Analiza Ex Post A Concentrarii Lidl Plus

ARGUMENT

INTRODUCERE

2. SCURT ISTORIC ȘI EVOLUȚII ALE CONCURENȚEI

2.1 Concurența în spațiul comunitar

2.2 Principiile politicii concurențiale

2.3 Componentele politicii concurențiale

2.4 Exemple de aplicare a legislației anticoncurențiale

2.4.1 Exemplu 2

2.5 Principalii actori implicați în politică în domeniul concurenței

3. „ISTORIA” OLIGOPOLULUI

3.1 CEA MAI SIMPLĂ FORMĂ DE OLIGOPOL – DUOPOLUL

3.2 Duopolul simetric de dublă dependență (Duopolul Cournot)

3.3 Duopolul asimetric ( STACKELBERG)

3.4 CONCENTRĂRI ECONOMICE: DEFINIRE, EXCEPȚII ȘI FAPTE INTERZISE

3.4.1 Excepții și fapte interzise

3.5 Exemple din activitatea Consiliului Concurenței din România

4. Carteluri economice

4.1 Definiția cartelurilor economice

4.2 Clasificarea înțelegerilor de tip cartel economic

4.2.1. Cartelurile economice naționale

4.2.2 Cartelurile economice internaționale

4.2.3 Cartelurile economice de import

4.2.4 Cartelurile economice de export

4.3 Analiza înțelegerilor de tip carteluri economice

4.4 Aspecte juridice ale CE privind înțelegerile dintre firme

4.4.1 Acordurile orizontale

4.4.2 Tipuri de acorduri de cooperare orizontală

4.4.3 Acorduri între firme pe verticală

5. Concentrările economice

5.1 Denunțarea concentrărilor economice

6. Studiu de caz: ANALIZA EX-POST A CONCENTRĂRII LIDL/ PLUS.

6. 1. CE URMAREȘTE SISTEMUL DE CONTROL AL CONCENTRARILOR ECONOMICE ȘI CARE AR FI PUTUT FI ALTERNATIVELE LA DECIZIA CC

6.2 METODOLOGII DE ANALIZA EX-POST

6.3 Sumarul cazului

6.4 În ce măsura părțile la concentrare erau considerați concurenți apropiați

6.4.1 Analiza operațiunii

6.5 Concluzii

Concluzii:

Bibliografie

Argument

În tipologia restricțiilor de concurență, înțelegerile între întreprinderi care îmbracă forma acordurilor secrete constituie forma cea mai nocivă.

Aceste practici concertate grupează deseori un număr important de operatori economici, din cadrul unui sector de activitate dat și au, ca urmare, o incidență foarte puternică asupra piețelor în cauză. În plus, ele au ca scop aproape întotdeauna stabilirea prețurilor de vânzare conducând la împiedicarea desfășurării jocului de concurență.

Cartelurile sunt recunoscute ca fiind tipul cel mai dăunător de comportament anticoncurențial. Mai mult, ele nu oferă nici un beneficiu economic sau social care să justifice pierderile pe care le generează, din acest motiv fiind condamnate în toate legislațiile de concurență.

Comisia europeană consideră că trebuie să manifeste față de carteluri o severitate foarte mare, în special după introducerea monedei unice, pentru ca efectele pozitive ale uniunii economice și monetare – creșterea în sânul Uniunii a transparenței prețurilor și, în consecință, intensificarea concurenței în beneficiul utilizatorilor, să nu fie înlăturate de înțelegerile între întreprinderi.

Ele vor fi tentate să evite confruntarea pe piață, stabilind într-un mod artificial nivelul prețului de vânzare sau alte condiții comerciale, ceea ce poate conduce pe termen lung la subminarea uniunii economice și monetare. Neelie Kroes a subliniat în acest sens că „un comportament de tipul cartelului este ilegal, nejustificat și nedrept – indiferent de mărimea acestuia, de natura sau scopul afacerii afectate”.

Legislația UE consideră ilegale acordurile prin care întreprinderile:

fixează prețuri

limitează producția

își alocă piețe sau clienți

stabilesc prețurile de revânzare (dintre producător și distributori).

Un acord este considerat legal dacă:

are mai multe efecte pozitive decât negative

nu este încheiat între mai mulți operatori economici concurenți

părțile implicate dețin o cotă mică de piață

această înțelegere este necesară pentru a îmbunătăți produsele sau serviciile, pentru a crea noi produse sau pentru a găsi modalități noi, mai bune, de a pune produsele respective la dispoziția consumatorilor.

INTRODUCERE

Legea concurenței urmărește asigurarea libertății concurenței; ea aplicându-se actelor sau faptelor care restrâng, împiedică sau denaturează concurența săvârșite de: întreprinderi

sau asociații de întreprinderi; autoritățile și instituțiile administrației publice centrale și locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în

operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.

Pe de altă parte, legea privind combaterea concurenței neloiale urmărește asigurarea loialității concurenței, sancționând acțiunile culpabile ale întreprinderilor care adoptă un comportament prejudiciabil cu privire la concurenți sau la

partenerii lor, fără să aducă atingere funcționării pieței.

Altfel spus, legea concurenței protejează concurența, iar legea privind combaterea concurenței neloiale protejează concurenții.

Relațiile dintre agenții economici pe piață, în funcție de interesele lor, constituie un sistem economic de concurență, în care fiecare are libertatea să producă și să vândă ce-i convine, în condițiile pe care le consideră cele mai favorabile.

Sistemul concurențial reprezintă totalitatea relațiilor dintre agenții economici aflați în competiție pe piață, în funcție de interesele lor .

Astfel concurența se împarte în patru mari categorii :

– concurența perfectă;

– concurența imperfectă;

– concurența loială sau corectă;

– concurența neloială sau incorectă.

Piața cu concurență imperfectă este de patru feluri și anume:

– piața cu concurență monopolistică;

– piața cu concurență de oligopol;

– piața cu concurență de monopol;

– piața cu concurență monopsonică.

Termenul de “oligopol” vine din limba greacă, și anume de la cuvântul “oligos” ce semnifică puțin și de la “polo” ce semnifică a vinde.

Oligopolul este o structură de piață caracterizată prin existența unui număr mic de întreprinderi față de un număr mare de cumpărători.

Înțelegerile între întreprinderi concurente care au drept scop fixarea prețurilor sau împărțirea pieței, astfel încât fiecare să-și asigure o poziție de monopol, pot denatura regulile concurenței. Acordurile anticoncurențiale pot fi publice sau secrete (ex. cartelurile), încheiate în scris sau pot fi mai puțin formale (ca „acorduri între întreprinderi” sau ca decizii ori regulamente ale asociațiilor profesionale).

Întreprinderile care fac parte din carteluri nu sunt expuse presiunii concurențiale care obligă operatorii economici să lanseze noi produse și să propună consumatorilor o ofertă de mai bună calitate și la prețuri competitive. Ca urmare, consumatorii vor plăti mai mult pentru o calitate inferioară.

Cartelurile nu sunt compatibile cu legislația UE în domeniul concurenței, cu alte cuvinte sunt ilegale. Comisia Europeană aplică amenzi foarte mari întreprinderilor care încheie astfel de înțelegeri. Deoarece sunt ilegale, aceste acorduri sunt în general secrete, iar dovezile privind existența lor sunt greu de găsit.

Comisia aplică o „politică de clemență” prin care încurajează întreprinderile implicate în carteluri să aducă dovezi. Astfel, întreprinderile care oferă primele informații nu sunt amendate. Această abordare a dat rezultate și multe carteluri au putut fi astfel eliminate.

2. SCURT ISTORIC ȘI EVOLUȚII ALE CONCURENȚEI

Istoria măsurilor în domeniul concurenței poate fi urmărită încă de la sfârșitul secolului al XIX- lea.

Legislația modernă antitrust a început în 1890 prin Actul Scherman, prima lege federală din SUA împotriva monopolului. În 1914, urmează Actul Clayton, prima lege americană în vederea acoperirii controlului concentrărilor economice.

În timp ce în SUA Actul Scherman a prevăzut o lege specială antitrust, legislația specifică nu a fost adoptată în Europa înainte de Primul Război Mondial.

În Europa, la începutul secolului XX reglementările în domeniul concurenței au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate între colaborarea dintre firme și riscurile politice și economice pe care aceasta le implica.

În Marea Britanie existau practici restrictive și o atitudine de toleranță față de carteluri și concentrări economice, însă experiența britanică se bazează pe ideea că nu era necesară o politică clară în domeniul concurenței.

Experiența germană are la bază un anumit context istoric legat de socialismul național și crearea cartelurilor în Germania. Ca urmare, după cel de-al doilea război mondial, s-a făcut simțită influența gândirii americane în domeniul legislației concurențiale. Este evident că regulile concurențiale adoptate în Germania la sfârșitul anilor 1950 au fost în mare parte un răspuns la politica Statelor Unite. Astfel, Germania cunoaște o puternică decartelizare a industriei. La începutul anului 1948, un proiect de lege, denumit Proiectul Josten, condamna extrem de dur practicile anticoncurențiale, dar până în anul 1957, când el a fost legiferat a fost substanțial atenuat.

Legea împotriva restricțiilor competitive a însemnat, de fapt, o versiune mai blândă a modelului american, devenind un instrument al eficienței economice.

Belgia și Luxemburg nu aveau nici o legislație în domeniu, în timp ce în Olanda exista un Act al Concurenței Economice, elaborat în anul 1956.

În Italia, monopolurile și practicile restrictive erau guvernate de Codul Civil.

În Franța aceste practici erau reglementate foarte puțin.

2.1 Concurența în spațiul comunitar

Politica concurențială este esențială pentru realizarea și menținerea Pieței Unice. Aceasta nu denotă un scop în sine (deși menținerea și încurajarea concurenței este un obiectiv al Tratatelor), ci reprezintă un mijloc către scopurile fundamentale prevăzute în Tratatul de la Roma: instituirea unei piețe interne, expansiunea economică și un standard ridicat de viață pentru consumatori. Concurența întruchipează principiul esențial al unei piețe libere capitaliste.

Încă de la începutul anilor '50 s-a conturat dorința statelor membre de a asigura extinderea economică în spațiul european, creșterea nivelului de trai, crearea de noi locuri de muncă în statele membre, eliminarea barierelor vamale, îndepărtarea obstacolelor din cale liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor și serviciilor etc.

Politica în domeniul concurenței urmărește să asigure:

Oportunități mai mari de alegere a bunurilor și serviciilor de către consumatori

inovația tehnologică ce promovează creșterea eficienței pieței

concurența efectivă a prețurilor dintre furnizori

investigarea acuzațiilor de comportament anti-concurențial în cadrul piețelor, ce ar putea avea un efect negativ asupra bunăstării consumatorilor

Piața internă presupune crearea unor condiții egale între state, care să încurajeze eficiența economică și să protejeze interesele consumatorilor, prin oferirea posibilității de a cumpăra produse și servicii în condiții optime

2.2 Principiile politicii concurențiale

Politica concurențială are la bază următoarele principii:

transparența în privința deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurențiale;

nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice internaționale;

stabilitatea unui cadru competitiv internațional;

cooperarea între diferitele autorități ale concurenței naționale și internaționale în privința aplicării legislației în domeniu.

Controlul concurenței între companii este un domeniu în care UE este deosebit de puternică în cazul în care deciziile sale sunt resimțite în mod clar de către cetățeni în viața de zi cu zi. UE a fost capabilă să dezvolte reglementări importante în domeniul concurenței, subiect de importanță majoră ce a fost preluat de tratatele Comunității. Trebuie subliniat faptul că primele reglementări în acest sens sunt prevăzute încă din Tratatul CECO.

Tratatul CECO conține clauze explicite antitrust privind practicile din domeniul cărbunelui, oțelului și a concentrărilor economice :

Articolul 65 prevede acorduri și practici asigure:

Oportunități mai mari de alegere a bunurilor și serviciilor de către consumatori

inovația tehnologică ce promovează creșterea eficienței pieței

concurența efectivă a prețurilor dintre furnizori

investigarea acuzațiilor de comportament anti-concurențial în cadrul piețelor, ce ar putea avea un efect negativ asupra bunăstării consumatorilor

Piața internă presupune crearea unor condiții egale între state, care să încurajeze eficiența economică și să protejeze interesele consumatorilor, prin oferirea posibilității de a cumpăra produse și servicii în condiții optime

2.2 Principiile politicii concurențiale

Politica concurențială are la bază următoarele principii:

transparența în privința deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurențiale;

nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice internaționale;

stabilitatea unui cadru competitiv internațional;

cooperarea între diferitele autorități ale concurenței naționale și internaționale în privința aplicării legislației în domeniu.

Controlul concurenței între companii este un domeniu în care UE este deosebit de puternică în cazul în care deciziile sale sunt resimțite în mod clar de către cetățeni în viața de zi cu zi. UE a fost capabilă să dezvolte reglementări importante în domeniul concurenței, subiect de importanță majoră ce a fost preluat de tratatele Comunității. Trebuie subliniat faptul că primele reglementări în acest sens sunt prevăzute încă din Tratatul CECO.

