Analiza Evolutiei Formelor de Manevra Specifice Fortelor Terestre

LUCRARE DE LICENȚĂ

Analiza evoluției formelor de manevra specifice forțelor terestre

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 : Generalități privind conceptul de manevra

1.1. Fundamentele operațiilor Forțelor Terestre

1.2. Analiza din perspectivă istorică privind apariția și evoluția manevrei

1.2.1. Manevra – principiu al luptei armate

1.2.2. Factorii de succes ai manevrei

1.3. Clasificarea formelor de manevra

1.4. Fizionomia și amploarea manevrei

Capitolul 2 : Aspecte privind formele manevrei terestre : în ofensivă și în defensivă

2.1. Convergența formelor principale de luptă

2.1.1. Cerinte pentru succesul operațiilor

2.2. Generalități privind apărarea

2.2.1. Formele de manevra specifice defensivei

2.2.2. Situații și condiții favorabile pentru executarea manevrei în operația de apărare

2.3. Generalități privind ofensiva

2.3.1. Formele de manevra specifice ofensivei

2.3.2. Situații și condiții favorabile executării manevrei în operația de ofensivă

Capitolul 3 : Manifestarea formelor de manevra terestră în contextul celui de-al doilea război din zonele Golfului Persic

3.1. Analiza din perspectivă istorică și socio-economica a spațiului de conflict

3.2. Contextul politico-militar anterior războiului

3.3.Conceptia operațiilor

3.3.1. Concepția operațiilor ofensive a forțelor multi-nationale

3.3.2.Concepția operațiilor de apărare strategică a Comandamentului Suprem irakian

3.4. Desfășurarea operațiilor

3.5 .Consecințele politico-militare și economico-financiare ale celui de-al doilea război din zonele Golfului Persic

Concluzii si propuneri

Bibliografie

Anexe

Introducere

Una din principalele probleme ale teoriei si practicii artei militare o constituie manevra sub toate aspectele ei.

Gandirea militara contemporana ii acorda o deosebita atentie ,atat asupra dezvoltarii di perfectionatii mijloacelor de lupta- ce a dus la o crestere considerabila a mobilitatii si fortei de lovire a trupelor, asupra amplorii tot mai mari a actiunilor de lupta, cat si a rolului hotarator al manevrei demonstrate in mod evident de experienta istorica.

Manevra a determinat obtinerea succesului, de multe ori in conditii de inferioritate numerica fata de adversar, datorita folosirii cu maiestrie si indrazeana ,actionand prin surprinderea inamicului, astfel limitand posibilitatile acestuia de atac.

Tot experienta istorica scoate in evidenta si consecintele aparute datorita neintelegerii importantei si nefolosirii manevrei.

Am ales aceasta lucrare , pentru a evidentia rolul pregnant dobandit de manevra de-a lungul timpului.

Lucrarea este structurata pe 3 capitole

Capitolul 1 : Generalități privind conceptul de manevra

1.1. Fundamentele operațiilor forțelor terestre

Operațiile forțelor terestre se execută pe baza principiilor și cu respectarea următoarelor legi ale luptei armate:

concordanța dintre scopuri, forțe și mijloace;

raportul de forțe;

dependența doctrinei, operațiilor, tacticilor, tehnicilor și procedurilor de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă;

unitatea acțiunilor;

amploarea crescândă a operațiilor specifice luptei armate;

necesitatea ofensivei pentru obținerea victoriei finale.

Principiile operațiilor forțelor terestre reprezintă un ghid general pentru desfășurarea acestora, la toate nivelurile. Utilizarea și aplicarea cu pricepere a principiilor operațiilor, constituie o premisă fundamentală a succesului, indiferent de tipul acestora.

Principiile luptei armate au fost fundamentate cu mult timp în urmă, și, în armatele occidentale, s-a ajuns la consens că acestea sunt: principiul concentrării forțelor; principiul manevrei ; principiul inițiativei ofensive; principiul unității de comandă; principiul stabilirii clare a obiectivului; principiul siguranței/securității; principiul economiei de forțe; principiul surprinderii; principiul simplicității.

Principiile aplicate în operațiile forțelor terestre sunt: precizarea scopurilor; unitatea și continuitatea operațiilor; libertatea de acțiune; flexibilitatea; concentrarea efortului; întrebuințarea economică a forțelor și a mijloacelor; realizarea surprinderii; evitarea surprinderii; organizarea și executarea oportună a manevrei; realizarea și menținerea rezervei de forțe și mijloace; cooperarea; siguranța și protecția; simplitatea planurilor și a ordinelor; menținerea unui moral ridicat; sprijinul logistic.

1.2 Analiza din perspectivă istorică privind apariția și evoluția manevrei

Manevra și-a demonstrat de-a lungul vremii atât importanța cât și eficiența în obținerea succesului pe timpul desfășurării oricărei acțiuni de luptă încă din cele mai vechi timpuri.

Acest concept a cunoscut o dezvoltare continuă, datorită corelației timp-spațiu-tehnologie. Spațiul destinat luptei armate s-a extins permanent, deși pe parcursul a catorva mii de ani a fost relativ redus. Acest lucru a fost produs de introducerea în înzestrarea armatelor a unor noi mijloace de luptă și tehnologii moderne, mobilitatea forțelor cunoscând o extindere din mediul terestru, în cel maritim și cel aerian. Timpul destinat luptei armate a cunoscut aceeași tendință de creștere progresivă, de la câteva ore, până la câteva luni sau ani.

De-a lungul timpului, literatura militară a încercat să definească conceptul de manevra, însă aceasta se află într-o continuă perfecționare datorită factorilor de influență și a consecințelor directe ce stau la baza ei.

Creșterea calității mijloacelor tehnologice, a profesionalizării cadrelor militare, cât și dorința comandanților și a statelor majore de a obține victorii rapide cu pierderi minime sunt câțiva din factorii determinanți ai manevrei.

Manevra poate oferi un atuu pentru forțele inferioare din punct de vedere numeric, datorită mobilității sale acționale.

Bătăliile antichității se deosebeau de cele de azi, nu doar prin amploarea spațială (care, adesea, era foarte mare), dar mai ales prin modul de angajare. Oricare bătălie a antichității presupunea cel puțin două faze: deplasarea la locul confruntării și înfruntarea propriu-zisă, lupta.

Unele armate erau foarte grijuli în ceea ce privește această deplasare. Legiunile romane, spre exemplu, realizau drumuri, poduri peste cursurile de apă, fortificații, depozite, iar taberele lor erau adevărate modele de organizare și de disciplină, asigurând toate condițiile de adăpostire, dar și de apărare și de plecare la atac sau spre zona de confruntare.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea este caracterizat prin modificări substanțiale în domeniul militar. Chiar dacă esența războiului nu se schimbă, teoria, doctrina și practica strategică sunt influențate profund de caracterul de masă al războiului, de societatea de tip industrial, de mecanismele complexe de declanșare a confruntărilor militare și de implicațiile acestora.

Constituirea și pregătirea forțelor armate, dotarea lor cu armamente și mijloace de transport, sistemul de mobilizare a forțelor și mijloacelor, precum și modul de poziționare, de angajare și de acțiune aduc în prim plan un nou tip de război a cărui linie de forță constă în calitatea manevrei strategice.

Acest aspect – cel mai important într-un război – are în vedere nu doar efectuarea unor mișcări de forțe în vederea unei lovituri prin surprindere, ci și rapiditatea cu care se poziționează forțele, mobilitatea, puterea de foc și, înainte de toate, efectul. Acest efect se poate obține atât prin foc, prin atac, prin confruntarea propriu-zisă, cât și printr-un sistem complex de descurajare, ce constă într-o construcție a acțiunii în așa fel încât inamicul să înțeleagă că o eventuală angajare a forțelor proprii i-ar aduce mai multe pierderi decât acceptarea situației create și cedarea voinței adversarului. Aceasta ține de strategia indirectă și reprezintă, de fapt, o întoarcere la arta militară a Antichității timpurii și a Evului Mediu târziu.

Formele acțiunilor de luptă erau, ca și azi, atacul, apărarea, retragerea și urmărirea. Ele se manifestau în funcție de mai mulți factori și depindeau foarte mult, nu atât de comportamentul inamicului, cât mai ales de stilul în care erau formate și instruite armatele. În general, marile armate ale antichității erau profesioniste. Spre exemplu, în China antică, o confruntare între tabere reprezenta o adevarată artă de inducere în eroare a adversarului, a culegerii de informații, de determinare a inamicului să cedeze fără luptă sau să acționeze în inferioritate tactică și strategică. Mai târziu, întreaga strategie consta în organizarea rapidă a acțiunilor militare în vederea opririi năvălitorilor.

Specialiștii militari, și nu numai aceștia, acordă spații mari în literatura de specialitate, analizând și reanalizând manevra, ca un ansamblu de acțiuni și combinații, care conduc la eficientizarea luptei, cât și ca modalitate de suplinire a unei inferiorități temporale și zonale în confruntarea cu un agresor superior în forțe și mijloace atât calitativ cât și cantitativ.

Astfel, manevra este definită ca fiind „un ansamblu de acțiuni și combinații prin care se realizează gruparea oportună și avantajoasă a forțelor și mijloacelor, în scopul executării unor lovituri puternice asupra inamicului sau a respingerii loviturilor acestuia” ; sau „deplasarea organizată și rapidă a unor unități militare, pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura lui”.

Geneza manevrei este configurată la nivel conceptual și transpusă în planuri de acțiune , iar din punct de vedere practic, originea sa este determinată de măsurile inițiale de constituire a viitorului dispozitiv operațional, acesta urmărind un avantaj atât temporal, cât și spațial în fața inamicului.

Manevra decide, în ultimă instanță fizionomia luptei armate, și va conduce în mod sigur la măsuri și acțiuni de eficientizare a ripostelor care nu pot fi concepute și aplicate fără o manevră judicios concepută, planificată și executată în timp și spațiu, în toate mediile confruntării militare.

Dacă din cele mai vechi timpuri s-a putut vorbi despre manevră, însă într-o formă de manifestare a stilului direct de acțiune, folosită de cele mai multe ori de armate ce dețineau o superioritate numerică de forțe și mijloace, cu timpul, genul de ciocniri ce se soldau cu pierderi foarte mari de ambele părți ,a cunoscut o preocupare pentru reducerea pierderilor umane și materiale la sfârșitul bătăliei.Datorită acestei cauze, marii gânditori militari și comandanții de oști au căutat metode de pregătire și desfășurare a unor noi forme de angajare în lupte.

Odată cu începerea bătăliei generale se desfășura manevra tactica. Atunci când rezultatul manevrei era decis de forța fizică și antrenamentul luptătorilor, aceasta presupunea o mișcare organizată a trupelor pe câmpul de luptă pentru a le concentra în timp cât mai scurt și cu scopul acțiunii lor în punctele vulnerabile ale inamicului.

Rolul principal în realizarea manevrei revenea celei mai nobile arme ale acelor timpuri- cavaleria.Capacitatea manevrică a cavaleriei a obținut succese și astfel s-a realizat o îmbogățire a artei militare cu noi principii. Manevra tactic îmbrăca forme simple, fiind o manevră a trupelor (de forțe și mijloace) și constă mai ales în acțiunile la unul sau ambele flancuri ale inamicului și în spatele acestuia.

Istoria ne oferă numeroase exemple privind concepția manevrei pe care marii comandați le-au abordat. Un astfel de exemplu este Ștefan cel Mare în bătălia de la Vaslui în anul și va conduce în mod sigur la măsuri și acțiuni de eficientizare a ripostelor care nu pot fi concepute și aplicate fără o manevră judicios concepută, planificată și executată în timp și spațiu, în toate mediile confruntării militare.

Dacă din cele mai vechi timpuri s-a putut vorbi despre manevră, însă într-o formă de manifestare a stilului direct de acțiune, folosită de cele mai multe ori de armate ce dețineau o superioritate numerică de forțe și mijloace, cu timpul, genul de ciocniri ce se soldau cu pierderi foarte mari de ambele părți ,a cunoscut o preocupare pentru reducerea pierderilor umane și materiale la sfârșitul bătăliei.Datorită acestei cauze, marii gânditori militari și comandanții de oști au căutat metode de pregătire și desfășurare a unor noi forme de angajare în lupte.

Odată cu începerea bătăliei generale se desfășura manevra tactica. Atunci când rezultatul manevrei era decis de forța fizică și antrenamentul luptătorilor, aceasta presupunea o mișcare organizată a trupelor pe câmpul de luptă pentru a le concentra în timp cât mai scurt și cu scopul acțiunii lor în punctele vulnerabile ale inamicului.

Rolul principal în realizarea manevrei revenea celei mai nobile arme ale acelor timpuri- cavaleria.Capacitatea manevrică a cavaleriei a obținut succese și astfel s-a realizat o îmbogățire a artei militare cu noi principii. Manevra tactic îmbrăca forme simple, fiind o manevră a trupelor (de forțe și mijloace) și constă mai ales în acțiunile la unul sau ambele flancuri ale inamicului și în spatele acestuia.

Istoria ne oferă numeroase exemple privind concepția manevrei pe care marii comandați le-au abordat. Un astfel de exemplu este Ștefan cel Mare în bătălia de la Vaslui în anul 1475 . Ștefan , fixând de front cu o parte din trupe primele elemente ale oastei turcești și a executat apoi un procedeu de mascare,ce a atras forțele principale ale inamicului către Vest, în afara direcțiilor de ofensiva. Aceasta gândire a abordat-o pentru a împotmoli oastea turcească în mlaștinile de la confluența dintre pâraului Lipovaț și râul Bârlad , drept consecință, rezervele oastei moldovene, ce erau dispuse masat în pădurile de la estul raului Bârlad, au supus oastea otomană unei lovituri puternice. Această bătălie este caracterizată ca fiind una din cele mai grele înfrângeri pe care a cunoscut-o vreodată armata otomană –din prisma pierderilor suferite de către adversar.

S-a ajuns la apariția unui nou concept, lovirea inamicului prin surprindere, acolo unde inamicul își are cele mai vulnerabile părți, flancurile descoperite sau spatele dispozitivului.

Această evoluție a acțiunilor nu mai era depedentă de superioritatea numerică de forțe și mijloace pentru obținerea victoriei. Lovirea inamicului prin surprindere în punctele slabe ale grupării lui și punerea în postura de a lupta împotriva propriei voințe reprezintă rezultatul unei manevre bine gândite, chiar se poate vorbi și despre impactul psihic pe care manevra o are.

Odată cu dezvoltarea forțelor de producție, a mijloacelor de luptă și câștigarea experienței militare, formele de manevră au devenit din ce în ce mai complexe.Aparita tunului și a diferitelor arme de foc, au dus la apariția manevrei de foc. Dar perfecționarea armamentului și-a continuat cursul, astfel în primul război mondial a determinat apariția unui nou fenomen, manevra de foc tindea a deveni principala componentă a manevrei însăși.

Combaterea manevrei prin manevră era o realitate ce amenința să pună punct unor principii care vreme de milenii s-au sedimentat la temelia artei militare. Însă apariția și dezvoltarea aviației și a tancurilor, creșterea mobilității trupelor, au dat un nou impuls dezvoltării manevrei, care a căpătat noi dimensiuni.

Fuller scrie numeroase lucrări, opinia sa fiind semnificativă în domeniul forței mecanizate în legătură cu influența pe care o exercită tancurile asupra tacticii și strategiei.

El face observația pertinentă precum că tactica, sau arta mișcării oamenilor înarmați pe câmpul de bătaie, se schimbă în funcție de armamentul din înzestrare și de mijloacele de transport folosite. Orice armă nouă sau perfecționată, orice metodă nouă sau îmbunătățită de mișcare modifică în mod corespunzător arta războiului.

El susține că introducerea tancului revoluționează complet această artă, deoarece:

crește mobilitatea, tancul asigurând substituirea forței musculare cu cea mecanică;

sporește securitatea, folosind blindajul pentru pararea efectului gloanțelor;

sporește puterea ofensivă, multiplică puterea distructivă a armelor, în sensul că accelerează aprovizionarea cu muniții.

Tancul permite luptătorilor să folosească armamentul de pe o platformă mobilă protejată de un scut fix. Este un ideal al antichității. El a generat multe acțiuni și multe stratageme, inclusiv povestea calului troian din care s-a născut celebra expresie: “Timeo Danaos et dona ferentes”. (De greci să te păzești și atunci când vin cu daruri).

Analiza războaielor și a conflictelor armate evidențiază faptul că manevra s-a suprapus și a urmat oricărei acțiuni militare care a implicat lupta. Prezența manevrei s-a făcut simțită în toate confruntările violente , fiind imposibilă proiectarea , desfășurarea și finalizarea unei operații fără existența sa .

Al doilea război mondial aduce în prim plan operația întrunită, la care participă, practic, toate categoriile de forțe. Forțele terestre sunt, în esență mecanizate și sprijinite masiv de aviație, atât de aviația tactică, de sprijin nemijlocit, cât și de cea strategică.

Operația, în cel de-al doilea război mondial, devine pe de o parte aero-terestră iar, dacă facem referire la debarcarea din Normandia, cea mai complexă operație a tuturor timpurilor (de până atunci), ea este aero-maritimo-terestră și deschide (mai exact, redeschide, pentru că traversada și operațiile de acest gen fuseseră deschise de conchistadorii spanioli în America de Sud și de corpurile expediționare britanice cu mult timp în urmă) o nouă epocă în ducerea războaielor, adică în mondializarea războiului.

