utilizarea acestei norme de conduită se impune a se avea în vedere următoarele reguli: va fi salutat primul cel căruia i se cuvine mai multă deferentă: cei tineri îi vor saluta pe cei mai în vârstă; bărbații salută primii femeile; cei cu funcții mai mici îi salută pe cei superiori în grad; cei nou veniți îi salută pe cei aflați, deja, într-o încăpere sau loc de întâlnire; indiferent de vârstă sau de funcție, curtoazia cere ca bărbatul să fie cel care salută primul femeia, această regulă fiind valabilă atât în viața publică, în activități desfășurate în instituții sau firme, cât și în relațiile cu caracter privat; între persoane de același sex, întâietatea dată funcției în raporturile de serviciu cedează locul criteriului de vârstă în viața particulară; în cazul unor persoane între care nu există nicio deosebire, conform criteriilor evocate, se vor avea în vedere următoarele elemente: cel care este în mișcare îl va saluta primul pe cel care stă pe loc; când ambii sunt în mișcare, cel care taie drumul celuilalt va saluta primul; dacă se deplasează în aceeași direcție, cel care circulă mai repede va saluta primul; cel care se află
într-o mașină îl salută primul pe cel care merge pe jos; când persoanele sunt egale ca poziții în societate sau când nu se cunoaște exact statutul celui întâlnit, cel care este mai politicos va saluta primul. Nu este un semn de demnitate a aștepta să fii salutat primul; cineva salutat trebuie numaidecât să răspundă la salut; a proceda altfel este o mare impolitețe. Excepție fac femeile, dacă sunt singure și au fost salutate de un necunoscut. Bărbații trebuie să răspundă la salut, chiar și necunoscuților.

În particular, titlurile contează mai puțin. Oamenii se vizitează din motive personale, datorită acestui fapt prezentările se fac simplu exprimânduse: „Doamnă Lafleur, vi-l prezint pe domnul Lafortune” adăugând câteva cuvinte pentru a le sustine pe cele două persoane să pornească conversația: „Fraçoise tocmai s-a întors din Italia, unde, dacă-mi aduc bine aminte, ați fost și dumneavoastră anul trecut” ori „Cred că sunteți amândoi mari amatori de golf”.

Cu detali de acest gen, cele două persoane care au fost recomandate una alteia pot să înceapă o discuție. Trebuie prezentat un cuplu? Există două moduri: „Doamnă Ministru, permiteți-mi să vă prezint pe Domnul Robert Morissette, președintele societății Centraide și pe Doamna”.

Formula e valabilă dacă doamna e soția domnului și poartă numele său. Dacă doamna si-a păstrat numele, dacă este doar partenera domnului sau îl însoțește din întâmplare vom spune mai degrabă: „Doamnă Ministru, vi-i prezint pe Domnul Robert Morissette, președintele societății Centraide și pe Doamna Nicole Lindsay”

Raportat la protocol uzanțele impun ca bărbatul cu capul descoperit va saluta înclinând ușor capul, gest ce poate fi însoțit, eventual, în funcție de persoana salutată, de un zâmbet.

Bărbatul cu capul acoperit va saluta, întotdeauna, descoperindu-se; cu doi-trei pași înainte de a ajunge la persoana ce urmează a fi salutată, va ridica pălăria la cel puțin o palmă de cap, apucând-o cu mâna opusă părții în care se găsește persoana salutată, spre a evita ca fața celui care salută să fie acoperita de pălărie.

Gestul e bine să fie făcut concomitent cu o înclinare ușoară a capului, privind în ochi persoana salutată, apoi va pune pălăria la loc, pe cap. În niciun caz cealaltă mână să nu fie în buzunar. Femeia salută o altă femeie mai în vârstă sau pe cele care au o funcție superioară
printr-o înclinare a capului, eventual urmată de un ușor surâs, ca semn că a recunoscut persoana întâlnită; femeia răspunde în același fel la salutul bărbaților.

Gestul strângerii de mână este un gest care poate urma salutului și poate interveni fie atunci când persoanele care s-au salutat se opresc pentru a discuta sau a continua drumul împreună, fie cu ocazia prezentărilor.

Comparativ cu salutul, în cazul gestului strângerii de mână cel mai în vârstă întinde primul mâna celui mai tânăr, femeia este cea care trebuie să aibă inițiativa întinderii mâinii către bărbat, cel superior în grad către cel inferior lui. Schimbul de strângeri de mână se face cu o ușoară înclinare a capului, privindu-se interlocutorul în față. Este nepoliticos ca bărbatul sa dea mâna unei femei șezând.

Un alt gest este sărutul mâinii care, în anumite împrejurări are loc între un bărbat și o femeie. Astfel, un bărbat care este prezentat unei femei sau care participă la o reuniune mixtă și urmează să salute personal pe fiecare din cei prezenți sărută, de obicei, mâna femeilor întâlnite.

Sărutul mâinii impune anumite reguli. Astfel: la întinderea mâinii de către o femeie, bărbatul se apleacă pentru a o săruta ușor sau doar a o apropia de buze; sărutul mâinii se face aflându-se într-un interior de casă; nu este recomandabil să faci acest gest pe stradă sau în locuri publice; nu se sărută mâna înmănușată; nu se sărută mâna tinerelor fete.

Prezentarea este o altă manifestare a relațiilor interumane, în legătură cu care trebuie respectate anumite norme protocolare. Asemeni salutului trebuie respectat principiul „căror persoane li se datorează mai multă deferentă”. Astfel, bărbații sunt prezentați femeilor, persoanele cu grade mai mici sunt prezentate celor de rang superior, iar tinerii celor mai în vârstă. Se face excepție în cazul tinerelor fete, care vor fi prezentate ele unui bărbat mai în vârstă, nu invers. Prezentarea trebuie făcută de o a treia persoană, de obicei gazda casei în care are loc întâlnirea sau altcineva care cunoaște cele două persoane, care urmează a fi recomandate una alteia.

Prezentările trebuie să țină seama și ea de o anumită etichetă. Astfel, potrivit etichetei se va rosti întâi numele persoanei căreia i se face prezentarea, însoțindu-1 de o formulă de politețe, și ulterior numele celui care este prezentat.

Vom găsi de asemenea descrierea măsurilor care trebuie aplicate în organizarea evenimentelor publice. O secțiune precisă prezintă normele suplimentare referitoare la dineuri, la fel cum vom mai întâlni și alte precizări în acest sens, pe tot parcursul lucrării, căci precădere și protocol sunt două noțiuni strâns legate.

În ceea ce privește folosirea autoturismului: într-o mașină oficială sau într-un taxi, locul de onoare este pe canapeaua din spate, în partea dreaptă, după care urmează cel din stânga, iar al treilea în ordinea importanței este locul de lângă șofer; dacă autoturismul are strapontine, locul al treilea este cel din fața locului de onoare, al patrulea – cel din fața persoanei din stânga, iar al cincilea – cel de lângă șofer. O persoană aflată singură într-un taxi, de regulă, se va așeza pe bancheta din spate, în partea dreaptă; doar dacă dorește să vadă ceva în mod expres, să identifice personal o clădire, o stradă dintr-o localitate, va ocupa locul de lângă șofer; o femeie care călătorește singură cu taxiul nu se va așeza niciodată lângă șofer; într-o mașină particulară, condusă de însuși proprietarul autovehiculului, locul de onoare va fi lângă acesta, după care, în ordinea importanței, urmează locurile din dreapta, respectiv din stânga, de pe bancheta din spate. Eticheta cere ca proprietarul să fie ultimul care se urcă în mașină, întrucât el este cel care trebuie să-și ajute invitații, la nevoie, să ia loc în autoturism și să verifice dacă portierele mașinii sunt bine închise.