Tratatul CECO conține clauze explicite antitrust privind practicile din domeniul cărbunelui, oțelului și a concentrărilor economice :

Articolul 65 prevede acorduri și practici în scopul de a “preveni, restricționa sau denatura funcționarea naturală a concurenței “ în cadrul Comunității ;

Articolul 66 a interzis “concentrații neautorizate “ și a permis Înaltei Autorități să combată abuzurile comise de întreprinderile ce dețin o poziție dominantă pe piață.

Astfel, pentru prima oară – cel puțin în teorie – a fost adoptată o politică în domeniul concurenței transnaționale în domeniul comerțului. Aceasta se axează în primul rând pe lupta împotriva cartelurilor siderurgice și, în special, împotriva celui din zona Ruhr-ului. Acesta este motivul pentru care Tratatul de la Paris va introduce dispoziții specifice cu privire la concentrările de întreprinderi.

2.3 Componentele politicii concurențiale

Interzicerea acordurilor dintre firme ce afectează comerțul intracomunitar și manifestarea liberă a concurenței (art.85 CEE, 81 TCE);

Interzicerea abuzului de poziție dominantă (art.86 CEE, 82 TCE);

Controlul fuziunilor ce generează poziții dominante (reg. nr. 4064/89);

Împiedicarea intervențiilor guvernelor naționale care pot falsifica regulile jocului liber al pieței prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (art. 92, 93 CEE 87, 88 TCE) .

Liberalizarea măsurilor de către state pentru a favoriza utilitățile locale și infrastructura industriei; privatizarea utilităților (art. 37,85 CEE, 31,86TCE);

Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Roma, fiecare dintre statele membre a adoptat o formă a dreptului concurenței.

Cu excepția Germaniei,care avea o legislație articulată în domeniul concurenței, statele membre aveau reglementări mult mai puțin riguroase decât cele menționate în tratat.

Prin Tratatul de la Roma se subliniază înființarea unui “regim care să asigure faptul că, în cadrul pieței unice, concurența nu este distorsionată”.

Tratatul de la Roma a conturat un proces complex de echilibrare la nivel economic.

Prevederile din cadrul CECO privind concurența au fost ulterior preluate în articolele 85 și 86 ale acestui tratat :

Articolul 85 interzice toate cartelurile și practicile restrictive denaturate ale concurenței, în vederea îmbunătățirii producției sau distribuției de mărfuri sau promovării interesului tehnic ori economic.

Articolul 86 interzice abuzul de poziție dominantă.

Articolul 90 vizează controlul monopolurilor de stat.

Articolul 92 vizează controlul ajutorului de stat ce amenință denaturarea concurenței.

Neloialitatea nu este, totuși, justițiabila dreptului comunitar (conform Tratatului de la Roma), decât atunci când rezultă din înțelegerile sau din exploatările abuzive ale pozițiilor dominante care efectuează concurența pe piață.

Tratatul de la Roma, articolul 87, devenit 83, permitea Consiliului să adopte regulamente care să excludă anumite sectoare de la aplicarea regulilor comune ale concurenței. Consiliul, însă, nu a dat curs acestei dispoziții.

Dispozițiile din preambulul Tratatului de la Roma, ca și cele din articolele 2 și 3, sunt destul de imprecise pentru a lăsa posibilitatea autorităților naționale responsabile să precizeze conținutul politicii concurențiale, dar și de a face să varieze contururile în funcție de evoluția economică și socială a Comunității

Regulamentul 17 / 1962 prevede un rol puternic al Comisiei Europene de a aplica dreptul concurenței în cadrul CEE. Competențele includ investigații, amendarea sau consultarea cu guvernele naționale. Atitudinea Comisiei față de încălcările anticoncurențiale a fost una dură. Interacțiuni precum fixarea prețurilor, cotele și acordurile de împărțire a pieței au fost judecate în cazul în care au afectat piața comună. Totodată, Comisia s-a împotrivit acordurilor verticale între producători sau importatori și distribuitori.

Întrucât economia de piață – punctul de referință al politicii economice a Uniunii și a statelor membre – plasează concurența printre factorii determinanți ai succesului economic, acceptarea prevederilor acestei politici înseamnă atât cea mai bună modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât și cea mai bună cale de asigurare a competitivității operatorilor economici, produselor și serviciilor europene pe piața internațională.

În primii cincisprezece ani de existență (1958-1972), PDC a avut o dezvoltare cumulativă și coerentă a unui set de priorități politice, ce au permis promovarea unei atitudini ofensive a Comisiei.

În prima parte a anilor ‘60, PDC reprezenta o politică ce făcea referire la practicile restrictive(cartelurile), ajutoarele de stat și monopolurile fiind practic neglijate. Până la jumătatea anilor 60, obiectivul Comisiei a fost de a încuraja marile companii europene, pentru a promova competitivitatea industriei europene.

La jumătatea anilor ‘60 politica în domeniul concurenței este în mod direct legată de realizarea Pieței Unice folosind un mecanism de înlăturare a barierelor comerciale dintre statele membre, pentru crearea unor premize favorabile necesare integrării pe piață.

Către sfârșitul anilor ‘60, o dată cu înlăturarea cotelor și taxelor vamale din schimburile comerciale intracomunitare, interesul Comisiei s-a mutat către barierele non-tarifare (fizice, tehnice, fiscale).

La mijlocul anilor 70, Comisia și-a relaxat atitudinea privind acordarea ajutoarelor de stat, ca modalitate de combatere a șomajului și de sprijin a sectoarelor aflate în declin.

În anii ‘80 principalul punct de referință al politicii în domeniul concurenței este reprezentat de controlul asupra ajutoarelor oferite de stat. Totodată privatizarea industriilor de stat și liberalizarea piețelor financiare internaționale au schimbat structura piețelor de capital europene precum și numărul, dar și domeniul de aplicare al fuziunii a crescut. Procesul de reformare a politicii de concurență europeană a trebuit să facă față noilor evoluții. Un alt aspect important al anilor ‘80 îl constituie crizele masive ale producției de oțel, industria chimică și textile. În această situație restructurarea politicii concurențiale a devenit inevitabilă.

În anul 1985, în “Cartea Albă” a Comisiei Europene este stipulat faptul că “pe măsură ce se vor face pași semnificativi pe calea realizării pieței unice, va trebui să se acționeze astfel încât practicile anti-concurențiale să nu ia forma unor noi bariere protecționiste care să contribuie la reîmpărțirea piețelor”.

În acest context anul 1992 are o importanță esențială.

Tratatul de la Maastricht

Articolul 81, privind practicile restrictive;

Articolul 82, privind poziția dominantă pe piață;

Articolul 86, privind întreprinderile publice;

Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.

Eliminarea acordurilor restrictive ale concurenței și abuzurilor de poziție dominantă ( înțelegeri încheiate între întreprinderi concurente pentru fixarea anumitor prețuri ).

Legislația UE consideră ilegale acordurile prin care întreprinderile:

fixează prețuri

limitează producția

își alocă piețe sau clienți

stabilesc prețurile de revânzare (dintre producător și distributori).

Un acord este considerat legal dacă:

are mai multe efecte pozitive decât negative

nu este încheiat între mai mulți operatori economici concurenți

părțile implicate dețin o cotă mică de piață

această înțelegere este necesară pentru a îmbunătăți produsele sau serviciile, pentru a crea noi produse sau pentru a găsi modalități noi, mai bune, de a pune produsele respective la dispoziția consumatorilor.

Exemple de tipuri de acorduri ilegale:

Acordurile în domeniul cercetării și dezvoltării și acordurile privind transferul de tehnologie sunt adesea compatibile cu legislația în domeniul concurenței, deoarece pentru unele produse noi costurile de cercetare ar fi prea mari și greu de asumat doar de o singură întreprindere. Același lucru poate fi valabil și în cazul acordurilor de cooperare privind producția, comercializarea sau standardizarea.

Acordurile de distribuție pot fi ilegale dacă producătorii obligă distribuitorii să-și decoreze magazinele sau să-și instruiască personalul într-un anumit mod. Pe de altă parte, aceste acorduri pot fi autorizate în măsura în care asigură condițiile necesare pentru a prezenta sau vinde produsele, pentru a oferi clienților consiliere personalizată sau pentru a preveni situațiile în care un distribuitor profită de pe urma eforturilor promoționale ale unui concurent. Fiecare caz trebuie analizat separat, ținând cont de poziția pe piață a întreprinderilor și de cifrele de afaceri.

2.4 Exemple de aplicare a legislației anticoncurențiale

Exemplu de acțiune a Comisiei privind acordurile antipreferențiale: în octombrie1998, Comisia a desființat un cartel al conducătorilor de conducte pentru sistemele de transport al energiei termice urbane, care fixase prețurile de comun acord și condițiile de licitare către autoritățile publice.

Cartelul fusese stabilit în Danemarca la finele anilor ’90 , extinzându-se apoi în Germania și alte țări membre. Începând cu ’94 acesta acoperise întreaga piață europeană. În Danemarca și Germania, firmele puseseră la punct un sistem de fraudă a procedurilor de licitație: stabileau “favoritul” care urma să câștige fiecare contract.

Cumpărătorii conductelor, mai ales autoritățile locale, erau obligați să cumpere de la același furnizor, fără să aibă posibilitatea de a face o alegere reală , între oferte și prețuri competitive.

Comisia Europeană a aplicat amenzi care s-au ridicat la aproximativ 92 milioane Euro tuturor membrilor cartelurilor.

Articolul 81 prevede însă, că unele înțelegeri individuale între firme pot face excepție de la regulă. Pentru a obține o exceptare individuală, firmele trebuie să informeze Comisia Europeană în legătură cu acordurile pe care le-au încheiat.

O altă prevedere a Tratatului se referă la controlul fuziunii firmelor ( o fuziune între două grupuri mari va duce la poziția dominantă pe piața acestora ). Tratatul interzice fuziunile ce întăresc pozițiile dominante, pentru a preveni cazurile de abuz. Finalizarea procesului de realizare a Pieței Unice a produs mutații importante în planul concurenței, fapt ce a impus realizarea unui control strict al fuziunilor ce nu fusese prevăzut în Tratatul de la Roma. Pentru a exercita un control asupra fuziunilor pe scară largă, țările membre au considerat că este necesară crearea unui birou unic de Control.

Exemplu de acțiune a Comisiei în acest sens : deținătorii de polițe de asigurare și investitorii, mai ales cei din Italia, sunt avantajați de soluțiile propuse de firme, mai ales în contextul în care INA a fost achiziționată de Generalli.

Ambele sunt firme internaționale importante pe piața asigurărilor. Analiza inițială a preluării a ridicat îndoieli serioase în cadrul comisiei referitoare la compatibilitatea acestui proces cu legislația comunitară. Fuziunea ar fi dat firmei nou create segmente importante de pe piața italiană a polițelor de asigurare de viață. În plus, investigația a scos la iveală legăturile existente între cele două firme și principalii lor concurenți. În ianuarie 2000, Comisia a autorizat desfășurarea procesului de preluare planificat, cu condiția ca cele două părți implicate să pună în aplicare propunerea de a-și vinde acțiunile deținute la anumite filiale și astfel să-și reducă segmentul de piață la mai puțin de 30 %.

Interzicerea abuzului de poziție dominantă: Articolul 82 al Tratatului UE interzice firmelor să abuzeze de pozițiile lor dominante . Comisia Europeană poate emite o decizie care să interzică abuzul și să amendeze întreprinderile care au comis aceste abuzuri. Comisia și Curtea de Justiție au identificat o serie de alte forme de practici abuzive pe lângă cele principale, enunțate chiar în Tratatul CE:

discriminarea prin prețuri stabilite pe zone geografice;

returnarea unor sume pentru fidelitate ce împiedică clienții să obțină produse de la furnizori concurenți;

reducerea prețurilor în scopul eliminării concurenței;

refuzarea nejustificată a furnizării ce poate duce la eliminarea concurenței;

refuzarea acordării de licențe.

2.4.1 Exemplu 2

La 20 iulie 1999, comisia a adoptat o decizie formală împotriva comitetului francez care a organizat Campionatul Mondial de Fotbal, desfășurat în Franța ’98. Comitetul de organizare a Campionatului Mondial deținea monopolul organizării evenimentului, inclusiv vânzarea biletelor.

Comisia a descoperit că aranjamentele vizând vânzarea de bilete pentru meciurile finalelor erau discriminatorii și constituiau un abuz exercitat datorită unei poziții domninante. Aranjamentele făcute pentru vânzarea de bilete îi favorizau pe consumatorii care puteau da o adresă în Franța, în detrimentul consumatorilor care erau rezidenți ai altor țări. Persoanele nerezidente în Franța, care doreau să urmărească meciurile finale, erau puternic dezavantajate în comparație cu rezidenții francezi.

Liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol ( ex: deschiderea pentru concurență a sectorului de telecomunicații ) ;

Liberalizarea presupune că autoritățile publice din țările membre UE pot acorda drepturi speciale, mai ales drepturi de monopol, anumitor întreprinderi de stat sau particulare pentru a desfășura activități de servicii de interes economic general.

