Analiza Evolutiei Datoriei Publice In Romania In 2009 2013

INTRODUCERE

Nu întâmplător, în lumea contemporană, finanțele publice constituie o componentă de prim rang a vieții fiecărei națiuni. Finanțele publice ocupă această primă poziție prin faptul că, în zilele noastre, în numeroase țări ale lumii, unele chiar foarte dezvoltate, prin intermediul intrumentelor financiare, s-a ajuns să se repartizeze la dispoziția autorităților publice locale și centrale 30-60% din produsul intern brut.

În cadrul finantelor publice, un rol deosebit de important este constituit de încercările de echilibrare a veniturilor și cheltuielilor bugetului public, apărute ca rezultat al rolului statului în cadrul economiei, în principal al redistribuirii produsului intern brut în cadrul diverselor grupe sociale.

Majoritatea societăților se confruntă cu un exces al cheltuielilor raportat la venituri, deficit bugetar, pe care autoritățile statului au obligația de a-l soluționa în modul cel mai benefic, fără a pune o presiune puternică asupra populației, dar și fără a limita în creșterea viitoare a economiei țării.

Studiul evoluției datoriei publice a României capătă, prin urmare, o importanță deosebită, întrucât furnizează informații nu numai asupra gradului de îndatorare a unui stat ci, de asemenea, indică punctele slabe sau tari ale acelei țări.

În cadrul lucrării de față vor fi prezentate, pe lângă elemente generale privind noțiunea de datorie publică și elementele componente ale acesteia, elemente de noutate privind evoluția acesteia la nivelul țării noastre precum și acțiuni ale statului în vederea diminuării gradului de îndatorare și a utilizării cât mai eficiente a resurselor obținute atât de pe plan intern cât și din surse externe.

În aceeași ordine de idei, vor fi prezentate noile măsuri privind managementul datoriei publice, precum și previziuni privind evoluția datoriei bugetare și a sistemului de gestionare a acestei atât de importante componente a finanțelor publice ale statului.

Lucrarea de față își propune prezentarea evoluției datoriei publice a României colaborat cu modificările ce au avut loc în cadrul societății noastre în perioada de tranziție, putându-se astfel urmări eficiența acțiunilor statului de gestionare a datoriei publice.

Am considerat alegerea acestui subiect pentru lucrarea de licență drept interesant din motive ce țin, pe de o parte de complexitatea și importanța sa în cadrul finanțelor publice în general, iar pe de altă parte, elaborarea acestei lucrări oferindu-mi posibilitatea de a aprofunda cunostințe legate de capacitatea de adaptare si noi modalități de organizare a autorităților statului în acest domeniu.

CAPITOLUL I DATORIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI: NOȚIUNI, CLASIFICARE, INDICATORI, CADRUL JURIDIC, MANAGEMENT

Noțiunea de datorie publică

Datoria publică reprezintă toate sumele împrumutate de către stat, de unitățile administrativ teritoriale și de alte instituții publice, de la persoane fizice și juridice, pe piața internă și pe cea externă, nerambursate la un moment dat, indiferent de scadența acestora. Luând în considerare aprecierea (sau deprecierea) suportată de moneda națională, se poate evidenția dinamica datoriei publice în scopul desprinderii tendinței înregistrate de către aceasta în perioada analizată.

Astfel definită, datoria publică permite înțelegerea situației financiare a unei țări, a gradului său de îndatorare, a încrederii de care aceasta se bucură, a relațiilor existente între balanța creanțelor și angajamentelor și balanța de plată externă.

Dimensiunile datoriei publice sunt date de volumul absolut al acesteia și, respectiv, de mărimea medie pe locuitor, de raportul dintre datoria publică și PIB (gradul de îndatorare, care exprimă în ce măsură valoarea nou creată este grevată de datoria publică într-un an).

Pe cele două forme ale ei datoria publică se gestionează si se stabilește în mod distinct: datoria publică guvernamentală si datoria publică locală.

Clasificarea datoriei publice

Fig. 1 Formele datoriei publice

Datoria publică guvernamentală face parte din datoria publică, care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare externe și interne ale statului, într-un anumit moment, provenind din împrumuturile garantate de Guvern sau contractate direct, prin Ministerul Finanțelor Publice, de pe piața financiară, în numele României.

Datoria publică locală este parte din datoria publică și constituie totalitatea obligațiilor financiare externe și interne ale administrației publice locale, într-un anumit moment, provenind din împrumuturi garantate sau contractate direct de acestea de pe piața financiară.

Împrumuturile obținute de autoritățile administrației publice locale, ce sunt instrumente ale datoriei publice locale, fac parte din întreaga datorie publică a României, dar nu înseamnă datorii sau răspunderea Guvernului.

Există mai multe criterii în funcție de care se poate realiza o clasificare a datoriei publice:

în funcție de termen:

datorie publică pe termen scurt, respectiv sub un an, numită și datorie flotantă;

datorie publică pe termen mediu, respectiv între un an și 5 ani, numită și datorie consolidată; aceste datorii sunt remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele practicate pe piețe monetare;

datorie publică pe termen lung, respectiv pe o perioadă mai mare de 5 ani, ce face de asemenea parte din categoria datoriei consolidate; aceste datorii sunt remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele practicate pe piețele financiare;

Referitor la datoria pe termen lung, în țările occidentale, politica de apropiere a titlurilor de stat de celelalte tipuri de împrumuturi, datorită tehnicii de plasament și suprimării a unei mare parți a avantajelor fiscale, a fost completată cu o politică de reînnoire a produselor financiare, ceea ce a condus la apariția de noi tipuri de împrumut și la diversificarea formulelor propuse.

În ceea ce privește datoria pe termen scurt sau mediu, aceasta este acoperită în general prin bonuri de Trezorerie în cont curent, titluri foarte lichide subscrise de instituțiile financiare, treptat acestea devin negociabile și accesibile tuturor instituțiilor, ceea ce a dus la un mai bun control al evoluției masei monetare imputabile finanțării deficitului bugetar.

Se poate evidenția faptul că grija acordată respectării obiectivelor politicii monetare a condus treptat la modificări în regulile de funcționare a piețelor financiare și monetare și a tehnicilor de subscriere a titlurilor publice și private, ceea ce a permis reducerea apelului la resurse monetare pentru finanțarea deficitelor publice, datoria statului devenind în mare măsură negociabilă.

în funcție de calitatea creditorilor, se poate vorbi despre:

datorie publică brută – este dată de valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate acestea;

datorie publică netă – nu sunt incluse în valoarea acesteia împrumuturile plasate la instituțiile statului.

în funcție de obligațiile asumate, se pot distinge următoarele tipuri de datorie publică:

datorie publică efectivă – evidențiază totalitatea obligațiilor financiare asumate direct de către stat de pe piețele interne și externe de capital;

datorie publică garantată – reprezintă totalitatea obligațiilor financiare garantate de către stat și ai căror beneficiari sunt autoritățile administrației publice locale și centrale, instituțiile publice și agenții economici.

poate cel mai important criteriu de clasificare a datoriei publice este reprezentat de sursa de proveniență a sumelor datorate:

datorie publică internă – reprezentată de acea parte din datoria publică care constituie totalitatea obligațiilor statului provenite din împrumuturile garantate de stat sau contractate direct de pe piața internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului;

datoria publică externă – reprezentată de partea aceea din datoria publică care constituie totalitatea obligațiilor statului provenite din împrumuturi de pe piața externă, garantate de stat sau contractate direct.

Se consideră că, cu cât gradul de dezvoltare este mai ridicat, cu cât piața internă a capitalului de împrumut este mai extinsă și mai diversificată, cu cât exportul este mai activ și excedentar importului, cu atât mai mult țara respectivă își procură resursele financiare, pentru acoperirea deficitului de pe piața internă.

În acest sens, statul din țările în curs de dezvoltare își procură în mare parte resursele financiar-valutare de care are nevoie prin împrumuturi externe, creșterea ponderii datoriei publice externe în datoria publică exprimând gradul de dependență economică și financiară a țării, dar și atractivitatea economiei respective pentru capitalurile externe.

Datoria publică internă reprezintă o obligație necondiționată a statului de rambursare a împrumuturilor contractate și de acordare a garanțiilor asumate în cadrul pieței interne.

Instrumentele datoriei publice interne includ:

titluri de stat emise în moneda națională;

împrumuturile de stat acordate de BNR în condițiile stabilite prin Legea privind statutul acesteia;

împrumuturile de stat contractate de la băncile comerciale din România;

împrumuturile de stat contractate la agenții guvernamentale și de la alte instituții de credit din România.

Titlurile de stat în monedă națională pot fi emise atât în forma materială, cât și în forma dematerializată. În aceasta din urmă formă, emisiunea, probațiunea și transmiterea drepturilor încorporate se evidențiază prin înscriere într-un sistem de înregistrare în cont. Titlurile de stat exprimate în moneda națională pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung. Sunt considerate titluri de stat pentru împrumuturile pe termen scurt certificatele de trezorerie și bonurile de tezaur, precum și alte înscrisuri create de emitent în condițiile legii. Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen mediu obligațiunile de stat având un termen de peste un an si maximum 5 ani de la emisiune, iar pe termen lung obligațiunile de stat având o scadență de peste 5 ani de la emisiune.

Titlurile de stat sunt emise:

în forma materializată – titlu de stat în formă fizică. Acestea se prezintă sub forma unor înscrisuri imprimate, cuprinzând valoarea nominală, rata dobânzii, mențiuni obligatorii referitoare la emitent, scadența, modul de transmisiune și alte elemente specifice fiecărei categorii de titluri;

în forma dematerializată – titluri de stat ce se evidențiază prin înregistrare în cont și care sunt înregistrate pe suport de hartie sau pe alt tip de suport stabilit de Ministerul Finanțelor Publice.

Titlurile de stat pot fi exprimate atât în monedă națională cât și în valută.

Ministerul Finanțelor Publice poate emite titluri de stat având ca agent economic pentru operațiunile de vânzare, decontare, transfer și depozitare Banca Națională a României.

Aceasta poate delega, cu aprobarea Ministerului Finanțelor Publice, toate responsabilitățile privind înregistrarea și transferul sau o parte din acestea, intermediarilor pieței primare sau altor agenți.

Acest transfer nu degrevează Banca Națională a României de responsabilitățile ei privind garanția unei înregistrări corecte a titlurilor de stat.

