Analiza Exhaustiva a Institutiei Actelor Si Faptelor de Comert Intrenational

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Reglementare. Criterii de distincție

Acte și fapte de comeț internațional în reglementarea Noului Cod civil

Clasificarea actelor și faptelor de comerț internațional

CAPITOLUL II PRINCIPIILE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

2.1. Principiul egalității juridice a părților

2.2. Principiul libertății comerțului

2.3. Principiul concurenței loiale

2.4. Principiul libertății convențiilor

CAPITOLUL III OPERAȚIUNI DE INTERPUNERE ÎN SCHIMBURILE ȘI CIRCULAȚIA MĂRFURILOR

3.1. Vânzarea și cumpărarea de mărfuri

3.2. Produsele bunurilor

3.3. Productele

3.4. Titlurile de credit care circulă în comerț

3.5. Contractul de report

3.6. Titlurile de valoare și legea aplicabilă titlurilor de valoare cu element străin

3.7. Cumărările și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților

3.8. Operațiuni și contracte bancare

CAPITOLUL IV ÎNTREPRINDERILE

4.1. Noțiune și reglementare în dreptul intern

4.2. Categorii de întreprinderi reglementate prin noul Cod civil

CAPITOLUL V ACTELE ȘI FAPTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL CONEXE SAU ACCESORII ACTULUI SAU FAPTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL PRINCIPAL

5.1. Considerații preliminare

5.2. Operațiunile de intermediere

5.3. Contul curent și contul bancar curent

5.4. Depozizul bancar

5.5. Depozitul necesar și depozitul hotelier, dacă acestea se fac cu remunerația depozitarului

4.6. Contractul de garanție reală mobiliară și contractul de fideiusiune

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

NCPC – Noul Cod de Procedură civilă

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prin prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză exhaustivă a instituției actelor și faptelor de comerț intrenațional așa cum este aceasta reglementată în noua legislație internă.

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil, dreptul comerțului internațional.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând instituția actelor și faptelor de comerț internațional din prisma noii reglementări în antiteză cu vechiul Cod comercial, în prezent, abrogat.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului comerțului internațional, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția actelor și faptelor de drept comercial internațional.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor

cercetarea documentară întreprinsă pentru a înțelege pe deplin instituția actelor și faptelor de comerț internațional.

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Reglementare. Criterii de distincție

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, a fost abrogat expres Codul comercial care reglementa expres prin art. 3 și art. 4 actele și faptele de comerț.

De asemenea, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, „în toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerț», respectiv, «fapte de comerț» se înlocuiesc cu expresia «activitățile de producție, comerț sau prestări de servicii»”.

În acest context, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, începând cu data de 15 februarie 2013, pentru punerea în consonanță a noului Cod de procedură civilă cu noul Cod civil, prin Legea nr. 76/2012 a fost modificat substanțial unul dintre actele normative cele mai importante care cuprinde dispoziții privitoare la subiecții și actele de comerț, respectiv, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, al cărui titlu a devenit în urma modificării „Legea societăților”.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990, astfel cum acest articol a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi.

Rezultă, așadar, din conținutul acestei dispoziții legale faptul că, în ceea ce privește obiectul societăților, denumirea utilizată de legiuitor este aceea de „activități cu scop lucrative”.

Se poate concluziona, prin urmare, că, deși concepția monistă consacrată prin noul Cod civil a condus la unificarea dispozițiilor de drept civil cu cele ale dreptului comercial, având drept consecință abrogarea expresă a Codului comercial român, noul Cod civil utilizează în continuare prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 conceptul de „activități de comerț”.

Pornind de la noile dispoziții legale, prin abrogarea Codului comercial, activitățile de producție, comerț și prestării de servicii care constituie acte și fapte de comerț internațional vor fi cele reglementate prin noul Cod civil și alte acte normative speciale.

Totodată, vom constata că actele și faptele de comerț internațional reglementate prin Codul comercial abrogat își au corespondent în mare parte în prevederile noului Cod civil și în Legea nr. 31/1990, dar acestea se vor numi acte și fapte prin care participanții la raporturile de drept comercial desfășoară activități de producție, comerț și prestări de servicii.

Dar dreptul comerțului internațional reglementează, pe lângă relațiile comerciale internaționale, și cooperarea economică și tehnico-științifică, context în care, în completarea actelor precizate în Codul civil, vor intra în categoria actelor și operațiunilor desfășurate de către participanții la relațiile comerciale internaționale și operațiunile desfășurate pentru realizarea cooperării economice și tehnico-științifice.

Indiferent de noua denumire, aceste acte și fapte pe care le desfășoară participanții la raporturile de comerț internațional se definesc printr-o dublă accepție, de negoț și de operațiune comercială.

Totodată, criteriile de distincție dintre actele și faptele de comerț internațional sunt aceleași și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, ca și cele consacrate în perioada de incidență a vechiului Cod civil și a vechiului Cod comercial, având în vedere specificitatea relațiilor de comerț internațional potrivit cărora distincția dintre actele civile și actele comerciale se impune pentru a se putea constata dacă un anumit raport de drept al comerțului internațional intră sau nu sub incidența unei convenții internaționale de comerț internațional.

Astfel, cele mai importante dintre criteriile de distincție au la bază ideile privind interpunerea în schimb sau în circulația mărfurilor și realizarea de profit. În acest context, în literatura de specialitate s-au conturat următoarele teorii privitoare la criteriile de distincție între actele și faptele de comerț internațional:

Teoria circulației face distincție între actul comercial și actul de producție; ca atare, actul de comerț este considerat act de circulație, adică un act de interpunere în circulația mărfurilor, produselor și serviciilor.

În cadrul acestei teorii nu sunt, de exemplu, acte comerciale vânzările efectuate de către producător direct către angrosist, deoarece în aceste cazuri marfa sau serviciul nu este supus circulației. în schimb, vânzările efectuate de către angrosist către consumator: reprezintă acte comerciale.

Teoria întreprinderii privește modul de organizare a activității comerciale. Ca atare, potrivit acestei teorii, actul sau faptul juridic nu trebuie privit ca un act juridic izolat, ci actul sau faptul de comerț este un act care rezultă dintr-o activitate metodic și profesional organizată.

Acestei teorii i s-au adus, de asemenea, critici în sensul că nu toate actele sau faptele de comerț se realizează într-un cadru organizatoric, cum sunt, de exemplu, operațiunile comerciale simple prin natura lor, care nu necesită un cadru organizatoric specific întreprinderii.

Teoria speculației constă în scopul operațiunii comerciale de a obține profit.

Ca atare, în viziunea acestei teorii, actul de comerț este un act de speculație care se realizează prin activitatea de producție sau de circulație a produselor. Această teorie a speculației este insuficientă fără corelarea cu alte criterii, deoarece pot exista anumite operațiuni care nu au caracter speculativ, adică nu au ca finalitate nemijlocită obținerea de profit.

O efiniție corectă a actelor și faptelor de comerț presupune luarea în considerare a tuturor teoriilor prezentate mai sus, precum:

caracterul speculativ sau intenția de a obține profit;

caracterul de interpunere în circulația mărfurilor, produselor și serviciilor;

caracterul de întreprindere a actului sau faptului juridic respectiv;

legătura raportului juridic, în cadrul căruia se regăsesc actele sau faptele de corner: datorită elementului de internaționalitate, cu cel puțin două sisteme de drept aplicabile.

Astfel, actul sau faptul de comerț internațional a fost definit ca fiind un act sau fapt juridic ce generează un raport juridic cu elemente de internaționalitate, prin care se realizează o interpunere profesională în circulația mărfurilor și serviciilor săvârșită cu intenția de a obține profit.

Acte și fapte de comeț internațional în reglementarea Noului Cod civil

În accepțiunea Codului comercial, erau reglementate numai faptele de comerț, și nu actele de comerț, spre deosebire de Codul comercial italian din 1882 și Codul commercial francez din 1807. Ca atare, în accepțiunea Codului comercial, noțiunea de „act de comerț” era sinonimă cu noțiunea de „fapte de comerț”.

De asemenea, în accepțiunea vechiului Cod comercial, intrau sub incidența legilor comerciale nu numai contractele comerciale, ci și faptele licite – îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri – și faptele ilicite săvârșite de comercianți în legătură cu activitatea lor comercială.

În acest context, Codul comercial român clasifica faptele de comerț în trei categorii: fapte de comerț obiective; fapte de comerț subiective și fapte de comerț unilarerale sau mixte.

De asemenea, dacă în accepțiunea Codului comercial cumpărarea comercială putea avea ca obiect numai bunurile mobile, corporale sau incorporale, legiuitorul omițând în mod intenționat bunurile imobile, a căror cumpărare era o operațiune civilă, în accepțiunea noului Cod civil, contractele pentru vânzarea și închirierea imobilelor sunt acte de natură civilă, chiar dacă aceste acte se fac în scop speculativ, pentru obținerea de profit

Pornind de la aceste considerente, actele și faptele de comerț internațional, după abrogarea Codului comercial, se regăsesc în prevederile noului Cod civil, precum și în unele acte normative speciale.

Clasificarea actelor și faptelor de comerț internațional

Actele și faptele de comerț internațional pot fi clasificate prin raportare la prevederile : :ului Cod civil în următoarele categorii:

operațiuni de interpunere, care cuprind vânzarea și cumpărarea de mărfuri sau alte rroduse;

întreprinderile;

acte și operațiuni conexe de comerț internațional.

CAPITOLUL II
PRINCIPIILE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

2.1. Principiul egalității juridice a părților

Principiul de bază în derularea raporturilor economice internaționale este principiul egalității juridice a părților, care implică libertatea părților de a acționa conform voinței lor.

Voința părților

Orice inițiativă și acțiune în operațiunile comerciale internaționale este un act de voință a părților, ele trebuind să se bazeze pe cunoașterea cât mai exactă a situației de fapt și de drept, așa încât fiecare parte să dobândească profitul scontat, iar riscul să fie cât mai mic.

Dezbaterile Comisiei Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional a atras atenția în mod constant asupra rolului autonomiei de voință a părților în negocierea, încheierea și derularea contractelor de comerț internațional, iar în cazul în care această voință nu este expres manifestată și nu rezultă din conținutul contractului de drept al comerțului internațional, ea este prezumată.

De iure gestionis

Raporturile care iau naștere între operatorii economici din diferite state, în calitatea lor de participanți la raporturile de comerț internațional, sunt raporturi de iure gestionis, adică de pe poziție de egalitate juridical a unei părți față de cealaltă.

În cazul în care statul este implicat într-un contract de comerț internațional sau
într-un litigiu contractual, acesta efectuează acte și fapte de comerț internațional. Ca atare, participând la operațiuni economice internaționale în care are ca partener o persoană fizică sau juridică de drept civil, acțiunea statului este considerată ca făcând parte din domeniul acțiunilor de iure gestionis, și nu din domeniul celor de iure imperii, fiind supusă, ca atare, regulilor dreptului comercial internațional.

În acele raporturi în care statul acționează ca putere suverană – de iure imperii -, în realizarea politicii comerciale financiar-valutare, se stabilește o relație de subordonare a

persoanelor fizice și juridice străine.

Ca atare, raporturile în care intră statul cu aceste persoane juridice nu sunt raporturi comerciale, ci raporturi de drept financiar, administrativ, care țin de domeniul dreptului public.

2.2. Principiul libertății comerțului

Principiul libertății comerțului internațional al României este antagonic celui care a guvernat politica comercială a statului român în perioada 1946-1989, respectiv principiul monopolului de stat asupra comerțului exterior al României.

După Revoluția din anul 1989, politica economică a României este guvernată de principiul libertății comerțului, principiu asupra căruia Montesquieu atrăgea atenția că nu este un drept acordat negustorilor, de a face ce vor, aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă robia lor. „Nu de restricții, ci de încurajări și stimulări" în comerț „avem trebuință”.

Libertatea comerțului constituie o condiție esențială pentru desfășurarea relațiilor comerciale internaționale și, totodată, un principiu de ordine constituțională, statuat prin art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția republicată, în sensul căruia statul trebuie să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței neloiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție.

Din textul constituțional, care nu distinge rezultă că se are în vedere atât comerțul intern, cât și comerțul internațional. Temeiul libertății comerțului își are fundamentul și în posibilitatea oricărei persoane de a-și alege liber ocupația și locul de muncă, respectiv dreptul oricărei persoane de a desfășura o activitate comercială, principiu consacrat cu valoare de normă constituțională prin dispozițiile art. 41 alin. (1) teza a II-a din Constituția revizuită, potrivit cărora „alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă”.

La nivelul relațiilor economice europene, principiul libertății comerțului internațional își găsește consacrarea în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care, în versiunea sa consolidată, reglementează prin Titlul IV „libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”. Astfel, potrivit art. 45 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii, ea implicând eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.

În ceea ce privește libertatea de stabilire, dispozițiile art. 49 par. 2 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene statuează că libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților, în înțelesul art. 54 par. 2, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile. în privința libertății de circulație a capitalurilor, dispozițiile art. 63 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene instituie interdicția oricăror restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

După integrarea României în Uniunea Europeană, pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de România în cadrul Tratatului de aderare la Uniunea Europeană și pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile în cadrul pieței interne, a fost adoptată O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza servicii în România, act normativ care, după cum rezultă chiar din titlul său, reglementează principiul general al libertății de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza servicii în România, principiu aplicabil atât serviciilor furnizate de către prestatorii stabiliți în România, cât și serviciilor deosebire de principiul libertății contractuale, care este un principiu de drept privat, având un conținut specific.

