Analiza Eficientei Economice In Tricotaje
INTRODUCERE
La ora actuală, în condițiile unei concurențe din ce în ce mai mari pe piața produselor textile, în general, și a tricoturilor în particular, proiectarea acestora a devenit o etapă indispensabilă oricărui proces de producție. Realizarea unor produse de o calitate superioară, cu maximă eficiență și protecție a mediului înconjurător sunt principalele obiective ale oricărei firme de producție. Pentru realizarea acestora, toți cei implicați trebuie să urmărească pe întreg lanțul de producție reducerea consumurilor, a pierderilor, a deșeurilor, creșterea productivității muncii, a calității produselor etc. Un rol deosebit de important pentru realizarea acestor obiective îl are proiectantul, el fiind principalul furnizor al datelor tehnice necesare realizării produselor.
Proiectarea produselor tricotate trebuie privită ca un sistem deschis, ce se bazează pe informații din diverse surse, cum ar fi: piața, firmele producătoare de articole tricotate, literatura de specialitate, furnizorii de materii prime, institutele de cercetare și de învățământ, firmele constructoare de utilaje, etc. Așadar activitatea de proiectare este una complexă, de ea depinzând obținerea unor produse de calitate, în concordanță cu cerințele pieței și cu un cost ce le va face competitive pe piața acestora.
Vorbind despre eficiență economică putem preciza că aceasta reprezintă una dintre categoriile cele mai generale ale economiei de piață, ea exprimă forma concretă pe care o impune piața pentru relațiile dintre rezultate (efecte) și cheltuieli (eforturi) în cadrul activității fiecărui agent economic pe ansamblul economiei. Drept urmare, creșterea eficienței economice echivalează cu mărirea rezultatelor utile obținute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este același lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obținerea unei unități de produs.
Pentru a se putea realiza o analiză a eficienței economice la nivelul unei firme de tricotaje trebuie realizate în prealabil proiectarea funcțională și tehnologică a tricoturilor ce se doresc a fi realizate.
Proiectarea funcțională presupune alegerea materiei prime, a structurii și formei tricotului în raport cu destinația acestuia și calculul parametrilor de structură și a unor caracteristici fizico-mecanice ale tricotului respectiv. În această etapă se realizează și o activitate de creație pentru alegerea raportului desenului de culoare și/sau de legătură.
Proiectarea tehnologică presupune stabilirea procesului tehnologic, adoptarea utilajului și calculul parametrilor tehnologici, a consumului specific, a capacității de producție, a randamentului etc.
Cele două etape de proiectare, realizate de specialiști în domeniul tricotajelor, furnizează datele necesare calculării unor diverși indicatori economici pe baza cărora se pot trage concluzii legate de oportunitatea introducerii în fabricație a produsului proiectat.
O analiză completă a eficienței economice la nivelul unei firme de tricotaje presupune analizarea eficienței utilizării resurselor umane, a eficienței utilizării echipamentelor și a utilajelor, a eficienței cheltuielilor, a eficienței investițiilor și a rentabilității diferitelor activități ale întreprinderii.
CAPITOLUL I
PROIECTAREA FUNCȚIONALĂ A TRICOTURILOR
Proiectarea funcțională este aceea prin care, în raport cu destinația tricotului, se alege materia primă, structura și forma, după care se calculează parametrii de structură și unele caracteristici fizico-mecanice ale acestuia. În această etapă se realizează și o activitate de creație pentru alegerea raportului desenului de culoare și/sau de legătură.
1.1. Proiectarea funcțională a tricoturilor – metode de realizare
Proiectarea funcțională sau structurală are ca etapă principală calculul parametrilor de structură. Pentru realizarea acestei etape sunt cunoscute următoarele metode:
geometrice
mecanice
experimentale
Metodele geometrice urmăresc stabilirea geometriei suprafeței, a configurației ochiurilor, fără a ține seamă de forțele și momentele din punctele de legare.
Metodele geometrice au la bază modele care permit calculul parametrilor de structură în următoarele ipoteze:
elementele ochiului sunt dispuse sub formă de segmente de dreaptă și curbe în plan sau spațiu de lungimi dependente de parametrii simpli ai tricotului, sau dependente de dimensiunile organelor producătoare de ochiuri;
elementele ochiului rezultă din intersecția de corpuri geometrice cu forme și ecuații cunoscute.
Numeroși autori au elaborat diferite modele geometrice de proiectare, dintre care amintim: Dalidovici, Vekassy, Chamberlain-Peirce, Grosberg etc.
Metodele mecanice țin seama de solicitările firului în timpul prelucrării, de forțele și momentele care se dezvoltă în punctele de legare cu care interacționează ochiul. Ele presupun parcurgerea următoarelor etape:
stabilirea formei ochiului;
stabilirea forțelor și momentelor care acționează în punctele de legare, neglijând forțele de frecare;
stabilirea ecuațiilor de echilibru;
calculul curburii, torsiunii și energiei totale;
calculul lungimii elementelor ochiului;
stabilirea variantei optime, când energia este minimă.
Metodele mecanice sunt laborioase și complexe, atât la elaborare, cât și la aplicare, de aceea sunt greu accesibile, având până în prezent caracter de cercetare fundamentală.
Metodele experimentale permit obținerea de tricoturi cu caracteristici prestabilite pe baza programării experimentului. Aceste modele se referă la o anumită materie primă, la o anumită structură, la un anumit utilaj, deci sunt pentru o anumită destinație.
Metoda experimentală presupune parcurgerea următoarelor etape:
stabilirea variabilelor independente (parametrii tehnologici);
stabilirea intervalelor de variație pentru fiecare parametru independent, cu precizarea centrului intervalului și a pasului;
realizarea experimentului;
măsurarea răspunsurilor prin reproiectarea tricoturilor și determinarea variabilelor dependente;
prelucrarea statistică a rezultatelor și stabilirea variantei optime.
În ansamblu, conținutul fiecărei etape, precum și metoda de proiectare aleasă sunt determinate de scopurile urmărite prin proiectare:
conducerea judicioasă a proceselor de tricotare, finisare și eventual coasere, parametrii acestora stabilindu-se și în funcție de caracteristicile materiei prime și ale structurii;
estimarea consumului, a necesarului de fire, a producției și chiar a prețului de cost, înainte de a se produce tricotul pe mașină, eliminând asfel piederile de timp și de material;
obținerea unor tricoturi cu proprietăți prestabilite, în concordanță cu destinația;
alegerea variantei optime din punctul de vedere al unor indicatori de eficiență.
Acestea constituie, de fapt și avantajele oferite de proiectarea tricoturilor și susțin necesitatea desfășurării ei.
Valorile parametrilor de structură se stabilesc în activitatea de proiectare pe baza unor relații recomandate de literatura de specialitate sau folosind modele proprii de calcul, elaborate în anumite ipoteze de dispunere.
1.2. Parametrii de structură ai tricotului
Parametrii de structură reprezintă mărimi stabilite prin proiectare sau reproiectare cu influențe semnificative asupra comportării în timpul prelucrării și utilizării tricoturilor.
Valorile parametrilor de structură sunt dependente de caracteristicile materiei prime din care este realizat tricotul și în special, de grosimea firului. De aceea, calculul parametrilor are ca primă etapă stabilirea valorilor acestora, în ipoteza că secțiunea firului este circulară.
Diametrul firului în stare liberă, F [mm], este diametrul secțiunii firului considerat ca un corp cilindric, omogen, având densitatea ρ [g/cm3]. Relația de calcul a diametrului firului se poate deduce pornind de la relația de definiție a fineții firului în tex, și anume:
Deci:
Unde:
coeficientul firului a cărui valoare depinde de densitatea materiei prime
2. Diametrul sumar al firelor alimentate în paralel, Fs [mm], este diametrul unui fir echivalent, considerat a avea finețea egală cu suma finețelor firelor alimentate în paralel, .
Unde:
3. Diametrul firului obținut din amestec, Fa [mm], este diametrul firului cu masa specifică influențată de proporțiile amestecului, pi [%]. Acesta se calculează cu relația de calcul a diametrului firului în stare liberă în care coeficientul c1 se înlocuiește cu c1a dat de relația:
4. Diametrul firului în stare întinsă, f [mm], reprezintă diametrul secțiunii firului considerat ca un corp cilindric omogen cu masa specifică influențată de forța de întindere. Relațiile de calcul sunt similare celor prezentate anterior, cu deosebirea că coeficientul firului în stare liberă, c1 este înlocuit cu coeficientul firului în stare întinsă, c2, a cărui valoare depinde de densitatea materiei prime, corespunzătoare stării întinse a firului.
Valorile coeficienților c1 și c2 pentru diferite tipuri de fire sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 1 – Valori orientative ale coeficienților c1, c2 utilizați la calculul diametrului firului
Structura tricoturilor este caracterizată de următorii parametri de structură:
parametri simpli;
parametri complecși;
coeficienții parametrilor de structură.
Parametri simpli definesc geometria suprafeței tricotului, fiind dependenți de o singură variabilă. Din grupa parametrilor simpli fac parte:
pasul ochiului – A (mm);
înălțimea ochiului – B (mm);
desimea pe orizontală – Do (șiruri/50 mm);
desimea pe verticală – Dv (rânduri/50 mm).
Parametri complecși exprimă influența mai multor parametri direcți. Din grupa parametrilor complecși fac parte:
lungimea firului dintr-un ochi – 1 (mm);
masa tricotului – M (g/m2);
desimea de suprafață – Ds (ochiuri/2500 mm2);
Coeficienții parametrilor de structură sunt:
– coeficientul pasului ochiului – KA;
– coeficientul înălțimii ochiului – KB;
– coeficientul desimilor – C;
– coeficientul liniar de acoperire – δl;
– factorul Kover – K;
– coeficientul superficial de acoperire – δs;
– densitatea tricotului – S;
– coeficientul volumetric de umplere – δv.
Parametrii de structură simpli
Pasul ochiului, A[mm], reprezintă distanța dintre centrele a două șiruri de ochiuri succesive de pe aceeași parte a tricotului; se măsoară pe direcția rândului de ochiuri (vezi figura nr.1)
Înălțimea ochiului, B[mm], reprezintă distanța dintre centrele a două bucle de ac sau de platină, succesive, de pe aceeași parte a tricotului; se măsoară pe direcția șirului de ochiuri (figura nr.1)
Pasul și înălțimea ochiului se calculează cu relațiile:
Unde:
KA – coeficientul pasului ochiului;
KB – coeficientul înălțimii ochiului.
KA, KB au valori determinate de structura și destinația tricotului, valori indicate în literatura de specialitate.
Desimea pe orizontală, Do [șiruri/50 mm], reprezintă numărul de șiruri de ochiuri cuprinse în 50 mm:
Desimea pe verticală, Dv [rânduri/50 mm], reprezintă numărul de rânduri de ochiuri cuprinse în 50 mm:
B. Parametrii de structură complecși
Lungimea firului din ochi, 1 [mm], reprezintă suma lungimilor de fir din elementele constituente ale ochiului, (figura nr.1):
Relația generală de calcul a lungimii firului din ochi este:
Unde:
a, b, c – coeficienți ale căror valori depind de tipul ochiului;
A – pasul ochiului, (mm);
B – înălțimea ochiului, (mm);
F – diametrul firului în stare liberă, (mm).
În cazul în care în cuprinsul raportului se identifică mai multe tipuri de ochiuri de lungimi li, trebuie să se calculeze lungimea medie a firului pe raport, cu relația:
Unde:
ni – numărul de ochiuri de tip i din raport;
n – numărul total de ochiuri din raport.
Masa tricotului, M (g/m2, g/rap, g/ml, g/buc), reprezintă cantitatea de fir înglobată într-o anumită unitate de suprafață. Relația generală de calcul a masei este:
Unde:
Ttex – finețea firului, (tex);
L – lungimea de fir înglobată:
Unde:
l – lungimea firului din ochi, (mm);
N0 – numărul de ochiuri cuprinse în suprafața respectivă.
Rezultă:
O altă variantă de calcul a masei Mg [g/m2] este dată de produsul dintre numărul de rapoarte NR de pe unitatea de suprafață și masa raportului MR.
Unde:
– LR – lungimea firului din raport [mm]
Unde:
SR – suprafața raportului;
hR – înălțimea raportului [mm];
bR – lățimea raportului [mm].
Desimea de suprafață, Ds [ochiuri/2500 mm2], reprezintă numărul de ochiuri cuprinse în 2500 mm2.
C. Coeficienții parametrilor de structură
Coeficienții parametrilor de structură simpli sunt:
Coeficientul pasului ochiului, KA, indică numărul de grosimi de fir care se cuprind în pasul ochiurilor.
Coeficientul pasului ochiului prezintă valori limită specifice fiecărei grupe de tricoturi; valorile reduse semnifică o densitate mare pe direcția rândului de ochiuri.
Coeficientul înălțimii ochiului, KB, indică numărul de grosimi de fir cuprinse în înălțimea ochiului.
Coeficientul înălțimii ochiului prezintă valori limită specifice fiecărei grupe de tricoturi, valorile mici caracterizând un tricot dens pe direcția șirurilor de ochiuri.
Coeficienții parametrilor de structură complecși caracterizează compactitatea tricotului. Adoptarea intervalelor de variație ale acestor coeficienți este determinată de destinația tricotului.
Coeficientul desimilor, C, reprezintă raportul dintre desimea pe orizontală și desimea pe verticală:
Valorile acestui coeficient sunt determinate de structura și destinația tricotului.
Coeficientul liniar de acoperire, δl, stabilește legătura dintre lungimea firului din ochi l și proiecția firului în planul tricotului F :
Valorile acestui coeficient variază între anumite limite specifice fiecărei legături; cu cât valorile acestuia sunt mai mici cu atât avem o densitate mai mare de suprafață.
Factorul Kover, K, reflectă acoperirea liniară a tricotului punând în evidență raportul dintre firul utilizat (prin Ttex) și tricotul realizat (prin l).
[tex1/2/mm]
Coeficientul superficial de acoperire, δs, reprezintă raportul dintre suprafața ocupată de fir (Sf) și suprafața ocupată de ochiul de tricot (So).
Capacitatea de acoperire a suprafeței este cu atât mai mare cu cât coeficientul superficial de acoperire ia valorile cât mai apropiate de unitate (valorile δs sunt subunitare).
Pentru evaluarea acoperirii de suprafață literatura de specialitate recomandă utilizarea densității tricotului, S.
Unde:
– l – lungimea firului din ochi, (mm);
– K – constantă ce depinde de structura tricotului, (K=20 pentru tricoturi glat, K=19 pentru tricoturi în structură patent).
Coeficientul de umplere volumetric, δv, reprezintă raportul dintre volumul ocupat de firul din ochi (Vf) și volumul ochiului (Vo):
Unde:
– gt – grosimea tricotului.
Capacitatea de umplere, compactitatea tricotului, este cu atât mai mare cu cât coeficientul de umplere volumetric ia valori cât mai apropiate de unitate (valorile δv sunt subunitare).
Coeficientul intrării în lățime, W0, reprezintă raportul dintre lungimea firului din ochi și pasul ochiurilor.
Acest coeficient se calculează în cazul tricoturilor din bătătură și are valori specifice fiecărei legături.