În baza convențiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanțelor Publice și în conformitate cu reglementările proprii, Banca Națională a României poate acționa ca agent pe contul statului, în ceea ce privește:

plasarea emisiunilor de titluri de stat și alte efecte negociabile de îndatorare a statului român;

exercitarea funcțiilor de agent de înregistrare, depozitare și transfer al titlurilor de stat;

plata capitalurilor, dobânzilor, comisioanelor și spezelor aferente;

exercitarea decontărilor în contul curent general al trezoreriei statului;

efectuarea de plăți aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidențele sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenților și altor costuri de tranzacționare și operare.

Împrumuturile pe bază de titluri de stat se efectuează conform convențiilor încheiate între Banca Națională a României și Ministerul Finanțelor Publice, prin care se stabilesc cel puțin următoarele elemente: valoarea împrumutului, data scadenței, rata dobânzii, modul de calcul al dobânzii pe toată durata creditului, costurile serviciului datoriei, date privind titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare împrumut.

Garanția de stat pentru un împrumut intern reprezintă o obligație indirectă a statului român care se execută în cazul în care beneficiarul este capabil să achite, în întregime sau parțial, împrumuturi, dobândă și alte costuri aferente. În cazul în care o garanție de stat pentru un împrumut intern ajunge la termen, statul este obligat să efectueze către instituția creditoare plata datorată de debitorul garantat.

Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să scrie o garanție de stat pentru împrumuturi interne exprimate în monedă națională, contractate de o persoană juridică de la o instituție creditoare pentru finanțarea proiectelor sau activităților de importanță prioritară pentru România sau alte destinații, în limita și în sumele aprobate de Guvern sau de către Parlament, după caz.

Pentru acoperirea riscului financiar ce rezultă din garantarea de către stat a împrumuturilor luate de persoanele juridice de la instituțiile creditoare, se constituie Fondul de risc, alimentat din:

comisioanele încasate de la beneficiarii împrumuturilor garantate;

dobânzile obținute din plasamentele sumelor aflate în depozite;

majorările de întârziere calculate pentru neplătirea în termen a comisioanelor;

fondurile bugetare alocate în acest scop;

alte surse.

Datoria publică externă

Legătura dintre datoria publică și datoria externă.

Legătura dintre datoria publică și datoria externă ale unei țări este asigurată tocmai prin componența datoriei publice externe. Datoria publică a unei țări este formată, așa cum am mai precizat, din datorie publică internă și datorie publică externă, în timp ce datoria externă are drept componente atât datoria publică externă, cât și datoria privată externă (numită și datorie externă negarantată). Deci datoria publică externă se găsește atât la nivelul datoriei publice, cât și al datoriei externe.

Împrumuturile externe constituie una dintre formele exportului de capital. În orânduirile precapitaliste și în perioada manufacturieră de dezvoltare a capitalismului împrumuturile externe se întâlneau în mod sporadic.

În funcție de durată, creditele externe pot fi:

termene scurte (1-2 ani);

termene medii (3-5 ani);

termene lungi (peste 5 ani).

Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare al creditului să fie suficient de îndepărtat pentru a-și putea procura resursele necesare restituirii acestuia și achitării dobânzilor și a altor cheltuieli aferente.

Atunci când împrumutul capătă o destinație productivă, termenul de rambursare trebuie să țină seama de momentul punerii în funcțiune a obiectivului respectiv și de valoarea adăugată ce se poate obține de pe urma acestuia, cunoscând durata normală de viață a unui asemenea obiectiv.

De aceea, în cadrul termenului final se stabilesc trei perioade distincte:

perioada de utilizare a creditului;

perioada de grație – nu se fac plăți pentru rambursarea creditului (optională);

perioada de achitare propriu-zisă a creditului.

În cazul în care suma împumutată se acordă dintr-o dată și se rambursează într-o singură tranșă, beneficiarul creditului dispune de aceasta pe toată durata creditului. Dacă, însă, suma respectivă se primește și se rambursează în mod eșalonat, termenul mediu al creditului va fi mai scurt decât cel pentru care acesta s-a contractat.

Termenele creditelor se stabilesc în funcție de destinația acestora, de rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul – în cazul în care se utilizează în scopuri productive – de valoarea utilajelor încorporate în obiectivul creditat, de practică internațională, de legislația existentă în țara creditorului, dar și în țara beneficiarului, de prevederile unor convenții internaționale în materie etc.

Datoria externă prezintă urmatoarele forme:

datoria externă contractată direct de stat și datoria externă garantată de stat ce formează datoria publică externă;

datoria externă privată negarantată;

datoria externă brută în sens larg, ce cuprinde toate obligațiile țării față de străinătate;

datoria externă brută în sens restrâns, care evidențiază obligațiile țării față de străinătate, fără a lua în considerare:

– împrumuturile pe termen scurt (sub un an);

– investițiile directe (cele care nu au termene de rambursare sau de lichidare);

– aporturile nerambursabile (reprezentate de asistență financiară multilaterală);

– împrumuturile externe cu o perioadă de grație de 10-15 ani;

– împrumuturile acordate de unii creditori externi în condiții mai avantajoase;

– împrumuturile contractate de persoane fizice sau juridice, fără garanție dată de autoritățile publice competente.

datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale și a instituțiilor din sistemul său, ce cuprinde :

– sumele datorate de stat unor creditori publici și privați externi în valută, bunuri, servicii, cu o perioadă de rambursare de peste un an;

– sumele datorate de persoane private, garantate de autorități publice.

Această datorie nu cuprinde:

– datoriile persoanelor private catre extern, negarantate de autoritatea publică;

– datoria rezultată din tranzacțiile cu Fondul Monetar Internațional;

– datoria care poate fi plătită în moneda debitorului;

– sumele datorate unor creditori rezidenți în străinătate, pentru care au fost stabilite termenele de plată.

datoria externă netă, ce evidențiază diferența dintre activul public și privat ale cetățenilor unei țări în străinătate (disponibilități în valută; împrumuturi acordate; investiții directe; titluri; alte creanțe și valori) și activele deținute de cetățenii străini în țara considerată (împrumuturi primite de la organisme publice – guvern, agenții guvernamentale, etc.; credite de la bănci, organisme financiare și alți creditori; titluri, disponibilități în valută; investiții de capital; alte valori aparținând persoanelor străine). Include numai creanțe lichide sau ușor transformabile în bani, față de străinătate.

Fig. 2 Structura datoriei publice externe

Pornind de la categoriile de creditori, distingem următoarele forme ale datoriei externe:

în funcție de creditorii oficiali distingem datoria contractată de organisme Internaționale, guverne sau organisme publice autonome, respectiv:

– împrumuturi acordate de organisme internaționale (împrumuturi multilaterale), cum ar fi: Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare, alte organisme multilaterale și interguvernamentale;

– împrumuturi acordate de guvernele unor state (împrumuturi bilaterale), de bănci străine (inclusiv bănci centrale) și de organisme publice autonome.

în cazul creditorilor privați, avem:

– credite acordate de furnizorii mărfurilor;

– credite contractate pe piețele financiare prin bănci private sau alte instituții financiare private, precum și obligațiunile plasate prin subscripție publică în sectorul privat, etc.

Principalele destinații ale împrumuturilor externe sunt reprezentate de:

susținerea balanței de plăți;

consolidarea rezervei valutare a statului;

realizarea unor proiecte de investiții și finanțarea exporturilor, modernizarea și dezvoltarea unor domenii prioritare ale economiei. Împrumuturile externe utilizate pentru finanțarea proiectelor de investiții se distribuie agenților economici cu respectarea următoarelor reguli:

agenții economici prezintă proiecte de investiții cu planurile de desfacere și alte documente necesare. Relevante pentru instituțiile financiare specializate;

instituțiile financiare specializate analizează proiectele de investiții, planurile de afaceri și capacitatea agenților economici de a rambursa fondurile obținute din împrumuturile externe și adoptă deciziile referitoare la utilizarea acestor împrumuturi;

în baza deciziilor adoptate, instituțiile financiare specializate încasează sumele de la creditori.

realizarea unor reforme sectoriale;

realizarea unor importuri stabilite de guvern;

finanțarea si refinanțarea deficitului bugetar de stat.

Datoria publică externă mai poate fi contractată și pentru următoarele scopuri:

susținerea societăților comerciale privatizate sau cu capital majoritar de stat, pe baza priorităților economice și sociale stabilite de guvern și crearea de noi locuri de muncă;

finanțarea restructurării economiei și constituirea stocurilor strategice, inclusiv producția de bunuri și servicii pentru piața internă și pentru export;

finanțarea proiectelor de investiții în infrastructură, inclusiv a celor pentru serviciile sociale;

finanțarea achizițiilor publice.

Indicatorii datoriei publice

Indicatorii de analiză a datoriei publice interne:

Analiza datoriei publice interne se realizează cu ajutorul unei serii de indicatori, clasificați după cum urmează:

Indicatori de nivel: serviciul datoriei publice interne; datoria publică internă/PIB; dobânda medie aferentă împrumuturilor interne/datoria publică internă;

Indicatori de structură – se calculează în funcție de diverse criterii, dintre care: destinații; instrumente; tipuri de scadențe; tipuri de deținători.

Indicatori de dinamică – exprimă variația absolută sau relativă a datoriei publice interne.

Indicatori de analiză a datoriei publice externe:

Asemănător analizei datoriei publice interne, și în acest caz există 3 tipuri de indicatori, dupa cum urmează:

Indicatori de nivel:

nivelul datoriei publice externe – urmărește suma datorată străinătății la un moment dat, fără vreo legătură a acesteia cu potențialul financiar-valutar al țării debitoare și cu eșalonarea în timp a rambursării acesteia. Acest indicator se determină prin transformarea valutelor în care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă circulație internațională;

datoria externă medie – se determină prin împărțirea datoriei externe totale, exprimate într-o valută de extinsă circulație internațională, la numărul de locuitori, servind astfel la efectuarea de comparații în timp pe plan național și internațional;

seviciul datoriei publice externe;

datoria publică externă/PIB – arată cât din produsul intern brut al anului considerat a fi necesar pentru rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoretică deoarece datoria se rambursează, de regulă, în mod eșalonat, iar din produsul intern brut al unui an numai o parte poate fi utilizată pentru onorarea angajamentelor față de străinătate;

datoria publică externă/exporturi – determină perioada (luni sau ani) în care s-ar putea rambursa datoria unei țări față de străinătate pe seama valutei încasate din vânzarile de bunuri și prestarea de servicii peste graniță. Acest indicator are, de asemenea, o valoare teoretică deoarece niciodată nu se folosește întreaga valută dobândită pe această cale în scopul restituirii împrumuturilor externe, ci numai o parte din aceasta, cealaltă parte, mai consistentă, fiind destinată achitării importurilor de bunuri și servicii, plății dobânzilor și comisioanelor aferente datoriei, precum și efectuării altor cheltuieli;

dobânda medie aferentă împrumuturilor externe/datoria publică externă;

scadența medie.

