ANALIZA ETAPELOR DE DEZVOLTAREA A CADASTRULUI DIN ROMÂNIA Coordonator științific Prof. univ. Nicolae DIMA Doctorand Ioan Boroica 2017 Cuprins… [306060]

UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

ȘCOALA DOCTORALĂ

REFERAT DE CERCETARE

ANALIZA ETAPELOR DE DEZVOLTAREA A CADASTRULUI DIN ROMÂNIA

Coordonator științific

Prof. univ. Nicolae DIMA Doctorand: [anonimizat]

2017

Cuprins

Introducere 3

1. Cadastre antice pe teritoriile românești de azi 4

2. Hotărnicii și ”alegeri” (dezlipiri) de moșii în evul mediu românesc 9

3.Introducerea cadastrului stabil în provinciile istorice românești din

componența imperiului habsburgic. 11

3.1. Considerații generale asupra cadastrului figurativ 12

3.2.Etape premergătoare introducerii cadastrului stabil 12

3.2.1. Cadastrul milanez 12

3.2.2. Cadastrul teresian și iosefin 14

3.3. Cadastrul stabil 15

3.3.1.Etape în realizarea lucrărilor de cadastru stabil 17

3.3.1.1.Fundamentare geodezică 17

3.3.1.2. Delimitarea hotarelor localității 20

3.3.1.3. Măsurătorile de detaliu (ridicările topografice) 21

3.3.1.4.Întocmirea planurilor și recepția lucrărilor 23

4. Cadastrul în perioada interbelică 24

5. Cadastrul postbelic și cadastrul simplificat și cadastrul în perioada

comunistă 27

6. Cadastrul în România după 1989 29

7. Concluzii 35

8. Bibliografie 38

Introducere

Potrivit definiției acceptate de Federația Internaționale a Inginerilor Topografi (FIG) ”cadastrul este în mod obișnuit un sistem informațional adus la zi având la bază parcela care conține informații în privința proprietății (ex. drepturi, îngrădiri, responsabilități). Include de obicei o descriere geometrică a parcelei, [anonimizat]. Cadastrul poate fi realizat în scopuri fiscale (evaluare și impozitare echitabilă), legale (transfer de proprietate) pentru a sprijini managementul terenurilor și a utilizării acestora (ex. în planificare sau alte scopuri administrative), sprijinind dezvoltarea durabilă și protecția mediului.” De menționat că sistemul informațional al cadastrului nu este în mod obligatoriu computerizat. [anonimizat], consacrând însă preeminența în contemporaneitate a sistemelor cadastrale bazate pe definirea parcelei. [anonimizat]e cadastrului, prin sintagma ”adus la zi” se statuează și un parcurs temporal al sistemelor cadastrale.

Din această perspectivă referatul de cercetare ”Analiza etapelor de dezvoltare a cadastrului în România” propune o periodizare a acestor etape și prezentarea lor în manieră descriptivă sintetizată pe baza consultării unor surse inedite – fonduri arhivistice – cât și a unor surse edite: lucrări de sau studii specialitate relevante pentru fiecare etapă studiată.

Scopul acestui studiu este de a îmbogăți cunoașterea principalelor etape de dezvoltare ale cadastrului în România în care bibliografia este lacunară, dar care să servească în egală măsură ca suport pentru cercetarea ulterioară cu privire la posibilitățile de a folosi cadastrul istoric în vederea eficientizării lucrărilor de introducere a cadastrului sistematic pe teritoriul României, un obiectiv ambițios al Programului Național de Cadastru și carte Funciară pentru perioada 2015-2023.

1. Cadastre antice pe teritoriile românești de azi.

Analiza sistemelor cadastrale relevă faptul că încă din antichitate acestea au fost un răspuns tehnic față de exigențele autorităților vremii pentru a rezolva probleme legate de modul de ocupare a solului, inventarierea resurselor teritoriilor ocupate și amenajarea teritoriului în aceste teritorii, impozitarea terenurilor. În acest sens sunt înregistrate activități cadastrale cu 5000 ani în Egiptul Antic unde se realizau inventarieri anuale ale terenurilor inundabile și măsurători pentru reconstituirea limitelor distruse inundații dar și ca bază pentru impozitul în natură. În Grecia Antică exista un cadastru urban: orașe precum Syracuza sau Agrigente beneficiau de planuri cu parcele configurate rectangular sugerând o organizare cadastrală cât și un cadastru rural cu aceeași organizare geometrică riguroasă.

Acest tip de cadastru a fost aplicat cazul coloniilor grecești întemeiate pe țărmul Mării Negre, pe teritoriul Dobrogei de azi. Primele colonii grecești au fost întemeiate începând cu secolul VII îHR. Ca rezultat al frecventării Mării Negre de către greci cu cel puțin un secol mai devreme. Polisul grecesc avea un teritoriu rural chora, în jurul nucleului urban. Potrivit tradiției grecești fondatorul cetății atribuia loturi de pământ cetățenilor. Însă evidențele istorice arată faptul că penetrarea teritoriului din jurul cetății s-a realizat la mai mult de o generație după întemeiere cum a fost cazul Histriei, întemeiată în preajma anului 600 îHr. Este certă realizarea unor lucrări sistematice de cadastru în cazul Callatisului, însă perioada realizării nu a putut fi precizată încă. Constă în loturi aproximativ egale cu conformație rectangulară care rezultă din împărțirea unor suprafețe agricole din jurul cetății. Acest tip de lucrări sunt similare cu cele din Chersoneul din Crimea, ctitorie a Heraclei Pontice unde au fost realizate lucrări de cadastrare în sec. IV îHr, constând în împărțirea în loturi aproximativ egale prin trasarea unei rețele rectangulare utilizând ca unitatea de măsură stadia egipteană cu lungime de 210 m, cu multipli și submultiplii ei. La trasarea rețelei s-a pornit de la trasarea a două axe perpendiculare marcate de drumuri și apoi drumuri secundare utilizând ca modul multipli ai stadiei 10 sau 15 stadii.

Acest sistem a fost preluat de romani și aplicat în cadastrul urban al orașelor din sudul Italiei. Romanii, care au avut o organizare statală extrem de severă a dezvoltat un sistem unitar de măsurare detaliate a terenurilor, sistem care a fost aplicat și în teritoriile ocupate. Acest sistem avea în primul rând scop fiscal și cuprindea potrivit descoperirilor arheologice trei tipuri de registre gravate în piatră sau bronz. Fiecare teritoriu nou cucerit avea un departament al finanțelor care realiza inventare cu schițele terenurilor (tabularium) cu loturi numerotate și atribuite fie băștinașilor (cele slab productive) sau coloniștilor și municipalității dacă erau de calitate inferioară. Sistemul roman de măsurare numit centuriatio era realizat de către specialistul numit mensor, agrarius, agrimensor, gromaticus a căror lucrări începeau cu delimitarea noilor teritorii colonia devenite terenuri publice -, proces numit deductio sau limitatio. Aceștia trasau un sistem de axe rectangulare de dimensiuni mari, orientate în raport cu punctele cardinale, principalele drumuri sau configurația geografică a teritoriului în care axele principale se numeau decumans maximus și cardo maximus, în care fiecare lot- centuria- cu dimensiuni de aproximativ 2400 picioare pătrate (731x731m adică aproximativ 50 ha), era împărțit în 200 jugera. Astfel de lucrări specifice cadastrului roman se regăsesc în aproape în întreg Imperiul Roman, identificate prin studii aerofotogrametrice pe teritoriile fostului Imperiu Roman începând din provinciile vestice până în Grecia care avea deja un grad de urbanizare din bordul Africii până în Panonia precum și în Orientul Mijlociu.

Centuriatio, ca sistem de cadastru pe suprafețe mari a fost aplicat și în noua provincie romană creată după cucerirea Daciei după anul 106 care a fost organizată în trei provincii Dacia Superior, Dacia inferior și Dacia Porolisensis în anul 118. Principalele operațiuni de organizare cadastrală a noii provincii s-a desfășurat în timpul împăratului Traian imediat după cucerire care au fost continuate, completate sau modificate în funcție de necesități în timpul următorilor împărați. Aceste măsuri au fost aplicate și în teritoriile dacice din nordul Dunării–Muntenia și sudul Moldovei, care au fost incluse temporar în cadrul provinciei Moesia inferior, provincii pierdute ulterior sub Hadrian. Atât în perioada de pregătire a celor două campanii militare de cucerire a Daciei, dar mai ales după, au fost întreprinse de topografii romani lucrări de anvergură. Dar principalul efort făcut de aceștia după cucerire când au întreprins vaste acțiuni de cadastrare care au fost realizate în toate teritoriile recent cucerite, vizând organizarea teritoriului și repartiția proprietății funciare. Potrivit dreptului roman întreg teritoriul cucerit era trecut în proprietatea statului devenind ager publicus, la dispoziția împăratului. De altfel împăratul Traian a și realizat imediat după cucerire un recensământ al persoanelor și bunurilor, pe baza căruia se putea stabili impozitarea și diferite taxe de la locuitorii provinciei. Suprafețe întinse de teren au fost atribuite veteranilor și coloniștilor (cetățeni sau peregrini), unităților militare – legiuni sau trupe auxiliare- o parte rămânând în folosința populației autohtone dacice, posibil comună, ager stipendiarius pentru care plătea un impozit – stipendium. Aceștia au rămas în regiunile mai puțin fertile ale provinciilor sau au fost strămutați pe teritorii atribuite legiunilor sau orașelor. De altfel reacția geto-dacilor la destructurarea și spargerea localităților lor de origine a fost de la început violentă, marcată de răscoale violente, cum a fost cea din 117, relevând de la început amploarea procesului de centuriatio. Parte din terenuri au primit peregrinii – coloniștii fără cetățenie romană plătind fiscului un impozit pentru folosința – posesio numit tributum. Veteranii și cetățenii romani care au primit teren prin repartiție din ager publicus în multe zone ale provinciei nu îl puteau înstrăina dar se putea transmite ereditar fiind obligatorie plata impozitului. Activitatea de transfer din ager publicus a unor terenuri prin vânzare sau atribuire a creat premizele întemeierii unor localități în zonele bogate ale provinciei, devenind în scurt timp așezări statut urban –municipium. Prima din astfel de atribuire din ager publicus, adsignatio publica s-a realizat la întemeierea coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetuza prin care veteranii sau coloniștii cetățeni romani primeau în proprietate deplină suprafețe variabile, potrivit unui algoritm legat de funcția militară sau demnitatea civilă, în regim de agri privati optimo iure.