Coeficientul intrării în lungime, Wv, este dat de raportul dintre lungimea firului dintr-un ochi și înălțimea ochiului.
Acest coeficient se calculează în cazul tricoturilor din urzeală, caz în care este cunoscut și sub denumirea de coeficientul intrării în urzeală.
Valorile parametrilor de structură sunt dependente de o serie de factori dintre care amintim:
-materia primă -prin natură, finețe, proprietăți mecanice, tratamente aplicate
– utilaj – prin caracteristici tehnice, procedeul de tricotare;
– parametrii tehnologici ai tricotării;
– structura tricotului – prin tipul legăturii, modul de dispunere a elementelor structurii;
– regimul de finisare aplicat tricotului.
De aceea valorile acestor parametri pot fi particularizate pentru o structură, realizată dintr-o anumită materie primă, pe un anumit utilaj.
1.3. Particularități de proiectare a tricoturilor cu legături de bază
Tricoturile se pot proiecta din punct de vedere funcțional, cu ajutorul relațiilor stabilite în baza unor modele geometrice.
Algoritmul de calcul cuprinde:
Calculul pasului ochiurilor are la bază relația:
Dacă buclele de ac ale ochiurilor vecine de pe aceeași parte sunt tangente se obține valoarea minimă a pasului, valoare ce cuprinde patru grosimi de fir, deci : ;
Calculul înălțimii ochiurilor se poate face cu una din relațiile: sau , ceea ce presupune adoptarea unor valori pentru coeficientul înălțimii ochiurilor sau pentru coeficientul desimilor.
Înălțimea minimă se obține atunci când firele sunt tangente pe direcție longitudinală, deci înălțimea minimă este egală cu două grosimi de fir, de unde rezultă că: .
Intervalul de variație a valorilor coeficientului desimilor, C, este specific fiecărei legături și se poate stabili pe cale analitică sau geometrică, în diferite ipoteze de dispunere a ochiurilor.
Valorile coeficienților KA, C și KB influențează în mod direct desimile pe cele două direcții ale tricotului. În condițiile în care se dorește obținerea unor tricoturi cu desimi mari se recomandă să se adopte valori cât mai apropiate de limita inferioară a intervalului de variație și invers pentru tricoturi cu desimi mici, cu compactitate redusă, se recomandă să se adopte valori cât mai depărtate de această valoare minimă.
Calculul desimii pe orizontală se face cu relația: .
Calculul desimii pe verticală are la bază relația: .
Calculul lungimii firului dintr-un ochi se face cu formule specifice tipului de ochi, stabilite în baza unor modele.
Dacă în structură se identifică mai multe tipuri de ochiuri (glat, patent, lincs, lincs cu buclă de platină patent) este necesar calculul lungimii medii lm pe raportul de evoluție, cu relația: .
Calculul masei unității de suprafață se face aplicând una din variantele de calcul, prin particularizarea elementelor care intervin în relațiile:
sau
Coeficienții liniar de acoperire, superficial de acoperire, volumetric de umplere, factorul Kover, coeficintul intrării în lungimea și coeficientul întrării în lățime se calculează cu relațiile generale, în care se înlocuiește, dacă e cazul, lungimea firului dintr-un ochi l cu lungimea medie a firului dintr-un ochi pe raport, lm.
1.3.1. Particularități de calcul în cazul tricotului glat
Calculul lungimii firului dintr-un ochi
Structura glat, considerată cea mai simplă legătură de tricot din bătătură (are raportul format dintr-un singur ochi), a fost intens cercetată și modelată matematic în vederea optimizării proiectării.
Numeroși autori au elaborat modele pentru calculul lungimii firului dintr-un ochi, iar în cele ce urmează se prezintă câteva dintre formulele de calcul a acesteia, conform modelelor geometrice dezvoltate de diverși cercetători.
Tabelul nr. 2 – Modele de calcul a lungimii firului dintr-un ochi glat
Calculul masei unității de suprafață,
Dacă în relația generală de calcul a masei, se înlocuiește numărul de ochiuri, cu produsul dintre numărul de șiruri și numărul de rânduri care se cuprind într-un , dependente și ele de pasul și respectiv, înălțimea ochiurilor, obținem:
Deci:
Daca in relația de mai sus scriem pasul ochiurilor în funcție de desimea pe orizontală și înălțimea ochiurilor în funcție de desimea pe verticală, obținem:
Calculul coeficientului desimilor
Valorile coeficientului desimilor se pot stabili pe cale analitică sau geometrică, în diferite ipostaze de dispunere a ochiurilor. De exemplu în ipoteza că ochiul ocupă o suprafață maximă – coeficientul desimilor poate fi scris ca fiind egal cu raportul dintre coeficientul pasului a și coeficientul înălțimii ochiului b (acești coeficienți apar în relația generală de exprimare a lungimii firului dintr-un ochi ):
Particularizând relația de mai sus pentru modelele geometrice prezentate anterior, se obțin următoarele valori ale coeficientului desimilor:
Tabelul nr. 3 – Modele de calcul a coeficientului desimilor în cazul tricotului glat
Calculul coeficientului liniar
În cazul structurii glat coeficientul liniar poate lua diferite valori in funcție de modelul folosit la calculul lungimii firului din ochi.
Folosind modelul Dalidovici valoarea minimă teoretică a coeficientului liniar se obține dacă se înlocuiesc în relația lungimii firului dintr-un ochi, pasul și înălțimea ochiurilor cu valorile minime ale acestora (A=4F și B=2F), rezultând:
În cazul modelului Chamberlain, valoarea coeficientului liniar este
Cercetările experimentale au arătat că valorile coeficientului liniar variază practic între 17 și 30 și că majoritatea tricoturilor pentru lenjerie au coeficientul liniar egal cu 20.
1.3.2. Particularități de calcul în cazul tricoturilor patent
Calculul desimilor pe orizontală pe cele două părți ale tricotului, respectiv
În cazul structurii patent 1:1, aplicând relația , se obține desimea pe orizontală pentru una din părțile tricotului.
Deoarece raportul legăturii patent 1:1 este regulat, rezultă că desimile pe cele două părți sunt egale, deci, este valabilă relația:
În cazul celorlalte structuri patent, datorită faptului că nu lucrează toate acele, desimea pe orizontală calculată cu relația generală, nu se mai regăsește în tricot, de aceea trebuie stabilite relații de legătură între acestea.
Dacă se admite că pe distanța A, se dispun două ochiuri patent, lățimea raportului regulat sau neregulat se poate scrie sub forma:
Unde:
– bR – este lățimea raportului, ;
– b – lățimea raportului în număr de șiruri de ochiuri;
– A – pasul ochiurilor, .
Aplicând același raționament se poate scrie o relație care să exprime o lățime de tricot egală cu 50 mm, ținând seamă de numărul de rapoarte care se cuprind în 50 mm:
Unde:
– reprezintă numărul de șiruri de ochiuri care se cuprind în 50mm și este egal cu suma desimilor pe cele două părți, .
Dacă se împart ambii membri la A se obține:
În relația de mai sus putem înlocui cu Do iar cu , obținând prima relație ce face legătura între desimile pe cele două părți ale tricotului patent regulat și neregulat.
Pornind de la concluzia că între desimile pe cele două părți se află același raport care este între numărul de șiruri de ochiuri față, a și spate, c, se poate scrie încă o relație de legătură între desimile pe cele două părți ale tricotului patent regulat și neregulat:
Prin rezolvarea sistemului de două ecuații cu două necunoscute se determină valorile desimilor pe cele două parți ale tricotului patent regulat sau neregulat.
În cazul tricotului patent de raport regulat, , iar relațiile de calcul de mai sus devin:
În cazul structurilor patent de raport amestecat, se determină mai întâi desimile parțiale pe cele două părți ale tricotului, , și lățimile corespunzătoare, bRi pentru fiecare subraport i.
Desimile tricotului și respectiv, se calculează ca medii ponderate ale desimilor parțiale cu lățimile subrapoartelor, relațiile de calcul având forma:
Unde:
– n – este numărul de subrapoarte.
Calculul lungimii firului dintr-un ochi
Lungimea firului dintr-un ochi tip patent se poate calcula cu una din relațiile din tabelul de mai jos, relații determinate pe baza modelelor geometrice dezvoltate de Dalidovici și Hagiu.
Tabelul nr. 4 – Modele de calcul a lungimii firului dintr-un ochi patent
Calculul masei unității de suprafață,
Dacă în relația generală, , se particularizează numărul de ochiuri cuprinse în unitatea de suprafață, se ajunge la următoarea formulă de calcul:
Aplicând relația și exprimând lungimea consumată pentru un raport LR în funcție de numărul de ochiuri glat și patent existente pe suprafața raportului și care pentru tricoturile de raport regulat sau neregulat sunt: ng = b – 2 și np = 2, obținem:
Pentru tricoturi patent de raport amestecat, la care np = 2 · nsr și ng = b – 2· nsr, masa se poate calcula cu relația:
Unde:
– b – lățimea raportului exprimată în nunăr de șiruri de ochiuri;
– nsr – numărul de subrapoarte care se combină;
– lg – lungimea firului dintr-un ochi glat;
– lp – lungimea firului dintr-un ochi patent;
– bR – lățimea raportului exprimată în mm, (egală cu suma lățimii subrapoartelor).
Calculul coeficientului desimilor
Utilizând relația de calcul a lungimii firului de ochiuri patent dedusă în baza modelului Dalidovici, obținem pentru coeficientul desimilor valoarea:.
Determinările experimentale au evidențiat următoarele intervale de variație a coeficientului desimilor și a coeficientului liniar de acoperire:
fire tip bumbac – patent 1:1
– patent 2:2 –
fire elastice –
îmbrăcăminte exterioară, patent
1.3.3. Particularități de calcul în cazul tricoturilor lincs
Alegerea valorii coeficientului pasului ochiului
Pentru tricoturi lincs realizate din fire tip bumbac se pot adopta valori ale coeficientului pasului ochiului cuprinse în intervalul , iar pentru cele din fire tip lână valori ale coeficientului pasului ochiului cuprinse în intervalul .
Calculul înălțimii ochiurilor
Înălțimea ochiurilor se calculează cu relația generală:
B = C · A
Calculul lungimii firului dintr-un ochi
Lungimea firului din ochiul lincs, conform modelului Dalidovici, se calculează cu relația:
Calculul masei unității de suprafață se poate face cu relațiile:
Pentru tricoturile lincs regulat și neregulat, la care numărul de ochiuri lincs și glat, de pe suprafața raportului, sunt nl = 2 și ng = h – 2, masa se poate calcula și cu relația:
Pentru tricoturi lincs de raport amestecat, la care numărul de ochiuri lincs și glat, de pe suprafața raportului, sunt nl = 2 · nsr și ng = h – 2 · nsr, masa se poate calcula cu relația:
5. Coeficientul desimilor variază în următoarele intervale de valori:
– pentru tricoturi din fire tip bumbac;
– pentru tricoturi de tip lână.
Parametrii de structură ai tricoturilor lincs cu desene lincs se calculează în funcție de ponderea majoritară a tipurilor de ochiuri, conform particularităților legăturii respective.
1.4. Particularități de proiectare a tricoturilor cu legături derivate
1.4.1. Particularități de calcul în cazul tricoturilor glat derivat
Calculul pasului minim al ochiurilor
Pentru tricotul glat derivat, s-a determinat că valoarea minimă a pasului ochiului este egală cu 3,5 F.
Deci în cazul legăturii glat derivat, .
Calculul înălțimii minime a ochiurilor
Deoarece în cazul legăturii glat derivat există un decalaj pe verticală între ochiurile unei legături și ochiurile celeilalte legături cu care se combină, înălțimea minimă a ochiurilor normale , trebuie majorată cu încă o grosime de fir. Astfel se obține că valoarea minimă a înălțimii ochiului este egală cu 3 F .
Deci în cazul legăturii glat derivat, .
Calculul lungimii firului din ochiul glat derivat
Lungimea firului dintr-un ochi glat derivat este egală cu suma lungimii firului dintr-un ochi glat și a lungimii suplimentare a buclei de platină (care face legătura între ochiuri formate pe ace nealăturate) considerată a fi egală cu .
Așadar, pentru calculul lungimii firului dintr-un ochiul glat derivat se poate utiliza una din următoarele relații:
Calculul coeficientului desimilor
Ținând seamă de relațiile anterioare (cele de calcul a lungimii firului dintr-un ochi galt derivat), rezultă că coeficientul desimilor, în cazul legăturii glat derivat poate fi egal cu 1,160 sau 1,285.
Valoare minimă a intervalului de variație a coeficientului desimilor se deduce din condițiile de minim a pasului și a înălțimii ochiurilor, și anume:
1.4.2. Particularități de calcul în cazul tricoturilor interloc
În cazul tricoturilor interloc, diverși cercetători au propus diferite modalități de calcul a parametrilor de structură, acestea fiind influențate sau nu de tipul materiei prime folosite.
Tabelul nr. 5 – Modele de calcul a parametrilor de structură în cazul tricoturilor interloc
1.4.3. Particularități de calcul în cazul tricoturilor lincs derivat
Calculul pasului minim al ochiurilor
Pentru tricotul lincs derivat, s-a determinat că valoarea minimă a pasului ochiului este egală cu 3,5 F.
Deci în cazul legăturii lincs derivat, .
Calculul înălțimii minime a ochiurilor
Deoarece în cazul legăturii lincs derivat există un decalaj pe verticală între ochiurile unei legături și ochiurile celeilalte legături cu care se combină, înălțimea minimă a ochiurilor lincs, trebuie majorată cu încă o grosime de fir.
Calculul lungimii firului din ochiul lincs derivat
Lungimea firului dintr-un ochi lincs derivat este egală cu suma lungimii firului dintr-un ochi lincs și a lungimii suplimentare a buclei de platină (care face legătura între ochiuri formate pe ace nealăturate) considerată a fi egală cu .
Așadar, pentru calculul lungimii firului dintr-un ochiul lincs derivat se poate utiliza una din următoarele relații:
1.5. Particularități de proiectare a tricoturilor cu desene de culoare
Parametrii de structură ai tricoturilor cu desene de culoare se calculează cu relațiile legăturilor de bază sau derivate de care aparțin.
Deoarece structura unor astfel de tricoturi se caracterizează printr-un desen dat de folosirea firelor cu caracteristici diferite (cel mai adesea de culori diferite), este necesară și calcularea masei pe culori pe unitatea de suprafață, .
Pentru determinarea acesteia, se pornește de la relația generală:
în care lungimea de fir pe raport se înlocuiește cu lungimea de fir din fiecare culoare, , pe raport de culoare. Aceasta se calculează înmulțind numărul de ochiuri din culoarea i din raportul de desen ( ni ), cu lungimea firului dintr-un ochi sau lungimea medie a firului dintr-un ochi pe raportul de legătură ):
Suprafața raportului desenului se calculează cu relația:
Unde:
– și sunt dimensiunile raportului de culoare în .
Cota de participare a fiecărui fir de culoare diferă, , la masa unității de suprafață este:
%
Dacă în structură sunt dungi transversale din fire de naturi sau fineți diferite, pentru calculul pasului ochiurilor se adoptă diametrul cel mai mare.