Astfel, principiul libertății comerțului internațional trebuie analizat în două sensuri:

în sens intern, de la comercianții români către piața internațională. Sub acest aspect,
principiul se exprimă prin capacitatea recunoscută de lege persoanelor fizice și juridice române de a fi subiecte ale dreptului comerțului internațional, adică de a participa liber în toate domeniile relațiilor comerciale internaționale.

Această capacitate implică libera circulație a personalului, mărfurilor și capitalurilor subiectelor de drept române. Pe această cale, se mai impune precizarea că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, este recunoscută capacitatea persoanelor fizice și a persoanelor juridice de a fi subiecte de drept al comerțului internațional, dacă, în calitatea lor de comercianți (profesioniști) au prevăzut în obiectul lor de activitate efectuarea de acte și fapte de comerț internațional;

în sens extern, de la comercianții străini către piața românească, context în care principiul libertății comerțului internațional semnifică liberul acces al subiectelor de drept străine pe piața românească. Este cazul investițiilor străine în România și posibilitatea societăților străine de a-și constitui filiale, sucursale sau sedii secundare în România.

Desigur că principiul libertății comerțului nu este un principiu absolut, el comportând și anumite limitări dacă acestea se impun într-o societate democratică, având ca scop protejarea pieței interne împotriva concurenței neloiale exercitate în străinătate, restrângerea sau stimularea comerțului cu anumite categorii de produse. Astfel de restricții ale libertății comerțului internațional pot fi consecința politicii vamale sau a politicii financiare și bancare a statului, regimului diferitelor autorizații de import/export.

În acest context, a fost adoptată în dreptul nostru Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat act normativ prin care se instituie monopolul în privința comercializării anumitor produse prin licențe de monopol eliberate de Ministerul Finanțelor Publice și care se deosebește esențial de monopolul de stat instituit în perioada regimului comunist, care implica dreptul exclusiv al statului de a efectua operațiuni de comerț internațional.

Ca atare, monopolul instituit de Legea nr. 31/1996 în privința comercializării anumitor produse nu înseamnă monopolul exclusiv al statului în privința comercializării acestor produse, nefiind înlăturat dreptul operatorilor economici – cu capital privat sau de stat – de a realiza operațiunile care fac obiectul monopolului, dar aceste operațiuni sunt administrate prin licențe de monopol eliberate de Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile art. 3-8 din Lege. Evident că monopolismul generează, înainte de toate, efecte nocive pentru consumatori, deoarece, în esență, atrage creșterea prețurilor și a scăderii calității.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1996, constituie monopol de stat:,,a) fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor; b) producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin substanțe stupefiante; c] extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor prețioase și a pietrelor prețioase; d) producerea și emisiunea de mărci poștale și timbre fiscale; e) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a alcoolului și a băuturilor spirtoase distilate; f) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a produselor din tutun și a hârtiei pentru țigarete; g] organizarea și exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate; h) organizarea și exploatarea pronosticurilor sportive”.

Sub acest aspect, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 31/1996, a fost adoptată O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare, potrivit căreia se supun regimului de control operațiunile cu produse militare, precum: exportul, importul și transferul, în regim definitiv sau temporar, din sau în interiorul României; intermedierea; tranzitul prin România; transbordările efectuate pe teritoriul României. Toate aceste operațiuni și pentru fiecare în parte se impune autorizarea prin licență emisă în condițiile acestei ordonanțe de urgență.

În aplicarea regimului de control prevăzut de acest act normativ, Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul pentru Controlul Exporturilor – ANCEX -, este autoritatea națională în domeniul operațiunilor cu produse militare care coordonează activitatea sistemului de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare.

Sunt exceptate de la aplicarea acestei ordonanțe anumite activități enumerate de art. 1 alin. (2) din ordonanță, care implică participarea forțelor din sistemul național, ordine publică la misiuni, exerciții, operațiuni etc. Se supun controlului, de asemenea, și destinația și utilizarea finală a produselor militare care fac obiectul operațiilor prevăzute la art. 1 din Ordonanță. Intră, de asemenea, sub incidența controlului toate persoanele fizice sau juridice rezidente în România inclusiv autoritățile publice, precum și persoanele fizice române aflate în afara teritoriului național.

Dispoziții legale speciale în această materie sunt instituite prin Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staționarea, desfășurarea de operațiuni sau tranzitul forțelor armate străine pe teritoriul României, care prin art. 24 alin. (2) statuează că „operațiunile de export, punere în liberă circulație, admitere temporară, tranzitul și transbordările de produse militare care intră în compunerea forțelor armate străine ale statelor care nu sunt membre NATO se execută pe baza aprobărilor autorităților publice abilitate potrivit legii, cu permis pentru operațiuni necomerciale, de tranzit și de transbordare, eliberat de autoritățile competente". Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, „operațiunile de scoatere sau introducere, în regim definitiv ori temporar, tranzitul și transbordările de produse militare care intră în compunerea forțelor armate străine ale statelor membre NATO se exceptează de la prevederile legislației române referitoare la regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare”

De asemenea, principiul libertății comerțului internațional implică eliminarea principiilor exclusive, adică a unor privilegii unor persoane în condițiile impunerii unor restricții altora.

Evident că excluderea acestor privilegii este consacrată la nivel constituțional, prin art. 16 alin. (1} și (2) din Constituția republicată, în sensul cărora „cetățenii sunt egali în față legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminării. Nimeni nu este mai presus de lege”.

Libertatea comerțului nu poate să rămână în afara cadrului legal și constituțional, context în care libertatea comerțului implică un anumit control al statului asupra activității de comerț internațional, control care se realizează prin mijloace financiar-bancare.

Statul are la dispoziție o gamă variată de mijloace financiar-bancare, cum sunt cele privind impozitele și taxele locale, licențele de import-export, care îi permit să își îndeplinească echilibrat și echitabil funcțiile în acest domeniu, asigurând libertatea comerțului.

Totodată, în considerarea faptului că libertatea comerțului nu poate rămâne în afara cadrului legal, legiuitorul a instituit și măsuri de protecție a populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, context în care a fost adoptată Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite.

Prin acest act normativ, după intrarea în vigoare a noului Cod penal începând cu data de 1 februarie 2014, s-a instituit un nou sistem sancționator împotriva persoanelor care exercită activități de producție, comerț și prestări de servicii ilicite, fără îndeplinirea condițiilor stabilite de lege.

2.3. Principiul concurenței loiale

Concurența în schimburile comerciale a constituit întotdeauna un factor de progres economic. Ea constă într-o competiție pe piață între cei care exercită activități asemănătoare. Concurența, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, reprezintă un regulator al oricărui mecanism economic în societățile moderne, întrucât prin concurență: a) este stimulat progresul, printr-o emulație între întreprinderile concurente, eliminându-se industriile învechite; b) produsele sunt mai ieftine, ceea ce reprezintă un obiectiv pentru toate clasele sociale, dar mai ales pentru cele mai puțin avute; c) se realizează o egalizare progresivă a condițiilor, prin reducerea cifrei profiturilor, salariilor, chiriilor, dobânzilor.

Concurența comercială este o confruntare reală în aceste domenii și sectoare în care diversitatea agenților economici este permisă, dar nu și în acelea în care sunt sustrase concurenței.

Soluționarea litigiilor din materia concurenței și atribuțiile Consiliului Concurenței în materia combaterii practicilor de concurență neloială și a practicilor anticoncurențiale va fi analizată în detaliu în cadrul capitolului referitor la concurența în dreptul comerțului internațional.

2.4. Principiul libertății convențiilor

Raporturile juridice de comerț internațional se concretizează în contractele de comerț internațional, voința părților în aceste contracte fiind configurată de principiul libertății convențiilor.

În dreptul nostru intern, acest principiu este consacrat prin art. 1.169 NCC, în sensul căruia „părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”, și prin art. 1.270 alin. (1) NCC, în sensul căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1.272 alin. (1) NCC stipulează: „contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”.

Transpunând aceste dispoziții din noul Cod civil în materia raporturilor contractuale din sfera dreptului comerțului internațional, vom constata faptul că, în materia comerțului internațional, se confruntă participanți specializați, profesioniști, care, în măsura în care libertatea contractuală le permite, acționează în baza unor practici și obiceiuri comune nu numai în relațiile lor reciproce, ci și în relațiile cu terții, care uneori sunt nevoiți să le accepte și să le dea curs prin contractele de adeziune ce li se impun.

Astfel, în dreptul nostru, contractul de adeziune este definit prin art. 1.175 NCC ca fiind acel contract ale cărui clauze esențiale sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

În prezent, marile trusturi, cartele, grupuri de interese economice recurg la tehnici moderne de contractare, iar într-o măsură tot mai mare recurg la modul de contractare electronic, care este implicat în folosirea unor metode alternative de comunicare și stocare a informațiilor.

Sub acest aspect, dispozițiile art. 1.245 NCC stipulează: „Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială”. În aplicarea acestei dispoziții din Codul civil, care trimite la legea specială, urmează să devină incidente prevederile Legii nr, 365/2002 privind comerțul electronic și prevederile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică care transpun în dreptul nostru intern dispozițiile Directivelor nr. 1999/93/CE și nr. 2000/31/CE. Astfel, prevederile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 455/2001 prevăd că „înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură private”, iar înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorporat o semnătură electronică, recunoscut de cel căruia i se opune, are același efect ca și înscrisul autentic între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile.

De asemenea, principiul libertății contractuale estre consacrat și prin art. 1.1 din Principiile UNIDROIT din dreptul european al contractelor și dreptul comerțului internațional, aplicabile contractelor comerciale internaționale, varianta 2004, și care își propun să uniformizeze reglementările internaționale în domeniul contractului de comerț internațional.

Lex voluntatis

Legat de principiul libertății contractuale este principiul lex voluntatis, potrivit căruia părțile pot desemna legea contractului lor, opțiune care le este permisă de legea forului.

Astfel, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate primatul legii față de voința părților constituie o realitate numai în contractele interne, în operațiunile de comerț internațional libertatea contractuală prezentând valențe diferite. în relațiile comerciale internaționale, libertatea contractuală implică o autonomie derivată, și nu primordială, deoarece libertatea contractuală este consacrată întotdeauna de ordinea juridică națională.

Principiul lex voluntatis corespunde exigențelor dreptului comerțului internațional, permițând părților să adapteze contractul la situația existentă pe diferite piețe străine. în acest context, soluțiile adoptate prin art. 1.271 C. civ., prin care, reglementându-se impreviziunea, instanța poate să dispună adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unor schimbări excepționale, sunt inspirate din formulările art. 6.2.1.-6.2.3. ale Principiilor UNIDROIT din dreptul european al contractelor și dreptul comerțului internațional, aplicabile contractelor comerciale internaționale, varianta 2004.

Astfel, potrivit art. 6.2.2. din aceste principii, clauza de hardship există atunci când survin evenimente care alterează fundamental echilibrul prestațiilor, fie pentru că costul executării obligațiilor a crescut, fie pentru că valoarea contraprestației s-a diminuat, și: a) aceste evenimente au survenit sau au fost cunoscute de partea lezată după încheierea contractului; b) partea lezată nu a putut, în mod rezonabil, să ia în considerare atare evenimente, în momentul încheierii contractului; într-o asemenea împrejurare, conform art. 6.2.3. par. 1 și 3, partea dezavantajată este îndreptățită să ceară negocierea clauzelor contractuale, iar dacă nu se ajunge la o înțelegere într-o perioadă de timp rezonabilă, oricare parte se poate adresa instanței de judecată. Instanța de judecată, dacă se dovedește că există un caz de hardship, poate alege între două rezolvări: să adapteze contractul având în vedere restabilirea echilibrului prestațiilor sau să considere contractul încetat la o dată și în condițiile pe care le stabilește.

În determinarea legii aplicabile contractului, principiul lex voluntatis implică egalitatea legislațiilor naționale, întrucât nu există o lege care să fie aplicată obligatoriu ori să nu fie aplicată niciodată. Regăsindu-se în majoritatea sistemelor de drept internațional privat, principiul lex voluntatis contribuie la uniformizarea soluțiilor conflictuale în materia contractelor.

De aceea, lex voluntatis mai este definit și ca normă conflictuală fundamentală, prin care condițiile de fond și efectele contractului de comerț internațional sunt guvernate de legea desemnată de către părțile contractante. În dreptul nostru, potrivit dispozițiilor art. 2.637 NCC aplicabile în materia raporturilor de drept internațional privat, „condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după caz, de autorul său”, iar în lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi aplicată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.

Totodată, potrivit art. 1.089 NCPC „calitatea procesuală a părților, obiectul și cauza acțiunii în procesul civil internațional se stabilesc conform legii care guvernează fondul raportului juridic dedus judecății”.

în privința legii aplicabile condițiilor de formă, potrivit art. 2.639 C. civ., acestea sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul. Dar, în privința legii aplicabile obligațiilor contractuale, dispozițiile art. 2.637 C. civ. trebuie coroborate cu prevederile art. 2.640 C. civ., în sensul căruia legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene, urmând ca doar în materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene să devină aplicabile dispozițiile Codului civil privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale.