Luând în considerare dovezile arheologice și fotogrametrice este cunoscut și studiat procesul introducerii cadastrului roman în cazul Sarmizegetuza Regia, fostă capitală a regatului Daciei. În noua colonie romană – colonia deducta cu numele Ulpia Traiana Augusta Dacia au fost aplicate prevederile ius italicum prin care comunitățile beneficiază de anumite imunități fiscale fiind scutiți impozitul personal tributum capitis și impozitul pe teren tributum soli. În privința dreptului de proprietate și a transferului proprietății era aplicat ius Quiritum potrivit căruia terenurile pot fi deținute și vândute numai ca și persoană privată. Noua colonie avea toate instituțiile republicane romane: magistrat desemnat de împărat, senat, sacerdoți, instituții financiare în subordinea procurator al provinciei. Limitele provinciei Dacia Apulensis în care se afla noua colonie se întindeau până la Valea Mureșului, Carpații Apuseni, Banat și Dunăre, fiind supusă procesului de delimitare – limitatio sau centuriatio cu scopul de a repartiza terenurile noilor coloniști și de a realiza o impozitare care să asigure venituri stabile. Terenurile rămase în afara cadastrării prin centuriatio– subsecivum – erau păstrate pentru viitoare împărțiri sau vândute. Centuriatio aplicată la Sarmisegetuza a respectat configurația terenului și orientarea pantei de la nord la Sud având un nucleu de 24 ha extins apoi la peste 32 ha (620mx530m). Se pot observa pe ortofotoplan aliniamentele sistematice ale împărțirii orașului și împrejurimilor pornind de la originea intersecției axelor decumanus maximus și cardo maximus situate în fața forumului vechi –forum vetus numit locus gromae. Constă dintr-o rețea rectangulară de decumani și cardines cu distante între decumani de aproximativ 71 m (2 actus) care delimitau insulae atât în interiorul perimetrului fortificat cât și în afara cetății – extramuros. În interiorul centuriei se aplicau alte modele de împărțire: scamnatio și strigatio care se referă la cadastrarea teritoriilor a căror limite nu sunt strict rectilinii sau paralele sau dacă sunt paralele nu sunt organizate după un modul constant.

Lucrările de cadastru au fost realizate utilând diferite instrumente de măsurat între care cea mai importantă a fost groma, un instrument pentru trasarea unghiurilor drepte folosit de greci și etrusci încă din sec VI îHr. Și din sec. IV îHr de către romani constând dintr-o tijă având montată la partea superioară o consolă cu un bulb metalic pe care monta crucea mobilă a gromei (stella) care se poate orizontaliza de care sunt atârnate două perechi de fire perpendiculare cu greutăți la capete. Topograful fixa mai întâi groma astfel încât centrul crucii să fie pe perpendiculara punctului de origine – datum. și se vizau și marcau în teren distantele pe aliniamentele vizate prin intermediul firelor suspendate

Cu siguranță că astfel de procedee au fost aplicate și cazul celorlalte 11 orașe întemeiate în Dacia din care trei au dobândit rang de colonie, fapt care arată importanța acordată de împărații romani provinciilor din Dacia precum și în cazul tuturor atribuirilor din ager publicus pe suprafețe mari sau mici. În cazul comunităților sătești mici, izolate, locuite de autohtonii daci s-a putut păstra vechea organizare de obști sătești, adoptând doar mai târziu modelul roman al organizării comunale.

Lucrările de cadastru din provinciile create în Dacia s-au desfășurat așa cum s-a amintit în strânsă legătură cu principiile dreptului roman unde drept de proprietate exista doar în provinciile cărora li se aplica calitatea de sol roman – ius italicum cu consecințele arătate mai sus. În cazul Peregrinii autohtoni daci, conform normelor de drept romane puteau deține proprietate romană dacă li se acorda un ius comercium.În măsura în care autoritățile au recunoscut vechiul drept dac, aceștia dețineau proprietăți în limitele reglementărilor acelui drept.

După retragerea aureliană (273 ) centrul de greutate al vieții economice a fost satul, obștea sătească gestiona în comun pășunile, pădurile, apele, proprietate privată fiind considerate casa și acareturile, inventarul viu și uneltele. Terenurile arabile se atribuiau anual în folosința membrilor obștii prin tragere la sorți ceea ce presupune o lotizare a acestor terenuri. Dacă în primele două veacuri după retragerea administrației romane nu se pot constata diferențieri sociale semnificative în schimb în secolele VI-VII se pot constata raporturi de aservire colectivă fată de migratori. În aceste condiții este greu de presupus că ar fi existat activități cadastrale cu caracter sistematic, cu toate că astfel de activități ar fi putut fi prezente în teritoriile nord dunărene ce se aflau în componența imperiului romano-bizantin până la începutul secolului VII când unitatea lumii latine din peninsula balcanică a fost întreruptă de către avari și slavi. În cazul Dobrogei rămasă până în sec. VII în structura imperiului bizantin unde s-a renunțat la sistemul de impozitare prin renunțarea la impozitul personal începând din secolul IV și introducerea unui impozit de tip capitatio-iugatio și transformarea după anul 500 a proprietarilor mărunți în coloni, a dus la concentrarea proprietății și organizarea teritoriului agricol prin villae au putut continua sporadic lucrări de cadastrare în condițiile în imperiu exista un puternic aparat birocratic.

2. Hotărnicii și ”alegeri” (dezlipiri) de moșii în evul mediu românesc

Vreme de un mileniu și jumătate, de la retragerea aureliană și până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în teritoriile locuite de români din sud estul Europei nu se poate vorbi de activități sistematice de cadastru ci doar de lucrări care pot fi asimilate parțial cu lucrările de cadastru în sensul modern al definiției. Astfel comunitățile rurale, întemeiate după declinul civilizației urbane sub presiunea valurilor de migrații s-au organizat și funcționat în acord cu principiile dreptului cutumiar autohton – ius valahicum- eminamente agrar, rezultat dintr-o sinteză a dreptului geto-dac și normele dreptului roman provincial, vulgar, cu influențe bizantine, slave sau mai târziu maghiare. Instituțiile responsabile cu aplicarea normelor dreptului consuetudinar erau oamenii buni și bătrâni –ars boni et equi – o moștenire din dreptul latin, adunarea megieșilor și juzii sătești care hotărau, între altele, și chestiuni de drept privat cum era proprietatea obștească și personală și transmiterea acesteia. Potrivit normelor acestui drept obștea are drept de proprietate cu prioritate (obștea devălmașă) în fața proprietății individuale, generând de-a lungul vremii, odată cu nașterea și dezvoltarea statelor feudale forme de ieșire de indiviziune prin respectarea dreptului de protimisis (de preemțiune cu preferința pentru cumpărare-răscumpărare în fața persoane străine de comunitatea devălmașă). Aceste norme de drept cât și îndelungate practici agricole adaptate la calitatea și destinația solului a dus la o zonificare conștientă a planului de ansamblu a localității rurale cu zone economice specializate: vatra satului care grupează un nucleu de gospodării cu posibile roiri de grupuri de gospodării sau cătune, o zonă agricolă cu preponderent teren arabil folosit prin tragere la sorți, o zonă devălmașă cu islazuri, heleșteie, păduri, deși nedelimitat fiecare își cunoaște cota parte care îi revine.

Evoluția obștilor sătești a fost diferită pe teritoriul României. În cazul Maramureșului în contextul extinderii puterii regatului maghiar se cunosc numeroase lucrări de stabilire a hotarelor localităților sau cnezatelor maramureșene din secolul XIV, în acest secol obștile sătești erau deja aservite cnezilor locali, întăririle stăpânirii acestora apare ca o transmitere de drept dar și ca o dezmembrare din ficțiunea juridică a ”domeniului regal” a Maramureșului. Astfel pe baza documentelor medievale păstrate și toponimelor actuale istoricul Radu Popa a refăcut drumul parcurs de cei însărcinați cu hotărniciile unor moșii întărite unor cnezi români maramureșeni, fie că este vorba de sate sau cnezate de vale. Pe lângă informația documentară este important de observat modul prin care autoritatea medievală a procedat la stabilirea hotarelor moșiilor sau a obștilor teritoriale extinse – cnezatele. Practica hotărniciilor și a punerilor în posesie, consemnată în Maramureș în secolul XIV și XV, era una curentă în secolele XVI -XVIII în întreg spațiul transilvan începând de la delimitări de hotare ale satelor sau chiar la delimitarea comitatelor în cazuri litigioase la care participau comisii formate din săteni interesați, bătrânii satelor, judele sătesc, jurați, reprezentanți ai autorității comitatense, ai nobilului și unde era cazul reprezentanți ai juzilor satelor vecine care se deplasau pe traseele marcate de semne de hotar naturale sau artificiale recunoscute ca fiind imuabile și fixate în memoria colectivă. Aceste limite erau consemnate în documente și dobândeau ele însăși forță probatorie.

Existența obștilor sătești devălmașe este consemnată în Moldova și Țara Românească până în sec XVIII, fiind consemnată împărțirea pe ”bătrâni” în cazul celei dintâi și ”moși” în al doilea caz, care desemnează părți din sat care a aparținut unui fondator real sau presupus. Fiecăreia din ”moși” sau ”bătrâni” îi corespundeau anumite suprafețe din terenul devălmaș, diviziuni proporționale cu numărul de succesori ai fondatorului. Dezagregarea obștii tradiționale s-a făcut prin ”alegerea” sau hotărnicirea ”moșilor” sau ”bătrânilor”, prin delimitarea proprietăților individuale, realizată masiv în secolul al XVII-lea, dar existența lor a continuat până la sfârșitul secolului XIX. Pe lângă aceste împărțiri sunt consemnate și delnița (din dél, parte în slavonă) desemnând partea de moșie ce se cuvenea unei familii organizate într-o gospodărie, care se delimitează în teren doar în momentul înstrăinării. Jirebdia, (care însemna alegere la sorți în slavonă, fiind traducerea termenului latin sors) corespondentul în Moldova a delniței, o altă formă de împărți a moșiei devălmașe desemna suprafața de teren necesară pentru subzistența unei familii, fiind o moștenire a sistemului roman de împărțire a loturilor. În Moldova și Țara Românească operațiunile de delimitare și dezlipire din trupul moșiilor – ”alegerea” – se făcea de către împuterniciții autorității feudale redactându-se în sens cărți domnești de hotărnicie. În cadrul lucrărilor de teren se foloseau semnele de hotar naturale sau confecționate, recunoscute, fără însă a preciza distanțele între acești reperi cu unități de lungime. Moșia se măsura potrivit obiceiului bizantin la capete și la mijloc în cadrul moșiilor cu forme relativ regulate, și divizând-o și măsurând fiecare împărțit în cazul moșiilor cu forme neregulate. Această tehnică a evaluării suprafețelor ”pe lățime a fost aplicată până în anul 1818, când prin Legiuirea lui Caragea s-a dispus să se măsoare și lungimea și să se consemneze în ”cartea de hotărnicie”.