Manifestarea caracterului decisiv al acțiunilor în războiul modern îl reprezintă capacitatea tot mai mare de manevră a trupelor. Aceasta provoacă și menține dezechilibrul inamicului, contribuie la protecția forțelor proprii prin reducerea vulnerabilității acestora, facilitează exploatarea oportună a succesului și contribuie la păstrarea libertății de acțiune. Totodată, capacitatea de manevră pune permanent, pe timpul desfășurării acțiunilor, noi probleme pentru inamic, făcându-i acțiunile ineficiente, iar uneori ducând chiar direct la înfrângerea acestuia fără confruntări directe de mare amploare.

La sporirea caracterului decisiv al acțiunilor de luptă moderne contribuie, de asemenea, preocuparea adversarilor de a se surprinde reciproc, cunoscându-se că surpriza poate înclina în mod decisiv balanța victoriei, fapt demonstrat atât de confruntările armate din cele mai îndepărtate timpuri, dar mai ales de cele recente. Alături de surprinderea tehnologică, constând în apariția rapidă de noutăți în domeniul mijloacelor de luptă, de conducere și de asigurare, factorii care contribuie la realizarea surprinderii inamicului sunt: rapiditatea în acțiune; cercetarea eficientă; înșelarea inamicului; aplicarea unor lovituri neașteptate; asigurarea acțiunilor; schimbarea frecventă a formelor și procedeelor de acțiune.

1.2.1 Manevra – principiu al luptei armate

Manevra este un principiu al luptei armate, alături de libertatea de acțiune, definirea clară a obiectivului, economia de forță (forțe și mijloace), concentrarea efortului la locul decisiv și la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprinderea inamicului, securitatea acțiunilor și trupelor, simplitatea planurilor și a ordinelor. Între aceste principii există o strânsă corelație, fiecare dintre ele având o importantă mare în desfășurarea cu succes a luptei armate și a operațiilor.

Organizarea și executarea oportună a manevrei, ca principiu al luptei armate, asigură punerea inamicului într-o situatie de, prin deplasarea forțelor proprii în vederea obținerii unui avantaj pozițional față de acesta, în scopul aplicării flexibile și al concentrării efectelor puterii de luptă.

Abordarea manevrieră a operațiilor asigură comandanților exploatarea succesului, menținerea libertății de acțiune, reducerea vulnerabilității forțelor proprii și obținerea victoriei cu forțe puține, în fața unui inamic superior.

Manevra presupune: rapiditate în gândire, planificare, organizare și acțiune; stabilirea și, dacă e cazul, schimbarea direcției principale de efort; aplicarea judicioasă a principiului concentrării forțelor și mijloacelor.

La nivel operativ, manevra este mijlocul prin care comandantul stabilește unde și când să lupte, prin impunerea condițiilor proprii, evitarea sau angajarea inamicului, precum și prin obținerea unor avantaje de nivel operativ prin operații tactice.

Aceasta trebuie să elimine schemele previzibile în ducerea operațiilor, să aibă continuitate, să asigure superioritatea de forțe în locul și la momentul ales și, folosind forme de acțiune cât mai variate, să-l inducă în eroare pe inamic și să-l surprindă, asigurând condiții forțelor proprii pentru realizarea obiectivului stabilit .

Influența deosebită a manevrei asupra desfășurării și deznodământului luptei armate a fost sesizată din cele mai vechi timpuri, aceasta fiind considerată ca un instrument principal în realizarea scopurilor acțiunilor militare. Experiența a demonstrat faptul că manevra este indispensabilă manifestării în pregătirea și ducerea acțiunilor militare, a altor principii de bază, în speță libertatea de acțiune, concentrarea eforturilor în locul decisiv și la momentul potrivit, surprinderea, economia de forță.

În doctrinele strategice moderne se consideră că manevra permite punerea inamicului într-o situație dezavantajoasă, prin aplicarea flexibilă a puterii de luptă.

Bazată pe flexibilitatea gândirii, a planificării, organizării și acțiunii, manevra permite obținerea avantajului pozițional, provoacă și menține dezechilibrul inamicului și este mijlocul prin care comandantul stabilește când și unde să lupte, impunând termenii (condițiile) luptei, evitând confruntarea în condiții neavantajoase sau acționând pentru obținerea avantajului. În esență, manevra necesită desemnarea și apoi schimbarea punctelor de efort maxim și ducerea unor acțiuni dinamice, cu respingerea modelelor acționale previzibile, ea constând în deplasarea forțelor și mijloacelor în scopul aplicării favorabile a puterii de luptă a acestora în timp și spațiu, pentru a obține un avantaj în raport cu inamicul.

Într-o accepțiune restrictivă, se consideră că manevra constă dintr-un complex de acțiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forțe și mijloace în locul și la timpul stabilit și punerea ei într-o situație favorabilă față de inamic, în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra acestuia, nimicirii forțelor sale sau respingerii acțiunilor acestuia, ori sustragerii forțelor noastre de sub loviturile lui.

Conținutul principiului, în forma redată mai sus, reduce manevra, la deplasarea forțelor și mijloacelor, deși în luptă armată modernă loviturile cu foc și manevra de foc sunt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, întrucât perfecționarea mijloacelor de lovire la mare distanță (sute sau chiar mii de kilometri) face că, uneori, executarea loviturilor asupra unor obiective aflate în raioane aflate la mare depărtare unele de altele să se facă fără a mai fi nevoie de schimbarea pozițiilor de lansare (tragere), deci fără manevre de forțe.

Manevra reprezintă, în acest context, principala cale prin care se realizează concentrarea efectelor elementelor de putere, combinarea și sincronizarea lor.

Într-una din lucrările sale –Manevra strategică. Bătălia – maiorul Ioan Cernăianu sublinia ideea unui echilibru comparativ datorită factorului manevră. Realizarea acestuia va permite obținerea superiorității pe un anumit punct și într-un anumit moment, prin jocul masei de manevră“.

Concepută și desfășurată după un plan realist, cu o analiză temeinică a factorilor care o condiționează, poate duce la obținerea surprinderii, dezorganizarea echilibrului în favoarea trupelor proprii, amplificarea succesului și a protecției eficiente a forțelor proprii.

Factori de success ai manevrei

Cunoașterea factorilor de success ai manevrei reprezintă o necesitate vitală pentru realizarea obiectivelor. În acest sens pregătirea și executarea manevrei, indiferent de nivelurile luptei armate, necesită prevedere, decizie, inițiativă și asumarea riscului necesar calculat în ce privește punctele de efort, obiectivele,structura grupărilor de forțe și sprijinul logistic.

O serie de factori de succes stau la baza manevrei cum ar fi : pregătirea și executarea manevrei într-o concepție unitară ;rapiditatea în execuție; operativitatea declanșării ei ; disponibilitatea manevrieră a trupelor; executarea ei în secret, precum și surprinderea.

Renumitul teoretician militar, Karl von Clausewitz, înscrie surpinderea printre principiile ce asigură succesul luptei, evidențiind că surpinderea sta mai mult sau mai puțin la baza tuturor acțiunilor ,căci fără ea, superioritatea în punctul hotărâtor nu poate fi de fapt concepută.Surpriza devine deci un mijloc de a dobândi superioritatea,dar, în afară de aceasta ,ea trebuie privită și ca un principiu de sine stătător, și anume prin efectul ei moral.

Manevra trebuie inclusă într-un plan de acțiune ce a fost elaborat în cadrul misiunilor și a elementelor specifice pe care trebuie să le îndeplinească executarea acesteia.

Pregătirea și executarea manevrei într-o concepție unitară presupun includerea acesteia în planul de acțiune, elaborarea în cadrul misiunilor și a elementelor specifice privind executarea manevrei, organizarea și menținerea cooperării având la bază ideea de manevră și nu în ultimul rând, comasarea efortului forțelor și mijloacelor participante pentru realizarea scopurilor propuse.

Rapiditatea în execuție presupune o înaltă capacitate de deplasare a forțelor și mijloacelor, a focului și a barajelor și chiar a resurselor (economice, informaționale, financiare, umane etc.). Acest factor conduce la realizarea surprinderii, apărând în fața agresorului o componentă acțională mereu potențată, capabilă să deturneze evoluția situației de la parametrii anterior calculați în cadrul comandamentelor forțelor agresoare. Asumarea riscului în sporirea ritmului de execuție a manevrei, menținut desigur în limite rezonabile, poate pune inamicul în imposibili-tatea ripostei sau diminuarea evidentă a acesteia.

Oportunitatea manevrei constă în executarea acesteia la momentul potrivit, atunci când analiza factorilor situației conduce la ideea reușitei depline a acțiunii preconizate. Acest factor este legat de timp, care poate fi anticipat prin măsurile și acțiunile anterior proiectate, sau poate fi și rodul unei schimbări bruște a situației. (Un dezechilibru al unui sistem vital al inamicului, poate crea situația devansării momentului executării manevrei).

Disponibilitatea manevrieră a trupelor este dată de capacitatea de manevra a trupelor, aceasta se asigură din timp prin măsuri și acțiuni organizatorice și de pregătire multilaterală a trupelor pentru a răspunde la solicitările maxime ale câmpului de luptă. Capacitatea de manevră exprimă "gradul de mobilitate a trupelor pe câmpul de luptă, posibilitățile lor de a întreprinde acțiuni manevriere, rapide și ingenioase". Ea depinde de înzestrarea trupelor cu mijloace de deplasare moderne, cu armament și tehnică de luptă performante, de starea tehnică a acestora, de gradul de antrenament și de nivelul pregătirii comandanților, statelor majore și trupelor, de condițiile de timp, anotimp și stare a vremii.

0 ridicată capacitate de manevră presupune o logistică asigurată în limitele maxime , necesare atât în pregătirea manevrei cât și pe timpul executării acesteia.

Executarea manevrei în secret presupune protecția tuturor datelor și informațiilor cu privire la pregătirea și executarea manevrei. Aceasta va fi posibilă prin angajarea tuturor factorilor, cu răspunderi directe în executarea manevrei în proiectarea și aplicarea unui ansamblu de măsuri și acțiuni organizatorice, informaționale și tehnice care să nu permită inamicului să descopere formă de manevră, gruparea destinată pentru executarea acesteia, locul și timpul de desfășurare, scopul urmărit, sprijinul altor forțe acordat grupării de manevră.

Manevra este și mijlocul prin care comandanții concentrează puterea de luptă pentru a realize surprinderea, ritumul operației, șocul inamicului și dominarea datorită următoarelor :

Prin utilizarea forțelor,a deplasării combinate cu focul sau cu potențialul de foc al acestora , determina creșterea puterii de luptă ,obținerea unei poziții avantajoase fata de inamic în scopul îndeplinirii misiunii;

Abilitatea și agilitatea mentală, cât și îmbinarea corectă a mișcării cu puterea de lovire și protecția forțelor ,sunt elemente definitorii pentru manevra;

Utilizarea repetată a manevrei , duce la o ineficientă a reacției inamicului și la înfrângerea acestuia ;

Efectul scontat se poate obține și fără deplasare, prin obligarea inamicului de a intra intra într-o poziție dezavantajoasă, efectul produs fiind similar celui realizat de manevră.

Clasificarea formelor de manevra

Majoritatea autorilor militari, sunt de părere că manevra este unul din principiile fundamentale ale luptei armate. Aceasta oferă soluții diferite și eficiente pentru a executa lovitura prin surpindere asupra adversalului și pentru a evita loviturile acestuia.

În cazul în care , aceasta este executată cu abilitate și în ascuns , autorii susțin că , ea poate crea condiții favorabile pentru îmbunătățirea raportului de forțe, dacă nu ne este favorabilă forțelor proprii.

Modalitatea de materializare a manevrei în luptă, bătălie sau operație a determinat operarea atât în terorie , cât și în practică militară a diferitelor sintagme , cum ar fi “tipuri și forme de manevră”.

Tipurile de manevra se clasifica astfel :

Tipuri de manevră în raport cu mediul de desfășurare :

Manevra terestră –ce constituie tipul de manevra de bază în toate armatele lumii ;

Manevra aeriana- se execută de către aviația militară și mijloacele de luptă ale apărării anitaeriene împotriva vectorilor aerieni ai inamicului;

Manevra navala- cuprinde acțiuni specific marinei militare în spațiul maritime și fluvial al țării ( participă aviația , apărarea antiaeriană și forțele terestre);

Manevra subacvatica-beneficiaza de caracteristici tehnico-tactice care le permit surprinderea în teatrele de operații;

Manevra cosmică – reamplasarea sateliților militari pe orbite sau în poziții geostaționare , ce permit culegerea de informații și supravegherea forțelor;

Manevra combinată – aeroterestra, aeronavala- poate fi :de desant aerian sau de desant maritime.

Tipurile de manevră în funcție de forțele și mijloacele întrebuințate

Manevra de forțe și mijloace

Manevra focului și a loviturilor -consta în concentrarea simultană sau succesiva a focului, lateral și în adâncimea dispozitivului inamic, până la bătaia maximă a mijloacelor din dotare, fără schimbarea pozițiilor de tragere;

Manevra de tip material-industrial – o acțiune din sfera politicii războiului ,folosită cu scopul asigurării mijloacelor necesare desfășurării acțiunilor sau pentru protecția unor obiective de importanță vitală prin redislocare;

Manevra științifică și tehnologica- ce se bazează pe concentrarea și direcționarea fondurilor bugetare și eforturilor cercetătorilor din sfera militară pentru perfecționarea continua a mijloacelor și tehnologiilor de luptă;

Manevra nucleara- consta în concentrarea simultană sau succesiva a loviturilor nucleare asupra unor obiective de importanta strategic de pe teritoriul inamicului.

Tipuri de manevră în raport cu scopul și amploarea acțiunilor militare

Manevra tactica –actiunile în vederea creării de forțe și mijloace și aplicarea loviturilor se execută foarte des sub presiunea inamicului și sub focul mai multor categorii de armament al acestuia;

Manevra operativa-cuprinde un ansamblu de acțiuni, prin care se urmărește realizarea celei mai corespunzătoare grupări de forțe și mijloace, deplasarea ei organizată, rapidă și în ascuns și punerea acesteia într-o situație favorabilă pentru executarea unor lovituri hotărâtoare asupra inamicului său pentru a pară loviturile sale pe una sau mai multe direcții de operații;

Manevra strategica-cuprinde un ansamblu foarte complex de acțiuni ce se execută în operațiile de amploare stategica sau în cadrul războiului de către grupări aparținând tuturor categoriilor de forțe armate, în vederea realizării unui scop strategic.

1.4. Amploarea și fizionomia manevrei

Analizate prin prisma relației scop spațiu-timp-mod de desfășurare,

oricare din formele de manevră în operații este caracterizată printr-o anumită amploare și fizionomie.

Amploarea manevrei este determinată de următorii indicatori: timpul necesar executării deplasărilor (regrupărilor și înlocuirilor), dezvoltarea frontală a aliniamentelor, sectoarelor de rupere, adâncimea pe care se execută, ritmul mediu al acțiunilor, durata manevrei și bineînțeles cantitatea de forțe și mijloace angajate pentru rea1izarea scopului (scopuri lor) acesteia.

Planificarea judicioasă a operațiilor creează condiții favorabile pentru a se trece de la forme simple, la forme de manevră complexe, de la cele de amploare mai redusă la cele care domină pe ansamblu acțiunile în cadrul operației.

Fizionomia fiecărei manevre deține elemente particulare generate de:

– situațiile în care se adoptă și scopul urmărit;

– cantitatea de forțe și mijloace destinată executării manevrei și contribuția celorlalte forțe la reușita acesteia ;

– gradul de pregătire a marilor unități și unităților;

– eficiența măsurilor de protecție;

– mobilitatea trupelor destinate pentru executarea manevrei;

– operativitatea circulației informațiilor între eșaloane atât pe timpul pregătirii manevrei cât și al executării acesteia;

– gradul de adaptabilitate a misiunilor pe timpul desfășurării acțiunilor;

– posibilitățile reale de a impune încă de la început o înaltă libertate de acțiune;

– capacitatea de contracarare a acțiunilor inamicului menite să interzică executarea manevrei;

– ritmicitatea realizării treptate a scopurilor;

– crearea posibilităților de a trece de la o formă de manevră la alta etc.

Consider că indiferent de formă de manevră adoptată, ea trebuie să constituie o modalitate de a învinge inamicul, de a crea starea de superioritate și condiții favorabile în vederea câștigării și menținerii inițiativei.

Arta de a manevra este cea mai efectivă rezervă a comandamentului, dar aplicarea ei cere o deosebită măiestrie, o mare capacitate organizatorică și fermitate pe timpul conducerii.

Comandanții care au reușit să stabilească scopuri și obiective clare în diferite acțiuni militare, și forme de manevră adecvate au fost în același timp și foarte buni teoreticieni ai artei militare.

Capitolul 2 : Aspecte privind formele manevrei terestre : în ofensivă și în defensivă

2.1 Convergența formelor principale de luptă

În viitorul apropiat, se va asista la o convergență a formelor principale de luptă, ofensivă și apărare după părerea mai multor școli de artă militară din diferite părți ale lumii . Astfel în scopul creșterii eficienței apărării în condițiile actuale , anumite puncte de vedere și procedee se apropie de cele specifice ofensivei , adoptând dispozitive de luptă diversificate pentru organizarea sistemului de foc și combinarea lui cu obstacole și baraje.

Manevra și surprinderea trebuie întrebuințate combinat pentru a asigura succesul și în anii următori. Apărarea în teatrul de operații, indiferent de inamic, va trebui să fie flexibilă și va consta dintr-un șir neîntrerupt de manevre și riposte, efectuate cu forțele destinate.