În concluzie, se poate afirma că principiul libertății convențiilor, în planul comerțului internațional, implică cel puțin următoarele aspecte:

părțile au libertatea să decidă, prin consens, legea ce urmează să guverneze contractul lor, inclusiv jurisdicția după care vor fi soluționate litigiile născute din contract. Sub acest aspect se impune precizarea că, potrivit art. 1.087 NCPC „în procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziții exprese contrare”;

fiecare participant la raporturile de comerț internațional este liber să-și aleagă partenerii contractuali și să negocieze cu aceștia condițiile de contractare;

orice contract, chiar dacă este de comerț internațional, se încheie, se modifică sau se completează prin acordul de voință al părților contractante, care au libertatea să decidă clauzele contractului. Sub acest aspect, dispozițiile art. 2.637 alin. (4) NCC stipulează că înțelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată ulterior încheierii contractului. Modificarea are efect retroactiv, fără să poată totuși să infirme validitatea formei acestuia sau să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terți;

pe parcursul executării contractului, părțile sunt libere să modifice sau să completeze, prin acordul lor, clauzele acestuia sau să decidă desființarea lui;

părțile sunt libere să decidă condițiile de reziliere sau de rezoluțiune a contractului.

Concepția subiectivă și concepția obiectivă

În operațiunile de comerț internațional, libertatea contractuală a părților prezintă accepțiuni diferite, care pot fi grupate în două concepții: una subiectivă și una obiectivă.

După concepția subiectivă, se consideră că acordul de voință al părților este izvorul principal al drepturilor și obligațiilor negociate și stipulate în contract.

Această concepție pune accentul pe rolul acordului de voință, nerecunoscând validitatea legii. Ca atare, părțile au posibilitatea să sustragă contractul lor de sub incidența oricărei legislații naționale, raporturile lor juridice putând fi guvernate de lex mercatoria sau de principii de echitate.

Potrivit concepției obiective, se consideră că legea este prioritară față de voința părților; ca atare, primatul legii exclude efectul creator al voinței individuale, indiferent și în afara unui sistem de drept statal, întrucât contractul nu poate fi în afara legii și cu atât mai puțin contrar legii. Desigur că părțile au libertatea să desemneze legea aplicabilă contractului, dar numai în măsura în care opțiunea lor este admisă de legea forului..

CAPITOLUL III
OPERAȚIUNI DE INTERPUNERE ÎN SCHIMBURILE ȘI CIRCULAȚIA MĂRFURILOR

3.1. Vânzarea și cumpărarea de mărfuri

Aceste operațiuni cuprind noțiuni economice de comerț, acestea materializându-se prin operațiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la consumator.

Ca atare, și noul Cod civil utilizând denumirea de „activități de comerț”, în dreptul comerțului internațional putem vorbi despre activități de comerț internațional concretizate prin vânzarea și cumpărarea comercială, dar, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, cadrul general de reglementare a acestor vânzări și cumpărări comerciale se regăsește în prevederile Titlului IX din noul Cod civil, Capitolul I – „Contractul de vânzare”.

Astfel, prin contractul de vânzare, potrivit art. 1.650 NCC, vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun, un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept în legătură cu bunuri mobile sau imobile.

Dar, în materia comerțului internațional, vânzarea și cumpărarea prezintă anumite particularități derivate din specificul relațiilor de comerț internațional, în sensul că vânzarea comercială internațională constă într-o activitate de interpunere între producător și consumator ui scopul obținerii de profit, pe când vânzarea de drept comun, prin care nu se urmărește obținerea de profit, are ca scop doar realizarea unor trebuințe sociale.

Ca atare, specificitatea operațiunilor de vânzare-cumpărare în materia comerțului internațional constă în intenția de revânzare, respectiv, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, deci este făcută pentru obținerea de profit. Ca atare, pentru a se putea revinde după cumpărare, vânzarea făcută de către producător este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare. Sub acest aspect, pot fi considerate cumpărări și vânzări de comerț internațional:

cumpărarea de produse sau mărfuri pentru a fi vândute în natură sau după ce au fost prelucrate;

vânzarea de produse sau mărfuri care au fost cumpărate în scopul revânzării;

cumpărarea de produse sau mărfuri pentru a fi închiriate;

cumpărarea, în scop de a fi vândute, de obligațiuni ale statului sau alte titluri de credit care circulă în comerț;

vânzările de obligațiuni sau titluri de credit care circulă în comerț, dacă au fost cumpărate în scop de revânzare.

Dar intenția de revânzare sau închiriere, la rândul ei, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să existe la data cumpărării, deoarece, în caz contrar, contractul de
vânzare-cumpărare nu urmărește realizarea unui profit, specific relațiilor comerciale internaționale, ci va fi destinat doar pentru realizarea unor trebuințe sociale. De exemplu, o persoană cumpără un bun pentru uzul său sau al familiei sale;

intenția de revânzare sau închiriere să fie exprimată de cumpărător, adică să fie cunoscută cocontractantului.

Dacă această intenție nu este cunoscută de către cocontractant, atunci actul nu poate fi considerat comercial, în scopul obținerii de profit, ci doar pentru obținerea unor trebuințe sociale. Intenția de a revinde a cumpărătorului poate să rezulte din declarația expresă a acestuia sau din cuprinsul contractului, dar ea poate să rezulte și implicit din anumite împrejurări, cum ar fi, spre exemplu, cumpărarea mare de mărfuri care fac obiectul contractului;

intenția de revânzare sau închiriere să privească, în principal, bunul cumpărat.

De exemplu, dacă o persoană cumpără un număr de saci pentru vânzarea cartofilor recoltați, sacii nefiind cumpărați pentru a fi revânduți, ci doar pentru a facilita vânzarea cartofilor, care reprezintă obiectul principal al vânzării. în acest exemplu, evident, nu este vorba despre o revânzare a bunului cumpărat.

În ceea ce privește obiectul vânzării-cumpărării comerciale internaționale, acesta cuprinde atât bunuri mobile, cât și bunuri imobile, cu excepția celor care sunt scoase din circuitul civil.

3.2. Produsele bunurilor

Astfel, în accepțiunea art. 547 NCC, produsele bunurilor sunt fructele și productele.

În ceea ce privește fructele, acestea sunt definite prin art. 548 NCC ca fiind acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia.

Fructele sunt: naturale, adică produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor; industriale, adică produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel; civile, care se numesc și venituri, respectiv venituri rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arendele, dobânzile, venitul rentelor si dividendele.

3.3. Productele

În accepțiunea art. 549 NCC, „productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea”.

Rezultă, așadar, că deosebirea dintre fructe și producte constă în aceea că, în timp ce fructele produsului derivă din folosirea bunului fără a diminua substanța acestuia, productele sunt produse obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia.

Totodată, din coroborarea art. 549 NCC cu prevederile art. 544 alin. (2) NCC rezultă că productele sunt bunuri mobile consumptibile, dispozițiile art. 544 alin. (2) confirmând opinia noastră, aceste dispoziții statuând că “sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanței”.

4.4. Titlurile de credit care circulă în comerț

Titlurile de credit sunt înscrisurile în baza cărora titularii lor au calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. întrucât aceste titluri încorporează anumite drepturi, ele pot face obiectul dreptului de proprietate și al unor operațiuni juridice, printre care și cumpărarea și vânzarea.

Potrivit art. 2.647-2.658 NCC, titlurile de credit sunt cambia, biletul la ordin și cecul. Aceste dispoziții cuprind reglementări de drept internațional privat în cazul unor conflicte de legi care stau la baza soluționării unor litigii derivate din aceste titluri de credit.

Doctrina încadrează cambia, biletul la ordin și cecul în materia efectelor de comerț, cu precizarea că biletul la ordin și cambia reprezintă atât titluri de credit, cât și instrumente de plată, iar cecul reprezintă un instrument de plată.

Definirea și clasificarea titlurilor de credit au la bază formele de prezentare ale creditului, care reprezintă, generic, operațiunea prin care prestația prezentă a unei persoane se întemeiază pe o contraprestație viitoare a altei persoane.

În dreptul nostru, cambia și biletul la ordin sunt reglementate prin Legea
nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin art. 16 din Legea
nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, iar pe plan internațional, prin Convenția de la Geneva din anul 1930. De asemenea, noul Cod civil cuprinde unele dispoziții de drept internațional privat referitoare la legea aplicabilă efectelor obligațiilor derivate din cambii și bilete la ordin.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin altei persoane, numită tras, să plătească unei a treia persoane, numită beneficiar, o sumă de bani determinată, la o anumită dată și într-un anumit loc. Rezultă, așadar, că obligația înscrisă în cambie poate avea ca obiect numai plata unei sume de bani, orice altă prestație, de altă natură, fiind exclusă. Drepturile și obligațiile consemnate în cambie nu depind, în nicio măsură, de actul sau faptul juridic care le-a generat și în baza căruia a fost emisă cambia.

Biletul la ordin reprezintă cel mai simplu titlu de credit prin care semnatarul acestuia se obligă să plătească la cererea beneficiarului suma de bani indicată în cuprinsul acestuia.

În ceea ce privește legea aplicabilă efectelor obligațiilor care derivă din cambie și bilete la ordin, dispozițiile art. 2.651 NCC prevăd că „efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet la ordin sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile”:

În dreptul nostru, cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului care a fost modificată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012.

Astfel, cecul reprezintă un ordin de plată prin care o persoană, numită trăgător, ce are sume de bani la o unitate bancară, numită tras, dispune de aceste sume în totalitate sau în parte, în folosul unei a treia persoane, numită beneficiar.

În privința legii aplicabile cecului, dispozițiile art. 2.655 NCC prevăd că „legea statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra cărora poate fi tras un asemenea titlu”:

Se impime precizarea că, potrivit art. 640 NCC „cambia, biletul la ordin și cecul, precum și alte titluri de credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute în legea specială”. Totodată, în contextul modificărilor aduse noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, aceste titluri executorii, pentru a putea fi puse în executare silită, trebuie învestite cu formulă executorie de către instanța de executare, care, potrivit art. 650 NCPC este judecătoria, precum și încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc.

3.5. Contractul de report

Contractul de report este reglementat de noul Cod civil prin art. 1.772, ce reglementează contractul de report asupra titlurilor de credit. Astfel, în accepțiunea art. 1.772 NCC „contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la reportat cu plata imediată titluri de credit și valori mobiliare circulând în comerț și se obligă, în același timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie, la o anumită scadență, în schimbul unei sume determinate”. Din conținutul acestui text legal rezultă faptul că pot face obiectul contractului de report titlurile de credit și valorile mobiliare, iar utilizarea conjuncției copulative „și” din conținutul acestui text legal ne conduce la concluzia că doar împreună, și nu separat titlurile de credit și valorile mobiliare pot forma conținutul contractului de report.

Încă de la început, se impune precizarea că, potrivit O.G. nr. 9/2004 privind unele contracte de garanție financiară, care transpune în dreptul nostru intern Directiva 2002/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iunie 2002 privind contractele de garanție financiară, contractul de report este inclus în categoria contractelor de garanție financiară cu transfer de proprietate.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1} lit. e) din O.G. nr. 9/2004, furnizorul garanției transmite beneficiarului proprietatea deplină asupra garanției, în scopul garantării sau al asigurării în alt mod a efectuării obligațiilor financiare garantate.

După cum rezultă din conținutul art. 1.772 NCC contractul de report este o operațiune juridică complexă, care cuprinde o vânzare, ce se execută imediat, atât în privința predării titlului de credit, cât și a prețului, urmată de o promisiune de revânzare care este cu termen, la un preț determinat. În temeiul contractului, o persoană (reportatul) deținătoare de titluri de credi: (acțiuni, obligațiuni), care nu vrea să le înstrăineze definitiv, dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în schimbul unui preț plătibil imediat.

Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă faptul că contractul de report este un contrac: real, deoarece legea impune predarea reală a titlurilor date în raport, el fiind totodată un contract translativ de proprietate, întrucât operează un dublu transfer de proprietate asupra titlurilor care fac obiectul său, care operează la date diferite, respectiv: primul transfer are loc între reportat și reportator la încheierea contractului de report, iar al doilea transfer de proprietate, în sens invers, între reportator și reportat, la termenul stabilit și asupra unor titluri de credit de aceeași specie.

Contractul de report, după cum s-a afirmat și în literatura juridical, își găsește utilitatea în situația în care o persoană, titulară a unor titluri de credit, are nevoie stringentă de sume de bani în numerar, dar nu dorește nici să înstrăineze definitiv aceste titluri, nici să le dea în gaj, deoarece ar obține un împrumut dezavantajos în raport cu valoarea titlurilor.