3. Introducerea cadastrului stabil în provinciile istorice românești din componența imperiului habsburgic.

3.1. Considerații generale asupra cadastrului figurativ.

Începând cu a doua parte a secolului al XVII-lea poate fi consemnată o nouă etapă în evoluția cadastrului, pe care o putem numi cadastru figurativ, în opoziție cu cadastrul descriptiv în uz în unele părți ale Europei până în secolul XIX, fiind consecința dezvoltării științelor matematico-geometrice și a aplicării lor la măsurătorile de terenuri. Inovația adusă în acest nou tip de cadastru este introducerea conceptului de parcelă ca fiind o suprafață continuă, limitată, a unui teren sau construcție, situată în hotarul unei localități, care are un proprietar, o categorie de folosință și o anumită clasă de productivitate. Prin introducerea tehnicii de reprezentare la scară toate parcelele măsurate pe teren se reprezintă grafic individualizat și numerotate pe un plan sau hartă a întreg teritoriul măsurat, reprezentarea grafică fiind corelată cu alte date referitoare la proprietate: precum proprietarul, categoria de folosință și bonitarea acestora. Scopul acestor operații a fost unul fiscal, prin introducerea unui sistem de impozitare uniform și echitabil și modificarea astfel a relației stat-contribuabil, prin stabilirea unei noi baze de impozitare pe baze matematice, verificabile. În cadrul acestor lucrări, cu grad ridicat de complexitate, a rezultat un corpus articulat de documente care cuprinde în principal planuri sau hărți și registre.

– corpusul de planuri sau hărți ca partea figurativă a cadastrului, întocmite pe localități, în care fiecare parcelă liberă sau construită este reprezentată la o anumită scară respectând configurația din teren, având înscris un identificator cadastral;

– registre de operațiuni zilnice efectuate de topografi sau geodezi în timpul lucrărilor de ridicare topografică;

– registre parcelare în care sunt consemnate parcelele în funcție de numerotare cu indicarea numelui proprietarilor și caracteristicile bunurilor supuse impozitării;

– registre index în care sunt notate în ordine alfabetică numele, prenume, porecla tuturor proprietarilor cu bunurile pe care le posedă și atributele fiecărui bun;

– registre de consemnare a transferurilor de proprietate.

3.2.Etape premergătoare introducerii cadastrului stabil.

3.2.1. Cadastrul milanez.

Această etapă de pionierat a cadastrului modern și-a avut motivația în corectarea disparităților fiscale între comunitățile și contribuabilii din ducatul de Milano, ajuns în componența Sfântului Imperiului Romano German, din 1714 în urma Războiului de Secesiune Spaniol. Ea a survenit în contextul în care propuneri de reformare a sistemului de impozitare au existat încă din 1660 propusă de inginerul Bigatti contelui Fuensaldaña administratorul de atunci al ducatului și în 1709 propusă prințului de Savoia de către contele de Prass. Existau create și premisele tehnice: inginerii militari au acumulat experiență în cartografierea noii frontiere. Noua administrație a preluat propunerile vechi astfel că împăratul Carol al VI-lea a emis un decret imperial, Patenta din 7 septembrie 1718 pentru reforma fiscală (nuovo censimento generale). Decretul cerea ca toți proprietarii să-și declare proprietățile, cu suprafață, mod de cultivare, construcțiile și veniturile generate de acestea. Pentru aplicarea acesteia a însărcinat o comisie numită ”Giunta” care să se ocupe de reforma sistemului fiscal, comisie care a ajuns la concluzia că un sistem de control al impozitelor nu poate fi realizat decât pe baza unor măsurători ale tuturor parcelelor de teren și reprezentarea acestora pe planuri. În 1719 ”Giunta” a invitat la una din ședințele sale pe unul din matematicienii curții imperiale, Johann Jakob Marinnoni, geodez și director al Academiei de Inginerie din Viena. Acesta a propus realizarea de măsurători pentru determinarea suprafeței tuturor parcelelor de teren cu ajutorul planșetei precum și a categoriei de folosință și productivității terenurilor precum și a terenurilor construite. Deși a întâmpinat adversități acesta a redactat o instrucțiune pe baza cărora să se desfășoare lucrările de cadastru.

În aceste instrucțiuni se pot desprinde următoarele principii și metode inovative:

– utilizarea pentru realizarea ridicărilor topografice a planșetei ”pretoriene” cu îmbunătățiri prin utilizarea lunetei telescopice (dioptrul liniar) în locul vechiului squadro – sau pantometrul tambur – vechi instrument topografic construit pentru măsurarea de unghiuri orizontale.

– folosirea sistemului zecimal atât în cazul măsurătorilor cât și în dimensionarea instrumentelor de măsurat cât și a unei singure unități de măsură: stânjenul milanez (trabucco =2,61093 m) cu adaptarea la această unitate de măsură a instrumentelor pentru lungime: tija de un stânjen milanez și lanțul de 10 stânjeni;

– măsurarea suprafețelor continue de teren, devenite după măsurare obiecte fiscale, cu includerea în două categorii: în prima toate terenurile agricole (beni di prima stazione) iar în a doua terenurile construite (beni di secunda stazione), fără a lua în considerare limitele arbitrare stabilite de către proprietari iar descrierea acestora este făcută de așa numiții informatori iar în cazul orașelor se realizează măsurători cu mai mare acuratețe;

– pentru fiecare comunitate trebuie întocmit un plan cadastral unitar realizat la scara 1:2000 pe care sunt reprezentate toate proprietățile, fiecare parcelă primind un număr unic ;

– calculului suprafețelor de teren se face prin divizarea figurilor geometrice rezultate prin transpunerea în plan în figuri geometrice simple

– se întocmesc pentru fiecare localitate registre cadastrale: un registru pentru terenurile agricole (beni di prima stazione) și un altul pentru clădiri cu terenurile aferente (beni di secunda stazione); ambele tipuri de registre conțin numele proprietarului, însumări ale înscrieri ale suprafețelor, tipul de cultură, destinația locală a terenului, număr de arbori fructiferi, structura construcțiilor și a suprafețelor asociate precum și însumări ale suprafețelor totale;

– terenurile agricole (beni di prima stazione) sunt împărțite în trei clase de bonitare: bune mijlocii și rele, la care se adaugă și a patra clasă constituită din terenuri neproductive pe baza cărora se evaluează producția acestora în funcție de tipul de cultură în funcție prețurile locale;

– se exclud ca neimpozabile terenurile bisericești, mănăstirești, ale spitalelor, drumurile publice cu zona de protecție, piețele, albiile râurilor, lacurile, fortificațiile, munții și zonele neproductive.

În numai trei ani, între 1720 și 1723 au fost cadastrați 19220 km² cuprinzând 2387 localități, realizând pentru fiecare planuri cadastrale la scara 1:2000. Datorită evenimentelor imediat următoare primei ridicări cadastrul acesta a intrat în vigoare abia în anul 1760 , ducatul milanez devenind prima provincie imperială habsburgică cu un sistem uniform de taxare, realizat pe baza unui cadastru cu măsurători în coordonate locale, fără o triangulație prealabilă. Prin utilizarea planșetei Marinoni a inaugurat o nouă eră în istoria măsurătorilor cadastrale, metodă înlocuită abia la sfârșitul secolului al XIX-lea prin metoda poligonației.

3.2.2. Cadastrul teresian și iosefin.

Maria Tereza a continuat politica predecesorului ei de uniformizare a sarcinilor publice și de distribuire echitabilă a impozitelor în condițiile în care sarcinile fiscale erau aproape exclusiv în sarcina masei mari de țărani din imperiu care erau obligați la diferite prestații în bani, muncă și produse în folosul nobilimii și clerului. Nobilimea, care era proprietara celei mai întinse părți din imperiu erau obligați să plătească impozite către suveran, dar și acestea erau transferate țăranilor. Pe de altă parte Imperiul habsburgic era un conglomerat de landuri, teritorii autonome, orașe stat, ducate, marchizate, sub conducerea unui monarh între care existau disparități enorme în ceea ce privește distribuția sarcinilor publice. Maria Tereza a introdus mai întâi cu caracter provizoriu, prin Patenta imperială din 4 septembrie 1748, obligația distribuirii egale a impozitelor în domeniile dominicale (nobiliare) și rusticale (țărănești) care intrat în vigoare pe deplin prin decret în 1756. Potrivit acestor decrete impozitarea trebuia să se facă pe baza declarațiilor personale ale nobilimii privind averile deținute, așa numitele fasiuni. Cu puține excepții măsurile tereziene nu au fost urmate și de măsurători cadastrale în primul rând din lipsa resurselor și a personalului instruit. Între inovațiile aduse de rectificarea fiscală a împărătesei Maria Tereza este împărțirea urban-rural, cadastrul municipal se referă la proprietățile din perimetrul Vienei și a orașelor mari, fiind în competența magistraților orășenești, iar cadastru provincial se referă la proprietățile clasei nobiliare și clerului.

Iosif al II-lea a continuat reformele fiscale ale mamei sale cu mai multă energie dar și mai în profunzime. Prin patenta imperială din 1785 s-a dispus egalitatea fiscală fără a ține seama de statutul social al contribuabilului. Astfel se considera că pe baza unor măsurători ale suprafețelor tuturor terenurilor, a unor declarații de impunere – fasiuni – controlate se va crește baza de taxare iar venitul generat de terenuri în funcție de suprafață, calitate și productivitate va fi subiect al taxării în funcție de media prețurilor curente din ultimii 10 ani. Imunități fiscale nu mai sunt admise cu excepția bisericilor, școlilor, drumurilor, căilor navigabile și a terenurilor neproductive. Măsurarea suprafețelor terenurilor va trebui realizată de către țărani sub controlul instituției oamenilor de încredere formată din bătrânii satelor după o prealabilă instruire și îndrumare practică. Măsurătorile se vor face cu ajutorul lanțului și vor fi verificate de o comisie de ingineri topografi. Acest sistem de reglementare fiscală și măsurători a fost aplicat în principal în provinciile germane ale imperiului Boemia, Moravia, Silezia, Galiția, Austria, excluse fiind Tirolul, Voralbergul, Bucovina și Salzburgul. Intrat în vigoare în 1789 a fost aplicat o scurtă perioadă de timp pentru că după moartea suveranului în 1790, sistemul iosefin a fost abolit în același an sub presiunea nobilimii.