La nivel tactic, apropierea se va accentua, deși nu vor fi excluse formele clasice de luptă – apărarea și ofensiva – ele își vor estompa caracteristicile cunoscute pana acum, datorită fluidității și manevrabilității spațiului de luptă.

Experiența dobândită de armatele care au participat la cel de al doilea război din Golf, oglindesc, prin puterea evidențelor, că este tot mai greu să stabilești cu certitudine la ce formă de luptă asistăm sau pentru care ne pregătim. Modelele acționale nu mai respectă momentele tradiționale ale luptei. Acțiunile asimetrice au impus concepte și reguli noi, al căror unic scop este obținerea victoriei.

2.1.1 Cerințe pentru succesul operațiilor

Pornind de la tendințele de evoluție a luptei armate moderne, caracteristicile viitorului câmp de luptă, trăsăturile dominante ale forțelor și mijloacelor ce vor desfășura acțiuni militare și cerințele generale pentru succesul operațiilor în conflictul militar modern s-au modificat. Astfel, în conformitate cu regulamentele militare în vigoare acestea sunt: inițiativa; agilitatea; adâncimea; sincronizarea; multilateralitatea. Desi nu pot garanta succesul, absența acestora îl îngreunează și-l pot face mai costisitor.

Inițiativa reprezintă o reflectare a legii necesității ofensivei pentru obținerea victoriei finale în război și are în vedere atitudini și acțiuni constant agresive, prin lovirea inamicului cu orice mijloc aflat la dispoziție.

Ea trebuie îmbinată in mod precis cu acțiunile de menținere a capacității de efort prin regenerarea forței și prevenirea atitudinii de „non-combat” în situații neprielnice.

Inițiativa creează capacitatea de a stabili, impune și conduce condițiile de ducere a operațiilor. Aceasta implică spirit ofensiv în executarea operațiilor, astfel determinând limitarea până la anulare a opțiunilor inamicului, succesiv cu menținerea unui număr suficient de opțiuni pentru forțele proprii.

În ofensivă, manifestarea inițiativei presupune împiedicarea neîntreruptă a inamicului de a-și reveni din șocul inițial al atacului. Câștigarea și menținerea inițiativei se obține prin realizarea surprinderii privind locul și momentul atacului și prin violența acestuia. Viteza, hotărârea, îndrăzneala și agresivitatea mențin presiunea asupra inamicului. Cel care deține inițiativa, este cel care hotărăște regulile jocului, adversarului nu îi rămân prea multe variante de acțiune.

Menținerea inițiativei în timp, necesită atât prevederea și planificarea operațiilor ulterioare, cât și anticiparea evenimentelor decisive din zona de responsabilitate, cu ore, zile și săptămâni în avans.

În apărare, manifestarea inițiativei presupune schimbarea cât mai rapidă a situației, prin anularea avantajelor inițiale ale atacatorului. Pentru aceasta, se impune obținerea informațiilor necesare avertizării din timp a forțelor proprii și anticipării acțiunilor probabile ale inamicului.

Agilitatea este definită ca fiind capacitatea forțelor proprii de a acționa mai rapid decât inamicul, fiind o calitate atât fizică cât și mentală, dar și o precondiție a preluării și menținerii inițiativei.

Acționând cu agilitate, forțele proprii își concentrează elementele tari împotriva punctelor slabe ale inamicului, pot evita sau contracara acțiunile acestuia, prin măsuri și acțiuni preventive care îl devansează și pun pe inamic în fața faptului împlinit.

Pentru creșterea agilității forțelor din subordine, comandantul trebuie să ia din timp măsuri pentru cunoașterea situației forțelor proprii și ale inamicului, anticiparea schimbărilor din mediul de acțiune și pentru perceperea și surprinderea celor mai mici modificări intervenite. El combină toate aceste măsuri cu flexibilitatea și capacitatea întregului personal din subordine de a reacționa cu rapiditate, în limitele concepției eșalonului superior, la orice schimbare de situație.

Adâncimea presupune extinderea operațiilor în timp și spațiu, în întreaga zonă de responsabilitate, inclusiv sub aspectul resurselor utilizate și a scopului urmărit. Extinderea operațiilor variază în funcție de eșalon și de restricțiile impuse comandanților.

Adâncimea permite comandanților să mențină ritmul operațiilor și să exploateze cu eficiență toate resursele disponibile.

Succesul extinderii operațiilor în toată zona de responsabilitate determină menținerea unui ritm înalt al ofensivei și asigură mobilitatea apărării, impunând inamicului să lupte în termenii stabiliți de către comandantul forțelor proprii.

Prin angajarea inamicului pe toată adâncimea dispozitivului, folosind focul și executarea de atacuri asupra flancurilor și spatelui acestuia, comandantul îi limitează libertatea de acțiune, determinând scăderea flexibilității și rezistenței acestuia, îi dezorganizează comanda și, ceea ce este cel mai important, previne impactul pe care operațiile inamicului îl pot avea asupra forțelor proprii.

Sincronizarea reprezintă încadrarea operațiilor în timp și spațiu, în vederea concentrării eforturilor în punctele importante și are ca rezultat masarea efectelor combinate ale puterii de luptă în momentele și locurile decisive.

Prin sincronizarea acțiunilor proprii, se urmărește asigurarea unei puteri de luptă superioare în punctul și momentul în care se vrea obținerea un avantaj decisiv asupra inamicului.

Se impune o coordonare precisă a forțelor, mijloacelor și activităților în cadrul unei operații, simultan cu vizualizarea consecințelor acțiunilor și a succesiunii necesare a acestora, pentru a amplifica la maxim efectele favorabile urmărite.

Multilateralitatea reflectă abilitatea unităților de a face față celor mai diverse cerințe ale misiuni.

Multilateralitatea presupune capacitatea de a acționa în toată gama operațiilor la nivel strategic, operativ și tactic; de a executa o diversitate de operații, simultan sau succesiv; de a schimba, la nevoie, direcția principală de efort; de a adapta structura forțelor și a trece cu rapiditate și eficiență de la o misiune la alta, de la misiuni specifice luptei armate la operații de stabilitate și de sprijin și invers.

Garanția acesteia o constituie disciplina unităților, un înalt nivel de instruire a acestora, conducerea adecvată, echiparea și dotarea forțelor, la cele mai înalte standarde, precum și o înaltă competență într-o varietate de misiuni și capacități.

Tendințele de evoluție a conținutului artei operative sunt în strânsă corelare cu evoluția fenomenului militar în ansamblul său. Sub influența factorilor ce stau la baza schimbărilor în fizionomia războiului modern arta operativă își adaptează continuu principiile, metodele, procedeele și regulile de pregătire și ducere a acțiunilor militare astfel încât acestea să corespundă transformărilor organizaționale, structurale și privind dotarea, proprii sistemului militar modern.

Ca urmare, fiecare confruntare este unică prin locul și momentul angajării, prin concepție, manevră, mod de execuție a focului și prin nenumărate alte elemente specifice. Acum, mai mult ca oricând, în luptă armată este de actualitate reflecția teoreticianului militar francez F. Foch, potrivit căruia „la război nu există decât cazuri particulare; totul este deosebit, nimic nu se repetă. Pe același teren, în aceleași circumstanțe de timp și de loc va trebui să se procedeze în mod diferit“.

2.2. Generalități privind apărarea

Apărarea presupune mai mult decât distrugerea sau neutralizarea personalului și a tehnicii inamicului. Trebuie împiedicata aplicarea planurilor de către acestea, înainte să se formeze coeziunea și sincronizarea forțelor sale.

Lupta de apărare trebuie planificată și executată cu spirit ofensiv, indiferent de scopul ei major.Recâștigarea inițiative, reprezintă prima provocare a oricărei lupte de apărare, deoarece inițiativa prezintă posibilitatea transformării apărării într-o operație de ofensiva.

Scopul general al apărării este crearea condițiilor pentru trecerea la ofensivă. Pentru realizarea trecereii la ofensivă se îndeplinesc următoarele obiective parțiale:

slăbirea capacității de luptă a inamicului, prin producerea de pierderi cât mai mari;

menținerea unor porțiuni de teren dinainte stabilite și împiedicarea pătrunderii inamicului;

temporizarea atacului inamicului cu scopul realizării tuturor condițiilor pentru trecerea la ofensivă;

preluarea inițiativei.

Pregătirea, concentrarea și flexibilitatea reprezintă caracteristicile fundamentale ale acțiunilor de luptă în operația de apărare a structurilor tactice.

Pregătirea apărării presupune ajungerea apărătorului în zona de apărare înaintea atacatorului, acesta folosește prezenta pe câmpul de luptă pentru a se pregăti corespunzător pentru luptă. Pentru obținerea succesului în lupta , apărătorul își concentrează întreaga putere de luptă în timpul și locul potrivit.

În urma unei analize detaliate și a înțelegerii misiunii apare flexibilitatea –efectul produs de pregătirea temeinică a apărării și efectele comenzii și controlului.

2.2.1 Formele de manevra specifice defensive

Armata de arme întrunite concepe, organizează, pregătește și execută în operația de apărare de regulă forme specifice de manevră pentru:

Lovirea inamicului în fața limitei dinainte apărării prin manevre specific ofensivei;

Lovirea inamicului în fața limitei dinainte a apărării, ca formă de manevră ar putea fi definită ca un ansamblu complex de acțiuni ce se execută de către marile unități și unitățile armatei de arme întrunite în cooperare cu celelalte categorii de forțe ale armatei având ca scop slăbirea grupării principale de forțe și mijloace a inamicului, zădărnicirea ofensivei acestuia, pentru continuarea cu succes a apărării sau chiar pentru a trece la ofensivă.

Această formă de manevră va fi aplicată după declanșarea agresiunii armate în spații situate pe teritoriul inamicului său pe teritoriul național, atât în perioada riposte graduale cât și în perioada ripostei maxime.

Manevra de lovire a inamicului, concomitent cu declanșarea agresiunii de către acesta, impune ca răspuns din partea forțelor proprii planificarea acțiunilor militare nu numai pentru ocupare aliniamentelor de apărare ordonate, ci și continuarea acestora dincolo de frontieră cu grupări mobile de forțe, pe direcțiile apropiate celor pe care s-au declanșat acțiunile agresive ale atacatorului”.

Adoptarea acestei forme de manevră presupune următoarele etape:

-alegerea raionului ( obiectivului) în care se va executa atacul;

-precizarea obiectivului care trebuie cucerit (nimicit) stabilirea grupării de forțe și pregătirea ei în secret;

-executarea loviturii (atacul) și replierea trupelor în dispozitivul propriu sau consolidarea aliniamentului cucerit în cazul în care acesta va fi inclus în sistemul apărării.

Mutarea efortului de pe o direcție pe alta, dinspre spate spre front precum și din dinspre front spre spate

Mutarea efortului de pe o direcție pe alta, dinspre front spre adâncime precum și din adâncime spre front, ar putea fi considerată ca o expresie a aplicării principiului concentrării efortului în locul decisiv și la momentul potrivit precum și a economiei de forțe.

Prin această manevră se urmărește:

– scoaterea forțelor de pe direcțiile neatacate sau slab atacate și întărirea apărării pe direcțiile puternic amenințate ;

– schimbarea configurației frontului și a eforturilor apărării;

– închiderea breșelor realizate de inamic în dispozitivul armatei;

– înlocuirea unor forțe care și-au pierdut capacitatea de luptă;

– limitarea sau oprirea ofensivei inamicului în fața unui aliniament favorabil din adâncime și crearea condițiilor pentru executarea unor puternice riposte ofensive;

– atragerea inamicului pe direcții nefavorabile desfășurării ofensivei în ritm înalt;

– retragerea grupărilor de forțe de sub loviturile puternice ale inamicului;

– reorganizarea apărării pe un aliniament din adâncime;

– producerea de pierderi însemnate și reducerea ritmului de ofensivă prin hărțuirea permanentă și uzarea forțelor agresorului;

Adoptarea acestei forme de manevră ce presupune numeroase acțiuni și combinații, deplasări și regrupări, va fi destul de frecventă în războiul de apărare a țării atât în perioada ripostei graduale cât și a ripostei maxime.

Executarea ripostelor ofensive

Manevră pentru executarea ripostelor ofensive ale aaparării are drept scop pe lângă constituirea grupării (grupărilor) destinate executării contraatacului (contraloviturii), punerea acestora într-o situație favorabilă desfășurării acțiunilor pentru nimicirea, forțelor inamicului. Această manevră trebuie înțeleasă ca o combinație de forme de manevră specifice apărării care se execută nu numai cu gruparea (grupările) de contraatac (contra-lovitură), ci și cu alte forțe a căror acțiuni și activități contribuie la angajarea luptei pe timpul ripostei ofensive.

La această manevră participă mari unități din forțele de angajare ulterioară și rezervă și chiar din forțe aflate la contact, unde acțiunile ofensive ale inamicului nu au avut succes sau nu s-au produs.

d. loviturile în adâncime .

2.2.2. Situații și condiții favorabile pentru executarea manevrei în operația de apărare

Luptă modernă se caracterizează printre altele prin apariția unor situații, din cele mai diverse, cu elemente caracteristice.

În terminologia militară, o situație tactică ,definește ansamblul de condiții referitoare la spațiu, timp, misiuni, forțe și mijloace în care se pregătesc și se desfășoară acțiunile de luptă tactice”(și operative n.n.)

Elementele caracteristice unei situații sunt date de inamic, trupe proprii, starea terenului, timp și anotimp. Analizarea datelor despre inamic și trupe proprii trebuie să țină cont de : forțele, mijloacele, gruparea acestora în spațiu, acțiunile întreprinse și rezultatul lor, capacitatea de luptă, starea morală a trupelor și populației.

Situațiile favorabile pot fi prognozate, prefigurate și chiar unele dintre ele programate în timp și spațiu. Ele sunt urmarea firească a aplicării legilor și principiilor luptei armate.

Principalele elemente care definesc situațiile și condițiile favorabile executării manevrei în operația de apărare sunt:

inamicul nu și-a realizat în totalitate obiectivele propuse prin executarea primei operații aeriene;

principalele grupări angajate în operația ofensivă au înregistrat pierderi mari, pătrunderile acestuia nu sunt semnifi-cative, iar ritmul de înaintare a fost redus treptat ca urmare a ripostelor primite în toate mediile;

dispersarea forțelor și mijloacelor agresorului ca urmare a organizării luptei în încercuire în raioane și obiective aflate în teritoriul ocupat de inamic;

realizarea unei anumite configurații a frontului care permite executarea de către apărător a unor puternice riposte ofensive pe direcții concentrice;

pierderea inițiativei de către inamic ;

apariția unei "situații de echilibru" ce poate fi folosită de trupele aflate în apărare;

dezorganizarea treptată și sistematică a sistemului de conducere și logistic al inamicului;

îndeplinirea cu succes a unei manevre ce poate crea condiții favorabile altei forme, (mutarea efortului pe direcții amenințate, poate conduce la oprirea înaintării inamicului și crearea condițiilor pentru executarea contraloviturii sau contra-atacului);

condiții legate de timp, anotimp și stare a vremii etc.

Situațiile și condițiile favorabile executării manevrei în operația de apărare a armatei nu pot fi decât rezultatul îndeplinirii scopurilor pentru care se angajează marile unități și unitățile acesteia, în deplină legătură cu condițiile de teren, timp, anotimp și stare a vremii.

Orice situație favorabilă creată trebuie amplificată prin măsuri și acțiuni menite a agrava "situația de criză" a inamicului. Astfel, orice manevră poate fi executată cu succes, iar rezultatele ei se pot încadra în parametrii eficienței proiectate.

2.3 Generalități privind ofensiva

De-a lungul istoriei existenței umane, dincolo de marile transformări și realizări în toate domeniile, au existat conflicte armate al căror scop, amploare, intensitate și fizionomie au sos în evidență concluzii și învățăminte valorificate în cea mai mare parte de oameni politici, filozofi, sociologi, specialiști militari și în general de toți cei interesați de fenomenul război.

Astfel, s-a apreciat că obținerea victoriei într-o confruntare militară, de cele mai multe ori, a fost condiționată de capacitatea și priceperea comandanților și statelor majore de a-și constitui cele mai favorabile grupări de forțe, utilizate în locul și la timpul potrivit, în condiții de superioritate globală, zonală sau temporală folosind forme și procedee de acvțiune perfect adaptate la situația creată în câmpul de luptă.

Evitarea sau diminuarea urmărilor acestor situații complexe a stat permanent în atenția comandanților mai ales atunci când confruntarea a avut loc cu un inamic superior.

Abordând sintagma „operație ofensivă în confruntările armate moderne“ trebuie avut în vedere posibilitatea desfășurării unei operații ofensive de către totalitatea forțelor terestre ca o categorie de forțe a armatei, ci de către diferitele ei structuri (cu rol strategic sau operativ), în strânsă cooperare cu forțe aparținând celorlalte categorii de forțe ale armatei sau cu forțele aliate.

Forțele Terestre ca gestionare ale acțiunilor în mediul terestru, are un rol integrator determinant, acestea pregătesc și desfășoară operații ofensive cu grupări de forțe- cu rol operativ sau strategic, acțiunile ambelor tipuri de structuri militare încadrându-se în una sau mai multe operații ofensive strategice executate la nivelul teatrului de acțiuni militare naționale.

Operația ofensivă strategică reprezintă ansamblul acțiunilor militare planificate și desfășurate de forțele și mijloacele unor grupări de forțe cu rol strategic sau operativ pe întreg teritoriul național, sau într-un spațiu geografic bine delimitat, ce include cel puțin o direcție sau un obiectiv, prin a căror cucerire se realizează unul sau mai multe scopuri parțiale ale apărării armate a țării (operației de nivel strategic). În cadrul operației ofensive strategice se va planifica și desfășura un număr variabil de operații ale unor mari unități cu rol strategic și ale marilor unități operative.