În legătură cu obiceiul fumatului, în ultímele decenii se poate remarca răspândirea uzanțelor restrictive față de acest viciu. Așadar, regulile de conduită în societate recomandă: nu se fumează la dejunuri/dineuri; se recomandă evitarea solicitării permisiunii gazdei sau a vecinilor de masă de a fuma la astfel de acțiuni protocolare; aceasta îi va pune pe cei întrebați într-o situație dificilă, fiind greu de refuzat un oaspete, chiar dacă fumatul nu este agreat; nu se intră cu țigara aprinsă în mână într-un birou; nu se vorbește în nicio împrejurare cu pipa sau cu țigara în gură; aflat într-o locuință sau birou străin, se cere permisiunea gazdei de a fuma; la terminarea unei țigări, nu se lasă capătul acesteia fumegând în scrumieră; în timpul fumatului, la diferite reuniuni, unde uneori conversația cu participanții vă poate distrage atenția, aveți totuși grijă să nu vă cadă scrumul pe pantoful interlocutorului, pe covor, pe mobilă, să nu ardeți tapiseria fotoliului, canapelei pe care ședeți sau perdeaua lângă care stați de vorbă cu unul dintre invitați;

Dacă este vorba de un eveniment de o actualitate intensa pe care dorim să-l subliniem, sau de care dorim să profităm, dacă lucrurile sunt cu adevarat urgente – de exemplu decesul unei personalitați publice, căreia trebuie să i se constituie funeraliile – ori când au avut loc întârzieri datorita diferitelor imprejurari, cum ar fi încetineala luării unei hotărâri, atunci invitația se va efectua prin telefon. Să ne reamintim totuși că invitațiile lansate în ultima clipă, fără o motivație evidentă, dau persoanei invitate supărătoarea senzație că ne-am gândit la ea in extremis, sau manifestăm față de ea lipsa de apreciere sau de curtoazie, chiar dacă intenția noastră era tocmai aceea de a-i preciza cât de mult o stimăm.

Folosirea faxului, extrem de răspândită acum, ne permite totuși să recurgem în orice moment la scris, chiar atunci când termenul impus de circumstanțe este scurt. Să nu uităm însă că acesta este un mod de transmitere excepțional, care ne permite să rezolvăm o situație ieșită din comun. Faxul nu se poate substitui oricând unei invitații transmise în buna și cuvenita formă.

Oferirea de cadouri în relațiile oficiale și în cele particulare este o practică veche fiind considerată expresia materială a unor sentimente de simpatie, de prietenie, față de cineva. Ea contribuie la întărirea relațiilor interumane și, prin aceasta, la crearea unei atmosfere favorabile desfășurării activităților profesionale, oficiale între părțile în cauză.

Deoarece se dorește a face plăcere destinatarului unui cadou, este bine ca la alegerea obiectului să se țină seama de ce anume îi place, ce îl interesează. Pentru aceasta este uzuală informarea prealabilă la cei din anturajul său.

Conversația reprezintă discuțiile ce au loc cu prilejul acțiunilor protocolare, în fapt reprezentând principala activitate a recepțiilor, cocteilurilor, dineurilor. Este foarte important a vorbi foarte puțin despre noi înșine, să știm să-i ascultăm pe alții. Lipsa de atenție față de un altul care vorbește, întreruperea acestuia, tendința de a acapara discuția, de a contrazice, chiar de a te certa cu cel sau cu cei cu care discuți, de a căuta să-i impui cu orice preț punctul de vedere fac impresie proastă cercului în care te găsești.

Trebuie acordată atenție și temelor abordate, evitându-se subiectele care pot șoca pe unii dintre cei din jur, căci eventuale dispute ce ar interveni între invitați ar pune într-o situație neplăcută gazda. La rândul lor, gazdele au datoria să evite a face, ele însele, comentarii sau a pune în discuție chestiuni ce ar putea deranja, supăra sau chiar scandaliza pe vreunul dintre invitați.

La modul general în cadrul unei conversații este bine a se evita formularea de judecăți de valoare asupra cuiva, față de persoane necunoscute, și asta pentru că există posibilitatea ca unele dintre ele să fie rude, prieteni cu cel despre care se vorbește

Se impune a se avea mare grijă la formularea de critici, în public, critici care, făcute și numai în glumă, nu sunt agreate. În schimb laudele/elogierile, chiar dacă acestea sunt exagerate, de regulă plac celui vizat. Pentru a participa la discuții trebuie să fii în temă cu subiectul abordat și să manifești tact în modul în care intervii, evitând să dai impresia de atotștiutor. La reuniuni restrânse, cum ar fi dejunurile sau dineurile, uzanțele de curtoazie cere să se poarte conversație cu ambii vecini de la masă, nu numai cu unul dintre ei, neglijând pe celălalt. Dacă pentru o recepție nu se pot stabili de către organizatori listele de invitați ținând seama de afinitățile personale dintre aceștia, de comunitatea lor de preocupări și de pasiuni, spre a facilita astfel conversația dintre participanți, în cazul acțiunilor protocolare restrânse este bine ca gazdele să aibă în vedere, între criteriile de selecționare a invitaților, și aceste elemente, care sunt de natură să creeze o atmosferă agreabilă în jurul mesei, contribuind prin aceasta, în mare măsură, la reușita respectivei acțiuni protocolare.

CAPITOLUL IV
ATRIBUȚIILE STRUCTURILOR DE PROTOCOL AL INSTITUȚIILOR ȘI PROTOCOLUL INVESTITURII PREȘEDINȚILOR

Gazdele trebuie să fie preocupate ca viitorul oaspete să să simtă cât mai bine în timpul șederii lui în România și pentru aceasta este de mare utilitate să afle din timp unele detalii asupra preferințelor și gusturilor viitorului oaspete. Toate acestea pentru a ține seamă de ele la alcătuirea programului și a meniurilor pentru mese.

Este de avut în vedere gesturile de curtoazie manifestat față de oaspeți fie ei oficiali sau din lumea afacerilor private. Au indiscutabil efecte pozitive asupra derulării întrevederilor, a negocierilor de tot felul, prin crearea unei atmosfere de apropiere între parteneri, favorabilă înțelegerilor.

În Franța, oamenii sunt m-ai reținuți cu partenerii lor străini, atunci când se face cunoștință cu cineva, nu se întreabă ce profesie are respectivul.

În Anglia se dă mâna doar atunci când se fac prezentările la întâlniri între oameni care se cunosc deja. Toate aceste detalii sunt menționate pentru a relata că pentru reușita deplasărilor în străinătate trebuie să avem cunoștință pe cât posibil de modul de comportare și de stilul de viață din țările prevăzute pentru a fi vizitate, spre a ține seamă de ele.

IV.1 Forme de organizare a activităților de protocol în sectorul de stat și cel privat

La nivelul tuturor instituțiilor administrației centrale sau locale există un departament anume însărcinată cu activitatea de protocol.

În cadrul Administrației prezidențiale această structură poartă denumirea de Compartimentul Protocol, condus de un consilier de stat, la Senat – Serviciul de Protocol, iar la Camera Deputaților și la Cabinetul Primului Ministru – Direcția de Protocol.

Protocolul Național, situat organizatoric în cadrul M.A.E., ca structură specializată condusă de un Șef de Protocol Național are, de regulă, gradul diplomatic de ambasador și funcția de director general, asigură serviciile de specialitate primului ministru, ministrului afacerilor externe, precum și structurilor conduse de aceștia.

Este important a preciza că Protocolul Național colaborează strâns cu compartimentele de protocol ale Administrației Prezidențiale și ale Parlamentului României, în scopul asigurării

aplicării unitare a normelor de protocol și ceremonial. De asemenea, urmărește organizarea din punct de vedere protocolar, a ceremoniilor publice la care participă invitați străini ai ministerelor și ai celorlalte structuri ale administrației publice centrale și locale.