3.3. Cadastrul stabil

Introducea generalizată a cadastrului în monarhia austriacă a început în prima parte a secolului al XIX-lea având la bază rațiuni care țin de stabilitatea fiscală a statului. În anul 1806, în urma numeroaselor fricțiuni între provinciile imperiului privind regimul de impozitare, împăratul Francisc al II-lea a însărcinat o comisie în cadrul Cancelariei Imperiale pentru a crea un sistem de impozitare a terenurilor cu caracter de generalitate, uniform și stabil pentru întreaga monarhie. Utilizarea termenului ”stabil” se referă la faptul că evaluarea impozitului trebuie să rămână stabilă chiar dacă se schimbă proprietarul. Această comisie și-a început activitatea în 1810 cu transmiterea către administrațiile provinciilor pentru propuneri privind principiile și modalitățile de executare a dispozițiilor imperiale urmând și prima testare a noilor principii în 1814 în provinciile din Italia și Iliria. Comisia a ajuns la concluzia că o condiție indispensabilă în aplicarea unui sistem de impozitare este corectitudinea și egalitatea principiilor pe care se bazează, la care se adaugă o uniformă executare a principiilor. În acest sens cadastrul devine un instrument în reformarea sistemului de impozitare, luându-se decizia introducerii cadastrului general bazat pe o nouă măsurare a terenurilor, cea efectuată în timpul lui Iosif al II-lea fiind considerată nesatisfăcătoare, precum și o nouă evaluare a veniturilor generate de terenuri însă numai în teritoriile germane și italiene. Recomandările comisiei au fost încorporate sintetic într-un decret imperial: Patenta din 23 decembrie 1817, care nu dă o definiție cadastrului, formulează dispoziții pentru introducerea noului sistem de impozitare în 26 de paragrafe. Astfel, cadastrul subordonat principiilor fiscale, este văzut ca un ansamblu de lucrări cu caracter tehnic, realizat de personal militar sau civil, cu instruire științifică și experiență practică care are ca finalitate întocmirea de hărți pentru fiecare localitate întocmite la o scară adecvată pe care vor fi marcate grafic hotarele, parcelele din interiorul acestora cu poziția topografică, numele proprietarului, categoria de folosință, constrângerile naturale și artificiale în privința productivității. Terenurile productive vor fi bonitate iar impozitul va fi plătit în funcție de suprafață în acord cu clasele de productivitate, poziția și calitatea solului parcelei, la calcularea impozitului se vor lua în considerare veniturile medii evaluate în bani din care se scad cheltuielile de producție. Construcțiile sunt evaluate prin asimilare cu categoria de folosință a suprafeței ocupate. Persoanele însărcinate cu efectuarea măsurătorilor își vor desfășura activitatea pe baza unor instrucțiuni detaliate comunicate prin ordine circulare. Rezultatele măsurătorilor vor fi examinate înainte de stabilirea impozitelor și vor fi corectate dacă este cazul, urmând a fi confirmate printr-o hotărâre definitivă.

Pentru efectuarea măsurătorilor cadastrale au fost emis succesiv instrucțiuni, prima fiind publicată în 28 martie 1818, o a doua recorectată în 28 februarie 1824.

Ca urmare a revoluției de la 1848, în condițiile în care iobăgia a fost abolită Patentele imperiale din 20 octombrie 1849 și 4 martie 1850 generalizează în întreaga monarhie sistemul de impozit existent în provinciile germane și italiene, ne mai admițându-se scutiri de impozite. Totodată decretele imperială dispun extinderea măsurătorilor cadastrale în întreaga monarhie. Pentru aplicarea acestor două patente imperiale au fost emise două instrucțiuni prima în 1856 și cea de a doua în 1865. Cu adaptări și corecții aduse în funcție de parcursul istoric al instituțiilor și a tehnicilor de lucru utilizate în cadastru aceste instrucțiuni conțin reglementări privind palierele ierarhice ale instituțiilor și structurilor statale responsabile cu aplicarea cadastrului, începând cu Ministerul Finanțelor, Direcțiile Centrale și Provinciale, Inspectorate sau a triangulației începând cu Biroul de calcul central și cele teritoriale, personalul însărcinat cu cadastrul și triangulația, desfășurarea campaniilor de lucrări de cadastru, întocmirea hărților, proceduri la revizuirea lucrărilor pe baza cărora se pot reconstitui principiile și metodologia de introducere a cadastrului.

Unitățile de măsură în uz pentru lucrările cadastrale și de triangulație precum și pentru întocmirea planurilor și hărților cu corespondența lor în metri au fost următoarele:

Unități de lungime

1‘“ linie (Linie) = 0,002195 m

1“ țol (Zoll) = 12‘“ (linii) Linien = 0,026340 m

1‘ picior (Fuß) = 12“ țoli (Zoll) = 0,316081 m

1° stânjen austriac (Klafter) = 6‘ (picioare) Fuß = 1,896 484 m

1milă austriacă (M Postmeile) = 4000° stânjeni (Klafter) = 7585,936 m

Unități de suprafață:

1 țol pătrat (Quadratzoll) = 6,937987 cm²

1 picior pătrat (Quadratfuß) = 144 țoli pătrați (Quadratzoll) = 0,099907 m²

1 stânjen pătrat (Quadratklafter) = 36 picioare pătrate (Quadratfuß) = 3,596652 m²

1 iugăr (Joch) = 1600 stînjeni pătrați (Quadratklafter) = 5754,642 m²

3.3.1.Etape în realizarea lucrărilor de cadastru stabil

Lucrările cadastrului stabil au precedate de lucrări de triangulație prin care se asigură integrarea și orientarea hărților cadastrale.

3.3.1.1.Fundamentare geodezică.

Comisia însărcinată cu introducerea cadastrului stabil Grundsteuerregulungs-Hofkommission împreună cu Statul major al armatei, care răspundea de lucrările de triangulație militare a trebuit să-l convingă pe împărat de necesitatea fundamentării lucrărilor de cadastru pe o triangulație realizată pe bază științifică. Patenta imperială din 23 Decembrie 1817 legiferează în acest sens propunerile comisiei. Lucrările de triangulație pentru cadastru vor trebui să însușească realizările triangulația trigonometrică militară existentă deja aproape în fiecare provincie a imperiului. Întrucât lucrările de triangulație începute în 1806, nu au fost finalizate sau nu au corespuns exigențelor presupuse de lucrările de ridicare topografică cadastrală, au fost necesare noi lucrări de triangulație pornind de la liniile de bază existente sau derivarea de noi linii din triunghiurile determinate prin lucrările de triangulație militară. Lucrările de triangulație desfășurate între 1806 și 1829, cu întreruperi datorită războaielor napoleoniene au cuprins în special părțile vestice ale monarhiei austriece dar și realizarea unei rețele de triangulație în partea de est a Transivaniei. Infrastructura de rețele de triangulație s-a bazat pe trei linii de bază măsurate direct în special linia de bază Liesganig cu punct sprijin în Neustadt, Viena cu lungimea de 6411 stânjeni vienezi determinată în 1762, Welser Heide (1806) 7904 stânjeni, Raab- Ungaria (1810) 9429 stânjeni. După strămutarea Institutului Geografic Militar din Milano în Viena în 1839, lucrările de triangulație au continuat în Ungaria și Transilvania. În perioada 1848-1851 acestea au extinse și în Galiția unde a fost de altfel determinată în 1818 o bază triangulație șa Rădăuți cu baza cu lungimea de 9 860,453 m. La mijlocul secolului XIX a fost dezvoltat un program vast de realizare a infrastructurii de triangulație cu determinarea de noi linii de bază la Arad, 1940, Târnovo, Hall în Tirol, urmate de remăsurări ale bazelor anterior determinate (Neustadt – Wiena în 1860 cu lungimea de 9484,1 m).

Pentru coordonarea lucrărilor de triangulație care să stea baza cadastrului stabil au fost înființată la Viena un Directorat cu un Birou de calcul pentru calculul și controlul rezultatelor. La nivelul fiecărei provincii au fost înființate subdirectorate. Activitatea geodezilor – numiți triangulatori este reglementată prin instrucțiuni proprii. Instrucțiunea publicată în anul 1845 este un adevărat tratat practic de geodezie cuprinzând instrucțiuni detaliate, reguli și formule, la nivelul științelor geodezice din momentul întocmirii instrucțiunii, astfel încât personalul militar implicat în lucrări de teren sau la Biroul de Calcul să-și poată desfășura activitatea potrivit procedurilor stabilite. Instrucțiunea este structurată în două secțiuni și conține reglementări privind măsurătorile specifice lucrărilor de triangulație în uz pentru întreaga monarhie, măsurători astronomice și procedeele tehnice aferente, aspectele economice conexe precum și aparatul matematic necesar rezolvării probelelor de măsurătorile trigonometrice și astronomice.

Rețeaua de triangulație realizată începând cu 1862 în monarhia austriacă. Sursa: BEV

Elipsoidul de proiecție Zach-Oriani, menționat în instrucțiunea din 1845 are următoarele caracteristici: semi axa mare a=6376130 m semi axa mica b=6355910.71 m și turtirea 1/f=310. Metodă de proiecție propusă este Cassini-Soldner-, o proiecție cilindrică echidistantă pătratică în care meridianele nu se deformează iar paralele, distanțele și ariile au deformații pozitive care cresc pe măsură ce crește latitudinea.

Pe lângă atribuțiile definite prin regulamentele proprii Biroul de Calcul cu structurile teritoriale este implicat în sprijinirea lucrărilor de cadastru pe toate palierele ierarhice cu responsabilități diferite. Prin triangulația trigonometrică se realizează o rețea de triunghiuri geodezice, interconectate într-o rețea cu acoperire la nivelul întregii monarhii, astfel încât pe o suprafață de o milă vieneză pătrată să fie determinate exact poziția a trei puncte. În zonele montane se acceptă și două puncte pe mila pătrată cu condiția ca fiecare punct să fie vizibil din cel puțin două puncte. Prin integrarea măsurătorilor cadastrale în rețeaua geodezică se asigură corectitudinea poziționării topografice și orientarea, previne acumularea de erori în măsurătorile de detaliu astfel încât să fie asigurată preciziei măsurătorilor pe fiecare milă pătrată. Pentru realizarea unei rețele de îndesire se apelează la triangulația grafică cu scopul de a determina puncte noi pentru siguranța și corectitudinea măsurătorilor grafice.

Directorul Direcției Centrale de Triangulație transmite fiecărui subdirector din provincii transmite hărți cu punctele determinate în rețeaua de triangulație pe fiecare milă pătrată având trasat caroiajul și indicate coordonatele fiecărui punct și dimensiunile fiecărei laturi.

Planșele pe care se reprezintă o suprafață de o milă vieneză pătrată, realizate la scara 1țol: 200 stânjeni au desenat caroiajul orientat în funcție de meridianul principal al provinciei realizat din linii perpendiculare și paralele încât să rezulte 20 de secțiuni (5 părți egale de la V la E și 4 părți egale de la S la N). Rețeaua de îndesire se execută în teren de către inginerul geodez – numit în documentele vremii ”triungulator”- cu planșeta prevăzută cu lunetă telescopică, busola utilizându-se în mod excepțional pentru orientare, fiind considerată un instrument nesigur, determinând minimum 60 de puncte pe mila pătrată. Pentru a ușura ridicările topografice de detaliu, acesta va trebui să determine cât mai multe puncte posibile pe limitele de hotar ale localităților cât și pe limitele de secțiune. Măsurătorile realizate se consemnează în registre speciale. Triangulatorii vor trebui să scaleze planșele astfel că din fiecare planșa realizată la scara precizată vor trebui să obțină 20 de planșe.

