. Analiza Eonomico Financiara

CUPRINS

ANALIZA FINANCIARĂ

CAPITOLUL 1

BAZELE ZEORETICE ALE ANALIZEI FINANCIARE

1.1. Necesitatea și utilizatorii analizei financiare

Dicționarul fiduciar financiar apărut la Paris în anul 1991 definește Analiza financiară ca fiind un studiu metodic al situației și evoluției unei întreprinderi privind structura sa financiară și rentabilitatea, pornind de la bilanț, contul de rezultat și de la toate celelalte informații oferite de întreprindere sau care pot fi obținute referitor la întreprindere și viitorul său.

Parte componentă a analizei economico-financiare, analiza financiară este inclusă în categoria analizelor cu scop special, care a apărut și s-a dezvoltat mai ales în ultimii 20 de ani și se află într-o evoluție permanentă. Printre factorii care au impus și stimulat dezvoltarea și perfecționarea analizei financiare pot fi amintiți: dezvoltarea societăților anonime pe acțiuni; creșterea rolului băncilor și instituțiilor financiare în economie.

Dacă primele analize financiare efectuate de către acționarii societăților anonime se limitau doar la verificarea unor echilibre financiare suficiente pentru asigurarea rambursării împrumuturilor acordate de bănci, indiferent de evoluția situației financiare a întreprinderii, criteriul principal de acordare a creditelor rămânea doar situația patrimonială a întreprinderii. Analiza financiară se limita doar la studiul unor rate financiare privind solvabilitatea întreprinderii.

În cazul în care se punea problema maximizării profitului sau beneficiilor nu erau vizate beneficiile contabile, deoarece conceptele economic și contabil pentru profit erau foarte diferite, iar metodele contabile conduceau la rezultate variabile în funcție de metodele de evaluare sau de amortizare folosite.

Acest mod de abordare s-a dovedit limitat, ceea ce a impus o abordare modernă a analizei financiare, care tinde să devină un sistem de tratare a informației apt să ofere managerului datele necesare adoptării deciziilor financiare. Rolul acestei discipline a crescut, în sensul că ea nu se limitează numai la date financiare, dar integrează date economice și bursiere, iar rezultatele analizei sunt integrate în modele financiare necesare elaborării previziunilor. Evoluția analizei financiare în ultimii ani este datorată mai multor cauze:

1. Tendința de concentrare a întreprinderilor a condus la dezvoltarea investițiilor de talie mare, a căror rentabilitate se întinde pe mai mulți ani, ceea ce a impus băncilor și instituțiilor financiare elaborarea și folosirea unor metode de analiză mai perfecționate în vederea acordării sau refuzului unor credite.

2. Imposibilitatea băncilor de a cere garanții pentru a-și acoperi riscul de non-plată le-a obligat să pună la punct analize ale riscului economic și financiar, deoarece noțiunea de lichiditate a devenit insuficientă pentru angajamentele pe termen lung.

3. Dezvoltarea mijloacelor moderne de finanțare a impus aprofundarea studiului echilibrelor financiare și a costului capitalului, indiferent de proveniența lui.

4. Constrângerile politicii creditului, ratele înalte ale dobânzii, inflația, variațiile cursului de schimb au acutizat problemele financiare ale întreprinderii.

5. Dezvoltarea internațională a societăților a condus la căutarea unor tehnici adaptate pentru efectuarea de comparații între situațiile financiare și contabile ale diferitelor țări.

Evoluția analizei financiare vizează adaptarea obiectivelor sale cerințelor diverșilor utilizatori în funcție de aspectele specifice domeniului de interes.

Principalii utilizatori ai analizei situațiilor financiare sunt: gestionarii, acționarii actuali si potențiali, creditorii, personalul întreprinderii, organele fiscale, analiștii financiari. Aceste categorii de utilizatori pot adopta decizii privind: gestiunea întreprinderii, cumpărarea sau vânzarea de titluri, acordarea sau refuzul unui credit, achiziția totală sau parțială a întreprinderii.

Finalitatea analizei financiare se concretizează în diagnosticuli financiar, parte distinctă a diagnosticului economico-financiar, orientată în special spre funcțiunea financiar-contabilă a întreprinderii. Efectuată în interiorul întreprinderii – analiza internă – sau din exterior de către organisme specializate, financiar-bancare, sau de specialiști independenți (analiști financiari) – analiza externă – conduce la diagnosticul financiar intern sau extern, cu obiective specifice diverșilor utilizatori.

1) Analiza financiară și gestionarii: Analiza financiară efectuată în interiorul întreprinderii de către serviciile financiare este o analiză internă care vizează aspectele susceptibile de a-i ameliora gestiunea și rezultatul. Ea are la bază date care permit efectuarea unor studii de finețe, având mai multe obiective:

a) Periodic se pot face aprecieri asupra gestiunii întreprinderii, prin urmărirea echilibrelor financiare, a rentabilității, solvabilității și riscului financiar.

b) Pe această bază, se vor orienta deciziile de investiții, de finanțare, de distribuire a dividendelor, elaborându-se previziuni financiare privind investițiile, cheltuielile financiare, trezoreria în pregătirea viitorului întreprinderii.

c) Efectuarea controlului de gestiune pe baza analizei interne.

d) Diagnosticul financiar intern degajat de analiza financiară este fundamental pentru gestionari (manageri), clarificând nu numai politica financiară, ci și politica economică generală a întreprinderii care motivează comportamentul actualilor și potențialilor parteneri sau concurenți.

2) Analiza financiară și investitorii: Acționarii – particulari sau întreprinderi – sunt direct interesați în creșterea valorii întreprinderii, deoarece ei investesc capitaluri supuse la riscuri. Remunerarea acționarilor este constituită prin dividende și plus-valoarea așteptată de întreprindere. În concepția unor autori (F. Modigliani și M.H.Miller), valoarea acțiunilor este dependentă de profit, independent de dividende, în timp ce alți autori (M.Gordon, E.Shapiro) consideră că aceasta este egală cu valoarea actuală a fluxurilor dividendelor estimate.

În practică, investitorii procedează la o evaluare a rentabilității sperate de întreprindere, fiind interesați atât în perspectiva câștigurilor viitoare (beneficiul pe acțiune și plus-valoarea în capital), cât și în rentabilitatea imediată prin studiul politicii dividendelor și al riscului în vederea orientării spre titlurile avantajoase.

Acționarii actuali și cei potențiali urmăresc sectorul de activitate al întreprinderii și locul pe care aceasta îl ocupă aici, fiind interesați în îndatorarea acesteia, capacitatea de autofinanțare și rentabilitatea investițiilor.

3) Analiza financiară și creditorii: Dacă analiza financiară s-a dezvoltat rapid în bănci interesate în capacitatea de rambursare a împrumuturilor acordate clienților lor, aceasta se utilizează și de către întreprinderile care consimt să ofere împrumuturi sau avansuri altor întreprinderi, sau care vând pe credit. Analiza diferă după cum este vorba de împrumuturi pe termen scurt sau pe termen lung.

a) Pe termen scurt, creditorii sunt interesați de lichiditatea întreprinderii, adică de capacitatea acesteia de face față scadențelor pe termen scurt, dar nu rămân indiferenți la echilibrul financiar pe termen lung, fiind interesați de mărimea fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment.

b) Pe termen lung, creditorii (obligatarii, organismele specializate, băncile) trebuie să se asigure de solvabilitatea și rentabilitatea întreprinderii, de care depinde plata dobânzilor și rambursarea datoriilor. Ei sunt interesați de mărimea datoriilor, posibilitatea de rambursare, capacitatea de autofinanțare a întreprinderii, precum și de rentabilitatea și utilitatea împrumutului acordat.

c) Pe termen scurt și pe termen lung, creditorii sunt interesați de structura financiară a întreprinderii care exprimă gradul de risc prin levierul financiar (raportul datorii-capitaluri proprii).

4) Analiza financiară și partenerii de afaceri: Furnizorii și alți creditori comerciali, interesați în inițierea și continuarea relațiilor comerciale și acordarea de facilități, vizează solvabilitatea întreprinderii, clienții interesați în colaborarea pe termen lung vizează evaluarea continuității întreprinderii.

5) Analiza financiară și personalul întreprinderii: Prin salariile plătite întreprinderea constituie uneori unica sursă de venit a personalului angajat. Mai mult, regimul de participare a salariaților la profit permite acestuia perspectiva de a participa la beneficii în condițiile legislației în vigoare. Aceasta creează interesul salariaților privind rentabilitatea pe termen scurt, dar și păstrarea locurilor de muncă prin echilibrul financiar pe termen lung, care să asigure perenitatea întreprinderii și evitarea riscului de faliment.

6) Analiza financiară și administrația fiscală: Administrația fiscală trebuie să se asigure de achitarea cu regularitate a diverselor impozite și de conformitatea anumitor operațiuni cu legislația în vigoare, cum ar fi de exemplu politica în domeniul amortismentelor.

7) Analiza financiară și analistul financiar: Acționarii individuali ai marilor întreprinderi recurg la intermediari specializați – analiști financiari – care studiază informațiile economice și financiare, țin legătura cu serviciile financiare ale întreprinderilor pentru a descoperi perspectivele de dezvoltare și a le evalua acțiunile pe piața financiară. Acești specialiști independenți interpretează obiectiv documentele, punând la dispoziția celor interesați rezultatele analizei externe pe care au efectuat-o, evidențiind în special aspectele legate de rentabilitate și riscuri, care conferă semnificație noțiunii de echilibru financiar.

Din aprecierea analistului financiar va decurge atracția terților pentru relații comerciale sau plasamente către întreprinderile studiate.

1.2. Relația analiză financiară – gestiune financiară

Conform definiției date de Dicționarul fiduciar financiar francez, Gestiunea financiară a întreprinderii (sau grupului de întreprinderi) constituie ansamblul de decizii și activități care asigură reglarea fluxurilor financiare ale întreprinderii, ceea ce implică: procurarea fondurilor necesare activității la cel mai mic cost fără a-i afecta echilibrul financiar și asigurarea unui control constant al utilizării corecte și eficiente a fondurilor, ca principala restricție a rentabilității.

Cu alte cuvinte, gestiunea financiară urmărește adaptarea în fiecare moment a resurselor și utilizărilor de fonduri, ținând seama de funcțiunea industrială și comercială a întreprinderii, de situația sa particulară și de evoluția conjuncturii economice.

Domeniul de acțiune al gestiunii financiare este foarte vast și vizează mai ales operațiuni financiare: stabilirea bugetelor de trezorerie, procurarea creditelor pe termen scurt, gestiunea încasărilor la termen, situația finanțării și autofinanțării.

Oiectivele gestiunii financiare, adesea contradictorii, situiază pe primul loc securitatea întreprinderii, nu numai solvabilitatea, respectiv, capacitatea de a face față scadențelor, dar și flexibilitatea, adică o structură financiară care să lase suficientă suplețe gestiunii, furnizându-i fondurile necesare exploatării curente, cu riscurile aferente.

Pe de altă parte, rentabilitatea întreprinderii poate crește prin reducerea dobânzilor și a altor cheltuieli bancare și prin optimizarea utilizării capitalurilor proprii. Aceste obiective la fel de prioritare trebuie analizate în vederea găsirii unui compromis optim în fiecare moment corespunzător strategiei generale a întreprinderii.

Analiza financiară, ca studiul metodic ce folosește instrumente și mijloace specifice entru aprecierea situației financiare a întreprinderii în vederea adoptării unor decizii coerente de gestiune, urmărește diagnosticarea situației financiare pentru fundamentarea politicii economico-financiare și a strategiei întreprinderii. Astfel, analiza financiară poate fi . Astfel, analiza financiară poate fi considerată ca prima fază a gestiunii financiare, fiind necesară în studiul echilibrului financiar, al rezultatelor întreprinderii, în evaluarea rentabilității și riscurilor, în studiul fluxurilor financiare, în studiul proiectelor de investiții și în elaborarea prognozelor.

Pe baza rezultatelor analizei financiare se pot adopta decizii financiare, atât în cadrul gestiunii financiare pe termen lung (deciziile privind investițiile, finanțarea și repartizarea profitului), cât și în cadrul gestiunii financiare pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea trezoreriei și a ciclului de exploatare).

Primatul analizei financiare în gestiunea financiară și exercitarea controlului de gestiune poate fi ilustrat prin relația de feed-back în triada:

Analiză financiară Decizii financiare Control de gestiune

În prezent câmpul de studiu al analizei financiare s-a extins considerabil, aceasta integrând studiul mediului întreprinderii, prin analiza tendințelor evoluției sectorului și a domeniului concurențial.

Utilizată într-o optică de investiții bursiere, analiza financiară servește la evaluarea întreprinderii pe baza beneficiilor previzionale, pe baza capitalizării bursiere, ceea ce presupune acordarea unei valori întreprinderii, care va servi gestionarilor de portofolii fiind obligatorie în cazul întreprinderilor cotate la bursă.

În condițiile sporirii complexității actului decizional, analiza financiară este tot mai mult considerată ca un demers al diagnosticului global strategic, în care trebuie să se introducă elemente suplimentare privind mediul economic și social, precum și elemente de ecologie.

1.3. Diagnosticul financiar – instrument al analizei financiare

Analiza financiară folosește instrumente și mijloace specifice adaptate scopului urmărit și conduce la diagnosticul financiar; parte a diagnosticului economico-financiar, alături de diagnosticul contabil, fiind orientat în special spre rentabilitatea și riscurile întreprinderii.

Termenul “diagnostic”, preluat din grecescul “diagnostikos” (apt de a cunoaște) și împrumutat din practica medicinei, este un demers care vizează recunoașterea anumitor boli după simptomele lor, în vederea descoperirii cauzelor și instituirii terapiei necesare vindecării. În acest scop se parcurg trei etape:

I. Cercetarea simptomelor cu ajutorul tuturor mijloacelor de investigare.

II. Identificarea unei afecțiuni , ceea ce corespunde diagnosticului propriu zis.

III. Enunțarea unui pronostic și recomandarea unei terapeutici adecvate.

Diagnosticul financiar, elaborat pe baza analizei financiare, procedează în același mod, având câteva obiective generale:

1) Evidențierea disfuncționalităților sau elementelor nefavorabile în situația financiară și a performanțelor întreprinderii;

2) Identificarea cauzelor dificultăților prezente sau viitoare ale întreprinderii;

3) Prezentarea perspectivelor de evoluție a întreprinderii și propunerea unor acțiuni de întreprins pentru ameliorarea sau redresarea situației.

Diagnosticul financiar presupune așa dar unele judecăți asupra sănătății financiare a întreprinderii, punctele forte și punctele slabe ale gestiunii financiare, prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente și viitoare ce decurg din situația financiară și soluțiile pentru diminuarea riscurilor și îmbunătățirea rezultatelor.

Obiectivele diagnosticului financiar sunt subordonate intereselor utilizatorilor, rolul analizei financiare fiind adaptat tipului de diagnostic.

Obiectivele diagnosticului financiar interior vizează punctul de vedere al acționarilor și al participanților la viața întreprinderii (angajați și manageri). Astfel, diagnosticul financiar necesar managerului întreprinderii vizează răspunsul la patru întrebări esențiale privind:

1) Creșterea: cum s-a desfășurat activitatea întreprinderii în perioada examinată și care a fost ritmul creșterii acesteia în raport cu ritmul sectorului.

2) Rentabilitatea: dacă rezultatele obținute sunt pe măsura mijloacelor folosite și dacă creșterea a fost însoțită de o rentabilitate suficientă.

3) Echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii și dacă aceasta este echilibrată, în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil.

4) Riscurile: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate și dacă există un risc de faliment crescut sau nu.

Dacă se urmărește creșterea se verifică dacă întreprinderea are suficiente resurse pentru investiții și un necesar de fond de rulment pentru activitatea curentă fără riscul de a dezechilibra structurile financiare. De asemenea, se verifică dacă întreprinderea are o rentabilitate suficientă pentru a face față creșterii, ceea ce impune compararea rezultatelor obținute cu mijloacele folosite.

Cunoașterea rezultatelor și a modului în care s-au format și repartizat ele între partenerii interni și externi ai întreprinderii permite evaluarea performanțelor întreprinderii, care se reflectă în echilibrul financiar. Aici se urmărește în primul rând dacă structurile financiare ale întreprinderii sunt echilibrate, în sensul aptitudinii întreprinderii de a face față angajamentelor pe termen scurt și lung, ceea ce impune examinarea solvabilității și lichidității întreprinderii.

În al doilea rând, interesează modul în care este finanțată întreprinderea, ceea ce impune cunoașterea structurii capitalului prin ponderea capitalului propriu și a datoriilor. Din compararea rezultatelor obținute cu capitalurile utilizate apare rentabilitatea economică rentabilitatea financiară de care se leagă riscurile.

În al treilea rând, trebuie să se vadă dacă în cursul evoluției sale întreprinderea a știut să-și mențină echilibrul financiar, ceea ce impune studierea fluxurilor financiare în timpul unuia sau mai multor exerciții. Aici interesează care au fost în această perioadă utilizările noi ale întreprinderii (investiții corporale, necorporale, financiare, rambursarea împrumuturilor) și de ce noi resurse a dispus întreprinderea în aceeași perioadă (autofnanțare sau credite).

Pentru a caracteriza comportamentul financiar al întreprinderii în finanțarea creșterii este necesar să se stabilească tablouri plurianuale de fluxuri financiare, continuând cu introducerea elementelor de analiză strategică, pentru a prevedea evoluția structurilor financiare.

Rolul analizei financiare în atingerea obiectivelor diagnosticului financiar exterior necesar diverșilor utilizatori se prezintă astfel:

Analiza financiară condusă în vederea diagnosticului financiar parcurge mai multe etape succesive complementare:

I. Prima etapă: Analiza creșterii întreprinderii

În această etapă se caută mai întâi să se auditeze funcțiunea de exploatare a întreprinderii, independent de funcțiunea financiară, în trei timpi succesivi:

1) Evoluția activității: cifra de afaceri, producția exercițiului, valoarea adăugată, marja comercială și a elementelor componente, cu următoarele precizări:

a) O creștere mai mare a producției exercițiului comparativ cu cifra de afaceri reflectă un transfer de dificultăți asupra exercițiilor următoare (stocuri costisitoare și generatoare de depreciere);

b) Producția imobilizată ascunde adesea o sub-activitate, supra-evaluarea ei dă o imagine eronată asupra rezultatului.

2) Mijloacele puse în operă: personalul; capitalul economic.

3) Rezultatele obținute: Excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul brut și net al exercițiului.

Această etapă este completată prin examinarea rezultatului altor funcțiuni (financiară, comercială).

II. Etapa a doua: Analiza rentabilității

Examinarea rezultatelor în sine nu este suficientă; numai din confruntarea rezultatelor cu mijloacele utilizate rezultă rentabilitatea pe baza căreia se poate aprecia eficiența și competitivitatea exploatării și a altor funcțiuni:

1) Marjele brute și nete de rentabilitate;

2) Ratele de rentabilitate economică și financiară.

III. Etapa a treia: Echilibrul structurilor și strategia financiară

Creșterea este o sursă de dezechilibre; fluxurile de operațiuni se vor acumula în timpul diferitelor cicluri care caracterizează viața întreprinderii, iar acumularea de fluxuri se efectuează mai mult sau mai puțin armonios, ceea ce impune aprecierea nivelului echilibrului financiar:

1) Analiza capitalului angajat și efectul de levier;

2) Determinarea independenței financiare;

3) Acoperirea capitalurilor investite;

4) Determinarea trezoreriei disponibile pentru investiții, finanțarea investițiilor

IV. Etapa a patra: Aprecierea și evaluarea riscurilor

Natura creșterii întreprinderii, nivelul rentabilității, dezechilibrele acumulate produc un ansamblu de riscuri, dintre care, unele anunță falimentul iar altele, fragilitatea întreprinderii, ceea ce impune următoarele:

1) Analiza riscului economic;

2) Analiza riscului financiar;

3) Analiza riscului de faliment.

Sinteza diagnosticului financiar vizează: punctele forte și punctele slabe.

În concluzie, diagnosticul financiar este orientat spre utilizatori și vizează măsurarea rentabilității capitalurilor investite și a riscurilor, condițiile de realizare a echilibrelor financiare și autonomia, urmând decizii majore: întreprinderea își întrerupe activitatea, își redefinește strategia sau politica pe termen scurt.

Un bun diagnostic financiar permite o mai bună alocare a resurselor, pe baza lui i se poate acorda sau refuza întreprinderii un credit, iar investitorul îl poate folosi pentru a lua decizii de cumpărare sau de vânzare a acțiunilor.

1.4. Sursele de date și informații ale analizei financiare

O analiză financiară efectuată în scopul realizării unui diagnostic financiar, care să permită adoptarea unor decizii și stabilirea unor previziuni financiare se bazează în primul rând pe de date și informații provenite din situațiile financiare ale întreprinderii, dar nu se poate limita doar la acestea. Ea trebuie să înceapă prin adunarea mai multor informații:

a) Informații generale pe plan economic, fiscal și monetar;

b) Informații asupra sectorului de care aparține întreprinderea;

c) Informații de ordin juridic și economic asupra întreprinderii.

Informațiile generale privesc conjunctura economică – situația generală a economiei la un moment dat, știut fiind că rezultatele întreprinderii sunt influențate de conjunctura favorabilă sau nefavorabilă: expansiunea (recesiunea) economică generală pot determina creșterea (reducerea) activității, a beneficiului și a cursului acțiunilor la bursă.

Informațiile sectoriale specifice activității întreprinderii se referă la: natura produselor, procesele tehnologice utilizate, structura de producție, care au incidență asupra rentabilității, rotației stocurilor, mijloacelor de finanțare.

Informațiile privind întreprinderea sunt diverse; unele sunt obligatorii și publice, altele sunt date numai cu ocazia analizelor interne sau externe întreprinse periodic sau la cerere.

Analiza financiară nu poate pleca decât de la documentele reprezentative ale imaginii fidele a întreprinderii prezentată partenerilor interni și externi:

1) Partenerii interni:

a) Managerii, al căror obiectiv este asigurarea rentabilității capitalurilor investite și a perenității întreprinderii, prin menținerea și creșterea mijloacelor de producție.

b) Salariații, dimensiunea umană a productivității și a supraviețuirii întreprinderii, sunt interesați de stabilitatea și profitbilitatea întreprinderii.

2) Partenerii externi:

a) Investitorii (acționarii) actuali sau potențiali, care doresc să-și minimizeze riscurile și să-și rentabilizeze capitalurile, sunt interesați în evaluarea corelației risc-beneficiu. Cunoștințele de care dispun aceștia depind de poziția lor față de întreprindere: dacă ei lucrează în întreprindere sau dețin o participare însemnată, diagnosticul va fi mai bogat decât dacă ei cunosc doar simple date publicate.

b) Instituțiile financiare, precum băncile și alte organisme de creditare, doresc să-și recupereze și să-și rentabilizeze fondurile pe care le-au încredințat întreprinderii, fiind interesați de indicatorii de performanță, de riscurile financiare și de capacitatea de rambursare a acesteia.

c) Furnizorii și alți creditori comerciali sunt interesați în evalurea solvabilității pentru continuarea și dezvoltarea relațiilor comerciale.

d) Clienții sunt interesați în evaluarea continuității activității întreprinderii pentru colaborări pe termen lung.

e) Statul este dublu interesat pentru prezentarea fidelă a patrimoniului, a rezultatului și a situației financiare a întreprinderii, deoarece trebuie să opereze prelevări și să verse printr-un fel de impozit negativ subvenții și ajutoare sociale sau fiscale directe, care sunt considerate drept surse de finanțare.

Imaginea fidelă a patrimoniului unei întreprinderi este asigurată de contabilitatea generală, care oferă informațiile necesare analizei financiare prin documente de sinteză (conturi anuale) – Situațiile financiare anuale – ce se bazează pe un suport ce răspunde exigențelor reglementărilor românești armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. și cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS 1), O.M.F.P. 1752/2005, care cuprinde următoarele documente egale ca importnță:

Bilanțul;

Contul de profit și pierdere;

Situația modificării capitalurilor proprii;

Situația fluxurilor de trezorerie (numerar);

Politici contabile și note explicative.

Obiectivul situațiilor financiare este furnizarea de informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii în exercițiul financiar încheiat și se prezintă în raportul anual, alături de raportul administratorilor și raportul auditorilor financiari (cenzorilor).

Informația contabilă oferită de aceste documente este adaptată și prelucrată în cadrul analizei financiare în funcție de obiectivele vizate, trebuind să fie inteligibile, relevante, credibile, comparabile, complete și să asigure eficiența necesară printr-un raport cost-beneficiu optim utilizatorilor.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză care “fotografiază”, la un moment dat, situația patrimonială și financiară a unei întreprinderi. El redă, sub formă de tabel sau în listă, ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea la o anumită dată, ca și utilizările acestora la aceeași dată, indicând rezultatul pe care l-a obținut întreprinderea în cursul exercițiului financiar.

Din bilanț se desprinde originea și folosirea fondurilor de care dispune întreprinderea: originea fondurilor o constituie capitalurile proprii (ce aparțin acționarilor și asociaților, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli) și datoriile (de exploatare, financiare) și sunt cuprinse în pasivul bilanțului.

Utilizările fondurilor puse la dispoziția întreprinderii, cu titlu durabil sau activ imobilizat, și utilizările cu titlu provizoriu și ciclic, sau activ circulant, sunt prezentate în activul bilanțului.

Bilanțul reflectă poziția financiară a întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului, oferind informații esențiale despre capacitatea acesteia de a degaja fluxuri viitoare de numerar și echivalente de numerar și despre necesitățile viitoare de resurse.

Spre deosebire de bilanț care înregistrează stocurile în sens larg, respectiv, cantitățile acumulate de bunuri, creanțe, titluri și datorii la un moment dat, contul de profit și pierdere traduce activitatea întreprinderii în termeni de flux.

El înregistrează în credit totalul de bunuri, servicii sau monedă care intră ca venituri (fluxul de intrări), iar în debit, bunurile, serviciile, moneda care ies ca și cheltuieli (fluxul de ieșiri).

Contul de rezultat regrupează, sub formă de tabel sau în listă, cheltuielile și veniturile exercițiului structurate pe categorii (exploatare, financiare, extraordinare), astfel încât permite determinarea ca sold a rezultatelor (profitul sau pierderea) pe tipuri de activități.

Altfel spus, contul de profit și pierdere reflectă performanța întreprinderii, respectiv, capacitatea de a genera profit, care se exprimă prin aptitudinea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli ale perioadei), permițând să se stabilească gradul de eficiență în utilizarea de noi resurse.

În scopul efectuării unor comparații în timp, prezentarea sub formă de tabel sau în listă a contului de rezultat ca și a bilanțului trebuie să fie identică de la un exercițiu la altul. Formatul obligatoriu de prezentare a conturile anuale cerut de reglementările contabile românești armonizate prevede structura verticală a bilanțului și a contului de profit și pierderi după natură, fără să fie însă restrictivă.

Bilanțul și contul de profit și pierdere sunt considerate cele mai importante documente de raportare financiară, bilanțul ocupând locul central în economiile bazate pe implicarea majoră a statului, iar contul de rezultat fiind preferat în economiile finanțate prin contribuția capitalului privat.

Situația modificării capitalurilor proprii prezintă detaliat toate variațiile pe care le-au suferit capitalurile proprii între momentul de început și cel de sfârșit al exercițiului financiar, permițând analiza capacității de menținere a capitalului și a rezultatului final (profitul sau pierderea).