Operația ofensivă a grupărilor de forțe cu rol strategic reprezintă, după aprecierea specialiștilor militari, ansamblul acțiunilor ofensive organizate și desfășurate după o concepție unitară, duse independent sau în cooperare cu alte grupări de forțe într-o zonă geografică ce conține o direcție (obiectiv) strategică, prin care se îndeplinesc scopuri parțiale ale războiului. Ea este o acțiune militară întrunită sau combinată (multinațională), întrucât cuprinde acțiunile militare ale marilor unități (grupărilor de forțe) cu rol operativ de arme întrunite, însumate sau independente, dar și acțiunile de lovire, de sprijin și de asigurare executate de marile unități și unitățile aparținând forțelor aeriene și, după caz, forțelor navale.

Ofensivei moderne îi este proprie și o paletă extrem de largă de procedee de acțiune pentru soluționarea a numeroase și diverse situații,care pot apărea în dinamica ei, cum ar fi: exploatarea rapidă a efectelor loviturilor cu foc; loviturile executate cu o grupare importantă de forțe pe o direcție, sau pe direcții convergente (paralele), concomitent cu folosirea desantului aerian, în cooperare cu forțele care acționează în încercuire sau în zonele libere; executarea unor lovituri (simultane sau succesive) cu grupări de forțe de valoare redusă, urmate de menținerea terenului cucerit; dezvoltarea ofensivei și intensificarea continuă a loviturilor pentru încercuirea, fracționarea și nimicirea pe părți a inamicului; fixarea grupării principale de forțe a inamicului cu o parte din forțe și lovirea decisivă a acesteia cu forțele principale în flanc și spate; consolidarea succesivă a aliniamentelor (raioanelor, obiectivelor) cucerite.

2.3.1. Formele de manevră în operația ofensivă

Cu peste 2000 de ani în urmă, înțeleptul chinez Sun Tzî spunea că „spre a fi sigur că vei cuceri poziția pe care o ataci, să ataci un punct pe care inamicul nu îl apără. Iată de ce împotriva celor ce sunt experți în arta de a ataca, un inamic nu știe să se apere“.

Prin manevra se înțelege modalitatea prin care forțele și mijloacele forțelor proprii acționează asupra dispozitivului de luptă al inamicului.

În operația ofensivă, manevra este influențată de valoarea și compunerea de luptă a grupării de ofensivă, amploarea operației (îndeosebi lărgimea fâșiei și adâncimea misiunilor), caracteristicile apărării inamicului, configurația frontului, particularitățile geoclimatice ale zonei în care se duc acțiunile militare, valoarea forțelor care duc lupta în dispozitivul agresorului, numărul și dispunerea obiectivelor importante aflate în fâșia de ofensivă, posibilitatea folosirii de către inamic a armelor de distrugere în masă, a mijloacelor incendiare și a armamentului de înaltă precizie.

Regulamentele militare în vigoare, precum și unele publicații de specialitate prezintă manevra în ofensivă sub următoarele forme: „învăluire, întoarcere, lovitura frontală , manevra pe direcții exterioare, manevra pe verticală, pătrunderea , infiltrarea.

Prin manevra se înțelege modalitatea prin care forțele și mijloacele forțelor proprii acționează asupra dispozitivului de luptă al inamicului.

Principalele forme de manevra de forțe și mijloace , folosite în ofensivă, sunt:

Lovitura frontală;

Pătrunderea;

Invaluirea-simpla sau dubla;

Întoarcerea;

Inflitrarea;

Manevra pe verticală.

Învăluirea- este formă de manevră frecvent utilizată în operația ofensivă deoarece este

considerată deosebit de eficientă în confruntarea cu un agresor puternic. Ea va fi adoptată mai ales atunci când dispozitivul inamicului prezintă goluri mari, flancuri descoperite sau insuficient supravegheate. Manevra de învăluire rezultă din combinarea acțiunilor frontale ale forțelor noastre cu cele executate asupra unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului.

Întoarcerea – ca formă specifică ofensivei,

are numeroase elemente comune cu învăluirea, dar și suficiente elemente care o particularizează.

Întoarcerea a fost definită ,,ca formă de manevră ce se execută în situații când apărarea inamicului oferă un gol în dispozitiv pe o adâncime mai mare. Ea constă în angajarea și fixarea inamicului de front, cu o parte din forțe, în timp ce gruparea principală de forțe acționează în flancul și spatele dispozitivului acestuia, interceptându-i comunicațiile, silindu-1 să ducă acțiuni de luptă cu frontul răsturnat. Între gruparea care acționează de front și cea care execută întoarcerea nu există uneori legătura de foc pe toată durata acțiunii ci numai legătură de cooperare”.

Manevra de întoarcere va fi executată pe mare adâncime de către grupări puternice de forțe vizând nimicirea întregii grupări a inamicului.

Lovitura frontală -urmărește ruperea frontului inamicului,străpungerea apărării acestuia prin concentrarea forțelor și mijloacelor pe fronturi înguste (în sectoare de rupere) și dezvoltarea ulterioară a succesului prin introducerea în operație sau bătălie a forțelor de angajare ulterioară în scopul lovirii trupelor inamicului în flanc și spate, încercuirii și nimicirii principalelor grupări de forțe ale acestuia, cuceririi unor raioane importante din adâncimea apărării și interceptarea căilor de retragere.

Lovitura în adâncime- este după unii autori ,o soluție modernă pentru ducerea ofensivei în ritmuri înalte, având în vedere următorii factori: creșterea puterii și preciziei focului; creșterea capacitații de acțiune a armelor ofensive ; creșterea eficienței folosirii spațiului aerian ca o a treia dimensiune a luptei; tendința de realizare a unor structuri destinate luptei, ușor de condus cu mare mobilitate și cu mare capacitate de acțiune relativ independentă, tendința de adoptare a acestei soluții de către armatele dintr-o serie de state, chiar dacă această tendință se manifestă mai mult în plan teoretic, ca o soluție de viitor.

Această formă de manevră urmărește neutralizarea simultană a defensivei inamicului pe întreaga adâncime, ruperea apărării tactice, concomitent cu angajarea rezervelor tactice și operative acționând terestru și aerian într-o concepție unitară. Ea constă într-o întrebuințare a forțelor terestre și aeriene, urmărind o acțiune puternică și eficientă, simultană și de mare amploare, executată prin foc și de către grupări de trupe, cu mobilitate ridicată asupra celor mai importante și vulnerabile obiective din dispozitivul inamicului pe toată adâncimea acestuia.

Manevra pe verticală se execută de către grupări aeropurtate sau aeromobile, în scopul asigurării îndeplinirii obiectivelor operației, prin cucerirea și menținerea unui spațiu până la joncțiunea cu forțele proprii.

Ruperea apărării/pătrunderea este o continuare a atacului frontal și urmărește crearea unei breșe în sistemul defensiv al inamicului și dezorganizarea apărării acestuia prin concentrarea puterii de luptă necesare în sectorul/sectoarele de rupere, astfel încât apărătorul să fie depășit din punct de vedere numeric, tehnic și tactic.

Infiltrarea se execută prin pătrunderea unor forțe în dispozitivul inamicului, individual sau în grupuri mici, pe deasupra, prin sau pe lângă pozițiile inamicului, fără a fi descoperite. Impreuna cu alte subunitati , o forta infiltrate , ataca spatele si flancurile pozitiei inamicului, indeplinindu-si misiunea, cu scopul de a facilita patrunderea unor forte mai mari, de asemenea ea poate ataca liniile de comunicaii , instalatiile administrative din spatele inamicului , comandamentele , punctele de comanda , fortele de sprijin si cele logistice.

Aceasta se executa pentru cucerirea unor pozitii cheie din teren; distrugerea unor noduri de comunicatie importante; intarzierea refacerii puterii de lupta a inamicului ; ingreunarea ,chiar si oprirea aprovizionarilor sau reaprovizionarilor.

Se realizeaza prin unul dintre cele 3 procedee: inflitrare terestra(pe jos sau pe autovehicule), pe apa sau pe calea aerului.

Formele de manevră adoptate în operația ofensivă, trebuie să fie caracterizate prin dinamism, eficiență, amploare temporală și spațială, pentru a se putea realiza scopurile propuse prin planul operativ.

Domeniul strategic, căruia îi sunt proprii alte coordonate ale amplorii acțiunilor militare, considerabil diferite de cele întâlnite la nivel operativ și tactic oferă condiții specifice de planificare și executare a manevrei. De aceea, în operațiile ofensive de nivel strategic, în afara formelor de manevră comune se adoptă forme de manevră cu un grad mai ridicat de complexitate, respectiv, manevra pe linii (direcții) interioare cunoscută și ca manevra din poziție centrală și manevra pe linii (direcții) exterioare.

Manevra pe linii interioare (din poziție centrală) este, în operația ofensivă a grupării de forțe cu rol strategic, cea mai eficientă modalitate de acțiune pentru nimicirea succesivă, pe părți, a grupărilor inamice care ar acționa într-o zonă de operații. Ea poate fi adoptată atunci când se trece la ofensivă împotriva inamicului care a acționat pe linii exterioare, când s-a obținut o poziție centrală în urma unei lovituri frontale prin care s-a realizat ruperea unui front ce avea inițial o relativă continuitate, ori când dispozitivul inamicului a suferit dislocări importante.

Manevra pe linii exterioare constă în executarea unor lovituri pe cât posibil concomitente, de către grupări de forțe separate în spațiu, pe direcții ce converg spre obiective importante din dispozitivul strategic al adversarului.

În lucrarea „Manevra strategică“ autorul acesteia menționează trei factori care impun adoptarea acestei forme de manevră în operația ofensivă și anume: forma frontului (învăluitoare sau în unghi); configurația dispozitivului strategic ca rezultat al unei operații anterioare; existența în alte zone a unor forțe disponibile ca urmare a îndeplinirii scopurilor propuse.

2.3.2. Situații și condiții favorabile executării manevrei în ofensivă

Asigurarea "favorabilului" în executarea manevrei în operația ofensivă, cel puțin la începutul acesteia, este atributul apărării. În partea finală a apărării se conturează coordonatele de bază ale concepției operației ofensive.

0 lovitură frontală bine executată poate conduce la exploatarea succesului și utilizarea manevrei de învăluire și întoarcere. 0 lovitură în adâncime coordonată cu acțiunile grupărilor care duc lupta în încercuire în teritoriul ocupat de inamic poate favoriza aplicarea loviturii frontale asupra grupării principale a acestuia.

Elemenetele care definesc situațiile și condițiile favorabule executării manevrei în ofensivă sunt cele , precum :

– o configurație a frontului realizată prin manevre anterioare;

– existența golurilor și intervalelor în dispozitivul inamicului, precum și a unor flancuri descoperite;

– distanțe mari între raioanele unde apărătorul își concentrează eforturile;

– scăderea în intensitate a acțiunilor aviației și artileriei antiaeriene a inamicului;

– dezorganizarea accentuată a sistemului de cercetare, a celui de conducere și logistic ca urmare a acțiunilor desfășurate de trupele proprii;

– prezența în dispozitivul inamicului a unor grupări de forțe proprii care au reușit să ducă lupta de apărare în încercuire;

– creșterea treptată a capacitații de luptă a grupării aflată în ofensivă;

– realizarea unor pătrunderi adânci în dispozitivul inamicului și cucerirea unor aliniamente (obiective) importante care deschid perspectiva unor noi forme de manevră;

– succesul acțiunilor, marilor unități vecine;

– existența unei rezerve ce poate fi întrebuințată în "situații de criză" .

Pe baza analizei acestor elemente, pot fi imaginate multe situații favorabile executării manevrei în operația ofensivă în condiții, care să permită întrebuințarea la capacitatea maximă a grupărilor de forțe și mijloace destinate acestui scop.

Capitolul 3: Manifestarea formelor de manevra terestră în contextul celui de-al doilea război din zonele Golfului Persic

3.1 Analiza din perspectivă istorică și socio-economica a spațiului de conflict

Situat în Asia de Sud-Vest, Irakul, cunoscut și sub numele de Mesopotamia, țara dintre fluvii, are o suprafață de 435.052 km² și o populație de 23.332.000 locuitori. Este împărțit în 18 provincii, cu capitala  la Bagdad, oraș de 4.689.000 locuitori. Se învecinează cu Turcia, Iran, Kuweit, Arabia Saudită , Iordania , Siria, iar în partea de S-E are deschidere la Golful Persic.

Teritoriul Irakului prezintă patru regiuni naturale,dintre care cea mai importantă ca extindere și semnificație economică se află în partea centrală și anume câmpia drenată de fluviile Tigru și Eufrat. Această câmpie (antică Mesopotamie) concentrează ¾ din terenurile cultivate ale țării.

Celelalte trei regiuni sunt Munții Kurdistanului în N-E, Piemontul Nordic cu bogate resurse de petrol și regiunea colinară deșertică ,desfășurată la V de Eufrat.

Această regiune a reprezentat de-a lungul timpului leagănul celor mai vechi civilizații din lume : Summer , apoi celebrul Babilon care devine rapid un focar de cultură, de aici pornind primele coduri de legi și se organizează primele sisteme de irigații. Tot aici va lua naștere și cel mai înspăimântător și războinic popor al antichității ,cu cea mai rapidă armata a antichității ,Assirya .

Nabuccodonosor este cel care a reușit să extermine întreaga populație assyriană, acesta fiind și un exemplu pentru Saddam Huseein, personalitatea cu care adesea se compară și amenință de a-i aplica forma de conducere.

Bagdadul i-a naștere abia după anul 637 în timpul dinastiei ommeyazii , acesta fiind considerat orașul sfânt , capitala demnă de a fi în centrul atenției tuturor credincioșilor.

Pe 10 august 1920, Tratatul de la Sevres dă naștere Irakului modern, sub suveranitate britanică.

Irakul dispune de mari rezerve de petrol, peste 16 miliarde de tone, ceea ce o plasează pe locul al II-lea pe glob, cât și de gaze naturale, atât în Nord cât și în Sud . Producția acestor resurse a fost și este puternic influențată de factori extra-economici: conflicte armate,cat și embargoul internațional impus Irakului după 1990. Agricultura, care asigura 15% din PIB, antrenează 40% din populația activa și este specilizata în cultura curmalului. Creșterea animalelor( mai ales ovine) ocupă un loc important, iar industria sa era una diversificata, de la construcții de mașini și petro-chimie la ciment, sticlărie, textile și produse agro-alimentare. Balanța comercială dominată în proporție de 95% de exporturile de petrol a suferit enorm după embargoul internațional impus Irakului.

Irakul a fost implicat în două războaie majore: cu Iranul în perioada 1970-1988 și cel din 1991 cu Forța Multinațională condusă de SUA.

Începând cu 1990, relația dintre Statele Unite și Irak a luat o turnură către rău din cauza tentativelor irakiene de a câștiga hegemonia regională și a-și reconstrui economia care fusese puternic afectat de războiul cu Iran. Irakul a decis să îndeplinească aceste obiective invadând, pe 2 august 1990, micul Emirat al Kuweitului.

Motivele acestei invazii sunt multiple: în primul rând, Kuweitul împrumutase mari sume de bani Irakului în timpul războiului cu Iranul iar în acea perioadă a refuzat cererile irakiene de a continua impurmuturile în vederea refacerii economiei distruse de război a Irakului (invadând Kuweitul, Irakul își putea șterge datoriile de război și putea folosi petrolul kuweitian pentru a-și reconstrui economia).

În al doilea rând, Irakul considera că, Iranul protejase mai multe țări din Golf iar un refuz al acestor țări de a ajuta la refacerea economiei irakiene putea fi considerat un motiv suficient pentru război.

Din cauza Războiului din Golf și a izolării țării ,fluxul turistic s-a redus drastic, ajungând inexistent în momentul de fată în ciuda atracțiilor .Printre principalele zone și obiective turistice figurează orașul Mossul, celebru pentru moscheile sale, biserici și mănăstiri creștine din sec. al XIII-lea, alături de vestigii ale civilizației asiriene. Zona Babilon-Baghdad-Samara, ruinele orașelor antice Uruk, Eridu și orașul Al-Basrah, faimosul centru cultural medieval, locul din care a plecat în călătorie legendarul Sindbad Marinarul, sunt doar câteva dintre atracțiile turistice ale Irakului.

Încă din anul 1990 , situația economică era critică, regimul renunțase la ambițioase proiecte , precum metrolul din Bagdad, 3.200 de km de cale ferată și două baraje hidroelectrice gigante. Pentru liderul irakian , embargoul a reprezentat un moment de respiro , având în vedere datoriile de 100 de miliarde.

Anii de embargo au fost duri , până în 1995 hrana era distribuită pe cartele , iar mortalitatea infantilă a crescut îngrijorător la fel și lipsa de medicamente din țară. Saddam își îndreptă fondurile spre un vast program de construcții menit să șteargă urmele războiului, program de construcții religioase , cât și programe de menținere a fidelității trupelor de securitate și a armatei, ambele fiind grav zdruncinate după înfrângerea suferită în 1991. Liderul irakian dorea să demonstreze prin lipsurile la care era supusă populația de dezinteresul SUA pentru soarta ei și privațiunile la care este supusă.

Pe 14 aprilie 1995, Consiliul de Securitate ONU aprobă programul ” Petrol pentru hrană” (rezoluția 986), astfel autorizând guvernului din Bagdad să vândă o cantitate controlată de petrol în schimbul unor bunuri de primă necesitate.