3.3.1.2. Delimitarea hotarelor localității

Descrierea hotarelor comunității este legată de obicei de triangulația grafică și trebuie realizată cu un an înainte de măsurătorile de detaliu. Este descrisă în acest sens o procedură urmat în cazul acestei etape: autoritatea cercuală transmite autorității provinciale ordinea în care vor fi efectuate delimitarea hotarelor localităților, care va desemna un delegat care să comunice cu autoritățile locale a căror hotar va fi delimitat dar și a localităților învecinate. Autoritățile locale vor desemna o comisie formată din comisarul politic, topograful, jurați locali precum și persoane de încredere care cunosc limitele. Aceste persoane vor parcurge linia de hotar al localității revenind în punctul de plecare. Aceștia vor identifica toate punctele a căror descriere va duce la recunoașterea limitelor localității care vor fi consemnate într-un protocol iar topograful va întocmi o schiță la scară. Descrierea definitivă a hotarelor este realizată de către inspector doar atunci când măsurătorile de detaliu sunt finalizate și acceptate. Instrucțiunile descriu și procedurile de urmat în situații litigioase în stabilirea hotarelor localităților, cercurilor sau provinciilor precum și proceduri de unificare a localităților mici în unități administrative mai mari acolo unde interesul fiscal o cere.

3.3.1.3. Măsurătorile de detaliu (ridicările topografice)

Măsurătorile de detaliu, cum sunt numite ridicările topografice sunt precedate de alegerea scării la care se va lucra, fiind stabilită scara de bază 1: 2880. Scara adoptată este în funcție de unitățile măsură în uz în monarhie: mila vieneză sau fathom-ul=1.89648384 metri pătrați. Diviziunile unei foi de harta corespundeau cu suprafață de 1000 x 800 fathom-i, iar scara de lucru pentru lucrările cadastrale 1:2880 era derivată din scara hărților militare întocmite la scara 1:28800, cu multipli și 1:5760 în zonele montane și 1:1440 pentru zonele construite. Decizia privind alegerea scării de lucru aparține structurilor provinciale responsabile de introducerea cadastrului pe baza materialului întocmit de ”triangulatorul grafic” având la bază suprafața și bonitarea parcelelor precum și informații conexe precum planul de cultură, etc. și va fi aplicată unitar pentru întreaga localitate.

După stabilirea scării topograful însărcinat cu măsurătorile de detaliu – sau ”geometrul” va proceda la verificarea planșelor primite de la inspector și va proceda la realizarea unei rețele de îndesire proprii pe care va trebui să o lege de cea realizată de ”triangulatorul grafic” având obligația de a verifica corectitudinea punctelor determinate de geodez. Punctele noi determinate de către geometru vor fi consemnate în carnetul de teren (protocol), document de uz personal iar punctele nou determinate vor fi verificate de inspector înainte de începerea lucrărilor de ridicare topografică. Geometrul va trebui să aibă la dispoziție mai multe planșe de același fel în cazul în care survin situații nedorite.

După realizarea rețelei de îndesire locală care a are scopul de a reduce cât mai mult posibil erorile de măsurare și poziționare se procedează la delimitarea tarlalelor care cuprind un număr variabil de parcele. Delimitarea tarlalelor se face în funcție de toponimia locală și pe cât posibil pe limite naturale. În lipsa unor toponime specifice se va proceda la delimitări în funcție de limitele naturale existente în teren. După delimitarea în tarlale geometrul va hotărî ordinea tarlalelor în care va efectua ridicările topografice. Procedurile urmate la măsurătorile de detaliu trebuie să țină seama în primul rând de limitele naturale sau artificiale indicate de proprietari, împuterniciții lor sau ”indicatori” de clasa de cultură (categoria de folosință), proprietari. Delimitarea parcelelor se face utilizând jaloane, astfel încât determinând pe teren poziția acestora, fiecare parcelă apare cu configurația și suprafața redusă proporțional cu scara utilizată. Pentru a evita erorile de măsurare ”geometrul adjunct” va întocmi o schiță la ochi a parcelelor de măsurat. Geometrul va trebui să verifice corectitudinea măsurătorilor și va evita pe cât posibil măsurătorile redundante. În ceea ce privește precizia, din rațiuni fiscale, geometrul va trebui să acorde o atenție sporită terenurilor fertile și a celor construite. Măsurătorile se vor efectua utilizând planșeta echipată cu luneta astronomică, busolă, compas, nivelă pentru orizontalizare și accesorii pentru poziționarea deasupra punctelor de unde se efectuează vizele. Pentru determinarea distanțelor rectilinii se utilizează prăjina de un stânjen vienez și lanțul de 10 stânjeni, cu precădere pe distanțe mici și în zone deschise. În zonele cu vizibilitate se procedează la măsurători perimetrale, cu linii de viză și determinări de distanțe cu lanțul.

Instrucțiunile formulează recomandări asupra procedurilor de urmat în zone construite unde se determină poziția celor importante construcții, apoi se realizează cu planșeta măsurători ale unor aliniamente în lungul străzilor obținând un perimetru pe seama căruia se efectuează măsurători de detaliu. Curțile împreună cu construcțiile formează subparcele distincte. Pentru construcțiile mici precum șoproanele, colibele, căsuțele din vie sau căsuțele de lemn nu este obligatorie măsurarea și reprezentarea lor. Construcțiile publice de felul bisericilor, mânăstirilor, spitalelor formează parcele speciale.

Calitatea solului nu se ia în considerare în timpul măsurătorilor. Suprafețele cu categorii de folosință diferite în cadrul unei parcele sunt delimitate ca subparcele distincte. Dacă parcelele cu același proprietar sunt intersectate de detalii permanente, de exemplu râuri, pâraie, drumuri publice formează parcele distincte, iar situațiile când acestea sunt intersectate de detalii precum poteci, șanțuri de scurgere a apei, canale de irigație sunt considerate ca o singură parcelă. Parcelele foarte mici, în raport cu scara planului nu sunt reprezentate, dar trebuie menționate în protocolul (raportul) întocmit cu ocazia măsurătorilor.

Pădurile sunt împărțite în parcele în funcție de proprietar și limitele naturale. Dacă pădurile mari sunt măsurate de ingineri silvici vor fi luate în considerare măsurătorile acestora după o prealabilă verificare. Enclavele din interiorul suprafețelor forestiere sunt înregistrate ca parcele distincte în funcție de categoria de folosință. Stâncăriile, grohotișurile sunt înregistrate separat dacă depășesc suprafața de 100 stânjeni pătrați.

Toate drumurile publice sunt tratate ca parcele speciale. Râurile, lacurile și canalele navigabile sunt tratate la fel ca parcele distincte. Zonele neocupate din albia râului sunt incluse în parcela râului la fel ca și zonele inundabile.

Terenurile nefolosite sau neproductive sunt de asemenea considerate parcele individuale

3.3.1.4. Întocmirea planurilor și recepția lucrărilor

Planurile localităților se întocmesc pe baza schițelor de teren (schițele indicative). Parcelele sunt numerotate pe tarlale din aproape în aproape astfel încât la trecerea de la o tarla la alta numerotarea să fie ușor de identificat și se introduc în registre. În fiecare parcelă este transcris numele proprietarului. Drumurile, râurile, canalele, pâraiele se numerotează de asemenea. Casele se numerotează separat și se introduc într-un registru special. Înainte de definitivarea lucrărilor de întocmire a planurilor se verifică de către inspector și reprezentanții autorității locale iar eventualele corecturi se realizează cu cerneală roșie. Se procedează la calculul suprafețelor prin împărțirea figurilor geometrice corespunzătoare parcelelor în triunghiuri și trapeze, în funcție de liniile principale pe planșele originale înainte de adăugarea culorilor iar calculele se consemnează în registre. Pentru ușurarea calculelor geometrii au la dispoziție tabele de calcul. În paralel cu calculul parcelelor se calculează suprafața tarlalei iar dacă se constată diferențe mai mari decât 1/200 se procedează la identificarea erorilor iar dacă eroarea este mai mică se distribuie proporțional fiecărei parcele. Modul de calcul al parcelelor se verifică de către inspector prin utilizarea unei plăci de sticlă care are gravată o rețea de pătrate cu suprafață cunoscută.

Geometrii trebuie să întocmească documentații complexe care cuprind în principal:

Harta sau planul de bază a localității în original și o copie identică;

Protocolul (registrul) parcelelor;

Protocolul (registrul) construcțiilor;

Registrul index alfabetic al proprietarilor;

Descrierea definitivă a hotarelor localității;

Cartea funciară;

Lista cu proprietarii necunoscuți;

Protocolul (registrul) de calcul al suprafețelor;

Lista cu numele autorităților

Acestea vor predate autorităților din localitate.

Lucrările de cadastrare a provinciilor românești din monarhia habsburgică cunoscute și ca cadastru concretual întrucât într-o primă etapă Patenta imperială din 4 martie 1850 introducea un sistem de impozitare în părțile transleitane ale imperiului similar cu provinciile germane, dar cu caracter provizoriu. Acest sistem bazat pe declarațiile proprietarilor după modelul iosefin a fost aplicat până la aplicarea Legii VII privind impozitul funciar. În intervalul 1856 -1868 a fost cadastrate majoritatea localităților din provinciile menționate, presupunând un efor financiar și o desfășurare de forțe pe măsură. După încheierea pactului dualist au urmat restructurări instituțională, coordonarea cadastrului a revenit instituțiilor maghiare create după 1867. Legislația emisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cu referire la activitatea de cadastru în provinciile controlate de către maghiari mențin caracterul fiscal al acestuia. Măsurătorile cadastrale efectuate după 1883 au în vedere actualizarea planurilor cadastrale în urma fărâmițării proprietății survenită după abolirea iobăgiei. Sunt create o serie de structuri instituționale pentru controlul și coordonarea activităților de cadastru între care înființarea unei Direcții de Cadastru la Cluj Napoca cu un Departament tehnic care a avut ca principală sarcină revizuirea cadastrului stabil.

În 1886, prin Legea XXIX se reglementează aspectele juridice ale întocmirii cărții funciare care înlocuiește reglementările emise în perioada absolutismului austriac din 1855. În revizuire ulterioare ale planurilor cadastrale de la începutul secolului XX precum și la întocmirea altor noi s-a renunțat la metoda grafică a ridicărilor topografice cu planșeta, lucru posibil datorită progresului instrumentelor de măsurare dar și a perfecționării metodelor de calcul.

4. Cadastrul în perioada interbelică

După unificarea provinciilor românești împlinită la sfârșitul anului 1918 activitățile de cadastru au fost puse în seama noii Direcții a Cadastrului și Lucrărilor Tehnice din structura care a luat ființă la 1 ianuarie 1919 și făcea parte din Casa Centrală a Împroprietăririi, funcționând pe baza legii de organizare a acestei instituții existente în cadrul Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Atribuțiile sunt menționate în legile de reformă agrară ale diferitelor provincii românești. În primul an activitatea acestei Direcții a constat în organizarea și pregătirea personalului necesar aplicării reformei agrare . În acest scop s-au înființat școli de unificare a procedurilor de lucru precum și școli topometrice înființate la București și Iași. Ulterior, în 1925, acestei direcții i-au fost subordonate Inspectoratele Generale Cadastrale din Ardeal, cu 7 inspectorate, din Basarabia, cu toate serviciile centralizate în Chișinău și Bucovina cu birouri de evidență cadastrală la 19 judecătorii de ocol.