Indicatori de structură se calculează în funcție de 3 criterii:

sursele de finanțare;

scadențe;

valute.

c) Indicatori de dinamică – exprimă variația absolută sau relativă a datoriei publice externe.

Din cele de mai sus, se deprinde concluzia că, pentru a face aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei țări față de străinătate, este necesar a folosi mai mulți indicatori, din care mai expresivi sunt: raportul dintre datoria externă și exporturi, precum și raportul între datoria externă și produsului intern brut.

În plus, gradul de îndatorare a țării față de exterior trebuie completat cu efortul financiar în valută reclamat de datoria externă, care indică presiunea respectivei datorii în anul luat în considerare.

Efortul financiar în valută generat de acest de datorie externă este indicat de serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (rate de capital), exigibile în anul considerat, precum și plata dobânzilor, comisioanelor și a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în același an.

Povara datoriei externe se determină prin mai mulți indicatori:

raportul dintre serviciul datoriei externe și exportul de bunuri și servicii;

raportul dintre serviciul datoriei externe și produsul intern brut;

raportul dintre dobânda aferentă datoriei externe și exporturi.

Cadrul juridic al datoriei publice în România

Activitatea privind contractarea și garantarea împrumuturilor interne și externe rambursabile pe termen mediu sau lung și gestionarea datoriei publice se exercită de către Guvern, prin intermediul Ministerului Finanțelor.

Condițiile în care se contractează împrumuturile publice, interne și externe, negocierea și încheierea de acorduri și convenții, precum și utilizarea altor instrumente juridice generatoare de datorie publică se realizează în cadrul instituțional reglementat de Legea nr. 313 din 28 iunie 2004 privind datoria publică, publicată în Monitorul Oficial, nr.577 din 29 iunie 2004.

În administrarea datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finanțelor are ca obiectiv asigurarea necesităților de finanțare guvernamentală în condițiile unor costuri pe termen lung cât mai reduse și limitării riscurilor implicate.

Instrumentele utilizate de Ministerul Finanțelor în scopul atingerii obiectivelor privind administrarea datoriei publice guvernamentale se stabilesc prin norme emise în aplicarea Ordonanței de Urgență privind datoria publică. La definirea instrumentelor de datorie se au în vedere reglementările în materie ale instituțiilor europene abilitate.

În cazul operațiunilor de administrare a riscurilor aferente obligațiilor de natura datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finanțelor poate încheia acorduri cu instituțiile financiare, în vederea utilizării de instrumente specifice, care pot prevedea compensarea obligațiilor rezultate între părțile participante, astfel încât să rezulte periodic o singură obligație finală netă a uneia dintre părți. În România, conform legii datoriei publice nr.313/2004, Guvernul este mandatat să contracteze împrumuturile de stat interne și externe numai prin Ministerul Finanțelor Publice, în următoarele scopuri, așa cum se precizează în capitolul I, art.(3), alin.(1):

finanțarea deficitului bugetului de stat, finanțarea temporară a deficitului din anii precedenți ai bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinație, finanțarea deficitului temporar a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetului Trezoreriei Statului din exercițiul curent și refinanțarea datoriei publice guvernamentale, în condiții acceptate de Ministerul Finanțelor Publice;

menținerea în permanență a unui sold corespunzător în Contul Curent General al Trezoreriei Statului, cuantificat de Ministerul Finanțelor Publice;

finanțarea unor proiecte sau a altor necesități aprobate prin hotărâre a Guvernului;

susținerea balanței de plăți și a rezervei valutare.

Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligație necondiționată și irevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor și a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate; comisioanele, valoarea discount-ului, cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea împrumuturilor de stat, precum și cheltuielile aferente serviciilor prestate de agențiile de rating pentru evaluarea riscului de țară vor fi plătite din bugetul de stat.

Cheltuielile privind serviciul datoriei publice guvernamentale se finanțează din:

disponibilitățile Contului Curent Global al Trezoreriei Statului;

finanțările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanțarea datoriei publice guvernamentale;

cheltuielile prevăzute cu această destinație în bugetul de stat;

sumele încasate de Ministerul Economiei și Finanțelor de la subîmprumutați, în baza acordurilor încheiate cu aceștia, cu respectarea condițiilor acordurilor prin care au fost angajate finanțările rambursabile;

sumele prevăzute în bugetele persoanelor juridice care au contractat finanțări rambursabile cu garanția statului;

fondul de risc constituit la Ministerul Economiei și Finanțelor pentru situațiile în care garantații nu își onorează obligațiile prevăzute în acordurile încheiate cu Ministerul Economiei și Finanțelor;

alte surse, în condițiile legii.

Sursele fondului de risc sunt următoarele:

sumele încasate sub formă de comisioane de la subîmprumutații de stat;

sumele încasate de la subîmprumutați, garantați de stat, reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane, și alte costuri aferente finanțărilor rambursabile garantate sau subgarantate de stat;

dobânzi la disponibilitațile aflate în contul fondului de risc;

majorări de întârziere aplicate pentru neplata la termen de către subîmprumutați sau garantați de stat a comisioanelor la fondul de risc și respectiv a ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor și a altor costuri aferente finanțării rambursabile;

sume recuperate conform legii;

fonduri speciale alocate de la buget .

1.5. Managementul datoriei publice

Managementul datoriei publice constă în stabilirea unei strategii de gestiune a datoriei statului aptă de a mobiliza sumele necesare finanțării, de a realiza obiectivele de risc și de cost stabilite de către autorități, precum și celelalte obiective fixate de acestea, cum ar fi dezvoltarea și menținerea unei piețe a titlurilor de stat performante.

În contextul mai larg al politicilor economice naționale, statele trebuie să vegheze ca atât nivelul, cât și ritmul de creștere al datoriei publice să fie sustenabile, iar serviciul datoriei publice să poată fi asigurat în diverse situații, respectând obiectivele de cost și de risc. Este necesară, de asemenea, menținerea îndatorării sectorului public pe o traiectorie viabilă, precum și punerea în practică a unei strategii credibile de reducere a nivelului datoriei, dacă acesta este excesiv.

Datoria publică trebuie structurată adecvat în ceea ce privește ratele dobânzii, scadențele și moneda în care sunt contractate împrumuturile. O slabă structurare, referitor la elementele prezentate mai sus, precum și existența unui nivel ridicat al garanțiilor acordate de Guvern împrumuturilor contractate de instituțiile publice sau de agenții economice private au constituit factori ce au contribuit la declanșarea sau propagarea crizelor economice.

În funcție de natura regimului de schimb, o recurgere excesivă la împrumuturile în valută ar putea exercita presiuni asupra cursului de schimb și/sau asupra ratei dobânzii dacă investitorii devin reticenți în refinanțarea datoriei statului. Reducând riscul ca gestiunea portofoliului datoriei statului să devină sursă de instabilitate pentru sectorul privat, o gestiune prudentă a datoriei publice poate permite țărilor să fie mai puțin expuse riscului de contagiune și celui financiar.

Portofoliul datoriei publice este portofoliul financiar cel mai important al unei țări. El conține structuri financiare complexe și riscante și poate genera un risc substanțial asupra patrimoniului statului, precum și a stabilității financiare a țării. Crizele recente au evidențiat necesitatea ca statele să-și limiteze expunerea la riscul de lichiditate și la alte riscuri ce fac ca economiile lor să devină vulnerabile la șocurile externe. O gestiune sănătoasă a riscului în sectorul public este, deci, capitală pentru gestiunea riscului în alte sectoare ale economiei, deoarece entitățile economice din sectorul privat se confruntă cu mari probleme atunci când slaba gestionare a riscurilor, la care este expus statul, deschide posibilitatea unei crize de lichiditate.

Alături de practicile sănătoase de gestiune ale datoriei s-a afirmat, o dată cu numeroasele crize survenite pe piețele datoriei, necesitatea unei piețe a capitalurilor performantă și robustă. Cu toate că politica de gestiune a datoriei publice nu a fost unica, nici măcar principala cauză a crizelor economice, este evident că structura inadecvată a scadențelor, ratelor dobânzii și componenței în valute a portofoliului datoriei au contribuit la agravarea acestor fenomene. Chiar în cazul unor direcții adecvate ale politicii macroeconomice, practicile riscante de gestiune a datoriei fac economia mai vulnerabilă la șocurile economice și financiare.

Îndatorarea slab structurată și riscantă este, adesea, consecința unor politici fiscale, monetare și a cursului valutar inadecvate. Aceste fenomene se intercondiționează reciproc, manifestarea în sens invers a lor fiind, de asemenea, constantă. O politică prudentă de gestiune a datoriei nu poate înlocui, însă, măsuri adecvate în planul bugetar și monetar. Dacă orientările macroeconomice sunt greșit direcționate, gestiunea datoriei nu poate în sine să evite o criză.

Experiența recentă demonstrează că o piață dezvoltată a datoriei publice interne, prin diversificarea instrumentelor, se poate substitui finanțării bancare (și invers), atunci când această sursă se epuizează, ajutând economia să suporte șocurile financiare.

În concluzie, chiar dacă șocurile economico-financiare își au originea în sectorul financiar intern sau provin dintr-o contagiune financiară mondială, o politică prudentă de gestiune a datoriei publice, asociată unei politici macroeconomice sănătoase, este indispensabilă pentru reducerea costurilor pe plan uman și cel al producției.

CAPITOLUL II ÎMPRUMUTURILE DE STAT – SURSA A DATORIEI PUBLICE

2.1. Caracteristicile si elementele tehnice ale împrumutului de stat

În economia de piață, veniturile încasate de stat din impozite și taxe, precum și cele de la unitățile sale economice și proprietățile sale rareori acoperă în totalitate cheltuielile bugetare de rutină.