Situația fluxurilor de numerar oferă informații despre capacitatea întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar din activitatea de exploatare și din activitatea investițională și modul de utilizare a acestora.

Notele explicative și politicile contabile prezintă informații despre bazele de întocmire a situațiilor financiare și politicile contabile adoptate, completează și detaliază toate informațiile prezentate în celelalte documente de raportare financiară și prezintă, narativ sau prin tabele de analiză, situații și indicatori care nu sunt prezentate în altă parte.

Notele explicative, în număr de 10, trebuie prezentate sistematic, trebuind să cuprindă informații detaliate care să servescă analizei ulterioare, și împreună cu celelalte documente de sinteză să ofere, conform Planului Contabil General, imaginea fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatului întreprinderii în exercițiul financiar încheiat.

Situațiile financiare anuale utilizate în diagnosticul financiar oferă date și informații pentru două abordări specifice:

1) Analiza-diagnostic a performanțelor și riscurilor pe baza contului de rezultat;

2) Analiza-diagnostic a situației financiare pe baza bilanțului.

1.5. Metodele și procedeele analizei financiare

Analiza financiară, ca studiu sistematic și metodic al informațiilor contabile și financiare privind întreprinderea pentru a-i cunoaște situația financiară și a-i înțelege evoluția, folosește, în cadrul metodologiei generale prezentate în capitolul I, o serie de instrumente și mijloace specifice adaptate scopului urmărit de utilizatorul intern sau extern al diagnosticului financiar.

Dacă, inițial, analiza financiară desemna doar metodele de examinare a documentelor contabile care vizau elaborarea tablourilor de reclasament a contului de rezultate și a bilanțului, în prezent cîmpul de studiu al analizei s-a extins considerabil, ceea ce a impus diversificarea metodelor și procedeelor utilizate în scopul atingerii obiectivelor.

Deosebirea dintre diferite tipuri de necesități financiare ale întreprinderii a favorizat progresul metodelor de analiză financiară. În acest sens, noțiunea de echilibru financiar nu are același conținut în analiza tradițională bazată pe bilanțul financiar, în analiza funcțională bazată pe bilanțul funcțional, sau în analiza prin fluxuri, care completează metodele tradiționale, fără însă a le eclipsa total.

Printre metodele analizei financiare tradiționale amintim:

Compararea situațiilor financiare

Compararea constituie prima treaptă a metodei a analizei economice, frecvent aplicată în analiza financiară care permite utilizatorilor să compare informațiile din conturile anuale în timp pentru a extrage tendința privind poziția financiară și performanțele întreprinderii, precum și în spațiu cu unități similare.

Compararea bilanțului la sfârșit de perioadă cu bilanțul la început de periodă permite determinarea modificării poziției financiare a întreprinderii în cursul exercițiului. Comparațiile în timp pe mai mulți ani permit evidențierea trendului indicatorilor și stau la baza previziunilor financiare, ceea ce necesită date și informații provenite din 3 – 5 conturi anuale succesive.

Comparațiile în spațiu, între întreprinderi din același sector permit întreprinderii de a se situa mai bine în cadrul sectorului și de a-și cunoaște forțele și slăbiciunile în raport cu concurenții.

Analizele comparative în timp pun în evidență abaterea indicatorilor față de un criteriu de referință, ale căror cauze trebuie cunoscute, ceea ce impune efecturea unor analize factoriale și structurale. În acest scop, se utilizeză procedee de cuantificare a influenței factorilor (substituția în lanț, metoda balanțieră, metoda soldului, ș.a), prezentate detaliat în capitolul I.

Metoda de analiză prin rate (Ratios)

În analiza financiară termenul englezesc Ratio, de origine latină (Ratus = calculat, socotit), este sinonim cu: coeficient, raport, procent, rată și desemnează un raport economic sau financiar semnificativ între două mărimi absolute care reprezintă două posturi sau grupe de posturi din bilanț, din contul de rezultat, sau din bilanț și din contul de rezultat.

Raportul poate fi exprimat în procente, în număr de zile sau ani, sau sub formă de coeficient, fiind utilizat în scopul obținerii unor informații mai semnificative decât le pot oferi valorile absolute ale mărimilor contabile sau datele extracontabile. Evident că nu pot fi raportate decât mărimi ce au relații între ele pentru a obține o rată semnificativă.

După elementele care se compară, aceste rate pot informa analistul financiar asupra a numeroase aspecte ale întreprinderii pe care dorește să le evidențieze: rentabilitatea, independența financiară, rotația activelor, ș.a.

Metoda de analiză prin rate a apărut în analiza financiară de peste 20 de ani și ea prezintă avantajul că permite analistului financiar să urmărească progresul întreprinderii și să prezinte imaginea acesteia utilizatorilor. Este însă vorba de o viziune a posteriori. Ca urmare, a avea rate bune la închiderea exercițiului nu implică neapărat un viitor favorabil pentru întreprindere.

Metoda de analiză prin rate trebuie utilizată cu prudență, aceasta oferind de multe ori doar un fragment al unor informații necesare pentru o decizie financiară. Rareori o rată luată izolat este semnificativă prin ea însăși, nefiind suficientă pentru a caracteriza o întreprindere. Numai o baterie de rate urmărite în dinamică pe mai mulți ani și comparate cu întreprinderi similare, sau cu valori standard pot îmbogăți informațiile necesare deciziilor financiare.

Obiectivul fundamental al metodei ratelor vizând cunoașterea cât mai bună a întreprinderii și evaluarea cât mai reală a performanțelor și dificultăților sale, utilizarea corectă a acesteia impune respectarea câtorva cerințe de bază:

1) Asigurarea comparabilității elementelor raportului prin evaluarea lor în aceleași unități.

2) Folosirea în calcul a unor mărimi semnificative și coerente, între care trebuie să existe relații directe;

3) Compararea ratelor în timp, spațiu, sau cu valori standard.

Practica utilizării metodei ratelor a devenit curentă în domeniul financiar, dar este frecventă și în alte domenii (tehnic, comercial, fiscal) și vizează în general dinamica indicatorilor (prin indici cu bază fixă sau cu bază în lanț) sau structura lor, alături de ratele financiare de rotație, rentabilitate, finanțare, ș.a.

Opiniile privind structura unei baterii de rate diferă în funcție de organismul specializat care le elaborează, dar acestea vizează în general: activitatea și randamentul întreprinderii, marjele și rentabilitatea, investițiile și finanțarea; structura financiară și riscurile.

Centrala Bilanțurilor din Banca Franței editează anual norme cuprinzând baterii care cuprind următoarele rate:

1) Rate de analiză a factorilor de producție;

2) Rate de gestiune și de rentabilitate;

3) Rate de exploatare;

4) Rate financiare.

Potrivit reglementărilor contabile românești armonizate întreprinderile trebuie să raporteze în Nota explicativă 9 Principalii indicatori economico-financiari următorii indicatori sub forma unei baterii de rate:

I. Indicatori de lichiditate:

1) Lichiditatea generală (Lg);

2) Lichiditatea imediată (Li).

II. Indicatori de risc:

1) Gradul de îndatorare (Gd);

2) Acoperirea dobânzilor (Ad).

III. Indicatori de activitate:

1) Viteza de rotație a stocurilor (Ns);

2) Număr de zile de stocare (Ds);

3) Viteza de rotație a debitelor clienți (Dc);

4) Viteza de rotație a creditelor furnizori (Df);

5) Viteza de rotație a activelor imobilizate (Nai);

6) Viteza de rotație a activelor totale (Na).

IV. Indicatori de profitabilitate:

1) Rentabilitatea capitalului angajat (Re);

2) Marja brută din vânzări (Rv).

Bateria de rate de mai sus cuprinde indicatori reprezentativi ce servesc în următoarele scopuri:

1) Măsurarea performanțelor (activitatea, randamentul, rezultatele), consecințele deciziilor în materie de investiții și de finanțare, structura financiară;

2) Efectuarea de comparații în timp pentru a studia evoluția situației financiare;

3) Situarea întreprinderii în mediul său profesional, prin compararea propriilor rate cu ratele medii ale întreprinderilor similare.

Metoda analizelor specifice

În funcție de scopul urmărit, analiza financiară poate utiliza o serie de metode specifice adaptate anumitor situații: studiul lichidității-solvabilității, analiza rentabilității și riscului, analiza activității (gestiunii) întreprinderii, analiza structurii financiare (calculul levierelor), lanțurile de rate, analiza de fluxuri, analiza discriminantă, scoringul (riscul de faliment) ș.a.

Utilizarea instrumentului informatic

Efectuarea analizei financiare în diferite scopuri este facilitată de accesul și utilizarea instrumentului informatic în mai multe direcții:

1) Stocarea datelor;

2) Calculul ratelor;

3) Determinarea echilibrelor financiare;

4) Elaborarea proiecțiilor și previziunilor privind situația financiară;

5) Efectuarea analizelor de sensibilitate și a simulărilor.

Atingerea obiectivelor analizei financiare în vederea elaborării diagnosticului financiar care vizează în special performanțele (rentabilitatea) și riscurile impune efectuarea unor analize complexe –structurale și factoriale- prin utilizarea combinată a mai multor procedee și tehnici de analiză multicriterială și multifactorială.

1.6. Etapele analizei financiare

Efecturea unei analize financiare ample care să conducă la un diagnostic financiar complet presupune parcurgerea mai multor etape:

1) Etapa preliminară

Pentru a avea o primă reprezentare schematică a întreprinderii se vor prezenta informații privind: sectorul de activitate; evoluția cifrei de afaceri în ultimii 4-5 ani; rentabilitatea (rata creșterii beneficiului brut și net, rata rentabilității capitalurilor investite și a capitalurilor proprii) riscurile, îndatorarea totală și datoriilor pe termen scurt în pasivul bilanțului, ș.a.

2) Examinarea situației financiare

Aceasta presupune următoarele:

a) Analiza contului de rezultat, care pune în evidență solduri semnificative privind activitatea economică și rentabilitatea (Cascada SIG).

Pornind de la aceste solduri se poate examina structura costurilor și evoluția lor, cu reflectarea în costuri a consumului de resurse.

b) Analiza bilanțului financiar și funcțional, care vizează evoluția structurii financiare, situația echilibrelor financiare și a rentabilității capitalurilor.

c) Studiul tabloului de finanțare sau al fluxurilor de numerar (trezorerie).

Acesta constituie un examen al politicii de investiții, de finanțare și de distribuire a profitului net, care permite o analiza dinamică a fluxurilor financiare și a fluxurilor de trezorerie.

3) Formularea diagnosticului financiar

În sinteză se vor prezenta punctele tari și punctele slabe, așa cum au rezultat din analiza efectuată.

Rezultatele analizei financiare vor fi valorificate diferit, în funcție de utilizator, dar în general, se va căuta răspuns la întrebări de natură financiară, economică, fiscală, juridică. O atenție specială se va acorda aspectelor de natură financiară, cum ar fi cererea de credite pe termen scurt și lung, achiziția de acțiuni, emiterea de noi acțiuni, noi investiții, sau din contra, dezinvestirea.

Rezultatele analizei financiare se vor utiliza pentru formularea de ipoteze care trebuie să se bazeze pe informații economice, financiare, monetare diverse

CAPITOLUL 2

ANALIZA RENTABILITĂȚII

PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE

2.1. Rentabilitatea – criteriu de performanță

Rentabilitatea este categoria economică prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit, ceea ce reflectă performanța acesteia. Obiectivul major al întreprinderii este atât mărirea averii participanților la viața întreprinderii (acționari, salariați, creditori, stat), cât și creșterea valorii sale, pentru asigurarea propriei dezvoltări. Realizarea acestui obiectiv este condiționată de desfășurarea unei activități rentabile, care să permită remunerarea factorilor de producție și a capitalurilor utilizate, indiferent de proveniență.

Orice afacere implică o investiție care are drept consecință rezultatul așteptat de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se pot forma noi surse disponibile pentru alte investiții în diverse scopuri: stimularea partenerilor, asigurarea propriei dezvoltări, crearea de rezerve. Rentabilitatea unei afaceri rezultă din comensurarea efectelor concretizate în venituri cu eforturile depuse reflectate în cheltuielile aferente.

După modul în care se realizează comparația între efecte și eforturi în analiza rentabilității se utilizează două serii de indicatori de evaluare: în mărimi absolute și în mărimi relative. Indicatorii în mărimi absolute se obțin ca marje, (diferențe) între venituri și cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obțin ca rate (rapoarte) între rezultate și cheltuieli sau capitaluri utilizate.

Marjele prin ele însele caracterizează insuficient gradul de rentabilitate al întreprinderii, deoarece pot exista unități foarte rentabile cu marje mici și invers, rentabilități slabe cu marje mari. Numai ratele caracterizează real gradul de rentabilitate, exprimând în modul cel mai sintetic eficiența utilizării capitalurilor.

Analiza rentabilității se realizeză pe baza datelor din contul de rezultat Profit și pierdere, situație financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul fluxurilor patrimoniale ce permit crearea bogăției plecând de la ansamblul cheltuielilor și veniturilor. Soldul net al contului (creditor sau debitor) reflectă performanța întreprinderii, respectiv capacitatea de a genera fluxuri viitoare de numerar prin utilizarea resurselor existente.

Prezentarea contului de rezultat poate fi realizată după natură și după funcții (destinație), fiind redat tabelar sau în listă.

Structurarea contului de profit și pierdere sub formă tabelară permite determinarea marjelor de rentabilitate pe cinci niveluri:

Debit Contul de profit și pierdere Credit

Reglementările contabile românești armonizate preferă formatul contului de profit și pierdere după natură în listă, dar Nota explicativă 4 Analiza rezultatului din exploatare cere detalierea rezultatului și după destinație.

De exemplu, Contul de profit și pierdere al întreprinderii luate în studiu, conform formatului de prezentare în listă este redat în Tabelul 1:

Aplicația 1: Contul de profit și pierdere în listă

Tabelul 1

Din analiza datelor Tabelului 1 se constată că indicatorii de performanță ai întreprinderii au cunoscut dinamici ascendente, rezultatul net al exercițiului înregistrând o creștere de 26,3 %.

Creșterea rezultatului brut al exercițiului a fost consecința creșterii veniturilor totale cu 31,2 %, iar a cheltuielilor totale cu 30,6 %.

Studiul modului de determinare a rezultatului constituie preambulul analizei rentabilității, al analizei financiare, al diagnosticului financiar și al evaluării întreprinderii. Pornind de la rezultat se definește capacitatea de autofinanțare a întreprinderii, autofinanțarea și conceptul de cash-flow, care sunt la originea conceptului de flux de trezorerie.

2.2. Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune

Contul de rezultat al exercițiului furnizează date care pot fi analizate pentru a obține indicatori necesari gestiunii, prin amenajarea Tabloului Soldurilor Intermediare de Gestiune (Cascada SIG).

Soldurile în “Cascadă” permit evidențierea legăturii dintre funcțiunea de exploatare și funcțiunea financiară a întreprinderii și pot fi împărțite în două categorii: SIG – activitate și SIG – rentabilitate.

În partea finală a Tabloului Soldurilor Intermediare de Gestiune se determină două solduri reziduale de flux (Capacitatea de Autofinanțare și Autofinanțarea), indicatori de interes în analiza financiară prin semnificația și utilitatea lor în aprecirea performanțelor financiare și în calculul unor rate financiare semnificative.

2.2.1. Solduri Intermediare de Gestiune – activitate

Din punctul de vedere al analizei economice, soldurile intermediare de gestiune caracteristice exploatării sunt indicatorii valorici ai producției și comercializării prezentați pe larg și analizați detaliat în capitolul II:

1) Cifra de afaceri (CA) exprimă volumul afacerilor realizate cu terții cu ocazia activității curente a întreprinderii și se determină cu ajutorul relației:

CA =Vânzări de mărfuri (activitate comercială + prestări servicii)(Vmf)+

+ Producția vândută (activitatea industrială) (Pv).

2) Marja comercială (Mc) este suplimentul de valoare adusă de întreprindere prin activitatea de comercializare (produse și mărfuri cumpărate și revândute), este un element al valorii adăugate și se determină cu ajutorul relației:

Mc = Vânzări de mărfuri (Vmf) – Costul mărfurilor (Chmf).

3) Producția exercițiului (Pex) cuprinde bunurile și serviciile produse de întreprindere în cursul exercițiului, indiferent de destinație, fiind egal cu suma:

Pex = Producția vândută (Pv) + Producția stocată (±ΔS) + Producția

imobilizată (Pi).

4) Valoarea adăugată (Vad) exprimă ceea ce adaugă întreprinderea la circuitul economic prin propria activitate și se calculează cu relația:

Vad = Marja comercială (Mc) + Producția exercițiului (Pex) –

– Consumurile intermediare (Ci).

2.2.2. Solduri Intermediare de Gestiune – rentabilitate

Contul de profit și pierdere permite evaluarea performanțelor întreprinderii, prin stabilirea conexiunii între soldurile intermediare de activitate economică și fluxul de rezultate, având ca punct de plecare valoarea adăugată.

1) Excedentul brut (Insuficiența) de exploatare (EBE) este rezultatul realizat din activitatea curentă a întreprinderii, care permite să se măsoare capacitatea de a genera și conserva fonduri în condiții de funcționare, fiind independent de politica financiară, fiscală și în domeniul amortizării; se calculează cu ajutorul relației:

EBE = Valoarea adăugată (Vad) + Subvenții de exploatare (Sbv) –

– Impozite, taxe, vărsăminte asimilate (I+Tx) – Cheltuieli cu personalul (Chp).

2) Rezultatul din exploatare (Rexp) măsoară performanța comercială și industrială a întreprinderii, fiind independent de politica financiară și fiscală, dar ține cont de amortizare și provizioane; se determină cu relația:

Rexp = Excedentul brut (EBE) + Alte venituri din exploatare (Ave) –

– Amortizări și provizioane – Alte cheltuieli de exploatare.

Acest rezultat mai poate fi determinat și prin diferența:

Rexp = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare.

3) Rezultatul financiar (Rfin) este rezultatul din activitatea financiară, cuprinde elemente de fluxuri financiare și elemente ce corespund riscurilor atașate, fiind intermediar între rezultatul de exploatare și rezultatul curent:

Rfin = Venituri financiare – Cheltuieli financiare.

4) Rezultatul curent (Rcrt) ține cont de politica de finanțare a întreprinderii, nu este influențat de elemente extraordinare sau fiscale pure și este egal cu suma:

Rcrt = Rexp+ Rfin.= Rexp +(Venituri financiare – Cheltuieli financiare).

5) Rezultatul extraordinar (Rextr) provine din activitatea neobișnuită a întreprinderii, nefiind legat de activitatea curentă și se determină ca diferență:

Rextr = Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare.

6) Rezultatul brut al exercițiului (Rbr) constituie soldul rezidual între veniturile totale și cheltuielile totale și se determină ca diferență:

Rbr = Venituri totale – Cheltuieli totale.

7) Rezultatul net al exercițiului (Rnet) constituie soldul final după aplicarea cotei procentuale de impozit (i), asupra rezultatului brut, conform relației:

Rnet = Rbr – Impozitul pe profit = Rbr (1 – i).

Rezultatul net urmează a fi repartizat conform legii, parțial distribuit (participare salariați la profit, dividende acționari) sau reinvestit (pentru mărirea capitalurilor proprii prin autofinanțare)

De exemplu, Soldurile Intermediare de Gestiune calculate pe baza contului de profit și pierdere (Tabelul 1) sunt prezentate în Tabelul 2, din care se desprind următoarele concluzii:

1. Creșterea marjei comerciale cu 55 % s-a datorat creșterii mai rapide a veniturilor din vânzarea mărfurilor față de costul de cumpărare (137,4 > 128,7%).

Aplicația 2: Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune

Tabelul 2

2. Creșterea cifrei de afaceri nete cu 46,4 % s-a datorat atât creșterii producției vândute, cât și a vânzărilor de mărfuri.

3. Creșterea producției exercițiului cu 31 % s-a datorat atât creșterii destocajului cât și creșterii producției imobilizate.

4. Creșterea valorii adăugate cu 32,6 % a fost consecința creșterii mai rapide a producției exercițiului în raport cu consumurile intermediare(131 > 129,9 %).

5. Creșterea Excedentului Brut din Exploatare cu 29 % s-a datorat creșterii valorii adăugate, pe seama cheltuielilor cu personalul și a altor impozite și taxe.

6. Reducerea Rezultatului din Exploatare cu 8,2 % s-a datorat creșterii mai lente a sumei dintre excedentul brut din exploatare cu alte venituri din exploatare comparativ cu suma dintre amortizare și alte cheltuieli de exploatare.

7. Reducerea pierderii financiare cu 45,8 % a fost consecința creșterii veniturilor financiare și a reducerii cheltuielilor financiare.

8. Creșterea Rezultatului Curent cu 36,4 % a fost consecința reducerii în proporție mai mare a pierderii financiare (54,2 %) comparativ cu scăderea rezultatului din exploatare (8,2 %).

9. Lipsa rezultatului extraordinar s-a reflectat în egalitatea rezultatului curent cu rezultatul brut, care a crescut cu 36,4 % ca urmare a creșterii mai rapide a veniturilor totale (31,2 %) comparativ cu cheltuielile totale (0,6 %).

10. Rezultatul net contabil al exercițiului a crescut cu 26,3 % într-un ritm inferior creșterii rezultatului brut (36,4 %) datorită creșterii mai rapide a impozitului pe profit (36,4 %).

2.3. Analiza marjelor de rentabilitate

Contul de rezultat este un document care preia ansamblul cheltuielilor și veniturilor exercițiului pe trei niveluri de activitate: exploatare, financiar, extraordinar, de unde rezultă profitul (+) sau pierderea (-) pentru fiecare nivel.

Tabloul SIG permite să se măsoare fluxul global de activitate, rezultatul pe tipuri de activități fiind determinat sub forma marjelor:

A. Rezultatul din exploatare = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare;

B. Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare (±);

C. Rezultatul curent = Rezultatul din exploatare(A) + Rezultatul financiar(B);

D. Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare;

E. Rezultatul brut = Venituri totale – Cheltuieli totale;

F. Rezultatul net = Rezultatul brut – Impozitul pe profit.

În partea finală a contului de profit și pierdere se determină:

G. Rezultatul/acțiune = Rezultatul brut (net)/Număr acțiuni.

Pe baza analizei datelor Tabloului SIG (Tabelul 2) privind marjele de rentabilitate ce caracterizează fluxul de rezultate din contul de profit și pierdere se obțin datele din Tabelul 3:

Aplicația 3: Fluxul de rezultate ale contului de profit și pierdere

Tabelul 3

Din analiza datelor Tabelului 3 se constată următoarele:

1. Rezultatul din exploatare s-a redus cu 8,2 %, ca urmare a decalajului nefavorabil între dinamica veniturilor și a cheltuielilor de exploatare: IVexp < IChexp (130,9 < 140,2).

2. Rezultatul financiar constituie o pierdere, care s-a redus cu 45% datorită creșterii veniturilor financiare cu 82% și reducerii cheltuielilor aferente cu 44%.

3. Rezultatul curent a crescut cu 36,4 % datorită decalajului indicilor de dinamică: IRexp > IRfin (91,8 > 45,8 %).

4. Inexistența rezultatului extraordinar antrenează egalitatea rezultatului brut cu rezultatul curent.

5. Rezultatul net contabil al exercițiului a crescut cu 26,3%, datorită creșterii mai rapide a rezultatului brut, ceea ce a majorat rezultatul pe acțiune cu 27 %.

Pornind de la veniturile din producția exercițiului, analiza cheltuielilor prin funcții permite determinarea mai multor marje de rentabilitate:

1) Marja industrială = Producția exercițiului – Costul aprovizionărilor;

2) Marja costurilor de producție = Marja industrială – Alte cheltuieli

de producție.

Aceste marje sunt caracteristice activității industriale a întreprinderii și trebuie raportate la marja comercială specifică activității de comerț. Ele pun în evidență faptul că producția stocată și cea imobilizată nu reprezintă decât venituri calculate (transferuri de cheltuieli) și că numai producția vândută și vânzările de mărfuri generează rezultat.

3) Marja costului de cumpărare = Cifra de afaceri – Costul de cumpărare;

4) Marja comercială = Vânzări de mărfuri – Costul de cumpărare a mărfurilor;

5) Marja costurilor variabile = Cifra de afaceri – Cheltuieli variabile.

Aceste marje se analizează la nivelul rezultatului curent, deoarece elementele extaordinare nu sunt dependente de vânzări, ceea ce poate fi ilustrat pe baza datelor Tabelului 4:

Aplicația 4: Marje de rentabilitate aferente cheltuielilor prin funcții

Tabelul 4

Din analiza datelor Tabelului 4 se constată următoarele:

1. Prin producția exercițiului, marja industrială a crescut cu 32,5 % ca urmare a creșterii mai rapide a producției exercițiului față de costul aprovizionărilor.

2. Marja costurilor de producție a crescut cu 30 % în condițiile creșterii marjei industriale și a altior cheltuieli de producție cu 45,2 %.

3. Prin cifra de afaceri, marja costului de cumpărare a crescut cu 57,7 %, în condițiile creșterii cifrei de afaceri cu 46.4 % și a costului de cumpărare cu 40,2 %, în timp ce marja costurilor variabile a crescut cu 87,5 %.

4. Marja comercială a crescut cu 55 % ca urmare a creșterii vânzărilor de mărfuri cu 37,4 % și a costului mărfurilor vândute cu 28,7 %.

2.4. Analiza rezultatului din exploatare

Rezultatul din exploatare este dominant în rezultatul brut al exercițiului, caracterizează în mărime absolută rentabilitatea activității curente a întreprinderii și este calculat cu ajutorul relației:

în care:

R = 1 – I = Rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare.

De exemplu, preluând date din Tabelul 1 rezultă datele din Tabelul 5:

Aplicația 5: Calculul rezultatului din exploatare

Tabelul 5

Din analiza datelor Tabelului 5 rezultă următoarele:

Modificarea rezultatului din exploatare este egală cu diferența:

∆ = Vexp1 ∙ R1 – Vexp0 ∙ R0 = 94608 – 103008 = – 8400 mil. lei.

Factorii de influență sunt următorii:

∆ = ∆Vexp + ∆R,

în care:

∆Vexp = (Vexp1 – Vexp0) ∙ R0 = 165317 · 0,192 = + 31741 mil. lei;

∆R = Vexp1 ∙ (R1 – R0) = 700425 · (- 0,057) = – 40141 mil. lei.

Prin însumare se verifică egalitatea:

∆Vexp + ∆R = + 31741 – 40141 = – 8400 mil. lei = ∆.

În concluzie:

1. Reducerea rezultatului din exploatare cu 8400 milioane lei (8,2%) s-a realizat în condițiile creșterii veniturilor din exploatare, datorită reducerii ratei de eficiență a cheltuielilor de exploatare 0,057 lei (30,1 %).

2. Reducerea ratei de eficiență (R) s-a datorat creșterii cheltuielilor de exploatare la 1 leu venituri aferente cu 0,057 lei (7,2 %), ceea ce echivalează cu creșterea indicatorului Cheltuieli la 1000 lei venituri.

Aprofundarea analizei rezultatului din exploatare (Nota explicativă 4) implică abordarea structurii cheltuielilor de exploatare după destinație și calculul rezultatului din exploatare conform relației:

Rexp = Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete (RCA) – Cheltuieli de desfacere (Chd) – Cheltuieli generale de administrație (Chad) + Alte venituri din exploatare (Ave),

în care:

RCA = Cifra de afaceri netă (CA) – Costul bunurilor vândute și al serviciilor prestate (Cv), unde:

Cv = Cheltuielile activității de bază (Chab) + Cheltuielile activităților auxiliare (Chaa) + Cheltuielile indirecte de producție (Chi).