Atribuții principale sunt stipulate mai întâi în Decretul lege 3922 din 1919 însă au fost mult extinse și constă în coordonarea și controlul lucrărilor tehnice de delimitare, măsurare și parcelare a moșiilor expropriate și comasate prin reforma agrară din 1921, punerea bazelor unui sistem cadastral unitar la nivelul întregii țări, să introducă cadastrul în teritoriile din vechiul Regat, să unifice cadastrul din provinciile românești Transilvania, Banat și Bucovina și să întocmească și să clasifice planuri cadastrale. Problematica cu care s-a confruntat noua Direcție a fost complexă.

Pe de o parte diferențele între regiunile istorice ale României Mari în ceea ce privește introducerea cadastrului. Transilvania, Banatul și Bucovina aveau deja introdus cadastrul încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În schimb în Moldova, Muntenia și Oltenia lucrările de cadastru executate au caracter sporadic și local delimitări sau parcelări de moșii mai cu seamă ca urmare aplicării reformei agrare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Lucrările din această perioadă se bazează pe sisteme de coordonate locale deși în Țara Românească au fost executată o triangulație au fost efectuate în perioada 1856-1867 de către austrieci compusă din cinci lanțuri primordiale în interiorul cărora s-au efectuat lucrări de îndesire cu puncte de ordinul II și III. Rezultatul a fost întocmirea hărții fundamentale topografice la scara 1:57000. Mult mai avansate au fost lucrările de cadastru silvic drept consecință reformei agrare a lui Cuza din 1864 sau întocmit planuri silvice la scara 1:5760 și 1:11520. Serviciul topografic al pădurilor înființat în 1910 a început ridicarea planimetrice și altimetrice întocmind planuri la scara 1:5000.

Lucrările tehnice cadastrale cele mai frecvente desfășurate sub supravegherea sau cu participarea Direcției Tehnice Cadastrale și a structurilor sale teritoriale din subordine sunt cele care au legătură directă cu reforma agrară. Astfel au fost realizate următoarele categorii de lucrări:

– lucrări de perimetrare a moșiilor încadrate în masa supusă exproprierii, atât suprafețele expropriabile cât și cele ne-expropiabile;.

– trasarea pe plan și în teren a liniilor de dezlipire (defalcare) între suprafețele expropriate și cele ne-expropiate;

– parcelările, constând în dezmembrări propuse în plan cât și trasarea lor în teren pentru delimitarea de loturi individuale.

Lucrările de parcelare trebuie precedate de lucrări de triangulație și întocmirea unui dispozitiv de parcelare sau studiu parcelar care constă în trasarea în plan a proiectului pe baza căreia se face parcelarea grafic și în teren, însoțită de o documentația juridică (tabele, acte doveditoare).

Tot ca urmare a reformei agrare au fost efectuate lucrări pentru delimitarea parcelară pentru noi vetre de sat sau extinderea celor vechi destinate coloniștilor nou împroprietăriți

.

O operațiune de proporție în cadrul lucrărilor de comasare și parcelare în județele din Cadrilater Durustor și Caliacra care au inclus o suprafață de 800 000 ha și 400 de sate din aceste județe.

Pentru aplicarea Legii pentru ieșirea din indiviziune în cazul proprietăților din sudul Basarabiei, nr. 31 din 1831 sau realizat doar perimetrări ale comunelor care intru sub incidența legii, lucrare nefinalizată din cauza aspectelor juridice privind ieșirea din indiviziune.

Legea nr. 93 din 13 aprilie 1933 pentru organizarea cadastrului funciar și pentru introducerea cărților funduare în Vechiul Regat și Basarabia, o lege modernă, dar neaplicată decât doar în județul Ilfov și în comunele subordonate municipiului București, care urmau să fie folosite drept model pentru restul țării, nu au putut să fie terminate din cauza războiului și au fost întrerupte în anul 1941, când se executaseră numai pentru 54 comune (65% din volumul total). La aceasta se adaugă Decretul –Lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru Modificarea dispozițiilor privitoare la Cărțile funciare, publicat in completarea Legii nr. 23. Deși au întrunit aprecieri și ar fi modernizat cadastru românesc aceste două acte au avut o aplicabilitate limitată. Lucrările amintite, care s-au executat pe baza acestei legislații, sau ghidat inițial după instrucțiunile din Transilvania dar si pe baza unor “Norme tehnice” elaborate mai târziu (1943).

Lucrările de cadastru licitate după anul 1930 au fost efectuate în bună parte de către antreprenori pe baza unor caiete de sarcini care cuprind cerințe tehnice pentru efectuarea acestor gen de lucrări.

5. Cadastrul postbelic și cadastrul simplificat și cadastrul în perioada comunistă

Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare precum și regulamentul de aplicare a cesteia a fost pusă în aplicare de către un comitet de împroprietărire compus din țărani cu pământ sub 5 ha compus din 7-15 membri precum și din comitete de plasă constituită din delegați. Comitetele locale întocmesc liste cu bunurile supuse exproprierii cât și lista celor îndreptățiți . Deși pentru aplicarea reformei agrare din 1945 în privința lucrărilor cadastrale au fost aplicabile principiile și metodele din precedenta reformă agrară, în coordonarea Direcției Cadastrului, respectiv realizarea unor lucrări de îndesire a rețelei de triangulație, întocmirea unor proiecte de parcelare și aplicarea acestora în teren, moșiile expropriate au fost măsurate expeditiv, omițându-se întocmirea de documentații temeinice.

Direcția de Cadastru arondată după 1945 Ministerului Lucrărilor Publice transferată din 1950 din nou Ministerului Agriculturii și-a încetat activitatea în anul 1953 întrucât statutul ei nu corespundea cu noile concepții asupra proprietății. Atribuțiile tehnice ale acesteia au preluate din 1955 de Direcția Generală Geo-Topografică și Organizarea Teritoriului (DGTOT) care va asigura întocmirea de evidențe ale fondului funciar pe care să pună la dispoziția noilor unități socialiste. Executarea evidențelor a fost pusă în responsabilitatea Institutului de Studii și Proiectări Pentru organizarea Teritoriului (ISPOTA) înființată în același an. În anul 1958 a fost înființat Centrul de Fotogrammetrie, în subordinea DGCOT, ca în anul 1962 să fie transformat în „Sectorul III Fotogrammetrie în cadrul Institutului de Studii și Proiectări Agricole (ISPA)” și în anul 1966 să redevină la denominația inițială ca în anul 1971 în Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie și Cadastru și Organizarea Teritoriului (IGFCOT). Sub coordonarea DGTOT au fost executate o serie de lucrări care vor servi gestiunii socialiste a teritoriului între care:

– executarea alături de Direcția de Topografie Militară de lucrări de completare, întreținere și modernizare Rețelei Geodezice de Stat și a Rețelei de Nivelment de Stat precum și realizarea de cataloage și inventare de date geodezice pentru punctele de ordinele I-V și de îndesire precum și a reperilor de nivelment

– executarea de lucrări de aerofotografiere acoperind cu fotograme originale cea mai mare parte din suprafața întregii țări;

– executarea și editarea planului topografic de bază în format analogic scara 1:5000 și  1:2000, prin metode fotogrammetrice și a planului cadastral derivat din acestea, pentru 85% din suprafața țării

– realizarea și editarea integrală a hărții cadastrale a României scara 1:50.000 și parțial 1:25.000

Pe lângă a aceste lucrări realizate în beneficiul unei economii centralizate sau efectuat începând cu anul 1950 lucrări cu caracter cadastral pentru concentrarea proprietății funciare în mâna statului. Prin Decretul nr. 151 din 7 iunie 1950 privind comasarea și circulația bunurilor agricole în vederea constituirii de întovărășirile agricole și gospodăriilor agricole colective, permitea reunificarea într-o singură tarla a loturilor celor înscriși în întovărășiri prin schimburi de terenuri. Proprietarii care dețineau teren în tarlaua respectivă și refuzau să intre în întovărășire primeau teren în altă parte, de obicei la mare distanță de sat, și, de cele mai multe ori, de calitate inferioară. În acest demers de etatizare a terenurilor agricole în anul 1953 este publicat HCM 308, prin care erau trecute în proprietatea statului terenuri aparținând fie unor persoane individuale, fie unor persoane juridice, iar prin Decretul 70, din același an suprafețele intrate în posesia statului erau mărite prin includerea terenurilor părăsite și nelucrate. Prin Decretul nr. 115 din 30 martie 1959 este ultimul act normativ în desăvârșirea procesului de etatizare a proprietății funciare agrare. Toate aceste comasări de terenuri au fost însoțite de întocmirea unei documentații care trebuia să cuprindă și așa numitele fișe cadastrale ale terenurilor comasate atât pentru întovărășirile agricole cât și pentru cooperativele nou înființate, care marea în majoritate a cazurilor erau simple schițe concretuale.

Întrucât pentru o parte semnificativă din teritoriul național nu existau măsurători cadastrale, cele existente presupuneau efectuarea de lucrări de verificare si actualizare, in anul 1954 Comitetul Central al PMR a ridicat problema întocmirii unei evidente cadastrale socialiste. Un an mai târziu a fost adoptat Decretul nr. 281 din 15 iulie privind instituirea regimului de evidenta funciara. Lucrările de întocmire a evidentei funciare se executau prin lucrări de măsurare a terenurilor cu identificarea posesorilor, si apoi se întocmeau operatele de evidenta funciara. Intrau in categoria operatelor – registrul de evidenta funciara, registrul indicator alfabetic, fisele de posesie, fisa centralizatoare pe posesori si categorii de folosința. In afara operatelor, evidenta funciara se completa cu planurile cadastrale si registrul de mutațiuni.

Acest decret a fost înlocuit cu Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar prin care se definește cadastrul potrivit art.37 ca fiind ” sistemul de evidenta generala si obligatorie a întregului fond funciar din Republica Socialista Romania, indiferent de posesori si destinația terenurilor; se întocmește si se tine de oficiile județene de cadastru si organizarea teritoriului, pe comune, orașe si municipii” Potrivit legii 59/1974 prin cadastrul funciar general se realizează:

a) măsurarea terenurilor, a suprafețelor ocupate de construcții si întocmirea harților, planurilor si registrelor cadastrale;

b) stabilirea destinației si înscrierea categoriei de folosința a terenurilor, aprecierea potențialului de producție al acestora si punerea in evidenta a tuturor resurselor funciare ale tarii;

c) înscrierea posesorilor si a titlului pe baza căruia poseda, precum si a actelor juridice privind drepturile reale constituite asupra terenurilor sau construcțiilor, in vederea asigurării publicității si opozabilității acestora fata de terți.

În textul legii se precizează în documentele cadastrului funciar general se înscriu terenurile si construcțiile care constituie proprietate de stat, cooperatistă sau organizații obștești, proprietate personala si proprietate particulara. Posesorii și drepturilor reale ale acestora asupra terenurilor si construcțiilor aflate pe acestea, se face de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare comunale, orășenești si municipale.