În baza acestui contract de report, persoana (reportatul) vinde titlurile de credit către o altă persoană (reportator) pentru o anumită sumă nominală (plata imediată) care nu poate fi afectată de modalități, aceasta fiind de esența contractului de report, pe care o încasează la momentul încheierii contractului de report. Prin aceeași convenție, părțile înțeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să-i revândă reportatului același număr de acțiuni, de aceeași specie, la o sumă determinată, de regulă mai mare decât prețul nominal, această obligație fiind afectată de un termen suspensiv, contractul de report nefiind afectat de o condiție suspensivă. Diferența dintre suma determinată plătită de reportat la termenul scadent și plata imediată, dată de reportator la încheierea contractului, poartă denumirea de report, acesta cuvenindu-i-se reportatorului, și reprezintă profitul, recompensa pentru că
și-a lipsit capitalul său bănesc pentru perioada stabilită în contractul de report.

După cum se poate constata, contractul de report oferă avantaje pentru ambele părți contractante. Astfel, reportatul poate obține suma de bani de care are nevoie (plata imediată), fără a pierde definitiv dreptul asupra titlurilor, sumă care este mai mare pentru titlurile sale supuse reportului decât în cazul în care acestea ar fi făcut obiectul unui contract de gaj. În același timp, reportatorul are avantajul că rămâne cu reportul, primind o sumă de bani mai mare decât cea achitată reportatului, și devine totodată, o perioadă de timp, titularul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit și/sau valorilor mobiliare, putând să exercite în această perioadă de timp în mod absolut atributele proprietății.

În opoziție cu reportul operează deportul, adică operațiunea inversă reportului, care se naște și se desfășoară în ipoteza în care o persoană are nevoie de titluri de credit și/sau valori mobiliare pentru o perioadă de timp anume, context în care persoana în discuție (reportatorul) cumpără titlurile respective de la reportat, pentru o anumită sumă nominală (plata imediată) și se obligă să revândă aceeași cantitate de titluri, de aceeași specie, reportatului, într-un anumit cermen, la un preț determinat. În această ipoteză, operațiunea este în avantajul reportatului, adică al proprietarului titlurilor de valoare, care le va vinde la un preț nominal, dar care la termenul scadent va plăti suma determinată reportatorului, care nu poate fi mai mică decât cuantumul prețului nominal. Ca atare, diferența dintre prețul nominal (plata imediată) și prețul revânzării (suma determinată) se numește deport, acesta fiind în avantajul reportatului.

3.7. Titlurile de valoare și legea aplicabilă titlurilor de valoare cu element străin

Titlurile de valoare care circulă în comerțul internațional sunt acțiunile și obligațiunile, nominative sau la purtător, și, respectiv, titlul reprezentativ al mărfii.

Sub acest aspect, tranzacționarea acestor titluri de valoare are loc prin piețe reglementate, în condițiile Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, al cărui obiect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, îl formează atât bunurile corporale (bursele de mărfuri], cât și bunurile incorporale numite instrumente financiare, acestea fiind în marea lor majoritate titluri de valoare sau de credit.

Dar, deși în literatura de specialitate, pentru desemnarea titlurilor care încorporează anumite valori patrimoniale este folosită noțiunea generică de „titluri de credit” sau de „titluri de valoare” , trebuie să distingem între titlurile de valoare și titlurile de credit, întrucât unele dintre titlurile care încorporează anumite valori patrimoniale nu implică o creditare. Pentru aceste considerente, în acord cu cele statuate în literatura de specialitate, vom analiza distinct titlurile de valoare și titlurile de credit.

În acest context, în categoria titlurilor de valoare se includ valorile mobiliare, categorie din care fac parte acțiunile și obligațiunile emise de stat sau societăți, acestea constituind, în accepțiunea art. 2 pct. 11 lit. a] din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, modificată și completată prin O.U.G. nr. 32/2012, instrumente financiare.

Prin art. 2 pct. 12 din Legea nr. 297/2004, legiuitorul distinge între instrumente financiare propriu-zise și instrumente financiare derivate, statuând că intră în categoria instrumentelor financiare derivate „instrumentele financiare aefinite la pct. 11 lit. d)-j)”.

În categoria valorilor mobiliare, potrivit art. 2 pct. 33 din Legea nr. 297/2004, dispoziții preluate, printr-un paralelism, contrar normelor de tehnică legislativă instituite de Legea nr. 24/2000, republicată, și art. 3 pct. 26 din O.U.G. nr. 32/2012, se includ: a] acțiuni emise de societăți comerciale și alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe piața de capital; b) obligațiuni si alte titluri de creanță, inclusiv titlurile de stat cu scadență mai mare de 12 luni, negociabile pe piața de capital; c) orice alte titluri negociate în mod obișnuit, care dau dreptul de a achiziționa respectivele valori mobiliare prin subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu excepția instrumentelor de plată.

Se constată faptul că prevederile art. 2 pct. 34 din Legea nr. 297/2004 califică valorile mobiliare încorporate în acțiuni și alte valori mobiliare asimilate acțiunilor, precum și orice alt tip de valori mobiliare drept titluri de capital, conferind dreptul de a le dobândi ca urmare a unei conversii sau a exercitării acestui drept, în măsura în care valorile din a doua categorie (valori mobiliare assimilate acțiunilor) sunt emise de același emitent sau de eătre o entitate care aparține grupului din care face parte respectivul emitent.

Acțiunile sunt definite în literatura de specialitate, cu referire la acțiunile emise de societățile constituite în temeiul Legii nr. 31/1990, ca fiind titluri reprezentative ale contribuției asociaților, constituind fracțiuni ale capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acționar și care dau titularului anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la restituirea valorii nominale, în caz de dizolvare și lichidare a societății.

Cu privire la categoriile de acțiuni emise de către societățile pe acțiuni constituite în temeiul Legii nr. 31/1990, dispozițiile art. 91 din Legea nr. 31/1990 statuează că, în societatea pe acțiuni, acțiunile emise de societate, după modul lor de transmitere, pot fi nominative sau la purtător.

Felul acțiunilor va fi determinat prin actul constitutiv, iar în caz contrar, ele vor fi nominative. Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul acționarilor.

De asemenea, acțiunile nominative, potrivit art. 92 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „pot fi convertite în acțiuni la purtător și invers, prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor, luată în condițiile art. 115”. Deosebirea dintre acțiunile nominative și acțiunile la purtător este aceea că în cazul acțiunii nominative se identifică titularul acțiunii, menționându-se numele, prenumele și domiciliul acționarului sau, după caz, denumirea și sediul acestuia, pe când acțiunile la purtător nu menționează în titlu elementele de identificare a titularului acțiunii.

Ca atare, titularul acțiunii este posesorul ei care poate exercita și drepturile aferente acțiunii. De asemenea, deși acțiunile sunt calificate expres de lege ca fiind valori mobiliare, deci titluri de valoare, în contextul în care acțiunile circulă în condițiile legii, în literatura de specialitate se arată că acțiunile sunt titluri de aredit negociabile. Ar rezulta, așadar, că acțiunile au o natură juridică mixtă, respectiv, titlu de valoare și titlu de credit, în considerarea faptului că aceste titluri de valoare pot fi și tranzacționate.

În ceea ce privește obligațiunile, acestea sunt definite în literatura de specialitate ca fiind înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de bani împrumutate, care incorporează îndatorirea societății de a rambursa aceste sume și de a plăti dobânzile aferente.

Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societății și, în această calitate, au dreptul la restituirea sumei datorate, la scadență, și la plata dobânzilor cuvenite.

În literatura de specialitate sunt încadrate în categoria instrumentelor financiare titlurile de stat emise de către Ministerul Finanțelor Publice, conform programului de emisiune anunțat de Minister la sfârșitul anului în curs pentru perioada anului următor, care atestă datoria publică, în condițiile O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică locală, sub formă de bonuri, certificate de trezorerie, obligațiuni sau alte instrumente financiare. Titlurile de stat pot fi emise: a) în formă materializată, care pot fi utilizate de către deținători drept garanție pentru împrumuturi (prezentat în formă fizică: înscris imprimat, care cuprinde mențiuni obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii sau a discountului, scadența, modul de transmisiune și alte elemente specifice fiecărei categorii de titluri) sau dematerializată, în care dreptul de proprietate se evidențiază într-un cont de titluri deschis în evidențele intermediarului autorizat (titlul de stat pentru care emisiunea, probațiunea și transmisiunea drepturilor încorporate se evidențiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont); b) nominative ori la purtător și pot fi negociabile sau nenegociabile.

Banca Națională a României, în calitate de agent al Ministerului Finanțelor Publice, administrează piața primară și piața secundară interbancară a titlurilor de stat emise în formă dematerializată, în lei și în valută, pe piața internă, context în care această instituție de credit organizează și conduce activitatea de plasare a emisiunilor de titluri de stat ș: stabilește regulile privind organizarea și funcționarea pieței secundare a titlurilor de stat administrată de Banca Națională a României, în baza convențiilor încheiate cu Ministerul Finanțelor Publice și în conformitate cu Statutul BNR și cu reglementările proprii.

Se impune, de asemenea, precizarea că dispozițiile art. 2.389 lit. d) NCC conferă posibilitatea constituirii unei ipoteci mobiliare asupra instrumentelor financiare, în considerarea faptului că acestea constituite titluri de valoare mobiliară. În concretizarea acestei dispoziții cu caracter general, dispozițiile art. 2.390 alin. (1) NCC reglementează modalitatea de constituire a ipotecii mobiliare asupra instrumentelor financiare, altele decât valorile mobiliare, care fac obiectul de reglementare al alin. (1) al art. 2.390, statuând că ipoteca asupra acestor instrumente financiare se constituie conform regulilor pieței pe care acestea sunt tranzacționate. În același context, cu privire la publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare, dispozițiile art. 2.411 NCC statuează că „publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare care, potrivit regulilcr pieței pe care sunt tranzacționate, pot fi transferate prin simpla înregistrare în registrele care : deservesc se realizează potrivit regulilor aplicabile acelei piețe”.

Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit art. 2.431 NCC „contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii”. Pornind de la aceste dispoziții legaie după modificarea noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea șj completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, titlurile executorii, altele decât hotărârii judecătorești, pentru a putea fi puse în executare silită, trebuie învestite cu formulă executorie ce către instanța de executare și dispusă încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc. Pornind de la aceste noi dispoziții procedurale, prin Legea nr. 138/2014 a fost modificată și Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, introducându-se cuprinsul Legii nr. 71/2011 art. 181ˡ care statuează că „învestirea cu formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipoteca-prevăzută la art. 2.445 din Codul civil este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliul sau, după caz, își are sediu] creditorul”.

În contextul în care contractele de ipotecă valabil încheiate constituie titluri executorii, ele pot fi executate silit, noul Cod civil instituind prin art. 2.464 o dispoziție specială în materia executării ipotecii asupra titlurilor reprezentative privind bunuri mobile, inclusiv recipise de depozit și warante, statuând posibilitatea creditorului de a vinde bunurile și de a distribui prețul, potrivit legii.

De asemenea, cel care are o ipotecă asupra unor titluri de valoare negociabile are dreptul de a executa ipoteca împotriva giranților și avaliștilor.

După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, cu privire la reglementarea titlurilor de valoare cu element străin nu s-a elaborat un sistem internațional de norme juridice, fiind aplicabile normele juridice cu caracter național, context în care sistemele de drept naționale încearcă să își armonizeze reglementările cu cele de drept internațional privat. În ceea ce privește sistemul de drept aplicabil, în lipsa unor reglementări naționale, devin aplicabile dispozițiile art. 5 NCC care consacră în materiile reglementate de Codul civil principiul aplicării :prioritare a normelor Uniunii Europene, indiferent de calitatea sau statutul părților.

Noul Cod civil aduce elemente de noutate în materia raporturilor comerciale de drept internațional privat, referitoare la legea aplicabilă titlurilor de valoare și, respectiv, la legea aplicabilă titlului reprezentativ al mărfii. Astfel, în privința legii aplicabile titlurilor de valoare, art. 2.622 NCC prevede că „emiterea de acțiuni sau obligațiuni, nominative sau la purtător, este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente. (2) Condițiile și efectele transmiterii unui : du de valoare dintre cele menționate la alin. (1) sunt supuse: a) legii aplicabile statutului organic al rersoanei juridice emitente, cât privește titlul nominativ; b) legii locului de plată a titlului la : "din; c) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre :: sesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele personae”.

În ceea ce privește legea aplicabilă titlului reprezentativ al mărfii, art. 2.623 NCC prevede că legea menționată expres în cuprinsul unui titlu de valoare stabilește dacă acesta întrunește condițiile spre a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică. În lipsa unei asemenea precizări, natura titlului se determină potrivit legii statului în care își are sediul întreprinderea emitentă.

Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil, rârmuiește drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică.

3.7. Cumpărările și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților

Cumpărările sau vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților sunt comerciale, chiar dacă scopul lor nu este acela de revânzare. Explicația prin care aceste operațiuni sunt comerciale, chiar dacă nu sunt făcute în scop de revânzare, constă în aceea că aceste operațiuni sunt legate de un fapt de comerț, care este contractul de societate.

Părțile sociale sunt diviziunile in care este împărțit capitalul social al societăților cu răspundere limitată, fiecare parte socială dând dreptul la un vot.