În asemenea certe circumstanțe, autoritățile publice apelează la persoane fizice și juridice care dispun de mijloace financiare temporar libere, solicitându-le să le dea o parte din acestea pentru micșorarea diferenței dintre cheltuieli și venituri de la buget.

În altă ordine de idei, în cazul apariției dezechilibrului bugetar, completarea veniturilor administrației publice se face cu resursele împrumutate, adică prin apelarea la creditul public. Fundamentat pe încredere în solvabilitatea și garanția statului, creditul public se procură fie direct de către stat prin împrumuturi de la persoane fizice respectiv juridice posesoare de mijloace financiare libere, fie cu ajutorul unor instituții axate pe acest domeniu – case de asigurări sociale și pensii, case de economii, bănci, societăți de asigurări și reasigurări etc. – care însumează și preia disponibilitățile bănești de pe piață și pe care le arogă apoi statului pe timp determinat.

Alte entități alături de autoritățile publice centrale și locale, apelează la împrumuturi și întreprinderile publice, private respectiv mixte, cooperativele, anumite categorii sociale, pentru fluidizarea activității lor economice (credite pe termen scurt), investiții (credite pe termen mijlociu sau lung) ori acoperirea de nevoi ale populației (credite de consum). Cererea de credit – privat respectiv public – pleacă de la autoritățile publice, agenții economici și a cetățenilor, iar oferta de împrumuturi este compusă din capitalurile financiare temporar disponibile ale firmelor, capitalul și rezerva liberă ale băncilor și a altor instituții de finanțe, veniturile din rente, economiile micilor fabricanți de mărfuri, liber profesioniștilor și celorlalte categorii sociale. Având identice izvoare de formare, creditul public intră în concurență directă cu creditul privat. Oferta de disponibilități de împrumut fiind cu limite, acordarea creditelor de către agenții economici limitează accesul la împrumuturi al autorităților publice și viceversa.

   Resursele financiare care compun oferta de capital de împrumutat sunt puse la îndemâna acelora care acceptă anumite condiții de acordare a creditelor: rată a dobânzii, termen de rambursare, garanție precum și eventuale altele. Ajunse în posesia beneficiarilor, sumele împrumutate iau destinații diferite, adică: devin capital productiv, sunt investite în bunuri de îndelungată folosință sau sunt cheltuite pe achiziții de bunuri de consum. Neimportând destinația, orice credit trebuie să aducă creditorului un anumit profit/venit, acest lucru fiind de fapt rațiunea acordării sale. Natura acestui venit diferă de destinația alocată creditului.

Astfel, creditul luat de un agent economic (societate comercială producătoare) la o bancă și utilizat de aceasta în scop de capital, contribuie la creșterea masei profitului realizat. Din acest profit, el plătește băncii o anumită cotă, ce ia forma unei dobânzi, ca preț al creditului acordat.

Acest mecanism, specific împrumutului bancar, utilizat de aceasta sub formă de capital, contribuie la creșterea cuantumului profitului realizat.

Drept urmare, în practică s-a extins ideea de percepere de dobânzi și la împrumuturile utilizate în scopuri nelucrative, deși în asemenea cazuri, nefiind utlizate în scop de capital, acestea nu produc valoare adăugată, din care să se poate fi plătită dobânda.

În acest fel arată lucrurile cu resursele bănești mobilizate de stat prin împrumutul public și folosite pentru susținerea cheltuielilor militare, pentru funcționarea serviciului public, păstrarea ordinii interne, achitarea datoriei publice ajunse la scadențar, plata dobânzilor aferente etc. Cu toate că aceste credite de stat folosite în mod neproductiv nu aduc valoare, ele sunt purtătoare de dobândă. Astfel, plata dobânzii și restituirea creditului se face din veniturile bugetare, adică din colectarea impozitelor și a taxelor.

În legătură cu utilizarea creditelor, trebuie specificat că sunt și situații în care sumele luate cu împrumut de stat iau o destinație productivă. În astfel de cazuri, dobânda se suportă din valoarea adăugată în urma folosirii productive a creditelor respective.

Din destinația neidentică pe care o capătă împrumutul bancar și cel public decurge diferența între obligațiunile și acțiunile emise de societățile de capital (comandita pe acțiuni ,societăți pe acțiuni,etc.), pe de o parte, și obligațiunile creditelor de stat, pe de altă parte.

Acțiunile eliberate de o societate de capital reprezintă înscrisuri care atestă deținătorului lor calitatea de co-proprietar al acelei societăți. În calitate de titluri de proprietate, acțiunile dau dreptul la o cotă parte din profitul realizat, denumită dividend, și care variază de la an la an, în funcție de rezultatele exercițiului financiar.

Obligațiunile emise de o societate de capital atestă deținătorului funcția de creditor și îl îndreptățesc să primească o dobândă pentru sumele împrumutate, necontând rezultatele financiare obținute la societatea emitentă a obligațiunilor.

Acțiunile asemănătoare obligațiunilor, n-au o valoare proprie, ci posedă doar o anumită valoare numită capitalul real exprimat în mijloacele de muncă, procurate cu banii primiți de la acționariat sau de la alte categorii de creditori bazate pe obligațiuni sau alte certificate. Deși acțiunile și obligațiunile emise de o societate de capital nu au o valoare proprie, ele circulă totuși  separate de capitalul fizic/real, adică pot fi cumpărate, vândute și puse ca gaj, ca și când ar poseda o astfel de valoare. Aceste înscrisuri reprezintă, drept urmare, capital iluzoriu sau fictiv.

Obligațiunile de stat constituie înscrisuri care adeveresc posesorului lor funcția de creditor al statului; deși nu au o valoare specifică, ele sunt puse în circulație ca și când ar poseda o asemenea valoare. Acestea însă conferă deținătorului dreptul de a beneficia de o dobândă din partea statului, dobândă care se finanțează de la buget. Drept urmare, obligațiunile creditelor de stat reprezintă dublul capitalului fictiv.

Dobânda achitată de un agent economic virată unei bănci pentru împrumutul recepționat de la aceasta, arată dintr-un punct de vedere relația distribuirii valorii adăugate a participanților la activitatea finanțată prin credit, iar pe de altă parte relația de repartizare a profitului obținut de agentul economic creditor si banca creditoare.

Dobânda achitată de către stat pentru mijloace financiare ce au fost împrumutate și utilizate de către acesta în scopurile neproductive indică relațiile de repartizare a venitului național; se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice și juridice, repartizate la buget prin impozite și taxe, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut statului și pentru care încasează dobânzi.

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înțelegere intervenită între o persoană juridică sau fizică, pe o parte, și stat, pe altă parte, prin care prima este de acord să pună la îndemâna statului o anumită sumă, sub formă de credit, pe o anumită perioadă, iar statul își asumă rambursarea la termenul stabilit și să achite dobânda și alte costuri cuvenite. Împrumutul de stat prezintă urmatoarele trăsături caracteristice:

Ø    este contractual. Aparte de impozit, care reprezintă o colectare obligatorie, stabilită în mod unic de stat în responsabilitatea persoanelor juridice sau fizice, împrumutul reprezintă un acord de voință al celor implicați. Trebuie să precizăm că respectivele condiții de emitere și de înapoiere a creditului, forma și dimensiunea venitului pe care îl asigură, precum și alte avantaje acordate creditorilor se stabilesc de către organe decizionale autorizate ale statului, fără informarea anticipată a subscriitorilor eventuali. Entitățile interesate au libertatea de a alege sau a refuza în comun aceste condiții stabilite de către stat, dar nu pot cere un tratament diferențiat față de ceilalți subscriitori.

Felul în care se nominalizează condițiile de emitere și rambursare a unui credit de stat asigură contractului dintre creditat (statul) și creditor (persoane fizice sau juridice) cu tipologie diferită de cea a celui de împrumut bancar, termenii de rambursare respectiv acordare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte; în plus, acest contract prevede obligația împrumutatului să prezinte o garanție materială în favoarea împrumutatorului. În cazul împrumutului luat de stat, el nu conferă asemenea garanție împrumutatorilor săi.

De regulă împrumuturile de stat sunt fundamentate pe termenul de opțional. În trecut, însă, s-au cunoscut și cazuri de împrumuturi forțate, când participația nu a depins de latitudinea participanților subscriitori, ci a avut un caracter obligatoriu. La împrumuturi forțate statul recurge în împrejurări excepționale, și anume când securitatea națională precum și integritatea statului sunt grav amenințate.

Întrucât condițiile de emitere și înapoiere a unor asemenea împrumuturi sunt mult mai puțin atrăgătoare decât în circumstanțe normale, pentru plasamentul acestora se întreprinde o amplă acțiune de popularizare: se scoate în evidență faptul că acele scopuri prevăzute a se ajuta financiar pe cale de credit sunt de interes public, iar subscrierea la împrumut constituie o dovadă de patriotism a fiecărui cetățean în parte.

În anumite circumstanțe subscriitorii sunt obligați să aleagă între un impozit forfetar cu caracter extraordinar, având ca trăsături principale nerambursabilitatea și definitivitatea, și un credit de stat rambursabil și cu o dobândă sub nivelul general al pieței.

Ø   este rambursabil. Reprezentând un mijloc de apropiere a resurselor financiare pe care statul le găsește necesare, creditul se caracterizează prin înapoierea la termen fix, persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o colectare, la bunul plac al statului, cu caracter definitiv și nerambursabil.

În momentul plasării unui împrumut, statul definitivează un termen de rambursare a acestuia ce este posibil a fi mai apropiat sau mai îndepărtat depinzând de evoluția predictibilă a încasărilor și cheltuielilor de stat. Excepția de la această regulă o fac acele împrumuturi continue, la emiterea cărora angajamentul statului rămâne limitat la plata unei dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp cu caracter nedeterminat, fără a se stabili un termen de restituire a împrumutului specific. Această lipsă a unui angajament specific de rambursare a unui asemenea împrumut nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, momentul în care această operațiune prezintă conveniență economică.

Ø   Împrumutul de stat asigură deținătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei împrumutate, și o anumită contraprestație. Pentru a putea deține suma de bani care îi lipsește și a o folosi potrivit trebuințelor sale, statul se obligă să achite constant, deținătorilor de înscrisuri, "tariful" acestei folosințe. "Tariful" la care ne referim se concretizează în forma dobânzii, forma câștigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă de multe ori și alte avantaje financiare.