De exemplu, aprofundăm analiza Rezultatului din Exploatare conform Notei Explicative 4, pe baza datelor Tabelului 6, din care se desprind:următoarele:

Modificarea rezultatului din exploatare este egală cu diferența:

Δ = Rexp1 – Rexp0 = 94608 – 103008 = – 8400 mil. lei;

Factorii de influență sunt următorii:

Δ = ΔRCA + ΔChd + ΔChad + ΔAve,

în care:

Aplicația 6: Analiza rezultatului din exploatare

Tabelul 6

a) Pe prima treaptă de diviziune:

ΔRCA = RCA1 – RCA0 = 301198 – 191001 = + 110197 mil. lei;

ΔChd = Chd0 – Chd1 = 10251 – 16373 = – 6122 mil. lei;

ΔChad = Chad0 – Chad1 = 82160 – 194821 = – 112161 mil. lei;

ΔAve = Ave1 – Ave0 = 4604 – 4418 = + 186 mil. lei.

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔRCA+ ΔChd +ΔChad +ΔAve =110197- 6122-112661+186= + 8400 mil.lei = Δ.

b) Pe treapta a doua de diviziune: Δ RCA = ΔCA + ΔCv,

în care:

ΔCA = CA1 – CA0 = 783518 – 535016 = + 248502 mil. lei;

ΔCv = Cv0 – Cv1 = 344015 – 482320 = – 138305 mil. lei.

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔCA + ΔCv = 248502 – 138305 = + 110197 mil. lei = ΔRCA.

În concluzie:

1. Reducerea rezultatului din exploatare a fost consecința creșterii mai rapide a sumei cheltuielilor de desfacere și de administrație comparativ cu suma rezultatului brut aferent cifrei de afaceri și altor venituri din exploatare:

.

2. Creșterea rezultatului brut aferent cifrei de afaceri nete s-a datorat creșterii mai rapide a cifrei de afaceri față de costul bunurilor vândute (146,4 > 140,2 %).

2.5. Analiza rezultatului aferent cifrei de afaceri

După proveniență rezultatul aferent cifrei de afaceri (RCA) cuprinde două componente, corespunzător modului de calcul al cifrei de afaceri: rezultatul (beneficiul) din producția vândută (B) și rezultatul (beneficiul) din vânzările de mărfuri (Bmf):

RCA = B + Bmf

2.5.1. Analiza beneficiului aferent producției vândute

Beneficiul (B) aferent producției vândute se determină cu relația:

B = ∑q(S)p – ∑q(S)c,

în care:

q = Volumul fizic al produselor vândute;

S = Structura sortimentală a producției vândute;

= Prețul mediu de vânzare al produselor;

c = Costul complet unitar al produselor.

De exemplu, efectuăm analiza factorială a beneficiului aferent producției vândute folosind datele din Tabelul 7:

Aplicația 7: Analiza beneficiului aferent producției vândute

Tabelul 7

Pe baza datelor Tabelului 7 se obțin următoarele rezultate:

mil. lei;

mil. lei.

Modificarea beneficiului este egală cu diferența:

∆ = B1 – B0 = 46320 – 68799 = – 22479 mil. lei.

Factorii de influență sunt următorii:

∆ = ∆q + ∆S + ∆c + ∆,

în care:

mil. lei.

Prin însumare se verifică egalitatea:

mil. lei = Δ.

În concluzie:

1. Reducerea beneficiului din vânzarea producției cu 32,6 % a fost consecința creșterii costului unitar al produselor, care a diminuat beneficiul cu 138,4 %.

2. Beneficiul a evoluat echiproporțional cu gradul de realizare a vânzărilor, a căror creștere cu 37,9 % a condus la majorarea beneficiului cu același procent.

3. Modificarea structurii sortimentale a determinat creșterea beneficiului cu 1,27 % prin creșterea ponderii produselor cu ratele de rentabilitate superioare ratei medii a rentabilității producției.

4. Creșterea prețului mediu a majorat beneficiul cu 66,63 %, ceea ce poate fi consecința influenței a doi factori:

a) îmbunătățirea calității produselor prin creșterea ponderii claselor superioare de calitate, factor care reflectă efortul propriu al întreprinderii;

b) creșterea prețului pe clase de calitate, factor independent de efortul propriu.

2.5.2. Analiza beneficiului aferent vânzărilor de mărfuri

Beneficiul aferent vânzărilor de mărfuri caracterizeză performanța activității comerciale și se calculează cu ajutorul relației:

în care:

Mc = Marja comercială;

Ch circ = Cheltuieli de circulație;

R = Volumul desfacerilor (rulajul) de mărfuri;

= Cota procentuală medie de adaos comercial;

= Nivelul mediu relativ al cheltuielilor de circulație.

Datele necesare analizei se extrag din Tabloul soldurilor intermediare de gestiune (Cascada SIG) elaborat pe baza contului de profit și pierdere.

De exemplu, din Tabloul SIG (Tabelul 2) extragem datele din Tabelul 8:

Aplicația 8: Analiza beneficiului aferent vânzărilor de mărfuri

Tabelul 8

Din datele Tabelului 8 rezultă următoarele:

mil. lei;

mil. lei.

Modificarea beneficiului este diferența:

∆ = Bmf1 – Bmf0 = 175 – 65 = + 110 mil. lei.

Factorii de influență sunt următorii:

∆ = ∆R + ∆ + ∆,

în care:

mil. lei;

mil. lei;

mil. lei

În concluzie:

1. Creșterea beneficiului aferent vânzărilor de mărfuri cu 169,2% a fost consecința creșterii volumului desfacerilor cu 132 %, care a majorat beneficiul cu 133,8 % și a creșterii cotei medii de adaos cu 3%, care l-a majorat cu 110,8 %.

2. Creșterea nivelului mediu al cheltuielilor de circulație cu 2,07 procente (8,8 %) a diminuat beneficiul cu 75,4 %.

Pe o treaptă superioară de analiză factorială, cota medie de adaos și nivelul mediu al cheltuielilor de circulație depind de structura desfacerilor pe grupe de mărfuri (S), cotele de adaos (A) și nivelul cheltuielilor pe grupe de mărfuri (N):

;

2.6. Analiza Capacității de Autofinanțare și a Autofinanțării

Capacitatea de autofinanțare (CAF), numită și marjă brută de autofinanțare, este un sold rezidual de flux semnificativ pentru întreprindere, care se obține ca o diferență între fluxurile de intrare și fluxurile de ieșire generate de operațiunile curente de gestiune care lasă la dispoziția întreprinderii resurse proprii ce rămân disponibile pentru finanțarea diverselor necesități: rezultatul exercițiului după impozitare și cheltuielile care nu au antrenat plăți (amortizări, provizioane), după deducerea sumelor corespunzătoare participării salariaților la profit acordate în condițiile legii.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode:

1) Prin metoda fluxurilor, pornind de la excedentul brut al exploatării (EBE):

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli de exploatare (Cheltuieli cu despăgubiri, donații, activele cedate) + Venituri financiare –

– Cheltuieli financiare + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare –

– Impozitul pe profit.

Această metodă pune în evidență originea capacității de autofinanțare, corectând excedentul brut de exploatare cu veniturile și cheltuielile care sunt la originea fluxurilor de trezorerie.

2) Prin metoda aditivă, pornind de la rezultatul net al exercițiului (Rnet):

CAF = Rnet + Amortizări și provizioane pt. deprecierea imobilizărilor corporale și necorporale + Ajustarea valorii activelor circulante + Ajustări privind provizioanele

Această metodă simplă și rapidă nu explică originea capacității de autofinanțare și ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naște operațiuni, ci informează asupra utilizării acesteia în mai multe scopuri: acoperirea pierderilor probabile și a riscurilor (provizioanelor); finanțarea creșterii (rezultatul pus în rezervă); remunerarea capitalului propriu (dividende) și rambursarea împrumuturilor.

În esență, capacitatea de autofinanțare poate fi caracterizată ca fiind un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operațiunilor de gestiune (exploatare, financiare) și de unele operațiuni extraordinare.

Ea are caracterul unei resurse degajate în cursul exercițiului, putându-se calcula ca diferență între intrări și ieșiri de fonduri din care nu se deduce nici un element contabil calculat (amortizări, provizioane):

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile.

Capacitatea de autofinanțare prezintă câteva caracteristici cum ar fi:

a) Este un flux de trezorerie efectivă sau potențială care cuprinde inexactități și este eterogenă, deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce rămân timp scurt în întreprindere; resurse disponibile durabile pentru a asigura finanțări structurale; operațiuni (cheltuieli și venituri) extraordinare.

b) Trebuie să concure la menținerea valorii întreprinderii, fiind un factor de creștere a acesteia prin propriile mijloace putând să dispună de capitaluri suplimentare, prin apelarea la împrumut.

c) Utilitatea CAF vizează: finanțarea (totală sau parțială) a noilor investiții; întărirea fondului de rulment; rambursarea împrumutului la termen pentru completarea mijloacelor de finanțare a programului de investiții; rambursarea datoriilor bancare de finanțare a investițiilor; distribuirea de dividende.

În final, capacitatea de autofinanțare servește la determinarea unor rate financiare de performanță și pentru calculul unui alt sold rezidual important pentru întreprindere: autofinanțarea.

Autofinanțarea (AF) constituie partea din capacitatea de autofinanțare care rămâne la dispoziția întreprinderii după deducerea dividendelor distribuite:

AF = CAF – Dividende distribuite

Autofinanțarea reprezintă îmbogățirea întreprinderii, fiind un mijloc de finanțare pe care aceasta îl găsește în propriile forțe, care îi va întări structura financiară, mărind fondul de rulment. Ea constituie o resursă proprie de care dispune întreprinderea prin prezența capitalurilor proprii, a căror absență conduce la dezechilibrarea structurii bilanțului.

Există situații în care întreprinderea are capacitate de autofinanțare, în schimb nu are o autofinanțare suficientă care se traduce prin apelarea la împrumuturi de toate felurile, ceea ce are ca efect prezența datoriilor în totalul capitalurilor din bilanț.

Creșterea autofinanțării presupune reducerea dividendelor distribuite, ceea ce nemulțumește acționarii, care doresc remunerarea capitalurilor investite.

Nivelul ideal de autofinanțare este dificil de apreciat, dar pot exista cel puțin următoarele trei situații:

1) Autofinanțarea minimă care cuprinde numai amortismentele, când întreprinderea dorește să se retragă de pe o piață în regres, urmând să-și producă numai sumele necesare reînnoirii mijloacelor de producție.

2) Autofinațarea de menținere este necesară pentru păstrarea nivelului producției, fără dezvoltarea lui. Pe lângă amortismente, autofinanțarea trebuie să cuprindă compensarea creșterii prețurilor. Mijloacele de producție pot fi reînnoite.

3) Autofinanțarea de dezvoltare este cerută în cazul în care se dorește creșterea producției. Este o autofinanțare de menținere plus un supliment pentru a pune în operă mijloace mai performante și poate fi însoțită de alte surse de finanțare (noi aporturi ale acționarilor).

Atât capacitatea de autofinanțare cât și autofinanțarea sunt utilizate în analiză pentru determinarea unor indicatori de rentabilitate cu semnificație în evaluarea performanțelor întreprinderii, cum ar fi:

a) , sau:

b) , sau: ;

c) , sau:

Aceste rate trebuie urmărite în timp, pe o perioadă de mai mulți ani, pentru a pune în evidență evoluția sănătății și independenței financiare a întreprinderii.

Exemplificăm calculul Capacității de Autofinanțare și Autofinanțării pe baza datelor contului de profit și pierdere al întreprinderii analizate, din care se extrag datele prezentate în Tabelul 9:

Aplicația 9: Calculul CAF și AF

Tabelul 9

Din datele Tabelului 9 se desprind următoarele concluzii:

1. Ambele metode utilizate pentru calculul Capacității de Autofinanțare arată creșterea acestui sold rezidual de flux cu 105,4 %.

2. Metoda fluxurilor reflectă faptul că la originea creșterii acesteia a stat majorarea excedentului brut de exploatare și diminuarea pierderii financiare.

3. Alte rezultate din exploatare au redus Capacitatea de Autofinanțare, ca urmare a depășirii altor venituri din exploatare de către cheltuielile aferente.

4. Metoda aditivă arată că această majorare s-a datorat atât creșterii rezultatului net, cât și creșterii amortizării și provizioanelor (ajustările imobilizărilor).

5. Autofinanțarea s-a majorat cu 139,3 %, într-un procent mai mare decât capacitatea de autofinanțare, ca urmare a creșterii într-o proporție mai mică a dividendelor distribuite acționarilor comparativ cu Capacitatea de Autofinanțare.

2.7. Analiza ratei rentabilității

Rata rentabilității caracterizează gradul de rentabilitate, singurul care diferențiază întreprinderi cu același beneficiu dar cu rentabilități diferite, ca urmare a costurilor diferite. Numai raportând beneficiul la costuri se poate stabili gradul de rentabilitate al fiecărei întreprinderi și eficiența activității desfășurate.

Inclusă în bateria indicatorilor de eficiență, rata rentabilității se determină pe baza datelor din contul de rezultat sau din bilanț, prin raportarea unui rezultat (excedentul brut al exploatării, rezultatul din exploatare, rezultatul exercițiului) la un indicator de efort (costuri, cifră de afaceri, capital investit, capital propriu).

Calculate în mai multe variante în funcție de factorii raportului efect-efort, ratele de rentabilitate servesc la efectuarea comparațiilor în timp, spațiu sau cu valori standard acceptate sau elaborate de organisme de specialitate și pot fi exprimate în următoarele forme:

1) Rata rentabilității resurselor consumate: (%);

2) Rata rentabilității veniturilor: (%);

Rata rentabilității resurselor consumate (Rc) compară beneficiul (efectul) cu efortul propriu reflectat în costuri, iar rata rentabilității veniturilor (Rv), care compară beneficiul cu un factor parțial dependent de efortul propriu (CA), dă expresie politicii comerciale a întreprinderii, indicând profitabilitatea cifrei de afaceri, impropriu denumit Rata rentabilității comerciale.

3) Rata marjei brute: (%);

Execedentul Brut de Exploatare, rezultat independent de politica de finanțare și reglementările fiscale, permite o mai bună măsurare a performanțelor industriale și comerciale ale întreprinderii.

4) Rata rentabilității comerciale pure: (%).

Indicatorul reflectă eficiența activității comerciale, marja comercială fiind primul indicator de performanță în activitatea de vânzare a mărfurilor.

2.7.1. Analiza ratei rentabilității resurselor consumate

Rata rentabilității resurselor consumate caracterizează gradul de eficiență al consumului de factori de producție și se determină prin raportarea beneficiului aferent cifrei de afaceri la costurile acesteia. În funcție de componența cifrei de afaceri, analiza vizează atât factorii specifici rentabilității producției vândute cât și cei specifici vânzărilor de mărfuri (din activitatea comercială).

2.7.1.1. Analiza ratei rentabilității producției vândute

Rata rentabilității producției vândute poate fi calculată în două moduri:

1) Pe total producție: (%);

2) Prin calculul pe produs: (%).

în care:

S = Structura sortimentală a vânzărilor;

rc = Rata rentabilității produselor;

Prețul mediu unitar al produselor;

c = Costul unitar al produselor.

Efectuăm analiza a ratei rentabilității resurselor consumate prin calculul pe total producție vândută folosind datele Tabelului 10:

Aplicația 10: Analiza ratei rentabilității pe total producție vândută

Tabelul 10

Pe baza datelor Tabelzului 10 se obțin următoarele rezultate:

%;

%.

Modificarea ratei rentabilității este egală cu diferența:

Δ = Rc1 – Rc0 = 6,3 – 14,9 = – 8,6 %.

Factorii de influență sunt următorii:

Δ = ΔCt + ΔB,

în care:

– 5,5 %;

.

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔCt + ΔB = – 5,5 – 3,1 = – 8,6 % = Δ.

În concluzie:

1. Reducerea ratei rentabilității aferente producției vândute cu 8,6 % a fost consecința reducerii beneficiului cu 32,6 % și a creșterii costurilor aferente producției vândute cu 58,3 %.

2. Detalierea pe o treaptă superioară a factorilor conduce la următoarele influențe:

,

în care:

%.

Prin însumare se verifică egalitatea:

– 8,6 % = Δ.

În concluzie:

1. Reducerea ratei rentabilității producției vândute a fost exclusiv consecința creșterii costului unitar al producției.

2. Creșterea prețului mediu a majorat rata rentabilității, fie ca efect al ridicării calității produselor, fie datorită creșterii prețului pe clase de calitate.

3. Modificarea structurii producției a influențat în mică măsură creșterea ratei rentabilității producției, ceea ce poate fi pus în evidență prin calculul pe produs:

De exemplu, analiza ratei medii a rentabilității prin calculul pe produs, se bazează pe datele din Tabelul11:

Aplicația 11: Analiza ratei rentabilității pe produs

Tabelul 11

Pe baza datelor Tabelului 11 se obțin următoarele rezultate:

%;

%.

Modificarea ratei rentabilității este egală cu diferența:

Δ = Rc1 – Rc0 = 6,3 – 14,9 = – 8,6 %.

Factorii de influență sunt următorii:

Δ = ΔS + Δrc,

în care:

%;

%.

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔS + Δrc = 0,1 – 8,7 = – 8,6 % = Δ.

În concluzie:

1. Creșterea ratei medii a rentabilității datorită modificării structurii producției fost rezultatul creșterii ponderii produsului B care are rata (18,3 %) superioară ratei medii (14,9 %).

2. Prin intermediul ratei rentabilității produselor, analiza impune separarea influențelor pe treapta a doua de diviziune: ,

în care:

%

%.

Prin însumare se verifică egalitatea:

.

În concluzie:

1. Ratele rentabilității produselor au diminuat rata medie pe total producție vândută prin reducerea lor, ca urmare a creșterii costului unitar al acestora.

2. Creșterea prețului unitar al produselor a majorat ratele rentabilității produselor și prin acestea au influențat favorabil rata medie a rentabilității producției vândute.

2.7.1.2. Analiza ratei rentabilității activității comerciale

Rata rentabilității activității comerciale vizează eficiența vânzărilor de mărfuri și se bazează pe următorul model de calcul:

(%),

în care:

R = Desfacerile (rulajul) de mărfuri;

= Cota procentuală medie de adaos comercial;

= Nivelul mediu relativ al cheltuielilor de circulație.

De exemplu, efectuăm analiza ratei rentabilității comerciale pure pe baza datelor Tabelului 8, din care se obțin următoarele rezultate:

Aplicația 12: Analiza ratei rentabilității comerciale

Calculul ratei rentabilității comerciale conduce la următoarele rezultate:

%

%.

Modificarea ratei rentabilității este diferența:

Δ = Rrc1 – Rrc0 = 7,38 – 6,45 = + 0,93 %.

Factorii de influență sunt următorii:

,

în care:

%;

%.

Prin însumare se verifică egalitatea:

În concluzie:

Creșterea ratei rentabilității comerciale cu 0,93 % a fost consecința creșterii cotei medii adaosului comercial cu 3 %, în condițiile creșterii nivelului mediu al cheltuielilor de circulație cu numai 2,07 %, la care a contribuit atât modificarea structurii desfacerilor cât și modificarea cotelor pe grupe de mărfuri.

2.8. Pragul de rentabilitate și evaluarea riscurilor

Indiferent de obiectivele vizate de utilizatorii diagnosticului financiar, există o bază comună a relației rentabilitate – risc, în sensul că rentabilitatea este un indicator de performanță al întreprinderii, indiferent de natura acesteia.

Rentabilitatea este privită și determinată în mod diferit în funcție de participanții la viața întreprinderii: gestionari, acționari, bancheri, salariați.

Orice activitate implică un consum de capital care este supus unor riscuri ce însoțesc rentabilitatea. Când creează sau dezvoltă o întreprindere aducându-i capitaluri, proprietarii săi anticipează un anumit nivel de rentabilitate previzională pentru un anumit nivel de activitate dat. În cazul variației acestui nivel, rentabilitatea financiară va suferi modificări care vor exprima riscul capitalului.

Un capital investit va fi cu atât mai riscant cu cât sensibilitatea ratei rentabilității la modificarea volumului de activitate este mai mare, după cum și rentabilitatea așteptată este cu atât mai mare, cu cât riscul asumat este mai mare.

Analiza financiară vizează atât rentabilitatea în ansamblu, prin studiul performanțelor exploatării înscrise în contul de rezultat, cât și impactul resurselor de finanțare utilizate în raport cu mijloacele folosite.

Rentabilitatea exploatării, însoțită de riscul de exploatare condiționează nivelul celorlalte rentabilități și riscurile aferente: financiar, total, de faliment.

Riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe și variabile) și depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.

Riscul financiar decurge din prezența cheltuielilor financiare care remunerează capitalurile împrumutate (dobânzile la credite).

Noțiunea de risc nu are semnificație decât atunci când se prezintă viitorul și se încearcă estimarea fluctuațiilor ratei rentabilității în elaborarea de previziuni.

Pentru estimarea riscului de exploatare și a riscului financiar, practica afacerilor utilizează un instrument de analiză cunoscut sub denumirea de: pragul de rentabilitate (Analyse coût – volume – profit), (Breakeven Point Analysis), o metodă de analiză previzională care permite stabilirea condițiilor necesare realizării echilibrului microeconomic, cu sau fără profit (punctul mort).

Este o metodă grafică de reprezentare a elementelor care prin diferență dau beneficiul: pe abscisă se reprezintă volumul producției vândute (q), iar pe ordonată, cifra de afaceri (CA), costurile totale (CT), fixe (Cf) și variabile (Cv).

Metoda este aplicabilă în cazul unei producții omogene sau pe produs, după repartizarea cheltuielilor și pleacă de la ipoteza liniarității costurilor și cifrei de afaceri (Figura 1).

Realizarea echilibrului în aceste condiții presupune egalitatea:

B = CA – CT = q ∙ p – (Cf + q ∙ v) = q(p – v) – Cf,

care poate fi restrânsă la egalitatea:

B + Cf = Mcv,

în care:

q = Volumul fizic al vânzărilor;

p = Prețul de vânzare;

v = Cheltuieli variabile pe unitate de produs;

p – v = mcv = Marja unitară a costurilor variabile;

q (p – v) = Mcv = Marja totală a costurilor variabile;

Cf = Costurile fixe.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al vânzărilor sau volumul critic) la care veniturile (cifra de afaceri) echilibrează cheltuielile, rezultatul fiind egal cu zero (B = 0) numit și punctul mort.

În grafic, punctul E de intersecție a dreptei veniturilor (CA) cu dreapta costurilor (Ct) are aceeași ordonată, ceea ce analitic înseamnă egalitatea:

CA = Cf + Cv = Cf + q ∙ v,

sau factorial:

qcritic ∙ p = Cf + qcritic ∙v.

Începând de la acest punct, întreprinderea, având acoperit ansamblul cheltuielilor fixe și variabile, intră în zona de beneficii.

Diagrama pragului de rentabilitate în condiții de liniaritate a cifrei de afaceri și a costurilor variabile, este utilizată în următoarele scopuri:

1) Stabilirea condițiilor necesare recuperării cheltuielilor din venituri fără profit, la punctul mort (B = 0), când din egalitatea:

qcritic (p – v) = Cf, rezultă următoarele valori critice:

a) Volumul critic al vânzărilor: (unități fizice);

b) Cifra de afaceri critică: (unittăți monetare).

Din grafic se constată că punctul E, de echilibru (numit și prag de rentabilitate sau punctul mort) delimitează două zone:

a) Zona pierderilor, unde cheltuielile depășesc cifra de afaceri (O'E > OE), ca urmare a unor vânzări inferioare volumului critic (qv < qcritic);

b) Zona beneficiilor, unde cifra de afaceri depășește cheltuielile (ECA > ECT) datorită uinor vânzări superioare volumului critic (qv > qcritic).

2) Determinarea condițiilor necesare realizării unui beneficiu (B0), când din ecuația de echilibru: CA = Cf + Cv + B0 rezultă următoarele valori:

a) Volumul vânzărilor: (unități fizice);

b) Cifra de afaceri: (unități monetare);

3) Determinarea marjei de securitate (Ms), care să permită desfășurarea unei activități în condiții de siguranță, în două variante:

a) Ms = qv – qcritic (unități fizice);

b) Ms = CA – CAcritică (unități monetare).

4) Determinarea intervalului de siguranță (Is) oferit de vânzările efectuate în două variante:

a) (%);

b) (%)

5) Calculul indicelui de rentabilitate care măsoară marja de securitate în procente din cifra de afaceri, sau sporul de eficiență (Se), în două variante:

a) (%);

b) (%).

Pentru evitarea riscului de exploatare maxim în zona punctului mort, se consideră necesară o marjă de securitate de 10 – 20 % peste cifra de afaceri critică.

Exemplificăm analiza pragului de rentabilitate pentru produsul A, pe baza datelor Tabelului12, din care se desprind urmîtoarele concluzii:

1. Volumul de activitate s-a situat peste pragul de rentabilitate, volumul fizic al vânzărilor și cifra de afaceri, superioare valorilor critice, au asigurat marje de securitate, intervale de siguranță și sporuri de eficiență pozitive.

2. În exercițiul financiar curent, performanțele au cunoscut dinamici nefavorabile comparativ cu exercițiul precedent, care reflectă o degradare a rentabilității, confirmată de creșterea mai rapidă a cheltuielilor fixe (78 %) comparativ cu creșterea cifrei de afaceri (53,8 %), ceea ce a majorat valorile pragului de rentabilitate (volumul și cifra de afaceri critice), în vederea limtării riscului economic și financiar.

Aplicația 13: Pragul de rentabilitate al produsului A

Tabelul 12

Analiza pragului de rentabilitate în activitatea comercială pură pe baza diagramei punctului mort prezintă factori specifici acestei activități, pornind de la modul de calcul al beneficiului:

La punctul mort (B = 0), acoperirea cheltuielilor de cisrculație din cifra de afaceri presupune egalitatea CA = Chcirc, corespunzătoare punctului de echilibru E, care conduce la următoarea ecuație de echilibru:

Din egalitate rezultă valorile critice specifice activității comerciale pure: desfacerile (R critic) și cifra de afaceri (CA critică):

a) (unități monetare);

b) (unități monetare).

Valorile astfel determinate trebuie luate în calcule în gestiunea curentă și previzională a întreprinderii.

Cu toate avantajele metodei ce stă la baza analizei cost-volum-profit în stabilirea echilibrului microeconomic pe baza pragului de rentabilitate, această metodă prezintă unele limite de care trebuie să se țină seama din mai multe considerente, dintre care amintim:

1) Analiza presupune fie o cerere nelimitată la un preț fix, la care se înregistrează o elasticitate cerere-preț ce tinde spre infinit, fie o piață concurențială perfectă care justifică liniaritatea cifrei de afaceri, care depinde de volumul vânzărilor, ca singura variabilă asupra căreia poate acționa producătorul în condițiile unui preț de echilibru al pieții ce nu depinde de acesta.

Costurile variabile liniare corespund situației particulare ce caracterizează randamentele factoriale constante, de obicei variabile.

2) În condițiile unei piețe concurențiale imperfecte și randamentelor factoriale

variabile, cifra de afaceri și cheltuielile sunt neliniare (Figura 2).