În conformitate cu dispozițiile legii din totalul posturilor atribuite Protocolului Național, trei posturi pot funcționa la Administrația Prezidențială, iar alte trei în cadrul aparatului de lucru al primului-ministru, la cererea acestor instituții, prin detașare.

Structurile de protocol din ministere pot apărea, fie în mod distinct, în organigrama acestora, ca direcții, servicii sau secții, fie menționate în denumirea unor structuri reunind mai multe activități.

În cadrul instituțiilor administrației publice locale se regăsesc birouri de protocol, de relații publice și protocol ori cu alte denumiri incluzând și activitatea de protocol, fără a o menționa expres, sau există doar referenți ori consilieri însărcinați cu probleme de protocol, în cadrul cabinetelor prefectului sau primarului.

Raportat la îndatoririle structurilor de protocol din cadrul instituțiilor centrale în cele ce urmează voi prezenta, spre exemplificare, principalele prevederi din cuprinsul regulamentelor de funcționare ale câtorva dintre acestea, după cum urmează:

Astfel, Compartimentul de Protocol al Administrației Prezidențiale are în atenție, în principal următoarele atribuții: primirile la Președintele României a personalităților române și străine, inclusiv a ambasadorilor străini numiți în țara noastră, asigurând desfășurarea acestor primiri conform uzanțelor protocolare; participarea nemijlocită la pregătirea și desfășurarea deplasărilor în țară și în străinătate ale președintelui României, precum și la alte manifestări naționale și internaționale ce au loc și la care președintele ia parte; asigurarea tuturor aspectelor de protocol și curtoazie internaționale ale vizitelor în România, cu caracter bilateral sau multilateral, efectuate de șefi de stat străini; organizarea ceremonialului depunerii jurământului în fața președintelui de către membrii Guvernului, ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și de către alți demnitari și înalți funcționări; al înmânării de ordine și medalii conferite unor cetățeni români și străini; al depunerii de coroane de flori la diferite monumente, precum și al altor acțiuni cu participarea Președintelui României sau organizate în numele ori sub patronajul acestuia; asigurarea aplicării normelor de protocol și etichetă în alte activități de relații legate de persoana președintelui, atribuție în exercitarea căreia se ocupă de întocmirea, respectiv verificarea listelor de propuneri privind persoanele ce urmează a fi felicitate de Președintele României cu diferite prilejuri, precum și de pregătirea proiectelor de răspuns ale președintelui la felicitări ce-i sunt adresate, cu anumite ocazii; întocmirea listelor de invitați la recepții și alte manifestări organizate în numele președintelui; întocmirea listelor de cadouri simbolice ce se oferă, conform uzanțelor internaționale, cu prilejul vizitelor oficiale la nivel de șef de stat etc.

Acestor îndatoriri li se adaugă numeroase activități complementare: elaborarea proiectelor de tipărituri cu caracter protocolar ale Administrației Prezidențiale invitații, pliante de felicitări, programe pentru vizite etc. ; întocmirea și ținerea la zi a listelor cu numele și titulatura oficiale ale șefilor de stat și de guvern, precum și ale altor personalități străine importante; obținerea de date biografice ale personalităților ce urmează a fi primite sau întâlnite de către Președinte cu prilejul unor acțiuni; întreprinderea demersurilor necesare în vederea eliberării pașapoartelor oficiale și obținerii vizelor străine pentru membrii delegațiilor care însoțesc pe șeful statului în deplasări în străinătate, cât și pentru membrii Administrației Prezidențiale trimiși în misiuni peste hotare etc.

Principalele preocupări ale compartimentelor de protocol ale Senatului, Camerei Deputaților și Cabinetului Primului Ministru se aseamănă cu cele ale compartimentului similar din cadrul Administrației Prezidențiale, adaptate, în fiecare caz, structurii și atribuțiilor specifice ale acestor instituții.

În ce privesc preocupările Direcției de Protocol din Ministerul Afacerilor Externe această direcție are ca principale atribuții: sprijină realizarea, prin mijloacele și metodele specifice protocolului diplomatic, a acțiunilor de politică externă a ministerelor și a celorlalte structuri ale administrației publice centrale și locale; elaborează norme de protocol pe care le supune spre aprobare instanțelor superioare și urmărește aplicarea unitară și coerentă a acestora; publică îndrumătorul de Protocol, instrument de bază în organizarea activităților specifice; acordă asistență la realizarea unor acțiuni de protocol organizate de Administrația Prezidențială, de Parlament și Guvern; asigură pregătirea și îndrumarea în probleme de protocol a consilierilor diplomatici de pe lângă ministere și celelalte instituții centrale; participă, alături de celelalte instituții abilitate, la organizarea acțiunilor de marcare a Zilei Naționale a României și a altor evenimente naționale; examinează propunerile transmise de misiunile diplomatice ale României privind conferirea de ordine și medalii unor cetățeni străini, pe care ulterior Ministerul Afacerilor Externe le supune spre aprobare forurilor superioare; pune la dispoziția Cancelariei Ordinelor informațiile necesare privind sistemul de decorații, inclusiv ordinea de precădere a acestora și practica în materie din alte țări și prezintă sugestii vizând perfecționarea sub aspect organizatoric și de ordin protocolar a practicii în materie din România, în conformitate cu uzanțele internaționale; stabilește relații de colaborare și schimb de experiență cu structuri similare din alte țări; studiază și sintetizează practica protocolului pe plan internaționalși elaborează propuneri de perfecționare a practicii de protocol din România; instruiește periodic personalul din compartimentele de protocol ale structurilor guvernamentale; îndrumă metodologic compartimentele de protocol ale ministerelor și ale altor structuri ale administrației publice centrale și locale, în ceea ce privește aplicarea normelor specifice de protocol, ceremonial, curtoazie și respectarea strictă a reciprocității; elaborează periodic norme cu aplicabilitate la nivelul ministerelor și al structurilor administrației publice locale, pe care Ministerul Afacerilor Externe le supune spre aprobare Guvernului, cu privire la nivelul cheltuielilor pe care le suportă partea română în cazul vizitelor unor oaspeți de peste hotare, baremurile de cazare și de masă, ținând seama de evoluția prețurilor interne, cu respectarea reglementărilor în vigoare.

Atribuțiile compartimentelor de protocol la nivelul administrației locale sunt asemănătoare celor ale structurilor corespunzătoare din instituțiile centrale, respectiv: întocmirea agendei interne și externe a conducătorului organismului în cauză, a programului de vizite și contacte externe ale acestuia; organizarea nemijlocită a acțiunilor protocolare ce au loc în numele respectivului conducător sau cu participarea sa; asigurarea aspectelor de protocol ale acțiunilor la care acesta este invitat; întocmirea felicitărilor ce trebuie trimise cu diferite ocazii etc.

În ceea ce privește protocolul din cadrul sectorului privat acest domeniu a început să existe abia după anul 1989, principalele atribuții a personalului angajat în cadrul compartimentelor de protocol constând în: întocmirea listei personalităților străine și române, care să fie felicitate cu ocazia Anului Nou, a zilei naționale ș.a.; întocmirea listei cu denumirea exactă, adresa, telefonul, faxul instituțiilor centrale și locale, considerate principalii parteneri de lucru; legislația/reglementările în materie de protocol aspecte financiare, alte elemente de care trebuie să se țină seama în organizarea diferitelor activități de protocol .

Un alt element esențial ce se impune a se avea în vedere este cea a managementului timpului – deosebit de importantă pentru buna desfășurare a activităților de protocol. Este obligatoriu ca organizatorii acestora să estimeze, în mod realist, timpul pentru fiecare acțiune, inclusiv pentru eventuale deplasări de la un loc la altul stabilite în program, spre a evita suprapunerea timpilor prevăzuți inițial și, prin aceasta, dereglarea întregului program.

Unul din elementele esențiale în vederea unei bune încadrări în timpii stabiliți pentru fiecare acțiune este rigurozitatea cu care personalul de protocol reușește să determine respectarea celor stabilite privind desfășurarea în timpii inițial stabiliți a activităților de care se ocupă.