În anumite condiții, avantajele furnizate de stat la contractarea unui împrumut sunt mai apoi restrânse. Astfel, în condițiile scăderii ratei dobânzii pe piața capitalului de împrumut, în perioada de recesiune sau depresiune, statul poate recurge la convertirea datoriei sale: preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o dobândă mai scăzută. În alte cazuri, dacă moneda se depreciază, anumite avantaje acordate inițial dispar.

Deși statul achită în mod sistematic dobânda aferentă și rambursează ratele scadente ale împrumutului, totuși sumele ce revin deținătorilor de înscrisuri publice au o putere de cumpărare mai mică decât cea încredințată de aceștia statului la lansarea împrumutului.

Dacă anumite condiții vitrege fac ca statul să nu își poate acoperi cheltuielile de rutină de la buget, se impune împrumutul de la persoane fizice sau juridice. În multe cazuri, guvernul apelează la varianta a doua din următoarele motive:

Ø    creșterea impozitelor poate atrage scăderea popularității partidului de la putere, astfel încât acestea își pot pierde electoratul. Cetățenii țărilor cu un nivel ridicat de trai, o nouă sporire a acestora se lovește de riposta fermă a categoriilor sociale care ar urma să îndure aceasta sarcină suplimentară:

Ø    împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale creditoare o investiție sigură și profitabilă pentru disponibilitățile proprii financiare;

Ø    împrumuturile statului sunt un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare în contrapartida cu colectarea impozitelor directe. Perioada de timp efectiv necesară pentru găsirea și evaluarea veniturilor impozabile, stabilirea și colectarea impozitelor este mult mai îndelungată decât cea de subscriere la împrumut și procedare la vărsăminte în contul statului;

Ø    în condițiile în care împrumutul se solicită de către banca centrală, termenul de alocare a acestor împrumuturi este chiar mai scurt decât în cazul în care acesta se plasează în rândurile populației ori al persoanelor juridice (altele decât banca centrală).

În problema rolului împrumuturilor de stat, oamenii de știință din domeniul economic au o abordare diferită de aceea a colegilor lor din perioada capitalismului în ascensiune.

Întorcându-ne la importanța rolului împrumuturilor de stat în redistribuirea PIB, menționăm că acesta își arată efectele atât pe plan intern, cât și international.

Pe plan intern, împrumuturile contribuie la redistribuirea produsului intern brut inițial în acel moment al repartizării de către stat. Astfel, are loc o redistribuire între partea destinată alcătuirii brute de capital și cea alocată consumului, deoarece o mare parte din acest capital financiar temporar liber, care include și acel capital industrial vremelnic disponibil, este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat și se folosește mai cu seamă în scopuri neproductive, în dauna sporirii productivității.

Mai apoi, redistribuirea PIB prin intermediul împrumuturilor are loc în momentul plății dobânzii aferente împrumuturilor și care se suportă în principal din impozite.

Subscriitorii la împrumuturile de stat încasează dobânzi și prime de rambursare, agenții economici realizând profit, în măsura în care transportă produse, întreprind lucrări sau prestează anumite servicii pentru sectorul public, finanțate din resurse împrumutate de stat. Împrumuturile de stat au un rol acceptabil dacă sunt utilizate pentru modernizarea agriculturii, construirea de căi de comunicație, dezvoltarea industriei, protecția mediului etc. În asemenea situații, împrumuturile contribuie la sporirea producției materiale, la creșterea produsului intern brut și, pe această bază, la asigurarea resurselor necesare rambursării lor. Împrumuturile de stat luate din străinatate ajută la redistribuirea PIB între țările creditoare și cele creditate.

La acordarea de împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la țările împrumutatoare către țările împrumutate. Din momentul începerii restituirii împrumuturilor și al plății dobânzii respective, direcția fluxului financiar brusc se schimbă; de data aceasta, fluxurile pornesc de la țări beneficiare de împrumuturi către țările creditoare. Dacă redistribuirea PIB al țării creditoare către creditat este cu caracter temporar (împrumutul acordat fiind rambursabil), în schimb plățile efectuate de debitor, cu titluri de dobânzi și alte comisione, către creditor, arată o redistribuire unică și nerambursabilă a PIB. Întrucât țările dezvoltate sunt principale exportatoare de capital financiar, iar acele țări în curs de dezvoltare – principale țări importatoare de capital, este lesne de înțeles că, prin intermediul împrumuturilor contractate în străinătate, are loc redistribuirea produsului intern brut pe plan internațional.

Numele dat împrumutului poate fi legat de direcția alocată acestuia. În momentul în care statul are dorința de a atrage atenția publicului asupra caracterului excepțional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, considerat de interes național, precizează acest lucru în însăși denumirea lui. Spre exemplu: "Împrumutul înzestrării armatei", "Împrumutul pentru reconstrucție".

În cazurile în care împrumuturile se iau cu o regularitate pentru acoperirea deficitului bugetar sau pentru alte investiții (construcții de spitale etc.), în denumirea lor se precizează anul contractării, (Împrumut de stat 20..), nivelul dobânzii (Împrumut de stat 79/2%), forma pe care o îmbracă venitul (Împrumut de stat cu câștiguri), după caz.

Valoarea reală, valoarea nominală și cursul. La fiecare credit contractat de pe piață, statul tipărește anumite înscrisuri, cu nume general de titluri, efecte publice, hârtii de valoare, obligațiuni etc., în părți de o anume valoare. Respectiva sumă scrisă pe titlul unui credit de stat, ce poartă numele de valoare nominală, arată dimensiunea creanței pe care deținătorul (creditorul) o are de luat de la stat (sau viceversa).

Această creanță se încasează în momentul în care titlul ajunge la scadență atunci încasându-se valoarea nominală.

Dacă posesorul vrea să recupereze banii investiți în înscrisuri aferente unui împrumut de stat înainte de scadență, el le poate vinde la bursă.

Suma de bani cu care se cumpară (sau se vinde) un înscris, ce poartă numele de valoare reală, poate fi egală, mai mare sau mai mică decât cea nominală. Dimensiunea valorii reale este în strictă legătură cu acel curs la care se tranzacționează înscrisurile respective pe piață, la bursă. Cursul denumește prețul la care se cumpară și se vând 100 de unități valoare nominală și acesta poate fi: sub pari, adică mai mic decât 100, al pari, adică egal cu 100 sau supra pari, mai mare decât 100. Un împrumut de stat este, de regulă, sub pari și numai arareori al pari sau supra pari. Cursul este în strictă dependență cu raportul dintre cerere și oferta de capital de împrumut, de alte avantaje oferite de stat deținătorilor acelui împrumut de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv.

Altfel spus, noțiunile de valoare nominală respectiv reală sunt strict convenționale. Astfel, împrumuturile pot fi pe termen scurt (pe o perioadă de până la un an inclusiv) și pe termen lung (cele de 5 ani sau peste).

2.2. Clasificarea împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:

a) în funcție de termen pot fi pe termen scurt (de până la un an) – ele se utilizează de trezorerie pentru asigurarea echilibrului de îndeplinire a planului de buget public; împrumuturi de stat pe termen mediu de 2 până la 5 ani respectiv lung (peste 5 ani) – ele se utilizează pentru acoperirea integrală a cheltuielilor alocate în bugetul de stat anual, al căror nivel este net superior decât cel al resurselor;

b) în funcție de plasament (contractare): împrumuturi interne – anume pentru asigurarea cash flowului pe termen scurt, pentru susținerea deficitului bugetar, pentru încercarea de refinanțare a datoriei publice; împrumuturi externe – se iau pentru finanțarea unor investiții legate de restructurare, reformă, modernizare sau de dezvoltare respectiv de echilibrare a balanței de plăți externe;

c) în funcție de poziția statului față de creditori: împrumuturi obținute direct de către stat; împrumuturi doar garantate de stat, ele fiind obținute de agenții economici sau alte entități.

Statul apelează la împrumuturi pe termen scurt atunci când, deși echilibrat pe întregul an, bugetul prezintă neconcordanțe între momentul încasării sumelor prevăzute și acel moment în care se efectuează cheltuielile aprobate.

Așa acționează și în cazul când veniturile nu se realizează în cuantumul prevăzut de buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute. În asemenea situații, statul contractează împrumuturi cu termene scurte de rambursare.

Statul contractează împrumuturi pe termene mijlocii respectiv lungi atunci când are nevoie de resurse bănești pentru acoperirea deficitului bugetar cronic sau pentru finanțarea unor investiții de mare valoare.

Aferent împrumuturilor pe care le contractează, statul poate emite anumite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită diferite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită astfel de înscrisuri, înregistrează aceste sume datorate în evidențele datoriilor publice controlată de Ministerul de Finanțe.

Prima soluție – emiteri de titluri de stat materializate – se folosește, în mod uzual, atunci când statul apelează la împrumuturi de la un număr mare de împrumutatori, iar cea de-a doua – a titlurilor de stat dematerializate – împrumuturi alocate de la un număr restrâns de creditori.

Creanțele în cont nu necesită cheltuieli pentru confecționarea înscrisurilor, și, ca urmare, nici pentru păstrarea acestora în depozitele băncilor. Dar ele nu pot fi jucate la bursă, ci numai în afară, cu îndeplinirea unor formalități.

Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcție de termenul pentru care s-a contractat împrumutul și de caracteristicile înscrisurilor respective care, totodată, diferă de la o națiune la alta. Astfel, împrumuturile pe termen scurt au ca mijloc de realizare emisiunea de polițe de tezaur, bonuri de tezaur, certificate de impozite, certificate de trezorerie, etc. Pentru împrumuturi pe termen mijlociu respectiv lung se apelează la înscrisuri cum ar fi obligațiunile sau titlurile de rentă, iar pentru cele ce nu au termen, titluri de rentă continuă (perpetuă). La împrumuturile de stat cu dobândă, obligațiunile fiecare în parte au atașat un anumit număr de cupoane, care se detașează cu o periodicitate de jumătate sau un întreg an și cu care se vine la ghișeul unei instituții desemnate pentru colectarea dobânzii aferente.