Programul a fost plasat sub supravegherea secretariatului ONU și a unor membri specialiști ai Consiliului de Securitate deoarece nu se dorea îmbogățirea guvernului, însă Irakul îl accepta decât în mai 1996. Acest accord permitea Bagdadului să vândă anual petrol în valoare de 2 miliarde de dolari, urmărindu-se astfel izolarea liderului irakian prin disocierea aplicării prevederilor militare de bunăstare a populației. În anul 2000, acest program a ajuns la o valoare de 16 miliarde de dolari , cam tot atât exporta și înainte de războiul din 1990-1991.

Pe plan intern în 1995 , în Irak au avut loc unele schimbări majore. Saddam Hussein îl înlătură pe fratele său vitreg , Wathban , din postul de ministru de Interne și îl retrogradează pe ministrul Aparaii , Ali Hassan al-Majid. Toate aceste schimbări aveau ca scop creșterea influenței politice a celor doi fii a lui Saddam. În același an, Saddam câstiga alegerile rezidențiale, cu 99,6% din voturi, rămânând pentru încă șapte ani la conducere.

După 1996 ,odată cu creșterea tranșelor de export petrolier acordate Irakului, s-a început un program de relansare a relațiilor cu Rusia ,care a devenit furnizorul numărul 1 de alimente , tehnică și armament convențional , cu Franta , la rândul ei , exportatorul de tehnică și principalul cumpărărtor al produselor petroliere irakiene.

Saddam a pus la punct o rețea de incălcare a embargo-ului prin Iordania , Siria , Turcia și Iran, astfel banii furnizați de pe petrol ajungeau direct Bagdadului , fără știrea ONU și fără reținerea comisionului de 30% pentru despăgubirile acordate către SUA. Politica financiară a liderului de la Bagdad și-a menținut prietenii și canalele de colaborare deschisă , ce asigură și fondurile de urgență pentru salvarea intereselor irakiene.

În 1997, Irakul a interzis cetățenilor americani să facă parte din echipele de inspectori , acuzându-i de spionaj , acuzație ce ulterior s-a dovedit a fi adevărată. Astfel controlul de dezarmare a Irakului a revenit inspectorilor ONU non-americani. Li s-a interzis accesul experților ONU în 8 palate prezidențiale , precum și în sediile ministerelor ,considerate obiective suverane , datorită suspiciunii , că SUA va folosi aceste informații cu scopul de a lansa un atac surpriza care va avea ca finalitate lichidarea liderului irakian.

În anul 1998 au făcut o ofertă de autorizare a inspecțiilor la 8 obiective secrete , unde se credea că adaposteau arme de distrugere în masa , Irakul dorea să fixeze data insepcțiilor , la o lună sau două anual, însă această cerere a fost considerate degradantă pentru demnitatea ONU. Deși rezoluțiile ONU au fost semnate de către Irak , în luna octombrie aceștia încetează orice formă de cooperare cu UNSCOM , Bagdadul interzice zborurile de supraveghere deasupra țării , le restricționează numărul de locuri pe care inspectorii Agenției Internaționale de Energie Atomică le putea vizita. În urma acestor decizii și evacuarea întregului personal al Națiunilor Unite , se începe acțiunea militară propriu-zisă a forțelor americane și britanice , denumită “ Vulpea Deșertului”.

Se pare că eșecul suferit în războiul din Golf l-a transformat pe Saddam Hussein dintr-un lider nestăvilit și răboinic al anilor 80 , într-un om echilibrat , capabil să guverneze tara și să îi asigure în cele mai grele momente o prosperitate destul de rară în zonă.

Între 1996 și 1997, Consiliul de Securitate adoptă mai multe rezoluții care cer Irakului cooperarea necondiționată cu inspectorii UNSCOM, însă nu reușesc să realizeze o cooperare extraordinară cu Irakul, având momente în care atitudinea privind cooperarea este bună și momente de răzvrătire , un exemplu fiind în februarie 1997, când echipelor UNSCOM li s-a permis îndepărtarea unor motoare de rachetă de la vestitele rachete SCUD. Însă în luna iunie , autoritățile irakiene blochează accesul în anumite locații, care fuseseră catalogate ca fiind locații ce trebuie controlate.

Din punct de vedere economic, Irakul s-a aflat într-o scădere continuă , începând cu 1980 s-au înregistrat scăderi ale venitului mediu de la 3.600/persoană, ajungând în 2001 la 770-1020/ persoană.

După atentatele de la 11 septembrie 2001 asupra Turnurilor Gemene , situația pentru Irak a devenit mai grea , evenimentele încep să se succeade rapid.

În aprilie 2002 , Bagdadul oprește exportul de petrol , ca formă de protest față de incursiunile israeliene în teritoriile palestiniene, însă nefiind urmat de nici o altă țară arabă, este nevoit să reaia exporturile 30 de zile mai târziu. Aceasta inițiativă a liderului irakian este privită de către americani ca un păcat , iar Consiliul de Securitate ONU este de acord cu ajustarea sancțiunilor impuse Irakului.

În urma răsturnării regimului irakian, o serie de țări aveau foarte mult de pierdut din perspectivă economică, precum Franța , titulară a zeci de contracte petroliere în Irak , cu un profit exprimat la 12-14 miliarde de dolari anual, cu relații privilegiate la Bagdad , sau Rusia , țară care aproviziona în mod constant Bagdadul cu alimente și medicamente câștigând sume uriașe din aceste exporturi ; piața irakiană fiind una din puținele ce rămăseseră deschise pentru Rusia. Acestor țări li s-a alăturat și Germania , care în ultimii ani se infiltrase tot mai puternic pe piața arabă dorind să reconstituie vestita linie Berlin-Bizant.Opoziția lor a blocat chiar în NATO orice sprijin pentru SUA deoarece prin afacerile din Irak , Marea Britanie ,aliatul de bază al SUA, și SUA pot ieși primele din criză economică mondială.

3.2. Contextul politico-militar anterior războiului

Din 1945 până în 2001 Statele Unite au urmat o strategie generală în Orientul Mijlociu ce urmărea menținerea unei balanțe de putere, nu putea permite crearea unui stat hegemon. SUA în raport cu Orientul Mijlociu, a avut o purtare de off-shore balancer:

a prevenit ascensiunea unui hegemon regional folosind statele din regiune pentru a balansa orice potențial pretendent la postura de hegemon;

a intervenit în mod direct când era cu adevărat necesar intervenția acesteia.

Însă această strategie adoptată de către SUA a avut și laturi neprevăzute, țările musulmane s-au alimentat cu sentimente anti-americane, datorate mișcărilor extremiste și radicale.

În perioadă ce a urmat Primului Război din Golf, Statele Unite au urmărit patru obiective majore în politica externă privitoare la Irak:

împiedicarea Irakului în a-și ataca vecinii;

încheierea programului irakian de producere a armelor de distrugere în masă;

eliminarea de la putere a lui Saddam Hussein și menținerea stabilității generale în Orientul Mijlociu.

La data de 2 august 1990 , când parintele-autocrat al Irakului a hotărât înaintarea diviziilor blindate peste granițe în vederea cuceririi statului Kuweit, pentru a pune stăpânire pe rezervele petroliere și pentru a forma un imperiu Islamic unic, acesta s-a bazat pe conceptul următor: SUA nu va interveni și va privi pasiv.

După invazie ,cursul la bursa de prețuri a petrolului s-a dezechilibrat complet, astfel fiind afectate și interesele Statelor Unite.La aceasta agresiune, prima criză planetară după Războiul Rece, Consiliul de Securitate al ONU a reacționat prin Rezoluția 660, adresând Irakului un ultimatum și autorizând utilizarea forței armate.

Dictatorul a reacționat printr-o mișcare neașteptată, a sechestrat mii de cetățeni străini care se aflau în Irak, pe unii folosindu-i precum scuturi umane plasate în apropierea arsenalelor, a centrelor militare, a fabricilor importante din punct de vedere strategic și a posturilor radar, care constituiau posibile ținte ale coaliției.

Manevra acestuia avea un scop dublu: să descurajeze statele din vasta coaliție formată pentru a nu bombarda obiectivele irakiene și să genereze un dezacord intre respectivele guverne occidentale și opinia publică a țărilor lor.

La 17 ianuarie 1991 , coaliția militară alcatuitată din 34 de tari conduse de Statele Unite a declanșat operațiunea Desert Storm(“Furtuna în deșert”). În câteva zile , după o seriei de bombardamente precise care nu au cruțat infrastructurile și populația civilă , forțele de uscat aliate au invadat teritoriul irakian, constrângându-l pe dictator să dispună retragerea trupelor din Kuweit(26 februarie 1991), emiratul fiind eliberat definitiv două zile mai târziu.

Pe de altă parte, tot la 26 februarie, de-a lungul autostrăzii care făcea legătura între Irak și Kuweit (redenumită ulterior “Autostrada morții”),forțele internaționale au bombardat masiv convoaiele contingențelor irakiene aflate în retragere ,rezultând un adevărat măcel. La 28 februarie 1991, Saddam a capitulat necondiționat, iar președintele american a oprit înaintarea , îngăduindu-i dictatorului irakian să rămână la putere.

SUA a folosit inspecțiile ONU pentru a ține sub control dezvoltarea programelor de arme de distrugere în masă și armament strategic ale Irakului. Aceștia au impus un embargo economic împotriva Irakului, un plan de descurajare a acțiuni ulterioare din partea regimului lui Saddam Hussein.

Prin intermediul ONU au impus spații de interzicere a zborurilor atât în nordul cât și în sudul țării. SUA și aliații săi (Marea Britanie și, până la un punct, Franta) au desfășurat acțiuni militare limitate împotriva unor obiective militare din Irak în 1993, 1996 (operațiunea “Desert Strike”) și 1998 (operațiunea “Desert Fox”).

Tactica Guvernului american trebuia să încurajeze populația civilă irakiană să lupte împotriva regimului, dar rezultatele nu au fost unele favorabile. Scopul declarativ al bombardamentelor aeriene era să distrugă instalațiile cuprinse în programul irakian de înaramare nucleară, chimică și biologică.

Justificarea adusă de către Bill Clinton a fost: “Irakul nu a cooperat.Irakul a blocat în mod repetat accesul echipelor UNSCOM. De exemplu a restricționat accesul în sediul central al partidului Bass și a spus că nu va permite accesul nici în alte sedii ale acestuia, deși rezoluțiile ONU nu fac nici o excepției, iar UNSCOM le expertizase și în trecut. Irakul a restricționat în mod repetat capacitatea UNSCOM de a obține dovezile necesare.De exemplu, Irakul i-a obstrucționat pe inspectori să fotografieze armele despre care se credea că sunt incluse în programul de înarmare chimică. A încercat să oprească echipele UNSCOM care se ocupau de programul de înarmare biologică, să înregistreze, și să fotocopieze anumite documente. De asemenea, cei chestionați au fost intimidați pentru a nu răspunde la întrebările inspectorilor. Mai mult, înainte de fiecare inspecție, irakieni goleau clădirile îndepărtând nu numai anumite documente, ci chiar și mobile și alte echipamente.Într-adevăr, știm că Irakul a ordonat distrugerea tuturor documentelor legate de programul de înarmare. Deci, Irakul a abuzat de ultima lui șansă.”

Saddam Huseein ,la rândul său a dat o declarație prin care spunea : ”Acești oameni slabi au bombardat câteva ținte de pe pământul irakian crezând că vă vor înfrânge voința, demnitatea, credința și că vă vor opri din Jihad.”

Țintele atacului american au fost: 18 instalații de “comandă și control” care includeau transmițătoarele radio și TV, sedii ale securității irakiene, 19 baze ale Gărzii Republicane Speciale, 11 locații unde se produceau arme de distrugere în masă, 8 baze ale Gărzii Republicane regulate , precum și un obiectiv economic, rafinăria de la Al-Basra. În urma acestor conflicte iscate între cele două părți, Consiliul de Securitate adoptă la 17 decembrie 1999, Rezoluția 1284 care înlocuiește UNSCOM cu UNMOVIC (Comisia de Inspecție, Monitorizare și Verificare a Națiunilor Unite). Spre deosebire de UNSCOM, aceasta comisie era formată numai din angajați ai ONU și trebuia să prezinte un raport asupra activității lor odată la trei luni. Se respectă o serie din cerințele irakiene, precum retragerea numărului de inspecții și trecerea lor la un nivel mai redus, doar de verificare și scăderea drastică a numărului lor.

Zece ani mai târziu de la începerea embargoului , la 11 septembrie 2001 , atentatele comise de organizația fundamentalistă islamica Al-Qaeda asupra Turnurilor Gemene din New York și a sediului Pentagonului din Washington- un obiectiv prioritar al mandatului prezidențial al lui George W.Bush, a dat naștere unui război împotriva terorismului.

În ianuarie 2002 , într-un celebru “Discurs privind starea națiunii”, Bush a introdus expresia “axa raului” pentru a face referire la ansamblul națiunilor Irak, Iran, Coreea de Nord, suspectate că ar susține terorismul internațional și că ar amenința pacea mondială, realizând programe în vederea dezvoltării unor arme de distrugere în masă. Aceasta viziune asupra situației mondiale a stat la baza doctrinei Bush, acesta introduce un concept nou , cel de război preemtiv. Războiul preemtiv se distinge de cel preventiv prin iminența atacului adversar-devansează o lovitură inamică ce urmează să fie efectuată imediat, fiind o acțiune forțată de împrejurimi dar și un război legal, conform art.51 din Carta ONU.

Intervenția americană în Irak a fost justificată de presupusa prezență în această țară a unor arme de distrugere în masă și de legăturile pe care Saddam Hussein le-ar avea cu rețeaua teroristă Al-Qaeda. În realitate, nici inspectorii ONU trimiși la începutul anului 2003, nici echipele de cercetare americane delegate la fața locului după cucerirea țării nu au găsit cantități relevante de arme de acest tip. Și mai puțin fondate s-au dovedit presupusele legături dintre Saddam Ussein și Al-Qaeda. Stalele unite au început să planifice operațiunea foarte devreme, înainte de a primi acordul ONU, trimițând forțe armate uriașe în Kuweit : incursiunile aeriene în no fly zones ( zone interzise) s-au intensificat (doar în luna septembrie a anului 2002 au fost implicate în operațiuni o sută de avioane), iar la sfârșitul toamnei, trupele terestre erau deja pregătite să declanșeze atacul.

Președintele american a anunțat într-un discurs radiofonic începutul operațiunii” Iraqi Freedom”(Libertate pentru Irak):”Misiunea noastră este clară: dezarmarea Irakului de armele de distrugere în masă, eliminarea susținerii acordate de Saddam Hussein terorismului și eliberarea poporului irakian”.

La 20 martie 2003, la câteva ore după refuzul lui Saddam de a renunța la putere și a pleca în exil, operațiunea a început. Doritorii să intre în luptă dintre soldații aliați au fost în număr de 260.000, cărora li s-au alăturat câteva zeci de mii de trupe paramilitare kurde.În tabăra adversă, se găseau, ceva mai puțin de 400.000 de oamei, peste 40.000 de paramilitari fidei lui Saddam și 650.000 de rezerviști ; o mare parte din unitățile irakiene erau slab înarmate din cauza embargo-ului impus de O.N.U pe parcursul anilor, fiind mai puțin motivate în a-și apăra președintele. Asupra capitalei irakiene trezite de șuieratul sirenelor de alarmă au început să cadă primele bombe, cu obiectivul de a lovi complexurile rezidențiale ale lui Saddam Hussein.

Divergențele dintre administrația americană și unele state europene referitoare la rolul inspectorilor ONU în dezarmarea Irakului, au dus la conturarea în cadrul comunității internaționale a două curente de opinii diferite privind modalitățile practice de înlăturare a pericolului generat de potențialele arme de nimicire în masă ale Irakului.

Primul, având ca principali promotori Franța, Germania și ulterior Rusia, susținea rezolvarea situației sub egida ONU prin continuarea activității inspectorilor de dezarmare ai organizației din cadrul misiunii UNMOVIC.

Al doilea, promovat de SUA și Marea Britanie, susținea că singura cale pentru dezarmarea Irakului este cea militară.

3.3. Concepția operațiilor

Războiul dus de SUA împotriva Irakului reprezintă cea mai serioasă criza de la încheierea “Războiului rece”, este considerat un factor ce pune în pericol securitatea globală și bazele Dreptului Internațional Umanitar – armata irakiană punând în pericol viața civililor, prin încălcarea regulilor confruntărilor militare; folosirea de scuturi umane sau aplasarea de instalații militare în zone civile sau importante din punct de vedere cultural.

Războiul era plănuit să înceapă la 21 martie 2003, soldații americani erau staționați în zona demilitarizată de la granițe dintre Irak și Kuweit, așteptând ordinal de atac.

În urma războaielor purtate de către S.U.A, acesta a acumulat experiență și încredere în forțele proprii în urma războaielor pe care le-au purtat, precum în Kuweit, Haiti , Bosnia și Kosovo. Americanii s-au impus în timp relativ scurt și fără mari pierderi de vieți omenești, folosind tehnologii de luptă avansate, combinate cu un număr redus de militari ai forțelor speciale și având ca sprijin infanteria. Infanteria avea rolul de a menține controlulul asupra teritoriilor câștigate.

La începutul anului 2003, guvernele din SUA, Marea Britanie și  Spania a propus "Rezoluția 18" pentru a da un termen limită Irakului în conformitate cu rezoluțiile anterioare impuse, amenințând cu acțiuni militare, dar este retrasă din cauza lipsei de sprijin din partea Consiliului de Securitate al ONU. Membrii NATO precum, Franța, Germania și Canada, dar și statele non-NATO, precum Rusia, s-au opus intervenției militare în Irak, din cauza nivelului ridicat de risc la adresa securității comunității internaționale și au apărat dezarmarea pe cale diplomatică.