Articolul 86 al Tratatului UE menționează că: “Comisia verifică dacă țările membre, atunci când acordă drepturi speciale sau exclusive, respectă regulile privind concurența care sunt în vigoare în spațiul comunitar”.

Sectoare precum energia electrică, telecomunicațiile, transportul feroviar sunt sectoare importante ale economiei europene, monopolizate de către întreprinderile de stat, ce se confruntă cu o concurență redusă.

Exemplu: serviciile de telefonie mobilă au fost liberalizate în Europa în 1996, ceea ce permitea deschiderea piețelor de comunicații mobile și personale pentru concurență. La sfârșitul lui ’96 comisia a descoperit că celui de-al doilea operator de telefonie mobilă din Spania, Airtel Movil, i se ceruse să plătească aproximativ 510 milioane Euro pentru a i se acorda dreptul de operare pe piața spaniolă, în timp ce operatorului de stat Telefonica , i se permisese să ofere servicii de telefonie mobile fără să i se ceară plata niciunei taxe. Comisia a cerut guvernului spaniol să returneze suma de 510 milioane Euro firmei Airtel Movil sau să propună măsuri colective echivalente. În 1997, comisia a acceptat măsurile propuse de guvernul spaniol, în scopul înlăturării obstacolelor din calea unei concurente libere.

Monitorizarea subvențiilor acordate de către stat ( interzicerea acordării de împrumuturi nerambursabile de către stat menite să mențină în activitate firme deficitare fără perspective de redresare); Reglementările presupun împiedicarea subvențiilor ce distorsionează piața și împiedică o concurență loială. Reglementările ajutorului de stat au fost oarecum slabe pe parcursul primilor ani ai Comunității, acest lucru fiind înlăturat prin Tratatul de la Maastricht. Se poate spune totuși că interzicerea ajutorului de stat este mai mult o excepție decât regulă, având în vedere că mai puțin de 4% din totalul cazurilor de ajutoare sunt considerate negative sau parțial negative.

Articolul 87 din Tratatul UE, stabilește că ajutoarele acordate de către stat sau prin intermediul resurselor de stat, care distorsionează sau amenință concurența sunt incompatibile cu legislația comunitară. Ajutorul este permis sub anumite forme cum ar fi promovarea dezvoltării economice în anumite zone. Comisia a reușit să aprobe criteriile pe care trebuiau să le îndeplinească ajutoarele de stat acordate ramurilor grav afectate de recesiune.

În interpretarea Comisiei și a instanțelor comunitare, există patru condiții cumulative în care o măsură sau tranzacție economică în care este implicat statul poate fi considerată ca implicând ajutor de stat. Aceste condiții sunt:

să implice utilizarea resurselor statului;

să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;

să fie selectivă;

să distorsioneze sau să amenințe cu distorsionarea concurenței la nivel transfrontalier.

Exemplu: subvenții regionale pentru dezvoltarea întreprinderilor mici : în februarie ’89 comisia a aprobat un ajutor de 1,89 milioane Euro pentru dezvoltarea unor mici afaceri în turism, în regiunea Donana, în Sudul Spaniei. Scopul principal a fost oferirea de stimulente pentru investiții în crearea de noi afaceri în turism și noi locuri de muncă.

Exemplu de amendare a Comisiei: Autoritățile germane aveau intenția de a acorda firmei Volkswagen un ajutor în valoare de 398 mil. euro pentru a face investiții în două unități de producție, aflate în Germania. Acest ajutor se suprapunea unui alt ajutor deja oferit de Comisia Europeană. Aceasta a considerat că o parte din ajutorul suplimentar va duce la perturbarea concurenței intracomunitare, adoptând astfel o decizie parțial negativă pentru suma de 123 mil euro.

2.5 Principalii actori implicați în politică în domeniul concurenței

Instituția responsabilă la nivel comunitar de modul în care este implementată PDC este Comisia Europeană.

Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simplă, asemenea unui organism colectiv. Aceste decizii sunt pregătite de Direcția Generală pentru Concurență, DG COMP (anterior cunoscută sub numele de DG IV), care raportează comisarului responsabil cu PDC. Comisia poate fi sesizată într-o problemă privind concurența fie prin notificare, fie urmare a unei plângeri înaintate de o firmă sau un stat, fie poate acționa din proprie inițiativă („ex officio”) pentru a investiga anumite situații specifice sau chiar un întreg sector economic. Comisia poate penaliza orice încălcări ale regulilor privind concurența, penalizările putând reprezenta până la 10% din veniturile companiei incriminate.

Ultimul arbitru, și cel care poate decide dacă acțiunea Comisiei a fost în limitele puterilor stabilite în mod legal este Curtea Europeană de Justiție 

În afara Comisiei, în cadrul PDC acționează și autoritățile naționale investite cu competențe în acest domeniu. Ca urmare a propunerilor venite din partea Comisiei, de descentralizare a PDC, rolul autorităților naționale din domeniul concurenței va crește în mod semnificativ.

Acordurile încheiate între firme care pot intra în conflict cu clauzele Tratatului de la Roma și Tratatului de la Maastricht, trebuie anunțate mai întâi Comisiei. Cererile pot fi de “derogare negativă “, libera concurență nu este amenințată, sau de “scutire”, scutește un acord restrictiv de interzicere totală, dacă se poate demonstra că acesta aduce beneficii publice.

Tratatul de la Lisabona nu schimbă rolul central al Politicii de Concurență în cadrul UE.

Art.3(g) a TCE specifică faptul că “activitățile comunitare” trebuie să includă “un sistem care să garanteze că concurența pe piața internă nu este distorsionată.” Tratatul de la Lisabona elimină acest articol însă prevede că piața internă “include un sistem care să garanteze că nu se denaturează concurența”. În ultimii ani, UE a întreprins o sumă substanțială de inițiative și reforme în domeniul politicii de concurență. Reformele politice cheie au fost întreprinse în domeniul controlului concentrărilor și antitrust. În plus, Comisia, conform art.86 al Tratatului, a liberalizat industrii precum telecomunicații, energie, transport și servicii poștale. În zona de control a ajutoarelor de stat a fost introdus așa-numitul “test comparativ” al efectelor pozitive (beneficii aduse) și negative (denaturări ale concurenței) pe baza cărora sunt evaluate ajutoarele de stat.

Un reper important îl constituie anul 2008, an în care Comisia a adoptat Cartea albă privind acțiunile în despăgubire pentru cazurile de încălcare a normelor antitrust, pentru a stimula și a concentra în mai mare măsură discuțiile privind aceste acțiuni în despăgubire prin prezentarea de recomandări concrete pentru un sistem eficient de despăgubire a persoanelor care au suferit prejudicii în urma încălcării normelor antitrust în Europa.

 În cursul anului 2009, Uniunea Europeană, la fel ca restul lumii, s-a confruntat cu o criză financiară și economică deosebit de gravă. De la începutul crizei, obiectivele urmărite de Comisie în ceea ce privește aplicarea normelor în domeniul concurenței au urmat două direcții: în primul rând, sprijinirea stabilității financiare prin conferirea, cât mai rapid posibil, a certitudinii juridice pentru măsurile de salvare luate de către statele membre ale UE; în al doilea rând, menținerea unor condiții de egalitate în Europa și garantarea faptului că măsurile naționale nu vor crea probleme altor state membre.

Între octombrie 2008 și august 2009, Comisia a adoptat patru comunicări prin care indica modul în care va aplica normele privind ajutoarele de stat în cazul măsurilor guvernamentale de sprijinire a sectorului financiar în contextul crizei actuale. Comisia s-a confruntat cu numeroase notificări de măsuri de ajutor de urgență din partea statelor membre și a reacționat într-un timp extrem de scurt, realocând angajați extrem de dedicați și recrutând temporar noi resurse umane.

Între octombrie 2008 și sfârșitul anului 2009 Comisia a aprobat măsuri de ajutor de stat pentru instituțiile financiare în valoare de aproximativ 3,63 de mii de miliarde de euro (echivalentul a 29 % din PIB-ul UE-27).

Reforma politicii în domeniul concurenței:

Politica în domeniul concurenței, ale cărei obiective și proceduri au rămas în linii mari nemodificate de la începutul procesului de integrare, se află acum în proces de modernizare și descentralizare. Au fost înfăptuite două mari reforme

adoptarea Regulamentului 1/2003 ce presupune ca, pentru prima dată în istoria UE, sunt împuternicite autoritățile naționale, inclusiv tribunalele naționale, să aplice exceptările conforme cu Art.81(3) împreună cu interdicțiile prevăzute de Art.81(1) și 82. Acordarea exceptărilor a reprezentat întotdeauna o prerogativă a Comisiei. Pentru prima oară, autoritățile naționale au obligația să aplice legislația comunitară în locul celei naționale ori de câte ori comerțul frontalier este afectat

reforma privind concentrările ce vizează creșterea transparenței procesului de decizie, va întări sistemul de verificare și control, precum și dreptul părților implicate în concentrare de a fi ascultate pe parcursul investigațiilor.

Pe măsură ce se afirma construcția europeană, noi obiective au fost integrate în interpretarea regulilor de concurență, în special după Tratatul de la Maastricht: protecția și interesele consumatorilor, progresul tehnic, protecția mediului sau promovarea întreprinderilor mici și mijlocii.

Odată cu Tratatul de la Lisabona sunt mai vizibile preocupările asupra creșterii durabile a nivelului de ocupare a forței de muncă și un grad ridicat al protecției sociale.

3. „ISTORIA” OLIGOPOLULUI

În dezvoltarea istorică a studiilor teoretice cu privire la oligopol se disting doua faze.

În cadrul primei faze, denumită și tradițională, analiza a fost așezată pe studiul concurenței și a monopolului. Deoarece problemele decizionale ale oligopolului sunt mult mai complexe decât cele ale întreprinderii monopoliste sau ale celei concurențiale, protagoniștii acestei faze, folosind un instrumentar de lucru foarte simplificat, au sfârșit prin a reduce piața oligopolistă la un caz particular al pieței monopoliste.

Între aceștia la loc de frunte s-au situat Augustin Cournot (1801-1877), F.Y. Edgeworth si H. von Stackelberg căruia îi și datorăm o primă clasificare a formelor de piață. Premisa de bază de la care au pornit ei a fost următoarea: fiecare întreprindere adopta decizii de producție presupunând că rivalii săi potențiali nu-și modifică nivelul lor de producție. Dar, în acest caz, într-adevăr oligopolul este redus la o suma de „mici” monopoluri.

A doua faza începe cu scoaterea în evidență a inconsistenței ipotezelor simplificatoare proprii teoriei tradiționale și a cunoscut, la rândul ei, două direcții de acțiune.

Prima direcție se distinge prin aplicarea teoriei jocurilor în studiul comportamentului oligopolului, îndeosebi după publicarea în anul 1944 a cărții „Theory of Games and Economic Behaviour” a marelui matematician J. von Neuman și a economistului O. Morgenstern.

A doua direcție se delimitează net de aportul teoriei tradiționale care, în bună parte, se limita să studieze comportamentul oligopolului mai mult pe cale deductivă, plecând, așa cum arătam mai sus, de la unele prezumții cu caracter general. Această ultimă direcție alege, în schimb, calea elaborării unor modele de comportament ale oligopolului cât mai apropiate de situația reală. Se disting, în această privință, contribuțiile aduse de economistul italian Sylos Labini și a americanilor J. Bain și F. Modigliani.

După opinia acestora, în timp ce pentru libera concurență și monopoluri este posibilă formularea unor legi de funcționare bine definite și univoce, pentru oligopol este practic imposibil de a se desprinde o serie de legi cu aplicare universală. Drept urmare, subliniază cei menționați mai sus, sarcina cercetării teoretice este aceea de a reflecta cât mai fidel posibil asupra marii bogății de aspecte ale pieței reale.

Oligopolul este o structură de piață caracterizată prin existența unui număr mic de întreprinderi față de un număr mare de cumpărători. De regulă înregistram o situație de oligopol atunci când piața este dominată de câțiva producători sau vânzători a căror putere economică este suficient de mare pentru a putea influența prețul pieței. În același timp, acești producători pot realiza și unele înțelegeri între ei de natură economică.

Dat fiind numărul restrâns de întreprinderi concurente, noua formă de piață se caracterizează înainte de toate prin faptul că fiecare întreprinzător trebuie să țină seamă de data aceasta de reacțiile ce le vor avea celelalte firme, la orice decizie economică majoră luată.

3.1 CEA MAI SIMPLĂ FORMĂ DE OLIGOPOL – DUOPOLUL

Până de curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul duopolului. El corespunde acelei forme de piață în cadrul căreia o marfă omogenă este oferită de numai doi producători unei mulțimi de cumpărători.

Cournot analizează, în 1838, cazul a două izvoare de apă minerală care aparțineau unor proprietari diferiți, iar modelele teoretice abordate de acest autor, apoi de Bertrand, Edgeworth sau Stackelberg au o bază comună : ele introduc idea de “funcție de reacție”. Adică, trebuie formulat modul în care o întreprindere dată reacționează la deciziile rivalelor sale.