La împrumuturile de stat cu câștiguri (premii), câstigurile se plătesc numai deținătorilor acelor înscrisuri care au ieșit câștigătoare la tragerile la sorți. Suma totală a câștigurilor se stabilește tinând seama de rata dobânzii. Altfel spus, acea sumă pe care statul ar fi trebuit să o plătească sub formă de dobândă – dacă împrumutul ar fi fost cu dobândă – se  repartizează sub formă de câștiguri. În mod teoretic, rata dobânzii la împrumuturile de stat ar trebui să fie la un nivel în apropiere de acel al ratei dobânzii percepute la creditul bancar. Acest fapt se datorează influenței pe care rata dobânzii o resimte de raportul dintre cererea și oferta de capital, cererea venind din partea firmelor private, persoanelor fizice, dar și a statului. În practică însă, adesea rata dobânzii la împrumutul public nu este cea taxată de creditul bancar. În scopul sporirii atractivității împrumuturilor pe care le contractează pe piața internă, uneori statul acordă: câștiguri prime de rambursare, scutirea de impozite etc.

Alteori, confruntat cu dificultăți serioase în finanțarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi crescute persoanelor fizice respectiv juridice deținătoare de mijloace financiare temporar disponibile, amatoare să-l împrumute, în detrimentul celor acordate de instituțiile bancare la depozitele deschise de acestea. Drept urmare, se ajunge ca dobânzile la împrumuturile de stat să fie la un nivel superior sau inferior celor practicate de bănci.

2.3. Operatiuni privind împrumuturile de stat

Împrumuturile de stat declanșează o mulțime de operațiuni în legatură cu plasarea acestora, rambursarea lor, precum și de eventuale modificări ale ratelor dobânzii și a termenelor de restituire inițiale.

Plasarea împrumuturilor de stat.

În practica financiară se întâlnesc următoarele modalități de plasare a împrumuturilor de stat:

Ø  prin subscripție publică;

Ø  prin intermediul unor consorții (sindicate) bancare;

Ø  prin vânzare la bursă.

Plasarea împrumutului prin subscripție publică cade în atribuțiile Ministerului Finanțelor sau unei alte instituții specializate, împuternicite de organul de decizie în acest sens.

Subscrierea publică și vărsarea sumelor aferente se operează la ghișeele administrației financiare, casierii, case de economii, bănci sau direct la funcționarii publici.

Angajații care participă la subscrierea împrumutului sunt recompensați pe cale de remiză, iar acele cheltuieli care apar legate de funcționarea ghișeelor se acoperă printr-un comision.

În practica plasării împrumuturilor prin subscripție publică se întâlnesc două situații:

Ø    când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat. În acest caz, fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricție;

Ø     când cuantumul împrumutului se limitează se procedează în felul următor: fie se permite desfășurarea subscrierii fără opreliști până la expirarea termenului aferent subscrierii, urmând ca în caz de sărire peste plafonul stabilit să se limiteze suma ce poate fi vărsată de subscriitor (în mod proporțional cu cea subscrisă), fie se nominalizează de la început limite de subscriere pe fiecare ghișeu sau plasator.

Plasarea împrumuturilor prin consorții se face numai la solicitarea organelor competente și cu ajutorul unui grup de bănci deoarece este o operațiune tehnică și complicată.

Consorțiul bancar poate prelua în schimbul unui comision obligațiunile aferente împrumutului, fie le cumpară în mod efectiv.

În prima ipoteză, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsura plasării înscrisurilor de către consorțiul bancar, căruia îi repartizează un anume comision. În concordanță cu acest procedeu, consorțiul nu poartă răspunderea pentru înscrisurile împrumutului de stat, pe care își asumă responsabilitatea de a le plasa pe piață.

Aferent acestei operațiuni, consorțiul încasează diferența între cursul la care vinde înscrisurile către cetățeni și cursul respectiv la care le cumpară de la stat.

De această dată înscrisurile care nu au reușit a fi plasate pe piață sunt reținute de băncile din componența consorțiului și încep să alcătuiască portofoliul acestora.

Sub aspect financiar, plasarea împrumuturilor prin consorții bancare este mai costisitoare pentru stat decât cea prin subscripție publică, întrucât angrenează importante cheltuieli sub forma unor comisioane sau de diferența de curs, în beneficiul băncilor.

Pe cealaltă parte și sub aspect tehnologic, această modalitate de repartizare a împrumuturilor este mai comodă pentru stat decât cea realizată prin subscriptie publică, deoarece, efectuându-se prin instituții specializate, se poate realiza într-un termen scurt.

Prin vânzarea la bursă sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul dorește ca acesta să treacă neobservat. Întrucât vânzarea se face prin intermediul unor agenți de schimb, cei care cumpără nu sunt informați dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacțiilor bursiere aparțin unui împrumut vechi, vândute de către deținătorii lor, sau sunt aferente unui împrumut nou, emis recent de stat.

Această practică este discretă, comodă și extrem de puțin costisitoare. Nu poate fi însă aplicată la scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar atrage inevitabil după sine reducerea cursului, fapt ce ar determina scăderea randamentului financiar aferent împrumutului.

Înscrisurile împrumutului de stat sunt emise, în mod obișnuit, "la purtător", adică fără înscrierea numelui subscriitorului pe ele.

Când statul are puțini creditori, poate emite înscrisuri "nominale" (pe care se înscrie numele creditorului). În asemenea cazuri, sumele împrumutate și dobânzile datorate creditorilor se scriu în registrul datoriei publice.

După cum s-a demonstrat, nivelul dobânzii pe piață nu rămâne vreme îndelungată constant, ci suferă modificări în funcție de proporționalitatea dintre cerere și oferta de capital de împrumut. În perioadele în care rata dobânzii înregistrează o depreciere semnificativă, statul încearcă să profite de acest lucru pentru a-și înlesni efortul investițional monetar provocat de împrumuturile contractate în condiții mai puțin favorabile.

În asemenea împrejurări, statul procedează la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă, operație cunoscută sub denumirea de conversiune.

Pe piața capitalului de împrumut cursul obligațiunilor de stat poate suferi scăderi dramatice și apreciabile. Dacă acest curs scade sub cursul de emitere, atunci deținătorii vor pierde până și suma subscrisă.

Un astfel de fenomen are o înrăutățire nefastă asupra creditului public, creând dificultăți statului la plasarea de noi împrumuturi.

Pentru a evita astfel de situații și a păstra interesul majorității față de obligațiunea al cărui curs a înregistrat această scădere sensibilă, statul poate hotarî majorarea cuantumului dobânzii.

Operațiunea poartă numele de arozare și este, de fapt, inversul conversiunii.

În momentul în care statul hotărăște că dispune de resurse financiare și nu își manifestă intenția de a contracta noi împrumuturi în viitorul apropiat el poate profita de scăderea cursului și se poate decide să cumpere la bursă înscrisurile respective. Într-un astfel de caz, el va face o răscumpărare a împrumutului înainte de termenul de rambursare.

Statele care recurg în mod frecvent la împrumuturi pe termen mai scurt luate pentru acoperirea deficitului financiar de moment, ajungând să acumuleze multe datorii cu termen de rambursare foarte apropiat.

Pentru a găsi o cale de ieșire din acest impas, statul demarează proceduri pentru consolidarea datoriei sale ajunse scadentă, adică la schimbarea înscrisurilor împrumuturilor cu exigibilitate imediată sau pe un termen scurt (bonuri de tezaur etc) cu anumite înscrisuri ale împrumuturilor pe termen mediu respectiv lung (titluri de rentă sau obligațiuni) sau fără termen (titluri de rentă continuă).

Întrucât prelungirea termenului de rambursare a împrumutului înseamnă, cel puțin pentru creditori, o creștere inacceptabilă a riscului de depreciere a fondurilor plasate în credite publice, statul fiind forțat să accepte adesea majorarea ratei dobânzii.

Astfel, date fiind aceste condiții, cimentarea datoriei conferă statului un avantaj imediat, constând în reducerea cheltuielilor publice legate de rambursarea împrumutului ajuns la scadență pe anul curent respectiv pe anii imediat următori, dar crește în mod considerabil total volumul efortului investițional monetar provocat de plata dobânzilor aferente împrumutului respectiv până la rambursare.

Consolidarea este foarte avantajoasă din punctul de vedere al băncilor, deoarece ele încasează importante comisioane pentru operația de preschimbare a înscrisurilor împrumutului consolidat.

Când  guvernul are interes să nu semnaleze cetățenilor dificultățile financiare  ale statului, în loc de o consolidare directă și nedisimulată, acesta îndeplinește o consolidare disimulată, aceasta însemnând achitarea împrumutului ajuns la scadență cu ajutorul finanțelor obținute din contractarea unui nou împrumut, de o valoare apropiată sau egală.

Această soluție este acceptabilă atunci când aceste împrumuturi de stat ce sunt pe termen scurt nu dețin o prea mare pondere în totalul public al datoriei, dezechilibrul bugetar poate să fie de durată scurtă, iar acei deținători de bonuri de tezaur și alte înscrisuri similare consimt să-și plaseze în continuare disponibilitățile lor bănești în astfel de înscrisuri.

Rambursarea împrumutului de stat.

Prin rambursarea împrumuturilor de stat se înțelege achitarea acelor titluri de credit de la posesorii lor, adică înapoierea sumelor împrumutate. Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ.

În mod expres, statul își asumă obligația de a restitui numai împrumuturile cu termen. El poate însă să ramburseze și împrumuturile perpetue, fără însă să fie obligat la aceasta.

CAP III ANALIZA EVOLUȚIEI DATORIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA ÎN 2009-2013

Perioada anilor în care România s-a confruntat și se confruntă cu o profundă criză economică este caracterizată de o creștere semnificativă a nivelurilor deficitelor bugetare și datoriei publice. În condițiile unei perioade îndelungate de descreștere economică este justificat a ne pune mai multe semne de întreabare legate de posibilele efecte negative ale deficitelor, modului în care datoria publică ne afectează și va afecta populația în viitor și calea spre o viitoare și solidă creștere economică.În România, datoria publică este într-o proporție dominantă datorie publică internă.

După cum se cunoaște orice împrumut pe care statul îl contractează antrenează cheltuieli privind serviciul datoriei publice, cheltuieli care pot antrena după caz eforturi financiare sau valutare. Pe de altă parte, este de dorit ca statul să se împrumute nu pentru consum (pentru că aceasta înseamnă că se consumă mai mult decât se produce), ci pentru investiții, respectiv pentru dezvoltare.

            Fie ea datorie publică locală, datorie publică guvernamentală, flotantă, consolidată, brută sau netă, datoria publică o întâlnim în fiecare caz sub două forme și anume: datoria publică internă și datoria publică externă.

Departajarea între datoria publică internă și cea externă se face în funcție de proveniența împrumuturilor care au generat-o, respectiv de pe piața internă sau de pe cea externă. Pentru împrumuturile contractate de pe piața externă, statul debitor își asumă obligații în valută legate de achitarea serviciului datoriei publice externe.