Intervenția americană în Irak a fost justificată tocmai de presupusa prezență în această țară a unor arme de distrugere în masă . În realitate, nici inspectorii ONU trimiși la începutul anului 2003, nici echipele de cercetare americane delegate la fața locului după cucerirea țării nu au găsit cantități relevante de arme de acest tip. Și mai puțin fondate s-au dovedit presupusele legături dintre Saddam Ussein și Al-Qaeda.

Nereușind să obțină din partea Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite aprobarea dorită în mod deosebit de secretarul de stat Colin Powell, Bush a ocolit acest obstacol birocratic:, organizând “o coaliție de state voluntare” care inculdea Spania, Polonia , România și , în primul rând Regatul Unit al Marii Britanii; în total patruzeci și nouă de tari.

Operațiunile militare americane s-au desfășurat sub numele de cod Operațiunea Iraqi Freedoom (OIL),numele fiind mai târziu schimbat din cauza acronimului , care era confundat cu "oil" (romana: petrol). Operațiunea militară britanică fiind ulterior numită Operațiunea Telic.

Scopurile politicilor americane în Golf erau :

înlăturarea unui regim în atâtea rânduri agresiv cu vecinii săi, cunoscut pentru legăturile sale cu terorismul fundamentalist și pentru programele sale de dezvoltare a armelor de distrugere în masă;

ocuparea Irakului urma să reprezinte un uriaș factor descurajant pentru celelalte regimuri suspectate de legături cu terorismul (în special Libia, Siria și Iranul, dar chiar și Arabia Saudită);

să ofere forțelor armate americane un veritabil portavion nescufundabil în centrul Orientului și să asigure controlul asupra petrolului din Golf și a transportului acestuia spre centrele occidentale;

Cât și scopul de a-l prinde pe Sadam Hussein .

Înainte cu 6 luni de izbugnirea conflictului ,când încă se mai credea în reală șansa a unei soluționări pașnice, sute de avioane și nave aduseseră peste 140.000 de soldați , 600 de tancuri ,500 de elicoptere în zona Golfului Persic ; în ultimile zile în completarea forțelor au sosit Divizia 3 Infanterie , Divizia 82 aeropurtata și Forță expediționară a Marinei.

În Arabia Saudită se aflau 9000 de militari SUA din aviație alături de 200 de avioane F-15 și F-16, avioane de realimentare și avioane de spionaj, cât și comanda electronică AWACS. În Golful Persic staționau trei portavioane, iar în Marea Mediterană, alte două, toate urmând a participa la operațiunile aeriene asupra Irakului.Tot în Golf erau pregătite 26 de nave de suprafața, 20 de submarine,12 vapoare de ajutor. În acest sens putem spune că SUA a întins o pânză de păianjen asupra Irakului și împrejurimilor acestuia, pregătind atacul.

3.2.1 Concepția operațiilor ofensive a forțelor multi-naționale

Se pare că după 11 septembrie 2001 obiectivul Strategiei Generale al SUA nu mai este menținerea balanței de putere în regiune ci, mai degrabă, pacificarea sau neutralizarea unei regiuni care este percepută ca fiind periculoasă și instabilă, în urma unor diverse intrumente politice aflate la îndemâna Statelor Unite, precum: acțiune militară unilaterală și preventiva, schimbarea regimurilor, contrucția națională, rezolvarea conflictelor din regiune, promovarea democrației și a prosperității sau susținerea unor aliați pe termen lung.

Noul obiectiv al strategiei generale al SUA se poate dovedi a fi greu de îndeplinit, dacă nu chiar nerealist. Intervențiile militare și schimbările de regim presupun numeroase riscuri și există posibilitatea ca ele să nu dea rezultatele scontate. Promovarea democrației în regiune, ca urmare a percepției că lipsa acesteia este una dintre cauzele terorismului, se poate dovedi mai greu de înfăptuit.

Schimbare de regim presupune cucerirea unei țări, ocupație militară și contrucție națională deoarece instalarea democrației sau a unui regim prieten necesită mai mult decât simpla eliminare din funcție a liderilor vechiului regim.

Planurile de acțiune concepute pentru înlăturarea regimului lui Saddam Hussein au fost în număr de 4, astfel:

Furtuna deșertului – II ,ce viza executarea unei campanii la scară redusă, conexă loviturilor aeriene și acțiunilor opoziției locale,însă prezența unei forțe militare mari în regiune ar putea alerta celalate state arabe. Timpul ce trebuie alocat misiunii, i-ar fi acordat șansa lui Saddam de a pregăti o contraofensivă.

Cel de-al doilea plan de acțiune urmărea anihilarea regimului printr-o invazie covârșitoare; planul este cunoscut drept „Inside/Outside”. În mod indirect, liderul irakian vrea să încurajeze lupta în orașe, pierderile Coaliției ar fi probabil foarte mari, iar trupele irakiene – în special Garda Republicană – ar avea un avantaj în luptă în localitate.

Stategia “Războiul fulger”- acest scenariu ar fi similar cu campania americană din Afganistan și are ca teorie: permiterea asaltului direct asupra Bagdadului.

Cel de-al patrulea plan de acțiune, denumit “Coup” (Strategia de Stat) – reprezintă o lovitură de stat militară executată prin surprindere, susținută financiar și tactic de CIA.

Președintele Statelor Unite, George W. Bush, într-un discurs prezentat pe 1 Martie 2003 a anunțat începerea Operațiunii Libertatea Irakienilor, subliniind că obiectivele americane și ale forțelor aliate erau :"Concetățeni, la această oră, forțele americane și aliate sunt în etapele pregătitoare are operațiunilor militare de dezarmare a Irakului, pentru a-i elibera populația și a apăra lumea de un pericol important. La ordinele mele, forțele aliate au început să atace ținte selectate de importanța militară pentru a submina abilitatea lui Saddam Hussein de a purta un război. Acestea sunt etapele preliminare ale unei campanii ample și concertate."

Pentru a realiza aceste obiective, Statele Unite au construit o coaliție multinațională formată din 49 de tari, totuși, doar cinci țări vor fi implicate în operații militare împotriva Irakului : Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Polonia și Australia. Forțele active ale Statelor Unite au fost numărat 466.985 de membri ai armatei, forțelor aeriene, flotei și marinei. Marea Britanie a avut 40.906 trupe, Australia a avut 2050, Polonia 180 de trupe și Canada 31. În total, forțele coaliției au numărat 510.152 de trupe active din toate serviciile: forțe terestre, maritime și aeriene.

Obiectivele Coaliției pentru acest conflict erau următoarele:

– să dezarmeze guvernul irakian – mai ales să elimine armele de distrugere în masă și să se asigure că Irakul nu reprezintă nici o amenințare pentru vecinii săi;

– să asigure securitatea pe termen lung a țării, pe perioada formării unui nou guvern, capabil să se protejeze mai bine;

– să înlăture regimul Saddam Hussein împreună cu suporterii săi, cum ar fi familia sa și Partidul Baas;

– să asigure condițiile necesare guvernului reprezentativ să pună stăpânire pe Irak, pentru ca în viitor regiunea să nu mai fie amenințată de o agresiune irakiană.

Irakul a înregistrat o ușoară superioritate în ceea ce privește numărul trupelor implicate efectiv în luptă – 390.000, în timp ce trupele aliate terestre care aveau sarcină de a contracara trupele irakiene terestre. Trupele au fost în număr de 250.000 de femei și bărbați. Însă diferența a fost făcută de pregătirea, planificarea și tehnologia folosită de forțele americane și aliate. Forțele aliate au fost constituite din soldați voluntari profesioniști, foarte bine pregătiți și motivați. În contrast, forțele irakiene au fost slab pregătite și echipate, moralul acesta fiind unul scăzut, de la ultimul soldat până la generali.

SUA și Coaliția trebuiau să distrugă forțele armate irakiene, această sarcina a fost realizată în mai puțin de șase săptămâni. Forțele militare irakiene nu au putut egala forțele americane și aliate.

Armata irakiană a fost în întregime anihilată în luptă până la încheierea principalelor operațiuni. Trupele americane au identificat corect și centrul de gravitate irakian ,acesta fiind capitala Bagdad , principala ofensivă a fost organizată împotriva orașului,unde se aflau trupele cele mai înzestrate ale armatei irakiene. După căderea Bagdadului și după o luptă scurtă, dar intensă, forțele armate irakiene au fost distruse, fie în lupta de către forțele aliate la sol și forțele aeriene sau au evitat lupta, soldații irakieni lăsând armele pentru a evita moartea sau capturarea.

Începând din seara de 21 martie, Bagdadul a fost atacat cu 500 rachete de croazieră și peste 1.000 bombe de aviație. În plus, mai mult de 20 orașe irakiene au fost bombardate. În cadrul acestor raiduri aeriene cel puțin un avion de luptă al Coaliției a fost doborât.

Comandantul Coaliției, generalul Tommy Franks, a cerut Forțelor aeriene să sporească la maximum sprijinul aerian acordat forțelor terestre. Cu ocazia unei radio-conferințe cu comandanții tuturor unităților, generalul Franks și-a exprimat preocuparea față de numărul crescut al pierderilor și încăpățânarea rezistenței irakiene.

În cursul acțiunilor desfășurate în această perioadă, forțele aliate, au folosit trupe aeropurtate în misiuni care au vizat ocuparea obiectivelor importante, în vederea deschiderii de noi direcții de acțiune.

Militarii D.101 Aeropurtate au desfășurat acțiuni în zonele de vest ale Irakului, reușind ocuparea principalelor aeroporturi H1 și H3 și a facilităților acestora, care fac parte din sistemul de apărare antiaeriană.

Brigada 173 Aeropurtată a fost desantată în teritoriul kurd din nordul Irakului, având ca misiune asigurarea frontului de nord. Elemente din cadrul brigăzii au fost desantate la nord de localitatea Kirkuk, având ca misiune ocuparea acesteia.

Elemente din cadrul Bg. 175 au fost desantate în estul Irakului, în localitatea Al-Sulaymaniyah (în apropierea graniței cu Iranul), precum și în nordul Irakului, în teritoriile kurde.

Forțele aliate au folosit în primele zile ale conflictului o strategie care le-au permis să realizeze un ritm susținut de ofensivă pe direcția Kuweit, Basra, Al-Nassiriy. Planul adoptat a prevăzut înaintarea rapidă a majorității elementelor Div. 3 Mc., susținută de forțele speciale americane și britanice, spre Bagdad, evitând angajarea forțelor irakiene din localități. În vederea neutralizării forțelor irakiene din zonele urbane au fost destinate alte forțe care au trecut la izolarea acestor puncte de rezistență.

Adoptând această strategie, la 72 de ore de la declanșarea ofensivei terestre, elemente ale forțelor aliate au ajuns la aproximativ 100 kilometri sud de capitala irakiană.

Spre deosebire de războaiele clasice care prevăd ocuparea de aliniamente succesive, în acest caz situația este total diferită, neputându-se preciza la o anumită oră aliniamentul pe care se găsesc forțele combatante.

La Oum Qasr, trupele americane sunt obligate să bată în retragere , pentru a evita pierderi prea mari, rezistența de aici dovedindu-se foarte eficientă și bine gândită.În tot acest timp și în Bagdad au loc bombardamente intense, SUA pune în acțiune bomba termobarica BLU118- ce declanșează o barieră de foc și absoarbe oxigenul din tunele subterane și spații închise, ucigând, fie prin unda de șoc, fie prin axfisiere.

Războiul s-a încheiat oficial pe 1 Mai când președintele american George W. Bush a anunțat de la tribună casei U.S.S. Abraham Lincon, sfârșitul principalelor operații de luptă: “Principalele operații de luptă în Irak au luat sfârșit. În lupta împotriva Irakului, Statele Unite și aliații noștri au ieșit învingători.Și acum coaliția noastră este implicată în securizarea și reconstruirea acestei țări”.

3.3.2.Concepția operațiilor de apărare strategică a Comandamentului Suprem irakian

Strategia irakiană , spre deosebire de cea a SUA, avea ca principal obiectiv al războiului supraviețuirea regimului, iar ca obiectiv secundar păstrarea integrității teritoriale. Însă în concepția acestora de supraviețuire a regimul, se accepta și pierderea unor regiuni.

Principalele mijloace pentru atingerea obiectivelor irakiene erau cele diplomatice. În același timp, prețul pe care Irakul era dispus să-l plătească pentru evitarea războiului avea o limită. Bagdadul nu a vrut să permită investigarea completă și distrugerea tuturor șișturilor implicate în producerea și depozitarea armelor nucleare, biologice și chimice.

Acesta este raționamentul care a făcut Bagdadul să aleagă războiul în locul păcii.

Este extrem de important să înțelegem că regimul nu crede că înfrângerea lui este inevitabilă. Este imposibil de estimat în ce măsură regimul este încrezător în victorie sau în forțele sale militare și în sprijinul populației. Este, totuși, evident că regimul de la Bagdad consideră că șansele sale de succes sunt suficient de mari pentru a face capitularea irațională.

Conducătorii irakieni se bazau pe experiența acumulată atât în timpul războiul din 1990-1991, cât și pe cei 12 ani care au trecut de atunci. În baza concluziilor trase asupra metodelor de luptă americane, și-au formulat 2 obiective strategice:

prelungirea războiului cât mai mult posibil, astfel SUA ar fi suferit daune financiare mari;

și provocarea unui număr cât mai mare de pierderi inamicului , fără a genera distrugerea rezistenței irakiene.

Războiul din Irak ,este un război asimetric ,armata lui Saddam Hussein fiind total depășită din punct de vedere tehnologic și informațional, cauza datorată embargo-ului la care a fost supus Irakul. Singurele forme de reacție împotriva ofensivei americane fiind mici ambuscade, acțiuni de gherilă și atacuri sinucigașe –acestea erau răsplătite în bani și prin avansare post-mortem, chiar și asupra moralului trupelor irakiene s-au arătat efectele războiului psihologic din ultimi 12 ani.

Disproporționalitatea războiului nu se arată doar la nivel tactic, ci și la niveluri extrem de importante pentru un război : politic, militar, strategic și mediatic. Dacă în 1991, Irakul, respectiv Divizia Tawakalna, una din marile unități de elită ale armatei irakiene au reușit să producă unele mici pierderi Corpului American, în acest război nimic nu a mai fost posibil. De altfel numeroase personalități ale oficialităților irakiene au preferat să se retragă din Bagdad, în zonele rurale.

Consiliul Comandamentului Suprem de la Bagdad a decis pe 15 martie împărțirea Irakului în patru districte militare sub comanda președintelui irakian Saddam Hussein, în pregătirea pentru un eventual atac din partea SUA și a aliaților lor. Consiliul Comandamentului Revoluționar a emis în acest sens un decret semnat de președintele Sadam Hussein.Districtele militare au fost create în așa fel , încât chiar șu după o posibilă dispariție a liderului irakian ,acestea să fie capabile să opună rezistență.

S-a creat o armată centrală cu 3 divizii blindate, 11 divizii de infanterie, 3 divizii mecanizate, o armată populară- cu aproximativ 20.000 de oameni divizați în 15 grupuri de luptă în marile orașe, Garda Republicană cu 2 divizii de blindate, 3 divizii de infanterie și alte 3 divizii mecanizate, Garda Republicană Specializată- formată din circa 26.000 de infanteriști, divizați în 15 batalioane.

Această abordare a situației a dat naștere mai multor comandamente greu de detectat și de lichidat, însă avea și un dezavantaj ce consta în inferioritatea numerică și lipsa de coordonare. Peste această structură militară, a fost realizată o divizie regională creând o zonă de centru cu Bagdadul, sub comanda lui Udai Hussein. În nord contra kurzilor, la comanda se afla Izzat Ibrahim (vicepreședintele Guvernului), în sectorul cel mai expus, la Basra, comanda i-a revenit lui Ali Hassan Al- Majid, iar zona deșertului central a fost preluată de către Mizban Khodr al-Hadi ( membru al Consiliului Comandamenului Revoluționar). “Fiecare comandament regional este însărcinat cu problemele de apărare în limitele sale geografice. Fiecare comandament va conduce și se va folosi de toate resursele financiare și umane pentru a combate orice agresiune străină împotriva suveranității, independenței și securității Irakului și va asigura menținerea securității interne".

Majoritatea alegerilor luate de către Saddam au fost corecte , astfel Ali Hassan a organizat o rezistență la Bârsa, Um Qasar și Peninsula Fao ce a fost demnă de admirația întregii lumi și a ținut ocupate unele din cele mai bune trupe americane timp de 3 săptămâni, deși trupele americane au distrus conductele de apă ce mergeau spre Basra, silindu-i să capituleze prin foamete și sete. Această rezistență a fost zdruncinată doar de moartea lui Ali și de aflarea știrilor despre dezastrul din Bagdad. Ezzat Ibrahim a ținut frontul fără probleme în fața fracțiunilor kurde și a trupelor SUA parașutate în regiune, deși Pentagonul trimisese cele mai bune forțe din lume, forțele Delta . Această operațiune de apărare rezistând încă o săptămână după căderea Bagdadului.

O alegere proastă s-a dovedit a fi preluarea zonei deșertului de către Mizban care a lăsat să-i fie ocupate rampele de lansare a rachetelor de croazieră ce putea atinge Israelul.Mizban nu a distrus podurile de pe Eufrat și nici cele 1500 de puțuri petroliere, astfel permițându-le trupelor SUA să ajungă mai repede în Bagdad.