În cazul evoluției în paralel a firelor cu caracteristici diferite, calculele de proiectare se fac în funcție de diametrul sumar al firelor, , cu relația: .
Cota de participare a fiecărui tip de fir la masa unității de suprafață este identică dacă firele au aceeași finețe și este proporțională cu valoarea fineții firelor exprimată în tex, dacă se utilizează fire de finețe diferită.
1.6. Particularități de proiectare a tricoturilor cu desene de legătură
1.6.1. Particularități de calcul în cazul tricoturilor cu ochiuri reținute
Calculul înălțimii ochiurilor reținute,
Pentru ochiurile cu indici mici de reținere și dispunerea elementelor structurii în planul tricotului (desimi mici), înălțimii acestora se poate calcula folosind relația:
Pentru tricoturile cu desimi mari și pentru tricoturile cu ochiuri reținute de indici mari, unde ochiurile normale se dispun în relief sub forma unor contururi poligonale, închise de ochiul reținut, înălțimea se calculează, proiectând laturile conturului poligonal în planul tricotului, așa cum se poate observa în figura următoare:
Figura nr. 2 – Dispunerea ochiurilor normale și a ochiului reținut
(de diferiți indici de reținere)
În baza desenelor prezentate anterior a fost determinată relația de calcul a înălțimii ochiurilor reținute, , și anume:
Valorile unghiului , deduse geometric, sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul nr. 6 – Valorile unghiului
Pentru tricoturile cu ochiuri reținute cu distribuție uniformă, se consideră o singură înălțime, , egală cu:
Unde:
– – numărul flotărilor dispuse în dreptul unui ochi.
Pentru tricoturile cu ochiuri reținute și distribuție neuniformă se calculează înălțimea diferitelor tipuri de ochiuri și apoi o înălțime medie pe fiecare șir – valoarea maximă obținută fiind utilizată în calculul celorlalți parametri de structură.
Calculul desimii pe verticală se face cu relația generală, în funcție de caracterul distribuției ochiurilor reținute.
Astfel, dacă în structură se identifică șiruri cu ochiuri normale și șiruri cu ochiuri reținute de același indice, se calculează atât desimea pe verticală a ochiurilor normale, cât și cea a ochiurilor reținute.
Pentru tricoturile la care toate ochiurile au aceeași înălțime, egală cu , se calculează o singură desime pe verticală, corespunzătoare acestei valori.
Dacă într-un același șir sunt ochiuri normale și ochiuri reținute, se calculează desimea pe verticală cu valoarea cea mai mare a înălțimii medii obținute.
Calculul lungimii firului dintr-un ochi reținut se realizează cu relațiile stabilite la legăturile de bază sau derivate, ce stau la baza realizării acestor tricoturi, în care se va înlocui înălțimea ochiurilor B cu înălțimea ochiurilor reținute Br, corespunzătoare indicelui de reținere al acestora. Lungimea flotărilor se consideră a fi egală cu:. După calculul lungimii firului din toate tipurile de ochiuri întâlnite pe suprafața raportului se va calcula lungimea medie a firului dintr-un ochi pe raport, lungime ce va sta la baza calculării masei și a coeficienților.
Calculul masei tricoturilor cu ochiuri reținute se face cu relațiile generale.
1.6.2. Particularități de calcul în cazul tricoturilor cu ochiuri duble
Calculul pasul ochiurilor duble, , se realizează cu relația:
Unde:
– A – pasul ochiurilor legăturii de bază;
– i – indicele ochiului dublu;
– z – factor de corecție determinat de poziția spațială a buclelor netransformate în ochiuri.
Valorile factorului de corecție z au fost determinate experimental în funcție de compactitatea tricotului și de indicele ochiului dublu, și sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul nr. 7 – Valorile factorului de corecție, z
Pasul mediu, , se calculează cu relația:
Unde:
– n – numărul de șiruri cu ochiuri normale din raport;
– m – numărul de șiruri cu ochiuri duble din raport.
Dacă în rânduri diferite n și m au valori diferite, se calculează valoarea pasului mediu pentru fiecare rând și se atribuie acestuia valoarea cea mai mare rezultată.
Calculul înălțimii ochiurilor duble se realizează în mod similar calculului înălțimii ochiurilor reținute.
Pe baza unor cercetări experimentale, au fost determinate umătoarele valori și intervale de valori, pentru structuri cu ochiuri duble de indice 1:
, pentru tricoturi produse pe mașini rectilinii, destinate articolelor de îmbrăcăminte exterioară;
, pentru tricoturi cu tușeu moale;
, pentru tricoturi cu șiruri deplasate pe verticală;
, pentru tricoturi semifang și fang.
Calculul coeficientului desimilor
În cazul tricoturilor cu ochiuri duble de indice 1 sau 2 , distribuite neuniform pe suprafața raportului și cu o pondere mică în raport, se atribuie coeficientului desimilor aceleași valori cu cele ale legăturilor de bază sau derivate de care aparțin. De exemplu: pentru tricotul glat cu ochiuri duble C = 0,80,865 iar pentru tricotul patent cu ochiuri duble C = 0,7-0,865.
În cazul unei distribuții uniforme și indici mici (1 sau 2), coeficientul desimilor are valori mai reduse, de exemplu pentru tricot semifang C = 0,61 sau pentru tricot fang C = 0,52.
Calculul lungimii firului dintr-un ochi se realizează pentru fiecare tip de element al structurii, în funcție de evoluție și dispunere.
Astfel pentru ochiul reținut calculul lungimii firului dintr-un ochi se realizează așa cum a fost detaliat anterior iar pentru calculul lungimii buclelor netransformate în ochiuri se realizează un desen în baza căruia se determină valoarea acestora, ca sumă a lungimilor elementelor constituente.
Literatura de specialitate, recomandă pentru structurile semifang și fang următoarele relații de calcul a parametrilor de structură:
Tabelul nr. 8 – Particularități de calcul a parametrilor de structură în cazul tricoturilor semifang și fang
1.6.3. Particularități de calcul în cazul tricoturilor cu ochiuri încrucișate
Parametrii de structură ai tricoturilor cu ochiuri încrucișate se calculează cu relațiile și valorile specifice legăturilor de care aparțin, cu unele particularități determinate de modificarea evoluției normale a unor ochiuri.
Datorită necesității unei cantități mai mari de fir pentru realizarea înclinării ochiurilor care se încrucișează, se recomandă să se adopte valori mai mari decât cele minime pentru coeficientul pasului ochiurilor, coeficientul înălțimii ochiurilor și coeficientul desimilor.
Lungimea firului din ochi se calculează pentru fiecare tip de ochi de pe suprafața raportului, cu ajutorul formulelor cunoscute sau pe baza unor desene de calcul și apoi se determina lungimea medie a firului dintr-un ochi pe raport.
1.6.4. Particularități de calcul în cazul tricoturilor cu fire suplimentare de bătătură și/sau de urzeală
Calculul parametrilor de structură ai tricoturilor cu fire suplimentare de bătătură și/sau cu fire suplimentare de urzeală se face conform algoritmului de proiectare, aplicând relațiile legăturilor de care aparțin, cu recomandarea de a se adopta pentru coeficientul desimilor valori mai reduse, pentru a se realiza o bună consolidare a firelor suplimentare în structură,.
De asemenea trebuie să se țină cont de faptul că prezența firelor suplimentare de bătătură, respectiv de urzeală, determină creșterea valorilor minime ale înălțimii și respectiv ale pasului ochiurilor cu diametrul corespunzător firului de bătătură, , respectiv al firului de urzeală, . Așadar: A ≥ Amin + FU – pentru tricoturile cu fire suplimentare de urzeală;
B ≥ B min + FB – pentru tricoturile cu fire suplimentare de bătătură.
1.6.5. Particularități de calcul în cazul tricoturilor cu fire de căptușeală
Parametrii de structură ai tricoturilor cu fire de căptușeală se calculează cu relațiile legăturilor de care aparțin cu unele particularități.
1. Calculul pasului ochiurilor, A, considerat ca fiind distanța dintre axele a două ochiuri vecine dintre care unul nu prezintă puncte de legare și la celălalt există puncte de legare a firului de căptușeală, conform desenului din figura de mai jos, este:
Unde:
– – pasul ochiurilor unde ancorează firele de căptușeală;
– – pasul ochiurilor unde firul de căptușeală nu ancorează.
Figura nr. 3 – Tricot glat cu un fir de căptușeală
Dacă reprezintă diametrul firului de căptușeală și este diametrul firului de fond, atunci avem:
(pentru structuri vanisate)
Pentru un rând de ochiuri se calculează pasul mediu pe raport al ochiurilor, cu o relație de forma:
Unde:
– R este raportul dispunerii punctelor de legare a firului de căptușeală dintr-un rând, exprimat în număr de șiruri (exemplu: pentru raportul de ancorare ).
2. Calculul înălțimii ochiurilor, B, se realizează în funcție de pasul mediu, cu relația:
Pentru coeficientul desimilor, literatura de specialitate recomandă următoarele valori:
– pentru tricoturi cu un fir de căptușeală;
– pentru tricoturi cu două fire de căptușeală.
3. Calculul desimii pe orizontală, se face cu relația generală, în care se înlocuiește A cu .
4. Calculul lungimii firului dintr-un ochi – se face pentru firul de fond , cu relația specifică legăturii, în care A se înlocuiește cu și F cu .
Pentru tricoturile vanisate cu fir de căptușeală, se calculează lungimea firului de vanisare, , cu relațiile cunoscute în care A se înlocuiește cu Am și F cu Fs (diametrul sumar al firelor alimentate în paralel).
Lungimea firului de căptușeală dintr-un raport de evoluție, este format din lungimea buclei de ancorare și lungimea flotării. În ipoteza că bucla de ancorare este un semicerc cu un diametru , iar flotarea un segment de dreaptă de mărime , lungimea firului de căptușeală dintr-un raport de evoluție, se poate calcula cu relația :
Lungimea firului de căptușeală care revine unui ochi al structurii, , se calculează raportând lungimea tuturor firelor de căptușeală din raport la R:
Unde:
– i este numărul firelor de căptușeală dintr-un rând.
5. Calculul masei unității de suprafață se determină prin însumarea masei firului de fond (și a celui de vanisare) și a masei firului de căptușeală.
Pentru tricotul glat cu fir de căptușeală, respectiv tricotul glat vanisat cu fir de căptușeală, masa se calculează cu relațiile de mai jos:
Unde:
– reprezintă finețea firelor de fond, vanisare și căptușeală.
1.6.6. Particularități de calcul în cazul tricoturilor cu fire pluș
Proiectarea tricoturilor pluș se face ținând cont de legătura care stă la baza realizării acestora și de faptul că ochiurile sunt formate din fire de fond și fire pluș, alimentate în paralel.
Calculul pasului ochiurilor se realizează în funcție de diametrul sumar, .
2. Calculul înălțimii ochiurilor se face în funcție de pasul ochiurilor și coeficientul desimilor. Se recomandă să se adopte valori cuprinse în jumătatea inferioară a intervalului de variație a coeficientului desimilor, pentru a se asigura o buna consolidare a firului/ firelor pluș în structură.
3. Calculul lungimii firului dintr-un ochi pluș,
Lungimea firului dintr-un ochi pluș se calculează ca sumă dintre lungimea firului dintr-un ochi de fond și lungimea buclei pluș, adică:
Unde:
– – înălțimea buclei pluș.
Frecvent iar pentru tricoturile înlocuitori de blană înălțimea buclelor pluș este .
La structurile pluș cu desene, în zonele unde firul pluș evoluează normal, lungimea firului pluș dintr-un ochi este egală cu cea a firului de fond.
4. Calculul masei
Masa tricoturilor pluș se calculează particularizând relațiile aferente legăturilor care stau la baza realizării acestora, ținând cont în același timp și de tipul tricotului pluș.
De exemplu, pentru tricotul pluș simplu, în structură glat, masa se poate calcula cu relația:
În cazul tricoturilor pluș cu desene, se calculează numărul de rapoarte de pe unitatea de suprafață, , și masa pe raport, , iar prin înmulțirea acestora obținem masa unității de suprafață a tricotului respectiv.
Unde:
– – finețea firelor;
– – numărul de ochiuri de tip i din raport;
– – lungimile aferente ochiurilor din firele fond, pluș.
1.7. Proiectarea tricoturilor cu desene combinate
1.7.1. Particularități de calcul în cazul tricoturilor cu desene intarsia
Calculul parametrilor de structură decurge după metodologia generală și cu relațiile stabilite la legăturile de bază de care aparțin, cu unele particularități determinate de procedeul utilizat pentru zonele de legare – de exemplu, în cazul ochiurilor vanisate pasul ochiurilor se stabilește în funcție de diametrul sumar.
Lungimea elementelor modificate se calculează cu relații deduse în baza unor desene de calcul, în funcție de forma de dispunere și poziția punctelor caracteristice, față de axele de simetrie ale ochiurilor.
Este necesar să se calculeze masa pentru fiecare tip de fir folosit pentru realizarea desenului și apoi masa produsului sau unității de suprafață – prin însumarea acestora.
1.7.2. Particularități de calcul în cazul tricoturilor vanisate cu desene prin flotare, aplicare și brodare
Proiectarea tricoturilor vanisate cu desene prin flotare, aplicare, brodare se face cu relațiile legăturilor de care aparțin, cu unele particularități, de exemplu: la calculul pasului ochiurilor se ia în considerare diametrul sumar, .
Lungimea firului dintr-un ochi se calculează pentru toate tipurile de ochiuri existente pe suprafața raportului, cu ajutorul unor desene de calcul.
1.7.3. Particularități de calcul în cazul tricoturilor jacard regulat
La proiectarea tricoturilor jacard regulat cu legătura glat se au în vedere caracteristicile de structură și dispunerea reală a elementelor.
1. Calculul pasului ochiurilor jacard,
Pasul ochiurilor jacard este mai mic decât pasul ochiurilor glat, , datorită deplasării pe verticală a șirurilor vecine cu ochiuri din fire de culori diferite.
Valoarea pasului ochiurilor jacard, se poate calcula cu relația:
Unde:
– c – numărul total de „treceri” de la o culoare la alta;
– b, h – dimensiunile raportului jacard în număr de șiruri, respectiv rânduri de ochiuri;
2. Calculul înălțimii ochiurilor jacard,
Înălțimea ochiurilor jacard se stabilește în funcție de înălțimea minimă a ochiurilor și numărul de flotări care se dispun în dreptul acestora:
Bmin = 2 F
3. Calculul desimii pe orizontală
Desimea pe orizontală se calculează cu relația generală în care A se înlocuiește cu Aj:
4. Calculul desimii pe verticală
Desimea pe verticală se calculează cu relația generală în care B se înlocuiește cu Bj:
Calculul lungimii firului dintr-un ochi,
Lungimea firului dintr-un ochi se poate calcula cu o relație similară celei stabilite pentru ochiul glat, în care A se înlocuiește cu Aj și B se înlocuiește cu Bj:
Lungimea flotării care revine unui ochi este: .
Dacă firul realizează și buclă de ancorare, în ipoteza dispunerii acesteia sub forma unui semicerc, lungimea ei se calculează cu relația:
Calculul masei pe culori, ,
Masa se calculează pentru fiecare culoare de pe suprafața raportului desenului cu relația:
Unde:
– – numărul de ochiuri din culoarea i din raport;
– – numărul florărilor din culoarea i din raport (numărul flotărilor dintr-o culoare este egal cu numărul ochiurilor din cealaltă culoare sau celelalte culori).