În realitate atât cifra de afaceri cât și cheltuielile variabile evoluează neliniar, ceea ce schimbă condițiile de echilibru: intersecția curbelor ce le reprezintă în două puncte (E1, E2) atestă existența a două praguri de rentabilitate (qcritic 1, qcritic 2), care delimitează zona optimă de creștere a volumului producției.

3) Metoda nu poate fi aplicată prin extindere la nivelul unei producții neomogene, ci reclamă o producție omogenă sau individualizare la nivel de produs.

4) Orizontul de timp este pe termen scurt, când nu au loc modificări structurale ale producției.

Cu toate aceste limite, analiza punctului mort este folosită în gestiunea întreprinderii deoarece oferă unele informații utile în următoarele direcții:

1) Oferă o indicație asupra nivelului minimal de activitate pentru ca întreprinderea să realizeze beneficii.

2) Este un instrument de ajutor deciziei în privința alegerii unei investiții într-un nou produs, a investiției de extindere sau investiției de modernizare.

3) Permite anticiparea profiturilor în diferite ipoteze de lucru, având în vedere costurile fixe și variabile, precum și diferite variante de prețuri.

4) Explică diferențele între previziuni și realizări, indicând în ce măsură o scădere a beneficiilor este datorată unei scăderi a vânzărilor, unei creșteri a costurilor fixe sau costurilor variabile.

5) Permite aprecierea gradului de risc economic și financiar al activității, pe baza coeficientului de levier economic și financiar.

6) Permite estimarea condițiilor de maximizare a beneficiului în raport cu piața concurențială, în cazul relației dintre beneficiu și volumul vânzărilor prin funcția:

B = f (q), care implică anularea derivatei (beneficiului marginal):

,

de unde rezultă: p = v, respectiv mcv = 0.

b), de unde rezultă: CAM = CM.

Egalitatea capătă expresii care permit determinarea prețului optim în funcție de piața concurențială (pură sau imperfectă):

1) Cifra de afaceri liniară: CAM = p, deci: poptim = CM;

2) Cifra de afaceri parabolică: , deci: poptim = CM/(1+Ep/q).

2.8.1. Modalități de evaluare a riscurilor

Cea mai importantă utilizare a analizei cost-volum-profit decurge din relația pragului de rentabilitate cu riscurile ce însoțesc activitatea curentă: riscul de exploatare (economic), riscul financiar (de îndatorare), riscul total (global).

2.8.1.1. Evaluarea riscului de exploatare

Riscul de exploatare (economic) decurge din fluctuațiile rezultatului exploatării în funcție de poziția față de pragul de rentabilitate (punctul mort) și de structura costurilor de exploatare (în fixe și variabile).

a) O primă modalitate de apreciere a riscului de exploatare are la bază marja de securitate și intervalul de siguranță, care reflectă poziția cifrei de afaceri față de pragul de rentabilitate. Studii statistice arată că un interval de siguranță de până la 10 % arată o situație instabilă, unul de 20 % caracterizează situația relativ stabilă, iar peste 20 % arată o situație confortabilă în raport cu pragul de rentabilitate.

Intervalul de siguranță, denumit și indicator de poziție (flexibilitate) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica producția și de a se adapta la cerințele pieții. Cu cât valoarea lui este mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată și, prin urmare, riscul economic este mai redus.

b) Aprecierea și evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului levierului de exploatare (CLE) sau gradul de echilibrare a funcționării întreprinderii – Degree Operating Leverage (DOL).

Acest coeficient exprimă sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului din exploatare la variațiile vânzărilor, care măsoară creșterea procentuală a acestuia, ca răspuns la creșterea cu un procent a vânzărilor (volum fizic, cifră de afaceri):

,

calculat în două variante:

1) ;

2) .

Dacă analiza punctului mort indică grafic efectele unei schimbări a vânzărilor asupra profitului, coeficientul levierului de exploatare măsoară algebric mărimea acestei schimbări și exprimă direct gradul de risc economic (exploatare).

Având în vedere că rezultatul din exploatare provine în cea mai mare parte din vânzarea producției, factorial CLE este egal cu raportul:

,

în care:

Mcv = CA – Cv = Rexp + Cf = Marja costurilor variabile.

Relația arată că, pentru un nivel dat al producției, CLE și implicit riscul de exploatare, este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari:

Pe plan financiar rezultă că, dacă o întreprindere are un coeficient al levierului de exploatare ridicat, schimbări mici ale vânzărilor vor avea consecințe majore asupra rezultatului exploatării: acesta crește mult la creșterea vânzărilor, dar scade la fel de mult la reducerea acestora; acesta este riscul de exploatare asumat de întreprindere, care depinde de cuantumul cheltuielilor fixe.

Pentru diminuarea riscului rezultat dintr-un levier de exploatare ridicat, întreprinderea trebuie să-și variabilizeze cheltuielile fixe, recurgând la reducerea stocurilor și la dezinvestire. În acelați timp, ea trebuie să-și asigure o marjă de securitate suficientă prin evitarea zonei punctului mort, unde riscul de exploatare este maxim, fiind caracterizat de un coeficient de levier cu valori ce tind la infinit:

a) → ∞.

În concluzie, la punctul mort (Rexp = 0), cheltuielile fixe deosebit de mari, absorb în întregime marja costurilor variabile [Mcv = q(p – v) = Cf.], riscul economic fiind maxim, prin imposibilitatea acoperirii cheltuielilor fixe din marja costurilor variabile.

Întreprinderea poate fi ferită de riscul de exploatare, cvasi- inexistent, în cazul în care CLE este egal cu zero:

b) , ceea ce corespunde cazului în care:

Mcv = q(p-v) = 0, de unde rezultă egalitatea: p = v.

Această egalitate corespunde cazului în care Rexp = maxim, deoarece:

,

ceea ce confirmă maximul rezultatului exploatării (Rexp = maxim).

Riscul de exploatare este minor în cazul unor cheltuieli fixe relativ reduse (Cf→ 0) neglijabile în raport cu cheltuielile variabile, CLE fiind egal cu 1:

c) .

În acest caz rezultatul din exploarare evoluează echiproporțional cu volumul vânzărilor (IRexp = Iq).

Acest risc este caracteristic întreprinderilor cu muncă predominant manuală, sau celor care au un utilaj învechit, complet amortizat, la care cheltuielile fixe legate de amortizare sunt relativ mici sau inexistente.

Evaluarea riscului economic poate fi realizată și prin intermediul coeficientului levierului de exploatare calculat în funcție de cifra de afaceri:

= ,

în care:

Factorial, valoarea CLE crește cu costurile totale (CT):

.

Riscul de exploatare în raport cu cifra de afaceri este cu atât mai mare cu cât costurile aferente sunt mai mari, având valoarea maximă la punctul mort, la care costurile egalează cifra de afaceri (CA = CT) și Rexp = 0.

Fluctuațiile rezultatului exploatării care traduc riscul economic depind de: cifra de afaceri, ponderea cheltuielilor fixe și proximitatea de punctul mort.

2.8.1.2. Evalurea riscului financiar

Riscul financiar, sau de capital, privește structura financiară și depinde de modul de finanțare a activității: dacă aceasta este finanțată exclusiv din capitaluri proprii, nu comportă nici un risc financiar. Riscul financiar apare în cazul finanțării din surse împrumutate care implică cheltuieli financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi) care influențează rentabilitatea întreprinderii.

Acest risc se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la variațiile rezultatului exploatării și se estimează prin elasticitatea ERnet/ Rexp cunoscută sub denumirea de coeficient de levier financiar (CLF):

,

Calculul coeficientului levierului financiar poate fi efectuat în două variante și reflectă faptul că el exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la modificarea cu un procent a rezultatului exploatării:

1) ;

2) .

Mărimea coeficientului astfel calculat este direct proporțională cu gradul de risc financiar, care, factorial se determină pe baza contului de profit și pierdere, în care rezultatul net impune deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:

Cum veniturile financiare (Vfin) și rezultatul extraordinar (Rextr) nu sunt legate de activitatea curentă, CLF capătă expresia:

.

Valoarea CLF crește odată cu majorarea cheltuielilor financiare și reflectă gradul de risc financiar asumat de întreprinderea care recurge la îndatorare, valorile pe care le poate avea coeficientul levierului financiar fiind dependente de structura financiară a întreprinderii, care expune întreprinderea la un risc de îndatorare mai mare sau mai mic, după cum urmează:

1) Riscul financiar este inexistent sau nesemnificativ în următoarele situații:

a) , la punctul mort (Rexp = 0);

În acest caz rezutatul net atinge maximul, deoarece .

b) , la finanțarea din capitaluri proprii (Chfin = 0):

În acest caz, rezultatul net evoluează echiproporțional cu rezultatul din exploatare (IRnet = IRexp).

2) Riscul financiar maxim (ce tinde la infinit):

→ ∞, în cazul finanțării din împrumuturi însemnate purtătoare de dobânzi care pot absorbi rezultatul din exploatare (Ch fin → Rexp).

În cazul unor cheltuieli financiare echivalente dobânzilor la împrumuturi la care se adaugă ratele scadente pentru rambursarea împrumuturilor coeficientul levierului financiar poate lua valori negative ce prefigurează riscul de insolvabilitate (faliment).

Pentru limitarea efectului cheltuielilor financiare prin intermediul coeficientului de levier financiar se are în vedere restabilirea unui echilibru microeconomic care să permită acoperirea cheltuielilor financiare pe lîngă cheltuielile fixe, ceea ce impune majorarea pragului de rentabilitate (valori critice) prin determinarea unui prag de rentabilitate global mai mare:

; .

În concluzie, importanța coeficientului de levier financiar în gestiunea financiară curentă și previzională decurge din faptul că rezultatul net este sensibil la gradul de îndatorare și el condiționează mărimea beneficiului și dividendelor pe acțiune, interesante pentru acționari precum și autofinanțarea întreprinderii, care îi potențează capitalurile proprii.

2.8.1.3. Evaluarea riscului total (global)

Riscul total (economic- financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar, caracterizează riscul activității economice și financiare și se evaluează cu ajutorul coeficientului levierului total (CLT), fiind calculat prin produsul:

CLT = CLE · CLF.

Factorial, coeficientul levierului total poate fi exprimat astfel:

CLT, calculat în final ca raport între marja costurilor variabile și rezultatul exploatării diminuat cu cheltuielile financiare, exprimă sensibilitatea rezultatului net la variațiile vânzărilor:

Riscul total este inexistent când rezultatul exploatării este maxim (p = v) și maxim în cazul cheltuielilor financiare care îl anulează (Rexp = Chfin).

Exemplificăm analiza riscurilor folosind datele Tabelului 13:

Aplicația 14: Calculul coeficienților de levier economic, financiar, total

Tabelul 13

Din datele Tabelului 13 se desprind următoarele concluzii:

1. Coeficientul levierului financiar, în creștere de la 1,47 la 3, arată majorarea dependenței rezultatului din exploatare de cifra de afaceri și accentuarea riscului economic determinată de creșterea cheltuielilor fixe cu 290,9 %.

2. Reducerea coeficientului levierului financiar de la 2,16 la 1,49 arată diminuarea dependenței rezultatului net de rezultatul exploatrării și reducerea riscului financiar prin diminuarea cheltuielilor financiare cu 45,1 %.

3. Creșterea coeficientului levierului total de la 3,17 la 4,46 arată creșterea dependenței rezultatului net de dinamica cifrei de afaceri și a riscului total (economic financiar) prin majorarea cheltuielilor fixe.

2.8.2. Analiza efectelor de levier în previziunile financiare

Analiza financiară, orientată spre viitor, urmărește cuantificarea efectelor în lanț ale coeficienților de levier în elaborarea de previziuni privind rezultatele:

1) Efectul levierului de exploatare (ELE) reprezintă modificarea rezultatului din exploatare (∆rRexp) sub impactul creșterii ∆r a vânzărilor (cifrei de afaceri):

ELE = CLE ∙ ∆rq(CA) = ∆rRexp (%).

2) Efectul levierului financiar (ELF) constituie modificarea rezultatului net (∆rRnet), ca urmare a creșterii estimate a rezultatului din exploatare (∆rRexp):

ELF = CLF ∙ ∆rRexp = ∆rRnet (%)

3) Efectul levierului total (ELT) constă în modificarea rezultatului net (∆rRnet), ca efect al creșterii vânzărilor (∆rq(CA)):

ELT = CLT ∙ ∆rq(CA) = ∆rRnet (%).

De exemplu, creșterea cifrei de afaceri cu 12 % în perioada următoare va avea următoarele efecte în lanț:

1) ELE = CLE ∙ ∆rCA = 3 ∙12 = 36 % = ∆rRexp și deci:

Rexp = 1,36 ∙ 94608 = 128858 mil. lei;

2) ELF = CLF ∙ ∆rRexp = 1,49 ∙ 36 = 53,64 % = ∆rRnet și deci:

Rnet = 1,5364 ∙ 63648 = 97789 mil. lei;

3) ELT = CLT ∙ ∆rCA = 4,46 ∙ 12 = 53,52 % = ∆rRnet și deci:

Rnet = 1,5352 ∙ 63648 = 97713 mil. lei.

Creșterea vânzărilor are efecte favorabile asupra tuturor rezultatelor.

CAPITOLUL 3

ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE

PE BAZA BILANȚULUI

3.1. Studiul bilanțului – etapă a analizei financiare

În vederea elaborării diagnosticului financiar care să permită măsurarea rentabilității economice a capitalurilor investite, a rentabilității financiare a capitalurilor proprii, aprecierea condițiilor în care sunt realizate echilibrele financiare, deducerea gradului de autonomie al întreprinderii, analiza financiară parcurge mai multe etape, care presupun cercetarea unor informații necesare în vederea detectării simptomelor ce prefigurează fenomene care impiedică continuitatea activității întreprinderii. Scopul principal îl constituie adoptarea unor decizii corective în gestiunea pe termen scurt, mediu și lung.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ și de pasiv (mijloacele și resursele) la închiderea exercițiului și în alte situații prevăzute de lege, grupate după natură, destinație și lichiditate, respectiv, după natură, proveniență și exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociaților, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) și cu titlu provizoriu și ciclic (active circulante).

Activul și pasivul reflectă aceeași realitate văzută sub forma mijloacelor de finanțare și a utilizării acestora la același moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele și pasivele bilanțului, indiferent de forma de prezentare a acestuia (tabelară sau în listă).

Conform IAS 1, “Prezentarea situațiilor financiare”, bilanțul prezentat în listă (Tabelul 14) are drept scop de a prezenta fidel informații despre poziția financiară a întreprinderii, respectiv, capacitatea de a se adapta schimbărilor mediului, cu ajutorul resurselor economice controlate (activele), structurii de finanțare (datorii și capitaluri proprii), precum și cu ajutorul unor indicatori economico-financiari specifici (lichiditatea și solvabilitatea).

3.2. Tipuri de bilanț utilizate în analiza financiară

Criteriile de clasament al activelor și pasivelor bilanțului diferă în funcție de scopul urmărit în analiză și de utilizator, ceea ce a condus la amenajarea mai multor tipuri (modele) de bilanț cu prezentare tabelară cum ar fi: bilanțul financiar, bilanțul funcțional, bilanțul “pool de fonds”(ansamblul resurselor) ș.a.

Studiul bilanțului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului și trebuie să înceapă cu examinarea structurii pasivului și a structurii activului.

Bilanțul contabil elaborat în optica patrimonial-juridică utilizat până la adoptarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate s-a dovededit insuficient adaptat analizei financiare orientate spre gestiune, ceea ce a impune utilizarea unui bilanț mai operațional, pentru a evidenția relația dintre resursele disponibile și nevoile de finanțare ale întreprinderii, știut fiind că orice nevoie de finanțare trebuie acoperită din resurse financiare.

În acest scop se dovedește deosebit de util bilanțul financiar, elaborat în optică patrimonială, care constituie suportul analizei financiare tradiționale ce are ca finalitate descrierea patrimoniului întreprinderii în vederea unei evaluări patrimoniale care poate interesa atât proprietarii, cât și creditorii. În măsura în care creditorii utilizează un asemenea studiu, se procedează la o analiză financiară externă, ce vizează recuperarea capitalurilor investite mai ales în cazul lichidării întreprinderii.

Logica bilanțului financiar, numit și bilanț lichiditate-exigibilitate, se bazează pe criteriul lichidității crescătoare a activului și al exigibilității crescătoare a pasivului, ceea ce implică separarea elementelor de activ în funcție de gradul de lichiditate și a elementelor de pasiv în funcție de scadență.

De exemplu, bilanțul contabil armonizat este apropiat logicii financiare, având prezentarea în listă (Tasbelul 14):

Bilanț Contabil armonizat restâns

Tabelul 14

Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din ce în ce mai mare a acestora de a deveni “lichide” și de a acoperi nevoile întreprinderii; în fruntea activului se află valorile imobilizate, cele mai puțin “lichide”, iar la sfârșit disponibilitățile, cele mai “lichide”.

Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilității crescătoare semnifică faptul că exigibilitatea unei surse de finanțare este legată de scadența sa, primele posturi fiind cele mai lent exigibile, (capitalurile proprii), iar ultimele cele mai rapid exigibile (datoriile pe termen scurt).

Construcția bilanțului financiar implică respectarea unor principii și reguli care permit ordonarea posturilor de bilanț după criteriul pe termen scurt și pe termen lung. Printre elementele constitutive ale bilanțului se face distincție între cele care rămân la dispoziția întreprinderii pe termen lung (peste 1 an) și cele care nu îi aparțin decât pe termen scurt (sub 1 an).

Amenajarea posturilor de activ conduce la existența a două ansambluri: activul imobilizat care reprezintă elementele pe termen lung cu trei categorii de valori imobilizate (necorporale, corporale, financiare), la care se adaugă partea de activ circulant cu scadența mai mare de 1 an (creanțe – clienți, cheltuieli efectuate în avans). În schimb, în activul circulant se includ imobilizările cu scadență scurtă (imobilizările financiare ce ajung la scadență sub 1 an).

Amenajarea posturilor de pasiv structurează pasivul bilanțului în grupa capitalurilor permanente, formată din capitalurile proprii și datoriile pe termen mediu și lung (cu scadența peste 1 an) și grupa datoriilor pe termen scurt (cu scadența sub 1 an), indiferent de natura lor (datorii de exploatare, credite bancare curente, venituri realizate în avans cu scadență scurtă și datoriile pe termen lung ajunse la scadență).

Dacă o parte a datoriilor pe termen lung ajung la scadență mai repede de 1 an, ele vor fi trecute la datorii pe termen scurt. Veniturile realizate în avans cu scadența peste 1 an sunt incluse în datoriile pe termen mediu și lung.

Obținerea bilanțului financiar implică efectuarea unor corecții ale activului și pasivului pe baza informațiilor din anexă, prin respecarea unor principii de evaluare și regrupare a posturilor după criteriul vechimii (peste sau sub 1 an).

Schematic, bilanțul financiar se prezintă astfel:

Bilanț financiar

Activ = Necesar Pasiv = Resurse

Prezentarea bilanțului financiar (Tabelul 15) pune în evidență două părți distincte pe orizontală: partea superioară care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun (necesarul de finanțat și resursele de finanțare permanente) și partea inferioară care reflectă finanțarea ciclului de activitate (necesarul de finanțat pe termen scurt și resursele temporare de finanțare).

Clasamentul activelor și pasivelor după criteriul vechimii pune în evidență, printr-o simplă lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanțului, conform Normei 13 din IASC și în cazul conturilor consolidate.

Importanța bilanțului financiar în analiza financiară decurge din faptul că el servește la determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite întreprinderii să facă față riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.

Conform Reglementărilor românești, bilanțul în listă (Tabelul 14) este apropiat modelului de bilanț financiar (Tabelul 15), cu excepția resurselor care sunt prezentate în ordine inversă scadenței, capitalurile proprii fiind situate în partea finală a listei.

Abandonarea principiului de clasament al posturilor în bilanțul financiar a condus la apariția bilanțului funcțional, care regrupează posturile de bilanț pe marile funcțiuni ale întreprinderii (investiții, exploatare, finanțare, trezorerie), fiind un bilanț economic, construit de Centrala Bilanțurilor din Banca Franței în scopul explicării funcționării economice a întreprinderii de către bancheri.

Construcția bilanțului funcțional are la bază un set de principii și reguli menite să pună în evidență utilizările și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare a întreprinderii, gruparea posturilor fiind legată de operațiile realizate în raport cu natura, destinația sau funcția lor. În această prezentare, bilanțul este destinat analizei funcționale, care poate fi și o analiză externă.

Un principiu de elaborare a bilanțului funcțional se referă la exprimarea posturilor de bilanț la valoarea brută, (valoarea de origine a acestora), ceea ce impune includerea amortismentelor și provizioanelor în capitalurile proprii, bilanțul funcțional constituind un punct de plecare ideal pentru o analiză de flux, deoarece permite determinarea variațiilor de stocuri.

Un alt principiu al bilanțului funcțional se referă la conceptul de stabilitate, care are în vedere durata posturilor în patrimoniu; acesta diferă de conceptul permanenței al bilanțului financiar, în sensul că un împrumut pe termen lung va rămâne în imobilizările financiare, indiferent de scadența sa, iar datoriile pe termen lung nu vor fi trecute la datorii pe termen scurt, indiferent de scadență.

Al treilea principiu, al afectării, avut în vedere la structurarea posturilor permite descrierea ciclurilor care compun viața întreprinderii și a echilibrelor financiare ce decurg din ele.

Schematic, bilanțul funcțional se prezintă astfel:

Bilanț funcțional

Activ = Utilizări Pasiv = Resurse

Bilanțul financiar (lichiditate – exigibilitate)

Tabelul 15

Bilanțul funcțional (economic)

Tabelul 16

Structurarea bilanțului funcțional (Tabelul 16) permite evidențierea a două categorii de utilizări în activ: una legată efectiv de exploatare și alta independentă de ciclul de producție, iar în pasiv două categorii de resurse: unele generate de exploatare și altele fără legătură cu aceasta.

Importanța bilanțului funcțional în analiza financiară decurge din faptul că el permite aprecierea stabilității structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete și astfel exprimă interdependența dintre structura financiară și natura activității sale.

Comparația între bilanțul financiar și bilanțui funcțional pune în evidență două deosebiri esențiale între acestea, și anume:

în timp ce bilanțul financiar permite o analiză externă a situației financiare a întreprinderii interesantă pentru creditori, bilanțul funcțional permite în primul rând o analiză internă realizată în principal de managerii întreprinderii;

bilanțul funcțional se stabilește din perspectiva continuității activității, în timp ce bilanțul financiar este realizat din perspectiva încetării activității.

Ca răspuns adus criticilor bilanțului financiar și bilanțului funcțional, adepții conceptelor mai recente ale teoriei financiare neoclasice au conceput modelul de bilanț “pool de fonds” sau ansamblul de fonduri.

Teoria financiară neoclasică avansează un criteriu care privește costul capitalului compus din diferitele resurse folosite, în funcție de care se judecă oportunitatea diverselor utilizări cărora le-au fost afectate.

În consecință, bilanțul trebuie privit ca un ansamblu de resurse și de utilizări, care oferă indicii asupra deciziilor strategice în materie de investiții și de finanțare, fără a exista o afectare a unei resurse unui anumit tip de utilizare.

Acest tip de bilanț se apropie de bilanțul funcțional prin prezența amortismentelor și provizioanelor în fondurile proprii, în pasiv. În activ posturile sunt grupate în două părți distincte pentru a evidenția impactul strategiilor întreprinderii: industrială și comercială, pe de o parte, căreia îi corespund imobilizările brute non financiare și activele circulante de exploatare (inclusiv lichiditățile necesare pentru exploatare) și strategia financiară, inclusiv lichiditățile, care servește obiectivelor de tip financiar.

Schematic, bilanțul ansamblului de fonduri se prezintă astfel:

Bilanț “Pool de fonds”

Activ = Utilizări Pasiv = Resurse

Indiferent de modul de structurare a elementelor patrimoniale, bilanțul servește ca document esențial în analiza modificărilor poziției financiare a întreprinderii ca răspuns la cerințele mediului economic în care aceasta își desfășoară activitatea.

3.3. Analiza echilibrelor financiare

Bilanțul este “fotografia” întreprinderii, care, indiferent de forma de prezentare, trebuie să ofere răspuns la o serie de întrebări specifice celui care efectuează analiza. Aceste întrebări decurg din modul în care se realizează egalitatea între activul și pasivul bilanțului, egalitate care transpune o identitate fundamentală între două reprezentări diferite ale aceleiași mărimi economice, sursele fondurilor (originea lor), trebuind să corespundă cu utilizările (necesitățile) cărora le-au fost afectate.

Studiul bilanțului implică analiza acestuia în două direcții: orizontală și verticală, fiecare punînd în evidență anumite corelații cu semnificații deosebite în aprecierea situației financiare a întreprinderii.

Analiza pe orizontală a bilanțului pune în evidență modul în care se realizează principalele echilibre financiare pe termen scurt și pe termen lung ale întreprinderii sau grupului de întreprinderi, prin intermediul unor mărimi cum ar fi: situația netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria.

3.3.1. Analiza Situației Nete

Pe baza abordării juridice a bilanțului, analiștii financiari determină Situația Netă (SN) a întreprinderii cu ajutorul relației:

SN = Active – Datorii totale

Aceasta exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra întreprinderii, fiind averea proprietarilor și trebuind să fie suficientă pentru a asigura funcționarea și independența financiară a întreprinderii.

Comparativ cu capitalurile proprii, situația netă este mai restrictivă, deoarece exclude subvențiile și provizioanele reglementate. De aceea, situația netă este un indicator mai relevant, ce exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acționarii, cât și creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Ea se calculează punând față în față bunurile și datoriile de aceeași scadență.

Pe baza bilanțului financiar Situația Netă se determină ca diferență:

a) SN = Total active – Datorii totale – Venituri în avans = Capitaluri proprii.

Pe baza bilanțului contabil armonizat Situația Netă este diferența:

b) SN = (Total active – Datorii curente) – Datorii peste 1 an = F – G.

De exemplu, Situația Netă în cele două variante de calcul este prezentată în Tabelul 17:

Aplicația 15: Calculul și analiza situației nete (capitalurilor proprii)

Tabelul 17

Din datele Tabelului 17 se constată o situație netă pozitivă și crescătoare care reflectă o gestiune economică sănătoasă, ce maximizează valoarea întreprinderii, prin potențarea capitalurilor proprii.

O situație netă negativă reflectă o stare de prefaliment, fiind consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de insolvabilitate al întreprinderii.

Creșterea situației nete (activului net) are ca efect creșterea rentabilității și a independenței financiare, pe baza ei putându-se determina riscul global sau lichidativ, prin raportul: < 0,3.

Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esențial care dă dimensiunea gradului de “sănătate” a întreprinderii referitor la menținerea capitalului fizic sau financiar, mai ales în condițiile inflației care îl erodează.

Menținerea capitalului fizic presupune ca profitul să fie obținut numai prin creșterea capacității fizice productive în cursul perioadei, iar menținerea capitalului financiar presupune obținerea profitului prin creșterea valorii financiare (monetare) a activelor nete.

Performanțele întreprinderii fiind direct legate de menținerea capitalului fizic sau financiar, “Situația modificării capitalurilor proprii” este un alt document al situațiilor financiare anuale prevăzut de Ordinul M.F.P. 94/2001, inspirat din cerințele IAS 1, prin care se prezintă detaliat toate variațiile pe care le-a suferit în cursul exercițiului financiar fiecare element al activului net (capitalurile proprii).