      În ceea ce privește datoria internă, aceasta provine din împrumuturi contractate pe piața internă, cu precizarea că statul (prin Ministerul Finanțelor Publice) emite subscriitorilor la aceste împrumuturi titluri de stat care pot fi exprimate în monedă națională și în valută. Cu alte cuvinte, statul poate contracta împrumuturi în valută și de pe piața internă. În România la împrumuturile contractate de pe piața internă pot deveni subscriitori numai persoane fizice și juridice rezidente. Datoria publică internă constă în împrumuturi de la creditorii din țară.

 De fapt, datoria publică internă cuprinde partea din datoria publică totală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în lei sau în valută. 

Evoluția datoriei administrației publice este prezentată în tabelul următor:

Tabel nr.1: Datoria administratiei publice UM: Mil lei

Sursa: Datoria externă a administrației publice prelucrată de pe http://www.mfinante.ro/rapoarteMFP

Datoria totală a administrației publice a cunoscut un trend ascendent în perioada de analiză a anilor 2009-2013 (în fiecare an în parte), lucru care se poate observa atât la datoria internă, cât și la datoria externă a administrației publice, întrucât datoria totală a administrației publice înregistra în anul 2009 o valoare de 118,491.4 mil lei ulterior ajungând în anul 2013 la o valoare de 241,445.3 mil lei se poate constata că evoluția acesteia în perioada analizată a cunoscut o creștere în valoare de 122,953.9 mil lei.

Ritmurile de creștere în anul 2013 față de anul 2009 ale datoriei totale a administrației publice, interne și externe prezintă următoarele valori: datoria totală a administrației publice totală a crescut cu 103,76%, în timp ce datoria internă a administrației publice a crescut cu 79,75%, iar cea externă cu 29, 28%.

Ponderea datoriei interne, respectiv externe în PIB cunosc și acestea o evoluție ascendentă în fiecare an în parte în perioada de analiză 2009-2013, conform tabelului nr.1, însă ponderea datoriei interne prezintă o valoare mai mare decat ponderea datoriei externe în PIB, după cum se poate observa în graficul de mai jos:

Grafic nr1. Evoluția ponderii datoriei interne si externe in PIB in perioada 2009-2013 U.M Mil lei

3.1. Dinamica datoriei publice interne

În intervalul de timp analizat (2009-2013) valoarea datoriei publice interne a prezentat o creștere continuă. În cadrul acesteia ponderea dominantă a fost deținută de datoria publică internă directă. În ceea ce privește repartizarea datoriei în funcție de termenul de rambursare inițial, cel mai mare interes a fost manifestat de veniturile pe termen scurt ceea ce a impus o presiune mai mare pentru rambursarea acestora în perioade scurte de timp.

Atât împrumuturile cu destinație specială cât si cele contractate în scopul finanțării și refinanțarii deficitelor bugetare, au fost folosite în proporție foarte mare la acoperirea anumitor cheltuieli de consum. La contractarea creditelor pe piața internă, pe termene scurte, medii respectiv lungi, după caz, s-a folosit o paletă largă de titluri de stat, dintre care au făcut parte: obligațiuni de stat în valută, certificate de trezorerie, etc.

În tabelul următor este prezentată evoluția datoriei interne a administrației publice, după cum urmează:

Tabel nr.2: Datoria interna a administratie publice UM: Mil lei

Sursa: Datoria interna a administrației publice prelucrata de pe http://www.mfinante.ro/rapoarteMFP

Dacă se analizează datoria internă a administratiei publice după scadență, se poate observa că datoria pe termen mediu și lung este preponderentă datoriei pe termen scurt, întrucat cea pe termen mediu și lung în perioada analizată 2009-2013 a crescut cu 59,903.1 mil.lei, față de cea pe termen scurt care a crescut cu o valoare de 11,711.3 în perioada 2009-2011, iar în anii 2012-2013 cunoscând o ușoară descreștere, ajungând la valoarea de 13,360.2 mil.lei.

Același lucru se poate observa și în cazul datoriei interne a administrației publice grupată după instrument, concret, fiind vorba despre traiectoria ascendentă a acesteia în numerar și depozite cu o valoare de 1,864.4 mil lei pe parcursul celor 5 ani de analiză, urmată de datoria internă reprezentând titluri de stat cu o creștere de 50,492.7 mil lei. Față de celelalte două, datoria internă după instrument reprezentând împrumuturile, cunoaște un trend descendent în valoare de 3,668.5 mil.lei.

Grafic nr. 2 Evoluția datoriei publice interne 2009-2013 exprimată in mil.lei

Sursa: date prelucrate de pe www.mfinante.ro

Ponderea acestei datorii în totalul produsului intern brut a înregistrat și ea o creștere astfel încât, față de 2009 când era de 12.18% , la finele anului 2013, aceasta a crescut la 17.45% din acesta. Evoluția ponderii poate fi văzută mai jos, conform datelor din tabelul nr 2:

Grafic nr.3 Evoluția ponderii datoriei publice interne in total PIB în perioada 2009-2013

Sursa: date prelucrate de pe www.mfinante.ro

Dinamica datoriei publice externe

Sporirea rapidă a datoriei externe, în principal pentru a face față dezechilibrelor financiare și valutare cronice, a adâncit dezechilibrele existente, constituind astfel o povară pentru economia națională. În ceea ce privește datoria publică externă a României, aceasta a înregistrat valori pornind de la 57,442.5 mil lei aferente anului 2009 și 77,756.2 mil lei în anul 2010. În ultimii trei ani, datoria publică externă și-a continuat parcursul ascendent, de la o valoare de 95,053.2 mil lei în anul 2011, la 113,370 mil lei în 2012 și terminând în anul 2013 cu valoarea de 131,707.8 mil lei.

În tabelul următor este prezentată evoluția datoriei externe a administrației publice, în perioada 2009-2013, după cum urmează:

Tabel nr 3: Datoria externa a administratie publice UM: Mil lei

Sursa: Datoria externa a administratiei publice prelucrata de pe http://www.mfinante.ro/rapoarteMFP

Rolul datoriei publice externe este acela de a suplimenta resursele naționale, contribuind la majorarea investițiilor și, în general, a tuturor cheltuielilor interne, și poate fi înțeles prin prisma avantajelor pe care contractarea de credite externe le presupune.

Cu o datorie publică externă în valoare de 131,707.8 mil lei, de 21.05% în raport cu PIB, la finele anului 2013, România se situa printre țările debitoare cu o descreștere economică, uriaș îndatorată față de străinătate.

Ca procent în datoria publică totală, datoria externă a administrației publice prezintă o creștere cu 6.07% de-a lungul intervalului analizat întrucât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice în anul 2009 era de 48.47% , iar în anul 2013 ajungea la o valoare de 54.54%.

Pe baza tabelului de mai sus, putem observa ca și ponderea datoriei externe a administrației publice în PIB prezintă o evoluție crescătoare, mai concret fiind exemplificată în graficul următor :

Grafic nr.4 : Evoluția datoriei publice externe raportată la valoarea PIB

Sursa : date prelucrare de pe www.mfinante.ro

În ceea ce privește datoria externă a administrației publice după scadență ne putem da seama că drumul parcurs de aceasta din punctul de vedere al împrumuturilor pe termen scurt a fost în ușoară creștere până la sfârșitul anului 2011, urmând ca în anii 2012 și 2013 să înregistreze o traiectorie descendentă, în comparație cu evoluția datoriei externe din punct de vedere al împrumuturilor pe termen mediu și lung care au cunoscut un trend ascendent în fiecare an în parte din perioada analizată.

Acest lucru se poate remarca și în graficul de mai jos :

Grafic nr.5: Evoluția datoriei externe a administrației publice in funcție de scadență

Sursa : date prelucrare de pe www.mfinante.ro

Dacă analizăm datoria publică externă a administrației publice după instrument, putem vorbi despre o evoluție crescătoare, atât în ceea ce privește datoria externă în funcție de titlurile de stat care, după cum se poate observa și în tabelul nr.3 în anul 2009 erau în valoare 14,236.1 mil lei, iar până în anul 2011 au avut o creștere ușoară de până la 25,483.2 mil lei urmată de o creștere rapidă în ultimii 2 ani, ajungând la valoarea de 61,670.9 mil lei la sfarșitul anului 2013, cât și în ceea ce privește datoria externă în funcție de împrumuturile contractate care au înregistrat o proiecție ascendentă în perioada celor 5 ani de analiză.

Privind asupra evoluției datoriei externe a administrației publice Centrale observăm că nu se produc schimbări nici în cazul acesteia, altfel spus, trendul ascendent este prezent în continuare pe parcursul perioadei analizate 2009-2013, valoarea de pornire în anul 2009 fiind de 52,229.3 mil lei ajungând în anul 2013 la o valoare de 125,605.4 mil lei.

Schimbări majore nu se produc nici în situațiile particularizate, mai exact în cazul datoriei externe a administrației publice Centrale clasificată după scadență parcursul acesteia fiind tot unul cu o tendință crescătoare în situația împrumuturilor pe termen scurt în primii trei ani de analiză, pornind crescător de la valoarea de 2,380 mil lei în anul 2009 și oprindu-se la valoarea de 7,998 mil lei în anul 2011, ca mai apoi să cunoscă o ușoară evoluție descrescătoare până la valoarea de 1,573.7

mil lei în anul 2013. Analog se întamplă și în cazul împrumuturilor pe termen mediu și lung, dar și în cazul datoriei externe grupată în funcție de instrument.

În opinia mea, datoria publică externă este cu atât mai sustenabilă cu cât resursele împrumutate din exterior sunt utilizate pentru obiective de investiții care pot influența creșterea produsului intern brut.

Datoria publica guvernamentala a Romaniei in perioada 2009-2013

În administrarea datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finanțelor are ca obiectiv asigurarea necesităților de finanțare guvernamentală în condițiile unor costuri pe termen lung cât mai reduse și limitării riscurilor implicate.

Datoria publică trebuie structurată adecvat în ceea ce privește ratele dobânzii, scadențele și moneda în care sunt contractate împrumuturile. O slabă structurare, referitor la elementele prezentate mai sus, precum și existența unui nivel ridicat al garanțiilor acordate de Guvern împrumuturilor contractate de instituțiile publice sau de agenții economici private au constituit factori ce au contribuit la declanșarea sau propagarea crizelor economice.