Un dezastru s-a dovedid a fi și Udai Hussein ce a încercat să fugă din Bagdad, nu s-a preocupat nici un moment de organizarea apărării.

Această structură creată arata ca, Saddam Hussein a pregătit de la bun început o luptă lungă , după cucerirea țării, în subteran , prin rezistență populară. El era conștient de deznodământul acestui război ținând cont de performanțele sale militare și tehnologice – o armată învechită , cu peste 50% din tehnica inoperabilă. Strategia sa era următoarea : cauzarea unui număr ridicat de pierderi în tabăra americană , de aceea a mai adăugat dispozitivului sau, fedayyni, însă fără rezultatele scontate.

Dictatorul irakian știa că singura lui cale spre success era menținerea simpatiei populației , în acest sens cu câteva zile înaintea atacului aliat a dispus înghețarea prețurilor și a dat salariile și pensile în avans pe 6 luni.

Forțele aeriene irakiene erau componentă de bază pentru luptă aeriană dar și pentru apărarea bazelor terestre. Ca și tehnica militară , forțele irakiene dețineau 300 de avioane operaționale , 150 pot fi considerate a fi moderne și anume avioane de tip MIG-29. MIRAGE F-1, MIG-23 , SU-20. În timpul războiului rezerva FAM este activată , în component să găsim doua escadrille avioane de bombardament , șase escadrille avioane de vanatoare-bombardament. Opt escadrille avioane de interceptare , o escadrilă avioane de recunoaștere ; o escadrilă avioane de transport , o escadrilă eliconsport ; un detașament avioane de antrenament și două escadrille de apărare aneriana.

Sistemul național integrat de apărare antiaeriană (IADS) era parte integrantă din Centrul Național de Apărare Antiaeriană (ADOC) din BAGDAD și cuprindea patru sectoare de apărare A.A.:

sectorul Operațional Central de Apărare A.A. (ȘOC), care era dispus la TAJI;

sectorul de Apărare A.A. de Vest, care era dispus la aeroportul H-3

sectorul de Apărare A.A. de Nord, care era dispus la KIRKUK

sectorul de Apărare A.A. de Sud este dispus la aeroportul TALIL

Sistemul irakian de apărare A.A. folosea rachete de tip SA-2/3/6/7/8/9/13/14/16, I-Hawk, SAM -ROLAND I/II și piese de artilerie de 57 mm, ghidate prin radar.

Cea mai semnificativă amenințare din partea forțelor militare maritime irakiene o reprezentau micile nave de patrulare care pot lansa mine. Irakul avea un număr limitat de rachete de coastă SEER-SUCKER. FMM irakiene dețineau trei clase distincte de nave de tonaj mare: de 1850 tone din clasa FFT, BOGOMOL din clasa PC și OSA I din clasa PTG. FMM irakiene aveau 600 de militari și două baze principale la KHOR-AZ-ZUBAYR și UMM QASR.

Primele acțiuni militare ale Irakului au fost îndreptate împotriva Kuweitului. Irakul a lansat pe 20 martie împotriva statului kuweitian 10 rachete Scud. Dintre acestea, trei au fost interceptate de sistemele anti-rachetă Patriot , două au căzut în mare, două în deșertul Mutlaa, iar trei pe teritoriul Kuweitului, fără a produce însă victime.

Liderul irakian , Saddam Hussein a catalogat, pe 20 martie, atacurile aeriene efectuate asupra țării sale drept crime rușinoase împotriva Irakului. Saddam Hussein a avertizat Statele Unite asupra subestimării potențialului de ripostă militară al Irakului și a declarat războiul sfânt JIHAD împotriva agresorilor. La o reuniune organizată în data 20 martie, cu câteva ore înaintea declanșării ofensivei terestre americane împotriva Irakului, la care au fost prezenți vicepreședintele irakian Taha Yassin Ramadan, vicepremierul Tarik Aziz, ministrul de externe al Irakului Năji Sabri și cel al informației, Mohamed Said Al-Sahhaf, președintele irakian s-a declarat "încrezător în victorie" în lupta cu Statele Unite ale Americii. Liderul de la Bagdad afirma că "forțele dușmane au început deja să recurgă la mijloace de mistificare a adevărului, cu scopul de a demoraliza poporul irakian", însă a dat toate asigurările că aceste tertipuri sunt "sortite eșecului".

Forțele armate irakiene au numărat în jur de 400.000 de trupe militare și paramilitare formate din membri Al Qaeda și milițiile fedayyene ale lui Saddam. Aceste trupe au avut sarcina să protejeze și servească regimul irakian de atacurile interne și amenințările externe. În nord, în apropiere de Mossul și Kirkuk,a existat o forță multidivizionala , unități ale armatei regulare,întărite de trupe ale Gărzii Republicane; pe autostrăzile Mossul-Bagdad și Kirkuk-Bagdad,în poziții de blocare; în regiunea Bagdadului unde s-au aflat Gărzile Speciale Republicane fiind suplimentate cu unități ale Gărzii Republicane; în regiunea sudică două divizii ale Gărzii Rpublicane și o divizie de infanterie a armatei regulate.

Decizia SUA de a ocoli marile orașe ale Irakului , este una plină de amenințări , irakieni fiind cunoscuți pentru abilitatea acestora de a folosi terenul în favoarea lor, atacând din spatele dispozitivului.

Odată cu ocuparea orașului Al Samawah, principal baza de apărare antiaeriană de pe drumul spre Bagdad , reprezintă un moment de panică în fata intensificării atacurilor aeriene americane , bombardarea uzinelor electrice din capital irakiana și închiderea curentului electric în capitala , i-a determinat pe irakieni să incendieze șanțurile cu petrol din preajma capitalei. Această decizie însă s-a dovedid inutilă , SUA răspunzând cu deschiderea unui nou fornt dinstre nord de Bagdad.

Televiziunea din Bagdad nu pierde nici o ocazie pentru a defăima SUA , astfel când o bombă destinată unei cărămizi a Gărzii Republicane cade într-o piață aglomerată din Bagdad , ucigând 58 de oameni și rănește alte câteva sute , incidentul este prezentat ca un exemplu al cruzimii americane fata de populația irakiană.

3.4.Desfășurarea operațiilor

La 16 martie2003, guvernul SUA i-a informat pe inspectorii ONU pentru a pleca din Irak, iar în ziua următoare, președintele american,George W. Bush, a emis un ultimatum de 48 de ore pentru Saddam și a fii săi să plece în exil.

În data de 19 martie 2003 , statul American găsește o urmă a lui Saddam Hussein , acesta aflându-se în Dora Farms , ținând un consiliu de război cu statul său major. Secretarul American al apărării , Rumsfeld , îl informează pe președinte asupra șanselor reale de a da un “atac de decapitare”, având ca rezultat sfârșirea războiului înainte de a fi început.Însă din motive meteorologice , războiul este amânat pentru data de 21 martie.

Izbugnirea conflictului începe cu un bombardament masiv aerian, însă cu 24 de ore mai devreme decât data inițială.Acest lucru a fost posibil datorită insistentelor șefului CIA, Tenet.

La ora 03:30- 2 avioane F-117, din grupa a-8-a de bombardiere de vânătoare, cu nume de cod Ram 01 și Ram 02 , decolează de la baza aeriană Al-Udeid din Qatar.Fiecare din ele urmând să arunce asupra cartierului Dora din Bagdad , câte 2 bombe de mare precizie de tip EGBU – acestea nu au mai fost utilizate până acum , având o lungime de 5 m , dirijate prin satelit și o greutate de respective o tonă.

În spațiul aerian irakian , în zona de Sud , sunt trimise 2 avioane de luptă F-16, cu misiunea de a scoate din lupta toate sistemele defensive ale aviației inamice, precum și 3 avioane ale marinei americane tip EA-6B Prowler specializate în distrugerea instalațiilor radar.

La ora 05:30- avioanele ajung deasupra Bagdadului , începând bombardarea. Focul defensiv al aviației irakiene se declanșează abia când bombardierele se îndepărtează , lăsând în urma lor 40 de rachete Tomahawk ce lovesc sistemele de apărare ale Bagdadului. Rachetele sunt lansate de pe 2 portavioane din Golf, 2 sumbarine Montpelier , respective Cheyenne și 2 distrugătoare: Milius și Donald Cook.

La 20 martie ,ora 21:30 ,Bush se adresează populației americane exprimând scopurile atacului: demilitarizarea Irakului și protejarea lumii de un mare pericol. În același timp, Divizia 1 de marina Americană cu 42.000 de soldați și 3 Divizii de infanterie cu 15.000 de soldați , încep ofensiva în Sudul Irakului , îndreptându-se spre Bagdad.

Tancurile Abrams și Bradley se deplasează din nord cu o viteză de 70km/h în timp ce 16.000 de soldați ai Diviziei 101 aeropurtate vin în sprijinul lor , cu un număr de 256 de elicoptere de luptă Apache și Black Howk –numite Screaming Eagles( Vulturii țipători).

La est de aceste 3 divizii, Divizia 1 de tancuri britanice ataca Bârsa, 26.000 de soldați dintre care fac parte și Desert Rats(Șobolanii de desert) ai Brigăzii a-7-a de tancuri.

Planuri pentru deschiderea unui al doilea front în partea de nord a fost grav afectată atunci când Turcia a refuzat folosirea teritoriului său pentru astfel de scopuri.

În acest moment situația pe hartă a trupelor irakiene era divizată astfel: 6 divizii ale Gărzilor Republicane ce apărau Bagdadul , 16 divizii ale trupelor regulate și 6 divizii blindate ce se aflau împrăștiate pe teritoriul țării. Trupele irakiene nu au fost întâlnite în lupta , dar conform spuselor ministrului irakian, Tariq Aziz,acestea se pregătesc de luptă în interiorul Bagdadului,adoptând Tactica Vietcongului :”Orașele noastre sunt junglele,clădirile noastre sunt mlastinile”.

În timpul acestei ofensive se poate observa că moralul trupelor irakiene nu se încadrează în paramentrii normali, drept rezultat cei mai mulți soldați se predau.

Tancurile americane parcurg aproximativ 200 km/zi , întâmpina numai la sud de Bârsa , în portul Quasr o rezistență puternică, însă cueresc câmpurile de petrol Rumeila.Spre deosebire de războiul din Irak din 1991 , numărul militarilor mobilizați este cu mult mai mic, 150.000 de soldați organizați în 4 divizii.

Tommy Franks afirma că acest război”este un război fără seamăn în istorie”, reprezintă începutul unei noi culturi a războiului și un experiment de tactica și tehnica militară din secolul al XXI-lea.

Operațiunea “Șoc și Groaza” se lansează în seara zilei de 21 martie 2003, asupra instituțiilor militare și palatelor dictatorului sunt aruncate aproximativ 3.500 de bombe de mare precizie și rachete dirijate prin laser.În timp ce 4 bombardiere B2 se îndreaptă spre Bagdad pornind din Insula Diego Garzia, bază militară din Oceanul Indian, acestea sunt însoțite de 12 bombardiere B52 –un model mai vechi –decolate din Marea Britanie și de avioane rezervor.

Datorită premizei ,ca Irakul ar deține arme de distrugere în masă. Aeroporturile irakiene reprezintă ținte sigure ale bombardamentelor.

În fața unei asemeni tehnici militare și tactici, Garda Republicană(16.000 soldați) , Armata Populară(150.000) și miliția partidului nu au putut opune o rezistență puternică.Cu toate acestea la Nassirijah , locul în care americanii credeau că vor fi întâmpinați călduros de către șiiți ,s-a dovedit a fi una din cele mai grele lupte duse în întregul război.

Batalionul 1 Infanterie al Regimentului 2 de marină avea ca misiune apărarea a 2 poduri importante din punct de vedere strategic ale orașului,podul peste Eufrat și cel de peste Canalul Saddam în Nord.

În data de 22.03.2003, forțele SUA și-au oprit înaintarea pe teritoriul Irakului și s-au angajat în operații de cercetare pe direcțiile Al-Nasiriya, An-Najaf și Al-Ammara. Totuși, eforturile principale ale Coaliției sunt concentrate pe căile de acces către Basra, până la 25.000 de militari americani și britanici sunt în regiunea Basra. Orașul este în mod constant bombardat de artilerie și aviație.

Elemente ale Divizilor 3 Mc. și 1 I.Marină (SUA) au trecut printr-o situație foarte dificilă atunci când au încercat să învăluie Basra prin nord și să blocheze An-Nasiriya, acestea fiind oprite de către forțele irakiene de apărare. Comanda irakiană s-a folosit de această situație și a lansat un contraatac decisiv cu până la 80 de tancuri asupra flancului neacoperit al forțelor SUA. Ca rezultat al contraatacului, unități americane riscau să fie separate de forțele principale ale Coaliției și să fie încercuite. Unitățile irakiene au reușit să respingă forțele americane cu 10-15 km. Generalul Franks, comandantul forțelor Coaliției, a ordonat trupelor trecerea la operația de apărare și a ordonat unităților înaintate de tancuri să-și înceteze operațiile de cercetare pe direcțiile Es-Samaba și An-Najaf și să vină imediat în sprijinul forțelor trecute în apărare. Situația a fost complicată și de faptul că o parte din tancurile Coaliției au fost scoase din funcțiune datorită lipsei combustibililor. Astfel, tancurile pot reintra în luptă gradual, în număr mic, pe măsură ce dispun de combustibili. Lupte între tancurile SUA și cele irakiene s-au desfășurat la aproximativ 70-90 km în sudul An-Nasiriyah. Aviația de pe portavioanele din Golful Persic, care până acum nu a luat parte la lupte, a primit ordinul de luptă. În același timp au fost emise ordine către toate aeronavele de lovire ale Coaliției din Qatar, pentru a intra în luptă în sprijinul forțelor Coaliției aflate în apărare.

La 23 martie : Armtrack-urile americane sunt întâmpinate de foc puternic pe când se apropiau de primul pod, irakienii ripostând cu arme automate , aruncătoare de grenadă, rachete antitanc ,iar în spatele podului salve de artilerie.Din acest atac au rezultat 18 soldați americani uciși.Rezistenta irakiană este din greșeală ajutată de un avion de luptă american A-10, o rachetă americană Patriot lovește un avion britanic în luptele de la Barsa,producând un “friendly fire”. SUA nu au putut să dezbine controlul central al armatei irakiene. Comanda SUA este forțată să admită că, în ciuda tuturor eforturilor făcute de aviația Coaliției, forțele irakiene mențin o capacitate operativă ridicată și o structură fiabilă de comandă și control.

Bătălia de la Nasiriyah ,oraș situat în sudul țării ,a avut loc între 23 martie și 29 martie 2003, și a fost una dintre primele bătălii majore ale invaziei Irakului în 2003. Forțele irakiene Ba'athiste și pușcașii marini ai Statele Unite au purtat lupte grele pentru controlul podurilor cheie de trecere peste râul Eufrat și Canalul lui Saddam. Lupta a început când un convoi de aprovizionare a Armatei Statelor Unite a fost surpins într-o ambuscadă ,acesta a urmat o cale greșită în oraș.

La 25 martie , avangarda Diviziei 3 Infanterie Americană se afla la numai 80 de kilometric de capital irakiana.

La 26 martie Brigada a 2-a trebuia să ajungă în oraș , însă trupele sunt reținute la Kerbela în urma unei furtuni de nisip declanșată pe neașteptate.Divizia 101 Aeropurtate este reținută și ea ,fiind incapabilă de a înainta.

O treime din Divizia 3 Infanterie este folosită ca sprijin pentru cei 500 km de drum format de americani în Irak.

Un convoi American format din 50.000 oameni și 7.000 de mașini se deplasează dinspre Kuweit spre nord. În prima fază SUA dorea să ocolească orașele care opun rezistentă ,planul de operații se schimba deaoarece riscurile erau mult mai mari ; trupele irakiene ascunse în păduri și bancuri de nisip puteau împiedica marșul atacându-i din spate.

Rezistența din Najaf se dovedește a fi puternică, primele tancuri ce au înaintat pe podul de peste Eufrat ,au fost întâmpinate cu rachete rusești Cornet. 12.000 de soldați ai Diviziei 4 infanterie sunt trimiși pentru a întări trupele americane, aceștia pleacă din bază militară Fort Hood,Texas pe 7 martie. SUA și unități blindate aeriene, cu sprijinul aerian britanic au dus o luptă intensă cu trupele irakiene, unitățile Gărzii Republicane și forțe paramilitare. Elicopterele AH-64 Apache care aveau ca misiune atacarea unitățile blindate ale Gărzii Republicane , în timp ce zborurile Apachae-urilor au intrat în gloanțele sistemului defensiv anti-aerian, armelor de calibru mic și focurilor trase de RPG care au afectat și doborât câteva elicoptere . La data de 26 martie, au ocupat un pod strategic în Najaf, cunoscut sub numele de "Obiectiv Jenkins". Au contraacatacat Forțele irakiene au contra-atacat, dar nu au reușit să disloce forțele americane din funcțiile lor. După 36 de ore de luptă, la podul de la Najaf, irakienii au fost învinși, iar podul cheie a fost securizat, izolând Najaf din nord. În urma recunoașteri făcute în Najaf, elemente Regimentului Blindat 70 a lansat "Run Thunder"-un marș blindat prin centrul orașului Najaf, și după mai multe zile de lupte grele și cu suport aerian au reușit să învingă forțele irakiene, ocupând orașul la 4 aprilie.

Pe 3 aprilie, linia defensive a Irakului este spartă de atacul trupelor americane în 3 valuri.