Pentru determinarea masei pe culori pe unitatea de suprafața se înmulțește valoarea masei pe culori pe raport, MiR ,cu numărul de rapoarte de pe unitatea de suprafață, NR .
Masa totală a unității de suprafață este dată de suma maselor pe culori pe unitatea de suprafață.
M = ∑ M i
Pentru tricotul jacard regulat în 2 culori, masa firelor pe raport se poate calcula cu relațiile:
Masa unității de suprafață în cazul se determină prin însumarea maselor parțiale pe culori sau aplicând relația următoare:
1.7.4. Particularități de calcul în cazul tricoturilor jacard neregulat
Proiectarea tricoturilor jacard neregulat în structură glat decurge după metodologia și cu relațiile stabilite în cadrul tricoturilor cu ochiurile reținute.
1.7.5. Particularități de calcul în cazul tricoturilor jacard plin
Particularitățile de calcul a parametrilor de structură pentru tricoturile jacard plin sunt detaliate în cele ce urmează.
Calculul pasului ochiurilor
Pasul ochiurilor se calculează ca în cazul tricoturilor cu legături de bază.
Calculul înălțimii ochiurilor
Înălțimea ochiurilor trebuie calculată atât pe partea de față cât și pe partea de spate a tricotului, ochiurile având dimensiuni diferite pe cele două părți ale tricotului.
Înălțimea ochiurilor pe partea de spate se calculează cu relația:
Unde:
– – coeficientul înălțimii ochiurilor de pe partea de spate:
, pentru
, pentru
Înălțimea ochiurilor de pe partea de față, este în funcție de numărul de culori din raport și de înălțimea ochiurilor de pe partea de spate și se calculează astfel:
.
Calculul desimii pe orizontală
Desimea pe orizontală se calculează cu relația generală:
Calculul desimii pe verticală
Desimea pe verticală trebuie calculată atât pe partea de față cât și pe partea de spate a tricotului, ochiurile având înălțimi diferite pe cele două părți ale tricotului.
Desimea pe verticală pe partea de spate:
Desimea pe verticală pe partea de față:
Calculul lungimii firului dintr-un ochi
Lungimea firului dintr-un ochi trebuie calculată atât pe partea de față cât și pe partea de spate a tricotului, ochiurile având dimensiuni diferite pe cele două părți ale tricotului.
Lungimea firului dintr-un ochi de pe partea de spate:
Lungimea firului dintr-un ochi de pe partea de față:
Calculul masei
Masa pe culori, pe unitatea de suprafață, se calculează înmulțind masa pe culori pe raport, și numărul de rapoarte, :
Unde:
reprezintă numărul de ochiuri cu aspect față și respectiv spate, din culoarea i;
– dimensiunile raportului desenului jacard.
Numărul de ochiuri dintr-o culoare, de pe partea de față, este în funcție de desen iar numărul de ochiuri din acea culoare de pe partea de spate, , este în funcție de dimensiunile raportului desenului: .
1.7.6. Particularități de calcul în cazul tricoturilor jacard neplin
Calculul pasului ochiurilor
Calculul înălțimii ochiurilor
Înălțimea ochiurilor trebuie calculată atât pe partea de față cât și pe partea de spate a tricotului, ochiurile având dimensiuni diferite pe cele două părți ale tricotului (excepție tricotul jacard neplin în două culori).
Înălțimea ochiurilor pe partea de spate se calculează cu relația:
Înălțimea ochiurilor de pe partea de față, este în funcție de numărul de culori din raport și de înălțimea ochiurilor de pe partea de spate și se calculează astfel:
Calculul desimii pe orizontală
Desimea pe orizontală se calculează cu relația generală:
Calculul desimii pe verticală
Desimea pe verticală trebuie calculată atât pe partea de față cât și pe partea de spate a tricotului, ochiurile având înălțimi diferite pe cele două părți ale tricotului.
Desimea pe verticală pe partea se spate:
Desimea pe verticală pe partea de față:
Calculul lungimii firului dintr-un ochi
Lungimea firului dintr-un ochi trebuie calculată atât pe partea de față cât și pe partea de spate a tricotului, ochiurile având dimensiuni diferite pe cele două părți ale tricotului.
Lungimea firului dintr-un ochi de pe partea de spate, compusă din lungimea ochiului și lungimea flotării, se calculează cu relația:
Lungimea firului dintr-un ochi de pe partea de față, se calculează cu relația:
Calculul masei
Pentru calculul masei pe culori și pe unitatea de suprafață se aplică relațiile de la jacard plin.
1.7.7. Particularități de calcul în cazul tricoturilor jacard prin aplicare
Calculul pasului ochiurilor
Calculul pasului ochiurilor se face cu relația generală, , coeficientul pasului depinzând de tipul numărul firelor de fond din structură.
Astfel : – pentru structuri cu un singur fir de fond:
– pentru structuri cu două fire de fond:
Calculul înălțimii ochiurilor
Înălțimea ochiurilor trebuie calculată atât pentru firele de aplicare cât și pentru cele de fond, înălțimea acestora depinzând de schema de evoluție a acestora.
Înălțimea ochiurilor din firul de aplicare se calculează cu relația:
Unde:
– pentru următoarele scheme de alimentare:
– pentru următoarele scheme de alimentare:
Înălțimile ochiurilor din firul de fond pe partea de față, și pe partea de spate, , se calculează în funcție de înălțimea ochiurilor din firul de aplicare și schema de alimentare.
–
–
–
Calculul desimii pe verticală
Desimea pe verticală se calculează numai pentru partea de spate, cu relația generală:
Calculul lungimii firului dintr-un ochi
Lungimea firului dintr-un ochi se calculează pe tipuri de evoluții, astfel:
– pentru ochiul din firul de aplicare:
– pentru ochiul cu aspect față din firul de fond:
– pentru ochiul cu aspect spate, în cazul structurilor cu un singur fir de fond:
– pentru ochiul cu aspect spate, în cazul structurilor cu două fire de fond:
Lungimea flotării firului de aplicare ce revine unui ochi:
Calculul masei
Masa tricoturilor jacard prin aplicare se calculează pe culori, pe raport și pe unitatea de suprafață, prin particularizarea relației generale.
La calculul numărului de rapoarte – dimensiunile raportului vor fi date de partea de spate a tricoturilor.
CAPITOLUL II
PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ
Proiectarea tehnologică – presupune stabilirea procesului tehnologic, adoptarea utilajului și efectuarea următoarelor calcule:
– Calculul parametrilor tehnologici;
– Stabilirea pierderilor și calculul indicilor de consum;
– Calculul necesarului de materie primă pe unitatea de produs;
– Calculul necesarului de materie primă pe unitatea de timp;
– Calculul producție utilajului;
– Calculul normei de producție;
– Calculul normei de timp;
– Calculul necesarului de utilaj;
– Calculul necesarului de muncitori direct productivi.
2.1. Calculul parametrilor tehnologici ai operației de tricotare
Parametrii tehnologici ai operației de tricotare sunt acele caracteristici ale mașinilor de tricotat care se pot regla și care au o influență semnificativă asupra caracteristicilor tricoturilor.
Pentru obținerea unor tricoturi cu parametrii de structură prestabiliți, dintr-o anumită materie primă, în etapa de proiectare tehnologică trebuie stabilite valorile parametrilor tehnologici, valori care sunt dependente de caracteristicile materiei prime, caracteristicile tehnice ale utilajului și construcția mecanismelor mașinii. După stabilirea acestor valori se trece la efectuarea reglajelor tehnologice.
Operația de tricotare este determinată de următorii parametrii tehnologici:
– viteza de alimentare;
– tensiunea firelor la alimentare;
– ecartamentul fonturilor;
– avansul de buclare;
– adâncimea de buclare;
– viteza de tragere;
– tensiunea în tricot la tragere.
Viteza de alimentare
Viteza de alimentare va (m/min) reprezintă cantitatea de fir alimentată organelor producătoare de ochiuri în unitatea de timp.
În cazul alimentării negative, viteza de alimentare este egală cu viteza de consum. La mașinile care produc tricoturi din bătătură, viteza de alimentare se calculează cu relația:
(m/min)
Unde:
– viteza de alimentare;
– viteza de consum;
– viteza de lucru a mașinii;
– numărul de ace în lucru;
– lungimea firului din ochi.
În cazul mecanismelor cu alimentare pozitivă, viteza de alimentare se calculează în funcție de construcția mecanismului de alimentare.
Mecanismele de alimentare pot fi de diferite tipuri constructive și anume: cu roți dințate, cu role netede și cu bandă.
În cazul mecanismelor de alimentare cu roți dințate, firul este antrenat
Unde:
L – lungimea de fir alimentată la o rotație a roții dințate (mm);
– numărul de rotații ale roții dințate (rot/min);
– lungimea de fir antrenată de un dinte (mm);
– numărul de dinți ai roții de alimentare.
În cazul mecanismele de alimentare cu role netede, antrenarea firului se face prin fricțiune. Acest tip de mecanism de alimentare poate fi cu rolă cilindrică, cu role cilindrice în trepte sau cu rolă tronconică.
Viteza de alimentare, în cazul mecanismului cu rolă cilindrică, se calculează cu relația:
(m/min)
Unde:
D – diametrul roții de alimentare;
n – turația roții de alimentare;
η – coeficientul de alunecare.
În cazul mecanismului de alimentare cu role cilindrice în trepte, viteza
În cazul mecanismului de alimentare cu rolă tronconică, variația vitezei de alimentare este lină, în funcție de diametrul efectiv (Def ) de contact fir-roată și se calculează cu relația:
(m/min)
Figura nr. 6 – Mecanism
de alimentare cu rolă tronconică
În cazul mecanismele de alimentare cu bandă, firul este antrenat prin fricțiune între bandă și rolă, ceea ce face ca viteza de alimentare a firului să fie egală cu viteza de deplasare a benzii:
(m/min)
Unde:
d – diametrul roții de antrenare a benzii;
– turația roții de antrenare a benzii;
η – coeficientul de alunecare.
Figura nr. 7 – Mecanism de alimentare cu bandă
Determinarea practică, prin măsurare, a vitezei de alimentare poate servi la: determinarea lungimii firului dintr-un ochi (), menținerea constantă sau într-un anumit raport a vitezei de alimentare și la determinarea producției teoretice a mașinilor de tricotat în kg/T (deoarece aceasta este direct proporțională cu viteza de alimentare a firelor).
Tensiunea în fire la alimentare
Tensiunea în fire la alimentare Ta (cN) reprezintă forța axială existentă în fir în faza formării noilor ochiuri. Ea poate fi măsurată cu aparate speciale de tipul tensiometrelor, dar numai în anumite zone ale traseului firului, în care este permis accesul aparatului sau poate fi calculată în diferite puncte ale traseului firului.
Tensiunea în fire trebuie să fie constantă atât pe lungimea acestora cât și pentru firele aparținând aceluiași sistem deoarece variația acesteia poate modifica lungimea firului din ochi, cu consecințe asupra uniformității și calității tricotului. Tensiunea firelor la alimentare pe mașina de tricotat trebuie să asigure depunerea corectă a firelor și să nu depășească domeniul elastic al curbelor efort-alungire pentru fiecare din firele alimentate.
În funcție de natura materiei prime se stabilesc limite de variație a tensiunii în fir la alimentare, limite care se recomandă să fie cuprinse în intervalele:
Ta = 0,15–0,20 cN/Tden – pentru firele naturale și firele chimice din polimeri naturali;
Ta = 0,1–0,15 cN/Tden – pentru firele chimice din polimeri sintetici.
Ecartamentul fonturilor
Ecartamentul fonturilor E (mm) reprezintă distanța între fonturi la mașinile de tricotat cu două fonturi. Acest parametru poate avea valoare fixă sau poate fi reglabil, în funcție de tipul mașinii de tricotat și structura tricotului.
În cazul mașinilor circulare cu două fonturi (cilindru și disc), distanța dintre fonturi (E) este un parametru reglabil folosit frecvent la reglarea desimii.
Avansul la buclare
La mașinile de tricotat cu două fonturi care produc tricoturi din bătătură, buclarea se produce simultan pe acele celor două fonturi (atunci când între acele celor două fonturi care execută la un moment dat buclarea există o distanță de cel mult un pas de ac T) sau în avans pe acele unei fonturi (când distanța dintre acele care execută la un moment dat buclarea este mai mare de un pas de ac).
Reglarea avansului la buclare se realizează prin deplasarea ansamblului de came de acționare ale discului față de camele cilindrului, în cazul mașinilor cu cilindru și disc sau prin executarea buclării pe camele de egalizare, în cazul mașinilor rectilinii cu două fonturi. În general, se indică ca avansul la buclare să se regleze în intervalul 5 – 7 T.
Studii privind influența avansului la buclare asupra lungimii ochiurilor au scos în evidență că mărimea avansului la buclare influențează consumul de fir la formarea ochiurilor.
Adâncimea de buclare
Adâncimea de buclare, x [mm], reprezintă distanța dintre capul acului și linia de aruncare, determinată fie pe linia dinților de aruncare, fie pe bărbiile platinelor de aruncare-închidere. Adâncimea de buclare este un parametru al tricotării deosebit de important, deoarece influențează în mare măsură desimea, uniformitatea și aspectul tricotului realizat.
Pentru determinarea adâncimii de buclare se folosesc mai multe metode: metoda aproximativă, metoda lui Dalidovici, metoda lui Milcenko, metoda lui Garbaruk, metoda lui Simin, care se aplică diferențiat funcție de procedeul de tricotare și modul de executare a fazei buclării.
Metoda aproximativă permite o evaluare aproximativă a adâncimii de buclare, folosindu-se din acest motiv doar pentru calcule orientative. Astfel, pentru tricoturile realizate pe o fontură, adâncimea de buclare se calculează cu relația:
x = 0,5 unde (1 + η)
Se consideră că la buclare firul este în stare întinsă, lungimea sa crescând de la la prin coeficientul de întindere, care pentru majoritatea firelor prelucrate în tricotaje corespunde limitei alungirii elastice: η = 3 – 7%. Dacă se utilizează fire cu conținut elastomer, coeficientul de întindere ia valori în următorul interval: η = 7 – 20%.
Pentru tricoturile realizate pe două fonturi:
x = 0,52
Unde:
T – pasul acului;
E – distanța dintre fonturi.
Metoda Dalidovici se folosește în cazul formării ochiurilor prin procedeul de tricotare cu buclare prealabilă. În acest caz adâncimea de buclare se calculează cu relația:
Metoda Milcenko se folosește în cazul producerii tricoturilor prin procedeul de tricotare cu buclare finală la mașinile cu o fontură sau la mașinile cu două fonturi la care lucrează numai acele unei fonturi.
Considerând firul încovoiat între platina de aruncare (dinte de aruncare) și acul în poziția de buclare (vezi fig. nr. 11), Milcenko obține următoarea relație de calcul a adâncimii de buclare:
Metoda Garbaruk se folosește în aceeași situație ca și metoda Milcenko.
Rezolvând ecuația de mai sus obținem valoarea reală a adâncimii de buclare .