Este cazul așa-numitului duopol simetric. Soluțiile date acestei probleme sunt diferite. După unii autori (Bowley) ea este pur și simplu lipsită de soluție de vreme ce pe piață se găsesc numai doi ofertanți. Aceștia se vor concura între ei până cel mai slab va fi eliminat de pe piață. Din aceasta cauză, afirmă unii cercetători, duopolul ar fi o formă de piață tranzitorie, destinată a crea condițiile apariției monopolului absolut al producătorului cu forța financiară cea mai mare. În schimb, A. Cournot și F.Y. Edgeworth, recurgând la unele ipoteze particulare, au prezentat unele soluții și pentru acest gen de piață, soluții care le-ar permite ambelor firme să existe timp îndelungat.

3.2 Duopolul simetric de dublă dependență (Duopolul Cournot)

Un asemenea duopol presupune ca fiecare dintre cei doi agenți economici refuză să se domine unul pe celălalt. Fiecare adoptă o atitudine de așteptare și consideră ca fiind dată oferta firmei concurente.

Cum se stabilește echilibrul în cazul unui comportament de dublă dependență?  Pentru a simplifica, pe diagramă curbele de reacție sunt trasate sub forma unor drepte.

Se presupune că la un moment dat, firma B oferă cantitatea QB1. Firma A, dorind  să se adapteze, reacționează și își stabilește cantitatea optimă a ofertei QA1.

Pentru aceasta scade QB din funcția sa de cerere și pune semnul egalității între venitul marginal și costul marginal.

La această ofertă, firma B reacționează și își stabilește  cantitatea ofertei la QB2 și reacția firmei A este corespunzătoare și așa mai departe. În acest fel se amorsează un proces complex ce rezultă din reacțiile succesive ale fiecărei firme la ofertele concurenței sale. Punctele de pe fiecare dreaptă (fig. 8.3) reprezintă producții optime ale unei firme în raport cu producțiile optime ale celeilalte firme. Funcțiile pe care ele le reprezintă se denumesc funcții de reacție:

Q1 = f(Q2)  și   Q2 = f(Q1).

În punctul de intersecție C situația se stabilizează și el reprezintă un punct de echilibru în care nu se mai produce nici o reacție.

Cei doi agenți își maximizează profiturile, fiind situați pe curbele lor de reacție în punctul în care nu mai acționează pentru a-și modifica cantitățile produse, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o situație de echilibru stabil.

O repartizare a resurselor de așa natură încât un individ să nu fie interesat să o modifice printr-o acțiune unilaterală reprezintă o stare de echilibru Cournot.

Figura 1 Stare de echilibru Cournot

3.3 Duopolul asimetric ( STACKELBERG)

Duopolul de tip Stackelberg are la bază ipoteza că unul din concurenți adoptă o atitudine de lider, iar altul are un comportament de dependență, de satelit. Prima firma stabilește volumul propriei producții, considerând că a doua firmă își adaptează producția în funcție de decizia sa. Ea adoptă strategia proprie încât, ținând seama de reacția celei de-a doua firme, oferta globală și prețul permit atingerea acestui obiectiv. Pentru aceasta este necesar să se introducă funcția ofertei în funcția profitului.

Mecanismul de realizare a echilibrului Stackelberg se prezintă în fig. 4 și explicarea sa implică apelarea la liniile de reacție sau de izoprofit. Linia de reacție a unei firme este reprezentarea grafica a funcției sale de reacție ce definește nivelul ofertei sale care maximizează profitul obținut pentru orice nivel al ofertei celeilalte firme. Izoprofitul reprezintă mulțimea combinațiilor (Q1, Q2) ce asigură același profit.

O firmă realizează profitul maxim în punctul în care linia sa de reacție este tangentă la curba izoprofitului.

Figura 2 Lupta pentru dobândirea poziției de lider în duopolul de tip Stackelberg.

Se consideră că punctul inițial este o stare de echilibru de tip Cournot definită de punctul E și firma A produce cantitatea Q1 care îi maximizează profitul, anticipând că firma A produce Q2. Deoarece firma A este perfect informată de reacțiile lui B, ea poate refuza o adaptare pentru a alege o strategie de maximizare a profitului care să țină seama de totalitatea posibilităților firma B’. Dacă firma A a fixat producția la un nivel care îi maximizează profitul, firma B cu un comportament de satelit se va adapta oferind o producție, al cărei nivel rezultă dintr-un proces de ajustare.

3.4 CONCENTRĂRI ECONOMICE: DEFINIRE, EXCEPȚII ȘI FAPTE INTERZISE

Una din atribuțiile Consiliului Concurenței este de a veghea împotriva creării unor concentrări economice – agenți economici cu poziție dominantă pe piață – care pot conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească și care au efecte nefavorabile asupra consumatorilor.

Concentrările economice sunt operațiuni care se pot realiza pe calea fuzionării sau a dobândirii, direct sau indirect, a controlului unuia sau mai multor agenți economici.

Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic care fie operează transferul proprietății sau al folosinței asupra totalității ori a unei părți a bunurilor, drepturilor și obligațiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenți economici de a exercita, direct sau indirect, o influență determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alți agenți economici.

O operațiune de concentrare economică are loc atunci când:

doi sau mai mulți agenți economici, anterior independenți, fuzionează;

una sau mai multe persoane care dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulți agenți economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alți agenți economici ori asupra unor părți ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace.

Fuziunea este combinarea a doi sau mai mulți agenți economici într-unul singur, cu scopul creșterii eficienței și uneori de a evita concurența.

Ce este politica în domeniul concurenței?

Concurența este denumirea specifică dată relațiilor dintre toți cei care acționează pe aceeași piață pentru realizarea propriilor interese în condiții de libertate economică. Aceasta exprimă rivalitatea, disputa, dintre entitățile economice respective care urmăresc același scop și de aceea interesele lor devin contradictorii. În căutările lor, unitățile economice realizează inovații tehnico-științifice, își perfecționează activitățile și pregătirea, elaborează soluții pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, dezvoltă și diversifică producția, contribuind astfel la progresul societății.

Prin natura sa, concurența este considerată principalul factor al progresului economic și tehnico-științific. Principalul beneficiar al acestui progres este consumatorul, care recepționează efectul benefic al concurenței prin costuri mai scăzute, cantitatea, calitatea și diversitatea bunurilor, promptitudinea cu care acestea îi sunt oferite, facilitățile care i se acordă, în condiții de raționalitate economică, pentru a-și maximiza satisfacția. Datorită acestor consecințe, concurența reprezintă o condiție fundamentală a economiei de piață.

Obiectivul principal al politicii concurenței, îndeosebi al legislației în domeniu, îl constituie protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial care să solicite agenții economici în direcția eficientizării activității lor economice și să promoveze interesele consumatorilor pentru asigurarea bunăstării acestora.

În sensul Legii Concurenței nr. 21/1996, republicată, controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte elemente care conferă posibilitatea de a exercita o influență determinantă asupra unui agent economic, în special din drepturi de proprietate sau de folosință asupra totalității ori a unei părți a bunurilor unui agent economic și drepturi sau contracte care conferă o influență determinantă asupra constituirii, deliberărilor ori deciziilor organelor unui agent economic.

Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

Pentru stabilirea compatibilității lor cu un mediu concurențial normal, operațiunile de concentrare economică se apreciază după următoarele criterii:

necesitatea de a menține și de a dezvolta concurența pe piața românească, ținând seama de structura tuturor piețelor în cauză și de concurența existentă sau potențială dintre agenții economici situați în România sau în străinătate;

cota de piață deținută de către agenții economici în cauză, puterea lor economică și financiară;

alternativele disponibile pentru furnizori și utilizatori, accesul lor la piețe și la surse de aprovizionare, precum și orice bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la intrarea pe piață

tendința cererii și a ofertei pentru bunurile și serviciile în cauză;

măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;

contribuția la progresul tehnic și economic.

Concentrările economice susceptibile a conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia pot fi autorizate dacă părțile interesate în operațiunea de concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

operațiunea de concentrare urmează a contribui la creșterea eficienței economice, la ameliorarea producției, distribuției sau progresului tehnic ori la creșterea competitivității la export;

efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenței;

de avantajele rezultate profită și consumatorii, în special prin prețuri reale mai reduse.

3.4.1 Excepții și fapte interzise

Aceste prevederi nu se aplică operațiunilor de concentrare economică, atunci când cifra de afaceri cumulată a agenților economici implicați nu depășește echivalentul în lei a 10.000.000 euro și nu există cel puțin doi agenți economici implicați în operațiune care să realizeze pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro.

Concentrările economice care depășesc pragurile prevăzute mai sus sunt supuse controlului și trebuie notificate Consiliului Concurenței. Concentrările economice care se realizează prin fuziunea a doi sau mai multor agenți economici trebuie notificate de către fiecare dintre părțile implicate.

În celelalte cazuri, notificarea trebuie să fie înaintată de către persoana, agentul economic sau agenții economici care dobândesc controlul asupra unuia sau mai multor agenți economici ori asupra unor părți ale acestora.

În termen de 30 de zile de la data la care notificarea unei operațiuni de concentrare economică este completă, Consiliul Concurenței:

Va emite o decizie de neintervenție, când va ajunge la concluzia că operațiunea de concentrare economică notificată nu cade sub incidența prezentei legi;

Va emite o decizie de neobiecțiune, când va constata că, deși operațiunea de concentrare economică notificată cade sub incidența prezentei legi, nu există îndoieli serioase privind compatibilitatea cu un mediu concurențial normal;

Va decide deschiderea unei investigații, când va constata că operațiunea de concentrare economică notificată cade sub incidența prezentei legi și prezintă îndoieli serioase privind compatibilitatea cu un mediu concurențial normal.

În acest caz, în termen de maximum 5 luni, Consiliul Concurenței:

Va emite o decizie de refuz, dacă prin operațiunea de concentrare economică se creează sau se consolidează o poziție dominantă;

Va emite o decizie de autorizare, dacă prin operațiunea de concentrare economică nu se creează și nici nu se consolidează o poziție dominantă;

Va emite o decizie prin care stabilește obligațiile și/sau condițiile ce trebuie îndeplinite pentru autorizarea operațiunii de concentrare economică, dacă se constată că aceasta, cu modificările respective, ar putea fi compatibilă cu un mediu concurențial normal.

Este interzisă punerea în aplicare a unei operațiuni de concentrare economică până la emiterea de către Consiliul Concurenței a unei decizii.

Totuși, Consiliul Concurenței poate acorda, la cerere, o derogare de la această regulă în cazul în care cererea de acordare a derogării este motivată, și se va ține cont de efectele suspendării concentrării economice asupra unuia sau mai multora dintre agenții economici implicați în operațiune, asupra unei terțe părți, precum și de efectele asupra concurenței. Această derogare poate fi condiționată de impunerea unor obligații ce trebuie îndeplinite de către părți și poate fi acordată oricând, atât anterior, cât și ulterior notificării.

În România, legea anti-trust a primit mai multe up-date-uri de-a lungul timpului.

Amintim aici de Ordonanța din 8 iulie 2010 care clarifică și simplifică caracterizarea grupărilor de tip trust economic.

Astfel, a fost simplificată metoda de calcul a taxei pentru autorizarea unei concentrări economice, în sensul că reprezintă 0,04% din cifra de afaceri totală pe teritoriul României, dar nu poate fi mai mare de 100.000 Euro (echivalent lei). Potrivit legislației anterioare, taxa de autorizare reprezenta 0,1% din cifra de afaceri realizată pe piața pe care avea loc concentrarea economică.

Această modificare vine în sprijinul companiilor, care nu vor mai fi nevoite să își calculeze cifra de afaceri doar pe un segment al activității lor, separat de cifra de afaceri totală.

Actul normativ introduce modificări importante referitoare la testul de compatibilitate a concentrărilor economice cu un mediu concurențial normal, trecându-se de la „testul de dominanță”, la testul SIEC (substantial impediment of effective competition test).

Potrivit prevederilor anterioare, Consiliul Concurenței determina mai întâi aspectele legate de crearea sau consolidarea unei poziții dominante ca rezultat al concentrării, după care analiza efectele legate de împiedicarea semnificativă a concurenței efective.

Noile reglementări, pun accent pe efectele concentrării economice asupra mediului concurențial, crearea sau consolidarea unei poziții dominante nereprezentând, obligatoriu, forme de restrângere a concurenței.

3.5 Exemple din activitatea Consiliului Concurenței din România

În România, în decursul celor 15 ani de activitate, Consiliul Concurenței și-a îmbunătățit modul de implementare a legislației și și-a intensificat eforturile în scopul identificării și sancționării practicilor anticoncurențiale.

Astfel, din 1997 și până în prezent, au fost declanșate 268 investigații, din care 47,3% reprezintă autosesizări.

Figura 3 sursa: www.legeaz.net

Din totalul de 268 de investigații, 67,5% au avut ca obiect practicile anticoncurențiale, respectiv înțelegeri între companii și abuz de poziție dominantă.

Figura 4 sursa: www.legeaz.net

Observații:

Decizii emise: din 1997 până în prezent, Consiliul Concurenței a emis un număr de 3.646 de decizii din care 444 decizii de sancționare.