În privința operațiunilor cadastrale legate de circulația terenurilor regimul comunist, perioada anilor 1947-1989 a îngrădit progresiv dreptul de proprietate asupra terenurilor ajungându-se până acolo încât –prin Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale s-a interzis înstrăinarea terenurilor prin acte între vii.

6. Cadastrul în România după 1989

Aplicarea actelor normative care privesc restituirea bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist au dus la o fărâmițare a proprietății funciare în România similară cu cea din secolul XIX. Pentru bună parte din aceste proprietăți lipsește informația cadastrală întrucât la momentul aplicării legilor fondului funciar nu au fost elaborate standarde moderne și unitare care să reglementeze situația cadastrală a imobilelor. Pe de altă parte existau în România în anii imediat următori Revoluției din 1989, în principal două sisteme cadastrale moștenite încă de la crearea lor din secolul XIX și legiferate în perioada interbelică:

– sistemul de inscripțiuni și transcripțiuni era modalitate de organizare a publicității drepturilor reale imobiliare personală în Muntenia, Moldova, Oltenia și Dobrogea, reglementat mai întâi în Codul Civil din 1865 și preluat succes în legislație până la actualul Cod de procedură civilă și are la bază registre ținute pe numele persoanelor care dețin în proprietate bunuri imobile.

– sistemul de publicitate reală al cărții funciare în uz în Transilvania, Banat și Bucovina (azi numai jud. Suceava) prin care evidența este ținută pe imobile și nu pe persoane, astfel că se pot cunoaște toți proprietarii unui bun imobil, cu accent pe situația juridică a imobilul. Acesta este un sistem mixt, real, ci și personal totodată pentru a fost acceptată și întocmirea unor foi personale de carte funciară care consemnează fărâmițarea proprietății funciare. În acest sistem fiecare localitate are o carte funciară, întocmită și numerotată împreună cu registrul cadastral de publicitate imobiliară al teritoriului respectiv aflate Biroul de carte funciară al judecătoriei la care este arondată.

Potrivit sistemul de publicitate reală sub aspect juridic drepturile care se înscriu în cartea funciară sunt drepturi reale, denumite după înscriere de drepturi tabulare: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz și abitație și dreptul de servitute. Pe lângă aceste drepturi reale imobiliare principale sunt cuprinse și drepturile reale imobiliare accesorii, respectiv ipoteca și privilegiile imobiliare.

Cartea funciară este alcătuită din trei părți și un titlu cu informații privind numărul ei localitatea în care este situat imobilul.

partea I: foaia de avere sau a imobilului conține date descriptive ale imobilului;

partea a II-a: foaia proprietății, informează asupra drepturilor înscrise;

partea a III-a: foaia de sarcini face referire la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate și sarcini.

Cartea funciară este însoțită de planul parcelar al localității. La fiecare birou de carte funciară judecătorie se găsesc alături de registrul de intrare, registre parcelare cu indicarea corespondenței între numărul topografic și cartea funciară, repertorii alfabetice ale proprietarilor titularilor drepturilor de proprietate. Este vorba despre un ansamblu de registre și condici de evidență care oferă date foarte exacte referitoare la imobile și la proprietarii acestora.

Pe lângă cele două sisteme principale enumerate mai existau:

– Cărțile de publicitate imobiliară, conform Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărților funciare provizorii în cărți de publicitate imobiliară, pentru unele localități din fostul județ Ilfov unde s-au executat lucrări complete de cadastru funciar;

– Cărți de evidență funciară în unele localități din Transilvania în care cărțile funciare au fost distruse, sustrase ori pierdute din cauza evenimentelor istorice;

– Cărțile funciare centrale pentru căile ferate și canaluri.

Față de aceste realități s-a impus unificarea sistemelor de carte funciară enumerate fapt care s-a încercat prin Legea 7/1996 a cadastrului si a publicității imobiliare. Intenția unificatoare este cuprinsă în însăși definiția dată de lege cadastrului:

Cadastrul general este sistemul unitar si obligatoriu de evidenta tehnica, economica si juridica a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul tarii. Cadastrul general se organizează la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale: comuna, oraș, municipiu, județ si la nivelul întregii tari. Prin sistemul de cadastru general se realizează:

a) identificarea, descrierea si înregistrarea in documentele cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea si reprezentarea acestora pe harți si planuri cadastrale, precum si stocarea datelor pe suporturi informatice;

b) identificarea si înregistrarea tuturor proprietarilor si a altor deținători legali de imobile, in vederea înscrierii in cartea funciara cu caracter definitiv;

c) furnizarea datelor necesare sistemului de impozite si taxe pentru stabilirea corecta a obligațiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de organismele abilitate.

Până la apariția Legii 7/1996, între 1990-1996, activitatea de cadastru a fost coordonată de Oficiul de Cadastru si Organizarea Teritoriului Agricol (OCAOTA), in subordinea Ministerului Agriculturii, și prin dispozițiile acesteia s-a înființat Oficiul National de Cadastru, Geodezie si Cartografie, în subordinea Guvernului României, care avea ca atribuții îndrumarea, controlul si realizarea activităților de geodezie, fotogrammetrie, teledetecție, cartografie si cadastru la nivelul întregii tari. In subordinea Oficiului National de Cadastru, Geodezie si Cartografie funcționează Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie si Cadastru cu 42 de Oficii de Cadastru, Geodezie si Cartografie județene și al municipiului București.

În 2004 se înființează Agenția Naționala de Cadastru si Publicitate Imobiliara prin reorganizarea ONCGC si preluarea activității de publicitate imobiliara de la Ministerul Justiției.

Prin legea amintită precum și prin regulamentele succesive aprobate prin ordinele de directorii ONCGC și ANCPI s-au desfășurat două tipuri de activități de cadastru: sporadic, activitatea dominată și sistematic prin câteva proiecte localizate. În ambele cazuri imobilele se înregistrează în sistemul integrat de cadastru și carte funciară care cuprinde evidența tehnică, economică și juridică a imobilelor din aceeași unitate administrativ-teritorială.

Prin cadastrul sporadic se realizează înregistrarea imobilelor la solicitare de către peroane fizice și juridice în ordinea solicitării. Se realizează trei tipuri de înscriere în cartea funciară: intabularea, înscrierea provizorie și notarea Înregistrarea la cerere se face baza unei documentații tehnice cadastrale pentru prima înscriere, actualizare, de identificare a amplasamentului imobilului situat pe alt UAT decât cel în evidența căruia a fost înregistrat în cartea funciară, pentru atribuire de număr cadastral, fără înscriere în cartea funciară, dezlipire/alipire teren, apartamentare și prima înregistrare unitate individuală. Aceasta trebuie realizată pe suport analogic și digital. În aceste condiții planul cadastral al unui sector sau a unități administrativ-teritoriale va fi realizat prin cadastru sistematic. Cadastrului sporadic este o opțiune a deținătorului unui titlu real, pentru fiecare imobil in parte, ANCPI în acest caz recepționează măsurătorile și documentația integrând imobilele in sistemul național.

În cadastrul sistematic se înregistrează din oficiu in sistemul integrat de cadastru și carte funciara toate imobilele dintr-o unitate administrativ-teritoriala sau sector cadastral. In cadastru sporadic imobilele se înregistrează la cerere in sistemul integrat de cadastru și carte funciara

Legea prevede ca în cazul înregistrărilor sistematice a proprietarilor în proprietarilor in sistemul integrat de cadastru si să fie asigurate toate funcțiile cadastrului:

Funcția tehnică se realizează în baza măsurătorilor necesare realizării planului cadastral, in care sunt determinate poziția limitelor dintre imobilele învecinate pe baza realității din teren, indiferent de apartenenta imobilului la domeniul public sau privat al statului ori al unității administrativ-teritoriale sau de calitatea de proprietar, posesor ori deținător legal sau detentor precar prin orice metoda grafica, numerica, fotogrammetrica sau combinate. În acest scop se elaborează documentații cadastrale unde este precizată suprafața terenurilor si construcțiilor, rezultata din măsurători.

Funcția economică a cadastrului este asigurată prin evidențierea elementele tehnice necesare stabilirii valorilor impozabile ale imobilelor ori a impozitelor sau taxelor pentru aceste imobile.

Funcția juridica a cadastrului care are scopul înscrierii imobilelor in cartea funciara se realizează prin identificarea proprietarilor sau a posesorilor imobilelor care se înscriu în documentele tehnice cadastrale

Legea cadastrului nr. 7/1996 actualizată, la art. 11 precum și Specificațiile tehnice pentru realizarea lucrărilor de cadastru în vederea înscrierii imobilelor în cartea funciară aprobate prin Ordinul nr. 533/2016 din 05 mai 2016 a Directorului ANCPI stabilesc cadrul general al desfășurării lucrărilor de înregistrare sistematică în vederea realizării Programului Național de cadastru și carte funciară. Realizarea Programului Național este în responsabilitatea Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară cu oficiile teritoriale aferente cu colaborarea primăriilor și prefecturii prin implicarea primarului și prefectului și a aparatelor de specialitate.

Principiile pe care se desfășoară astfel de lucrări sunt gratuitatea, integralitatea, oficialitatea și înregistrarea realității din teren.

Obiectivul lucrărilor sistematice de cadastru îl constituie înregistrarea imobilelor în registrul cadastral, în planul cadastral și în cărțile funciare.

Lucrările de înregistrare sistematică se desfășoară la nivelul unității administrativ teritoriale sau a unui sector cadastral pe baza unor specificații tehnice arătate, proces în care sunt implicate autoritățile și instituțiile publice centrale și locale și persoanele fizice si juridice care dețin drepturi referitoare la imobile cu parcurgerea mai multor etape

Potrivit legii cadastrului și specificațiilor tehnice etapele lucrărilor sistematice de cadastru sunt:

– Organizarea și desfășurarea campaniei de informare publică, la nivel național și local care pentru înștiințarea instituțiilor și persoanelor fizice și juridice cu privire la începerea lucrărilor de înregistrare sistematică

– Realizarea lucrărilor premergătoare cadastrului care cuprind

a) identificarea limitelor UAT, care pot fi actualizate sau rectificate pe bază de măsurători de către o comisie numită prin ordin de prefect cu întocmirea unui proces verbal de delimitare sau se întocmește o documentație de rectificare

b) stabilirea sectoarelor cadastrale,

c) analizarea și integrarea informațiilor preluate de la OCPI, primărie sau alte instituții și autorități publice, ori din alte surse;

– Derularea lucrărilor de specialitate: realizarea interviurilor pentru identificarea amplasamentelor și a limitelor imobilelor, realizarea măsurătorilor cadastrale, identificarea deținătorilor legali ai imobilelor și colectarea actelor juridice;

– Actualizarea informațiilor culese din teren cu cele din înregistrarea sporadică și întocmirea documentelor tehnice cadastrale;

– Recepția documentelor tehnice cadastrale de către personalul de specialitate desemnat în acest scop din cadrul ANCPI

– Derularea campaniei de informare cu privire la afișarea documentelor tehnice ale cadastrului;

– Publicarea și afișarea, în condițiile legii, a documentelor tehnice cadastrale;

– Înregistrarea și soluționarea cererilor de rectificare a documentelor tehnice cadastrale publicate;

– Actualizarea documentelor tehnice ale cadastrului, în urma soluționării cererilor de rectificare și ca urmare a integrării lucrărilor sporadice înregistrate în perioada de publicare;

– Închiderea lucrărilor sistematice de cadastru, în vederea înscrierii în cartea funciară, deschiderea noilor cărți funciare și închiderea, prin ordin al directorului general al ANCPI, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, a vechilor evidențe;

– Comunicarea a extrasului de carte funciară pentru informare și a extrasului din noul plan cadastral;

– Arhivarea documentelor care stau la baza înregistrării imobilelor în sistemul integrat de cadastru și carte funciară;

– Eliberarea de către notarul public, în condițiile legii, a certificatului pentru înscrierea în cartea funciară a posesorilor ca proprietari;

Cadastrul sistematic a fost aplicat în proiecte punctuale derulate sub coordonare și controlul ANCPI. Un astfel de caz a fost proiectul CESAR (Complementing EU Support for Agricultural Restructuring Project), finanțat de banca Mondială ca o modalitate de testare a sistemului național de înregistrare sistematică a proprietăților. A avut ca obiectiv realizarea cadastrului sistematic în 91 de localități rurale din Romînia.