În cazul buclării în avans pe acele unei fonturi (cu cedare), conform poziției acelor în faza buclării (vezi fig. nr. 13), se pot scrie următoarele relații:
După formarea acestor ochiuri (cu adâncimea de buclare ), începe migrarea firului din aceste ochiuri spre cele ce se vor forma pe acele celeilalte fonturi, ceea ce va duce la micșorarea valorii la valoarea .
Pentru această situație, lungimea firului dintr-un ochi, se va calcula cu relația:
Forma generală a relației de mai sus este următoarea:
Rezolvând această ecuație, obținem valoarea reală a adâncimii de buclare,
Cedarea firului pentru formarea ochiurilor pe acele celeilalte fonturi are la bază diferența de adâncime de buclare:
Viteza de tragere
Viteza de tragere a tricotului, Vt (m/min), reprezintă lungimea în stare întinsă a tricotului, debitată din zona de formare a ochiurilor sub acțiunea mecanismului de tragere, în unitatea de timp. Viteza de tragere a tricotului se calculează în funcție de construcția mecanismului de tragere și structura tricotului.
La dispozitivele de tragere cu greutăți:
(m/min)
Unde:
n – viteza de lucru;
S – numărul de sisteme;
Bi – înălțimea ochiului în stare întinsă sub acțiunea forței de tragere.
La mecanismele de tragere cu cilindri de tragere, viteza de tragere este egală cu viteza periferică a cilindrilor de tragere:
(m/min)
Unde:
d – diametrul cilindrilor de tragere;
n1 – turația cilindrilor de tragere.
La mecanismele de tragere pneumatică viteza de tragere este un multiplu al vitezei de plutire. Viteza de plutire reprezintă viteza unui curent de aer dirijat vertical, de jos în sus, sub acțiunea căruia sarcina rămâne în suspensie, deoarece presiunea dinamică a aerului echilibrează greutatea sarcinii.
Unde:
– diametrul unei sfere cu aceeași greutate specifică și totală ca a sarcinii;
– greutatea specifică a materialului;
– greutatea specifică a aerului;
– coeficient de forma:
k = 1 – pentru sferă:
k = 0,57 – pentru forma alungită;
k = 0,45 – pentru forma aplatizată.
Tensiunea de tragere
Tensiunea de tragere, Tt (cN/șir), reprezintă forța care acționează în fiecare șir al tricotului în momentul tragerii. Se calculează în funcție de construcția mecanismului de tragere și ia valori în intervalul:
Unde :
– sarcina la rupere a firului din care este realizat tricotul.
Pentru ca tragerea tricotului să se realizeze corect, trebuie ca tricotul să nu alunece printre cilindrii de tragere, deci forța cu care cilindrii acționează asupra tricotului să fie mai mare decât tensiunea din întreg tricotul.
Între diferiții parametri ai operației de tricotare există o strânsă interdependență, datorită căreia este posibilă determinarea unui parametru în corelație cu alți parametrii.
De o mare importanță este stabilirea corectă a parametrilor și a influențelor lor reciproce, deoarece aceștia reprezintă baza reglajelor tehnologice care trebuie realizate la programarea unui nou articol precum și pe parcursul funcționării utilajelor (cu scopul obținerii unor produse de calitate superioară) cât și datorită faptului că incorectitudinea stabilirii acestora este cauza principalelor defecte ce apar în tricot.
Așadar calitatea tricoturilor poate fi asigurată doar printr-o justă corelare a tuturor parametrilor operației de tricotare.
2.2. Stabilirea pierderilor și calculul indicilor de consum
La principalele operații din procesul tehnologic dintr-o fabrică de tricotaje (bobinare, urzire, tricotare, finisare), un anumit procent din masa materiei prime ce intră la aceste operații reprezintă pierderi.
În cadrul unui proces tehnologic, pierderile pot fi de două feluri:
– tehnice, cauzate de ruperile de fir;
– tehnologice, determinate de forma, structura și conturul produselor.
Pierderile de materie primă se determină practic prin cântărire, pentru fiecare operație în parte și sunt egale cu diferența dintre cantitatea de fir intrată și cea ieșită din operația tehnologică respectivă:
P = Mi – Me (g)
Unde:
Mi – cantitatea de materie primă intrată în operația respectivă;
Me – cantitatea de materie primă ieșită din operația respectivă.
Pierderile se pot exprima și procentual, calculându-le cu ajutorul relației:
Experimental s-a stabilit că valorile procentuale ale pierderilor sunt cuprinse în următoarele intervale:
Tabelul nr. 9. – Pierderile de materie primă la diferite operații tehnologice
Pe baza procentul de pierderi, calculat sau adoptat din intervalele date în tabelul de mai sus se calculează indicii de consum pe fiecare operație, cu relația:
Unde:
– Pi – pierderea în procent pe operație
Indicele de consum total se calculează prin înmulțirea indicilor de consum ale tuturor operațiilor din procesul tehnologic, cu relația:
ict = icB · icT · icF sau ict = icU · icT · icF
Unde:
icB – indicele de consum la bobinare;
icU – indicele de consum la urzire;
icT – indicele de consum la tricotare;
icF – indicele de consum la finisare.
2.3. Calculul necesarului de materie primă pe unitatea de produs
Calculul necesarului de materie primă se face pe unitatea de produs și poate fi exprimată în: kg/prod, m2/prod, m/prod, în funcție de tipul tricotului realizat. Necesarul de materie primă se referă la cantitățile de fir ce trebuie să intre în prima operație a procesului tehnologic pentru ca la sfârșitul procesului tehnologic să obținem masa propusă de tricot finisat.
Calculul necesarului de materie primă se face cu ajutorul indicilor de consum, stabiliți pentru fiecare operație tehnologică, ținând cont de faptul că masa de fir care iese dintr-o operație tehnologică este egală cu masa de fir care intră în operația tehnologică următoare (pentru tricoturile din urzeală operația de bobinare este înlocuită cu cea de urzire).
MiF = MeF ∙ icF = MeT
MiT = MeT ∙ icT = MeB
MiB = MeB ∙ icB
Unde:
MiF – masa de fir la intrarea în operația de finisare;
MeF – masa de fir la ieșirea din operația de finisare;
MiT – masa de fir la intrarea în operația de tricotare;
MeT – masa de fir la ieșirea din operația de tricotare;
MiB – masa de fir la intrarea în operația de bobinare;
MeB – masa de fir la ieșirea din operația de bobinare.
2.4. Calculul necesarului de materie primă pe unitatea de timp
Necesarul de materie primă pe unitatea de timp se determină pentru a preveni apariția unor discontinuități în fluxul tehnologic, datorate lipsei de materie primă.
Ca date inițiale se folosesc valorile maselor de intrare (MiB sau MiU) pe tipuri de fire, în prima operație a procesului tehnologic – exprimate în (g/buc), (g/m2) sau (g/m) – în funcție de tipul tricotului realizat.
Necesarul de materie primă se poate calcula pentru un schimb – Nmp (kg/T), o zi – Nmp (kg/zi) sau un trimestru – Nmp (kg/trim), utilizând următoarele relații:
Nmp (kg/T) = Vp (buc/T) ∙ MiB (g/buc) ∙ 10-3
Nmp (kg/T) = Vp (m2/T) · MiB (g/m2) · 10-3
Nmp (kg/T) = Vp (m/T) · MiB (g/m) · 10-3
Nmp (kg/zi) = Nmp (kg/T) ∙ n schimburi
Nmp (kg/trim) = Nmp (kg/zi) ∙ 60 zile
Unde:
– Nmp (kg/T) – necesarul de materie primă pe un schimb;
– Vp (buc/T), (m2/T), (m/T) – volumul producției pe schimb;
– Nmp (kg/zi) – necesarul de materie primă pe zi;
– Nmp (kg/trim) – necesarul de materie primă pe trimestru (60 zile).
2.5. Calculul producției utilajului
Calculul producției teoretice
Producția teoretică reprezintă producția posibil de realizat pe mașina de tricotat, în condițiile în care aceasta ar funcționa fără opriri. Producția teoretică este dependentă de tipul mașinii și de forma tricotului ce se realizează și de aceea vom prezenta în cele ce urmează modul de calcul al acesteia pentru diferite tipuri de mașini și de tricoturi.
Calculul producției mașinilor rectilinii de tricotat
Pe mașinile rectilinii de tricotat se pot realiza tricoturi sub formă de metraj sau detalii conturate, semiconturate și panouri iar în funcție de aceasta producția teoretică se calculează în metri, metri pătrați, kg sau bucăți.
La tricoturile metraj producția teoretică se calculează în m/T, m2/T și kg/T, cu următoarele relații:
Unde:
n – viteza de lucru (deplasări pe minut);
S – nr. de sisteme;
T – durata unui schimb (480 de minute);
– numărul de sisteme necesare tricotării unui raport;
– numărul de rapoarte pe lungimea bucății realizate în timpul unui schimb;
– numărul de ace în lucru dintr-o fontură;
b – lățimea raportului (numărul de șiruri pe față);
– numărul de rapoarte pe lățimea bucății;
– numărul de ochiuri pe față de diferite tipuri, dintr-un raport;
– numărul de ochiuri pe spate de diferite tipuri, dintr-un raport.
Unde:
– B – înălțimea ochiului normal.
Unde:
– lățimea tricotului (m).
La tricoturile sub formă de detalii conturate, semiconturate și panouri producția teoretică se calculează în buc și kg, cu următoarele relații:
Unde:
– – timpul mașinii, necesar producerii unei bucăți (min/buc).
Unde:
– numărul de rânduri de ochiuri pe față, pe porțiuni;
– numărul de sisteme necesare tricotării unui rând pe față în diferite zone ale detaliului;
– viteza de tricotare pentru porțiunile respective;
– numărul de sisteme cu care lucrează mașina în diferite zone ale detaliului;
– numărul de deplasări în gol;
– viteza de deplasare în gol a saniei cu lacăte.
În condițiile în care lățimea fonturilor mașinii și cea a tricoturilor, permit ca pe aceeași mașină să se tricoteze simultan mai multe bucăți, producția teoretică devine:
Unde:
– – numărul de bucăți tricotate simultan.
Unde:
– numărul de ace de pe o singură fontură;
– numărul de ace în lucru pentru realizarea unei bucăți.
Producția teoretică exprimată în kg/T se calculează înmulțind producția teoretică exprimată în buc/T cu masa unei bucăți, astfel:
Calculul producției mașinilor circulare de tricotat cu diametru mare
Pe mașini circulare de tricotat cu diametru mare se pot realiza tricoturi metraj și panouri, așadar producția teoretică se va calcula în m/T, m2/T, kg/T sau buc/T.
La tricoturile metraj producția teoretică se calculează în m/T, m2/T și kg/T, cu următoarele relații:
Unde:
– numărul de sisteme necesare producerii unui raport de desen;
b – lățimea tricotului;
– suma lungimilor ochiurilor pe față dintr-un raport;
– suma lungimilor ochiurilor pe spate dintr-un raport;
B – înălțimea ochiurilor normale;
– înălțimea ochiurilor pe față (în structură jacquard plin , la jacquard neplin ;
z – numărul de sisteme necesare executării unui rând pe față (în structură jacquard z = numărul de culori);
n – viteza de tricotare (rot/min);
S – numărul de sisteme al mașinii;
T – 480 de minute;
– numărul de ace dintr-o fontură;
– numărul de ace în lucru;
– numărul de ace trase;
A – pasul ochiului normal.
La tricoturile sub formă de panouri producția teoretică se calculează în buc/T și kg/T, cu următoarele relații:
Timpul mașinii, necesar producerii unui panou, se calculează cu relația:
Unde:
– numărul de rânduri executate într-o structură;
– viteza de tricotare pentru porțiunile tricotului (panoului);
– numărul de sisteme cu care se lucrează în diferite porțiuni;
– numărul de sisteme necesare executării unui rând de ochiuri.
Calculul producției practice
Dacă se ține seama și de opririle utilajelor, pe termen lung, se obține producția practică.
Unde:
– CUM reprezintă coeficientul de utilizare al mașinii.
Coeficientul de utilizare al mașinii tine cont de toți timpii de oprire ai mașinii în timpul procesului tehnologic și se calculează cu relația:
Unde:
CTU – coeficientul timpului util;
CUF – coeficientul utilajului în funcțiune.
Coeficientul timpului util se determină luând în considerare timpii neproductivi datorați executării operațiilor tehnologice și de deservire a utilajului.
Coeficientul utilajului în funcțiune cuprinde timpii neproductivi de staționare ai utilajului datorați reparațiilor planificate (Rt, Rc1, Rc2, Rk), opririlor accidentale, curățeniei săptămânale etc. deci, opriri de durată mai îndelungată și se calculează cu relația:
Unde:
– P reprezintă procentul de timp neproductiv al utilajului și se calculează cu relația:
P = P1 + P2 + P3 + P4 + P5 + P6
Unde:
P1 – procentul timpului neproductiv cauzat de revizia tehnică;
P2 – procentul timpului neproductiv cauzat de reparația curentă de gradul I;
P3 – procentul timpului neproductiv cauzat de reparația curentă de gradul II;
P4 – procentul timpului neproductiv cauzat de reparația capitală;
P5 – procentul timpului neproductiv cauzat de curățenia săptămânală;
P6 – procentul timpului neproductiv cauzat de opriri accidentale.
Calculul procentelor de timp, se face cu relația:
Unde:
Tst – timpul de staționare în reparații;
CR – ciclul de reparații, în ore de staționare.
Pentru un randament bun al utilajului, CTU și CUF trebuie să fie cuprinse în următoarele intervale de variație:
2.6. Calculul normei de producție
Norma de producție reprezintă cantitatea de produse (panouri, produse) ce poate fi realizată în unitatea de timp în anumite condiții tehnice și de organizare a locului de muncă de către un muncitor calificat corespunzător. Un muncitor poate să lucreaze la mai multe mașini de tricotat, fapt ce se exprimă prin norma de deservire – Nd (mașini/muncitor).
N p (buc / T, munc) = Pp (buc / T , maș) ⋅ N d (maș / munc)
N p (prod / T, munc) = Pp (prod / T, maș) ⋅ N d (maș / munc)
Unde:
– Tpî – timpul de pregătire și încheiere ce conține durata de pregătire a locului de muncă pentru începerea schimbului de lucru și, respectiv, pentru strângerea lucrului la sfârșitul schimbului.
– Tdl – timpul de deservire a locului de muncă pe durată căruia se execută:
− primirea și predarea firului și bucăților tricotate;
− lichidarea ruperilor de fire;
− îndreptarea și schimbarea acelor defecte;
− mici reparații;
− schimbarea bobinei;
− măsurarea dimensiunilor panourilor tricotate;
− controlarea tricotului produs și formarea pachetului;
− lichidarea căderii tricotului din mașină;
− semnarea și decontarea bonului de lucru;
− ungerea și curățenia la locul de muncă;
− scoaterea tricotului din mașină și extragerea firului despărțitor.