Menționăm faptul că, până la sfârșitul anului 2003, se emiteau decizii distincte pentru constatarea încălcării legii și pentru sancționarea companiilor. Din 2004, odată cu modificarea Legii Concurenței, această metodologie a fot schimbată, fiind emisă o singură decizie atât pentru constatare, cât și pentru sancționare. Schimbarea de metodologie și eliminarea unor obligații de notificare au condus la scăderea numărului de decizii emise.

4. Carteluri economice

4.1 Definiția cartelurilor economice

Un cartel este definit ca un grup de firme care se reunește pentru a lua decizii de ieșire și de preț. Condițiile care dau naștere la o piață de oligopol sunt, de asemenea, să conducă la formarea unui cartel; în special, cartelurile au tendința de a apărea în piețele în care există câteva firme și fiecare firmă are o pondere semnificativă a pieței.

4.2 Clasificarea înțelegerilor de tip cartel economic

În funcție de obiective și de piața pe care acționează, sunt definite patru forme de cartel:

Cartelul național

Cartelul internațional

Cartelurile pentru import

IV. Cartelurile de export

4.2.1. Cartelurile economice naționale

Se formează atunci când doi sau mai mulți producători sau distribuitori se unesc printr-o înțelegere, în scopul controlării lanțului de producție sau de distribuție și a rețelei de servicii de după vânzare, la nivelul pieței unei țări.

4.2.2 Cartelurile economice internaționale

Se formează atunci când întreprinderi din țări diferite se unesc pentru a fixa prețuri și a-și împărți piața sau pentru a prelua, pe rând, comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate. Ca urmare, concurența este limitată, prețurile sunt ridicate, producția este restricționată, iar piețele sunt alocate în beneficiul privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin carteluri naționale, iar punerea în aplicare a legii concurenței trebuie să caute asigurarea unei soluții pentru combaterea cartelurilor internaționale.

4.2.3 Cartelurile economice de import

Funcționează adesea ca o organizație unică care cumpără în mod centralizat o materie primă pentru a o furniza, apoi, unei anumite ramuri a industriei. Pot fi înființate pentru contrabalansarea puterii de piață a cartelurilor de export din alte țări. Formarea de carteluri de către importatori sau cumpărători și mecanismele similare (cum ar fi boicotarea sau refuzul colectiv de a negocia cu concurenții străini) sunt evident îngrijorătoare din punct de vedere al accesului pe piață. Acest fenomen înglobează comportamente aparente, cum ar fi excluderea concurenților străini din asociațiile profesionale sau acceptarea lor în anumite condiții discriminatorii. Formele mai dure ale acestui tip de cartel sunt: fixarea prețurilor, controlul asupra producției, împărțirea piețelor și alocarea consumatorilor, aspecte care sunt interzise prin legislația de concurență și, de asemenea, adesea ambiguu formulate. În unele jurisdicții cartelurile pentru import pot fi permise dacă importatorii se confruntă cu poziția dominantă a furnizorilor străini, iar concurența pe piețele interne nu este supusă unor constrângeri substanțiale.

4.2.4 Cartelurile economice de export

Se pot distinge două categorii: de carteluri de export „pure” care vizează numai piețele externe și cartelurile de export „mixte” care restrâng concurența atât pe piața internă, cât și pe piețele externe.

Marea majoritate a țărilor consideră că acele carteluri de export pure nu intră în sfera dreptului de concurență din două motive: fie consideră că nu țin de legislația națională, fie le exclud în mod expres de la aplicarea legislației concurenței. Cartelurile de export mixte sunt în general supuse acelorași prescripții sau interdicții ca și cartelurile care afectează numai piața internă, dar anumite țări acordă excepții particulare, atunci când efectul de restrângere a concurenței pe piața internă este unul secundar, în raport cu restrângerea activității de export.

4.3 Analiza înțelegerilor de tip carteluri economice

În SUA, cartelurile sunt ilegale; cu toate acestea, pe plan internațional, nu există restricții cu privire la formarea de cartel.

Organizația țărilor exportatoare de petrol (OPEC) este, probabil, cel mai cunoscut exemplu al unui cartel internațional. Membrii OPEC se întâlnesc regulat pentru a decide cât de mult petrol se va permite să producă fiecărui membru al înțelegerii.

Firmele de oligopol se alătură unui cartel pentru a crește puterea lor pe piață, iar membrii să lucreze împreună pentru a stabili de comun acord nivelul de ieșire pe care fiecare membru îl va produce și/sau prețul pe care fiecare membru îl va percepe. Lucrând împreună, membrii cartelului sunt capabili să se comporte ca un monopolist.

De exemplu, în cazul în care fiecare firmă într-un oligopol vinde un produs nediferențiat cum ar fi petrolul, curba cererii cu care se confruntă fiecare firmă va fi orizontală, la prețul pieței.

În cazul în care, cu toate acestea, firmele producătoare de petrol formează un cartel ca OPEC pentru a stabili producția și prețul pentru fiecare, se vor confrunta toate cu o curbă a cererii pe piață în jos-pantă, la fel ca un monopolist. De fapt, decizia pentru obținerea profitului maxim a cartelului este aceeași ca cea a unui monopolist, după cum se arată în figura 5.

Membrii cartelului aleg producția lor combinată la nivelul la care venitul lor marginal combinat este egal cu costul lor marginal combinat. Prețul decis de cartel este determinat de curba cererii de pe piață la nivelul de ieșire ales de cartel. Profiturile cartelului sunt egale cu suprafața dreptunghiulară ABCD etichetată în Figura 5.

Rețineți că un cartel, ca un monopolist, va alege să producă mai puțin (rezultate mai mici) de ieșire și să perceapă un preț mai mare decât s-ar fi găsit într-o piață perfect competitivă.

Odată stabilit, cartelurile sunt greu de întreținut. Problema este că membrii cartelului vor fi tentați să trișeze la acordul lor pentru a limita producția. Prin creșterea producției și implicit a rezultatelor financiare, un membru cartel poate crește cota de profit a înțelegerii.

Prin urmare, există un stimulent built-in pentru fiecare membru cartel să trișeze. Desigur, în cazul în care toți membrii trișează, cartelul ar înceta de a câștiga profituri de monopol și nu ar mai fi nici un stimulent pentru firmele să rămână în cadrul înțelegerii.

Problema înșelăciunii a afectat cartelului OPEC, precum și alte carteluri și poate explica de ce există atât de puține carteluri.

Maximizarea profiturilor în cadrul cartelurilor economice

Figura 5

4.4 Aspecte juridice ale CE privind înțelegerile dintre firme

Comisia Europeană, urmărind realizarea tuturor eforturile sale pentru ca moneda euro să se nască într-un mediu economic, sănătos și dinamic, a susținut și consolidat funcționarea pieței unice, acționând asupra structurii piețelor și urmărind sever practicile anticoncurențiale.

Practicile anticoncurențiale de afaceri, cunoscute sub denumirea de "practici de restricționare a afacerilor", au fost enunțate pentru prima dată cu 60 de ani în urmă, prin Carta de la Havana (1947). Ele nu reprezintă un lucru nou pentru Uniunea Europeană, deoarece, începând cu 1958 regulile comunitare de concurență au constituit o unealtă indispensabilă pentru realizarea pieței unice europene și pentru garantarea că aceasta devine și rămâne o realitate. In absența unui control al operațiunilor de concentrare, accesul pe piețele naționale ar deveni foarte dificil pentru noii veniți din interiorul sau din exteriorul Comunității. Totuși, atunci când asemenea practici sunt utilizate, ele sunt mult mai dificil de combătut.

În cadrul statelor membre, se aplică atât legislația națională, cât și cea comunitară cu privire la carteluri. În ceea ce privește legislația europeană, dispoziția relevantă este articolul 101 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, iar Regulamentul Consiliului nr. 1/2003 conține regulile de implementare privind procedurile de aplicare, care înlocuiește Regulamentul Consiliului 17/1962.

Articolul 101 se poate aplica și înțelegerilor încheiate de către firme care sunt localizate în afara Uniunii Europene, dar a căror acțiune afectează piața comună.

Baza juridică – Art. 101:

(1) Sunt incompatibile cu piața comună și sunt interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asociațiilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul între statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenței în interiorul pieței comune, și mai ales cele care constau în:

a) fixarea directă sau indirectă a prețurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiții de tranzacție,

b limitarea sau controlul producției, a desfacerii, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor,

c) repartizarea piețelor sau a surselor de aprovizionare,

d) aplicarea unor condiții inegale la prețuri echivalente față de partenerii comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurențial,

e) condiționarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestații suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte.

(2) Acordurile sau deciziile interzise în virtutea prezentului articol sunt nule de drept.

(3) Totuși, dispozițiile paragrafului 1 pot fi declarate inaplicabile:

– oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi ;

– oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociațiilor de întreprinderi;

– oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la ameliorarea producției sau distribuirii produselor, la promovarea progresului tehnic sau economic, rezervând în același timp utilizatorilor o parte echitabilă din profitul realizat și fără:

a) să impună întreprinderilor interesate restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestui obiectiv,

b) să dea întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența pentru o parte substanțială a produselor în cauză.

4.4.1 Acordurile orizontale

Cooperarea între firme se numește orizontală dacă se realizează între firme care operează la același nivel al lanțului de producție – între producători, angrosiști sau detailiști. Unele cooperări orizontale încalcă regulile politicii de concurență europene: înțelegerile explicite de creștere a prețului, rezervarea unor arii particulare pentru anumite firme (în special atunci când piețele sunt împărțite în interiorul frontierelor naționale) sau instalarea unor bariere la intrare pentru firmele din afara înțelegerii.

Înainte de Tratatul de la Roma, multe state membre dețineau un control asupra cartelurilor și coluziunilor, care nu erau considerate ilegale. Cartelurile erau obligate să fie înregistrate la guvern și puteau fi subiectul unei acțiuni legale dacă se descoperea că acestea se comportă într-un mod contrar interesului public. Datorită contrastului dintre aceste politici de neglijare și interdicția clară a articolului 101, nu este surprinzător că multe din cele mai flagrante exemple de înțelegeri din istoria legislației de concurență europene, au apărut în primii ani ai Comunității, înainte ca afacerile să fie îndeajuns de bine ajustate la noul climat legal.

Un exemplu în acest sens, este înțelegerea franco-japoneză privind fabricarea de rulmenți. Reprezentanți ai asociațiilor de comerț din Japonia și Franța și producătorii de rulmenți s-au întâlnit la Paris în 1972 și au căzut de acord ca firmele din Japonia să crească prețul lor pe piața europeană de la un nivel de 15% la nu mai mult de 10% sub prețul firmelor europene.

Reprezentanții Franței au întocmit procese verbale asupra discuțiilor purtate care au ajuns, în cursul investigațiilor, în mâinile Comisiei europene. Rezultatul a fost o decizie luată de Comisie, prin care se stabilea încălcarea articolului 101 de către această înțelegere.

Directorii, care manifestau un interes sporit pentru evitarea rivalității viguroase dintre ei, au învățat repede să nu lase la îndemână asemenea dovezi cu privire la coluziune, ceea ce a creat o mare dificultate pentru politica de concurență, deoarece, atunci când numărul de firme ofertante pe piață este relativ mic, aceștia pot teoretic să obțină rezultate coluzive (restrângerea producției, creșterea prețurilor), fără să se angajeze într-un comportament ilegal.

Autoritățile de concurență pot observa efecte ale pieței care reflectă cu siguranță o înțelegere, dar pentru a avea succes o acțiune legală trebuie să dețină dovezi cu privire la acțiunea comună care să fie acceptate de justiție. Asemenea dovezi sunt de cele mai multe ori greu de obținut.

Decizia Curții europene de justiție, cu privire la cazul Wood Pulp, ilustrează aceste probleme. In perioada acoperită de investigare, comunitatea europeană era aprovizionată cu materie primă necesară producției de hârtie, de către firme localizate în America de Nord și Europa de Nord.

Comisia europeană s-a bazat pe anumiți factori pentru a justifica concluziile ei, adică firmele implicate în acest caz au încălcat articolul 101 (1) al Tratatului CE, fiind implicate în practici concertate. Unii dintre producătorii din SUA erau membrii ai unui cartel de export. Un anumit număr de firme erau membre a unei asociații de comerț, cu sediul în Elveția, care reprezenta forumul pentru întâlniri regulate la care acestea schimbau informații cu privire la prețuri și formulau politicile de preț.

Comisia s-a bazat pe faptul că prețurile stabilite de diferite firme urmau, în același timp, o evoluție în creștere sau descreștere, în ciuda faptului că ele aveau sediul în țări diferite.

„Faptul că adresarea acestei decizii a coordonat comportamentul lor pe piață contrar cu articolul 101 (1) din Tratatul CEE, este dovedit de … comportamentul lor paralel între anii 1975 și 1981, care, în lumina condițiilor obținute pe piață … nu poate fi explicat ca fiind independent, alegând o conduită paralelă, într-o situație precisă de oligopol.”