Părțile sociale sunt drepturi de creanță care nu sunt încorporate în titlurile de credit ce aparțin asociaților. Se impune precizarea că, potrivit art. 200 din Legea nr. 31/1990, „societatea cu răspundere limitată nu poate emite cbligațiuni”. Acțiunile sunt fracțiuni în care este împărțit capitalul social al societăților pe acțiuni sau comandită pe acțiuni. În acest context, prevederile art. 91 din Legea nr. 31/1990 prevăd că, „în societatea pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate, care, după modul de transmitere, pot fi nominative sau la purtător”. Rezultă, așadar, că acțiunea, indiferent dacă este nominativă sau la purtător, reprezintă o fracțiune a capitalului social care conferă titularului calitatea de acționar. Sub acest aspect, după cum s-a remarcat și în practica judiciară, tipul acțiunii – nominativă sau la purtător – reprezintă o calitate specifică a acesteia, determinată prin raportare la modul de transmitere, iar caracteristicile de a fi nominativ sau la purtător nu sunt de esența acțiunii, ci se referă doar la modalitatea/procedura de transfer căreia îi este supus fiecare tip de acțiune.

Ca atare, se arată în decizia mai sus indicată, schimbarea tipului acțiunilor nu determină dispariția acestora, după cum nu determină desființarea titlului transmițătorului și nu este suficientă pentru a concluziona că obiectul contractului nu există deloc. Faptul că în contract s-a specificat o altă valoare nominală a acțiunilor decât cea care ar fi fost în realitate nu determină nulitatea contractului pentru lipsă de obiect, ci cel mult o nulitate relativă pentru eroare viciu de consimțământ, se concluzionează în decizie.

De asemenea, prin aceeași decizie se arată că operațiunea de conversie a acțiunilor aprobată de către adunarea generală a acționarilor produce efecte doar cu privire la natura acțiunilor, nu și cu privire la însuși dreptul deținătorului acțiunilor de a dispune de ele.

Potrivit O.G. nr. 14/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților, cumpărător de acțiuni și de active înseamnă orice persoană fizică sau juridică română sau străină, precum și un grup.

Cu sau personalitate juridică, de două sau mai multe persoane fizice și/sau juridice, române sau străine, care formulează o ofertă comună de cumpărare. De asemenea, potrivit art. 3 lit. e] din O.U.G. nr. 88/1997 coroborat cu art. 42 alin. (1] din aceeași ordonanță, modificate prin O.G. nr. 14/2014, sub sancțiunea nulității contractelor de vânzare, persoanele juridice române de drept public și instituțiile publice nu au dreptul să participe la cumpărarea de acțiuni.

Ca atare, din conținutul acestui text legal rezultă că vor putea participa la cumpărarea de acțiuni în cadrul procesului de privatizare a acestor societăți persoanele juridice străine și instituțiile publice străine, fără a distinge dacă aceste entități străine sunt de drept public sau de drept privat.

De asemenea, din conținutul aceluiași text legal rezultă că vor putea participa la cumpărarea de acțiuni și active operatori economici de drept privat, întrucât aceștia, chiar în ipoteza în care prestează servicii de utilitate publică, deși sunt asimilați, în contextul art. 2 alin. (1] lit. b] din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, autorităților publice, ei sunt calificați expres de lege ca fiind persoane juridice de drept privat.

În privința acestor operatori de drept privat (societăți la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar), în procesul de privatizare a acestora, instituția publică implicată în privatizare poate vinde acțiunile sau activele acestora, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 88/1997.

În acest context, putem invoca O.U.G. nr. 20/2014 privind înființarea Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, stabilirea unor măsuri de eficientizare a activității de privatizare pentru dezvoltarea în condiții de profitabilitate a activități: operatorilor economici cu capital de stat, pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce decurg din calitatea de acționar al statului la anumiți operatori economici, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, adoptată în vederea respectării angajamentelor asumate de statul român referitoare la privatizarea și restructurarea operatorilor economici, față de Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană, precum și în vederea aplicării unitare a politicilor guvernamentale și eficientizarea activității operatorilor economici cu capital de stat, prin preluarea, în numele statului, a unor active, în scopul valorificării acestora, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 88/1997. În acest context, potrivit art. 8 alin. (1] și (2) din O.U.G. nr. 20/2014, Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului este mandatată ca, în numele și pe seama instituției publice implicate în privatizarea operatorilor economici la care statul este acționar, indiferent de domeniul de activitate al acestora, să înstrăineze prin vânzare acțiunile/activele operatorilor economici.

Evident că, prin raportare la obiectul O.G. nr. 14/2014, interdicția vizează cumpărarea de acțiuni în cazul operațiunilor de privatizare a societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar majoritar. În schimb, dacă persoanele juridice române de drept public și instituțiile publice nu pot cumpăra acțiuni în cadrul procesului de privatizare a acestor societăți, prin dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 88/1997, nou-introdus prin O.G. Tir. 14/2014, societățile la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar și filialele acestora pot transfera, în urma aprobării adunării generale a acționarilor, prin negociere directă active aflate în proprietatea lor persoanelor juridice la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar majoritar sau filialelor acestora, cu îndeplinirea cumulativă a criteriilor stabilite de acest text de lege.

În cazul acțiunilor emise de către societățile pe acțiuni constituite în temeiul Legii nr. 31/1990, se distinge între modalitatea de transmitere a acțiunilor nominative și cea a acțiunilor la purtător, ceea ce evidențiază și deosebirea de regim juridic dintre cele două categorii de acțiuni.

Astfel, în cazul acțiunilor nominative, prevederile art. 98 din Legea nr. 31/1990 statuează că dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise în formă materială se transmite prin declarație făcută în registrul acționarilor și prin mențiunea făcută pe titlu, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor.

Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise în formă dematerializată se transmite prin declarație făcută în registrul acționarilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor.

Prin actul constitutiv se pot prevedea și alte forme de transmitere a dreptului de proprietate asupra acțiunilor. Dreptul de proprietate asupra acțiunilor emise în formă dematerializată și tranzacționate pe o piață reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare se transmite potrivit prevederilor legislației pieței de capital. Subscriitorii și cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acțiunilor timp de 3 ani, socotiți de la data când s-a făcut mențiunea de transmitere în registrul acționarilor.

În cazul acțiunilor la purtător prin care nu se menționează în titlu elementele de identificare a titularului acțiunii, ca atare, titularul acțiunii fiind posesorul ei, dispozițiile art. 99 din Legea nr. 31/1990 statuează că „dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtător se transferă prin simpla tradițiune a acestora”.

În ceea ce privește transmiterea părților sociale în cadrul societăților cu răspundere limitată, dispozițiile art. 202 și art. 203 din Legea nr. 31/1990 statuează că părțile sociale pot fi transmise între asociați, fiind posibilă și transmiterea către alte persoane din afara societății, dar numai dacă o astfel de transmitere a fost aprobată de asociații reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social. Transmiterea părților sociale trebuie înscrisă în registrul comerțului și în registrul de asociați al societății.

În considerarea faptului că acțiunile și părțile sociale ale societăților sunt considerate valori mobiliare, asupra creanțelor derivate din acestea, potrivit art. 2.389 NCC se pot constitui ipoteci mobiliare. Sub acest aspect, contrar normelor de tehnică legislativă, constatăm că prevederile art. 2.389 lit. d) NC . statuează că se pot ipoteca „acțiuni și părți sociale, valori mobiliare și alte instrumente financiare”. Ca atare, deși acțiunile și părțile sociale constituie valori mobiliare, în sensul art. 2 pct. 33 din Legea nr. 297/2004, legiuitorul precizează distinct că pot fi ipotecate acțiuni și părți sociale, după care adaugă valori mobiliare.

În considerarea faptului că, potrivit art. 2.390 NCC , „ipoteca asupra acțiunilor sau părților sociale ale unei societăți comerciale se constituie potrivit regulilor stabilite prin legea specială”, Legea nr. 31/1990 dezvoltă prevederile noului Cod civil în materia constituirii ipotecilor mobiliare asupra acțiunilor, statuând prin art. 106 că, în cazul constituirii de ipoteci mobiliare asupra acțiunilor, aceasta se va face prin înscris sub semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează, iar în cazul acțiunilor la purtător si nominative emise în formă materială, și prin menționarea ipotecii pe titlu, semnata de creditor si debitorul acționar sau de mandatarii acestora. Ipoteca se înregistrează în registrul acționarilor ținut de consiliul de administrație, respectiv de directorat sau, după caz, de societatea independentă care ține registrul acționarilor.

Creditorului m favoarea căruia s-a constituit ipoteca mobiliară asupra acțiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia, întrucât, potrivit art. 2.413 NCC, înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare se efectuează numai în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, dispozițiile art. 106 alin. (3) din Legea nr 31/1990 prevăd că ipoteca devine opozabilă terților și dobândește rangul in ordinea de preferință a creditorilor de la data înregistrării în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. De asemenea, se impune precizarea că, potrivit art. 2.431 NCC „contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii”.

3.8. Operațiuni și contracte bancare

Operațiunile de bancă sunt reglementate atât prin dispozițiile noului Cod civil dar unele dintre acestea constituie acte sau fapte comerciale conexe s-au accesorii.

De altfel, obiectul contractelor bancare este reprezentat de operațiunile bancare menționate la art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006, care constituie doar temeiul juridic general pentru contractele bancare. În acest context, obiectul de activitate bancară este reglementat expres și limitativ prin art. 18 din Ordonanță.

Astfel, potrivit art. 18, sunt operațiuni de bancă următoarele activități ce pot fi desfășurate de bănci: atragerea de depozite și de alte fonduri nerambursabile; acordarea de credite incluzând, printre altele, credite de consum, credite ipotecare, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare, operațiunile de factoring fără regres; leasingul financiar; servicii de plată, așa cum sunt definite la art. 8 din O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată cum ar fi: cecuri, cambii și bilete la ordin, în măsura în care nu se încadrează la lit. d}; tranzacționare în cont propriu și/sau în contul clienților cu instrumente ale pieței monetare, cum sunt cecurile, cambii, bilete la ordin și certificate de depozit, valută, contracte futures; participarea la emisiuni de valori mobiliare; servicii de consultanță; custodie și administrare de instrumente financiare; intermediere pe piața interbancară; închiriere de casete de siguranță; operațiuni cu metale și pietre prețioase.

Cu privire la natura juridică a contractelor de credit, intrând în categoria contractelor bancare, opiniile converg în sensul că aceste contracte întră în categoria contractelor de adeziune, în cadrul cărora ponderea negocierii este redusă, voința clientului fiind exprimată „moderat” și, în mare măsură, nesemnificativă la definirea clauzelor contractuale care sunt redactate rrcactate în întregime sau aproape în întregime de către bancă, nefiind rezultatul negocierii părților aflate pe picior de egalitate.

Practica judiciară, la rândul său, califică contractul de credit, în acord cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, ca fiind un contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele sale nu sunt negociate direct cu consumatorul, ci sunt preformulate de către bancă. Aceeași practică judiciară a calificat în mod judicios contractul de credit ca fiind un contract cu executare dintr-o data neputând fi calificat cu executare succesivă, din moment ce obligația băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestațiilor în baza acestuia este admisibilă. Faptul că restituirea sumei împrumutate urmează să fie făcută în mai multe rate, conform înțelegerii părților, nu afectează sub nicio formă natura juridică a contractului, deoarece acest aspect stabilește doar scadența obligației de restituire.

În privința caracterelor generale ale contractelor de adeziune, prin raportare la contractele bancare, în literatura de specialitate, sunt evidențiate următoarele caractere:

contractul de adeziune presupune o inegalitate economică și socială a părților contractante;

oferta de a contracta are caracter de generalitate;

contractul de adeziune este opera unei singure părți contractante, cealaltă aderând la
condițiile contractului;

contractul de adeziune este, în general, un contract complex.

Contractul bancar fiind un contract de adeziune, caracterizat prin lipsa negocierii clauzei cu consumatorul, practica judiciară a reliefat existența unor clauze abuzive inserate în aceste contracte, reglementate în dreptul nostru prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Sub acest aspect, în practica judiciară din materia contractelor de credit s-a statuat că, în principiu, o clauză care dă dreptul funizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, toodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest context, prin sentința mai sus citată, a fost identificată situația unor contracte de credit care aveau inserată o clauză „condiții speciale ale convenției”, care nu nu era negociată direct cu consumatorul și care oferea băncii puterea discreționară de a revizui rata arbânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând doar să fie înstiințat. Motivul întemeiat care a stat la baza acestor „condiții speciale ale convenției” era acela al “intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”.

În acest context, prin sentința citată anterior, precum și printr-o altă decizie de speță s-a sratuat că prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Motivul „unei schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă
s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar interesului acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

De asemenea, practica judiciară, în contextul în care contractele de credit intervenite între părți sunt contracte standard, preformulate, a identificat drept clauze abuzive în contractele de credit acea situație în care contractul prevedea la rubrica „condiții special” plata unui „comision de risc”, expresia voinței unilaterale a băncii, fără a se negocia acest comision de risc cu consumatorul, o astfel de clauză privind plata unui comision de risc generând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Atâta vreme cât comisionul de risc reprezintă numai o „garanție” (și nu o plată), această clauză trebuia dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutați odată cu plata integrală a ratelor de către aceștia. Garantarea obligației reprezintă numai o măsură de asigurare a executării acesteia, care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară.

De asemenea, în domeniul clauzelor abuzive din materia contractelor bancare, în literatura de specialitate a fost identificată drept clauză abuzivă acea clauză din contractul de deschidere a unui cont de economii care autorizează banca să procedeze discreționar și fără prevenirea titularului contului la viramente din contul de depozit la termen creditor pe un cont de depozit la vedere debitor.