– Ton – timpul de odihnă și necesități firești, timp din durata schimbului în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt în scopul menținerii capacității de muncă și al satisfacerii necesităților fiziologice și de igienă personală ale muncitorilor;
– Tss – timp de staționări simultane – timp din durata unui schimb în cursul căruia o mașină sau mai multe nu funcționează când un muncitor deservește două sau mai multe mașini de tricotat;
– Nd – norma de deservire – numărul maxim de mașini de tricotat deservite de un muncitor cu calificare corespunzătoare în condiții tehnice și organizatorice date.
Valorile pentru timpul de deservire a locului de muncă (Tdl), timpul de odihnă și necesități firești (Ton) și timpul de staționări simultane (Tss) pot fi determinate prin observări directe sau pot fi se preluate din Normativele de timpi unificați și anume:
Tdl = 34 min/T, pentru S≤28 (S = numărul de sisteme al mașinii);
Tdl = 39 min/T, pentru S>28;
Ton = 15 min/T;
Tss = 12 min/T, pentru Nd = 2 (Nd = norma de deservire);
Tss = 17 min/T, pentru Nd = 3;
Tss = 35 min/T, pentru Nd = 4.
2.7. Calculul normei de timp
Norma de timp reprezintă timpul necesar pentru efectuarea rațională a lucrului la mașinile de tricotat, în anumite condiții tehnice și organizatorice ale locului de muncă, de către un executant care are calificarea corespunzătoare.
Normele de timp se folosesc la calculul valorii manoperei ce se acordă pentru realizarea unui produs.
2.8. Calculul necesarului de utilaj
Numărul de mașini necesare depinde de volumul producției planificate și de producția practică a mașinii pe care este realizat produsul respectiv.
Unde:
Vp – volumul producției;
M – masa tricotului;
Pp – producția practică.
2.9. Calculul necesarului de muncitori direct productivi
Necesarul de muncitori direct productivi este în funcție de numărul de mașini necesare realizării unui anumit volum al producției și norma de deservire.
CAPITOLUL III
ANALIZA EFICIENȚEI ECONOMICE
Din punct de vedere etimologic termenul “eficiența” provine de la latinescul “efficere” care înseamnă a atinge scopul dorit. Din punct de vedere economic, definiția eficienței este mai complexă, aceasta referindu-se la ansamblul relațiilor de interdependență între intrarile de resurse și rezultatele obținute într-o economie bazată pe autoregenerare, reciclare, risc și incertitudine.
Eficiența economică reprezintă una dintre categoriile cele mai generale ale economiei de piață. Ea exprimă forma concretă pe care o impune piața pentru relațiile dintre rezultate (efecte) și cheltuieli (eforturi) în cadrul activității fiecărui agent economic pe ansamblul economiei. Drept urmare, creșterea eficienței economice echivalează cu mărirea rezultatelor utile obținute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este același lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obținerea unei unități de produs. Cu alte cuvinte, cu cât un anumit efect este realizat cu un efort mai mic, cu atât eficiența este mai ridicată.
Față de scopul urmărit, eficiența economică implică o dublă raportare: mai întâi a efectului la efort, apoi a rezultatelor obținute la cele cunoscute dintr-o perioadă anterioară, luată drept bază de comparație, sau la cele mai bune performanțe cunoscute pe plan mondial.
Matematic eficiența economică se poate exprima prin una din formulele de mai jos, formule prin care se stabilește relația dintre efectele obținute (rezultate – R) și eforturile (cheltuielile – C) depuse într-o activitate economică, într-o anumită perioadă de timp.
E = Efecte / Eforturi
E = R / C
Modalitățile de exprimare a eficienței economice (Ec) sunt:
a) prin randamentul factorilor de producție utilizați:
Ec = Vr / Cfp,
Unde:
– Vr = venituri realizate;
– Cfp = consumul de factori de producție.
Eficiența economică astfel calculată, exprimă veniturile obținute la unitatea de factor de producție consumat; deci eficiența economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obținute sunt mai mari.
b) prin consumul factorilor de producție, pentru obținerea rezultatelor:
Ec = Cfp/ Vr
În acest caz, eficiența economică exprimă consumul de factori de producție pentru obținerea unei unități de venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs este mai mic, permițând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.
Așadar, eficiența economică înseamnă obținerea unor efecte economice utile, în condițiile cheltuirii într-un mod rațional și economicos a unor resurse materiale, umane și financiare, folosindu-se pentru aceasta metode științifice de organizare a activității. Nivelul eficienței este cu atât mai ridicat cu cât este mai mare efectul util pe unitate de efort cheltuit sau cu cât este mai mic efortul consumat raportat la o unitate de efect util.
Pentru analizarea eficienței activității economice a întreprinderilor sunt folosiți diverși indicatori sintetici prin care se analizează eficiența utilizării resurselor umane, eficienței utilizării mijloacelor fixe, eficiența cheltuielilor, eficiența investițiilor, rentabilitatea diferitelor activități ale întreprinderii etc.
3.1. Analiza eficienței utilizării resurselor umane ale întreprinderii
Productivitatea muncii (W) este unul din cei mai importanți indicatori sintetici ai eficienței activității economice a întreprinderilor. Aceasta exprimă eficiența cu care este utilizată resursa umană, la nivelul unei firme, putând fi calculată pe un salariat, pe un muncitor sau un muncitor direct productiv și poate fi determinată la nivelul unei ore, zile, luni sau an.
Productivitatea muncii se calculează raportând rezultatele obținute (Q) la consumul total de muncă (T).
W=Q/T
Pentru exprimarea rezultatelor se pot utiliza indicatorii: cifra de afaceri, valoarea adugată, producția exercițiului, producția fizică, producția vândută etc. iar consumul de muncă poate fi exprimat prin numărul total de salariați sau muncitori, total om-zile lucrate sau total om-ore lucrate, calculându-se astfel productivitatea muncii anuală, zilnică sau orară (Wa, Wz, Wh) cu următoarele formule:
Wa = Q/Ns sau Wa = Q/Nm
Wz = Q/Tz
Wh = Q/ Th
Unde:
– Ns , Nm – numărul de salariați sau de muncitori;
– Tz – total om-zile lucrate;
– Th – total om-ore lucrate.
În urmărirea productivității muncii, pe lângă nivelul acestui indicator stabilit ca o medie la nivelul unității economice, se impune și analiza eficienței consumurilor suplimentare (marginale) de forță de muncă, care se apreciază prin intermediul productivității marginale a muncii. Relația de calcul a acestui indicator este:
Wm = ΔQ/ΔT
Unde:
– ΔQ – reprezintă sporul de producție determinat de consumul suplimentar de muncă;
– ΔT – consumul suplimentar de muncă.
Se justifică un consum suplimentar de muncă atunci când ritmul de creștere a producției devansează pe cel al evoluției consumului de muncă. În aceste condiții productivitatea marginală va fi superioară productivității medie a muncii.
Un alt indicator utilizat pentru analiza eficienței utilizării resurselor umane ale întreprinderii este profitul pe salariat, ce se poate calcula cu următoarea relație:
Pr/ Ns = CA/Ns * Pr/CA
Unde:
– Pr – profitul
– CA – cifra de afaceri
3.2. Analiza eficienței utilizării echipamentelor și a utilajelor
Indicatorii folosiți pentru aprecierea eficienței utilizării echipamentelor și a utilajelor sunt construiți ca raport între efect și efort. Efectul poate fi exprimat cu ajutorul indicatorilor: producția obținută (Qf), cifra de afaceri (CA), producția exercițiului (Qe), valoarea adăugată (VA), rezultatul (profitul) aferent cifrei de afaceri (P), rezultatul exploatării (Re) etc. Efortul se măsoară cu ajutorul indicatorului: valoarea medie anuală a mijloacelor fixe (Mf ).
Asadar, pentru aprecierea eficienței utilizării echipamentelor și a utilajelor pot fi utilizați următorii indicatori:
Valoarea producției fabricate ce revine la 1000 lei mijloace fixe – indicator ce se corelează cu capacitatea de producție
Qf * 1000 / Mf
Valoarea adăugată ce ce revine la 1000 lei mijloace fixe – indicator ce reflectă legătura dintre capacitatea factorilor de producție de a crea și a adăuga valoare bunurilor și serviciilor
VA * 1000 / Mf
Cifra de afaceri aferentă activității de bază ce ce revine la 1000 lei mijloace fixe – indicator ce face legătura dintre utilizarea eficientă a mijloacelor fixe și rezultatele finale ale activității de producție
CA * 1000 / Mf
Rezultatul (profitul) aferent cifrei de afaceri ce revine la 1000 lei mijloace fixe – indicator ce reflectă modul în care utilizarea eficientă a mijloacelor fixe se reflectă în creșterea cifrei de afaceri
P * 1000 / Mf
Rezultatul exploatării ce revine la 1000 lei mijloace fixe – indicator ce reflectă modul în care utilizarea eficientă a mijloacelor fixe se reflectă în rezultatul exploatării
Re * 1000 / Mf
Datorită faptului că indicatorii de eficiență ai mijloacelor fixe sunt determinați prin raportarea unui rezultat la un efort parțial al întreprinderii, este necesară aprofundarea factorială, pornindu-se de la diferitele modalități prin care se exprimă indicatorii de rezultate.
Viteza de rotație a stocurilor
Rotația stocurilor arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile activității până se reîntorc în formă bănească inițială. Cu cât viteza de rotație a lor este mai mare cu atât eficiența folosirii lor este mai mare, având drept efect eliberarea de resurse financiare.
nr = CA/Stocuri sau Dz= (Stocuri /CA)*T
Valoarea minimă care asigură o eficiență acceptabilă a gestiunii stocurilor este de 8 rotații, care corespunde unui termen mediu de revenire sub formă bănească inițială de 45 zile.
Efectele directe și indirecte ale modului de gestionare a resurselor materiale pot fi sintetizate în eliberări sau imobilizări de resurse materiale și financiare și creșterea sau diminuarea masei profitului.
Eliberările ( E ) sau imobilizările ( I ) se determină cu relația :
E(-) sau I (+) = ( Dz1 – Dz0 ) * CA/ T
Eliberările de resurse sunt echivalente cu reducerea stocului de resurse materiale și creșterea resurselor financiare disponibile pe când imobilizările de resurse sunt echivalente cucreșterea stocurilor și creșterea necesarului de resurse financiare.
3.3. Analiza eficienței cheltuielilor întreprinderii
Analiza cheltuielilor întreprinderii reprezintă un domeniu deosebit de important în activitatea întreprinderii, deoarece în această zonă se produc o serie de fenomene economice legate de consumul și utilizarea factorilor de producție. De modul cum se consumă și cum se utilizează factorii de producție depinde în mare măsură competitivitatea produselor și eficiența activității desfășurate.
Cheltuielile totale ale întreprinderii (Ch) pot fi grupate după mai multe criterii, dintre care mai importante sunt:
a) După natura lor, cheltuielile totale sunt formate din:
– cheltuieli de exploatare (Ch e);
– cheltuieli financiare (Ch f);
– cheltuieli extraordinare (Ch ex).
Ch = Ch e + Ch f + Ch ex
Cheltuielile de exploatare cuprind: cheltuielile cu materiile prime și materialele consumabile, cheltuielile cu energia și apa, cheltuielile cu personalul, cheltuieli privind mărfurile vândute, cheltuielile privind prestațiile externe, cheltuielile cu impozitele, taxele și vărsămintele asimilate, ajustări privind provizioanele, precum și alte cheltuieli de exploatare.
Cheltuielile financiare cuprind: dobânzile aferente creditelor contractate, cheltuielile din diferențele nefavorabile de curs valutar, pierderile din vânzarea valorilor mobiliare de plasament, ajustarea valorii imobilizărilor financiare, precum și alte cheltuieli.
Cheltuielile extraordinare cuprind cheltuielile privind calamitățile și alte evenimente extraordinare.
b) După corelația cu evoluția volumului de activitate, se pot delimita:
– cheltuieli variabile (Cv);
– cheltuieli fixe sau constante (Cf).
Cheltuielile variabile sunt directă corelație cu modificarea volumului productiei, modificându-se în același sens cu aceasta. În cadrul lor se cuprind: cheltuielile cu materiile prime, cheltuielile cu materialele, cheltuielile cu salariile personalului direct productivi, o parte din cheltuielile cu întreținerea și funcționarea utilajelor etc. Pe unitatea de produs acestea au caracter relativ constant.
Cheltuielile fixe sau constante sunt acelea care rămân constante, indiferent de volumul producției. În cadrul acestora se cuprind cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile cu conducerea și administrarea întreprinderii, chiriile plătite, amortizarea si cheltuielile legate de asigurări, etc. Nivelul lor este dependent de capacitatea de producție, de structura acesteia, nemodificându-se pe termen scurt, în timp ce, pe unitatea de produs, evoluează în sens invers față de evoluția volumului de activitate.
Ct = Cv + Cf
Clasificarea cheltuielilor în variabile și fixe poate fi făcută pe intervale scurte de timp. Pe intervale lungi de timp toate cheltuielile sunt variabile.
c) După modul de identificare și repartizare pe produs :
– cheltuieli directe;
– cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt determinate de consumul de factori care se regăsesc în produsul respectiv.
Cheltuielile indirecte sunt acelea care concură la desfășurarea procesului de activitate (de producție), dar nu se pot individualiza pe produs. Acestea se repartizează pe produs sau pe activitate în baza unor chei de repartiție.
Cheltuielile totale ale unei întreprinderi însumează totalitatea plăților factorilor de producție cu care se aprovizionează întreprinderea. Deseori acești factori de producție nu se consumă în întregime în decursul unui ciclu de producție, cei neconsumați rămânând sub formă de stocuri. Cheltuielile aferente factorilor efectiv consumați formează costul de producție. Așadar între cheltuieli și costuri există egalitate numai atunci când în procesul de producție se consumă în întregime toți factorii cu care s-a aprovizionat întreprinderea. Cu alte cuvinte – costul de productie este expresia monetară a consumului de factori de productie pentru obținerea unui bun economic dat.
Fundamentând în mod riguros nivelul costurilor de producție, conducerea întreprinderii poate urmări modul de realizare și reducerea lor sistematică, asigurându-se pe această bază competitivitatea în raport cu firmele concurente și sporirea nivelului beneficiilor.
În aplicarea politicilor manageriale de fundamentare a costurilor de producție se operează cu noțiunile de cost global, cost global fix, cost global variabil, cost mediu și cost marginal.
Costul global (CGT) reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare realizării unui volum de producție dat dintr-un bun. Acest cost global se compune din costul global fix și costul global variabil.
CGT = CGF + CGV
Costul global fix (CGF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, rămân relativ neschimbate, independent de volumul producției obținute. În costul global fix sunt cuprinse: cheltuielile cu amortizarea activelor fixe, cu salariile personalului administrativ și de conducere, cheltuielile de întreținere pentru iluminat, încălzit, pentru chirii, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variația volumului producției; pe termen lung, însă, acest cost devine dependent de producție, putându-se modifica datorită investițiilor.
Costul global variabil (CGV) este format din acele cheltuieli care se modifică în funcție de volumul producției. În costul global variabil sunt cuprinse: cheltuielile cu materiile prime, materialele, combustibilul și energia consumate în scopuri tehnologice, cheltuielile cu salariile directe, contribuțiile aferente salariilor directe ș.a. Acest cost se exprimă printr-o funcție crescătoare în raport cu volumul producției; când randamentul crește acesta se mărește odată cu producția, însă nu în același ritm.