Conchizînd putem afirma că la nivelul secolului privat sfera de preocupări a celor însărcinați cu activitatea de protocol e similară cu cea din sectorul de stat, principala deosebire constând în faptul că, la majoritatea firmelor private, sunt doar 1-2 oameni asistenți de protocol, consilieri de protocol, referenți de protocol, atașați de protocol , la cabinetele președinților sau directorilor generali de firme, structuri de protocol mai numeroase existând doar la mari companii.

Caracteristici și reguli ale personalului cu atribuții de protocol

Printre principalele aptitudini pe care trebuie să le aibă cei care lucrează în cadrul compartimentelor de protocol se numără: sociabilitatea, comunicativitatea, capacitatea de a stabili contacte sociale eficiente, în diferite împrejurări; spirit de observație, atenție distributivă, pentru a putea sesiza, cu promptitudine, posibila apariție, în procesul de desfășurare a acțiunilor protocolare, a unor elemente neprevăzute și a reacționa în consecință, în mod neîntârziat; cunoașterea unor limbi străine de largă circulație, a utilizării computerului și a conducerii autoturismului.

Funcționarii ce activează în cadul departamentelor de protocol au, ca principală regulă, obligația de a nu alerga niciodată pe timpul desfășurării unui eveniment de protocol și asta pentru că pot crea senzația de panică. De asemenea trebuie să se remarce printr-o politețe ieșită din comun, să fie fermi cu privire la respectarea normelor de protocol ce se impun cu prilejul desfășurării unui anumit eveniment.

Mergând pe aceeași linie funcționarii nu trebuie să ezite niciodată, impunându-se a găsi soluții în funcție de situație, asumându-și totodată răspunderea acțiunilor lor.

La acestea mai trebuie precizate integritatea morală și cinstea de care să dea dovadă în tot ceea ce face, în exercitarea funcției sale, loialitatea față de instituția în cadrul căreia lucrează, confidențialitatea aspectelor nepublice ce se discută în cadrul acțiunilor protocolare la care participă.

Având în vedere puternicul impact al imaginii în media, organizatorii unei manifestări trebuie să se preocupe nu numai de invitații la acțiune, ci și de oferirea pentru mass-media a unei imagini adecvate scopului urmărit de respectiva manifestare protocolară.

În ipoteza în care se dorește o bună mediatizare a evenimentului se impune a se oferi jurnaliștilor și operatorilor TV condiții de lucru perfecte, alegându-se în mod corespunzător, de către serviciul de protocol, locurile destinate presei, pregătind din timp o decorare adecvată pentru imagini TV a spațiilor de desfășurare a respectivei acțiuni protocolare. Instituțiile de stat importante și marile companii naționale este indicat să aibă consilieri speciali de imagine care să se ocupe nemijlocit de aceste aspecte.

IV.2. Protocol și ceremonial al învestirii președinților în democrațiile prezidențiale

Protocolul secolului XX se remarcă prin adoptarea diverselor regulamente protocolare În statele europene dar și în Statele Unite ale Americii și Canada.

În ciuda faptului că există diferențe între protocolul țărilor monarhice și a celor de tip republican și ținând cont de faptul că ceremonialul existent altădată și pompa tradițională s-au diminuat substanțial, voi încerca a prezenta că protocolul occidental a păstrat esențialul reprezentând, la acest moment, un instrument de reprezentare în viața politică internă și internațională.

Astfel, în Franța, legiferarea ordinii protocolare are loc în anul 1989 cu șase ani mai târziu decât în Spania. Documentul adoptat cu privire la ordinea protocolară vizează numai sfera ceremoniilor oficiale și faptul că precăderile au creat întotdeauna problem delicate.

Astfel, în cadrul ceremoniilor oficiale protocolul constă în:

Stabilirea listei de invitați: operațiunea se face consultându-se neapărat persoana în numele căreia se vor adresa invitațiile.

Pentru învestiri unul dintre criterii poate fi motivul organizării reuniunii nemijlocit în domeniul vizat de acțiune, ceea ce permite includerea pe listă în primul rând a categoriilor de oficiali și a altor persoane care lucrează la amintita manifestare. Astfel, la o acțiune consacrată vizitei unei delegații străine, vom avea în vedere, în primul rând, omologii membrilor delegației și reprezentanții organismelor de stat și private care au relații cu țara de unde vine delegația sau sunt interesate de stabilirea de relații cu aceasta.

Odată proiectul listei de invitați întocmit, cu excepția recepțiilor, cocteilurilor și a vin
d'honneur, pentru celelalte acțiuni protocolare se trece la consultarea telefonică a celor vizați,
spre a vedea dacă pot accepta invitația – operațiune ce se face, de regulă, prin secretariatele
sau compartimentele de protocol ale gazdelor și ale celor invitați. Este politicos să se răspundă
în aceeași zi sau a doua zi, pentru a permite organizatorului acțiunii să invite o altă persoană,
în cazul primirii unui răspuns negativ din partea celui inițial avut în vedere. Acest răspuns
trebuie dat în termeni politicoși, mulțumindu-se și exprimându-se regretul de a nu putea
participa. Primirea confirmării verbale a participării nu exclude necesitatea trimiterii cartonului
de invitație, acesta dând invitatului certitudinea că acțiunea despre care a fost încunoștiințat
va avea loc și oferindu-i, spre aducere aminte, elemente asupra datei și locului de desfășurare.

Trebuie precizat că, în cazul învestirilor se poate accepta, pe motive întemeiate, înlocuirea invitatului inițial cu o altă persoană desemnată de el; la dejunuri/dineuri acest lucru este inacceptabil, deoarece lista invitaților și planul de aranjare la masă a fost făcut ținându-se seama de rangul fiecărui invitat. Se pot face excepții în cazuri cu totul deosebite, când o instituție de stat sau o societate privată foarte importantă trebuie să fie prezentă, cu orice preț, la acțiunea în cauză, procedându-se la modificare aranjamentului inițial al mesei – operațiune nu o dată dificilă din punct de vedere protocolar.

Textul invitației este de dorit să fie văzut și aprobat de gazdă. Conținutul unei invitații
trebuie să fie întocmit în termeni curtenitori, cât mai concis, și să cuprindă: cine invită și numele celui care este invitat; motivul și natura acțiunii; locul, data și ora desfășurării acesteia; ținuta vestimentară solicitată, precum și telefonul la care să se comunice răspunsul.

Transmiterea invitațiilor prin poștă sau prin curier trebuie făcută din timp, ca semn al atenției față de destinatarii lor. Astfel, o invitație la un asemenea eveniment este de dorit să ajungă la cel în cauză cu 10-14 zile înaintea evenimentului, iar pentru dineuri/dejunuri cu 2-3 săptămâni înainte.

Stabilirea meniului se va face ținându-se seama de evenimentul ce urmează a fi marcat, de caracterul acțiunii organizate, de ora când se va desfășura aceasta. În cazul participării unor oaspeți străini – mai ales dacă este vorba de dejun/dineu – se va ține seama de tradiții culinare sau de rigori religioase pe care aceștia trebuie să le respecte.

Dacă la acțiune se va ține un discurs sau toast, este necesară pregătirea în acest scop a unui punctaj de idei sau a unui text complet, pentru gazdă. La recepțiile ce au loc cu ocazia învestirii în funcție a unui șef de stat discursurile se pronunță la începutul manifestării, iar la dejun/dineu, de obicei, toastul se ține spre sfârșit, la servirea desertului.