De cele mai multe ori, raporturile de drept bancar se suprapun altor raporturi juridic; dintre clientul instituției de credit și partenerii acestuia, executarea obligațiilor bănești derivând din acestea realizându-se prin contul bancar curent. După cum se poate constata, deși contul bancar curent și contractele bancare se află juridicește în conexiune, noul Cod civil le tratează separat, ca acte juridice cu o individualitate particularizată, de unde inopozabilitatea excepțiilor decurgând din acestea și obligația de neingerință a instituției de credit asupra naturi, raporturilor dintre clientul său și terți. Încheierea contractelor bancare este supusă dreptului comun al obligațiilor, condiții la care se adaugă unele condiții generale care guvernează activitatea bancară.

Operațiunile de schimb sau de schimb valutar sunt reglementate prin Legea
nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Potrivit art. 285 din O.U.G. nr. 99/2006 “băncile sunt instituții de credit cu vocație universală, care pot desfășura oricare dintre activitățile prevăzute în Secțiunea 1.2. a Capitolului II din Titlul I, Partea I”.

CAPITOLUL IV
ÎNTREPRINDERILE

4.1. Noțiune și reglementare în dreptul intern

În accepțiunea Codului commercial – abrogate – întreprinderile erau considerate fapte de comerț prin art. 3 pct. 5-20. Corelativ, după intrarea în vigoare a noului Cod civil prin care a fost abrogat expres Codul comercial român, întreprinderile se regăsesc și în noul Cod civil dar adaptate la concepția monistă și la activitățile de producție, comerț sau prestări de servicii exercitate de către profesioniști.

Legislația noastră definește noțiunea de „întreprindere” prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii modificată și completată prin Legea nr. 62/2014 precum și prin dispozițiile
art. 2 lit. f) din O.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.

Astfel, în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 346/2004, “prin întreprindere se înțelege orice forma de organizare a unei activități economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activități de producție, comerț sau prestări de servicii, în scopul obținerii de venituri, în condiții de concurență, respectiv: societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, societăți cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale și întreprinderile familiale, autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare, care desfășoară activități economice. Ca atare, dispozițiile instituite de prevederile Legii nr. 346/2004 privitoare la sprijinul acordat de stat se vor aplica tuturor acestor entități care fac obiectul de reglementare al legii.

În sensul art. 2 lit. f) din O.G. nr. 44/2008, întreprinderea economică este o activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forțăde muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Combinând cele două definiții legale date întreprinderii, se poate constata că aceasta trebuie să întrunească următoarele cerințe:

să asigure organizarea unei activități economice;

activitatea economică a întreprinderii să combine resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informații;

organizarea activității economice să aibă caracter permanent, sistematic și pe riscul unui întreprinzător;

întreprinderea să fie autonomă patrimonial;

întreprinderea să fie autorizată conform legilor în vigoare;

scopul activității economice a întreprinderii să fie obținerea de profit;

întreprinderea să-și desfășoare activitatea în condiții de concurență.

Singura deosebire dintre întreprindere, pe de o parte, și persoana juridică sau societățile comerciale, pe de altă parte, constă în aceea că prima (întreprinderea) poate fi constituită și dintr-o singură persoană fizică, iar ultimele (persoana juridică sau societățile) sunt constituite numai prin asocierea a două sau mai multe persoane fizice și/sau persoane juridice.

Se impune, de asemenea, precizarea că, în această clasificare a actelor și faptelor de comerț internațional, întreprinderea reprezintă doar organismul care efectuează acte sau fapte de comerț internațional, care, de regulă, sunt reglementate prin contracte în care întreprinzătorul are calitatea de parte contractantă. Actul sau faptul de comerț internațional exercitat de către întreprindere poate însă constitui un act sau fapt de comerț internațional principal sau poate constitui act sau fapt conex sau accesoriu actului sau faptului de comerț internațional principal.

Pentru aceste considerente, unele întreprinderi care efectuează acte conexe sau accesorii actului sau faptului de comerț principal, cum sunt cu preponderență activitățile de intermediere, vor fi analizate în cadrul celui de-al patrulea capitol ce va analiza actele și faptele conexe sau accesorii.

4.2. Categorii de întreprinderi reglementate prin noul Cod civil

Din economia dispozițiilor noului Cod civil, prin raportare la prevederile vechiului act normativ (Codul comercial român, abrogate), pot fi enumerate următoarele categorii de întreprinderi care constituie părți contractante în contractele ce reglementează activitățile de producție, comerț sau de prestări de servicii prestate de către aceste întreprinderi în calitate de profesioniști, astfel cum aceștia sunt definiți prin art. 8 din Legea nr. 71/2011, și care includ și categoria întreprinzătorilor.

Întreprinderile de construcții

Întreprinderile de construcții reglementate prin art. 3 pct. 8 C. com. (abrogate) își au corespondentul în prevederile art. 1.851 NCC, ce reglementează contractul de antrepriză, potrivit cărora „prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț”, iar în materia contractului de antrepriză pentru lucrări de construcții, prevederile art. 1.874 NCC, conform căruia „prin contractul de antrepriză pentru lucrări de constnucții, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizației de construire”.

Întreprinderile de transport de persoane sau de bunuri

Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, reglementate prin art. 3 pct. 13 C. com. (abrogat), își au corespondent în prevederile art. 1.955-2.008 NCC, ce reglementează contractul de transport de bunuri, de persoane și bagaje.

Astfel, potrivit art. 1.955 NCC, contractul de transport este acel contract prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preț pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul și locul convenite.

Întreprinderile de furnituri

Întreprinderile de furnituri, reglementate prin art. 3 pct. 5 C. com. își au corespondent în prevederile art. 1.766-1.771 NCC, ce reglementează contractul de furnizare. Astfel, potrivit art. 1.766 NCC, contractul de furnizare este acela prin care o parte, numită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să la predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor.

Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie și de vânzare a obiectelor de arta

Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie și de vânzare a obiectelor de artă. reglementate prin art. 3 pct. 9 și 10 C. com. (abrogat), având ca obiect valorificarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe, își au corespondentul, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, ce reglementează contractul de editare, contractul de închiriere și contractul de reprezentare teatrală și de execuție muzicală.

Noul Cod civil aduce elemente de noutate în privința legii aplicabile operelor ie creație intelectuală și a legii aplicabile dreptului de proprietate industrială.

Astfel, în privința legii aplicabile operelor de creație intelectuală, dispozițiile art. 2.624 NCC prevăd că nașterea, conținutul și stingerea drepturilor de autor ale unei opere de creație intelectuală sunt supuse legii statului unde aceasta a fost adusă pentru întâia oară la cunoștința publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat. Operele de creație intelectuală nedivulgate sunt supuse legii naționale a autorului.

În ceea ce privește legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială, art. 2.625 NCC prevede că nașterea, conținutul și stingerea dreptului de proprietate industrială sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare.

Întreprinderile de comisioane

Întreprinderile de comisioane realizate prin contractul de comision, reglementate prin art. 3 pct. 7 C. corn. (abrogat), își au corespondentul în prevederile art. 2.043-2.053 NCC, ce reglementează contractul de comision, precum și prin dispozițiile art. 2.054-2.063 NCC, ce reglementează contractul de consignație, ca varietate a contractului de comision.

Astfel, potrivit art 2.043 NCC „contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații numite commission”.

Contractul de consignație, ca varietate a contractului de comision, este definit prin art. 2.054 NCC ca fiind acel contract care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.

Întreprinderile de asigurări

Întreprinderile de asigurări, reglementate prin art. 3 pct. 17 C. corn. (abrogate), își au corespondent în prevederile art. 2.199-2.241 NCC, ce reglementează contractul de asigurare. Astfel, potrivit art. 2.199 NCC, contractul de asigurare este acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

Dar, pe lângă dispozițiile Codului civil, activitatea de asigurare este reglementată în dreptul nostru intern și prin acte normative speciale, precum: Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor; Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România; Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare, abrogată parțial prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. întreprinderile de asigurări sub forma societăților de asigurare pe acțiuni vor fi tratate distinct în cuprinsul lucrării.

Întreprinderile de depozit

Întreprinderile de depozit care își desfășoară activitatea în baza unui contract de depozit, reglementate prin art. 3 pct. 20 C. corn. (abrogat), își găsesc corespondent în prevederile art. 2.103-2.143 NCC, ce reglementează contractul de depozit (depozitul necesar, depozitul hotelier). Astfel, în accepțiunea art. 2.103 NCC „depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a-1 păstra pentru o perioadă de timp și de a-1 restitui în natură”.

În comerțul intern și internațional, prezintă interes depozitul efectuat de întreprinderile specializate în primirea mărfurilor (magazii generale, antrepozite și docuri), expres autorizate și care practică tarife special.

Acest depozit este reglementat de Legea nr. 153/1937 privind magazinele generale și warantarea mărfurilor și cerealelor (dockuri și silozuri), în vigoare și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, fiind abrogate, prin art. 230 lit. f) din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 17 și art. 19-28 din această lege.

Astfel, potrivit acestui act normativ, în schimbul mărfurilor depuse, se emit înscrisuri, recipisa (certificatul de depozit), talonul și buletinul de gaj (warantul), toate aceste înscrisuri trebuind să cuprindă în mod obligatoriu mențiunile prevăzute la art. 2 din Legea nr. 153/1937. Talonul rămâne în registru, iar deponentului i se eliberează o recipisă warant, compusă din două părți:

recipisa de depozit, care este documentul prin care antrepozitul recunoaște primirea mărfurilor indicate în titlu și este identificată marfa dată în depozit;

warantul sau buletinul de gaj, care este o formă specială a contractului de gaj cu sau fără deposedarea debitorului.

Mărfurile pentru care s-au emis recipise warant vor putea fi eliberate contra recipisei de depozit și a warantului, precum și a plății sumelor și taxelor datorate. Purtătorul recipisei de depozit, separată de warant, nu poate pretinde predarea mărfurilor de către antrepozite, atâta timp cât posesorul warantului, creditor gajist, nu a fost plătit.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 153/1937, când posesorul warantului primește toată suma garantată prin gaj, este obligat să restituie warantul cu mențiunea „achitat”, iar dacă primește numai o parte a sumei, atunci va face mențiunea corespunzătoare pe warant și va elibera celui care a plătit o chitanță pentru suma primită. Rezultă, așadar, că warantul este atât un titlu de credit negociabil, cât și un instrument de dare în gaj a unor bunuri mobile corporale, restituibil debitorului purtător al recipisei, numai după achitarea integrală a creanței.

Ambele înscrisuri sunt titluri de credit la ordin sau la purtător, negociabile, împreună sau separat, care se transmit prin gir, ele încorporând marfa dată în depozit, facilitând astfel circulația mărfurilor și creditului. înstrăinarea mărfurilor date în depozit de către deponent se realizează prin girul celor două titluri către cumpărător.

De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 153/1937, în considerarea faptului că titlurile reprezintă mărfurile depozitate, transmiterea acestora prin gir operează transferul dreptului de proprietate către cumpărător, fără să se efectueze tradițiunea materială sau predarea efectivă a mărfurilor și conferă cesionarului dreptul de a dispune de marfă.

Deponentul va putea constitui un gaj asupra mărfurilor depozitate, fără a fi necesară transmiterea acestora în mâna creditorului, potrivit normelor de drept comun, despărțind warantul de recipisa de depozit și transmițându-1 prin gir creditorului său. Gajul este însă fără deposedare, deoarece titlul cedat din gir reprezintă însăși marfa.

De asemenea, noul Cod civil instituie, prin art. 2.389, posibilitatea constituirii unei ipoteci asupra creanțelor constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător, iar prin art. 2.464 instituie o normă specială în materia executării ipotecii asupra titlurilor reprezentative, făcând referire expresă și la recipisele de depozit și warante.

Astfel, potrivit art. 2.464 NCC „(1) Când ipoteca are ca obiect titluri reprezentative privind bunuri mobile, inclusiv recipise de depozit și warante, creditorul are dreptul să vândă bunurile și să distribuie prețul, potrivit prevederilor prezentei secțiuni. (2) Cel ce are o ipotecă asupra unor titluri de valoare negociabile are dreptul de a executa ipoteca împotriva giranților și avaliștilor”.

CAPITOLUL V
ACTELE ȘI FAPTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL CONEXE SAU ACCESORII ACTULUI SAU FAPTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL PRINCIPAL

5.1. Considerații preliminare

Aceste acte sau fapte dobândesc, în dreptul comerțului internațional, caracter de comercialitate, datorită legăturii lor cu actele juridice sau operațiunile pe care legea le califică a rtivități de producție, comerț sau prestări de servicii încheiate de către profesioniști.