Costul mediu unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs. El este format dintr-un cost mediu fix și un cost mediu variabil, corespunzător structurii costului global.
– cost mediu total: CMT = CGT / q = CMF + CMV
– cost mediu fix: CMF = CGF / q
– cost mediu variabil: CMV = CGV / q
Costul marginal (Cm) arată creșterea costului global total generată de creșterea cu o unitate a produsului global fizic.
Cm = ΔCGT / Δq
Pentru determinarea costului unitar al produselor se folosesc mai multe metode. Una dintre acestea are la bază criteriul grupării cheltuielilor pe articole de calculație. Cu ajutorul acestui instrument se asigură cunoașterea exactă a mărimii fiecărui articol de calculație și a modului în care acesta participă la formarea costului unitar al produsului.
Cheltuielile care compun costul unitar al produselor se împart în două grupe:
cheltuieli directe;
cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe pot fi identificate și repartizate direct pe unitatea de produs. Această grupă cuprinde cheltuielile cu:
materiile prime și materialele directe;
transport-aprovizionare;
materialele recuperabile (se scad);
salariile directe;
CAS-ul și cota de protecție socială.
Cheltuielile indirecte cuprinde acele cheltuieli care nu se pot identifica direct pe produs și pentru repartizarea cărora se folosesc chei de repartiție. Cheltuielile din această grupă, pot fi la rândul lor, împărțită în două grupe:
cheltuieli comune de secții;
cheltuieli generale de întreprindere.
Cheltuielile comune ale secției sunt cheltuielile ocazionate de desfășurarea activității în secțiile de producție. Aceste cheltuieli se împart în patru subgrupe:
cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utilajelor;
cheltuieli generale de secții;
cheltuieli administrativ-gospodărești;
cheltuieli neproductive.
a) Cheltuielile cu întreținerea și funcționarea utilajelor cuprind:
cheltuieli cu revizii tehnice, reparații curente și întreținerea utilajelor și mijloacelor de transport.
cheltuieli cu reparațiile capitale la utilajele și mijloacele de transport executate cu forțe proprii și de terți;
amortizarea utilajelor și a mijloacelor de transport ale secției;
uzura, reparația și întreținerea SDV-urilor cu destinația specială;
energie, combustibil și alte materiale pentru scopuri tehnologice și motrice.
b) Cheltuielile generale ale secției cuprind:
• salariile personalului de conducere și a administrativ al secției;
• CAS-ul și cota de protecție socială aferentă;
• amortizarea clădirilor și a celorlalte mijloace fixe ale secției;
• cheltuieli de cercetare, invenții, inovații din interiorul secțiilor;
• cheltuieli cu protecția muncii în secții;
• cheltuieli pentru protecția mediului;
• cheltuieli pentru prelucrarea informatizată a documentelor din cadrul secțiilor;
• alte cheltuieli generale ale secției.
c) Cheltuielile administrativ-gospodărești cuprind:
cheltuieli cu furnituri de birou;
cheltuieli de detașare, transferare și deplasare;
reparația și întreținerea clădirilor și a altor mijloace fixe din secții;
alte cheltuieli administrativ-gospodărești.
d) Cheltuielile neproductive includ:
• pierderile din întreprinderea din cauze interne;
• pierderile din casarea mijloacelor circulante ale secției;
• lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante;
• alte cheltuieli neproductive.
Cheltuielile generale ale întreprinderii cuprind acele elemente de cheltuieli care asigură condițiile generale pentru desfășurarea neîntreruptă a procesului de producție. Pentru determinarea elementelor de cheltuieli generale, acestea se împart în trei grupe:
cheltuieli de interes general;
cheltuieli administrativ-gospodărești;
cheltuieli neproductive.
a) Cheltuielile de interes general cuprind:
salariile personalului de conducere, administrativ și pază al întreprinderii;
CAS-ul și cota de producție socială aferentă acestor salarii;
cota de cheltuieli generală aferentă corporației sau holdingului din care întreprinderea face parte;
amortizarea mijloacelor fixe de interes general;
cheltuielile de cercetare, investiții și inovații de interes general;
cheltuielile pentru protecția muncii;
cheltuielile pentru prelucrarea informatizată a documentelor din compartimentele funcționale;
dobânzile bancare;
alte cheltuieli generale ale întreprinderii.
b) Cheltuielile administrativ-gospodărești cuprind:
• furniturile de birou;
• cărțile revistele și abonamentele;
• cheltuielile aferente sistemelor de comunicații – poșta, telefon, fax, internet;
• deplasările, detașările și transferările;
• materialele pentru întreținerea și repararea clădirilor și a altor mijloace fixe;
• repararea clădirilor și a altor mijloace fixe;
• încălzitul;
• energia electrică pentru iluminat și forță motrice în scopuri administrativ-gospodărești;
• paza efectuată de către terți.
c) Cheltuielile neproductive includ:
• pierderile din întreprinderi din cauze externe;
• lipsurile la inventar din mijloacele circulante ale întreprinderii peste normele legale;
• alte cheltuieli neproductive.
În urma grupării cheltuielilor pe articole de calculație se pot determină trei categorii de costuri și anume:
• costul de secție – se obține prin adăugarea la cheltuielile directe ale produsului a unei cote din cheltuielile comune ale secției ;
• costul de întreprindere – se obține prin adăugarea la costul de secție a unei cote din cheltuielile generale ale întreprinderii;
• costul complet – reprezintă suma dintre costul de întreprindere și cheltuielile de desfacere ale produselor.
Determinarea mărimii fiecărui articol de calculație se face în mod individual, după metode specifice. Astfel, de exemplu:
a) cheltuielile directe se determină pe fiecare articol de calculație în parte, pe baza normelor de consum sau a consumului specific și pe baza prețurilor acestora.
Pentru materii prime și materiale cheltuielile directe pe unitatea de produs () sunt date de produsul dintre consumul specific sau cantitatea consumată ( cs j ) și prețul de aprovizionare al materialului respectiv ( p j ):
Salariile directe pe unitatea de produs ( ) sunt dependente de productivitatea muncii exprimată prin timpul consumat pe unitatea de produs (t) și salariul mediu orar (), astfel:
Cota de CAS și protecție socială se obține prin aplicarea unor cote legale asupra salariilor directe.
b) cheltuielile indirecte nu se regăsesc direct pe produs și se calculează pe unitatea de produs cu ajutorul unor chei de repartiție, astfel:
Cheltuielile comune ale secției (CCS) – se repartizează pe produs pe baza unei chei de repartiție K1, calculată astfel:
Cunoscând valoarea acestei chei se poate calcula cheltuiala comună de secție pe produs, cu relația următoare:
CCS/produs = K1 salariul direct / produs
Cheltuielile generale ale întreprinderii (CGÎ) – se repartizează pe produs cu ajutorul cheii de repartiție K2, calculată astfel:
Cheltuiala generală de întreprindere pe produs (CGI/ produs) se obține prin înmulțirea cheii de repartiție K2 cu costul de secție pe produs:
CGI/produs = K2 costul de secție / produs
Cheltuielile de desfacere pe produs se obțin prin aplicarea unui procent dinainte stabilit asupra costului de întreprindere unitar. În grupa cheltuielilor de desfacere sunt incluse: cheltuielile de transport și de încărcare-descărcare, de la depozit la locurile de predare ale produselor către clienți, salariile lucrătorilor ce prestează aceste activități, cheltuielile de ambalare, cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri și expoziții, cheltuielile cu editarea unor materiale promoționale.
Dacă se adaugă la costul complet al produsului procentul de profit se obține prețul produsului.
Prețul de vânzare se obține prin însumarea la preț a taxei pe valoarea adăugată (TVA).
Costul produselor determinat după metoda pe articole de calculație are următoarea structură:
Cheltuielile întreprinderii nu trebuie analizate numai în sumă absolută ci și în corelație cu veniturile obținute. În acest scop se impune analiza eficienței acestora care se poate face prin intermediul unor indicatori specifici, calculați ca raport între diferite tipuri de cheltuieli și diferite tipuri de rezultate, cum ar fi :
– "cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale" sau rata de eficiență a cheltuielilor totale – se calculează prin raportarea cheltuielilor totale la veniturile totale ale întreprinderii și înmulțit cu 1000:
Acest indicator se poate calcula și pe tipuri de activități, în acest caz purtând numele de rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare, rata de eficiență a cheltuielilor financiare și respectiv rata de eficiență a cheltuielilor extraordinare. Calculul acestor indicatori se face cu relațiile:
; ;
Unde:
– Ch e – cheltuieli de exploatare;
– Ve – venituri din exploatare;
– Ch f – cheltuieli financiare;
– Vf – venituri financiare;
– Ch ex – cheltuieli extraordinare;
– V ex – venituri extraordinare.
Ținând cont de modul de calcul al indicatorilor, ca raport între efort și efect, o reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situație favorabilă, respectiv de creștere a eficienței cheltuielilor.
– ”cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri” – calculat ca raport între cheltuielile aferente producției vândute (Ch) și cifra de afaceri (CA).
Acest indicator se poate calcula pe tipuri de cheltuieli – respectiv fixe și variabile, situații în care indicatorul va fi denumit ”cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri”, respectiv ”cheltuielile variabile la 1000 lei cifră de afaceri”. Calculul acestor indicatori se face cu relațiile:
;
– ”cheltuieli materiale la 1000 lei cifră de afaceri” – calculat ca raport între cheltuielile materiale consumate (Ch mat) și cifra de afaceri (CA).
Pentru reducerea nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri se poate acționa pe următoarele direcții: modificarea structurii producției vândute în favoarea produselor cu cheltuieli la 1000 lei mai mici decât media pe întreprindere, creșterea prețurilor de vânzare și reducerea costurilor pe unitatea de produs.
3.4. Analiza eficienței investițiilor
Fundamentarea ansamblului de decizii specifice activităților investiționale se sprijină pe un sistem de indicatori de eficiență. Fiecare dintre aceștia cuantifică o corelație între anumiți parametrii de efort și efect și deci caracterizează parțial eficiența proiectului.
Sistemul de indicatori pe care se fundamentează decizia de investire trebuie să fie cât mai complet, adaptat și/sau adaptabil la particularitățile fiecărui domeniu de activitate. El este construit pe baza criteriilor de eficiență economică dar este recomandabil să aibă în vedere și criterii de altă natură: socială, ecologică, tehnică etc.
Asadar decizia de investire se ia după o analiză minuțioasă a eforturilor și a efectelor obținute, principalii indicatori economici analizați fiind:
– Valoarea investiției (I) sau volumul capitalului investit reprezintă mărimea fondurilor necesare pentru realizarea unui obiectiv de investiții și constituie unul dintre cei mai importanți indicatori ce se au în vedere la luarea deciziei de investire, fiind și principalul indicator care caracterizează eforturile necesare. El este și o mărime de calcul pentru stabilirea unor indicatori de eficiență derivați.
-Termenul de realizare a investiției (T) sau durata edificării obiectivului de investiții se caracterizează prin aceea că în această perioadă surse financiare și materiale importante sunt retrase din circuitul economic și nu produc nimic până la punerea în funcțiune a obiectivului. Aceasta este de fapt și motivația pentru care atât constructorul cât și beneficiarul de investiții trebuie să concure la reducerea duratei de execuție a obiectivului.
– Durata de funcționare a obiectivului (D) începe în momentul punerii în funcțiune a acestuia și se sfârșește odată cu scoaterea sa din funcțiune (dezafectarea sa).
– Investiția specifică (s) – acest indicator se calculează ca raport între efortul investițional I și efectul obținut sub forma capacității de producție – Cp – exprimată în unități fizice (m2, tone, buc. etc.):
– Durata (termenul) de recuperare a investiției (T) – este un indicator sintetic de eficiență economică a investițiilor care exprimă corelația dintre efortul de capital investit, pe de o parte, și efectul obținut sub forma profitului anual, pe de altă parte:
– Coeficientul de eficiență economică a investițiilor (e), reprezintă inversul termenului de recuperare a investiției:
– Cheltuieli echivalente sau recalculate (K) este un indicator care cuantifică efortul total, atât pentru investiții cât și pentru exploatare, pe întreaga perioadă de realizare și de funcționare.
K = I + Ch · De
Unde:
I – valoarea investitiei;
Ch – costurile anuale de producție;
De – durata de funcționare eficientă.
– Randamentul economic al investiției (R) se definește ca fiind raportul dintre profitul net (Pn) și efortul necesar (I) pentru investire (capitalul investit). Semnificația economică a indicatorului randamentul economic al investiției constă în aceea că arată câte unități monetare (lei) de profit net (final) se obțin la o unitate monetară (leu) investită.
În practică, randamentul economic al investiției se calculează nu în funcție de profitul net, ci în funcție de profitul total, astfel:
3.5. Analiza rentabilității
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei firme de a obține din activitatea pe care o desfășoară un profit, în condițiile mobilizării resurselor de care dispune. Aceasta reprezintă un instrument de fundamentare a tuturor deciziilor ce privesc atât gestiunea internă a firmelor, cât și relațiile lor cu partenerii de afaceri, dobândind în consecință și calitatea de a fi una dintre formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței întregii activități economico-financire a întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, din toate stadiile ciurcuitului economic: aprovizionare, producție și vânzare.
Așadar rentabilitatea apare ca un instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în vederea orientării producției în raport cu cerințele consumatorilor. Aceasta presupune ca veniturile obținute în urma vinderii și încasării producției fabricate să fie mai mare decât cheltuielile efectuate. Deci rentabilitatea reflectă capacitatea agentului economic de a produce profit. În asigurarea acestei capacități este interesat deținătorul și utilizatorul factorilor de producție, care poate fi individual sau colectiv.
Pentru exprimarea rentabilității se utilizează două categorii de indicatori de evaluare:
profitul care reflectă mărimea absolută a rentabilității – fiind deci un indicator de volum al rentabilității;
ratele de rentabilitate care reflectă mărimea relativă a rentabilității – fiind astfel un indicator ce măsoară gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit.
Profitul
În conformitate cu sistemul actual de planificare și de evidență economico–financiară calculele de rentabilitate se pot efectua utilizând ca rezultat atât profitul net cât și profitul brut.
Profitul brut (Pb) este dat de diferența dintre încasările totale brute și totalul cheltuielilor unei întreprinderi (inclusiv obligațiile fiscale din TVA).
Profitul net (Pn) este cel care rămâne la dispoziția firmei și care este calculat ca diferență între profitul brut și impozitul pe profit.
Studierea profitului în mărimi absolute nu constituie decât o etapă preliminară a analizei rentabilității, pentru relevanța raționamentului fiind necesară raportarea la alți indicatori, ratele rezultate furnizând informații cu semnificații economico-financiare complexe.
Ratele de rentabilitate
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținute în raport cu activitatea firmelor, cu mijloacele economice sau financiare și pot căpăta forme diferite, după cum se ia în considerare profitul brut sau profitul net la numărător, sau se schimbă baza de raportare (capitaluri, resurse consumate, cifra de afaceri etc.). Diferitele modele utilizate pentru exprimarea ratei rentabilității au putere informativă diferită, oglindind eficiența diferitelor laturi ale activității economice ale firmei.