Toastul se ține în onoarea unei persoane, de obicei a invitatului principal, și se încheie prin ridicarea paharului. Primul toast este al gazdei, căreia i se răspunde de către invitatul omagiat. Atunci când are loc un schimb oficial de toasturi, gazda trebuie să trimită oaspetelui principal copia textului pe care are intenția să-1 rostească, pentru a-i permite să pregătească răspunsul; la reuniuni politice importante, răspunsul oaspetelui se comunică și el dinainte gazdei. Reușita, atingerea scopului urmărit depind atât de oportunitatea acțiunii și de alegerea oaspeților, cât și de priceperea și tactul cu care gazda invită, primește și, mai ales, se ocupă de invitați.

În cazul tuturor acestor acțiuni protocolare, organizatorii trebuie să solicite autorităților măsuri exprese de pază și asigurare a ordinii pe durata manifestărilor, anunțând, din timp poliția, iar ambasadele – și organele însărcinate cu protecția misiunilor diplomatice, asupra locului, datei și orei de desfășurare a acțiunii.

Totodată, se va comunica numărul aproximativ de invitați așteptați, spre a se putea estima posibilitatea de parcare a autoturismelor acestora lângă sau în apropierea imobilului în care are loc manifestarea și, legat de aceasta, stabilirea prealabilă, de către serviciul de circulație, a unor eventuale măsuri temporare de dirijare specială a circulației, în jurul respectivului imobil.

Independent de cele de mai sus, organizatorii acțiunii trebuie să desemneze, dintre membrii personalului propriu, câteva persoane care să se afle, atât la intrarea în clădire, cât și în curtea acesteia, pentru a observa modul de comportare al celor care intră, semnalând orice lucra suspect.

În ultimul timp, la tot mai multe acțiuni protocolare, se solicită, la intrare, prezentarea invitației. Chiar dacă aceasta nu oferă garanția că nu se pot strecura persoane nedorite, este, totuși, o modalitate de a le descuraja pe unele dintre acestea.

În ce privește ținuta vestimentară, pentru participarea la un asemenea eveniment se impune menționarea acesteia pe invitație. Dacă o asemenea precizare nu exista, se va îmbrăca, la aprecierea personală, un costum adecvat acțiunii la care urmează să se participe.

Conform uzanțelor protocolare de la noi, pentru recepții, cocteiluri, dejunuri ulterioare învestirii se folosește, în general, „ținuta de oraș”, iar pentru dineu – „haină de culoare închisă”. în funcție de nivelul și importanța ce se acordă manifestării protocolare, haina de culoare închisă poate fi folosită la toate acțiunile.

Pentru o cât mai corectă cunoaștere a normelor cu privire la ținuta vestimentară, atât pentru participări la manifestări oficiale de stat, cât și la cele ale cercurilor private de afaceri, social-culturale, științifice, artistice redau din „îndreptarul" pe probleme de ceremonial și protocol, elaborat de M.A.E., pentru uzul personalului diplomatic, câteva elemente cu aplicabilitate generală în materie de ținută. Astfel, este de reținut, ca esențial, faptul că regula de etichetă vestimentară cere o îmbrăcăminte corectă, în deplină armonie cu configurația corpului și împrejurările în care este purtată, în aceasta constând adevărata eleganță. A fi elegant nu înseamnă preocuparea exclusivă pentru numărul și prețul toaletelor, copierea fidelă a modei lansate de diferite case de specialitate, ci preocuparea pentru alegerea unor materiale de bună calitate și a unei croieli corespunzătoare.

IV.3 Studiu de caz: învestirea Președintelui României

Natura instituției prezidențiale și a formei de guvernământ a statului român

Instituția șefului de stat își are sursa în începuturile organizării vieții de stat, când colectivitățile omenești, aflate la debutul constituirii lor sociale, au trecut în mod efectiv sub conducerea unei persoane, de regulă membru al acelei societăți, care îndeplinea în urma desemnării sale asupra întregii comunități cele mai importante prerogative de putere publică.

Mai târziu cu toată ramificarea numărului și categoriilor de autorități publice legislative, executive și judecătorești, indiferent de modul acestora de constituire alese sau desemnate, pe durata funcționării lor, fie permanente sau temporare, de nivelul teritorial al acțiunii lor naționale sau centrale, teritoriale sau locale, a apărut necesitatea de a se da o expresie unitară și continuă, realizării la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcției supreme de exercitare a puterii publice de către o singură persoană reprezentată de șeful statului.

Șeful statului îndeplinește o funcție publică de primă importanță în stat indiferent de:

– Fundamentarea teoretică a naturii politico-juridice a respectivului exercițiu bazată pe principiul unicității, al colaborării sau al separației puterilor în stat, în sensul în care ea este fie o putere distinctă, fie alăturată sau contopită altora existente;

– Formă unipersonală sau colegială în care se exercită;

– De modalitatea electivă ori ereditară de acces la funcția supremă în stat;

– De durata permanentă ori temporară a acesteia.

Forma de guvernământ a statului este caracterizată de modul de alcătuire a funcției supreme în sensul în care cea mai generală clasificare face diferența între monarhie și republică, distincție ce reflectă însuși felul numirii șefului statului.

Republică, se caracterizează prin practica aceleiași funcții de către o autoritate aleasă pe timp limitat.

În decursul istoriei șeful statului și în special monarhul, a concentrat multiple prerogative de putere în persoana sa. Legislative, executive și chiar judecătorești, ca și în sistemele moderne și mai ales în cele contemporane de organizare statală. Ca acestea să producă o delimitare tot mai riguroasă a atribuțiilor sale față de restul autorităților, respectiv față de legislativ, reprezentativ ca mod de formare, alcătuire și mod de edictare a legii, de executiv, chemat să realizeze voința legiuitorului și de judiciar, menit să sancționeze încălcarea legii.

După sferă și totalitatea prerogativelor de putere publică revenite funcției supreme în organizarea de stat, corelate cu raportul dintre sistemele de autorități, monarhiile pot fi parlamentare sau neparlamentare, iar republicile pot fi prezidențiale ori parlamentare.

Cele mai multe tangențe și delimitări între autoritățile statului au operat între instituția șefului statului și puterea executivă, ceea ce a determinat în mod esențial forma de guvernământ.

În acest sens statul este neparlamentar, monarhic sau republican, în cazul în care șeful statului este în același timp și șeful executivului, indiferent că este cazul unei autorități publice unice executiv monocratic în care șeful statului este sprijinit în guvernare de un cabinet de funcționari numiți de el. Sau pentru a distinge două autorități diferite, avem șeful statului și guvernul condus de un prim ministru, numit executiv dualist. Demonstrativ în acest sens sunt monarhiile absolutiste sau despotice și republicile prezidențiale cum este S.U.A..

Dimpotrivă, statul este parlamentar, monarhic sau republican, dacă funcția de șef al statului este diferită de cea a șefului guvernului, dar plenul atribuțiilor de putere revine legislativului, șeful statului păstrând numai atribuții, de regulă, reprezentative, de ordin formal.

Exemplificative în acest sens sunt cazurile Japoniei, Angliei, Germaniei.

Perioadă recentă, în special după cel de al doilea război mondial, înregistrează și o nouă tendință intermediară numită semiparlamentară sau semiprezidențială în care șeful statului, de regulă președintele, prin felul său de alegere, bazat pe o largă reprezentare electorală ce-l contrapune parlamentului, fără a fi șeful guvernului, dar având importante atribuții executive, inclusiv în desemnarea premierului și în dizolvarea legislativului, devine funcția și instituția politică și statală de prim rang, atât sub aspect reprezentativ, cât și în privința puterii exercitate, cazul tipic fiind cel al Franței, începând cu Constituția din anul 1958.

Acest din urmă regim este apreciat a fi în formă atenuată, ca fiind specific felului de guvernare a României sub imperiul actualei Constituții. Din prevederile legii fundamentale reiese că Președintele României îndeplinește funcția de șef al statului, fiind învestit cu atribuții inerente acestei instituții politice, constituționale și administrative. El nu are o putere absolută în realizarea funcțiilor sale, pentru că exercițiul lor este partajat cu guvernul, toate aceste autorități exercitând și un control reciproc, fiecare asupra celeilalte. Cu privire la natura funcției prezidențiale în România, constatăm că ea are un caracter mixt și anume politico-reprezentativ, constitutional-legislativ, ca și administrativ-executiv.