CEJ nu a acceptat această concluzie. În timp ce schimbarea paralelă de prețuri poate fi rezultatul unei înțelegeri, aceasta poate să apară și ca urmare a combinării unui grad ridicat de transparență – prețurile cunoscute în toată lumea și noutatea schimbării lor care circulă rapid, cu structura de oligopol a pieței. Pentru Curte, dovada prețurilor paralele, în combinație cu alți factori, poate justifica o descoperire a concentrării, dar în acest caz celelalte dovezi adunate de către Comisie nu au fost suficiente.

Acesta este un exemplu al problemei generale privind oligopolul cu care se confruntă autoritățile de concurență: în situația în care o piață este caracterizată de o structură de oligopol, firmele pot obține rezultate coluzive (producție limitată, prețuri ridicate) fără să se angajeze într-un comportament care este ilegal.

Problema oligopolului ridică cel puțin două dificultăți pentru politica de concurență. Prima este cea a dovezii: chiar dacă firmele de pe o piață oligopolistă se înțeleg în sens legal, poate fi dificil să se obțină dovezi suficiente ale înțelegerii.

Cea de-a doua problemă este una de remediu. Dacă firmele se înțeleg, li se poate ordona să nu mai continue și acestea pot fi subiectul unor amenzi destul de mari astfel încât ele vor decide că este spre binele lor să procedeze în acest fel. Dar firmele din industriile caracterizate de oligopol vor fi capabile să restrângă concurența dintre ele fără să se înțeleagă; echilibrul pieței de oligopol în care firmele nu se înțeleg poate fi apropiat de cel al monopolului.

Dacă acesta este rezultatul în urma deciziilor independente ale firmelor, probabil că autoritățile de concurență nu pot lua măsuri.

Structura de piață este determinată, la rândul ei, de forțele de piață și există unele industrii pentru care echilibrul de piață se obține într-o structură de oligopol.

Această observație sugerează o implicație clară a problemei oligopolului pentru politica de concurentă. Deoarece există dificultăți practice în influențarea conduitei afacerilor pe piețele oligopoliste, autoritățile de concurență trebuie să fie prudente în ceea ce privește structura pieței.

4.4.2 Tipuri de acorduri de cooperare orizontală

Acordurile de cercetare-dezvoltare – pot prevedea executarea anumitor activități de cercetare și de dezvoltare, de îmbunătățire în comun a tehnicilor existente sau o cooperare în materie de cercetare, de dezvoltare și de comercializare de produse cu totul noi. Din punctul de vedere al concurenței, cooperarea în materie de cercetare și dezvoltare reduce costurile inițiale, permite un schimb mutual de idei și favorizează dezvoltarea mai rapidă a produselor și a tehnicilor. În anumite cazuri, aceste acorduri pot antrena efecte restrictive asupra concurenței la nivelul prețurilor, al producției, inovației, diversității sau calității produselor.

Acordurile de producție – se pot distinge trei categorii:

Acordurile de producție în comun, în virtutea cărora părțile acceptă să fabrice anumite produse în comun.

Acorduri de specializare (unilaterală sau reciprocă), în virtutea cărora părțile acceptă, pe o bază unilaterală sau reciprocă, de a ceda fabricarea unui produs dat și de a-l cumpăra de la altă firmă.

Acordurile de subproducție, în virtutea cărora o parte (numită ordonator) cere unei alte părți (numită subproducător) fabricarea unui anumit produs.

Acordurile de achiziționare în comun – grupează produsele care pot fi realizate prin mijlocirea unei societăți controlate în comun sau a unei societăți în care mai multe întreprinderi dețin o mică participare, pe baza unui acord contractual sau unei forme de cooperare mai suple. Din punctul de vedere al concurenței, aceste acorduri sunt deseori încheiate de întreprinderi mici și mijlocii, cu scopul de a le permite cumpărarea unor cantități de produse și obținerea de rabaturi similare cu cele obținute de concurenții lor mai mari. Ele sunt în general favorabile concurenței.

Acordurile de comercializare – sunt îndreptate spre o cooperare între concurenți în ceea ce privește vânzarea, distribuția sau promovarea produselor. Aceste acorduri pot avea obiective foarte diferite în funcție de elementele de comercializare asupra cărora se îndreaptă cooperarea. Printre acordurile de comercializare se numără acordurile de vânzare grupată care implică o determinare în comun a tuturor aspectelor comerciale legate de vânzarea respectivului produs, adică prețul de vânzare, care are efecte restrictive asupra concurenței. Se numără și acordurile îndreptate numai asupra unui aspect particular al comercializării, cum ar fi serviciile post-vânzare sau publicitatea. Acordurile de distribuție sunt tot acorduri de comercializare, dar au caracter vertical.

Acordurile de normalizare – au ca obiectiv principal definirea exigențelor tehnice sau de calitate pe care produsele, procesele sau metodele de producție trebuie să le îndeplinească. Din punctul de vedere al concurenței, este necesar să se verifice că acest gen de acord nu este utilizat pentru alte scopuri care au ca rezultat restrângerea concurenței pe piață.

Acordurile cu privire la mediul înconjurător – sunt acorduri în virtutea cărora părțile se angajează să reducă poluarea, conform legislației privind mediul înconjurător sau cu obiectivele fixate în materie de mediu.

În termeni generali, Comisia este favorabilă în ceea ce privește acest gen de acorduri, însă atunci când acordurile ascund practici anticoncurențiale, trebuie să se aplice regulile de concurență.

4.4.3 Acorduri între firme pe verticală

Cooperarea este verticală dacă are loc între firme care operează la nivele diferite ale lanțului de producție – de exemplu între fabricanți și angrosiști sau între angrosiști și detailiști. Fabricanții și distribuitorii deseori se înțeleg să încheie contracte care cuprind restricții verticale privitoare la: teritorii exclusive (caz în care un fabricant autorizează numai un distribuitor pentru o anumită zonă), achiziționări exclusive (când distribuitorul este de acord să cumpere toată cantitatea dintr-un anumit bun de la un fabricant specificat) sau menținerea prețului de vânzare (când distribuitorul este de acord să vândă la prețul desemnat de către fabricant sau la unul mai mare).

Acordurile verticale au două efecte asupra bunăstării economice: impactul asupra concurenței intra-marcă și asupra concurenței inter-marcă. Acordurile verticale restrictive, cum ar fi aranjamentele de distribuție exclusivă sau menținerea prețului de revânzare, previn, restricționează sau distorsionează concurența intra-marcă. Deși există motive legate de calitate în spatele unor astfel de înțelegeri, aranjamentele pot fi de fapt pro-concurențiale între diferite mărci.

5. Concentrările economice

Una din condițiile de bază pentru existența unei economii de piață funcționale, alături de libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, o reprezintă un mediu concurențial nedistorsionat. Astfel, comercianții, fie la nivel național, fie la nivel comunitar, trebuie să interacționeze pe cât posibil în mod liber, fără influențe negative din partea agenților puternici sau aflați în situații privilegiate, asociațiilor de agenți economici sau a statului. Într-o economie de piață funcțională, respectarea normelor privind concurența asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor și competitivitatea produselor și serviciilor în cadrul economiei respective dar și față de produsele de pe alte piețe.

Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activitățile anticoncurențiale care reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertate între agenții economici, de abuzul de poziție dominantă a unor agenți economici puternici; de asemenea, concurența poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor agenți economici, ceea ce le creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă.

Concentrarea se referă la măsura în care un număr mic de firme sau grupuri de firme dețin un volum important din activitatea economica, exprimat în totalul vânzărilor, activelor sau utilizării forței de muncă.

Concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia sunt interzise și necesită a fi tratate și analizate în mod corespunzător.

Controlul operațiunilor de concentrare s-a realizat pentru prima dată în legislația românească prin Legea nr.21/1996 art. 11-16,prin preluarea,în principal,a dispozițiilor Regulamentului C.E.E nr.4064 din 21 decembrie 1989,dar și a unor elemente semnificative din dreptul francez.

Din păcate, art 11 din lege care ambiționează să instituie o definiție pentru operațiunea de concentrare,este un colaj prea puțin inspirat al textelor în material din ordonanța franceză și din numitul regulament. Potrivit primului alineat al art.11,traducere fidelă a art.39 din legea franceză,concentrarea economică ,,se realizează prin orice act juridic,indiferent de forma acestuia și care,fie operează transferul proprietății sau al folosinței asupra totalității ori a unei părți a bunurilor,drepturilor și obligațiilor unui agent economic,fie că are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenți economici de a exercita,direct sau indirect,o influență determinată asupra unui alt agent economic sau mai multor agenți economici”.

În alineatele (2)-(5) găsim tot în forma integrală definiția concentrării din art.3 paraf. 1-4,din Regulamentul C.E.E nr.4064/1989, așa cum fusese concepută aceasta înainte de modificările introduce prin Regulamentul C.E. nr.1310/1997,astfel, potrivit alin.(2) al art 11:,,O operațiune de concentrare economică are loc atunci când:

a) doi sau mai mulți agenți economici,anterior independenți,fuzionează;

b) una sau mai multe persoane care dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulți agenți economici,dobândesc direct sau indirect controlul asupra uneia sau mai multor agenți economici ori asupra unor părți ale acestora,fie prin luare de participare la capital,fie prin cumpărare de elemente de activ,prin contract sau prin alte mijloace.”

5.1 Denunțarea concentrărilor economice

FORMULAR PRIVIND TRANSMITEREA DE INFORMAȚII CONFIDENȚIALE Referitor la: cazul înregistrat cu nr. ….. la Consiliul Concurenței

Anexa nr. III la Regulamentul nr. 385/2010

În numele întreprinderii A, confirm că întreprinderea A, sub rezerva condițiilor și a limitărilor prevăzute în prezentul formular, este de acord să renunțe la beneficiul confidențialității conferit de art. 62 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare "obligația de confidențialitate"), care împiedică Consiliul Concurenței să divulge către [autoritatea de concurență X] informații confidențiale obținute de la întreprinderea A în legătură cu concentrarea economică propusă cu întreprinderea B.

Mai exact, întreprinderea A este de acord ca autoritatea de concurență din România să transmită către [autoritatea de concurență X] orice documente, declarații, date și informații furnizate de întreprinderea A, precum și propriile analize interne ale Consiliului Concurenței, care conțin sau se referă la materiale furnizate de întreprinderea A, care altfel ar fi interzisă în baza obligației de confidențialitate1.

Această renunțare la beneficiul confidențialității conferit de art. 62 din Legea nr. 21/1996, republicată cu modificările și completările ulterioare, se acordă numai în ceea ce privește divulgarea informațiilor confidențiale către [autoritatea de concurență X] și numai cu condiția ca [autoritatea de concurență X] să le trateze ca informații confidențiale pe care le obține de la Consiliul Concurenței, în conformitate cu termenii din scrisoarea anexată de la [autoritatea de concurență X]2. Acest acord nu constituie o renunțare de către întreprinderea A la drepturile sale în temeiul obligației de confidențialitate cu privire la protecția acordată întreprinderii A împotriva dezvăluirilor directe sau indirecte către orice terțe părți, altele decât [autoritatea de concurență X].

Întreprinderea A furnizează acest formular privind transmiterea de informații confidențiale, cu condiția și înțelegând faptul că, în ceea ce privește informațiile pe care Consiliul Concurenței le obține de la întreprinderea A și le furnizează către [autoritatea de concurență X] în temeiul acestui formular, Consiliul Concurenței va continua să protejeze confidențialitatea acestor informații față de alte părți, în conformitate cu obligația de confidențialitate.

O copie a acestui formular este transmisă către [persoana de contact din autoritatea de concurență X].

Locul și data:

……………

Semnătura:

…………..

Numele și funcția:

…………..

În numele:

…………..

___

Acest formular este destinat pentru acele situații în care se are în vedere o renunțare la beneficiul confidențialității prevăzut de art. 62 din Legea nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la oricare și la toate documentele și informațiile furnizate către Consiliul Concurenței. Pot fi situații în care o astfel de renunțare largă nu se dorește. În aceste cazuri, părțile pot opta pentru o renunțare limitată ca scop, astfel încât să permită autorităților de concurență să discute cu privire la posibilele remedii pe care părțile le au în vedere ori pentru a discuta probleme specifice, cum ar fi definirea pieței produsului sau barierele la intrarea pe piață.

[Autoritatea de concurență X] ar trebui să furnizeze o scrisoare în care să descrie standardul de protecție a informațiilor confidențiale aplicabil de către aceasta. (În unele cazuri, poate fi suficient pentru părți și Consiliul Concurenței dacă această scrisoare este direcționată către persoana de contact a reprezentanților părților, cu o confirmare scrisă că [autoritatea de concurență X] este de acord cu termenii din acea scrisoare.)