În vederea asigurării suportului informatic al înregistrărilor sistematice ANCPI a dezvoltat un sistem integrat de evidență a înscrierilor în Cartea Funciară E Terra realizat pe platformă GIS care asigură standardizarea datelor spațiale la nivel național și corelarea lor cu datele textuale, generând o bază de date unitară și coerentă. Prin aceasta ANCPI asigură aplicarea directivei INSPIRE a Uniunii Europene.

ANCPI a dezvoltat începând din 2008 un proiect – ROMPOS – care vine în sprijinul utilizării tehnologiei GPS care asigură poziționări precise în sistemul de referințe de coordonate european ETRS89. se bazează pe sisteme de navigație prin satelit (GNSS – Global Navigation Satellite Systems) incluzând GPS, Glonass și Galileo și pe rețeaua națională de stații permanente GNSS. Astfel ROMPOS oferă servicii DGNSS/RTK prin transfer de date prin intermediul internetului. Aceste date sunt transmise în format standardizat RTCM (Radio Technical Commission for Maritime Services) cu ajutorul tehnologiei NTRIP (Networked Transport of RTCM via Internet Protocol). Astfel serviciile de cadastru, alături de alte tehnologii precum măsurarea prin unde utilizând stații totale, ori tehnic fotogrammetrice se pretează la automatizarea lucrărilor și creșterea eficienței lucrărilor de cadastru sistematic.

7. Concluzii

Din parcurgerea textului prezentului studiu se poate constata că evoluția cadastrului pe teritoriul actual al României nu a fost liniară și uniform distribuită, lucru constatat chiar din antichitatea greco-romană. Aceasta s-a datorat evoluției istorice diferite a provinciilor locuite de români. Dar cadastrul aplicat într-o provincie istorică a influențat și celelalte provincii românești, începând cu antichitatea, sistemul românesc de unități de măsură pentru lungime și suprafață precum și practicile de împărțire a pământului își trag în bună măsură originea în sistemul roman răspândit de agrimensorii militari. Cadastrul modern din secolul al XIX-lea a influențat modernizarea societății transilvane, bucovinene și bănățene.

Cadastrul a fost în primul rând un instrument al puterii statale în gestionarea resurselor în primul rând funciare, fiind în secolul XVIII și XIX vehiculul prin care s-au realizat reformele fiscale pe principii echitabile care au dus la modernizarea statelor europene.

În contextul actual cadastrul face parte din efortul depus de statul român în restabilirea cadrului legal și instituțional privind înscrierea și garantarea dreptului de proprietate cu conlucrarea tuturor instituțiilor responsabile de introducerea și managementul acestuia. Lipsa unor reglementări uniforme și moderne în aplicarea legilor fondului funciar în efortul de de-colectivizare a țării s-au reflectat în situațiile complicate generate care îngreunează în prezent procesul de aplicare a Programului Național de Cadastru și Carte Funciară preconizat a fi implementat în perioada 2015-2023. Obiectivul este ambițios în condițiile în care până în prezent doar un procent redus de unități administrativ teritoriale au cadastrul sistematic introdus.

Din cauza sincopelor în utilizarea cadastrului dar și diferențelor dintre sistemele de cadastru între provinciile istorice dar și din lipsa de cunoaștere a cadastrului istoric din Transilvania, Banat și Bucovina nu a fost utilizat decât limitat și în situații punctuale în funcție de priceperea petenților în procesul de reconstituie a restituire a proprietăților abuziv confiscate.

Studiul sistematic al cadastrului istoric poate contribui la eficientizarea lucrărilor de cadastru sistematic, în procesul de identificarea a hotarelor localităților, a delimitării sectoarelor cadastrale, în reconstituirea limitelor și a configurației imobilelor cu limite incerte sau necunoscute. Luând cazul întocmirii dosarului de stabilire a hotarelor unităților administrativ-teritoriale sau în cazul litigiilor care presupun rectificări de hotare planurile cadastrale și dosarele întocmite cu ocazia introducerii cadastrului stabil pot fi acceptate ca documente cu valoare probatorie de către comisiile speciale și însușite și transpuse în teren de către inginerul însărcinat cu realizarea măsurătorilor. Un alt aspect care trebuie semnalat este acel al stabilirii sectoarelor cadastrale, experiența introducerii cadastrului stabil a dovedit faptul că delimitările sectoarelor cadastrale exclusiv pe limite naturale, deși a fost acceptată în principiu, nu a fost aplicată, preferându-se delimitări în funcție toponimia locală, considerată mai stabilă decât limitele naturale, care în timp se pot modifica. Astfel de situații sunt numeroase și întrucât regulamentele elaborate de către ANCPI pentru introducerea cadastrului sistematic care deși propun o standardizare a lucrărilor sunt orientative și perfectibile care se validează în aplicarea în situații concrete. De aceea considerăm că un studiu aprofundat și sistematic al experienței în introducerea cadastrului istoric, care este ancorat în realitățile românești, poate extrage principiile și metodele cele mai viabile mai stabile, care, corelate cu metodele și tehnologiile moderne pot duce la o eficiență sporită în introducerea cadastrului sistematic.

8. Bibliografie

Legislație

– Instruction zur Ausführung der zum Behufe des allgemeinen Catasters in Folge des 8. und 9. Paragraphes des Allerhöchsten Patentes vom 23. December 1817 angeordneten Landes-Vermessung Wien, 1818

Instruction zur Ausführung der zum Behufe des allgemeinen Catasters in Folge des 8. und 9. Paragraphes des Allerhöchsten Patentes vom 23. December 1817 angeordneten Landes-Vermessung Wien, 1824

– Instruction zur Ausführung der zum Behufe des allgemeinen Katasters in Folge der Allerhöchsten Patente vom 23. December 1817 und vom 20 October 1849 angeordneten Landes Vermessung.Wien. Aus der kaiserlich-königlichen Hof-und Staatsdruckerei. 1856

– Instruction fur Ausführung der in Folge -der Allerhöchsten Patente vom 23. December 1817 and vom 20. October 1849 angeordnetkn Katastral-Vermessung. Wien. Aus – der kaiserlich-königlichen Hof- und Stastsdruckerei . 1865

– Instruction für die bei Astronomisch-Trigonometrichen Landesvermessun und im Calcul Bureau K.K Militar Geografishen Institutes Angestelleten Individuen sanctioniert vom hochlöblichen H.H. Hofkriegsrathe laut rescript G,.Nr.4060,vom 22 august 1844 , Wien 1845

Utasitás az országos kataszteri felmérés végrehajtására. I. rész. Háromszögtani háromszögelés általános része és részletes felmérés. Kiadta a m. kir. Pénzügyministerium 1904. deczember hó 17-én 1.583. szám alatt kelt rendelettel. Budapest, 1910.

Eljárási utasitás a felmérési munkálatok nyilvántartásával megbízott kataszteri mérnökök számára, Budapest, 1910

– Legea nr. 93 din 13 aprilie 1933 pentru organizarea cadastrului funciar și pentru introducerea cărților funduare în Vechiul Regat și Basarabia

– Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996

– Ordin nr. 634 din 13 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind conținutul și modul de întocmire a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, publicat în M. O. 1048 din 29/12/2006;

– Ordin Nr. 700 din 9 iulie 2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară publicat în M. O, Partea I, nr. 571 din 31 iulie 2014

– Ordinul nr. 533/2016 privind aprobarea Specificațiilor tehnice de realizare a lucrărilor sistematice de cadastru în vederea înscrierii imobilelor în cartea funciară publicat în M.O., Partea I nr. 362 din 11 mai 2016.

Lucrări de specialitate

Boș Nicolae – Cadastru general, Editura All Beck, București 2003

Carl Freiherrn von Coernic, Oesterreich´s Neugestealtung 1848-1858, Stutgart und Ausburg, 1858, p.130-132

De Roger J. P. Kain,Elizabeth Baigent, The Cadastral Map in the Service of the State: A History of Property Mapping,the University Press Chicago, 1992

Gerő László: Országos földmérések az állami közigazgatás szolgálatában, Atheneum, 1934

Istoria românilor,. Daco-romanii, romanici, alogeni, vol. II, Editura enciclopedică, București, 2001,p. 46-60; Radu Florescu, Daco-romanii, Editura Meridiane

Linden Josef, Die Grundsteuerverkassung in den deutschen und italienischen Provinzen der österreichischen Monarchie, mit vorzüglicher Gerikeksichtigung des stabilen Katasters.

xxx Ministerul Agriculturii si Domeniilor – Istoric, organizare, realizari si perspective, București, 1937

Petrini Emile, La reforme agraire en Roumanie, București, 1931

Popa, Radu, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970,

Rumpler Helmut, Scharr Kurt, Ungureanu Constantin, Der Franziszeische Kataster im Kronland Bukowina Czernowitzer Kreis (1817–1865) Statistik und Katastralmappen, Böhlau Verlag Wien Köln Weimar, Wien, 2015

Studii și articole

Dumitrașcu, D., Borșan T., Oprea L. – Implementarea unui sistem informatic cadastral în vederea finalizării acțiunii de punere în posesie, Revista de Cadastru RevCAD nr. 8, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2008

Timár, G., Molnár, G., Imecs, Z., Păunescu, C. (2007), Datum and projection parameters for the

Transylvanian sheets of the 2nd and 3rd Military Surveys. Geographia Technica 2(1): 83-88

Silvaa, Maria Augusta, Stubkjærb Erik, A review of methodologies used in research on

cadastral development, în Computers, Environment and Urban Systems, nr.26 din 2002