Atribuțiile și actele administrative ale șefului statului

Atribuțiile șefului statului sunt prevăzute în Constituție și pot fi grupate în mai multe categorii:

1. Atribuțiile de natură politico-administrativă ale instituției prezidențiale decurge din faptul că șeful statului reprezintă România în relațiile interne și internaționale, supraveghează la respectarea Constituției și la bună funcționare a autorităților publice, exercitând funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societatea civilă, este garantul independenței național și, al unității teritoriale a țării.

Tot un caracter reprezentativ este conferit funcției prezidențiale de către atributul de comandant al forțelor armate și de funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, de atribuțiile de acordare de decorații și titluri de onoare, acordarea gradelor de mareșal, general și amiral, numirea în anumite funcții publice, în condițiile prevăzute de lege, acordarea grațierii individuale, adresarea de mesaje parlamentului, ca și de numeroase atribuții în domeniul politicii externe. Încheierea de tratate internaționale, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici români și acreditarea celor străini pe lângă președinte.

2. Atribuțiile de natură constituțional-legislativă ale aceleiași instituții:

– Dizolvarea parlamentului, după consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, dacă legislativul nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură;

– Convocarea poporului la exprimarea voinței prin referendum cu privire la problemele de interes național, dar numai după consultarea parlamentului;

– Declararea, cu aprobarea prealabilă sau ulterioară a parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate;

– În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării ia măsuri pentru respingerea agresiunii aducându-le neîntârziat, prin mesaj, la cunoștința parlamentului;

– Instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau a celei de urgență în întreaga țară ori în unele localități, solicitând încuviințarea parlamentului pentru măsurile adoptate;

– Convocarea parlamentului nou ales și a sesiunilor extraordinare ale acestuia;

– Promulgarea legii;

– Solicitarea reexaminării legii de către parlament;

– Sesizarea Curții Constituționale cu proiectele de legi;

– Inițierea revizuirii Constituției.

3. Atribuții administrativ-executive ale președintelui, care nu intră în sfera reprezentării politice și în sfera constituțional-legislativă, dar nici în sfera raporturilor cu alte autorități publice neadministrative precum justiția, Curtea Constituțională etc.

Cu toate că are atribuții de natură administrativă, președintele nu este șeful guvernului funcție deținută de primul ministru, deși competențele sale cuprind, practic, întreg sistemul executiv, inclusiv autorități care, deși sunt administrative, nu fac parte din sistemul condus de guvern, având un caracter autonom la nivel național.

A. Atribuții de natură decizională:

– Desemnarea candidatului pentru funcția de prim ministru;

– Numirea guvernului învestit prin votul de încredere al parlamentului;

– Numirea și revocarea miniștrilor, la propunerea premierului, în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță ministerială;

– Numirea în funcții publice administrative , în condițiile legii.

B. Atribuții consultative, de propunere și reprezentare:

– Consultă guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită;

– Propune parlamentului numirea în unele funcții publice administrative ;

– Poate lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului ministru, în alte situații, prezidând ședințele la care participă.

În literatura de specialitate au fost considerate ca motive întemeiate în susținerea teoriei regimului semiprezidențial atenuat caracteristic țării noastre următoarele:

– Caracterul reprezentativ electiv al parlamentului și al președintelui țării, aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat;

– Dreptul președintelui de dizolvare a parlamentului, în anumite condiții, dar și dreptul legislativului de tragere la răspundere politică a șefului statului și organizare a referendumului pentru demiterea sa, inclusiv punerea acestuia din urmă sub acuzare;

– Calitatea parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării, dar și calitatea președintelui de a reprezenta statul român, de a promulga legile și de a convoca națiunea la referendum;

– Desemnarea candidatului pentru funcția de prim ministru, dar numai în urma consultării partidului cu majoritate absolută în parlament, ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în legislativ, precum și numirea guvernului pe baza votului parlamentar de încredere;

– Numirea și revocarea membrilor guvernului, în caz de remaniere sau de vacanță guvernamentală, dar numai la propunerea primului ministru;

– Atât președintele, cât și fiecare cameră au dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor guvernului, șeful statului putând dispune suspendarea acestora din funcție dacă s-a cerut urmărirea penală;

– Decretele prezidențiale, de regulă, sunt contrasemnate de primul ministru;

– Cele mai importante atribuții prezidențiale în domeniul politicii externe românești, ale apărării și ale stărilor excepționale sunt condiționate, în exercitarea lor, de voința guvernului sau de cea a parlamentului ori se află sub control legislativ.

În sfârșit, președintele nu poate:

– Avea inițiativă legislativă;

– Determina răspunderea politică a guvernului;

– Refuza promulgarea legii, dacă reexaminarea cerută de el n-a fost admisă de parlament, ori dacă decizia Curții Constituționale i-a confirmat constituționalitatea;

– Demite sau revoca primul ministru.

Actele de natură administrativă ale șefului statului

În scopul îndeplinirii atribuțiilor sale șeful statului dispune de un aparat administrativ care funcționează pe lângă Președintele României , inițial denumit Președinția României, iar în prezent Administrația prezidențială.

În realizarea competențelor ce-i revin, președintele emite acte politice cum ar fi mesaje și acte juridice, de exemplu decrete, acestea din urmă supuse, de cele mai multe ori, regimului de drept constituțional, în studiul nostru interesând doar cele de natură administrativă, deși nu se pot nega unele trăsături comune acestora, de natură mixtă.

Decretele sunt acte juridice cu caracter normativ și cu caracter individual având o forță juridică inferioară Constituției și legilor, dar superioară actelor guvernului.

Sunt normative decretele de reglementare a unor situații ca, de exemplu, cele vizând declararea stării de urgență sau a celei de asediu și care obligă autoritățile executive, centrale și/sau teritoriale ori locale, la luarea măsurilor normative și individuale, de punere în aplicare a prevederilor prezidențiale.

Sunt individuale, de exemplu actele de numire sau revocare din unele funcții publice, cum sunt cele administrative.

Decretele, de regulă se contrasemnează de primul ministru și se publică în Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea lor atrage inexistența actului. Cele cu caracter individual se comunică și celor interesați.

Contrasemnătura premierului este o condiție formală esențială de valabilitate a decretului, fără de care actul este lovit de nulitate absolută, antrenând concomitent și răspunderea solidară a acestuia, alăturată șefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidențiale – certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ.

CONCLUZII

Din cele prezentate de-a lungul lucrării se poate desprinde faptul că instituția protocolului reprezintă un „ansamblu de norme și dispoziții legale în vigoare care, împreună cu uzanțele, cutumele și tradițiile popoarelor, guvernează realizarea acțiunilor oficiale”

Se impune a preciza că la nivelul secolului al XXI-lea instituția protocolului reprezintă un ansamblu de tehnici cu ajutorul cărora se organizează ceremoniile, se pun în ordinea importanței persoanele participante la acestea, se asigură lucrurile necesare manifestării respective și se urmărește ca prin el să se atingă scopurile pe care și le propune amfitrionul.

Instituția protocolului poate fi rigidă, însă făcând apel la această instituție putem avea garanția mulțumirii tuturor celor prezenți la o anumită ceremonie

Indiferent de părerile unora despre normele protocolare, prin caracterul lor convențional acceptat de comunitatea internațională, acestea reprezintă o necesitate, întrucât apari demnitatea statelor, a instituțiilor și a reprezentanților acestora, asigură desfășurarea, în mod eficient a diferitelor activități de relații interstatale și interumane.