Din situația modificării capitalurilor proprii rezultă capacitatea de menținere (erodare) a capitalului, precum și profitul (pierderea) întreprinderii în cursul exercițiului, prin intermediul următoarelor elemente de conținut:

– profitul net (pierderea netă) al perioadei;

– fiecare element de venit și cheltuială recunoscute direct în capitalurile proprii;

– efectul cumulat al modificării politicilor contabile și corecția erorilor;

– tranzacțiile de capital cu și distribuirile către proprietari;

– soldul profitului (pierderii) cumulate la începutul perioadei și la data bilanțului și modificările aferente;

– o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capitaluri proprii la începutul și sfârșitul perioadei, cu prezentarea distinctă a fiecărei modificări.

Situația modificării capitalurilor proprii cuprinde date referitoare la: soldul la 1 1anuarie, creșterile(+), reducerile (-) și soldul la 31 decembrie, așa cum rezultă din datele Tabelului 18:

Aplicația 16: Situația modificării capitalurilor proprii (mii lei)

Tabelul 18

Din analiza datelor Tabelului 18 se desprind următoarele concluzii:

1. Soldul final al capitalurilor proprii este calculat cu relația:

Sf = Si + Creșteri – Reduceri,

2. Modficarea capitalurile proprii este egală cu diferența:

∆ = Sf – Si = 640141085 – 425835305 = + 214305780 mii lei.

3. Majorarea capitalurilor proprii a fost consecința unor solduri inițiale și a creșterii mai accentuate a capitalului subscris, a rezervelor și a existenței profitului nerepartizat, aceasta fiind diminuată de reducerea unor rezerve și de soldul debitor al contului 1172, o pierdere reportată rezultată din adoptarea pentru prima dată a IAS, mai puțin IAS 29, privind retratarea informației financiare necesare înlăturării efectelor inflației.

3.3.2. Analiza Fondului de Rulment

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale bilanțului: Fondul de Rulment (FR) cu Necesarul de Fond de Rulment (NFR), din care rezultă Trezoreria (T). Acest echilibru este determinat conform concepțiilor de prezentare a bilanțului: optica financiară și optica funcțională.

Pe baza bilanțului financiar care grupează posturile după criteriul permanenței, echilibrul financiar presupune finanțarea activului cu durata mai mare de 1 an din resurse cu scadența peste 1 an, iar finanțarea activelor sub 1 an din resurse scadente sub 1 an.

Un prim echilibru rezultă din confruntarea pasivului pe termen lung (capitalurile permanente) cu necesarul permanent (activul imobilizat), așa cum rezultă din analiza părții superioare a bilanțului financiar:

FRF = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung și mediu) + Provizioane pentru riscuri și cheltuieli – Necesar permanent (Active imobilizate nete).

Această metodă pune în evidență echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanțarea imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacră finanțării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care servește finanțării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut.

Metoda insistă asupra originii Fondului deRulment și permite înțelegerea cauzelor variației sale, creșterea lui fiind determinată de creșterea capitalurilor permanente (emisii de noi acțiuni, obligațiuni, noi împrumuturi pe termen lung) și de reducerea imobilizărilor nete (vânzări de titluri, dezinvestire, cesiuni de imobilizări). Odată cu Fondul de Rulment, marja de securitate a întreprinderii crește, ceea ce arată că o parte mai însemnată din activele circulante este finanțată din capitaluri permanente.

Scăderea Fondului de Rulment este cauzată de scăderea capitalurilor permanente (rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligațiuni) și de creșterea imobilizărilor nete (investiții).

Un Fond de Rulment staționar reflectă stagnarea întreprinderii, care poate fi temporară sau de durată, având diferite cauze.

Partea inferioară a bilanțului financiar permite determinarea Fondului de Rulment Financiar ca diferență:

FRF = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – (Datorii pe termen scurt + Venituri în avans).

Metoda pune în evidență afectarea și finalitatea Fondului de Rulment care este finanțat din activul circulant. În această ipostază, fondul de rulment Financiar arată surplusul activelor circulante nete nefinanțate din datoriile temporare, evidențiind excedentul de lichiditate potențială, ca o marjă de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.

Bilanțul contabil armonizat permite determinarea mai rapidă a Fondului de Rulment în două moduri:

a) FRF = (Total active – Datorii sub 1 an) – Active imobilizate = F – A;

b) FRF = Active circulante, respectiv datorii curente nete (E).

Teoretic, Fondul de Rulment trebuie să fie pozitiv, ceea ce nu înseamnă că în anumite situații nu poate exista un fond de rulment negativ fără a compromite buna funcționare a întreprinderii.

Un Fond de Rulment pozitiv (Capitaluri permanente > Imobilizări nete) constituie marja de securitate a întreprinderii pentru exploatarea sa cotidiană, permițându-i să-și asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare funcționării (stocuri minime, fond de casă minim), activul circulant fiind superior datoriilor pe termen scurt (Activ circulant net > Datorii sub 1 an).

Un Fond de Rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru întreprindere, care va fi lipsită de capitaluri permanente suficiente să-i asigure finanțarea imobilizărilor (Capitaluri permanente < Imobilizări nete), sau care are active circulante inferioare datoriilor scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita (Activ circulant net < Datorii sub 1 an). Această situație se întâlnește mai frecvent în sectorul de distribuție, unde viteza de rotație a stocurilor este foarte rapidă (sub o lună) și unde există credite-furnizori însemnate.

De exemplu, calculul Fondului de Rrulment în cele trei variante conduce la rezultatele din Tabelul 19:

Aplicația 17: Calculul și analiza Fondului de Rulment

Tabelul 19

Din datele Tabelului 19 se constată că Fondul de Rulment pozitiv și în creștere confirmă o dinamică favorabilă a marjei de securitate a întreprinderii.

În practică, se consideră că Fondul de Rulment al întreprinderii industriale trebuie să reprezinte valoarea a 1÷3 cifre de afaceri lunare.

În interiorul capitalurilor permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie excesivă în raport cu cea a capitalurilor proprii (să nu depășească 50 %), ceea ce impune determinarea Fondului de Rulment propriu (FRp) și a Fondului de Rulment străin (FRs):

FRp = Capitaluri proprii – Imobilizări nete;

FRs = Împrumuturi pe termen lung și mediu – Imobilizări nete.

Fondul de Rulment propriu pune în evidență influența structurii de finanțare asupra constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii, ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară.

Fondul de Rulment împrumutat (străin) reflectă gradul de îndatorare pe termen lung pentru a finanța nevoi pe termen scurt.

De exemplu, calculul Fondului de Rulment propriu și străin pe baza datelor din Tabelul 19 conduce la rezultatele din Tabelul 20:

Aplicația 18: Calculul și analiza fondului de rulment

Tabelul 20

Din datele Tabelului 20 se constată următoarele:

1. Fondul de Rulment propriu este pozitiv și în creștere cu 115,5 %, ceea ce confirmă că întreprinderea dispune de o autonomie financiară care îi permite finanțarea imobilizărilor nete din capitaluri proprii.

2. Fondul de Rulment străin este negativ și în scădere cu 3,5 %, ceea ce arată că nevoile pe termen scurt nu pot fi finanțate prin îndatorare pe termen lung, deși gradul de îndatorare la termen (raportul Datorii peste 1 an/Capitaluri proprii) a crescut de la 1,994 % la 19,98 %.

3. Echilibrul financiar pe termen lung și pe termen scurt este asigurat ca urmare a unei marje de securitate pe care o conferă Fondul de Rulment Financiar pozitiv.

4. Independența financiară a întreprinderii se dovedește a fi satisfăcătoare, chiar dacă ponderea capitalurilor proprii în capitalurile permanente s-a redus de la 98 % la 83,3 %.

3.3.3. Analiza Necesarului de Fond de Rulment

Necesarul de Fond de Rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea unor operațiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă (cumpărări, vânzări, plăți salarii), al cărui total trebuie acoperit cel puțin parțial de resurse stabile (Fondul de Rulment Net). El reprezintă banii ce trebuie rulați în întreprindere pentru a-i asigura funcționarea (după finanțarea imobilizărilor), care reclamă cheltuieli ce vor fi recuperate la achitarea facturilor de către clienți.

Structura Necesarului de Fond de Rulment cuprinde, pe de o parte, stocurile (de materii prime, produse finite, semifabricate) a căror valoare încorporează cheltuielile de fabricație și, pe de altă parte, creanțele. Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare și în afara exploatării), care corespund decalajelor între încasări și plăți:

NFR = Necesități ciclice – Resurse ciclice,

în care:

Necesități ciclice = Necesar temporar – Disponibilități;

Resurse ciclice = Resurse temporare – Credite de trezorerie.

Pe baza bilanțului necesarul de fond de rulment se determină ca diferență:

NFR =(Active circulante + Cheltuieli în avans– Casa și conturi la bănci) – (Datorii ce trebuie plătite într-un an + Credite bancare + Venituri în avans).

De exemplu, calculul Necesarului de Fond de Rulment pe baza datelor din bilanțul contabil armonizat (Tabelul 14) conduce la rezultatele din Tabelul 21, din care rezultă următoarele concluzii:

1. Necesarul de fond de rulment pozitiv și în creștere confirmă dinamica ascendentă a surplusului de necesități temporare față de resursele temporar disponibile.

2. Creșterea necesarului de fond de rulment a fost consecința creșterii necesităților ciclice cu 58,72 %, ca urmare a creșterii activelor circulante cu 56,03 %, a reducerii cheltuielilor în avans și a disponibilităților bănești, în condițiile în care resursele ciclice s-au redus cu 17,49 %, prin reducerea datoriilor sub 1 an și a veniturilor în avans.

Aplicația 19: Calculul și analiza necesarului de fond de rulment

Tabelul 21

Pornind de la relația care trebuie să existe între necesarul temporar și resursele temporare, NFR constituie un indicator de echilibru financiar, care poate fi pozitiv sau negativ, după cum urmează:

a) Dacă NFR > 0, rezultă un surplus de necesar temporar față de resursele temporare ce pot fi mobilizate, fiind o situație normală dacă este consecința unor investiții privind creșterea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare.

În caz contrar, NFR > 0 arată un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul încetinirii încasărilor și accelerării plăților.

b) Un NFR < 0 reflectă un surplus de resurse nete temporare față de capitalurile circulante, necesitățile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi mobilizate. Această situație este favorabilă dacă este consecința accelerării rotației activelor circulante, a urgentării încasărilor și relaxării plăților.

Necesarul de fond de rulment reflectă echilibrul curent al întreprinderii, este mai fluctuant, mai instabil decât fondul de rulment și depinde de cifra de afaceri), durata de rotație a stocurilor, decalajul dintre termenul de recuperare a creanțelor și termenul de plată a furnizorilor.

El poate fi exprimat în zile de vânzare prin intermediul vitezei de rotație (NFRz = NFR·360/ CA) care reflectă acest decalaj.

3.3.4. Analiza Trezoreriei

Trezoreria Netă (TN) poate fi determinată pornind de la egalitatea de bilanț Activ = Pasiv care conduce la confruntarea fondului de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă echilibrul financiar al întreprinderii, fiind un rezultat al operațiunilor ce afectează toate posturile de bilanț și rezultând din lectura pe orizontală a bilanțului financiar, respectiv:

a) a părții superioare: TN = FR – NFR;

b) a părții inferioare: TN = Disponibilități – Credite de trezorerie sau:

TN = Trezoreia activă – Trezoreria pasivă.

Trezoreria activă cuprinde disponibilitățile curente degajate de funcționarea întreprinderii, la care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori mobiliare de plasament).

Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci și efectele scontate (în afara bilanțului).

c) Pe baza bilanțului contabil armonizat, trezoreria este dată de diferența:

TN = Active circulante respectiv datorii curente nete (E) – NFR.

De exemplu, calculul Trezoreriei Nete pe baza bilanțului conduce la rezultatele din Tabelul 22:

Aplicația 20: Calculul și analiza Trezoreriei Nete

Tabelul 22

Se constată că Trezoreria Netă este pozitivă și în scădere, ceea ce reflectă decalajul dintre ritmul superior de creștere a necesarului de fond de rulment comparativ cu creșterea fondului de rulment financiar (351,65 > 325,02 %).

Trezoreria Netă (±) rezultă atât din operațiuni ce afectează capitalurile permanente și activul imobilizat, cât și din operațiuni care privesc activele circulante și datoriile pe termen scurt.

Creșterea Trezoreriei Nete poate fi realizată prin creșterea fondului de rulment și prin scăderea necesarului de fond de rulment, sau prin creșterea disponibilităților și reducerea creditelor bancare de trezorerie.

Valoarea pozitivă sau negativă a Trezoreriei Nete este consecința unor inegalități între Fondul de Rulment și Necesarul (resursa) de Fond de Rulment:

1. Trezorerie pozitivă (TN > 0), când: FR > NFR și respectiv, Disponibilități > Credite trezorerie, în următoarele cazuri:

a) FR > 0 și NFR > 0, când NFR este finanțat în întregime din resurse permanente (FR > 0), care degajă disponibilități ce pot ascunde o sub-utlizare de capitaluri;

b) FR > 0 și NFR < 0, când resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la un excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de lichidități, care pot ascunde sub-utilizări de capitaluri;

c) FR < 0 și NFR < 0, când resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent crescut de lichidități și numai o parte a activului imobilizat ( FR < 0).

Ciclul de exploatare și o parte din imobilizări sunt finanțate din datorii pe termen scurt (furnizori și avansuri clienți), ceea ce impune creșterea capitalurilor permanente (resurselor stabile).

2. Trezorerie negtivă (TN < 0), când FR < NFR și respectiv, Disponibilități < Credite trezorerie, în următoarele cazuri:

a) FR > 0 și NFR > 0, când NFR este finanțat parțial din capitaluri permanente (FR> 0) și parțial din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilitățile, ceea ce impune aprecierea riscului bancar curent;

b) FR < 0 și NFR > 0, când creditele bancare pe termen lung și mediu acoperă o parte din imobilizări (FR < 0), NFR și disponibilitățile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce impune reconsiderarea structurii de finanțare;

c) FR < 0 și NFR < 0, când resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori, avansuri clienți) și din credite bancare curente, ceea ce impune revederea structurii finanțării, fiind crescut riscul dependenței de exterior.

3.3.5. Analiza echilibrelor financiare în optica funcțională

Echilibrele financiare pot fi analizate și prin prisma prezentării bilanțului conform opticii funcționale, care structurează posturile de bilanț în strânsă legătură cu ciclurile economice care caracterizeză viața întreprinderii: investiții, exploatare, finanțare, trezorerie. Analiza efectuată pe baza bilanțului funcțional (economic) este o analiză funcțională, mai bine adaptată unei gestiuni previzionale, care situiază în centrul atenției ciclul de exploatare. Ea completează analiza financiară statică prin intermediul Tabloului de Finanțare, principalul instrument al analizei dinamice a echilibrului financiar funcțional.

Echilibrul financiar funcțional impune ca utilizările stabile să fie finanțate din resurse durabile, surplusul resurselor durabile față de imobilizările brute reprezentând fondul de rulment net global (FRNG):

FRNG = Resurse durabile – Utilizări stabile brute.

Un FRNG pozitiv arată excedentul de resurse stabile după finanțarea utilizărilor stabile, destinat finanțării ciclului de exploatare, fiind și diferența:

FRNG = Activ circulant – (Datorii diverse + Credite bancare de trezorerie)

Pe baza bilanțului funcțional (Tabelul 16) rezultă datele din Tabelul 23:

Aplicația 21: Calculul fondului de rulment net global

Tabelul 23

Se constată un Fond de Rulment Net Global pozitiv și în creștere, ca urmare a creșterii mai rapide a resurselor stabile față de utilizările stabile (166,27 > 134,9) și a activului circulant comparativ cu datoriile (155,59 > 82,5).

Această valoare a FRNG arată mărimea necesarului ciclic și de trezorerie rămasă nefinanțată de resursele ciclice și de trezorerie, ceea ce arată că întreprinderea are lichidități pentru a-și finanța necesarul de exploatare.

Necesarul de fond de rulment (NFR) decurge din confruntarea nevoilor de finanțare cu resursele de finanțare a operațiilor repetitive:

NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice

Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor impusă de ciclul de exploatare, surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital devine un necesar de finanțare permanent reînnoibil. Acest necesar este finanțat din Fondul de Rulment Funcțional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse stabile, fiind un Necesar de Fond de Rulment Total (NFRT), cu două componente legate de: activitatea de exploatare și din afara exploatării:

NFRT = NFRE + NFRAE.

Calculul Necesarului de Fond de Rulment Total este redat în Tabelul 24:

Aplicația 22: Calculul Necesarului de Fond de Rulment Total

Tabelul 24

Din datele Tabelului 24 se constată că Necesarul de Fond de Rulment Total este pozitiv și în creștere, ceea ce arată un necesar de finanțare permanent reînnoibil pentru ciclul de exploatare, surplusul de nevoi ciclice fiind neacoperit financiar de resurse ciclice de capital.

Resursa netă în afara exploatării (NFRAE < 0) este în creștere, datoriile fiind superioare activelor circulante din afara exploatării.

La originea NFRE se află ciclul de exploatare (cumpărare – producție – vânzare), cu o durată variabilă. Acest necesar corespunde unor alocări de fonduri pentru constituirea stocurilor și creanțelor, reflectă decalajele între vânzări și încasări, respectiv, între cumpărări și plăți și se calculează prin diferența:

NFRE = Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare.

Plățile îl măresc, iar încasările îl reduc.

NFRAE este mai mic față de NFRE și se obține prin diferența:

NFRAE = Alte active circulante – Datorii în afara exploatării,

în care:

Alte active circulante cuprind: creanțe diverse, capital subscris nevărsat;

Datoriile în afara exploatării cuprind: datorii fiscale, alte datorii.

Necesarul de Fond de Rulment astfel determinat mai poartă numele de necesar net când este pozitiv, sau resursă netă când este negativ.

Din confruntarea Fondului de Rulment Net Global cu Necesarul de Fond de Rulment (necesarul net) rezultă Trezoreria Netă (TN):

TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)

Trezoreria Netă este legată de operațiile financiare pe termen scurt care sunt evidențiate în partea inferioară a bilanțului funcțional, ea fiind și diferența:

TN = Necesar de trezorerie – Resurse de trezorerie sau:

TN = Activ circulant financiar – Credite bancare curente.

Trezoreria Netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum urmează:

a) TN > 0, cînd FRNG > NFRT, sau Necesar trezorerie > Resurse trezorerie;

b) TN < 0, când FRNG < NFRT, sau Necesar trezorerie < Resurse trezorerie.

De exemplu, pe baza bilanțului funcțional (Tabelul 16), rezultă Trezoreria netă (Tabelul 25) determinată ca diferență:

TN = Trezoreria activă(Disponibilități) – Trezoreria pasivă(Creditede trezorerie):

Aplicația 23: Calculul și analiza Trezoreriei Nete

Tabelul 25

Din datele Tabelului 25 se constată că Fondul de Rulment Net Global este superior Necesarului de Fond de Rulment Total, ceea ce a condus la o Trezorerie Netă pozitivă, dar în scădere, ca urmare a decalajului între indicii Fondului de Rulment și Necesarului de Fond de Rulment(351,65 > 325,02 %).

Reducerea Trezoreriei Nete reflectă reducerea cu aceeași valoare a activului circulant financiar, respectiv a Trezoreriei active în condițiile absenței creditelor de trezorerie (Trezoreria pasivă).

O Trezorerie Netă pozitivă reflectă un excedent de trezorerie în raport cu obligațiile financiare pe termen scurt, ceea ce asigură întreprinderii posibilitatea de face plasamente pe piața de capital.

Spre deosebire de resursele ciclice obținute în activitatea curentă și reflectate de un Necesar de Fond de Rulment negativ, o Trezorerie Netă negativă reflectă resurse de trezorerie furnizate de parteneri financiari (bănci) și sunt legate de gestiunea financiară pe termen scurt.

3.4. Analiza bilanțului prin metoda ratelor (ratios)

Aprofundarea analizei situației financiare pe baza bilanțului impune recurgerea la un procedeu frecvent utilizat în analiza financiară – metoda “ratios”.

Ratio este un raport între două posturi de bilanț, din contul de rezultat, sau din bilanț și contul de rezultat, echivalent cu termenul de rată, coeficient, indice, procent. Între elementele raportului trebuie să existe omogenitate din punct de vedere al modului de evaluare și relații directe între mărimile ce se compară.

Metoda ratelor completează analiza indicatorilor în mărimi absolute și prezintă avantajul că permite efectuarea de comparații pentru a situa mai corect întreprinderea în mediul său concurențial sau pentru a-i aprecia evoluția.

3.4.1. Analiza ratelor de structură a bilanțului

Ratele de structură a bilanțului reflectă structura financiară (de finanțare) a întreprinderii și se definește prin proporțiile posturilor din activul și pasivul bilanțului în raport cu totalul acestuia.

Ratele de structură se obțin în urma analizei pe verticală a bilanțului financiar și pun în evidență caracteristici financiare ale întreprinderii, cum ar fi: capacitatea activelor de a se transforma în lichidități, autonomia și independența financiară a întreprinderii, calitatea echilibrului financiar pe termen scurt, ș.a.

Structura activului caracterizează compoziția patrimoniului economic al întreprinderii, în concordanță cu caracterul mai mult sau mai puțin “capitalistic” al acesteia ca și vulnerabilitatea sa la evoluțiile inflaționiste.

Ratele de structură a activului reflectă apartenența sectorială și depind de natura activității întreprinderii, astfel:

1) Ponderea imobilizărilor: (%) reflectă indirect intensitatea capitalistică (prin ponderea imobilizărilor corporale) și a relațiilor financiare cu alte unități (prin ponderea imobilizărilor financiare).

2) Ponderea activului circulant: (%) depinde de sectorul de activitate și durata ciclului de producție (prin ponderea stocurilor), de durata termenelor de plată convenite cu clientela (prin ponderea creanțelor) și reflectă esența trezoreriei (prin ponderea lichidităților în patrimoniu).

Structura pasivului degajă politica de finanțare a întreprinderii, evidențiind gradul de stabilitate a finanțării și autonomia financiară pe care le asigură combinația de resurse cu maturități și origini diverse.

Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară și gradul de îndatorare a întreprinderii, astfel:

1) Ponderea capitalurilor permanente: (%) reflectă autonomia financiară globală (prin ponderea capitalurilor proprii), autonomia la termen a întreprinderii (prin ponderea datoriilor pe termen lung).

2) Ponderea datoriilor pe termen scurt: (%) se corelează cu trezoreria întreprinderii.

Cu cât este mai mare ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivului, cu atât este mai mare autonomi și independența financiară a întreprinderii.

De exemplu, pe baza datelor din bilanțul financiar (Tabelul 15) structura activului și pasivului se prezintă în Tabelul 26:

Aplicația 24: Ratele de structură a bilanțului financiar

Tabelul 26

Din datele Tabelului 26 se constată următoarele:

1. Structura activului reflectă ponderea de peste 50 % a imobilizărilor corporale în totalul activului, care este în reducere până la 46 % în favoarea activelor circulante, care depășesc activele imobilizate, ajungând de la 49,88 % la 53,90 %.

2. Imobilizările corporale dețin ponderea dominantă în totalul activelor imobilizate, în consens cu activitatea predominant industrială a întreprinderii.

3. Structura pasivului arată creșterea capitalurilor permanente de la 65,15 la peste 80 %, în care capitalurile proprii dețin ponderea cea mai mare și în creștere la peste 66 %, în defavoarea datoriilor totale, care au scăzut de la 36 la 33 %.

3. Structura datoriilor s-a modificat prin creșterea datoriilor cu scadența peste 1 an și a reducerii datoriilor curente, cu scadența până la 1 an.

Analiza pe verticală a bilanțului vizează corelațiile dintre posturile din activ și din pasiv, structura pasivului trebuind să fie adecvată structurii activului: o întreprindere industrială foarte “capitalistică” are capitaluri permanente mai importante față de una mai puțin “capitalistică” din sectorul de distribuție, ceea ce

se reflectă prin rate de sinteză referitoare la condițiile de ajustare între utilizările și resursele puse în operă de întreprindere.

Ratele de sinteză reflectă echilibrul financiar în mărimi relative:

1) Rata de finanțare stabilă a imobilizărilor: ≥ 1

măsoară stabilitatea resurselor afectate finanțării activelor durabile, din care:

a) Rata de finanțare din resurse proprii: ≥1 exprimă autonomia financiară de care dispune întreprinderea;

b) Rata de finanțare din resurse străine: exprimă gradul de insecuritate financiară a întreprinderii.

2) Rata de lichiditate generală: ≥1 exprimă gradul de lichiditate potențială(echilibrul financiar pe termen scurt), din care:

a) Rata de lichiditate relativă (Testul acid)): ≥1 exprimă capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt;

b) Rata de lichiditate imediată (Testul acid): exprimă aptitudinea întreprinderii de rambursare a datoriilor cu scadența sub 1 an.

Ratele de sinteză se corelează cu ratele de finanțare și reflectă indirect structura financiară a întreprinderii.

De exemplu, ratele de sinteză ale bilanțului sunt expuse în Tabelul 27:

Aplicația 25: Ratele de sinteză pe baza bilanțului

Tabelul 27

Din datele Tabelului 27, se constată următoarele:

1. Valorile supraunitare și în creștere ale ratei de finanțare stabilă a imobilizărilor confirmă marja de securitate consecutivă fondului de rulment pozitiv crescător.

2. Valorile supraunitare și în creștere ale ratei de finanțare a imobilizărilor din resurse proprii confirmă existența fondului de rulment propriu pozitiv și crescător.

3. Valorile subunitare și în creștere ale ratei de finanțare a imobilizărilor din resurse străine arată existența unui fond de rulment străin negativ.

4. Valorile supraunitare și în creștere ale ratelor de lichiditate generală și de lichiditate redusă confirmă echilibrul financiar pe termen scurt, fondul de rulment pozitiv, respectiv capacitatea de a face față obligațiilor pe termen scurt, ceea ce nu se confirmă prin valoarea subunitară și în scădere a ratei de lichiditate (trezorerie) imediată, disponibilitățile bănești nu permit acoperirea datoriilor pe termen scurt.

3.4.2. Analiza ratelor de finanțare. Structura finanțării

Analiza ratelor de structură a bilanțului permite studiul structurii financiare a întreprinderii, respectiv examinarea modului în care sunt repartizate sursele de finanțare a activelor între capitalurile proprii și aporturile externe, de unde rezultă autonomia (independența) financiară a întreprinderii.

Structura financiară este un concept fundamental în gestiunea financiară a întreprinderii, deoarece determină costul capitalului și are influență asupra politicii de investiții, afectându-i rentabilitatea.

Sursele de finanțare trebuie adaptate naturii activelor pe care le finanțează: resursele utilizate pentru finanțarea unui activ imobilizat trebuie să poată rămâne investite în întreprindere o durată cel puțin egală cu durata de viață a acestuia. Exigibilitatea capitalurilor trebuie armonizată cu lichiditatea activelor finanțate, adică imobilizările trebuie finanțate din capitaluri stabile (permanente), iar activul circulant trebuie finanțat din datoriile de exploatare. Numai în aceste condiții poate fi vorba de o structură financiară echilibrată care poate asigura independența financiară a întreprinderii.

În gestiunea financiară se utilizează atât noțiunea de structură financiară cât și cea de structură a capitalului, cu precizarea că structura financiară desemnează compoziția pasivului bilanțului financiar, în timp ce structura capitalului arată compoziția finanțării întreprinderii pe termen lung: acțiuni (ordinare, privilegiate), obligațiuni (ordinare, convertibile), împrumuturi bancare.