6. Studiu de caz: ANALIZA EX-POST A CONCENTRĂRII LIDL/ PLUS.

La data de 1.11.2010, Consiliul Concurenței a emis o decizie de ne-obiecțiune privind concentrarea economică realizata prin dobândirea controlului în comun de către Lidl Romania GmbH asupra S.C. PLUDI MARKET SRL, TENGELIVIANN REAL ESTATE INTERNATIONAL ROMANIA SCS si TENGELIVIANN REAL ESTATE INTERNATIONAL SRL – respectiv asupra magazinelor PLUS, constatând că, deși operațiunea de concentrare economica notificată cade sub incidenta legii, nu ridică obstacole semnificative in calea concurentei efective pe pietele relevante identificate. ln anul 2012, Consiliul Concurentei (CC) a decis realizarea unei analize ex-post a operațiunii de concentrare, în scopul evaluării impactului deciziei Consiliului pe piata in cauza. ln analiza ex-post, s-au avut in vedere urmatoarele aspecte:

1. evoluția pietelor pe care s-a constatat initial suprapunerea activitatilor partilor si cote de piata combinate peste 15%;

2. intrări de noi concurenti pe pietele astfel identificate si evolutia acestora;

3. analiza asupra marcilor proprii;

4. modificări intervenite pe piata de aprovizionare in urma operatiunii de concentrare economica;

5. schimbări intervenite asupra ofertei de preț in magazinele Plus dupa preluarea de catre Lidl;

6. 1. CE URMAREȘTE SISTEMUL DE CONTROL AL CONCENTRARILOR ECONOMICE ȘI CARE AR FI PUTUT FI ALTERNATIVELE LA DECIZIA CC

Sistemul de control al concentrarilor economice reprezinta un important instrument la indemanaautoritatilor de concurenta, obiectivul urmărit fiind menținerea unei structuri concurențiale a piețelor siprevenirea crearii unor structuri care ar ridica obstacole semnificative în calea concurenței efective, înspecial ca urmare a creării sau consolidării unei poziții dominante.

Concentrarile economice conduc de cele mai multe ori la eficiente crescute, pot permite companiilor sa dezvolte produse noi sau sa reduca costurile de productie sau distributie.

Ca urmare, piețele devin mai concurentială si consumatorii beneficiaza de produse de calitate crescuta si la preturi competitive.

Cu toate acestea, anumite operatiuni pot reduce concurenta pe o anume piata, de obicei prin crearea sau intarirea unei pozitii dominante.

Aceasta situatie se poate concretiza in preturi mai mari pentruconsumatori, reducerea inovatiei sau a posibilitatilor de alegere ale acestora.

Legislatia in domeniul concentrarilor are particularitatea ca este aplicata ex-ante, evaluarea facandu-seasupra comportamentului viitor al entitatii nou-create, evitandu-se astfel prevenirea efectelor negative asupra pietei si asupra consumatorilor.

Avand in vedere cadrul legal existent, setul de decizii pe care CC le poate lua este determinat decomportamentul partilor implicate intr-o operatiune de concentrare economica.

Daca suntem in prezenta unui caz care ar putea ridica ingrijorari de natura concurentiala, CC poate:

1) sa interzica realizarea operatiunii;

2) sa autorizeze concentrarea economica fara conditii;

3) sa autorizeze conditionat operatiunea prin stabilirea de obligații și/sau condiții destinate să asigure respectarea de către părțile implicate a angajamentelor pe care și le-au asumat.

Ca atare, atunci cand este in prezenta unei concentrari economice care ridica ingrijorari concurentiala, in masura in care partile nu isi asuma niciun angajament, singura decizie posibila la indemana CC este interzicerea concentrarii economice.

6.2 METODOLOGII DE ANALIZA EX-POST

În analiza ex-post a unei operatiuni de concentrare economica se pot utiliza mai multe metodologii,respectiv: o analiza de tipul „inainte si dupa" concentrare, o analiza de tipul diferenta in diferente,modele structurale si/sau sondaje realizate la nivelul actorilor din piata si /sau la nivelul consumatorilor.

Prezentul raport se axeaza in principal pe analiza „diferenta in diferente", metoda considerata cea mai potrivita pentru astfel de cazuri, dar abordeaza si analiza inainte si dupa realizarea operatiunii deconcentrare.

Metodologia “diferență în diferențe”, considerată de diverși autori ca fiind cea mai adecvată în astfel de cazuri, des utilizată si de FTCEl si de FT4, constă în compararea a două grupuri de indivizi: grupul tratatși grupul de control.

În cazul analizat, „tratamentul” se referă la preluarea magazinelor Plus (discounter)de către retailerul Lidl (discounter).

Metoda compara diferenta in comportamentul grupului tratat, cudiferenta in comportamentul grupului de control, înainte si dupa tratament (concentrarea).

Importanta analizei consta in faptul ca se pot elimina cât mai bine alți factori ce ar putea influența prețul (cu precădere efectul eventualelor modificări la nivelul cererii, la nivelul costurilor sau în ceea ce priveste politicile comerciale ale întreprinderilor).

6.3 Sumarul cazului

La data de 19.02.2010, Lidl Romania GmbH, WE Beteiligungs GmbH, S.C. Lidl Romania S.R.L -in calitate de cumparatori – si Tengelmann Warenhandelsgesellschaft KG – in calitate de vanzator ~ au semnat contractul de vanzare-cumparare a tuturor partilor sociale ("Contractul") apartinand societatilorPlus/TREI Romania. In acelasi timp, Lidl Bulgaria GmbH intentioneaza sa achizitioneze toate partilesociale ale Plus Bulgaria. Tranzactiile au fost notificate Comisiei Europene in data de 05.05. In baza articolului 9 alin.3 |it.(b) dinRegulamentul CE, Comisia Europeana a emis deciziile de realocare, prin care tranzactiile mentionate au fost partial transferate spre analiza si solutionare Consiiiului Concurentei din Romania si autoritatii competente din Bulgaria. Motivatia a fost aceea ca aceasta concentrare economica afecteaza concurenta pe piata comercializarii produselor alimentare din Romania, respectiv Bulgaria, piete care prezinta, in fiecare caz in parte, toate caracteristicile unor piete distincte si care nu constituie o parte semnificativa a pietei comune.

Părțile

1. Lidll Grupul UGS Cumparatorii- Lidl Romania Gmbl-i, WE Beteiligurigs GmbH si Lidl Romania SRL (denumite in continuareimpreuna "Lidl") apartin aceluiasi grup de societati, grupul Schwarz („UGS”).

Lidl opereaza magazine de tip discounter in 23 de tari din Europa si datorita specificului sortimentelorde produse pe care le comercializeaza, Lidl se considera un retailer pozitionat in mod strategic intre un"hard discounter" si un “soft discounter".

2. Plus

Singura societate din grupul celor achizitionate activa pe piata relevanta era Pludi Market SRL („Plus”), produsele fiind comercializate la momentul analizei operatiunii prin intermediul a 103 magazine „Plus”. Strategia de dezvoltare a retelei de magazine urmarita de Plus este urmatoarea: – implantarea magazinelor in localitati cu peste 15.000 de locuitori; – suprafata totala intre 4.000 si 6.000 m2; – localizare in cartiere cu densitate mare de locuitori; -localizare pe arterele principale (bulevarde), cu o deschidere la strada de minimum 40-50 de metri.

6.4 În ce măsura părțile la concentrare erau considerați concurenți apropiați

Un alt element luat in considerare in analiza concentrarilor orizontale la nivel comunitar este masura în care activitatile partilor le pozitioneaza pe acestea ca fiind concurenti apropiati. O concentrare intre doi furnizori care ofera produse pe care o categorie importanta de consumatori le considera prima si a doua optiune poate determina o majorare semnificativa a preturilor.

Mai mult, se precizeaza in Orientarile CE, este mai putin probabil ca o concentrare sa creeze obstacole in calea concurentei, in special prin crearea unei pozitii dominante, in cazul in care exista un grad ridicatde substituibilitate intre produsele partilor si cele oferite de concurentii acestora. in acest fel, sustineau partile, Lidl si Kaufland, desi in acelasi grup, nu urmaresc acelasi concept debusiness.

Lidl si Plus opereaza magazine de tip discounter situate foarte aproape de consumator (partilele numesc „magazine de proximitate”), cu o gama limitata de produse (pana la 1800) si o suprafata devanzare red usa (600-1200 mp), implantate in special in orasele mici. Pe de alta parte, magazinele Kaufland sunt considerate magazine tip hipermarket cu o suprafata devanzare de aproximativ 20.000 de mp, in care se comercializeaza intre 2700 si 4300 de articole si care sunt situate in orase de mari dimensiuni (peste 60.000 locuitori).

Totodata, magazinele Kaufland includsi o galerie comerciala, in care clientii pot gasi si magazine nealimentare. Desi atat Kaufland, cat si Plus ofera in principal produse alimentare, de consum curent, formatul magazinelor si strategia de dezvoltare a retelei difera.

Totodata, in cadrul studiului de piata comandat de Consiliul Concurentei in luna decembrie 2008, consumatorii au fost intrebati ce supermarket sau magazin folosesc in mod frecvent, atat pentru micile achizitii, cat si pentru principala achizitie de bunuri de consum curent.

La ambele intrebari, consumatorii au indicat Kaufland pe locul nr. […], Plus fiind optiunea nr. […] Pe primul loc consumatorii chestionati au indicat comertul traditional, ca fiind principala sursa de aprovizionare, ceea ce intareste inca o data includerea comertului traditional in piata relevanta.

Operațiunea de concentrare economica, realizata prin dobandirea controlului unic de catre Lidl Romania GmbH („Lidl”) asupra S.C. PLUDI MARKET SRL ("Plus"), TENGELMANN REAL ESTATE INTERNATIONAL ROMANIA SCS ("TREI SCS") si TENGELMANN REAL ESTATE INTERNATIONAL SRL („TRE|SRL") a fost analizata prin prisma prevederilor Legii concurentei nr.21/1996, republicata, cu modificarile si completa rile ulterioare si ale Regulamentului privind concentrariie economice;

Dobandirea controlului unic de catre Lidl asupra Plus cadea sub incidenta Legii concurentei nr.21/1996, incadrandu-se in prevederile art. 10 alin. (1) lit. b) referitoare la realizarea unei concentrari economice si in prevederile art.14 referitoare la pragul cifrei de afaceri; Operatiunea notificata a avut loc pe piata comertului cu amanuntul de produse alimentare sinealimentare de consum curent prin magazine tip hiper/supermarketuri, discounteri si alte magazine similare. Prin inglobarea Plus, Lidl intra pe piata din Romania pe segmentul discounterilor, adaugand astfel, la lantul de hipermarketuri Kaufland, 103 magazine de tip discounter. Singura societate din grupul Lidl care activa la acel moment pe piata de retail alimentar din Romania era S.C. Kaufland Romania SCS, Lidl nefiind inca activa in Romania. Kaufland Romania SCS comercializa produsele de consum curent prin intermediul a 53 de hipermarketuri Kaufland.

Operatiunea de concentrare economica analizata a condus la suprapuneri pe orizontala ín ceea ce priveste activitatile de comert cu amanuntul de produse de consum curent ale grupului Lidl si alesocietatilor Plus/Trei Romania pe 26 de piete relevante. Dintre acestea, pe 16 piete relevante cotele entitatii rezultate in urma operatiunii depaseau pragul de 15%. 0 Din jurisprudenta comunitara reiese faptul ca, in cazul in care cota de piata cumulata a partilorimplicate nu depaseste 25%, respectiva concentrare nu ameninta sa creeze obstacole in calea concurentei efective; cota de piata a entitatii rezultate in urma concentrarii depasea pragul de 25% incazul a 5 piete relevante, fara insa a depasi nivelul de [_..]%.

Prin intermediul operațiunii notificata, grupul achizitor a preluat o cota de piata a Plus situata in intervalul [..]% – […]%. ln zonele analizate, erau prezente marile lanturi de comert modern Real,Carrefour, Cora, Kaufland, Billa, Penny, Plus, G-market, Primavara, Auchan, dar si actori ai comertului traditional. Toate aceste piete sunt unele dinamice, departe de a fi saturate, astfel ca segmentele depiata rezultate in analiza sunt unele de moment, instabile in timp. ° Operatiunea s~a realizat intre doi furnizori de produse pe care consumatorii nu ii considerauprima si a doua optiune. Kaufland opereaza magazine de tip hipermarket, in timp ce Plus isicomercializa produsele prin intermediul unor magazine de tip discounter.

Mai mult, intre produseleoferite de partile implicate si cele oferite de concurentii acestora exista un grad ridicat de substituibilitate. 0 Costurile schimbarii magazinului nu sunt semnificative, iar posibilitatile de alegere erau reale in fiecare zona geografica analizata. ln majoritatea pietelor analizate, au avut loc deschideri de noi magazine, multe dintre acestea in anul 2009, anul de analiza.

Mai mult, in fiecare dintre cele 16 piete relevante comertul traditional reprezenta o alternativa viabila la cresterile de preturi din comertulmodern.

Nu există bariere semnificative care sa influenteze intrarea pe piata relevanta din Romania, cidimpotriva, aceasta piata se caracterizeaza printr-un grad ridicat de deschidere, influentat de mai multi factori. Retailerii internationali pot sa-si infiinteze relativ simplu magazine pe teritoriul României.