În pas cu dinamica societății, normele de protocol se adaptează continuu cerințelor acesteia. La nivel mondial, la ora actuală, se aplică un protocol în acord cu timpurile pe care le trăim; în locul fastului și al ceremoniilor de amploare, practica protocolară europeană contemporană se caracterizează prin sobrietate și ceremoniale scurte, cu implicarea doar a persoanelor necesare bunei desfășurări a acțiunilor respective.

Toate aceste modificări au fost impuse de dinamica extraordinară ce au cunoscut-o, la sfîrșit de secol XX, relațiile între state, multitudinea contactelor directe între reprezentanții acestora, inclusiv la cel mai înalt nivel, accentul pus pe caracterul de lucru al reuniunilor care, nu odată, sunt prevăzute să dureze doar câteva ore.

Este binecunoscut faptul că, la ora actuală, instituția protocolului este indispensabilă nu numai în cadrul desfășurării activităților organismelor oficiale, ci și în cadrul sectorului privat și asta pentru că ne sunt indicate tipuri de comportament ce trebuie uzitate în anumite circumstanțe.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Budura, Anna Eva China-Vieți în vâltoarea istoriei, Editura Top Form București 2014;

Brennan, Lynne, Eticheta în afaceri pentru secolul XXI, Editura Curtea Veche, București, 2011.

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura Bic All, București, 2003;

Manciur, Emilian Protocolul instituțional, Editura Comunicare.ro, București 2008;

Malița, Mircea Diplomația, școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975;

Marcu, Florin; Maneca, Constant, Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București, 1986;

Prutianu, Ștefan, Tratat de comunicare și negociere în afaceri, Editura Polirom, București, 2008;

Ioana Vârsta, Protocol si etichetă diplomatice, Editura:
C.H. Beck 2012, 568 p.

Tărîță Orest, Protocol, ceremonial, etichetă / Transparency International – Moldova. – Ch.:Transparency International – Moldova, 2006 (Tipogr. „Bons Offices”), 214 p.

Ana-Maria Lăzărică Protocolul în sfera relațiilor internaționale, publicat 04-Iunie 2011;

Ballesteros Angel Diplomacia y Relaciones Internacionales – Madrid: Ministerio de Asîntos Exteriores, 1995. – 366p;

Baldridge Letitia Codul manierelor în faceri, București: Intergraph S.R.L. 1995 – 430p.

Bălănuță Mihai Codul etic al funcționarului pub Chișinău, 2000. – 16 p

Commer Heinz Protocoll und Etikette für Whirtschaft und Vervaltung. – Münich: Heyne Verlag, 1984.– 240 p.

Denuell Sabine Lesavoir vivre. Guide pratique des bons usages d’aujourd’hui – Paris: Larousse, 1992. – 319 p.

Dussault Lous Protocolul. Instrument de comunicare – București: Galaxia, 1996.– 393 p.

Elias Norbert La société de cour. – Paris: Calmann-Lévy, 1974. – 328 p.

Gandoui Jacques Guide des bonnes manières et du protocole en Europe – Paris: Fixot, 1989. – 492 p.

Génet Raoul Traité de Diplomatie et de Droit Diplomatique – Paris: La Hachette,1931, vol. I. – 400 p.

Marinescu Aurelia Codul bunelor maniere astăzi. – București: Humanitas, 1995. – 236 p

Toma Georgescu Uzanțe diplomatice, protocol și relații internaționale. Ed. Sylvi,Bcurești, 2002;

Anghel Ion Dreptul diplomatic, Ed. Lumina, București, 2002;

Boncios Aurel Drept diplomatic, Ed. Fundației „România de mâine”, 2002;

NASTASE, Adrian Drept diplomatic și consular, București, Editura All Beck, 2002

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ si autoritați publice in Romania, Editura Metropol, București, 1995,

DUSSAULT, Louis Protocol, instrument de comunicare, București, Editura Galaxia, 1996.

BALDRIGE, Leticia Codul bunelor maniere în afaceri, București, Editura Lumina, 2002;

Monica Eva Anescat Ghid de protocol, Arta de a primi cu eleganță, editura Carminis, 2007, 224 p.

Henry Kissinger Diplomația, trad.: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu; Ed. A II-a; București ALL, 2007;

Dr, Carlos Antonio Carrasco Le manuel du diplomate, Ottawa, Canadá : Ottawa Diplomatic Association, 2005, 167 p.;

Ioan. Muraru, Drept constituțional si instituții politice, Editia a VI-a, vol. II, Editura Actami, București, 1995, pag. 204.

Antonie Iorgovan, Drept administrativ, tratat elementar, vol.IV, Editura Actami, București, 1994, pag. 57

Al. Basarab-Sinc, Drept administrativ – partea speciala, vol. I, Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir”, București, 1994,.

Mihai.T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir, București, 1994

I. Vida, Puterea executiva si administrația publica, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1994

Inside A U.S. Embassy, HOW THE FOREIGN SERVICE WORKS FOR AMERICA, UPDATE AND REVISED FOR 2005, 135 p.

Dan Simionescu, Literatura romînească de ceremonial. Condica lui Gheorghachi, 1762, București, 1939.

José Antonio de Urbina y de Quintana, El Protocolo europeo, el protocolo mundial y los distintos protocolos extranjeros, Madrid, 1977

Teodor Văcărescu, Discursurile generalului Th. Văcărescu, 1868-1906, Bucureşti : F. Göbl Fii, 1915., 452 pagini

Coordonator(i): Petre Barbulescu, Nicolae Ecobescu, Ionel Closca, Dictionar diplomatic, Editura: Politica 1979, 1045 pagini.

Sir Harold George Nicolson, Diplomacy, Publisher: Institute for the Study of Diplomacy (November 1988), 151 pages.

Valci Grazia, Bunele maniere în Europa. Ghid al comportamentului civilizat. București: Grupul Editorial Corint, 2005, 200 p.

Platon Mihai, Funcționarul public: Principii și norme comportamentale. Chișinău, 1995, 148 p.

Verdinaș Verginia, Elemente de protocol. București: Lumina Lex, 2000, 272 p.

Peter Collet, Cartea gesturilor europene, Editura Trei, București, 2006

Maria Dogaru, Simbolurile naționale ale României, Editura Silvi, București, 2003

Peggy Post, Codul universal al bunelor maniere, I-III, Editura Antet, București, 2000

Corina Rădulescu, Comunicare și protocol, Editura Universității din București, 2009

Ann Marie Sabath, Codul bunelor maniere în afaceri, Editura Vremea, București, 2005

Mioara Dragostin, Ghid practic de vestimentație pentru profesioniști, Editura Polirom,București, 2005

Ioan Maxim, Manual diplomatic, Editat de Ministerul Afacerilor Externe și Institutul Român de Studii Internaționale, București, 1996

Tomas Chavarri del Rivero, Protocolo internacional, Ediciones Protocolo, Madrid, 2004

Petre Tănăsie, George Marin, Dan Dumitrescu, Uzanțe diplomatice și de protocol, Editura Independența economică, Pitești, 2000

Theodor Văcărescu, Ceremonialul Curții Regale a României, Tipografia Curții Regale. Propr.F. Göbl, București, 1882

Articole din literatura de specialitate

Decretul nr. 566/1968 pentru ratificarea Convenției cu privire la relațiile diplomatice, Viena, 18 aprilie,1986 publicată în B.Of. nr. 89/8.07.1968, ART. 14.

Nina, Vârgolici, Redactare și corespondență, versiune [pdf], Scridb,

Legea Nr. 75, din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național, „Monitorul Oficial“, nr. 237 din 26 august 1994.

Legea privind sistemul național de decorații, „Monitorul Oficial“, nr. 146 din 7 aprilie 2000.