În privința unor structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii esențiale de care trebuie să se țină seama în gestiunea financiară, printre care amintim:

1) Activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanțate din datorii pe termen scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanțate tranzitoriu din asemenea datorii.

2) Finanțarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu și lung este admisă cu condiția ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente și să poată fi rambursată progresiv prin autofinanțare, până întreprinderea ajunge la autonomie financiară (finanțarea din capitaluri proprii).

Structura finanțării reflectată prin ratele de structură a pasivului, care în optica bilanțului financiar grupează posturile după criteriul scadenței, vizează raportul între capitalurile proprii (C) și datorii (D), pasivul fiind egal cu suma:

Pasiv = Capitaluri proprii (C) + Datorii (D),

în care:

D = Datorii pe termen lung (durata peste 1 an) + Datorii termen scurt (sub 1 an):

Pasiv = Capital permanent (Cp) + Datorii pe termen scurt.

Raportul dintre datoriile totale (D) și capitalurile proprii (C) exprimă rata îndatorării globale, fiind cunoscut sub denumirea de levier financiar și prezintă importanță atât pentru manageri cât și pentru creditori, deoarece reflectă, pe de o parte, gradul de independență financiară și, pe de altă parte, posibilitatea întreprinderii de a recurge la capitaluri externe (noi împrumuturi).

Definirea structurii financiare implică și determinarea raportului între fondurile pe termen lung (capitalurile permanente) și fondurile pe termen scurt (datoriile sub 1 an), care depinde de natura activelor întreprinderii, sursele permanente de finanțare trebuind astfel structurate încât să maximizeze valoarea întreprinderii (capitalurile proprii).

Autonomia financiară reprezintă aptitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor financiare, aceasta măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de îndatorare și gradul de lichiditate-solvabilitate. Acestă autonomie este amenințată de existența unei structuri financiare inadecvate, prin raportul Datorii/Capitaluri proprii, care poate conduce la încetarea de plăți sau la pierderea controlului de către acționari.

Autonomia financiară poate fi estimată prin intermediul mai multor rate:

1) Rata îndatorării globale: Rîg = ≤ 0,5 exprimă dependența întreprinderii de diverși creditori, precum și șansele de rambursare a datoriilor.

a) Levierul financiar: depinde de structura finanțării, cu efecte asupra ratei rentabilității capitalurilor proprii, fiind un indicator de risc financiar în corelație cu randamentul activelor și rata dobânzii.

b) Rata autonomiei financiare: Raf =>1, fiind în relație inversă cu levierul financiar (Raf = 1/LF).

c) Rata îndatorării la termen: >1 exprimă dependența față de creditori și este afectată de inflație.

2) Capacitatea de îndatorare: ≥ 0,5 exprimă posibilitățile de îndatorare ale întreprinderii.

3) Capacitatea de rambursare:≥ 0,25 exprimă capacitatea întreprinderii de a-și rambursa datoriile totale.

De exemplu, ratele de autonomie financiară calculate pe baza bilanțului sunt prezentate în Tabelul 28:

Aplicația 26: Ratele de finanțare (autonomia financiară)

Tabelul 28

Din datele Tabelului 28 se constată următoarele:

1. Rata îndatorării globale sub 0,5 și în scădere arată reducerea ponderii datoriilor și creșterea ponderii capitalurilor proprii în structura finanțării.

2. Reducerea levierului financiar reflectă scăderea gradului de îndatorare ca urmare a creșterii ponderii capitalurilor proprii, avînd ca efect creșterea gradului de autonomie financiară la valori supraunitare.

3. Creșterea ratei de îndatorare la termen de peste 10 ori a fost consecința creșterii mai rapide a datoriilor cu scadența peste 1 an comparativ cu capitalurile proprii.

4. Reducerea capacității de îndatorare, care se menține superioară valorii de 0,5, arată tendința de reducere a ponderii capitalurilor proprii în capitalul permanent.

5. Reducerea capacității de rambursare a datoriilor din capacitatea de autofinanțare este consecința creșterii mai rapide a datoriilor comparativ cu CAF.

3.4.3. Analiza ratelor de rotație a posturilor de bilanț

În măsura în care ratele de structură și de sinteză ale bilanțului vizează posturile la un moment dat, acestea au un caracter static. Însă gestiunea financiară pe termen scurt necesită informații pentru aprecierea echilibrului financiar și a lichidității întreprinderii în dinamică, ceea ce impune determinarea unor rate de rotație a posturilor de bilanț.

Ratele de rotație furnizează indicații dinamice deoarece permit să se introducă o dimensiune temporală în analiza bilanțului, prin evidențierea ritmului de reînnoire a unor componente ale acestuia.

În acest scop, se compară elemente statice de patrimoniu din bilanț cu indicatori din contul de rezultat care exprimă fluxuri caracteristice ale activității de exploatare cum ar fi cifra de afaceri (CA), din care rezultă ritmul de reînnoire a postului din activul sau pasivului bilanțului financiar.

Ratele astfel determinate caracterizează unul dintre cei mai sintetici indicatori de eficiență, viteza de rotație a posturilor de bilanț, prin intermediul numărului de rotații (N) și al duratei unei rotații (D). Între aceste rate există o relație inversă: creșterea numărului de rotații antrenează reducerea duratei unei rotații, ceea ce reflectă același lucru: accelerarea vitezei de rotație.

Principalele rate de rotație a posturilor de bilanț sunt următoarele:

1) Numărul de rotații ale activelor: (rotații) și, respectiv:

Durata unei rotații: (zile/rotație);

2) Numărul de rotații ale capitalurilor proprii: (rotații) și, respectiv:

Durata unei rotații: (zile/rotație);

3) Numărul de rotații ale activelor circulante: ,

în care:

Ponderea activelor circulante în activ (gradul de lichiditate);

Durata unei rotații: (zile/rotație);

4) Numărul de rotații ale stocurilor: (rotații),

în care:

Sm = Stocul mediu = ;

Durata unei rotații: (zile/rotație);

5) Numărul de rotații ale creanțelor: (rotații);

Durata (termenul) de recuperare a creanțelor: (zile);

6) Numărul de rotații ale furnizorilor: (rotații);

Durata (termenul) de plată a furnizorilor: (zile).

Numărul de rotații (N) al unui post de bilanț compară un flux de activitate (vânzări, aprovizionări-cumpărări) cu elemente de patrimoniu (activul total, activul circulant, capitalul total, capitalul propriu) încredințate întreprinderii, indicând intensitatea cu care este valorificat patrimoniul întreprinderii.

Durata în zile (luni, ani) a unei rotații (D), în relație inversă cu numărul de rotații, reflectă rapiditatea unei încasări (plăți): un decalaj între termenul de recuperare a creanțelor și termenul de plată a furnizorilor poate fi benefic pe termen scurt, crescând lichiditățile întreprinderii.

Calculul ratelor de rotație pe baza bilanțului (Tabelul 14) și a contului de rezultat (Tabelul 1) conduce la rezultatele din Tabelul 29:

Aplicația 27: Ratele de rotație a posturilor de bilanț

Tabelul 29

Din datele Tabelului 29 se constată următoarele:

1. Numărul de rotații ale posturilor de bilanț au cunoscut modificări, având valori supraunitare, cu excepția activelor totale, la care se înregistrează și durate de rotație ce depășesc 1 an.

2. Viteza de rotație a posturilor de bilanț înregistrează o încetinire, cu excepția stocurilor, la care numărul de rotații a crescut și durata unei rotații a scăzut.

3. Termenul de recuperare a creanțelor este superior termenului de plată a furnizorilor , ambele durate înregistrând creșteri diferite, care au majorat decalajul între încasări și plăți de la 42 zile la 93 zile.

Factorii care contribuie la modificarea vitezei de rotație trebuie identificați pe faze ale exploatării: aprovizionare, producție, desfacere și vizează diminuarea stocurilor, accelerarea vitezei de rotație a acestor stocuri, scurtarea duratei ciclului de producție, reducerea termenului de recuperare a creanțelor, ș.a.

3.4.4. Analiza ratelor de rentabilitate. Riscul financiar

Ratele de structură a activului și pasivului bilanțului, ratele de finanțare și de structură a finanțării, precum și ratele de rotație determinate prin analiza internă a bilanțului în direcție verticală, orizontală și combinată cu elemente ale contului de rezultat permit să se calculeze o “baterie “de rate de rentabilitate, care servesc la evaluarea performanțelor întreprinderii într-o viziune dinamică.

Aprecierea performanțelor implică luarea în considerare a unor aspecte ale activității întreprinderii în strânsă legătură cu rezultatele globale și parțiale.

Diagnosticul financiar permite aprecierea performanțelor dezvoltând trei puncte de vedere caracteristice:

1) El impune o viziune parțială a performanțelor. Eficacitatea întreprinderii poate fi apreciată diferit prin criterii analitice.

2) Analiza financiară abordează performanțele pe baza unor criterii monetare de măsurare și evaluare.

3) Aprecierea financiară a performanțelor se realizează din punct de vedere sintetic și global, printr- o viziune de ansamblu a rezultatelor.

În final, diagnosticul financiar va permite evaluarea întreprinderii în funcție de rentabilitate și de gradul de risc aferent.

Rentabilitatea constituie capacitatea unui capital investit sau plasat de a asigura venituri exprimate în termeni financiari, aceasta fiind evaluată în mărimi absolute (prin marje) și în mărimi relative (prin rate).

Ratele de rentabilitate rezultă din confruntarea unui indicator de rezultat (EBE, Rexp, Rbrut, Rnet), cu un indicator referitor la fluxul global de activitate (CA), sau la mijloacele utilizate pentru obținerea rezultatului considerat (capital economic, capital propriu, costuri). De aici rezultă gruparea uzuală a ratelor de rentabilitae în două categorii: rate de marjă și rate de randament și rentabilitate.

A. Ratele de marjă permit aprecierea “eficacității” întreprinderii în activitatea comercială, exprimând profitabilitatea acesteia în raport cu:

1) Exploatarea, prin intermediul rapoartelor:

; ; .

2) Activitatea globală, prin intermediul rapoartelor:

; (rata marjei nete).

B. Ratele de randament și de rentabilitate se pot grupa în două categorii:

1) Rate de randament care raportează un indicator de rezultat la o evaluare a capitalului economic pus în operă de întreprindere. Apare astfel noțiunea de rentabilitate economică, care exprimă capacitatea activului economic (activ imobilizat brut + NFRE) de a degaja un surplus și de a asigura remunerarea aportorilor de fonduri – acționari și creditori – care asigură finanțarea.

a) O primă variantă: ,

care este o rată de rentabilitate economică brută ce permite aprecierea performanței exploatării (industrială și comercială) și facilitează comparații intrasectoriale.

Evoluția în timp a acestei rate arată creșterea, stagnarea sau scăderea eficacității întreprinderii, fără a fi afectată de fiscalitate, amortizare și provizioane.

b) În lipsa unor date suficient de precise se poate utiliza: .

Acest raport poate fi introdus într-un lanț de rate echivalent cu noțiunea de ROA (return on assets), care este o rată a rentabilității investițiilor:

c) = = Re2 ∙ S Rex, ,

în care:

= Ponderea rezultatului exploatării în excedentul brut.

Randamentul economic al activelor (Re3) poate fi exprimat prin lanțul:

,

în care:

Rv = Rata rentabilității veniturilor (profitabilitatea cifrei de afaceri);

Na = Numărul de rotații ale activului bilanțului;

Nac = Numărul de rotații ale activelor circulante;

Sac = Ponderea activelor circulante în activul bilanțului.

De exemplu, ratele de rentabilitate economică se prezintă în Tabelul 30:

Aplicația 28: Ratele de rentabilitate economică

Tabelul 30

Din datele Tabelului 30 se desprind următoarele concluzii:

1. Ratele de marjă privind exploatarea (R1 – R3) au cunoscut reduceri, cu excepția ratei marjei comerciale (R1), care a crescut cu 74,2 %, ca urmare a decalajelor dintre ritmurile de creștere a factorilor ce determină rapoartele respective.

2. Ratele de marjă privind activitatea globală (R4 – R5) s-au redus corespunzător dinamicii factorilor de influență luați în calcul.

3. Ratele de randament economic al activelor s-au redus toate, în proporții diferite, după cum urmează:

4. Re1(EBE/Ai brut + NFRE) cu valoarea cea mai mare, a scăzut cu 19,75 %, creșterea EBE fiind inferioară creșterii activului economic.

5. Re2 (EBE/Activ brut) a scăzut cu 9,84 % datorită creșterii mai lente a EBE în raport cu activul brut (29 < 43,1 %).

6. Re3 (Rexp/Abrut) s-a redus cu 35,84 % datorită reducerii rezultatului din exploatare cu 8,2 %, în condițiile creșterii activului brut cu 43 %.

Aceste evoluții individuale ale ratelor de marjă și de randament se reflectă în continuare în evoluția indicilor agregați ce caracterizează eficiența generală a utilizării activelor prin ratele de rentabilitate și ratele de randament determinate pe baza lanțului de rate:

Reducerea randamentului economic al activelor (Re3) s-a datorat reducerii ponderii rezultatului din exploatare în excedentul brut (SRexp), scăderii rentabilității veniturilor (Rv), reducerii vitezei de rotație a activelor circulante (Nac) în condițiile creșterii ponderii activelor circulante în activ (Sac).

În urma analizei ratelor de rentabilitate economică prin ratele de marjă și de randament se pot desprindse factorii care au efect favorabil asupra acestora, din care pot rezulta politici comerciale cu efect favorabil asupra randamentului economic, cum ar fi: politica privind calitatea produselor cu profitabilitate mare, ca urmare a unor prețuri mari, dar cu o viteză de rotație mică, sau politica unor prețuri mici, cu profitabilitate redusă, dar cu o viteză de rotație accelerată.

La acestea se poate adăuga efectul benefic al creșterii ponderii activelor circulante în activul bilanțului, care reflectă aportul favorabil al creșterii gradului de lichiditate al activelor asuzpra creșterii randamentului economoc al activelor, respectiv asupra ratei rentabilității economice..

2) Ratele de rentabilitate financiară exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a crea un surplus, după remunerarea capitalurilor împrumutate, care va permite remunerarea capitalurilor acționarilor (dividende) și autofinanțarea întreprinderii.

Indicatorul cel mai sintetic al ratei rentabilității financiare (Rf) rezultă din raportul dintre rezultatul exercițiului și capitalurile proprii:

(%)

Raportul oferă o informație privind rata de remunerare a investițiilor realizate de acționarii care au constituit inițial capitalul întreprinderii sau au lăsat în rezervă o parte din beneficii.

Rezultatul exercițiului brut sau net permite determinarea ratei rentabilității financiare nete (Rfn) în funcție de rata rentabilității brute (Rfbr):

= Rfbr (1 – i),

în care:

i = cota de impozit.

Rata rentabilității financiare nete corespunde noțiunii de ROE.(return on equity) utilizată în terminologia anglo-saxonă.

Un nivel ridicat al rentabilității capitalurilor proprii îi permite înteprinderii să găsească noi capitaluri pe piața financiară pentru a-și finanța creșterea. Dacă această rată este mică și inferioară ratelor pieței, întreprinderea va avea dificultăți în atragerea de capitaluri.

Un nivel ridicat al ratei rentabilității financiare nu este totdeauna favorabil, deoarece el poate fi consecința unor capitaluri proprii prea slabe și a unui nivel de risc ridicat, ceea ce poate fi pus în evidență prin calculul ratei rentabilității capitalurilor permanente (durabile) (Rcp):

Rezultatul care permite remunerarea capitalurilor permanente cuprinde cel puțin rezultatul net și dobânzile după impozit, cheltuielile financiare fiind deductibile din rezultatul brut, rata capitalurilor permanente (Rcp) fiind egală cu:

Pentru stabilirea factorilor de creștere a ratei rentabilității financiare (a capitalurilor proprii), se recurge la următorul lanț de rate:

,

în care:

Rv = Profitabilitatea cifrei de afaceri (marja netă sau rata rentabilității veniturilor);

Nac = Numărul de rotații ale activelor circulante;

Sac = Ponderea activelor circulante în activul total.

în care:

= Levierul financiar (rata îndatorării).

În final, rata rentabilității financiare devine egală cu produsul:

Rf = Rv ∙ Nac ∙ Sac(1 + LF).

Așa se explică de ce o marjă netă (Rv) mică, cum este în cazul marilor unități, poate conduce la o rentabilitate financiară bună, dacă activele circulante se “rotesc“ rapid (stocuri mici, fără creanțe), dacă crește gradul de lichiditate al activului (Sac) și dacă capitalurile proprii sunt relativ slabe (folosesc investiții prin leasing și au credite-furnizori mari). Aceasta are ca efect creșterea ratei îndatorării, respectiv a levierului financiar (LF), ceea ce poate orienta întreprinderea în deciziile strategice de finanțare referitoare la raportul capitaluri proprii/datorii, în funcție de randamentul economic al activelor și de rata dobânzii.

Efectul creșterii levierului financiar (ratei îndatorării) poate fi favorabil dar și riscant, în egală măsură, de acest efect fiind legat riscul financiar ce decurge din costul capitalului (propriu sau împrumutat) care asigură finanțarea.

Diferența dintre costul capitalurilor proprii și costul capitalurilor împrumutate constă în faptul că primele sunt remunerate numai dacă întreprinderea realizează un beneficiu net contabil, în timp ce capitalurile împrumutate trebuie remunerate indiferent de situație (beneficiu sau pierdere). În acest caz, cheltuielile financiare ce includ dobânzile la imprumuturi pot diminua capacitatea de autofinanțare până la insolvabilitate, acesta fiind riscul financiar.

Riscul financiar este evaluat prin mecanismul efectului de levier, care rezultă din diferența dintre rata rentabilității economice (Re) și rata rentabilității financiare (Rf), ca efect al îndatorării întreprinderii.

Din relația: ,

se deduce:

Rexp = Re·(C+D), care se introduce în relația de calcul a rentabilității financiare:

,

în care, veniturile financiare (Vfin) și rezultatul extraordinar (Rextr) nefiind legate de exploatare, se pot exclude din calcul, rentabilitatea financiară fiind egală cu:

,

în care:

d = Rata dobânzii;

= levierul financiar

În final, rezultă rata rentabilității financiare din egalitatea:

Rf = Re + LF·(Re – d),

Din relația de mai sus poate fi dedusă egalitatea:

Rf – Re = LF·(Re – d) = ELF

în care:

LF·(Re – d) = ELF = Efectul de levier financiar

Efectul de levier financiar astfel calculat, trebuie verificat de egalitățile:

ELF = Rf – Re = (Re – d) · LF

Se constată că efectul de levier financiar este cu atât mai mare, cu cât diferența dintre rentabilitatea economică (randamentul activelor) și rata de îndatorare (levierul financiar) este mai mare. În privința efectului îndatorării prin mecanismul efectului levierului financiar pot fi menționate următoarele cazuri:

a) Îndatorarea nu are nici un efect (ELF = 0), în cazul în care rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii (Re = d) și, în consecință, rentabilitatea financiară este egală cu rentabilitatea economică (Rf = Re).

b) Recurgerea la îndatorare permite amelioararea rentabilității financiare printr-un efect de levier pozitiv (ELF > 0) în măsura în care rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii (Re > d) și, în consecință, rentabilitatea financiară este superioară rentabilității economice (Rf > Re).

c) Efectul de levier devine negativ (ELF < 0) sau de “măciucă” în cazul în care rentabilitatea economică este inferioară ratei dobânzii (Re < d), ceea ce reduce rentabilitatea financiară față de cea economică (Rf < Re).

În consens cu valorile pozitive sau negative ale efectului levierului financiar, se determină indicele levierului financiar () ale cărui valori indică următoarele situații privind recurgerea la îndatorare:

a) Întreprinderea se poate îndatora dacă ILF > 1, deoarece îndatorarea îi potențează gradul de rentabilitate a capitalurilor proprii.

Utilizarea îndatorării trebuie totuși făcută cu prudență, deoarece aceasta limitează independența financiară a întreprinderii, îi reduce posibilitățile suplimentare de îndatorare în perioada de criză și îi crește volatilitatea rezultatelor și a rentabilității capitalurilor proprii la variațiile volumului de activitate în raport cu valorile critice (pragul de rentabilitate).

b) Întreprinderea este supusă riscului de insolvabilitate dacă ILF < 1, efectul negativ al îndatorării fiind consecința unui randament economic al activelor insuficient pentru acoperirea ratei dobânzii.

c) Absența îndatorării prin finanțarea exclusivă din capitaluri proprii, când ILF = 1, are ca efect egalitatea dintre rentabilitatea financiară și rentabilitatea economică, ceea ce elimină riscul financiar.

În legătură cu efectul de levier se impun următoarele precizări de care trebuie să se țină seama în calculele analitice:

a) Efectul de levier trebuie să se exprime mai frecvent după impozitare, ratele nete de rentabilitate (economică, financiară) trebuind calculate după deducerea impozitului pe profit, în cotă i:

Efectul de levier net trebuie determinat pe baza efectului de levier brut corectat cu cota de impozit (i):

ELFnet = ELFbr(1 – i) = Rfn – Ren

De exemplu,din bilanțul și contul de profit și pierderi rezultă ratele de rentabilitate financiară din Tabelul 31:

Aplicația 29: Ratele de rentabilitate financiară – efectul de levier

Tabelul 31

Din datele Tabelului 31 se desprind următoarele concluzii:

1. Rata rentabilității financiare (atît a capitalurilor proprii cât și a capitalurilor permanente) s-a redus, ca urmare a dinamicii inferioare a rezultatului din exploatare și, respectiv, a rezultatului brut comparativ cu capitalurile proprii și capitalurile permanente.

2. Reducerea randamentului economic al activelor s-a datorat reducerii rezultatului din exploatare în condițiile creșterii activului net total.

3. Rata rentabilității financiare a fost inferioară randamentului activelor în exercițiul precedent, efectul de măciucă al îndatorării, diminuând-o corespunzător diferenței dintre randamentul economic și rata dobânzii (cheltuielilor financiare).

4. Reducerea levierului financiar concomitent cu reducerea ratei cheltuielilor financiare până la nivelul randamentului economic (9,86%) în exercițiul curent a redus la zero efectul levierului financiar; ca urmare, rata rentabilității financiare a ajuns egală cu randamentul activelor.

Recurgerea la efectul de levier este o practică încurajată de tratamentul fiscal, mult mai sever față de beneficiile conservate și de dividende (puțin sau deloc deductibile din impozitul întreprinderii) decât față de dobânzile la datorii (totdeauna deductibile din impozit).

În concluzie, riscul financiar decurge din utilizarea îndatorării, fiind legat de structura financiară (a pasivului) și crește odată cu gradul de îndatorare. De aceea, studiul riscului legat de îndatorare trebuie aprofundat prin analiza solvabilității și lichidității întreprinderii, direct afectate de prezența datoriilor în cadrul resurselor de finanțare a activității curente.

3.5. Analiza solvabilității și lichidității

Efectul de levier financiar (ELF) exprimă efectul îndatorării asupra rentabilității capitalurilor proprii, care poate însemna și riscul întreprinderii îndatorate de a nu putea face față angajamentelor, afectându-i solvabilitatea.

Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face față scadențelor pe termen lung și mediu și depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadențe și de cheltuielile financiare (costul îndatorării).

Solvabilitatea reprezintă un obiectiv prioritar al întreprinzătorului care dorește să-și păstreze autonomia financiară și flexibilitatea gestiunii și ea rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări și fluxurile de plăți, dar și dintr-un fond de rulment net pozitiv, ceea ce rezultă dintr-o bună adecvare între necesarul de finanțare pe termen lung (în active corporale și financiare) și resursele de finanțare cu caracter permanent (capitalurile proprii și îndatorarea la termen).

Solvabilitatea se definește mai ales în perspectiva unei lichidări a întreprinderii, dacă se află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a bilanțului. În acest sens, întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.

Menținerea solvabilității este condiționată de sincronizarea ritmului încasărilor de fonduri legate de transformarea în monedă a activelor ajunse la maturitate și ritmul plăților imperative legate de lichidarea datoriilor ajunse la scadență. În acest sens, o primă apreciere a solvabilității se realizează prin compararea între lichiditatea activului și exigibilitatea pasivului, respectiv a activelor totale cu datoriile totale, din care rezultă:

1) Activul net contabil: ANC = Activ total – Datorii totale, care exprimă mărimea capitalurilor proprii.

În aprecierea solvabilității se mai utilizează o serie de rate din structura pasivului ce caracterizează îndatorarea și autonomia financiară a întreprinderii:

2) Rata solvabilității patrimoniale: , care exprimă ponderea capitalului propriu în pasiv, a cărei valoare minimă trebuie să se situeze între 0,3 – 0,5. Valorile mai mari de 0,5 reflectă o situație normală.

3) Rata solvabilității generale:,

în care:

= Gradul de autonomie financiară (inversul levierului financiar, LF).

Creditorii sunt interesați într-o valoare cât mai mare a raportului, garanția lor fiind constituită din activul întreprinderii, în condițiile unui activ net pozitiv.

4) Există și alte variante de calcul privind rata solvabilității generale:

a) ;

b) .

5) Rata îndatorării totale: = LF

6) Rata îndatorării pe termen lung:

Această rată exprimă dependența de creditorii pe termen lung, este majorată de inflație, fiind un indicator de risc direct proporțional cu valoarea ei și cu gradul de variabilitate beneficiilor. Variază de la un sector de activitate la altul.

7) Capacitatea de îndatorare: , care depinde de structura financiară și arată posibilități de îndatorare crescute pentru valori ≥ 0,5.

8) Capacitatea de rambursare: , care exprimă capacitatea întreprinderii de a-și rambursa datoriile totale și completează rata de îndatorare, valoarea minimă de 0,25 fiind acceptabilă.

9) Rata cheltuielilor financiare: , care exprimă indirect solvabilitatea, prin ponderea cheltuielilor financiare în rezultatul exploatării, trebuind să fie cât mai mică pentru a evita riscul de non-plată.

O variantă a acestei rate se obține prin raportul:

10) , care nu trebuie să depășească 3 %, ceea ce face întreprinderea vulnerabilă și o expune riscului de insolvabilitate.

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situație satisfăcătoare, nu este suficient ca ea să-și poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadența convenită.

Întreprinderea poate fi solvabilă, având un activ total superior datoriilor (situație netă pozitivă), dar să nu posede suficiente lichidități pentru a respecta scadențele, ceea ce impune analiza separată a lichidității sale.

Dacă solvabilitatea vizează aptitudinea întreprinderii de a-și regla datoriile pe termen mediu și lung și oferă o informație parțială asupra lichidității pe termen scurt, gradul de lichiditate exprimă calitatea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen scurt.

Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face față obligațiilor pe termen scurt și reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilități (bani). O întreprindere este “lichidă” când resursele degajate de operațiunile curente ale exercițiului îi furnizează suficiente disponibilități pentru a face față scadențelor pe termen scurt.

Noțiunea de lichiditate poate viza bilanțul și activele acestuia: lichiditatea bilanțului se referă la faptul că activele sub 1 an sunt superioare datoriilor sub 1 an, ceea ce ferește întreprinderea de faliment pe termen scurt. Ea rezultă din comparația între activele “lichide” și pasivul exigibil, ceea ce se reflectă în:

1) Fondul de rulment financiar: FRF = Active circulante – Datorii curente(< 1 an).