În 4 aprilie, Aeroportul Internațional din Bagdad este ocupat de americani,după bombardarea halelor și a depozitelor de carburanți.Aproximativ 2.500 de soldați ai Gărzii Republicane se predau când infanteriștii marini pătrund în cartierele mărginașe ale orașului în S-E.

La 7 aprilie ,metropola este complet încercuită, regimul începe să se prăbușească.

La 10 aprilie după 21 de zile de raboi ,întreaga capitală este ocupată iar Bârsa în S-E cade. Trupele continuă luptele pentru ocuparea orașelor Mossul și Kirkuk, concomitant cu capturarea lui Saddam Hussein.

Pe 14 aprilie este ocupată și ultima fortăreața a lui Saddam Hussein ,Tikrit situată la 175 de kilometric N de Bagdad, în timp ce în Vestul Bagdadului o unitate irakiană de 16.000 de oameni se predau.

Potrivit analiștilor militari occidentali, operațiunile din Bagdad s-au bazat destul de mult de informațiile furnizate de CIA, care cu ajutorul sateliților și al avioanelor spion Predator monitorizau capital irakiana. Scopul CIA era să supravegheze eventualele convoaie și eliminarea fizică a liderului irakian.

În faza finală a războiului , Coaliția s-a axat pe căutarea dictatorului irakian,Saddam Hussein. Bagdadul nu oferă informații despre liderul irakian, menținând tăcerea în legătură cu soarta acestuia. Ministrul irakian declara că , Sadam Hussein este în viață și deține controlul asupra țării.

Serviciile secrete americane susțin că liderul irakian , s-ar ascunde în orașul său natal, Tikrit, unde sunt concentrate cele mai înzestrate forte ale Gărzii Republicane. Această variantă reiese din informațiile deținute anterior, cum că în urmă cu 2 zile înainte de izbugnirea conflictului, președintele irakian s-ar fi mutat la un centru de comandă special amenajat. Acest loc nu este cunoscut nici măcar de miniștrii săi.

Agenția iordaniană menționează , Saddam nu s-a întâlnit personal cu nici o persoană din conducerea Irakului și nici nu a vorbit telefonic cu ei. Spusele agenției iordanieine pot fi reale ținând cont că Saddam Hussein are în jur de 10 sosii și exista unele suspiciuni în legătură cu aparițiile publice pe care le-ar fi avut liderul în timpul conflictului. Anumite chestiuni nefiind în concordanță cu obiceiurile lui Saddam ; un exemplu viabil este purtarea ochelarilor și citirea discursului de pe un suport de hârtie, lucru acesta nu a mai fost întâlnit până atunci.

3.5.Consecințele politico-militare și economico-financiare ale celui de-al doilea război din zonele Golfului Persic

Criza irakiană a adus în istorie două noutăți esențiale. În primul rând, negarea tezei potrivit căreia, confruntate cu o amenințare venită din partea unei puteri nedemocrate, marile democrații ajung totdeauna la un compromis asupra reacției.

Războiul din Irak a fost un război asimetric . Armata lui Saddam Hussein fiind total copleșită din punct de vedere tehnologic și informațional, S-au manifestat 3 etape ale riscurilor militare:

Prima etapă o reprezintă pierderile directe, în personal și material;

A doua etapă este reprezentată de deziluzionarea și demoralizarea trupelor pe un teatru îndepărtat;

A treia etapă este reprezentată de discreditarea armatei ,a doctrine sale și a moralului sau care  poate  să  se  producă  și  să provoace un sindrom pe termen lung.

Invazia din Irak pornită de Bush, președintele SUA a fost extrem de criticată pentru:

costurile financiare extreme de mari;

informațiile false sau eronate despre existența unor arme de distrugere în masa deținute de către regimul lui Saddam;

abuzuri asupra drepturilor omului;

dorința de afirmare a hegemoniei și imperialismului american;

restrângerea drepturilor și libertătilor civile;

pornirea invaziei fără mandat ONU;

pierderile civile și militare;

insuficienta și ineficienta planurilor post-invazie;

efectul advers al terorismului global;

deteriorarea alianțelor cu Franța, Germania și Rusia;

destabilirizarea regiunii;

urmările războiului: insurgenta și ositilitatile dintre triburile, clanurile și grupările extremiste islamice care erau controlate sub mâna de fier a dictatorului Saddam Hussein;

nivelul de trăi tot mai scăzut al irakienilor după invazie;

s-a făcut mai mult uz de intervenția militară decât de soluția diplomatică;

zvonul că acesta ar fi pornit războiul pentru zăcămintele de petrol.

Operația propriu-zisă a fost un succes – înlăturarea lui Saddam de la putere(folosirea pe scară largă a muniției inteligente a permis selectarea și lovirea acelor obiective care să nu afecteze populația), dar instaurarea și menținerea păcii a fost un adevarat esec deoarece corelarea planificării militare cu planificarea restabilirii ordinii la încheierea conflictului armat a fost deficitară.

Fortele coalitiei s-au confruntat cu probleme greu de gestionat , precum: anarhia , insurgenta si asimetria.Acest conflict a beneficiat de rezultatele revoluției în afaceri militare combinate cu o operație convențională ofensivă pe direcții în care manevra decisivă și executarea loviturilor în adâncime au fost determinante în obținerea succesului.

Acest conflict a demonstrat creșterea decalajului în capabilități militare convenționale, tendință care va continua să se manifeste și în viitor

Irakul a fost atacat pentru că era slab, în speranța că victoria rapidă a americanilor va constitui o "lovitură preventivă psihologică" împotriva unor adversari mai periculoși sau mai incomozi din zonă.

Ocupația și embargo-ul fuseseră concepute ca o garanție pentru ținerea sub control a unui Irak înarmat. Dezarmarea era condiția pentru abandonarea unei asemenea garanții. Nerespectarea obligației de dezarmare trebuia să conducă la continuarea ocupației, nu la începerea războiului. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au arătat însă că un asemenea status quo devenea imposibil de păstrat.

Astfel după înlăturarea regimului bathist (socialist) irakian, SUA și-au proclamat victoria. Așa a început ocuparea Irakului de către coaliția internațională.

Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, a Poloniei și într-o proporție mai mică de alte țări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de Saddam Hussein, după prăbușirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele Unite) și să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forțele de ocupare în timpul invaziei Irakului din 2003.

Etapa post-conflict începe de pe data de 1 mai 200, oficialii americani pentru asistentă au primit instrucțiuni să consolideze insitutiile locale și regionale, însă Irakul a fost un stat centralizat , și pentru a funcționa era necesară restaurarea instiutiilor naționale.

A început instruirea noilor organe legislative provincial de să dezvolta planuri de buget și să ajungă la un consens în ceea ce privește reconstrucția bugetului.

Etapa post-conflict a vizat:

împărțirea teritoriului în 3 sectoare de responsabilitate a Coaliției ( sectorul american, sectorul britanic și sectorul polonez).

Numirea unui guvernator civil pentru coordonarea activităților de reconstruire a țării ;

Constituirea Autorității Provizorii a Coaliție (APC);

Generarea și aplicarea Programului de asistare pentru Irak, acesta fiind prevăzut a se desfășura în 3 etape :

Etapa I – stabilizarea internă și desfășurarea acțiunilor de ajutor umanitar;

Etapa a II-a , ce se întinde pe o perioadă de 18-24 de luni , fiind prevăzută pentru reconstrucția statului , reformarea instituțiilor civile și militare, întărirea ordinii și a securității publice;

Etapa a III-a –alegerea guvernului irakian. Crearea unui nou guvern civil în Irak este complicată datorită diferențelor religioase între majoritatea șiită și clasa sunnită care se află la guvernare.

La 16 mai 2003 autoritățiile americane au abandonat planul de acordare a autorității guvernului civil irakian ales și au prezentat Națiunilor Unite o rezoluție, care oferea Statelor Unite și Marii Britanii puterea de a aplică sancțiuni economice în Irak, permițând țărilor alite să exploateze resursele de petrol în schimbul reconstrucției Irakului (distrus în timpul războiului, în principal de trupele coaliției).

Primul pas în cadrul eforturilor de reconstrucție post-conflict l-a reprezentat acoperirea programelor propuse și procesele specific derulate. De o importanță deosebită era găsirea celui mai potrivit partener pentru eforturile reconstrucției conduse de SUA prin Agenția SUA pentru Dezvoltarea Internațională(USAID), dar și alte instituții sau agenții tradiționale de asistentă.

Guvernul a fost mai puțin eficient, foștii miniștrii irakieni au fugit, iar funcționarii au dispărut. Cauzele sunt multiple, precum: reacția la noua politică de îndepărtare a foștilor membrii ai partidului de guvernământ Baath din Irak, dezorganizarea generală produsă de război sau pur și simplu teamă față de o situație de securitate instabilă.

Comunitățile locale formulau priorități imediate ,dar se punea problema de asigurare serviciilor sociale de bază , raportarea la sistemul național (rețeaua electrică, sistemul național de educație , asistenta medicală centralizată). Acesta necesita personal specializat și resurse ce nu existau , astfel ONG-urile au reprezentat parteneri pentru reconstrucția statală , ele funcționau încă din perioada războiului.Echipele de asistenta post-conflict fiind obligate să desfășoare activități cu grupuri care puteau reface elementele de infrastructură.Însă ,tendința SUA de a realize lucrurile în mod independent, fără a-i include și pe oficialii locai și chiar cetățenii simplii, a dus la o irosire a resurselor de reconstructive și au condus la crearea de resentimente din partea populației locale.

Pentru a organiza reconstrucția, s-a creat un Birou de Reconstrucție și Asistență Umanitară. Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de administratorul civil american Paul Bremer.S-a început împărțirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu.

O problemă gravă întâlnită de către forțele de ocupație este instabilitatea și câteva cazuri de inexistență, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului și a electricității, distruse în timpul invaziei.

Accentul s-a pus pe devoltarea capacității în cadrul ministerelor naționale , dar SUA a început să nutrească capabilitatea de a cheltui banii mai rapid și cu rezultate mai vizibile pe plan local. După o lungă discuție asupra promovării unei cooperări interagenții constructive în domeniu ,s-au ajuns la concluzii pozitive. Cooperarea interagenții definește relația între comandamentele militare și reprezentanții instituțiilor civile, astfel militarii prin intermediul consilierilor civili au început cercetarea culturii , a triburilor locale și obiceiurile acestora.

Cncluzii si propuneri :

Urmarire mediului strategic, al schimbarilor ce au loc in mod continuu , atat din punct de vedere spatial , temporal , cat si static , ne permite analiza evolutiei luptei armate , a principiilor si legilor armate , a formelor de manevra folosite , in functie de caracterul conflictului.

BIBLIOGRAFIE

Autori romani:

1. Anghel, I., Manevra în luptă, București, Editura Militară, 1977

2. Arsenie, V., Popescu, M., Văduvă, G., “Arta militară de-a lungul mileniilor, Volumul 1, Tipografia Ministeruli Apărării Naționale, București, 2004.

3. Arsenie, V., Popescu, M., Văduvă, G., “Arta militară de-a lungul mileniilor, Volumul 2, București, Tipografia Ministerului Apărării Naționale, 2004.

4. Arsenie, V., Sârbu, C., Surprinderea în luptă armată, Editura Militară, București, 1993, p.78.

5. Cernăianu, I., Manevra strategică. Bătălia, Tipografia Husveth Hoffer, Lugoj, 1989.

6. Cernat,S., Sava, G., Sanciu, A., Vasilescu, S., Luptă armată , Editura Militară , București,1978.

7. Chete , E., Popescu, C., Roman, V., Acțiuni și efecte interagenții în situații de criză și de conflict, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre”Nicolae Bălcescu”, 2012.

8. Enache, D., Țenu, C., Stancila, L., Fundamentele întrebuințării Forțelor terestre în acțiunile militare moderne – Curs de artă militara-, București, Editura UNAP ,2005.

9. Udeanu, G., Elemente de strategie militară contemporană, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2006.

10. Alexandrescu, G., Perspective în luptă armată, București, Ed, UNAp. Carol I, 2006.

11. Gheorghe, M., Manevra strategică-Studiu, Editura Militară, 1982.

12. Mureșan, M., Țenu, C., Stancila, L., -Corelatia artei militare cu fenomenul militar contemporan- Curs de artă militară -, București, Editura UNAp, 2005.

13. Jurnal de război, Căderea Bagdadului, Editura Ziua, 2003.

14. Roman, N., Ispas, L., Elemente de Artă Militară-Tactică-, Editura Academiei Forțelor Terestre”Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2010.

15. Mureșan, M., Văduva, G., Criză, Conflict, Război, Editura UNAp., București, 2007.

Autori străini:

1. Hâns Dieter-Otto, Lexiconul erorilor militare, Pitești, Editura Paralelă 45, 2005.

2. Karl von Clausewitz, Despre război, București, Editura Militară, 1965.

Dicționare:

1. *** Dicționar militar, Editura Saka, Chișinău, 1994.

2. *** Dicționar explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1981.

Periodice:

1.

2.

Infografie:

1. http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/, accesat în 10.03.2014

2. Iraqi Perspectives Project: A View of Operation Iraqi Freedom from Saddam’s Senior Leadership, ttp://www.foreignaffairs.org/special/iraq/ipp.pdf, accesat în 12.03.2014

3. http://www.zf.ro/business-international/averi-fabuloase-acumulate-sub-regimul-lui-saddam-hussein-prin-programul-quot-petrol-pentru-hrana-quot-al-natiunilor-unite-2947013/, accesat în 24.03.2014

4. www.wikipedia.ro, accesat în 05.03.2014

Anexa nr. 1 – CARACTERISTICILE UNOR BĂTĂLII
DIN EVUL MEDIU

Sursa: Căpitanul Trofin Gh. Ion, ISTORIA MILITARĂ ÎN CADRUL ISTORIEI UNIVERSALE (Evul Mediu), Tipografia Lovrov, Arad, 1935, pp. 260 – 261

Anexa nr.2

BIBLIOGRAFIE

Autori romani:

1. Anghel, I., Manevra în luptă, București, Editura Militară, 1977

2. Arsenie, V., Popescu, M., Văduvă, G., “Arta militară de-a lungul mileniilor, Volumul 1, Tipografia Ministeruli Apărării Naționale, București, 2004.

3. Arsenie, V., Popescu, M., Văduvă, G., “Arta militară de-a lungul mileniilor, Volumul 2, București, Tipografia Ministerului Apărării Naționale, 2004.

4. Arsenie, V., Sârbu, C., Surprinderea în luptă armată, Editura Militară, București, 1993, p.78.

5. Cernăianu, I., Manevra strategică. Bătălia, Tipografia Husveth Hoffer, Lugoj, 1989.

6. Cernat,S., Sava, G., Sanciu, A., Vasilescu, S., Luptă armată , Editura Militară , București,1978.

7. Chete , E., Popescu, C., Roman, V., Acțiuni și efecte interagenții în situații de criză și de conflict, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre”Nicolae Bălcescu”, 2012.

8. Enache, D., Țenu, C., Stancila, L., Fundamentele întrebuințării Forțelor terestre în acțiunile militare moderne – Curs de artă militara-, București, Editura UNAP ,2005.

9. Udeanu, G., Elemente de strategie militară contemporană, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2006.

10. Alexandrescu, G., Perspective în luptă armată, București, Ed, UNAp. Carol I, 2006.

11. Gheorghe, M., Manevra strategică-Studiu, Editura Militară, 1982.

12. Mureșan, M., Țenu, C., Stancila, L., -Corelatia artei militare cu fenomenul militar contemporan- Curs de artă militară -, București, Editura UNAp, 2005.

13. Jurnal de război, Căderea Bagdadului, Editura Ziua, 2003.

14. Roman, N., Ispas, L., Elemente de Artă Militară-Tactică-, Editura Academiei Forțelor Terestre”Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2010.

15. Mureșan, M., Văduva, G., Criză, Conflict, Război, Editura UNAp., București, 2007.

Autori străini:

1. Hâns Dieter-Otto, Lexiconul erorilor militare, Pitești, Editura Paralelă 45, 2005.

2. Karl von Clausewitz, Despre război, București, Editura Militară, 1965.

Dicționare:

1. *** Dicționar militar, Editura Saka, Chișinău, 1994.

2. *** Dicționar explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1981.

Periodice:

1.

2.

Infografie:

1. http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/, accesat în 10.03.2014

2. Iraqi Perspectives Project: A View of Operation Iraqi Freedom from Saddam’s Senior Leadership, ttp://www.foreignaffairs.org/special/iraq/ipp.pdf, accesat în 12.03.2014

3. http://www.zf.ro/business-international/averi-fabuloase-acumulate-sub-regimul-lui-saddam-hussein-prin-programul-quot-petrol-pentru-hrana-quot-al-natiunilor-unite-2947013/, accesat în 24.03.2014

4. www.wikipedia.ro, accesat în 05.03.2014

Anexa nr. 1 – CARACTERISTICILE UNOR BĂTĂLII
DIN EVUL MEDIU

Sursa: Căpitanul Trofin Gh. Ion, ISTORIA MILITARĂ ÎN CADRUL ISTORIEI UNIVERSALE (Evul Mediu), Tipografia Lovrov, Arad, 1935, pp. 260 – 261

Anexa nr.2

Anexa nr. 1 – CARACTERISTICILE UNOR BĂTĂLII
DIN EVUL MEDIU

Sursa: Căpitanul Trofin Gh. Ion, ISTORIA MILITARĂ ÎN CADRUL ISTORIEI UNIVERSALE (Evul Mediu), Tipografia Lovrov, Arad, 1935, pp. 260 – 261

Anexa nr.2