In Romania datoria publica guvernamentala cunoaste si ea o crestere semnificativa in valoare de 115,653.7 mil lei in intervalul anilor 2009-2013, cu precadere in anul 2009 fata de 2010 cand valoarea cresterii datoriei se ridica la o suma de 46,016.5 mil lei perioada in care criza economica isi facea simtita prezenta mai intens, continuand ca in urmatorii trei ani, la sfarsitul anului 2013 valoarea datoriei sa fie stimate la 252,147.5 mil lei.

Structura datoriei publice guvernamentale dupa tipul datoriei arata că: datoria publica guvernamentala directa contractata de catre stat in perioada analizata prezinta o crestere de 111,372.2 mil lei, iar datoria garantata o crestere de 4,281.5 mil lei.

Ritmurile de crestere in 2013 fata de 2009 ale datoriei publice guvernamentale dupa tip, directa si garantata, prezinta urmatoarele valori: datoria publica directa a crescut cu 87,99%, iar datoria publica garantata a crescut cu 43,15%.

Analog putem analiza si celelalte datorii dupa creditori, instrument, scadente si rata dobanzii, intrucat conform tabelului nr.4 si traiectoria acestora fiind una in continua crestere.

Ponderea datoriei publice guvernamentale in PIB cunoaste o evolutie progresiva astfel in anul 2009 a fost estimata la o valoare de 27,78%, urmata de 35,53% in anul 2010, si ajungand in anul 2013 la o pondere de 40,30%.

In tabelul urmator este prezentata datoria publica guvernamentala totala a Romaniei cuprinsa intre anii 2009-2013:

Tabelul nr.4 : Datoria publica guvernamentala a Romaniei in perioada 2009-2013

Sursa : date prelucrare de pe www.mfinante.ro

Datoria publica locala a Romaniei in perioada 2009-2013

Datoria publica locala a Romaniei in perioada 2009-2013 a cunoscut un trend ascendent, pe parcursul celor cinci ani analizati incepand cu anul 2009 caruia i se atribuia o valoare de 10,853.2 mil lei ajungand spre sfarsitul anului 2013 la o valoare de 14,805.3, astfel inregistrandu-se o crestere de 3,970.1 mil lei.

In tabelul urmator este structurata datoria publica locala a Romaniei, dupa cum urmeaza:

Tabelul nr.5 : Datoria publica locala a Romaniei in perioada 2009-2013

Sursa : date prelucrare de pe www.mfinante.ro

Evoluția datoriei publice(totale) demonstrează faptul că, în pofida traiectoriei ascendente, ponderea acesteia în Produsul Intern Brut, ce oferă o mare relevanță practică, a înregistrat valori acceptabile, încadrându-se în nivelul datoriei publice al statelor membre ale Uniunii Europene, ce nu trebuie să depășească 60%, potrivit Tratatului de la Maastricht: 29,98% din PIB în anul 2009; 37,85% din PIB în anul 2010; 40,10% din PIB in anul 2011; 40,98% din PIB in anul 2012 si 42,67% din PIB in anul 2013. Din acest punct de vedere, se poate aprecia că România se încadrează în grupul țărilor cu o datorie publică sustenabilă. Cu toate acestea, experții în domeniu avertizează asupra creșterii accelerate a ponderii datoriei publice. Acest lucru își pune amprenta, cel mai probabil, prin amânarea planurilor României de aderare la moneda unică europeană.

Concluzii

 Tarile sunt uneori expuse socurilor înregistrate de balantele de plati ca urmare a unor schimbari nefavorabile în preturile relative ale exporturilor si importurilor. Sa presupunem ca veniturile din exporturi ale unei tari sunt exprimate în dolari si datoriile sale externe trebuie rambursate în yeni. O deteriorare a ratei de schimb a dolarului în raport cu yenul va duce la o crestere a serviciului datoriei tarii debitoare. Dificultati similare pot aparea în cazul împrumuturilor cu rata dobanzii variabila: o crestere a ratei dobanzii la Euro -dolar va avea acelasi impact mentionat mai sus. O scadere a preturilor bunurilor de larg consum va creadificultati legate de serviciul datoriei unei tari pentru care bunurile de larg consum reprezinta principala sursa de obtinere de valuta straina.

 Fluctuatiile preturilor bunurilor de larg consum, ratele de schimb si ratele mondiale aledobanzilor nu se afla sub controlul tarilor. Este posibila, totusi, acoperirea împotriva riscului.Managementul riscului face parte din managementul datoriei externe.

De ce sa te împrumuti din strainatate daca este, totusi, periculos? Pentru a raspunde laaceasta întrebare, sa luam în considerare economisirile si investitiile într-o economie închisa,care nu apeleaza la fonduri din exterior. Într -o tara cu economie central – planificata, deciziile deinvestire ar fi luate de autoritatile centrale. Economisirile interne vor fi generate din impozite si din surplusul de lichiditate al întreprinderilor, iar alocarea lor pentru investitii –  constructii,echipamente noi, îmbunatatirea drumurilor, si asa mai departe – hotarata de catre autoritatile de planificare, ar reflecta prioritatile statului.

 Într-o economie de piata, proiectele de investitii genereaza o rata de recuperare financiaraa acestora (financial rate of return) fiind profitabil pentru întreprinderi sa se împrumute dacaaceasta rata este egala sau depaseste rata dobanzii pe piata. Întreprinderile se vor orienta sarealizeze investitii cu o rata înalta de recuperare (randament) urmarind acele proiecte care promitcastigurile cele mai mari. Orice proiect cu posibilitati mici de profit va constitui, din pricinaîmprumutului si a ratei dobanzii, o pierdere mare pentru întreprindere.Împrumuturile guvernamentale sunt mult mai complexe, întrucat, în cazul lor, nu mai  putem vorbi de un randament financiar. Totusi, exista o rata reala de recuperare pe planeconomic si social a investitiei, si aceasta este reprezentata de beneficiile aduse societatii de catre proiectul respectiv.

Împrumuturile mari genereaza cresterea ratei dobanzii. Astfel, investitia în sectorul public poate afecta trendul ratei de recuperare în sens negativ si absorbtia economisirilor va  implementa o ascensiune a trendului ofertei de economisiri în timp ce punctul optim este atins în momentul în care rata de recuperare a investitiei va fi egala cu rata dobanzii ce trebuie platita înconditiile cresterii împrumuturilor.

 În absenta dirijarii si a unor distorsiuni de piata majore, rata dobanzii pe piata poate regal oferta de economisiri cu cererea de fonduri pentru investitii. Daca lumea ar fi o colectie deeconomii închise, ar exista diferente foarte mari între ratele dobanzii de echilibru operante pe  pietele respective. Tarile cu un venit national înalt pe cap de locuitor ar avea rate mai scazute aledobanzii pe piata decat tarile cu venit mai mic pe locuitor, în care economisirile sunt mai redusesi necesitatile de capital ridicate.

 Pietele globale de capital permit întreprinderilor si guvernelor din tarile cu capital insuficient sa se împrumute din tarile cu capital în surplus, unde rata dobanzii pe piata este maiscazuta. Pietele mondiale de capital, de fapt, duc la o crestere a dobanzii pe care o pot castigacreditorii din tarile abundente în capital si o reducere a dobanzii platita de debitorii din tarile cucapital insuficient. Împrumuturile internationale pot, asadar, duce la o crestere a bunastariieconomice atat în tarile creditoare cat si în cele debitoare. Pentru tarile cu capital insuficientaceasta înseamna expansiune a formarii capitalului si împrumuturi mai eficiente.

 Pentru a realiza un management al datoriei eficient, autoritatile trebuie sa schiteze profilul în timp al obligatiilor legate de serviciul datoriei; ele trebuie sa prevada în mod correct castigurile din exporturi, veniturile interne si accesul în viitor la finantare. Autoritatile trebuie, deasemenea, sa monitorizeze potentialul/posibilitatile de plata anticipata sau de refinantare a datoriei (the potential for prepaying or refinancing) pentru a profita de noi împrumuturi în conditii mai bune, sa adapteze scadentele împrumuturilor la veniturile proiectate si trebuie, deasemenea, sa aiba în vedere posibile esecuri în obtinerea veniturilor din exporturi sau cheltuielineasteptate la importuri, pentru a le putea face fata.  

Probleme ale datoriei apar rar atunci cand politicile macroeconomice sunt în asa fel alese  încat variabilele economice cheie(în special ratele dobanzi si ratele de schimb) transmit costuri economice reale catre cei ce iau decizii si cand guvernele însotesc programele de investitii publice cu masuri eficiente for resource budgeting si de strangere a economisirilor interne. Dar,asa cum au aratat crizele datoriei, tarile pot realiza la un moment dat ca s-au supra îndatorat în conditii de deteriorare economica, si ca au devenit vulnerabile la presiunile deflationiste sicrestere economica încetinita. Dincolo de o politica macroeconomica eficienta, un management al datoriei externe eficient cuprinde asadar trei procese specifice intercorelate – selectarea unei finantari corespunzatoare, deciderea asupra marimii împrumuturilor, si informarea completa si în permanenta actualizata asupra situatiei datoriei.

 Programul de împrumuturi externe contractate de un guvern reprezinta o decizie politico-economica fundamentala. În sprijinul luarii acestei decizii se face apel la modele formale si analize tehnice care furnizeaza informatii despre implicatiile viitoare ale diverselor scenarii/strategii de îndatorare externa, în special asupra impactului acestora asupra apacitatii tarii respective de a mentine echilibrul balantei de plati si de a investi în mod eficient fluxurile financiare atrase. Asadar, decizia asupra volumului de credite ce urmeaza a fi contractat depinde de trei factori:

nivelul rezervelor valutare ale tarii si nivelul de performanta prognozat pentru administrarea acestora;

nivelul capitalului ce poate fi absorbit în mod eficient de economia debitoare;

pentru ce volum de noi împrumuturi obligatiile de serviciu al datoriei astfel create nu creaza dificultati de acoperire.

 Fiecare factor este determinat de calitatea managementului la nivel micro si macroeconomic. Interactiunea dintre capacitatea de acoperire a serviciului datoriei, tipul de finantare disponibil si decizia de contractare a unui împrumut creste în complexitate pe masura cresterii numarului de credite ce formeaza datoria externa si a diversificarii surselor de finantare pe care aceste credite le reprezinta.