Lichiditatea activelor presupune posibilitatea de a le schimba rapid contra monedă, gradul de lichiditate generală fiind măsurat prin:

2) Rata lichidității generale: , care exprimă gradul de lichiditate potențială (echilibrul financiar pe termen scurt) și variază după sectorul economic: este subunitar în sectorul de distribuție și aproape 2 în sectoarele industriale cu ciclu lung.

Valoarea acestei rate trebuie comparată cu întreprinderi similare și ea depinde de viteza de rotație a stocurilor și a datoriilor pe termen scurt.

Valorile supraunitare ale ratei arată o lichiditate satisfăcătoare, în caz contrar, lipsa de lichidități, ca urmare a unui fond de rulment negativ, poate conduce la încetare de plăți, ceea ce echivalează cu riscul de faliment sau de insolvabilitate.

Insuficiența de lichidități are consecințe atât pentru întreprindere (limitarea dezvoltării), cât și pentru creditori (întârzieri de plată a dobânzilor, de rambursări, pierderi de creanțe), precum și pentru clienți (modificarea condițiilor de credit).

Noțiunea de lichiditate comportă mai multe grade, după cum urmează:

3) Rata lichidității reduse: , care reflectă capacitatea de rambursare a datoriilor pe termen scurt, valoarea optimă peste 0,5 confirmă o lichiditate normală.

4) Rata lichidității immediate (rapide): , numită rată de trezorerie, sau Testul acid, a cărei valoare minimă de 0,2 – 0,3 reflectă o garanție de lichiditate satisfăcătoare.

De exemplu, ratele de solvabilitate – lichiditate calculate pe baza datelor din bilanț sunt expuse în Tabelul 32, din care se desprind următoarele concluzii:

1. Activul net contabil pozitiv (ANC) și în creștere arată existența solvabilității necesare acoperirii datoriilor din activele nete, ceea ce confirmă creșterea capitalurilor proprii cu 50 %.

2. Ratele de solvabilitate patrimonială (Rsp) și generală (Rsg) confirmă același lucru, având valori peste limitele admisibile, ceea ce reflectă un bun echilibru financiar pe termen lung.

3. Fac excepție capacitatea de rambursare a datoriilor (Cr) și rata cheltuielilor financiare (Rcf1) în perioada precedentă, care nu sunt situate în limite normale.

4. Urmare unui fond de rulment financiar pozitiv, ratele de lichiditate generală (Rlg) și redusă (Rlr) – în perioada curentă – sunt supraunitare, în timp ce ratele de lichiditate rapidă (Rli) sunt subunitare și în scădere, ceea ce reflectă dificultăți în trezoreria imediată.

Aplicația 30: Calculul ratelor de solvabilitate – lichiditate

Tabelul 32

Reglementările românești impun întocmirea Notei Explicative 9 “Exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari”, document prezentat sistematic în cadrul situațiilor financiare anuale, care cuprinde o sinteză a ratelor de bilanț cu următoarea baterie de indicatori:

I. Indicatori de lichiditate:

1) Lichiditatea generală:

2) Lichiditatea imediată:

II. Indicatori de risc:

1) Gradul de îndatorare:

2) Acoperirea dobânzilor:

III. Indicatori de activitate:

1) Viteza de rotație a stocurilor:

2) Numărul de zile de stocare = ;

3) Viteza de rotație a debitelor clienți = ;

4) Viteza de rotație a creditelor furnizori = ;

5) Viteza de rotație a activelor imobilizate = ;

6) Viteza de rotație a activelor totale = .

IV. Indicatori de profitabilitate:

1) Rentabilitatea capitalului angaja =

=

2) Marja brută din vânzări = .

De exemplu, calculul indicatorilor din Nota explicativă 9 atașată situațiilor financiare anuale ale întreprinderii analizate conduce la rezultatele din Tabelul 33, din care se desprind următoarele concluzii privind sinteza ratelor de solvabilitate-lichiditate pe baza bilanțului:

1. Indicatorii de lichiditate generală și imediată, cu valori supraunitare, au crescut, primul cu 88,8 % și al doilea cu 162,5 %.

Aplicația 31: Principalii indicatori economico-financiari

Tabelul 33

2. Indicatorii de risc au evoluat în același sens: gradul de îndatorare s-a redus, concomitent cu gradul de acoperire a dobânzilor din profitul brut cu peste 11 %, ceea ce poate fi consecința reducerii profitului brut, dar și a creșterii cheltuielilor cu dobânzile.

3. Indicatorii de activitate au evoluat diferit, după cum urmează:

a) Viteza de rotație a stocurilor s-a redus, ceea ce a însemnat reducerea numărului de rotații cu 10,5 % și creșterea numărului de zile de stocare cu 11,3 %.

b) Durata de recuperare a creanțelor-clienți a crescut cu 35,5 %, concomitent cu reducerea termenului de plată a furnizorilor cu 1,8 %, ceea ce a mărit decalajul dintre încasări și plăți de la 33 zile la 66 zile.

c) Viteza de rotație a activelor imobilizate a crescut cu 12,5 %, iar a ctivelor totale a rămas neschimbată.

d) Indicatorii de profitabilitate s-au redus astfel: rentabilitatea capitalului angajat s-a redus cu 22 %, iar marja brută din vânzări cu 38,4 %.

Ratele de rentabilitate-profitabilitate și de risc au un aspect static și punctual și ele trebuie coroborate cu ratele de gestiune privind rotația posturilor de bilanț. Lor li se poate adăuga analiza în dinamică prin intermediul fluxurilor de lichidități pe perioade mai scurte, ceea ce vizează excedentele de trezorerie, ceea ce implică determinarea unor fluxuri de mijloace și resurse pe baza unor bilanțuri succesive.

3.6. Analiza vitezei de rotație a activelor circulante

Interpretarea indicatorilor de bilanț trebuie realizată numai în legătură cu datele privind activitatea economică desfășurată de întreprindere în cursul anului. Modificarea valorii unui indicator de bilanț trebuie apreciată numai după confruntarea acesteia cu sumele înregistrate în rulajele conturilor, dat fiind că tocmai rulajele caracterizează acțiunea utilă a mijloacelor avansate în diferite faze ale circuitului economic al întreprinderii (aprovizionare – producție – desfacere).

Pentru evaluarea completă a gradului de utilizare a activelor circulante, bilanțul singur nu este suficient, el trebuie completat cu datele analitice referitoare la rulajele diferitelor conturi care se regăsesc în indicatorii de bilanț, folosindu-se balanța de verificare pe rulaj a conturilor. În acest sens, se impune efectuarea unei analize externe a bilanțului, care vizează unul din cei mai importanți indicatori sintetici calitativi – viteza de rotație a activelor circulante – care are efecte directe asupra indicatorilor de performanță (beneficiul și rata rentabilității).

3.6.1. Indicatorii vitezei de rotație a activelor circulante

Viteza de rotație a activelor circulante este un indicator sintetic ce caracterizează eficiența cu care sunt folosite activele circulante ale întreprinderii. Cu cât viteza de rotație este mai mare, cu atât volumul de active circulante necesare pentru obținerea unei anumite producții este mai mic sau, producția obținută într-o anumită perioadă de timp cu același volum de active circulante este mai mare. De aici decurge importanța accelerării vitezei de rotație în vederea creșterii eficienței generale a activității economice a întreprinderii.

Evaluarea vitezei de rotație a activelor circulante se realizează prin intermediul următorilor indicatori:

1) Numărul de rotații: (rotații),

în care:

CA = Cifra de afaceri;

Sm = Soldul mediu al activelor circulante, calculat ca medie între soldul inițial (Si) și soldul final (Sf): .

2) Durata unei rotații: (zile / rotație),

în care:

T = durata perioadei financiare de referință (360, 180, 90, 30 zile).

3) Active circulante la 1000 lei cifră de afaceri: .

Analiza indicatorilor ce caracterizeză viteza de rotație vizează factorii de accelerare (încetinire) atât pe total cât și din punct de vedere al structurii activelor circulante aferente celor trei stadii ale circuitului economic (aprovizionare – producție – desfacere), precum și pe fiecare element al activelor circulante în parte: stocuri (materii prime și materiale consumabile, produse finite și mărfuri, producție în curs de execuție, avansuri pentru cumpărări de stocuri), creanțe, investiții financiare pe termen scurt, casa și conturi la bănci.

Totodată analiza urmărește efectele accelerării (încetinirii) vitezei de rotație a activelor circulante asupra performanțelor financiare, accelerarea fiind caracterizată prin creșterea numărului de rotații care antrenează reducerea duratei de rotație și respectiv, reducerea activelor circulante la 1000 lei cifră de afaceri.

De exemplu, pe baza datelor Tabloului SIG (Tabelul 2) și bilanțului armonizat (Tabelul 14) se determină indicatorii vitezei de rotație din Tabelul 34:

Aplicația 32: Indicatorii vitezei de rotație a activelor circulante

Tabelul 34

Din datele Tabelului 34 se desprind următoarele concluzii:

1. Toți indicatorii vitezei de rotație a activelor circulante au cunoscut dinamici nefavorabile, ceea ce exprimă degradarea eficienței utilizării acestora.

2. Reducerea numărului de rotații cu 0,1 a antrenat creșterea duratei unei rotații cu 14,6 zile și ca urmare, majorarea activelor circulante la 1000 lei CA cu 40,6 lei.

3.6.2. Efectele accelerării vitezei de rotație a activelor circulante

În general, viteza de rotație a activelor circulante influențează cei mai importanți indicatori de performanță ai întreprinderii. Orice accelerare a vitezei de rotație va determina o evoluție favorabilă a acestor indicatori, după cum orice încetinire va avea efecte negative asupra lor.

Accelerarea vitezei de rotație se exprimă, fie prin creșterea numărului de rotații a activelor circulante în cursul unei perioade, fie prin reducerea duratei unei rotații, ceea ce antrenează în final reducerea activelor circulante ce revin la 1000 lei cifră de afaceri.

Viteza de rotație a activelor circulante stă în legătură directă cu mai mulți indicatori, pe care îi influențează favorabil, prin accelerare, sau nefavorabil, prin încetinire:

1) Eliberări (E) (-) sau imobilizări (I) (+) de active circulante:

(mii lei),

în care:

D1(0) = durata unei rotații în cele două perioade;

2) Beneficiul din activitatea de bază:

B = CA – Ct = (mii lei).

3) Rata rentabilității economice prin lanțul de rate:

,

în care:

Rexp = Rezultatul din exploatare;

Rv = Rata rentabilității veniturilor (profitabilitatea cifrei de afaceri);

N =Numărul de rotații;

Sac = Ponderea activelor circulante în activul bilanțului (lichiditatea activului).

4) Rata rentabilității financiare – calculată prin lanțul de rate:

= Rv·N·Sac(1+LF)

în care:

Rex = Rexp – Ch fin = Re (C+D) – D · d;

C = Capitaluri proprii;

D = Datorii totale;

d = Rata dobânzii;

Levierul financiar (rata îndatorării).

Se constată efectul favorabil al accelerării vitezei de rotație a activelor circulante prin reducerea duratei unei rotații, care conduce la eliberări de active circulante și la creșterea beneficiului. Implicit, creșterea numărului de rotații majorează ratele de rentabilitate economică și financiară, alături de creșterea gradului de lichiditate a activului și de profitabilitatea cifrei de afaceri.

De exemplu, pe baza contului de rezultat al întreprinderii analizate (Tabelul 1) și a bilanțului armonizat (Tabelul 14) se determină efectele modificării vitezei de rotație a activelor circulante pe baza datelor din Tabelul 35,

baza datelor Tabelului 33 din care se desprind următoarele concluzii:

1) = (236,8 – 222,2)·783518/360 = + 31776 mil.lei

Deci, creșterea duratei unei rotații cu 14,6 zile a avut ca efect imobilizări de active circulante în valoare de 31776 milioane lei.

2) Modificarea beneficiului din activitatea de bază este diferența:

Δ = B1 – B0 = 301198 – 191001 = + 110197 mil. lei.

Factorii de influență sunt următorii:

a) Pe prima treaptă: Δ = ΔCA + ΔCt,

în care:

ΔCA = CA1 – CA0 = 535016 – 783518 = + 248502 mil. lei;

ΔCt = Ct0 – Ct1 = 344015 – 482320 = – 138305 mil. lei.

Aplicația 33: Efectele modificării vitezei de rotație a activelor circulante

Tabelul 35

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔCA + ΔCt = 248502 – 138305 = + 110197 mil. lei = Δ.

b) Pe treapta a doua: ΔCA = ΔSm + ΔT + ΔDz,

în care:

= 835668 – 535016 = + 300652 mil. lei;

ΔT = ;

ΔDz = mil. lei;

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔSm + ΔT + ΔDz = 300652 + 0 – 52150 = + 248502 mil. lei = ΔCA.

În concluzie:

1. Creșterea cifrei de afaceri a majorat beneficiul aferent cu 248502 milioane lei, dar aceasta s-a datorat majorării activelor circulante cu 185231 milioane lei, pe seama căreia beneficiul a crescut cu 300652 milioane lei.

2. Creșterea duratei de rotație cu 14,6 zile a diminuat cifra de afaceri și beneficiul aferent cu 52150 milioane lei.

3) Modificarea ratei rentabilității economice este diferența:

Δ = Re1 – Re0 = 31,38 – 28,65 = + 2,73 %.

Factorii de influență sunt următorii:

Δ = ΔRv + ΔN + ΔSac,

în care:

ΔRv = Rv1 · N0 · Sac0 – Re0 = Re´0 – Re0 = 38,44 · 1,62 · 0,496 – 28,65 = 2,23 %;

ΔN = Rv1 · N1 · Sac0 – Re´0 = Re1´ – Re´0 = 38,44 · 1,52 · 0,496 – 30,88 =

= 28,98 – 30,88 = – 1,9 %;

ΔSac = Re1 – Re1´ = 31,38 – 28,98 = + 2,40 %.

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔRv + ΔN + ΔSac = 2,23 – 1,90 + 2,40 = + 2,73 % = Δ.

În concluzie:

1. Creșterea ratei rentabilității economice a fost consecința creșterii rentabilității veniturilor și a majorării ponderii activelor circulante în activul bilanțului.

2. Reducerea numărului de rotații ale activelor circulante a diminuat rata rentabilității economice.

4) Modificarea ratei rentabilității financiare este diferența:

Δ = Rf1 – Rf0 = 47,05 – 44,85 = + 2,20 %.

Factorii de influență sunt următorii:

a) Pe prima treaptă: Δ = ΔRe + ΔLF,

în care:

ΔRe = Re1·(1 + LF0) – Rf0 = Rf´0 – 44,85 = 31,38·(1 + 0,5549) – 44,85 = + 3,94%;

ΔLF = Rf1 – Rf´0 = 47,05 – 48,79 = – 1,74 %.

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔRe + ΔLF = + 3,94 – 1,74 = + 2,20 % = Δ.

b) Pe treapta a doua: ΔRe = ΔRv + ΔN + ΔSac,

în care:

ΔRv = Re0´·(1 + LF0) – Rf0 = Rf´0 – Rf0 = 30,88·1,5549 – 44,85 = 3,16 %

ΔN = Re1´·(1 + LF0) – Rf´0 = Rf´1- Rf´0 = 28,98 1,5549 – 48,01 = – 2,95 %.

ΔSac = Re1 (1 + LF0) – Rf´1 = 31,38· 1,5549 – 45,06 = 48,79 – 45,06 = + 3,73 %

Prin însumare se verifică egalitatea:

ΔRv + ΔN + ΔSac = 3,16 – 2,95 + 3,73 = + 3,94 = ΔRe.

În concluzie:

1. Creșterea ratei rentabilității financiare s-a datorat majorării ratei rentabilității economice, în condițiile reducerii levierului financiar, care a redus-o.

2. Prin intermediul ratei rentabilității economice se manifestă efectul favorabil al creșterii rentabilității veniturilor și al majorării ponderii activelor circulante, care au majorat rata rentabilității financiare.

3. Scăderea numărului de rotații (încetinirea vitezei de rotație a activelor circulante) a diminuat și rata rentabilității financiare, ca și în cazul ratei rentabilității economice.

Importanța accelerării vitezei de rotație a activelor circulante pentru îmbunătățirea situației financiare impune descoperirea căilor de creștere a acesteia, care vizează toate fazele circuitului economic (aprovizionare – producție – desfacere), printre care amintim: reducerea stocurilor de materii prime și materiale la minimum necesar, valorificarea materialelor ce nu mai sunt necesare producției, scurtarea duratei ciclului de producție, reducerea termenelor de recuperare a creanțelor, întărirea controlului financiar – contabil curent.

3.7. Analiza Tabloului de Finanțare și a fluxurilor de trezorerie

Analiza tabloului de finanțare și a fluxurilor de trezorerie constituie o etapă importantă în examinarea documentelor de sinteză privind situația financiară a întreprinderii, după analiza contului de rezultat, a bilanțului și a modificării capitalurilor proprii statuate prin IAS 1.

Ansamblul fluxurilor financiare completează diagnosticul întreprinderii printr-o abordare mai dinamică și mai globală, deși acestea nu apar explicit nici în bilanț, nici în contul de rezultat. Din acest motiv, analiștii financiari construiesc tablouri de finanțare și tablouri de fluxuri de trezorerie (numerar), care permit reconstituirea fluxurilor financiare ale perioadei.

Fluxurile financiare reprezintă modificările mijloacelor din activul bilanțului, ale datoriilor, situației nete și circulației efective a monedei.

Tablourile fluxurilor de numerar, o variantă a tabloului de finanțare, sunt obligatorii în cazul întreprinderilor cotate la bursă și al marilor întreprinderi, conform OMFP 94/2001, care clarifică modalitățile de prezentare după IAS-7, și opționale în cazul reglementărilor contabile simplificate (OMFP 306/2002).

3.7.1. Analiza Tabloului de Finanțare

Tabloul de Finanțare, numit și Tablou al Utilizărilor și Resurselor, este utilizat în special în cazul marilor întreprinderi occidentale și permite să se analizeze modificările structurii patrimoniale a întreprinderii în cursul unei perioade, prezentând situația resurselor noi și a utilizărilor acestora.

Tabloul de Finanțare constituie principalul instrument al analizei dinamice privind echilibrul financiar în termeni de flux, conform opticii funcționale a bilanțului, fiind mai bine adaptat gestiunii previzionale comparativ cu bilanțul finaciar lichiditate-exibilitate.

Acest tablou pune în evidență variația fondului de rulment (ΔFR), care rezultă din comparația post cu post a două bilanțuri funcționale succesive, explicând variația patrimoniului în cursul exercițiului..

Elaborarea Tabloului Utilizărilor și Resurselor impune o distincție clară între fluxurile patrimoniale, financiare și fluxurile monetare care se exprimă prin încasări și plăți, având ca scop evidențierea fluxurilor financiare ale utilizărilor și resurselor caracteristice activității întreprinderii în cursul exercițiului.

Utilizările sunt considerate creșterile posturilor de activ ce corespund unor achiziții (creări) de bunuri, precum și reducerile posturilor de pasiv prin diminuarea capitalurilor proprii (rambursarea unor datorii).

Resursele sunt considerate diminuările posturilor de activ care corespund vânzării unui bun (diminuării unor creanțe), precum și creșterile de pasiv ce corespund unor aporturi de capital.

Tabloul de Finanțare trebuie situat între bilanțul de deschidere și bilanțul de închidere al exercițiului și are următoarea structură:

Tabloul de finanțare

Tabloul de Finanțare clasic, centrat pe variația fondului de rulment, explică direct modificările structurale ale patrimoniului întreprinderii prin variația disponibilităților și tratează trezoreria ca o variabilă reziduală între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment, fiind mai puțin utilizat de întreprinderi.

Mai uzuală este o variantă a Tabloului de Finanțare clasic, care situiază trezoreria pe un loc central, resspectiv Tabloul Utilizări-Resurse, care se bazează pe echilibrul financiar determinat cu ajutorul unor bilanțuri funcționale succesive și care evidențiază fluxul de trezorerie netă (ΔTN) ca diferență:

ΔTN = ΔFRNG – ΔNFRT,

în care:

ΔFRNG = Variația Fondului de Rulment Net Global;

ΔNFRT = Variația Necesarului de Fond de Rulment Total.

Variația ΔFRNG este prezentată în prima parte a Tabloului în funcție de variația elementelor din partea superioară a bilanțului:

ΔFRNG = ΔResurse stabile – ΔUtilizări stabile brute,

în care:

ΔResurse stabile = Creștere capitaluri stabile + Reducere active imobilizate brute; ΔUtilizări stabile = Creștere active imobilizate brute + Reducere capitaluri stabile.

Variația ΔNFRT este prezentată în partea a doua a tabloului și se determină pe baza elementelor din partea inferioară a bilanțului, separat pe tipuri de activități: exploatare(ΔNFRE) și înafara exploatării(ΔNFRAE):

ΔNFRT = ΔUtilizări (ciclice și neciclice) – ΔResurse(ciclice și neciclice),

în care:

ΔUtilizări = Creștere active + Reducere pasive (datorii pe termen scurt);

ΔResurse = Creștere pasive (datorii pe termen scurt) + Reducere active.

Fiind legată de operațiunile financiare pe termen scurt evidențiate în partea inferioară a bilanțului funcțional, variația Trezoreriei Nete poate fi determinată și prin diferența:

ΔTN = ΔUT(Utilizări pentru trezorerie) – ΔRT(Resurse pentru trezorerie),

în care:

ΔUT = Creștere disponibilități + Reducere credite trezorerie;

ΔRT = Reducere disponibilități + Creștere credite trezorerie.

Tabloul de finanțare Utilizări- Resurse permite să se analizeze politica de investiții și de finanțare a întreprinderii și să se verifice dacă principiile echilibrului financiar au fost respectate în perioada trecută.

În mod normal, variația fondului de rulment ar trebui să fie pozitivă, pentru a nu compromite solvabilitatea viitoare a întreprinderii. Această variație este influențată de modificarea capitalurilor permanente, din care modificarea capitalului propriu este o componentă distinctă a situațiilor financiare anuale.

De exemplu, pe baza bilanțului funcțional (Tabelul 16) se elaborează Tabloul de Finanțare din Tabelul 34:

Aplicația 36: Structura funcțională a Tabloului de Finanțare

Tabelul 34

Tabloul de de Finanțare din Tabelul 34 determinat pe baza bilanțului funcțional reflectă următoarele aspecte;

1. Fondul de Rulment Net Global (FRNG) a cunoscut o variație pozitivă de peste 225 miliarde lei, care a asigurat marja de securitate pentru finanțarea activelor circulante.

2. Necesarul de Fond de Rulment Total (NFRT) a cunoscut o variație pozitivă de peste 230 miliarde lei, care se datorează exclusiv activității de exploatare. La activitatea din afara exploatării s-a înregistrat o variație negativă, respectiv o Resursă de Fond de Rulment de peste 10 miliarde lei.

3. Tezoreria Netă a cunoscut o variație negativă de peste 5 miliarde lei, ca urmare a decalajului dintre variația Fondului de Rulment Net Global și variația Necesarului de Fond de Rulment Total, variație ce se verifică prin diferența dintre Trezoreia Netă a c elor două exerciții financiare (TN1 – TN0).

Variația trezoreriei nete reprezintă ceea ce în mod curent se exprimă prin termenul anglo-saxon Cash-flow (flux de numerar), care permite evidențierea fondurilor obținute de întreprindere în ultimul exercițiu financiar pe tipuri de activități (exploatare, investiții, finanțare), a modului în care au fost utilizate și măsura în care s-a apelat la alte surse decât cele din exploatare.

Analiza echilibrului financiar prin prisma fluxurilor de numerar servește la estimarea necesităților viitoare de numerar pe baza situației trecute, cunoașterea acestora fiind utilă atât acționarilor, interesați în existența unui numerar suficient pentru plata dividendelor, cât și creditorilor, interesați în recuperarea împrumuturilor acordate. În egală măsură, cunoașterea fluxurilor viitoare de numerar interesează pe potențialii investitori, metoda cash-flow-ului actualizat fiind una din metodele de evaluare a întreprinderii.

3.7.2. Analiza tabloului fluxurilor de numerar

Introducerea Situației fluxurilor de numerar (trezorerie) ca o componentă a situațiilor financiare anuale (IAS 7), obligatorie în cazul întreprinderilor mari și opțională în cazul întreprinderilor mici și mijlocii (OMFP 1752/2005) permite o analiză dinamică a echilibrului financiar, prin descrierea operațiunilor pe tipuri de activități (exploatare, investiții, finanțare) care au antrenat transformarea patrimoniului.

Această situație exprimă evoluția poziției financiare a întreprinderii față de situația de la începutul anului, generând o dimensiune ipotetică a performanțelor, deoarece profitul prezentat la sfârșitul anului nu coincide cu soldul disponibilităților bănești la acel moment, singurele care pot conferi autenticitate bunei gestionări a întreprinderii.

Situația fluxurilor de numerar oferă informații referitoare la gradul în care diferitele activități ale întreprinderii degajă fluxuri (excedente sau deficite) de numerar, aceste fluxuri fiind structurate în trei categorii:

1) Fluxuri de numerar din activitatea de exploatare;

2) Fluxuri de numerar din activitatea de investiții;

3) Fluxuri de numerar din activitatea de finanțare.

Situația fluxurilor de numerar (trezorerie) descrie și consideră trezoreria ca fiind o variabilă centrală care este expresia intrărilor și ieșirilor de lichidități și de echivalente, iar variația trezoreriei se explică prin fluxurile de încasări și de plăți înregistrate în cursul perioadei. Încasările în numerar sunt afectate de semnul (+), iar plățile efectuate în numerar pentru aceleași activități sunt afectate de (-).

Deși trezoreria întreprinderii este unică, toate fluxurile trecând prin trezorerie, această situație (tablou) explică contribuția fiecărei “funcții” la variația globală a trezoreriei nete (ΔTN), ca rezultat al însumării algebrice a fluxurilor de numerar provenind din: exploatare (ΔTExp), investiții (ΔTI), finanțare (ΔTF).

Fluxurile de numerar pot fi determinate prin două metode: directă și indirectă. Metoda directă presupune deducerea plăților din încasările aferente ale exercițiului financiar pe tipuri de activități și permite estimarea fluxurilor viitoare

de numerar pe total și pe activități.

Conform metodei directe, fluxurile de numerar din activitatea curentă reprezintă un indicator-cheie al generării de numerar pentru alte activități: rambursarea împrumuturilor, menținerea capacității de funcționare a întreprinderii, plata dividendelor, noi investiții fără finanțare externă.

Fluxurile de numerar din investiții reflectă măsura în care cheltuielile efectuate au generat resurse care vor produce venituri în viitor (clădiri, instalații).

Fluxurile de numerar din activități de finanțare permit estimarea cererii viitoare de fluxuri de numerar din partea finanțatorilor întreprinderii (primiri sau rambursări de credite, încasări din emisiuni de titluri, plăți pentru răscumpărarea titlurilor emise, încasări sau plăți din contracte de leasing).

Metoda indirectă diferă în privința fluxurilor de numerar din exploatare, care se determină corectând rezultatul net cu influențele unor operațiuni ce nu au caracter monetar (amortizări, provizioane, diferențe de curs valutar), precum și cu variația necesarului de fond de rulment net (capitalul circulant).

La aceste fluxuri se adaugă numerarul net al celorlalte activități, de unde rezultă numerarul net total, la începutul și sfârșitul perioadei, diferența obținută reprezentând variația (±) a fluxului de numerar.

De exemplu, în completarea analizei Tabloului de Finanțare din Tabelul 34 se prezintă Tabloul fluxurilor de numerar din Tabelul 35, care confirmă aceleași concluzii:

Aplicația 37: Situația fluxurilor de numerar

Tabelul 35

Din datele Tabelului 35 se constată reducerea fluxului de numerar și echivalente de numerar datorită activității de exploatare și celei de investiții.