Astfel, din economia dispozițiilor noului Cod civil, prin raportare la prevederile Codului comercial român se pot enumera următoarele acte sau fapte conexe sau accesorii actului sau faptului de comerț internațional principal:

5.2. Operațiunile de intermediere

Operațiunile de intermediere (operațiunile de mijlocire în afaceri reglementate prin art. 3 pct. 12 C. corn.), care se realizează prin intermediul unui contract de intermediere, își găsesc corespondent în dispozițiile art. 2.096-2.102 NCC, ce reglementează contractul de intermediere. Astfel, potrivit art. 2.096 C. civ., „intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă rață de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract”:

O varietate a contractului de intermediere îl constituie contractul de agenție, reglementat prin art. 2.072-2.095 NCC, potrivit căruia agentul este un intermediar independent care acționează cu titlu profesional, el neputând fi în același timp prepusul comitentului. Astfel, potrivit art. 2.072 NCC „prin contractul de agenție comitentul îl împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni determinate”. Dar, de la domeniul de aplicare a dispozițiilor privitoare la contractul de agenție, dispozițiile art. 2.073 NCC instituie domeniile în care persoanele nu pot încheia contracte de agenție, după cum urmează:

agentul nu poate acționa ca intermediar în cadrul burselor de valori și al piețelor reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate;

persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări și reasigurări;

persoanele care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.

Aceste excepții de la domeniul de aplicabilitate a contractului de agenție reglementat de noul Cod civil vizează domenii care fac obiectul unor acte normative speciale și, drept consecință a principiului specialia generalibus derogant, ele se aplică cu prioritate față de normele cu caracter general instituite de către noul Cod civil.

Cu toate acestea, în literatura de specialitate, excepțiile instituie de noul Cod civil în materia contractului de agenție sunt încadrate drept aplicații ale contractului de agenție.

De aceea, excepțiile instituite prin art. 2.073 NCC trebuie analizate prin raportare la dispozițiile actelor normative speciale care au ca obiect piețele reglementate și instrumentele financiare, la care face referire art. 2.073 NCC.

Astfel, cu privire la prima excepție de la domeniul de aplicabilitate a prevederilor noului Cod civil în materia contractului de agenție, care vizează bursele de valori, piețele reglementate de mărfuri și instrumentele financiare derivate, acestea fac obiectul de reglementare al Legii nr. 297/2004 privind piața de capital precum și al unor dispoziții din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Toate aceste operațiuni, potrivit art. 124 și art. 125 din Legea nr. 297/2004, sunt realizate prin intermediul piețelor reglementate de instrumente financiare, fără a distinge între instrumente financiare derivate sau nederivate, constituind un sistem pentru tranzacționarea instrumentelor financiare care se organizează și administrează de către o persoană juridică, constituită sub forma unei societăți pe acțiuni, emitentă de acțiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990, autorizată și supravegheată de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în condițiile O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară care a preluat atribuțiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM), al cărui Statut este reglementat prin O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Dar se constată că, spre deosebire de prevederile Legii nr. 297/2004, prevederile art. 2.073 NCC fac referire în privința excepției doar la piețele reglementate de mărfuri, nu și la piețele reglementate de valori mobiliare, distingând, de asemenea, în privința excepției instrumentele financiare derivate.

Sub acest aspect, constatăm faptul că dispozițiile art. 2 pct. 12 din Legea nr. 297/2004 consideră, dintre instrumentele financiare definite la pct. 11 al aceluiași articol, drept instrumente financiare derivate cele definite la pct. 11 lit. d)-j).

Ca atare, din conținutul art. 2 pct. 11 și 12 din Legea nr. 297/2004, rezultă că legiuitorul distinge între instrumente financiare propriu-zise, respectiv cele menționate la art. 2 pct. 11 lit. a)-c) și k) (valori mobiliare; instrumente ale pieței monetare; titluri de participare la organismele de plasament colectiv; alte instrumente financiare calificate ca atare conform legislației europene), și instrumente financiare derivate, respectiv cele menționate la art. 2 pct. 11 lit. d)-j).

Raportând aceste prevederi instituite de Legea nr. 297/2004 la excepția instituită de art. 2.073 NCC care face referire expresă la instrumente financiare derivate, se poate concluziona că nu intră sub incidența excepției instituite de art. 2.073 NCC instrumentele financiare având ca obiect: valori mobiliare; instrumente ale pieței monetare; titluri de participare la organismele de plasament colectiv; alte instrumente financiare decât instrumentele financiare derivate, calificate astfel de legislația europeană.

Ca atare, de lege lata, din interpretarea acestor texte de lege, derivată dintr-o analiză coroborată a acestora, s-ar putea concluziona faptul că excepția instituită de art. 2.073 NCC ar viza doar piețele reglementate de mărfuri, nu și piețele reglementate de valori mobiliare, iar în privința instrumentelor financiare, doar instrumentele financiare derivate, astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 pct. 12 din Legea nr. 297/2004.

Rezultă, așadar, că în privința instrumentelor financiare enumerate de art. 2 pct. 11 nu intră sub incidența excepției instituite de art. 2.073 NCC în sensul că agentul poate acționa ca intermediar în cazul intermedierii, în condițiile Codului civil referitoare la contractul de agenție: valorile mobiliare, astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 pct. 33 din Legea nr. 297/2004; instrumente ale pieței monetare; titluri de participare la organismele de plasament colectiv; titlurile de stat emise de către Ministerul Finanțelor Publice, sub formă de bonuri, certificate de trezorerie, obligațiuni sau alte instrumente financiare care nu sunt calificate expres de lege ca fiind instrumente financiare derivate.

În ceea ce privește bursele de valori, în dreptul comerțului internațional, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate noțiunea de „bursa”, conform definițiilor date în literatura de specialitate, reprezintă o instituție în care se negociază, se vând și se cumpără valori mobiliare sau mărfuri fungibile, după o procedură specială, sub supravegherea unei autorități.

În acest context, pornind de la cele expuse mai sus, apreciem că bursele de valori la care fac referire dispozițiile art. 2.073 NCC cuprind atât bursele de valori mobiliare, cât și bursa de mărfuri fungibile. În ceea ce privește bursele de valori mobiliare, acestea sunt, în accepțiunea art. 2 pct 11 și 33 din Legea nr. 297/2004, instrumente financiare și cuprind: a) acțiuni emise de societăți comerciale și alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe piața de capital; b) obligațiuni și alte titluri de creanță, inclusiv titlurile de stat cu scadență mai mare de 12 luni, negociabile pe piața de capital; c) orice alte titluri negociate în mod obișnuit, care dau dreptul de a achiziționa respectivele valori mobiliare prin subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu excepția instrumentelor de plată. în ceea ce privește bursele de mărfuri, acestea fac obiectul unei reglementări speciale, despre care vom face referire mai pe larg în cadrul secțiunii referitoare la varietățile vânzărilor internaționale de mărfuri, respectiv Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri.

Ca atare, în opinia noastră, intră sub incidența excepției instituite de art. 2.073 NCC tranzacționarea prin intermediul bursei atât a valorilor mobiliare, astfel cum sunt acestea definite prin art. 2 pct. 11 din Legea nr. 297/2004, cât și tranzacționarea prin burse a mărfurilor fungibile, acestea din urmă făcând, de altfel, obiectul unei reglementări speciale instituite de Legea nr. 357/2005. În acest context, tranzacțiile prin intermediul burselor de valori, care includ atât valorile mobiliare definite de lege, cât și mărfuri, se pot realiza doar prin intermediul piețelor reglementate în contextul Leg ii nr. 297/2004, excepția instituită de art. 2.073 NCC care menționează bursele de valori, la care adaugă doar piețele reglementate de mărfuri, este lipsită de eficiență.

Or, în contextul în care obiectul pieței reglementate îl constituie tocmai operațiunile de burse cu mărfuri și operațiuni cu alte valori mobiliare, nu se poate acredita ideea că prin intermediul piețelor reglementate s-ar putea desfășura doar operațiuni privitoare la tranzacționarea de mărfuri. Noțiunea de „piață reglementată” este indisolubil legată de operațiunile care se efectuează prin intermediul acesteia.

În ceea ce privește a doua excepție instituită de art. 2.073 NCC în sensul căreia nu pot încheia contracte de agenție persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări și reasigurări, după cum se poate constata, această excepție vizează persoanele care au calitatea de agent și cele care au calitatea de broker de asigurări și reasigurări, nu și persoanele care au calitatea de subagent de broker de asigurări.

Pornind de la această excepție, se impune și o analiză a activității de intermediere în materia asigurărilor, prin raportare la excepția instituită de art. 2.073 alin. (1] lit. b) NCC în contextul în care asigurătorii autorizații în condițiile legii își pot desfășura activitatea pe întregul teritoriu al Uniunii Europene.

În dreptul nostru este reglementată atât activitatea de intermediere, cât și activitatea celor care o practică, adică intermediarii în asigurări în concepția art. 2 pct. 62 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, activitatea de intermediere în asigurări reprezintă activitatea de introducere, propunere ori îndeplinire a altor activități preliminarii încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistență pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei daune.

Aceste activități nu vor fi considerate activități de intermediere dacă ele sunt îndeplinite de către un asigurător sau de un angajat al acestuia care acționează sub responsabilitatea asigurătorului. De asemenea, potrivit legii, nu sunt considerate activități de intermediere în asigurări nici următoarele: furnizarea de informații în mod ocazional, în contextul unei alte activități profesionale al cărei scop nu constă în oferirea de asistență clienților în vederea încheierii sau administrării unui contract, administrarea daunelor unui asigurător pe baze profesionale, precum și regularizarea daunelor.

Astfel, potrivit art. 2 pct. 55 din Legea nr. 32/2000, intermediarii în asigurări sunt „persoanele fizice sau juridice, denumite în continuare broker de asigurare, asistent în brokeraj, agent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfășoară activitate de intermediere în asigurări, în schimbul unui/unei comision/remunerații, autorizat sau înregistrat în condițiile stabilite de prezenta lege și de normele emise în aplicarea acesteia, precum și intermediarii din statele membre care desfășoară pe teritoriul României activitate de intermediere în asigurări, conform dreptului de stabilire și libertății de a presta servicii, după caz.

Din această enumerare a categoriilor de intermediari în materia asigurărilor, constatăm că excepția instituită prin art. 2.073 alin. (1) lit. b) NCC vizează doar categoria persoanelor care au calitatea de agent de asigurări și reasigurări, și, respectiv, broker de asigurări. în privința agentului de asigurări și reasigurări, trebuie să distingem între agentul de asigurare și agentul de asigurare subordonat, întrucât excepția instituită de art. 2073 alin. (1] lit. b] NCC nu distinge în privința categoriilor de agenți de asigurări și reasigurări, context în care normele cu caracter general instituite de noul Cod civil se vor completa cu normele speciale din materia asigurărilor.

Astfel, în accepțiunea art. 2 pct. 58 din Legea nr. 32/2000, agentul de asigurare este „persoana fizică sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător ori reasigurator, să încheie în numele și în contul asigurătorului sau reasiguratorului, contracte de asigurare ori de reasigurare cu terții, conform condițiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurator, broker de asigurare și/sau de reasigurare”. Rezultă, așadar, că excepția instituită de Codul civil este fundamentată pe faptul că, în cazul agentului de asigurări și reasigurări, aceasta acționează în baza unui contract de mandat, și nu în baza unui contract de agenție.

Agentul de asigurare subordonat, persoană fizică sau juridică, este cel care, pe lângă activitatea sa profesională principală, intermediază în numele și în contul unuia sau mai multor asigurători produse de asigurare care sunt complementare la produsele furnizate de instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare ce acționează într-o piață reglementată. Rezultă, așadar, că, la fel ca și subagenții, și agenții de asigurare subordonați sunt prepuși ai agentului de asigurare.

Este broker de asigurare, în înțelesul Legii nr. 32/2000:

persoana juridică română, autorizată în condițiile legii, care negociază pentru clienții săi, persoane fizice sau juridice, asigurați ori potențiali asigurați, încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare și acordă asistență înainte și pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz;

un intermediar dintr-un stat membru care desfășoară activități de intermediere pe teritoriul României, conform dreptului de stabilire și libertății de a presta servicii.

În opoziție cu brokerul de asigurare, conform prevederilor Legii nr. 32/2000, brokerul în asigurări este persoana fizică, atestată profesional în conformitate cu normele emise de autoritatea de supraveghere și care își desfășoară activitatea numai în baza unei relații contractuale cu un broker de asigurare/reasigurare. Se poate, așadar, constata faptul că brokerul de asigurare, spre deosebire de brokerul de asigurare, poate fi doar persoană fizică. De asemenea, brokerul în asigurare putându-și desfășura activitatea numai în baza unui contract încheiat cu brokerul de asigurare, acesta este un auxiliar dependent al brokerului de asigurare.

Rezultă, așadar, că brokerul de asigurare are un dublu mandat: unul de la asigurat ca și client propriu și unul de la societatea de asigurare sau de reasigurare, în temeiul căruia leagă raportul de asigurare între asigurat și asigurător. În baza aceluiași mandat primit de la asigurător, brokerul de asigurare încheie contractul de asigurare, emite polițele și condițiile de asigurare, încasează și depune sumele de bani cu titlu de prime de asigurare, primește comisionul ce i se cuvine, adică retribuția cuvenită mandatarului pentru îndeplinirea mandatului ce i-a fost încredințat. Prin urmare, și în această ipoteză excepția instituită de art. 2073 alin. (1) iit. b) C. civ. este fundamentată pe faptul că, în cazul brokerului de asigurări și reasigurări, aceasta acționează în baza unui contract de mandat, și nu în baza unui contract de agenție.