Legea Nr. 251, din 16 iunie 2004, privind unele măsuri referitoare la bunurile primite, cu titlu gratuit, cu prilejul unor acțiuni protocolare, în exercitarea mandatului sau a funcției,“Monitorul Oficial”, nr. 561, din 24 iunie 2004.

http://www.cariereonline.ro/articol/eticheta-afaceri-v-sua

http://fr.wikipedia.org/wiki/Diplomatie#Immunit.C3.A9_diplomatique.

http://www.mae.ro/node/2874

http://www.mae.ro/node/1640

http://csea.Wikispaces.

ANEXA I

MODEL DE ACT EMIS DIN PARTEA DEPARTAMENTULUI DE PROTOCOL AL STATULUI

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Budura, Anna Eva China-Vieți în vâltoarea istoriei, Editura Top Form București 2014;

Brennan, Lynne, Eticheta în afaceri pentru secolul XXI, Editura Curtea Veche, București, 2011.

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura Bic All, București, 2003;

Manciur, Emilian Protocolul instituțional, Editura Comunicare.ro, București 2008;

Malița, Mircea Diplomația, școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975;

Marcu, Florin; Maneca, Constant, Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București, 1986;

Prutianu, Ștefan, Tratat de comunicare și negociere în afaceri, Editura Polirom, București, 2008;

Ioana Vârsta, Protocol si etichetă diplomatice, Editura:
C.H. Beck 2012, 568 p.

Tărîță Orest, Protocol, ceremonial, etichetă / Transparency International – Moldova. – Ch.:Transparency International – Moldova, 2006 (Tipogr. „Bons Offices”), 214 p.

Ana-Maria Lăzărică Protocolul în sfera relațiilor internaționale, publicat 04-Iunie 2011;

Ballesteros Angel Diplomacia y Relaciones Internacionales – Madrid: Ministerio de Asîntos Exteriores, 1995. – 366p;

Baldridge Letitia Codul manierelor în faceri, București: Intergraph S.R.L. 1995 – 430p.

Bălănuță Mihai Codul etic al funcționarului pub Chișinău, 2000. – 16 p

Commer Heinz Protocoll und Etikette für Whirtschaft und Vervaltung. – Münich: Heyne Verlag, 1984.– 240 p.

Denuell Sabine Lesavoir vivre. Guide pratique des bons usages d’aujourd’hui – Paris: Larousse, 1992. – 319 p.

Dussault Lous Protocolul. Instrument de comunicare – București: Galaxia, 1996.– 393 p.

Elias Norbert La société de cour. – Paris: Calmann-Lévy, 1974. – 328 p.

Gandoui Jacques Guide des bonnes manières et du protocole en Europe – Paris: Fixot, 1989. – 492 p.

Génet Raoul Traité de Diplomatie et de Droit Diplomatique – Paris: La Hachette,1931, vol. I. – 400 p.

Marinescu Aurelia Codul bunelor maniere astăzi. – București: Humanitas, 1995. – 236 p

Toma Georgescu Uzanțe diplomatice, protocol și relații internaționale. Ed. Sylvi,Bcurești, 2002;

Anghel Ion Dreptul diplomatic, Ed. Lumina, București, 2002;

Boncios Aurel Drept diplomatic, Ed. Fundației „România de mâine”, 2002;

NASTASE, Adrian Drept diplomatic și consular, București, Editura All Beck, 2002

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ si autoritați publice in Romania, Editura Metropol, București, 1995,

DUSSAULT, Louis Protocol, instrument de comunicare, București, Editura Galaxia, 1996.

BALDRIGE, Leticia Codul bunelor maniere în afaceri, București, Editura Lumina, 2002;

Monica Eva Anescat Ghid de protocol, Arta de a primi cu eleganță, editura Carminis, 2007, 224 p.

Henry Kissinger Diplomația, trad.: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu; Ed. A II-a; București ALL, 2007;

Dr, Carlos Antonio Carrasco Le manuel du diplomate, Ottawa, Canadá : Ottawa Diplomatic Association, 2005, 167 p.;

Ioan. Muraru, Drept constituțional si instituții politice, Editia a VI-a, vol. II, Editura Actami, București, 1995, pag. 204.

Antonie Iorgovan, Drept administrativ, tratat elementar, vol.IV, Editura Actami, București, 1994, pag. 57

Al. Basarab-Sinc, Drept administrativ – partea speciala, vol. I, Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir”, București, 1994,.

Mihai.T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir, București, 1994

I. Vida, Puterea executiva si administrația publica, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1994

Inside A U.S. Embassy, HOW THE FOREIGN SERVICE WORKS FOR AMERICA, UPDATE AND REVISED FOR 2005, 135 p.

Dan Simionescu, Literatura romînească de ceremonial. Condica lui Gheorghachi, 1762, București, 1939.

José Antonio de Urbina y de Quintana, El Protocolo europeo, el protocolo mundial y los distintos protocolos extranjeros, Madrid, 1977

Teodor Văcărescu, Discursurile generalului Th. Văcărescu, 1868-1906, Bucureşti : F. Göbl Fii, 1915., 452 pagini

Coordonator(i): Petre Barbulescu, Nicolae Ecobescu, Ionel Closca, Dictionar diplomatic, Editura: Politica 1979, 1045 pagini.

Sir Harold George Nicolson, Diplomacy, Publisher: Institute for the Study of Diplomacy (November 1988), 151 pages.

Valci Grazia, Bunele maniere în Europa. Ghid al comportamentului civilizat. București: Grupul Editorial Corint, 2005, 200 p.

Platon Mihai, Funcționarul public: Principii și norme comportamentale. Chișinău, 1995, 148 p.

Verdinaș Verginia, Elemente de protocol. București: Lumina Lex, 2000, 272 p.

Peter Collet, Cartea gesturilor europene, Editura Trei, București, 2006

Maria Dogaru, Simbolurile naționale ale României, Editura Silvi, București, 2003

Peggy Post, Codul universal al bunelor maniere, I-III, Editura Antet, București, 2000

Corina Rădulescu, Comunicare și protocol, Editura Universității din București, 2009

Ann Marie Sabath, Codul bunelor maniere în afaceri, Editura Vremea, București, 2005

Mioara Dragostin, Ghid practic de vestimentație pentru profesioniști, Editura Polirom,București, 2005

Ioan Maxim, Manual diplomatic, Editat de Ministerul Afacerilor Externe și Institutul Român de Studii Internaționale, București, 1996

Tomas Chavarri del Rivero, Protocolo internacional, Ediciones Protocolo, Madrid, 2004

Petre Tănăsie, George Marin, Dan Dumitrescu, Uzanțe diplomatice și de protocol, Editura Independența economică, Pitești, 2000

Theodor Văcărescu, Ceremonialul Curții Regale a României, Tipografia Curții Regale. Propr.F. Göbl, București, 1882

Articole din literatura de specialitate

Decretul nr. 566/1968 pentru ratificarea Convenției cu privire la relațiile diplomatice, Viena, 18 aprilie,1986 publicată în B.Of. nr. 89/8.07.1968, ART. 14.

Nina, Vârgolici, Redactare și corespondență, versiune [pdf], Scridb,

Legea Nr. 75, din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național, „Monitorul Oficial“, nr. 237 din 26 august 1994.

Legea privind sistemul național de decorații, „Monitorul Oficial“, nr. 146 din 7 aprilie 2000.

Legea Nr. 251, din 16 iunie 2004, privind unele măsuri referitoare la bunurile primite, cu titlu gratuit, cu prilejul unor acțiuni protocolare, în exercitarea mandatului sau a funcției,“Monitorul Oficial”, nr. 561, din 24 iunie 2004.

http://www.cariereonline.ro/articol/eticheta-afaceri-v-sua

http://fr.wikipedia.org/wiki/Diplomatie#Immunit.C3.A9_diplomatique.

http://www.mae.ro/node/2874

http://www.mae.ro/node/1640

http://csea.Wikispaces.

ANEXA I

MODEL DE ACT EMIS DIN PARTEA DEPARTAMENTULUI DE PROTOCOL AL STATULUI