3.8. Analiza riscului de faliment (insolvabilitate)

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi însoțesc activitatea, din care unele semnalează fragilitatea (vulnerabilitatea), iar altele prefigurează falimentul (insolvabilitatea) ce amenință supraviețuirea (perenitatea).

Noțiunea de risc nu are semnificație decât atunci când se prefigurează viitorul și când se încearcă estimarea fluctuațiilor posibile ale ratei rentabilității cu ajutorul previziunilor, pornind de la semnalele oferite de analiza situației trecute.

Conceptul de risc apare în strânsă legătură cu strategia financiară a întreprinderii, fiind legat de costul capitalului (propriu sau împrumutat). Este numit risc de capital și are două componente: riscul de exploatare și riscul financiar, ambele dependente de fluctuația ratei rentabilității la variațiile volumului de activitate.

Riscul de exploatare este legat de prezența cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor de exploatare, se apreciază pe baza coeficientului levierului de exploatare și măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la variația vânzărilor.

Riscul financiar decurge din prezența cheltuielilor ce remunerează datoriile, se apreciază prin coeficientul levierului financiar și măsoară sensibilitatea rezultatului curent la variația rezultatului din exploatare.

Cumularea riscului economic cu riscul financiar prin intermediul coeficientului levierului total permite evaluarea riscului global – economic și financiar – cu atât mai ridicat cu cât cheltuielile legate de amortizare și dobânzi dețin o pondere mai mare în totalul cheltuielilor.

Mărimea riscului activității economico-financiare interesează nu numai întreprinderea care apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care consideră că pentru a beneficia de un credit, întreprinderea trebuie să prezinte o bonitate financiară, care să exprime o garanție a gestionării sănătoase a activității la toate nivelurile, de la cel operațional (tactic) la cel strategic.

În acest sens, evaluarea completă a stabilității întreprinderii și a posibilității de a înregistra pierderi care să anticipeze degradarea situației financiare, până la riscul de faliment, se poate realiza prin intermediul indicatorilor ce exprimă calitatea activității economico-financiare:

1) Solvabilitatea patrimonială – gradul în care capitalurile proprii asigură acoperirea obligațiilor pe termen lung și a creditelor prin elemente patrimoniale- trebuie să aibă valori de peste 0,3 și o evoluție ascendentă. O valoare sub 0,3 este un semnal de prudență deosebită ce impune o alertă crescută din partea băncii finanțatoare, întreprinderea fiind cvasi-falimentară.

2) Lichiditatea – capacitatea de achitare la termen a obligațiilor pe termen scurt din resursele bănești disponibile- trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existența unui supliment de resurse care să facă față incidentelor ce pot apare în mișcarea capitalului circulant, adică un fond de rulment pozitiv.

3) Trezoreria – partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost finanțate imobilizările și necesarul de fond de rulment- exprimă aptitudinea întreprinderii de a se finanța din resursele stabile dacă este pozitivă. O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de trezorerie pentru plățile curente, ceea ce arată dificultăți financiare pe termen scurt.

4) Rata rentabilității financiare – capacitatea întreprinderii de a obține profit net prin utilizarea capitalurilor proprii – este favorizată de recurgerea la împrumuturi ca urmare a unui efect de levier financiar pozitiv.

Prin sistemul de rate de rentabilitate și de echilibru financiar, diagnosticul financiar permite evidențierea punctelor tari și a punctelor slabe ale gestiunii financiare, respectiv a performanțelor și riscului economic și financiar, dar nu oferă posibilitatea evaluării riscului de faliment care amenință continuitatea activității întreprinderii aflate în dificultate.

Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase și vizează reducerea de activitate, reducerea marjelor și ratelor de rentabilitate, probleme specifice de trezorerie, de management, precum și cauze accidentale legate de falimentul unor clienți, reducerea piețelor de desfacere, blocajul în lanț, ș.a.

Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este un fenomen brutal, imputabil doar fluctuațiilor conjuncturale, ci un rezultat al unei degradări progresive a situației financiare a întreprinderii, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câțiva ani înaintea încetării plăților.

Degradarea în timp a rezultatelor întreprinderii, dificultățile cu care se confruntă și care nu sunt numai de ordin financiar, au furnizat analizei financiare un câmp de investigații deosebit de bogat în scopul găsirii unor metode de detectare precoce și previzionare a riscului de faliment consecutiv dificultăților.

Studii întreprinse în SUA și Franța au arătat că în vederea previzionării falimentului unei întreprinderi pot fi utilizate metode contabile și metode bancare.

Metodele contabile (cantitative și analitice) se folosesc în cazul analizelor comparative în timp în scopul estimării evoluției viitoare a activității. În acest scop, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă și de a evita falimentul vizează echilibrul financiar pe baza fondului de rulment patrimonial (financiar), acea marjă de securitate financiară care asigură capacitatea de plată pe termen lung și scurt, precum și ratele de solvabilitate-lichiditate.

Concluziile unor asemenea analize sunt semnificative doar în cazul comparațiilor temporale ale aceleiași întreprinderi sau spațiale cu întreprinderi similare din același sector de activitate, dar oferă informații insuficiente asupra viitorului, știind că rezultatele financiare ale întreprinderii se pot degrada în timp.

Metodele bancare propun detectarea timpurie a vulnerabilității și riscului de faliment prin intermediul unor note de risc sintetice obținute pe baza unor metode statistice de analiză discriminantă, care permit determinarea unei funcții-scor, a cărei valoare clasifică întreprinderile în vulnerabile și sănătoase.

Calculul funcției scor se bazează pe o baterie de rate financiare obținute pe întreprinderi care s-au comportat diferit față de riscul de faliment.

Se cunosc mai multe metode-scoring (modele de calcul): Altman, Conan-Holder, al Băncii Franței, al Băncii Comerciale Române, al Băncii Agricole ș.a.

1) Modelul Altman a fost elaborat în anul 1968 în SUA, fiind prima funcție-scor care a permis anticiparea a 75 % din falimente cu 2 ani înaintea producerii lor.

Modelul este aplicabil în special întreprinderilor cotate la Bursa de valori, funcția-scor (Z) comportă 5 variabile (rate) și are următoarea expresie:

Z = 1,2R1 + 1,4R2 + 3,3R3 + 0,6R4 + 0,999R5,

în care:

exprimă ponderea capitalului circulant în totalul activelor, măsoară flexibilitatea întreprinderii și folosirea eficientă a capitalului circulant;

măsoară capacitatea de finanțare internă;

măsoară randamentul activelor;

măsoară independența (autonomia) financiară;

măsoară viteza de rotație a activelor (numărul de rotații).

Vulnerabilitatea întreprinderii în funcție de scor se apreciază astfel:

De exemplu, pe baza conturilor anuale ale întreprinderii analizate au rezultat valorile din Tabelul 36:

Aplicația 38: Determinarea funcției–scor Z – model Altman

Tabelul 36

Valoarea scorului superioară și în creștere față de limita minimă de 2,675 plasează întreprinderea într-o situație financiară bună, fiind solvabilă, credibilă pentru bancher și cu riscul de faliment cvasi-inexistent.

Aplicabilitatea acestei metode este, însă, relativ limitată întrucât cercetarea care a stat la baza elaborării ei s-a axat pe sectorul manufacturier american în perioada 1946-1965 și concluziile nu permit extrapolarea lor la un univers mai larg datorită caracterului lor particular.

În Franța sunt cel puțin 2 funcții-scor de depistare a riscului de faliment:

2) Modelul Conan-Holder a fost elaborat în anul 1978 pe un eșantion de 190 întreprinderi mici și mijlocii, din care jumătate au falimentat în anii1970-1975.

Funcția-scor cuprinde 5 variabile (rate) și se prezintă astfel:

Z = 0,24R1 + 0,22R2 + 0,16R3 – 0,87R4 – 0,1R5 ,

în care:

; ;

;

; .

Vulnerabilitatea întreprinderii în funcție de scorul realizat se apreciază după următoarea grilă de evaluare:

De exemplu, calculul Funcției-scor după Modelul Conan-Holder în cazul unității analizate a condus la valorile înscrise în Tabelul 37, din care rezultă vulnerabilitatea acesteia la riscul de faliment, după cum urmează:

Aplicația 39: Determinarea funcției–scor Z – model Conan-Holder

Tabelul 37

Din datele Tabelului 37 se constată valori ale Funcției-scor superioare limitei minime de 0,16 și în creștere, care plasează întreprinderea într-o situație foarte bună cu un risc de faliment sub 10 %.

3) Modelul Centralei Bilanțurilor a Băncii Franței a fost elaborat pe baza a 3000 întreprinderi industriale cu 3 ani înaintea falimentului, în perioada 1975-1980.

Modelul prezice riscul de faliment pentru un orizont de 3 ani, operează cu un număr de 8 variabile (rate) și măsoară gradul de similitudine al întreprinderii cu cele normale sau aflate în pragul falimentului, având expresia:

100Z = – 1,255R1 + 2,003R2 – 0,824R3 + 5,221R4 – 0,689R5 – 1,164R6 +

+ 0,706R7 + 1,408R8 – 85,544,

în care:

;

;

; ;

;

;

; .

Semnul (±) al Scorului Z reflectă probabilitatea de normalitate (dificultate) și riscul de faliment după cum urmează:

a) Z > 0: probabilitatea de normalitate = 76,1 % și de dificultate = 23,9 %;

b) Z < 0: probabilitatea de normalitate = 20,6 % și de dificultate = 79,4 %.

De exemplu, în cazul analizat, Funcția-scor calculată după Modelul Centralei Bilanțurilor a Băncii Franței are valorile prezentate în Tabelul 38:

Aplicația 40: Calculul funcției–scor Z – model Banca Franței

Tabelul 38

Din datele Tabelului 38 se constată că valoarea scorului superioară și în creștere față de limita minimă de 0,125 plasează întreprinderea într-o zonă de normalitate cu riscul de faliment sub 10 %.

4) Modelul Băncii Comerciale Române, ținând seama de specificul și condițiile economiei românești, utilizează un set de rate și indicatori de performanță pentru stabilirea bonității întreprinderii pe baza unei grile de punctaj cu 6 criterii:

a) Lichiditatea patrimonială:;

b) Solvabilitatea: ;

c) Rentabilitatea financiară: ;

d) Rotația activelor circulante: ;

e) Dependența de piețele de aprovizionare (A) și desfacere (D) – interne, externe;

f) Garanții (depozite în lei și valută gajate, gajuri, ipoteci, bunuri achiziționate din credite, cesionare creanțe).

Criteriile de evaluare a bonității financiare – modelul BCR – sunt notate cu puncte care, însumate, servesc la clasificarea întreprinderilor în 5 categorii (de la A la E ), în funcție de care li se apreciază credibilitatea.

Grila de evaluare a bonității pe baza Modelului BCR se prezintă astfel:

În funcție de punctajul realizat se apreciază situația economică-financiară și gradul de risc de insolvabilitate al întreprinderii ce poate fi încadrată în una din cele 5 categorii de bonitate, care îi permite sau nu să beneficiete de credite:

Pe baza grilei se consideră că întreprinderile din categoriile A și B au o situație economico-financiară bună, o bonitate corespunzătoare pentru a putea beneficia de credite bancare.

Întreprinderile din categoria C prezintă un grad ridicat de risc, bonitatea pentru a beneficia de credite impunând o primă de risc relativ ridicată. Ele trebuie supravegheate din punct de vedere al solvabilității în vederea recuperării creditelor la primele semne de neîncredere.

Întreprinderile din categoriile D și E au bonități care nu prezintă garanții și nu pot beneficia de credite pe care să le poată rambursa la termen.

De exemplu, grila de punctaj a întreprinderii analizate, conform Modelului BCR se prezintă în Tabelul 40:

Aplicația 42: Grila de evaluare a bonității – Model BCR

Tabelul 40

Punctajul acumulat (16÷20) situiază întreprinderea în categoria B, cu o situație economico-financiară bună, care prezintă o bună bonitate ce îi permite să beneficieze de credite.

În activitatea practică întreprinderile se pot confrunta cu dificultăți ce pot fi temporare, ocazionale, dar și permanente privind achitarea obligațiilor față de terți, ceea ce reflectă fragilitatea și prefigurează insolvabilitatea acestora.

Analiza întreprinderilor aflate în dificultate prezintă o importanță majoră pentru partenerii de afaceri, pentru acționari, investitori și în mod deosebit pentru bănci, preocupate de calitatea portofoliilor de credit pe care le dețin.

Analiza cauzelor falimentului întreprinderilor pune în evidență două categorii de factori generatori ai acestui fenomen: factorii de mediu economic general și factorii ce se datoresc mediului intern privind managementul general și dificultățile cu care se confruntă întreprinderea.

Analiza financiară își poate aduce o contribuție decisivă la detectarea precoce a diverselor categorii de riscuri ce prefigurează o stare de prefaliment, atât prin metodologia clasică de evaluare a riscului economic și a riscului financiar, cât și prin utilizarea unor metode și procedee speciale de evaluare a riscului de insolvabilitate utilizate pe plan internațional sau specifice economiei românești.

3.9. Analiza bursieră a întreprinderii cotate

După cum se cunoaște, admiterea unui titlu la cota oficială (bursă de valori) – cotarea – este supusă anumitor condiții. Astfel, nu sunt cotate decât titlurile întreprinderilor care publică anual raportul de gestiune prin care, înainte de emisiune, sunt aduse la cunoștința publicului toate elementele importante ale întreprinderii.

Analiza unei întreprinderi cotate la bursă (listate) comportă un studiu suplimentar pe baza datelor bursiere, care nu trebuie să lipsească din situațiile financiare anuale, menit să servească la elucidarea unor aspecte referitoare la politica în domeniul portofoliului de titluri: dacă trebuie să se cumpere, să se vândă sau să se conserve titlurile; dacă valoarea în cauză este un titlu de portofoliu de rentabilitate satisfăcătoare, sau din contra, unul de speculație, în care rentabilitatea este sacrificată în favoarea plus-valorii; situația reală a cursului acțiunilor (prețul de piață al titlurilor).

Analiza financiară aplicată plasamentelor de capital la bursa de valori – analiza bursieră – este o analiză profesionistă în care se regăsesc două tendințe: una fundamentală și una tehnică.

Analiza fundamentală vizează factori multipli pentru a determina tendința unui titlu de valoare, ceea ce impune cunoașterea unor aspecte referitoare la: situația financiară a întreprinderii, capitalizarea bursieră, cursul acțiunilor, decotarea, randamentul acțiunilor, evoluția pieței, factorii economici, sociali și politici, sectorul, ș.a.

Analiza tehnică vizează trei direcții de cercetare: proiecția în viitor a comportamentului trecut al pieței acțiunilor, tendința acesteia cu referire la evoluția cotelor estimate comparativ cu cele reale; cercetarea mișcărilor ciclice ale pieței privind evoluția cursului acțiunilor; analiza tendinței actuale pentru a descoperi momentul în care o variație a cursurilor va indica un punct de revenire.

În scopul efectuării unei analize bursiere fundamentale se utilizează mai multe rate bursiere, dintre care cele mai semnificative sunt următoarele:

Cifra de afaceri pe acțiune echivalează cu productivitatea pe acțiune și se determină raportând cifra de afaceri (CA) la numărul de acțiuni (Na):

CAa = CA/Na.

2) Beneficiul pe acțiune este un indicator de bază al pieței bursiere, care arată partea din beneficiu adusă de fiecare acțiune și se obține prin raportarea beneficiului net (Bnet) la numărul de acțiuni (Na):

Bpa = Bnet/Na.

Indicatorul prezintă importanță în evaluarea rentabilității acțiunilor, servește la calculul multiplului de capitalizare bursieră și poate fi diluat sau ajustat, în funcție de capitalul (diluat sau nediluat) luat în calcul.

3) Capacitatea de autofinanțare pe acțiune indică partea din CAF adusă de fiecare acțiune și se determină prin raportul:

CAFa = CAF/Na.

Acest raport trebuie utilizat cu discernământ la bursă, deoarece acționarii pot prefera dividende în detrimentul autofinanțării, autofinanțarea având ca efect reducerea sau renunțarea la dividende.

4) Capitalizarea bursieră exprimă valoarea pe care bursa o acordă întreprinderii și se determină prin multiplicarea numărului de acțiuni emise (Na) cu ultimul curs cotat al unei acțiuni (Ca):

Cb = Na ·Ca.

Acest indicator permite aprecierea întreprinderii pe baza valorii bursiere a acțiunilor sale, punând în evidență prețul de evaluare al operatorilor, știut fiind că una dintre funcțiile pieței financiare este și aceea de acordare a unui preț întreprinderilor cotate.

Numărul de acțiuni ce compun capitalul unei întreprinderi și valoarea lor nominală sunt indicatori de cotare a acțiunilor la bursă, cu influențe directe asupra celorlalți indicatori de eficiență a acțiunilor.

Cursul unei acțiuni rezultă din ofertă și cerere și reflectă valoarea bursieră, respectiv prețul pe piață al unui titlu, ale căror fluctuații pe termen lung pot afecta prețul real al întreprinderii, în contextul utilizării acesteia în scopul evaluării întreprinderii.

Poate fi vorba de o capitalizare bursieră a unei piețe financiare sau de capitalizarea obligațiunilor. Aceasta servește ca mod obiectiv de comparație a capitalizării bursiere cu valoarea contabilă a întreprinderii, de unde rezultă fie subestimarea afacerii (plus-valori latente), dacă valoarea contabilă este inferioară capitalizării bursiere, sau supraestimarea acesteia (minus-valori latente), dacă valoarea contabilă este superioară capitalizării bursiere a acesteia.

În scopul determinării prețului real al întreprinderii există mai multe criterii de apreciere a capitalizării bursiere: valoarea substanțială, prin care capitalizarea bursieră corespunde valorii actuale a activelor nete; actualizarea beneficiilor viitoare, prin care, în analiză trebuie să se țină seama de teoria portofoliului de valori mobiliare, conform căreia cursul unui titlu se fixează la prețul său just în funcție de rata de actualizare a beneficiilor viitoare, plecând de la cursul acțiunilor, corectat cu o primă de risc proporțională cu fiecare valoare.

5) Coeficientul de capitalizare bursieră (PER) este un multiplu de capitalizare (sau multiplu bursier), adică un raport curs-beneficiu care stabilește legătura între cursul unui titlu și rentabilitatea lui.

Coeficientul se poate obține în două moduri:

a) Ca raport între capitalizarea bursieră și rezultatul exercițiului:

sau:

b) Ca raport între cursul acțiunii la bursă și beneficiul pe acțiune:

.

Acest multiplu bursier de capitalizare a beneficiilor indică de câte ori este capitalizat beneficiul pe acțiune, arătând câți ani de beneficiu actual costă fiecare afacere cotată. Echivalentul franțuzesc al termenului anglo-saxon Price Earning Ratio (PER) este cel de Coeficient de capitalizare a rezultatelor (CCR).

Prin multiplicarea beneficiului pe acțiune cu PER se obține cursul acțiunii la bursă (), care permite aprecierea randamentului unui plasament în acțiuni, fiind de preferat utilizării unui simplu randament asigurat de dividendele distribuite.

Acțiunile cu un PER ridicat se comportă cel mai bine la bursă, favorizând speculații avantajoase vânzării lor, după cum un PER relativ scăzut indică o evaluare destul de ieftină. De aceea acest raport stă la baza unei alte metode de evaluare a întreprinderii, care permite doar o estimare a beneficiilor întreprinderii pentru anul în curs sau pentru cel următor.

Divizând beneficiul scontat cu numărul titlurilor, se obține beneficiul pe acțiune așteptat, la care se raportează prețul actual al acțiunii pentru a obține, în final, multiplul de capitalizare (PER) al întreprinderii, care este un indicator al atracției pieței de capital în raport cu plasamentele de înlocuire.

Raportul curs-beneficiu (PER) variază în timp și spațiu și depinde de beneficiile anticipate ale operatorilor, de evoluția ratelor dobânzii și de ritmul inflației, față de care evoluează în sens invers.

6) Rata de distribuire a dividendelor (Pay Out Ratio – POR) exprimă politica în ceea ce privește distribuirea de dividende și se calculează raportând totalul dividendelor la rezultatul net:

(%)

Rata prezintă importanță pentru cei interesați în achiția de acțiuni în scopul obținerii unui venit sub forma dividendelor, sau pentru realizarea unei plus-valori de capital, stimulând mai mult acționarii și mai puțin capitalizarea rezultatelor, pentru reinvestire și dezvoltarea întreprinderii.

7) Dividende pe acțiune constitue un indicator ce depinde de rata de distribuire a dividendelor și se calculează raportând totalul dividendelor la numărul de acțiuni:

Raportul curs – beneficiu (PER) permite să se compare întreprinderile între ele, indiferent de rata de distribuire a dividendelor, fiind mai obiectiv în aprecierea rentabilității acțiunilor comparativ cu dividendele pe acțiune.

Metoda de evaluare a întreprinderii în funcție de criteriul Capitalizarea beneficiilor (după formula Gordon-Shapiro) măsoară randamentul capitalurilor investite (randamentul unui plasament în acțiune), prin intermediul indicatorului.

8) Rentabilitatea pe acțiune:

(%)

Această rată măsoară rentabilitatea plasamentului și depinde de dividendele distribuite, în funcție de mărimea beneficiului, de ratele de repartizare beneficiului și de nivelul cursului, constituind un indicator ce poate orienta investitorii interesați în plasamente eficiente.

De exemplu, pe baza datelor din bilanțul și contul de profit și pierdere analizate, ratele specifice analizei bursiere sunt redate în Tabelul 41:

Aplicația 43: Analiza ratelor bursiere

Tabelul 41

Din datele Tabelului 41 se desprind următoarele concluzii:

1. Majoritatea indicatorilor bursieri au cunoscut dinamici nefavorabile, cum ar fi: cifra de afaceri pe acțiune, beneficiul pe acțiune, capacitatea de autofinanțare pe acțiune, ca urmare a creșterii mai lente a indicatorilor de performanță (cifra de afaceri, beneficiul, capacitatea de autofinanțare) comparativ cu creșterea substanțială a numărului de acțiuni.

2. Fac excepție capitalizarea bursieră și coeficientul de capitalizare bursieră (PER) care au crescut ca urmare a creșterii cursului mediu al acțiunii și dinamicii mai rapide a acestuia în raport cu beneficiul pe acțiune care s-a redus.

3. În condițiile menținerii ratei de distribuire a dividendelor la nivelul anului precedent, s-au redus ratele de rentabilitate a acțiunilor ca urmare a creșterii mai rapide a cursului mediu al acțiunilor pe piața de capital în raport cu dividendele pe acțiune.

În concluzie, în cazul întreprinderilor cotate, analiza clasică a rentabilității trebuie completattă cu studiul indicatorilor bursieri, deoarece cursul bursier al acțiunii pe piața de capital constituie un “barometru”al performanței întreprinderii recunoscute public pe această piață.

Dinamica cursului bursier este consecința evoluției indicatorilor economico-financiari de performanță ai întreprinderii care se reflectă în final în raportul cerere-ofertă pe piața de capital.

Indicatorii performanței bursiere a întreprinderii pot fi determinați atât la nivel de acțiune(profitul pe acțiune, dividendul pe acțiune,vânzările pe acțiune), cât și la nivel de piață bursieră, sau multipli de piață (PER, Cursul acțiunii raportat la Cifra de afaceri pe acțiune).

Ratele bursiere(multiplii de piață) se calculează pe baza cursului bursier și a indicatorilor bursieri la nivel de acțiune, permițând efectuarea de comprații intrasectoriale și în dinamică.

Un indicator semnificativ în acest sens îl poate constitui Lichiditatea acțiunii (Marketability), care exprimă ponderea acțiunilor tranzacționate în cursul exercițiului în totalul acțiunilor emise și aflate în circulație, calculat cu ajutorul raportului:

.

Unele din ratele analizei bursiere sunt utilizate în metodologia de evaluare a întreprinderilor cotate la bursă.

BIBLIOGRAFIE

1. Arcimeles C-H. (d'), Saulquin J.Y., Finance appliqueé – Analyse financière , 2e édition, Vuibert, Paris, 1998.

2. Ballada S., Coille J. C. Outils et mécanismes de gestion financière, Ed. Maxima, Paris, 1996.

3. Bowlin O., Martin J., Scott D., Guide to Financial Analysis, Mc. Graw-Hill Book Company, New-York, 1986.

4. Budugan Dorina, Contabilitate și control de gestiune, Sedcom Libris, Iași, 2001.

5. Cohen E., Analyse financière, Ed. Economica, Paris, 1990.

6. Deprez M., Duvant M., Analyse financière, Techniplus, Paris, 1993.

7. Dumitrean E., Contabilitate financiară, Vol. II, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2002.

8. Duțescu Adriana, Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate, Ed: CECCAR, București, 2001.

9. Eglem J.Y., Philipps A., Raullet C., Analyse comptable et financière, Ed. Dunod, Paris, 1986.

10. Erik de La Villeguérin, Dictionnaire fiduciaire financier, La Villeguérin Editions, Paris, 1991.

11. Foster G., Financial Statement Analysis, Prentice-Hall, New- York, 1986.

12. Georgescu N., Robu V., Analiză economico-financiară, ASE, București, 2001.

13. Gheorghiu A. (coordonator), Analiza activității economice a întreprinderilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982.

14. Goffin R., Analyse microéconomique, Ed.Dalloz, Paris, 1993.

15. Granier R., Giran J.P., Analyse économique, Ed. Economica, Paris, 1984.

16. Ișfănescu A., Stănescu C., Băicuși A., Analiza economico-financiară, ed. II-a, Ed. Economică, București, 1999.

17. Langlois G, Mollet M., Analyse comptable et financière, Editions Foucher, Paris, 1992.

18. Lecaillon Jacques, Analyse microéconomique, Ed. Cujas, Paris, 1993.

19. Mailler J., Remilleret M., Analyse financière de l'entreprise, CLEF, Paris, 1986.

20. Mailler J., Remilleret M., Préparation à l'analyse financière de l'entreprise, Dunod, Paris, 1992.

21. Mollet Michèle., Choisir et construire son tableau de financement, Editions Foucher, Paris, 1992.

22. Pappas J L., Hirschey M., Managerial Economics, New-York, 1983.

23. Petrescu Silvia, Diagnostic economic financiar. Metodologie. Studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004.

24. Peyrard Josette, Analyse financière, 8e édition Paris, 1999.

25. Richard J., Analyse financière et audit des performances, La Villeguérin Editions, Paris, 2e edition, 1993.

26. Rusu D., Cuciureanu A., Petrescu Silvia, Dan G., Analiza activității economice a întreprinderilor, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1979.

27. Samuelson P., Foundations of Economic Analysis, New-York, 1955.

28. Stancu I., Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Ed. Economică, București, 1996.

29. Tabără N., Horomnea E., Toma C., Conturile anuale în procesul decizional, Tipo, Moldova, Iași, 2001.

30. Ternisien M., Comprendre l'entreprise par les flux, La Villeguérin Editions, Paris, 1990.

31. Teulié J., Analyse financière de l'entreprise, Ed. Cujas, Paris, 1992.

Thibaut J. P., Le diagnostic d'entreprise, Ed. Dunod, Paris, 1990.

32. Vâlceanu Gh, Robu V., Georgescu N., Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2004.

33. Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2000.

34. *** Ministerul Finanțelor Publice, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaționale de Contabilitate, Ed. Economică, București, 2005.

35. *** Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.