În comerțul internațional, instituția intermedierii își subsumează o varietate de forme ale căror particularități dau naștere unui număr semnificativ de contracte autonome și care nu se pot reduce la figurile clasice ale contractului de mandat sau de comision, astfel că, în accepțiunea modernă, intermedierea nu se mai reduce la contractele de mandat sau de commission. În sistemul instituit de noul Cod civil, ca și, de altfel, în sistemul de drept continental, se disting două situații, respectiv: contractul de mandat (reprezentare perfectă] și contractul de comision (reprezentare imperfectă], în sistemul de drept anglo-saxon (de common law), ambele tipuri de reprezentare îmbrăcând forma contractului de agenție („agency"), iar intermediarii poartă denumirea de „agents” în sistemul de common law.

Instituția agency din dreptul anglo-saxon a constituit punctul de plecare pentru o reglementare europeană în materie, respectiv Directiva CEE nr. 86/653/1986 privind armonizarea conținutului drepturilor agenților comerciali independenți din statele membre ale Uniunii Europene, directivă care a condus la adoptarea de legi naționale în statele membre în materie de contracte de agenție, în cadrul operațiunilor de transpunere la nivel național a reglementărilor unitare. Așadar, după cum s-a remarcat, sistemul de common law în materie de agenție a devenit modelul comun de reglementare la nivelul întregii Uniuni Europene.

Această concepție unitară determină tratarea persoanelor împuternicite deopotrivă ca reprezentanți, indiferent de modalitatea concretă de acționare a acestora – în nume propriu sau în numele persoanei reprezentate. Intermediarii – fie ei mandatari care încheie acte juridice cu scopul de a face ca efectele acestor acte să se nască în persoana reprezentatului-mandant, fără ca ei să devină părți contractante, fie ei comisionari care tratează în numele lor propriu cu terții, urmând să devină parte la actele încheiate, fără însă să suporte în relația cu reprezentatul-comitent consecințele și îndatoririle rezultate din acele acte – poartă, în mod invariabil, în sistemul de common law, denumirea de agenți.

Aceste abordări diferite în sistemul de drept anglo-saxon și de drept romanist au creat dificultăți de ordin practic în a adopta reglementări unitare aplicabile contractelor de intermediere din activitatea comercială internațională. Astfel, un prim pas, dar eșuat, 1-a constituit Convenția privind reprezentarea în vânzarea internațională de mărfuri, adoptată la Geneva în 1983, sub auspiciile Institutului Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), care a avut drept scop elaborarea de dispoziții uniforme aplicabile instituției reprezentării care să răspundă atât cerințelor sistemului de common law, cât și viziunii mai detaliate a sistemului de drept romanist.

Această convenție nu a fost primită în mod favorabil de către state, astfel că, neprimind numărul de 10 ratificări ori aderări necesare pentru intrarea în vigoare, aceasta nu s-a realizat. Ca urmare a eșecului înregistrat de această Convenție, UNIDROIT a recurs în anul 2004 la modificarea și completarea Principiilor contractelor comerciale internaționale, prin introducerea Secțiunii a 2-a a Capitolului 2, denumită „Competența agenților” [Authorițy of Agents).

Prin modificările și completările aduse Principiilor contractelor comerciale internaționale, acestea reglementează competența unei persoane („agentul"} de a crea relații juridice ale unei alte persoane („principalul") prin sau cu referire la un contract cu o terță parte, indiferent dacă agentul acționează în numele său propriu sau în numele principalului, ceea ce reliefează concepția modernă asupra intermedierii, specifică dreptului comerțului international.

După cum se poate constata, reglementarea din această secțiune a Principiilor UNIDROIT acoperă doar efectele reprezentării în raport cu terții, respectiv numai relațiile dintre principal sau agent, pe de o parte, și terța parte, pe de alta, ea fiind elaborată preponderent sub influența sistemului de drept anglo-saxon.

5.3. Contul curent și contul bancar curent

Contul curent face obiectul contractului de cont curent, reglementat prin art. 2.171-2.183 NCC. Astfel, potrivit art. 2.171 alin. (1) NCC„contractul de cont curent este acela prin care părțile, denumite curentiști, se obligă să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile până la închiderea contului”. Rezultă, așadar, că în temeiul contractului de cont curent părțile convin ca, în loc să lichideze creanțele lor reciproce izvorâte din prestațiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare. în temeiul contractului de cont curent, creanțele reciproce ale părților se satisfac prin prestațiile lor reciproce, urmând ca, la un anumit termen, să fie achitată creanța rezultată din compensarea celor două mase de creanțe.

Noul Cod civil reglementează, de asemenea, pe lângă contul curent, și contul bancar curent, prin art. 2.184-2.190, aplicabil în cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice operațiune bancară se realizează prin contul curent, titularul contului putând să dispună în orice moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părți.

5.4. Depozizul bancar

Noul Cod civil include în categoria contractelor bancare și depozitul bancar, care poate lua forma unui depozit de fonduri, context în care, prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituție de credit, aceasta dobândește proprietatea asupra sumelor de bani depuse și este obligată să restituie aceeași cantitate monetară, de aceeași specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, Ia cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părți ori, în lipsă, de uzanțe

Depozitul bancar poate îmbrăca și forma unui depozit de titluri, prin constituirea căruia dispozițiile art. 2.192 NCC prevăd că instituția de credit este împuternicită cu administrarea irestora, având dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operațiunile necesare, precum și la o remunerație, în măsura stabilită prin convenție sau prin uzanțe.

5.5. Depozitul necesar și depozitul hotelier, dacă acestea se fac cu remunerația depozitarului

Depozitul necesar este reglementat prin art. 2.124-2.126 NCC iar depozitul hotelier este erlementat prin art. 2.127-2.137 NCC.

Astfel, în accepțiunea art. 2.124 NCC depozitul este necesar dacă bunul a fost încredințat mei persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputință alegerea persoanei depozitarului și întocmirea unui înscris constatator.

Depozitul hotelier, în accepțiunea art. 2.127 NCC este acel contract de depozit prin care persoana care oferă publicului servicii de cazare, denumită hotelier, este răspunzătoare, potrivit regulilor privitoare la răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.

5.6. Contractul de garanție reală mobiliară și contractul de fideiusiune

Contractul de garanție reală mobiliară și contractul de fideiusiune sunt reglementate prin noul Cod civil în cadrul garanțiilor personale, care, în accepțiunea art. 2.279 NCC cuprind fideiusiunea, garanțiile autonome, precum și alte garanții anume prevăzute de lege.”

Astfel, în accepțiunea art. 2.280 NCC „fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”. Garanțiile autonome pot îmbrăca forma scrisorii de garanție, care, potrivit art. 2.321 alin. (1) NCC „este angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”:

O altă formă a garanțiilor autonome este scrisoarea de confort, care, potrivit
art. 2.322 NCC , este acel angajament irevocabil și autonom prin care emitentul își asumă o obligație de a face sau de a nu face, în scopul susținerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligațiilor acesteia față de un creditor al său. în cazul în care debitorul nu își execută obligația, emitentul scrisorii de confort poate fi obligat numai la plata de daune-interese față de creditor și numai dacă acesta din urmă face dovada că emitentul scrisorii de confort nu și-a îndeplinit obligația asumată prin scrisoarea de confort.

CONCLUZII

În dreptul nostru nu se mai face distincție între actele civile și cele comerciale, întrucât noul Cod civil, desăvârșind concepția monistă, a unificat dispozițiile legii civile cu cele ale legii comerciale.

Cu privire la efectele caracterului „monist” al Codului civil român actual asupra ființării, în continuare, a unui „drept commercial” în România, în literatura de specialitate s-a arătat că, în sinteză, se poate vorbi în prezent despre un drept comercial (român), dar numai dacă această sintagmă este concepută ca o diviziune (componentă) a dreptului profesioniștilor, diviziune care, la rândul ei, constituie o subramură a dreptului civil.

În general, juriștii români trebuie să înțeleagă odată că adoptarea unui nou Cod civil, ca, de altfel, și a unui Cod de procedură civilă, a fost o necesitate obiectivă de modernizare a legislației române, a aducerii la nivelul legislațiilor contemporane din statele avansate.

Distincția dintre actele civile și actele de comerț, în materia raporturilor juridice de drept al comerțului internațional, deși noul Cod civil consacră concepția monistă, unificând dispozițiile de drept civil cu cele de drept comercial, este importantă în dreptul comerțului internațional, întrucât numai printr-o asemenea distincție se poate constata dacă un anumit raport juridic cu element de extraneitate din materia dreptului comerțului internațional intră sau nu sub incidența unor convenții internaționale ce reglementează raporturi juridice din materia dreptului comerțului internațional.

Astfel, în materia comerțului internațional, vânzarea și cumpărarea prezintă anumite particularități derivate din specificul relațiilor de comerț international. Ca atare, specificitatea operațiunilor de vânzare-cumpărare în materia comerțului internațional, față de operațiunile de vânzare-cumpărare instituite prin noul Cod civil, impune necesitatea intenției de revânzare, respectiv cumpărarea fiind făcută în scop de revânzare sau închiriere, deci pentru obținerea de profit, pe când vânzarea de drept comun, prin care nu se urmărește obținerea de profit, are ca scop doar realizarea unor trebuințe sociale.

De asemenea, distincția dintre actele civile și cele comerciale se impune în materia arbitrajului, sens în care au fost adoptate mai multe acte normative ce reglementează arbitrajul comercial, actul normativ principal fiind reprezentat de Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, adoptată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de către România prin Decretul nr. 281 din 30 mai 1963. În acest context, distincția dintre actele civile și actele de comerț este reliefată cu pregnanță prin dispozițiile art. 1 par. 1 lit. a) din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial, potrivit cărora „caracterul comercial al arbitrajului derivă din natura comercială a litigiilor soluționate”.

Ca atare, caracterul comercial este dat de natura litigiilor soluționate, nu de specificul activității instituției de arbitraj.

Astfel, dintre consecințele importanței distincției dintre actele civile și actele comerciale, poate fi menționată stabilirea nivelului dobânzii. Sub acest aspect, dobânda datorată este cea a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

În acest context, prin alin. (21) al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, nou-introdus prin Legea nr. 72/2013, se stabilește nivelul dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante ca fiind la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

De asemenea, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale, atât remuneratorii, cât și penalizatoare, este diminuată cu 20 de procente.

În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6 procente pe an.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Bodoașcă, T., N. Saharov, Dreptul comerțului internațional, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureș, 2011,;

Căpățână,O., B. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I, Editura Academiei, București 1985

Costin, M.N., S. Deleanu, Dreptul comerțului internațional, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București 1994;

Deak, Fr., St.D. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, București 1993;

Lazăr, I. Dreptul finanțelor publice, vol. I, Drept bancar, Editura universal Juridic București 2013;

Macovei, I. Dreptul comerțului internațional, vol. I Editura C.H. Beck, București 2009;

Nemeș, V. Dreptul asigurărilor, ediția a 2-a revăzută și adăugită conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București 2011;

Postolache, R. Drept bancar, Editura C.H.Beck,București 2012;

Puie, O. Dreptul comerțului internațional, Editura Universul Juridic, București 2015;

Săuleanu, L., L. Smarandache, Drept bancar. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București 2009;

I. Turcu, I. Tratat teoretic și practic de drept comercial, vol. III, Editura C.H.Beck, București 2009;

Articole din reviste de specialitate

B. Florea, Considerații referitoare la elementele specifice ale contractului dereport în statornicirea Codului civil, în Dreptul nr. 8/2014;

M.L. Belu Magdo, Contractul comercial de depozit, în RDC nr. 9/2006;

D. Mazilu, Impactul asistenței financiare din partea statului asupra politicii concurențiale la nivel european și mondial, în RDC nr. 9/2006;

I. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, în Dreptul nr. 7/2011;

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Bodoașcă, T., N. Saharov, Dreptul comerțului internațional, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureș, 2011,;

Căpățână,O., B. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I, Editura Academiei, București 1985

Costin, M.N., S. Deleanu, Dreptul comerțului internațional, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București 1994;

Deak, Fr., St.D. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, București 1993;

Lazăr, I. Dreptul finanțelor publice, vol. I, Drept bancar, Editura universal Juridic București 2013;

Macovei, I. Dreptul comerțului internațional, vol. I Editura C.H. Beck, București 2009;

Nemeș, V. Dreptul asigurărilor, ediția a 2-a revăzută și adăugită conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București 2011;

Postolache, R. Drept bancar, Editura C.H.Beck,București 2012;

Puie, O. Dreptul comerțului internațional, Editura Universul Juridic, București 2015;

Săuleanu, L., L. Smarandache, Drept bancar. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București 2009;

I. Turcu, I. Tratat teoretic și practic de drept comercial, vol. III, Editura C.H.Beck, București 2009;

Articole din reviste de specialitate

B. Florea, Considerații referitoare la elementele specifice ale contractului dereport în statornicirea Codului civil, în Dreptul nr. 8/2014;

M.L. Belu Magdo, Contractul comercial de depozit, în RDC nr. 9/2006;

D. Mazilu, Impactul asistenței financiare din partea statului asupra politicii concurențiale la nivel european și mondial, în RDC nr. 9/2006;

I. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, în Dreptul nr. 7/2011;

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;