6.4.1 Analiza operațiunii

Analiza operatiunii pe piata comertului cu bunuri de consum curent, predominant alimentare, analiza se realizeaza din dubla perspectiva: pe de o parte, piata din amonte, a aprovizionarii, unde retailerii actioneaza ca si cumparatori in relatia cu producatorii, ale caror produse se regasesc pe rafturile magazinelor, si, pe de alta parte, piata din aval, a comercializarii cu amanuntul, unde retailerii actioneaza ca furnizori pentru consumatorii finali.

Pe piata din aval, a comercializarii cu amanuntul, analiza s-a derulat pe o piata relevantadelimitata la 30 de minute in jurul magazinelor Plus.

Cotele de piata inregistrate de entitatea rezultata in urma operatiunii de concentrare economica Lidl/Plus, la momentul analizei din anul 2009, pe cele 16 piețe relevante pe care era depasit pragul de 15%, sunt prezentate mai jos.

Trebuie subliniat faptul ca analiza s-a realizat in conditiile cele mai restrictive de definire a pietei relevante, respectiv: în ceea ce priveste comertul traditional, acesta nu a fost integrat in totalitateă, ci au fost luate in calcul doar magazinele alimentare, bacaniile si magazinele mixte – astfel cum sunt definite in studiul de piata realizat de GFK.

În ceea ce priveste luarea in calcul in definitia pietei doar a comertului modern, Consiliul Concurentei a solicitat informatii de la principalii actori de pe piata comertului cu amanuntul modern, astfel ca exista situatii in care, desi pe pietele in discutie pot fi prezenti si alti actori ce pot fi inclusi in categoria comertului modern, acestia nu au putut fi contactati. in situatia in carear fi disponibile si s-ar lua in caicul si vanzarile prin intermediul celorlalte supermarketuri, cotelede piata ale agentilor economici implicati in operatiunea de concentrare economica s-ar diminua.

6.5 Concluzii

1. Având in vedere aceste elemente si tinand cont atat de evolutia sectorului de comert cu amanuntul din ultimii ani, cat si de previziunile pe urmatorii ani, concluzia a fost ca efectele operatiunii de concentrare economica notificate asupra mediului concurential nu erau semnificative si ca operatiunea nu ridica obstacole semnificative in calea concurentei efective.

2. Realizarea operatiunii de concentrare economica nu ridica obstacole semnificative in calea concurentei efective, in special ca urmare a crearii sau consolidarii unei pozitii dominante pe pietelerelevante identificate.

3. Comparativ cu alte state membre, nivelul de concentrare a sectorului de retail alimentar din România nu ar trebui să ridice îngrijorări concurențiale majore.

4. Primii 5 retaileri cumulează o cotă de piață deaproximativ 30% în funcție de vânzările totale înregistrate de cei mai importanți actori. Cu toate acestea, piața de retail este continuu monitorizată de Consiliul Concurenței, la toate nivelurile,inclusiv prin intermediul mecanismului de control al concentrărilor economice.

5. Companiile sunt obligate să notifice Consiliului Concurenței orice operațiune de concentrare economică care depașeste pragurile valorice naționale pentru o analiză detaliată a schimbărilor structurale pe piețele în cauză.

6. Astfel, creșterea gradului de concentrare în urma operațiunii nu trebuie să împiedice manifestarealiberă și efectivă a concurenței pe piața vizată de operațiune.

7 Analiza unei operațiuni de concentrare economică in sectorul comerțului cu amănuntul se concentrează, pe de o parte, pe efectele acesteia pe piața furnizării de produse alimentare, unde retailerii acționează ca si cumpărători în relație cu furnizorii de alimente și, pe de altă parte, pe impactul operațiunii asupra pieței de vânzare a produselor alimentare către consumatorii finali.

8. În ultimii 3 ani, Consiliul Concurenței a autorizat 6 operațiuni de concentrare economică pe piața de retail alimentar. Majoritatea operațiunilor notificate a fost autorizată fără condiții, cu excepțiaoperațiunii Auchan/Real, care a fost autorizată în urma unor angajamente comportamentale asumatede părți.

9. Părțile implicate în operațiunile de concentrare economică au urmărit ori extinderea retelei în teritoriineacoperite (Profi/ Alcomsib, Profi/Alimrom, Auchan/Real, Mega Image) ori intrarea pe piața dinRomânia (Lidl / Plus).

10. Având in vedere cota de piata detinuta de Plus pe categoriile de produse identificate si preluata de degrupul UGS, care nu depasea […]% pe niciuna dintre categoriile analizate, cota de piata cumulata apartilor implicate in operatiunea de concentrare economica notificata, care nu depaseste 25%, indiferent de categoria analizata, precum si cotele de piata inregistrate de concurenti, a rezultat ca, in urma operatiunii notificate, societatea achizitoare nu isi marea in mod substantial puterea de negociere in relatia cu furnizorii de produse preponderent alimentare de consum curent.

Concluzia a fost ca operațiunea notificata nu are efecte negative asupra accesului concurenților parților implicate la piața de aprovizionare.

Concluzii

Politica UE în domeniul concurenței este una de succes, cu drepturi și îndatoriri foarte bine precizate, respectate sau corectate, caracterizată prin elasticitate și capacitate de auto-reformare.

Pe parcursul a 50 de ani Comisia Europeană și-a exercitat competențele în domeniu și s-a instituit tot mai puternic în scopul eficienței economice europene. De la Tratatul de la Roma și până astăzi concurența europeană și-a câștigat eficiența îmbunătățind standardul de viață al publicului european și a dus la creșterea puterii sale de cumpărare. Efectele politicii concurenței a UE se resimte în viața de zi cu zi a cetățeanului european – fotbal, automobile, TV, cosmetice etc.

Politicile concurențiale promovate de Comisie nu se limitează la protejarea consumatorilor de primejdiile care îi pândesc. În același timp, ele caută să păstreze și să stimuleze abilitatea acestora de a se descurca pe piață, de asemenea manieră încât să contribuie la procesul dezvoltării competivității.

Asigurarea că toți consumatorii sunt liberi să aleagă produsele dorite influențând astfel comportamentul firmelor, este un alt mijloc de a garanta că piețele funcționează pe bază de competitivitate.

Legislația UE consideră ilegale acordurile prin care întreprinderile:

fixează prețuri

limitează producția

își alocă piețe sau clienți

stabilesc prețurile de revânzare (dintre producător și distributori).

Un acord este considerat legal dacă:

are mai multe efecte pozitive decât negative

nu este încheiat între mai mulți operatori economici concurenți

părțile implicate dețin o cotă mică de piață

această înțelegere este necesară pentru a îmbunătăți produsele sau serviciile, pentru a crea noi produse sau pentru a găsi modalități noi, mai bune, de a pune produsele respective la dispoziția consumatorilor.

Abuzul de poziție dominantă. O întreprindere care deține o cotă importantă dintr-o anumită piață poate îngrădi concurența pe acea piață. O poziție dominantă este considerată comportament anticoncurențial atunci când întreprinderea se folosește de poziția sa în mod abuziv pentru a elimina concurența.

Aceste practici abuzive pot consta în special în:

7.1 impunerea unor prețuri nejustificat de mari;

7.2 câștigarea de noi clienți prin practicarea unor prețuri menținute artificial la un nivel scăzut, în dezavantajul firmelor concurente de dimensiuni mai mici;

7.3 împiedicarea accesului pe piață a firmelor concurente, obligând consumatorii să cumpere un produs asociat, în mod artificial, cu un alt produs mai popular și mai cerut

7.4 refuzul de a trata cu anumiți clienți sau practicarea unor reduceri speciale pentru clienții care au drept furnizor unic sau principal întreprinderea aflată în poziție dominantă condiționarea vânzării unui anumit produs de vânzarea altuia.

8. Acordurile verticale au două efecte asupra bunăstării economice: impactul asupra concurenței intra-marcă și asupra concurenței inter-marcă. Acordurile verticale restrictive, cum ar fi aranjamentele de distribuție exclusivă sau menținerea prețului de revânzare, previn, restricționează sau distorsionează concurența intra-marcă. Deși există motive legate de calitate în spatele unor astfel de înțelegeri, aranjamentele pot fi de fapt pro-concurențiale între diferite mărci.

Bibliografie

Roxana- Daniela Păun, Dreptul afacerilor-ediția a III-a, Ed Fundației România de mâine, BUCUREȘTI, 2011

Roxana- Daniela Păun, Dreptul concurenței, Ed Fundației România de mâine, BUCUREȘTI, 2013

Resch, Andreas, Vienna University of Economics and Business Administration, “Phases of Competition Policy in Europe”, Publication date: 04-01-2005, Permalink: http://escholarship.org/uc/item/7wr2g49j;

R.D.G.Allen, Analiza matematica pentru economisti, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971.

H.Guitton, Op.cit.

R. G. Lepsey, K.A. Chrystal, Economia pozitiva, Ed. Economica, Bucuresti, 1999,

Laurent, Warlouzet, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, “The Rise of European Competition Policy:1950-1991: a Cross-Disciplinary Survey of a Contested Policy Sphere”, October 2010, EUI Working Papers;

Comisia Europeana, Biroul pentru publicații oficiale al Comunităților Europene, L-2985 Luxembourg “Politica de concurenta in Europa si cetateanul”, Raportul Anual al Politicilor Concurențiale 2010;

Laurent, Warlouzet , “Historical institutionalism and Competition Policy: the Regulation 17/62 (1962-2002) ”, EUI Working Papers, 2004;

Pedro, Pita, Barrosa, “Looking behind the curtain—effects from

modernization of European Union competition policy” , European Economic Review 47 (2003) pp. 613 – 624, Permalink: www.elsevier.com/locate/econbase

Anna, Gwiazda, “Europeanisation, EU accession conditionality and domestic policy structures. Isomorphism of Polish competition policy”, Department of Political Science Trinity College Dublin, Mai, 2002

Dr Małgorzata, Krasnodębska-Tomkiel, “Changes in Competition Policy

over the Last Two Decades”, Office of Competition and Consumer Protection, 00-950 Warsaw, Poland, Plac Powstańców Warszawy 1, 2010

Surse electronice:

http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_concurenta.pdf

http://ec.europa.eu/competition/publications/annual_report/2009/ro.pdf

http://europa.eu/pol/comp/index_ro.htm

http://europedia.moussis.eu/books/Book_2/5/15/index.tkl?all=1&pos=183

http://www.civitas.org.uk/eufacts/FSECON/EC11.htm

http://ec.europa.eu/competition/cartels/overview/index_en.html

OCDE, Report on the nature and Impact of Hard Core cartels and Sanctions against Cartels under national Competition Law, 2002, pg. 5, disponibil pe internet la: http://www.oecd.org/dataoecd/16/20/2081831.pdf

http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/id9142/raport.pdf

Bibliografie

Roxana- Daniela Păun, Dreptul afacerilor-ediția a III-a, Ed Fundației România de mâine, BUCUREȘTI, 2011

Roxana- Daniela Păun, Dreptul concurenței, Ed Fundației România de mâine, BUCUREȘTI, 2013

Resch, Andreas, Vienna University of Economics and Business Administration, “Phases of Competition Policy in Europe”, Publication date: 04-01-2005, Permalink: http://escholarship.org/uc/item/7wr2g49j;

R.D.G.Allen, Analiza matematica pentru economisti, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971.

H.Guitton, Op.cit.

R. G. Lepsey, K.A. Chrystal, Economia pozitiva, Ed. Economica, Bucuresti, 1999,

Laurent, Warlouzet, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, “The Rise of European Competition Policy:1950-1991: a Cross-Disciplinary Survey of a Contested Policy Sphere”, October 2010, EUI Working Papers;

Comisia Europeana, Biroul pentru publicații oficiale al Comunităților Europene, L-2985 Luxembourg “Politica de concurenta in Europa si cetateanul”, Raportul Anual al Politicilor Concurențiale 2010;

Laurent, Warlouzet , “Historical institutionalism and Competition Policy: the Regulation 17/62 (1962-2002) ”, EUI Working Papers, 2004;

Pedro, Pita, Barrosa, “Looking behind the curtain—effects from

modernization of European Union competition policy” , European Economic Review 47 (2003) pp. 613 – 624, Permalink: www.elsevier.com/locate/econbase

Anna, Gwiazda, “Europeanisation, EU accession conditionality and domestic policy structures. Isomorphism of Polish competition policy”, Department of Political Science Trinity College Dublin, Mai, 2002

Dr Małgorzata, Krasnodębska-Tomkiel, “Changes in Competition Policy

over the Last Two Decades”, Office of Competition and Consumer Protection, 00-950 Warsaw, Poland, Plac Powstańców Warszawy 1, 2010

Surse electronice:

http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_concurenta.pdf

http://ec.europa.eu/competition/publications/annual_report/2009/ro.pdf

http://europa.eu/pol/comp/index_ro.htm

http://europedia.moussis.eu/books/Book_2/5/15/index.tkl?all=1&pos=183

http://www.civitas.org.uk/eufacts/FSECON/EC11.htm

http://ec.europa.eu/competition/cartels/overview/index_en.html

OCDE, Report on the nature and Impact of Hard Core cartels and Sanctions against Cartels under national Competition Law, 2002, pg. 5, disponibil pe internet la: http://www.oecd.org/dataoecd/16/20/2081831.pdf

http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/id9142/raport.pdf