La nivelul unei întreprinderi, analiza rentabilității se face prin mai mulți indicatori, cei mai utilizați fiind: rata rentabilității comerciale, rata rentabilității resurselor consumate, rata rentabilității economice, rata rentabilității financiare.
Rata rentabilității comerciale
Rata rentabilității comerciale (Rc) exprimă eficiența activității comerciale a întreprinderii și este dată de raportul dintre profitul brut sau net și cifra de afaceri netă.
;
Unde:
– Rc – rata rentabilității comerciale;
– Rcn – rata rentabilității comerciale nete;
– Pb – profit brut;
– Pn – profit net;
– CA – cifra de afaceri netă.
Rata rentabilității resurselor consumate
Rata rentabilitatii resurselor consumate (Rrc), denumită în mod curent rentabilitatea costurilor – reflectă raportul dintre rezultatul aferent cifrei de afaceri și costurile totale aferente vânzărilor:
Unde:
– Pr – profit aferent cifrei de afaceri;
– Ch – costurile aferente cifrei de afaceri.
În literatura de specialitate se precizează că nivelul acestei rate ar trebui să se încadreze în intervalul 9-15%.
Rata rentabilității economice
Rata rentabilitatii economice (Rre), reflectă corelația dintre un rezultat economic și mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia. Rata rentabilității economice exprimă pe de o parte gradul de remunerare a capitalurilor angajate în activitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, modalitatea de remunerare a riscurilor asumate de acționari sau asociați pentru capitalul investit în întreprindere.
In literatura de specialitate, rata rentabilității economice, se poate calcula după urmatoarele modele:
; ;
;
Unde:
– Rre – rata rentabilitatii economice;
– Rc – rezultat curent;
– RBE – rezultat brut din exploatare;
– Rexpl – rezultatul exploatarii;
– At – active totale;
– K investit – capital investit.
Indiferent de modalitatea de calcul utilizată, rata de rentabilitate economică este independentă de mecanismul de finanțare, de impactul activității extraordinare cât și de politica fiscală.
4. Rata rentabilității financiare
Rata rentabilității financiare a capitalului propriu (Rrf), cunoscută în teoria internațională sub denumirea de „return on equity”, permite aprecierea eficienței investițiilor de capital ale acționarilor și oportunitatea menținerii acestora, calculându-se ca raport între rezultatul net al exercițiului financiar și capitalul propriu:
Rata rentabilității financiare a capitalului permanent (Rrf), evidențiază corelația dintre capitalul permanent și profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile și a impozitului pe profit. Această rată este întâlnită și sub denumirea de rată economică a rentabilității capitalului permanent. Analiza ratei rentabilității financiare a capitalului permanent se poate realiza utilizând unul din următoarele modele:
;
Unde:
– Rcurent – rezultatul curent al exercitiului;
– Kpm – capital permanent;
– Rbrut – rezultat brut, inainte de impozitare.
Rata rentabilității financiare, ca și rata rentabilitatii economice, poate sa fie în mod util comparată cu rata dobânzii pentru împrumuturile pe termen lung contractabile pe piața financiară. Dacă rata rentabilității este mai mare, întreprinderea va fi interesată să se împrumute pentru a se dezvolta, deoarece remunerația capitalurilor împrumutate va fi acoperită de rentabilitatea ridicată.
Analiza rentabilității poate fi făcută și pe produse, ceea ce permite cunoașterea profitului și a ratei rentabilității pe fiecare sortiment, precum și a căilor prin care se poate acționa în vederea creșterii acestora. Pentru aprecierea rentabilității pe produse, se folosesc doi indicatori principali:
– profitul pe categorii de produse;
– rata rentabilității pe categorii de produse.
Profitul pe categorii de produse
Profitul pe unitatea de produs (pr) se stabilește ca diferență între prețul produsului (prețul de vânzare fără TVA) (p) și costul pe unitatea de produs (c), adică:
pr = p – c
Nivelul său este influențat de cei doi factori pe baza cărora se determină – adică de prețul și costul unității de produs.
Costul unității de produs poate fi calculat cu relația:
Unde:
– – reprezintă cheltuielile cu materiile prime și materialele directe pe unitatea de produs;
– – cheltuielile cu salariile directe (inclusiv CAS) pe unitatea de produs;
– – cheltuielile indirecte pe unitatea de produs;
– cs j – consumul specific din resursa materială ”j”;
– p j – prețul de aprovizionare a resursei ”j”;
– t – timpul de muncă pe unitatea de produs;
– – salariul mediu orar;
– Ci – suma cheltuielilor indirecte;
– q – volumul fizic al producției obținute.
Profitul total pe un sortiment (Pr) se determină în funcție de cantitatea de produse vândută din acel sortiment (qv) și de profitul pe unitatea de produs, astfel:
Pr = qv (p – c)
Nivelul său este influențat de: volumul producției vândute, costul pe unitatea de produs și prețul produsului.
Rata rentabilității pe categorii de produse
Pentru exprimarea rentabilității pe produse sub formă relativă, se folosesc doi indicatori, rata rentabilității resurselor consumate și rata rentabilității comerciale pe produse:
Pentru ambele rate se poate analiza influența modificării costului unitar și a prețului de vânzare al produsului pe baza analizei factoriale a acestora.
Analiza rentabilității pe baza punctului critic (pragul rentabilității)
Pragul de rentabilitate, numit și punct critic sau punct de echilibru, reflectă acea dimensiune a activității, acel volum al activității, pentru care veniturile din vânzarea bunurilor, lucrărilor, serviciilor etc. sunt egale cu cheltuielile efectuate, profitul fiind nul. Activitatea unei firme devine rentabilă după pragul de rentabilitate, până la acest nivel al producției unitatea înregistrând pierderi.
Pragul de rentabilitate reflectă legătură dintre suma cheltuielilor de exploatare și volumul de activitate ce trebuie obținut, astfel încât veniturile din vânzări să acopere cheltuielile efectuate. Acestea din urmă pot fi cheltuieli fixe sau variabile – cheltuielile variabile sunt constante ca mărime pe unitatea de produs (suma lor crește direct proporțional cu volumul activității) iar cheltuielile fixe sunt variabile pe unitatea de produs (suma lor totală fiind constantă, înseamnă că ele se reduc pe unitate de produs odată cu creșterea nivelului producției).
Pragul de rentabilitate se poate determina prin metoda grafică sau prin calcul algebric.
Determinarea pragului de rentabilitate în cazul realizării unui singur produs
Pragul de rentabilitate, în cazul realizării unui singur produs, poate fi măsurat cu ajutorul indicatorilor:
Volumul fizic critic al producției (qcr)
Determinarea pragului de rentabilitate în unități fizice presupune egalarea funcției veniturilor cu cea a costurilor de exploatare, obținând prin rezolvarea acestei ecuații, nivelul producției, qcr , pentru care profitul firmei este nul.
Unde:
– cf – suma cheltuielilor fixe pe produs;
– p – preț de vânzare unitar;
– cv – cheltuieli variabile pe unitatea de produs;
– mbv – marja brută față de cheltuielile variabile pe unitatea de produs și este dată de diferența dintre prețul de vânzare unitar și cheltuielile variabile pe unitatea de produs
Cifra de afaceri critică (CAcr):
Pragul de rentabilitate exprimat în unități monetare se mai numește cifră de afaceri critică (CAcr) sau valoarea vânzărilor în pragul de rentabilitate. Modelul de calcul este:
CAcr = qcr p
Cifra de afaceri critică reflectă vânzările firmei pentru care profitul este egal cu zero.
Gradul critic de utilizare a capacității de producție (Gcr):
Unde:
– qmax – capacitatea maximă de producție în expresie fizică
Perioada critică (pcr):
Unde:
– CA/T – vânzările medii pe unitatea de timp (zi, lună, an)
Determinarea pragului de rentabilitate în cazul realizării mai multor tipuri de produse
Pentru firmele care produc și comercializează o gamă diversă de produse și mărfuri, pragul de rentabilitate se poate măsura cu ajutorul următorilor indicatori:
Cifra de afaceri critică (CAcr):
Unde:
– Cf – reprezintă suma cheltuielilor fixe la nivel de întreprindere;
– – cheltuieli variabile medii la 1 leu cifră de afaceri.
Gradul critic de utilizare a capacității de producție (Gcr):
Unde:
– Qmax – reprezintă capacitatea maximă de producție în expresie valorică.
Metoda grafică de determinare a pragului de rentabilitate, presupune reprezentarea costurilor și a veniturilor exprimate valoric pe ordonată, iar producția pe abscisă. Funcția veniturilor totale (V) sau a cifrei de afaceri (CA) exprimă veniturile pe care firma le obține la fiecare nivel al producției, considerând că se folosește un preț constant de vânzare (p). Funcția costurilor totale de exploatare (Ct) reprezintă costurile totale pe care firma le va suporta la fiecare nivel al producției și este dată de suma dintre costurile fixe (Cf), care sunt constante indiferent de volumul producției și costurile variabile (Cv), care cresc odată cu creșterea nivelului producției.
Figura nr. 9 – Reprezentarea grafică a punctului critic
Pragul de rentabilitate se află în punctul qcr din figură, acolo unde se intersectează funcțiile veniturilor totale și a costurilor totale – la acest nivel al producției firma nu realizeaza nici un profit. Pentru întreprinzători volumul critic al producției reprezintă un reper orientativ important care caracterizează dimensiunea întreprinderii.
Dacă nivelul producției unei firme este sub acest nivel (q < qcr), adică veniturile totale sunt mai mici decât costurile totale, atunci firma suportă pierderi de exploatare (rezultatul exploatării este negativ). Dacă volumul producției este deasupra pragului de rentabilitate (q > qcr), adică veniturile totale sunt mai mari decât costurile totale, firma realizează profit de exploatare. Cu toate acestea și în acest caz decizia de angajare în afacere mai necesită tatonări. Este necesar să se examineze dacă profitul este satisfăcător. În acest scop se determină rata eficienței capitalului investit în întreprinderea dată și se compară cu dobânda (d) pe care investitorul ar putea să o obțină dacă și-ar depune capitalul respectiv la bancă. Mărimea minimă a întreprinderii, acceptabilă pentru întreprinzător, prin comparație cu avantajul pe care acesta l-ar avea din depunerea sumei la bancă, va fi cea care satisface condiția ca rata eficienței capitalului investit să fie mai mare decât rata dobânzii bancare.
Analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile, dintre care menționăm:
– permite stabilirea dimensiunii producției pentru care activitatea întreprinderii devine profitabilă;
– permite stabilirea dimensiunii producției pentru care se obține un nivel programat al profitului;
– evidențiază corelațiile dintre evoluția producției, a veniturilor și a costurilor;
– permite stabilirea gradului de utilizare a capacităților de producție corespunzătoare punctului critic sau în condițiile obținerii unui anumit profit programat și a căilor sale de creștere;
– permite determinarea profitului maxim care poate fi obținut în anumite condiții date;
– permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităților de producție și efectuarea unor investiții pentru dezvoltarea și modernizarea firmei.
BIBLIOGRAFIE
Airinei, E., „Proiectare în tricotaje” , Editura Mirton, Timișoara, 2002
Brezeanu, Petre (coordonator), „Analiză financiară”, Ed. Meteor Press, București, 2007
Budulan, C., Preda, S., „Bazele tehnologiei tricoturilor și confecțiilor”, Editura Rotaprint, I.P.Iași, 1989
Budulan, R., „Bazele tehnologiei tricoturilor”, Editura BIT, 1996
Budulan, R., Macovei, A. „Bazele tehnologiei tricoturilor. Îndrumar de laborator”, Editura Rotaprint, I.P.Iași, 1983
Căruntu, C., Lăpăduși, M. L., „Rata rentabilității financiare. Impactul ratei rentabilității financiare asupra dezvoltării întreprinderii” , Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 2/2009, pp. 95-108
Cistelecan, Lazăr M.., „Economia, eficiența si finanțarea investițiilor”, Editura Economică, București, 2002
Comandar, C, „Structura și proiectarea tricoturilor”, Editura Cermi, Iași, 1998
Dinu, E., „Analiza economică și financiară a firmei”, Editura ASE, București, 2001
Gheorghiu, A., „Analiza economico-financiară la nivel microeconomic”, Editura Economică, București, 2004
Hagiu, E., „Structura și tehnologia tricoturilor”, Editura Rotaprint, Iași, 1981
Hagiu, E., Comandar, C., „Structura și proiectarea tricoturilor”, E.D.P, București, 1992
Ilie Vasile, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Meteor Press, 2010
Macovei, L., Șerban, V., „Tehnologii și utilaje în tricotaje”, Editura Gh. Asachi, Iași, 2002
Manea, L., „Tehnologii textile. Tricotaje”, Editura MAGIS, Oradea, 1999
Mateescu, M., „Tehnologia tricotajelor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970
Meșter, C., Lezeu, D., Pereț, A. „Analiză economică financiară”, Ed. Universității din Oradea, 2001
Postelnicu, Gh., „Teorie economică”, Editura EFES, 2001
Potoran, I., „Structura și proiectarea tricoturilor”, E.D.P., București, 1965
Preda, S., „Structura și tehnologia tricoturilor”, Editura Rotaprint, Iași, 1981
Robu, V., Anghel, I., Șerban, E. C., Țuțui, D., „ Evaluarea întreprinderii”, Editura ASE, București, 2003
Tripa, S., „Structura tricoturilor din bătătură – colecție de aplicații practice”, Ed. Universității din Oradea, 2009
Tripa, S., Indrie, L., „Structura tricoturilor din bătătură și reprezentarea acestora în CorelDraw”, Ed. Universității din Oradea, 2008
Țole, M., „Analiza economică-financiară a firmelor din domeniile: industrial, agricol, bancar, comercial”, Editura Fundației "România de Mâine", București, 2000
Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., „Analiză economico-financiară”, Ed. Economică, București, 2004
Zaharia, O., Roman, M., Danciu, A.R., „Analiza statistico-economică a întreprinderii”, Editura ASE, București, 2002
Zaman, G., Geamănu, M., „Eficiență economică”, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006
BIBLIOGRAFIE
Airinei, E., „Proiectare în tricotaje” , Editura Mirton, Timișoara, 2002
Brezeanu, Petre (coordonator), „Analiză financiară”, Ed. Meteor Press, București, 2007
Budulan, C., Preda, S., „Bazele tehnologiei tricoturilor și confecțiilor”, Editura Rotaprint, I.P.Iași, 1989
Budulan, R., „Bazele tehnologiei tricoturilor”, Editura BIT, 1996
Budulan, R., Macovei, A. „Bazele tehnologiei tricoturilor. Îndrumar de laborator”, Editura Rotaprint, I.P.Iași, 1983
Căruntu, C., Lăpăduși, M. L., „Rata rentabilității financiare. Impactul ratei rentabilității financiare asupra dezvoltării întreprinderii” , Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 2/2009, pp. 95-108
Cistelecan, Lazăr M.., „Economia, eficiența si finanțarea investițiilor”, Editura Economică, București, 2002
Comandar, C, „Structura și proiectarea tricoturilor”, Editura Cermi, Iași, 1998
Dinu, E., „Analiza economică și financiară a firmei”, Editura ASE, București, 2001
Gheorghiu, A., „Analiza economico-financiară la nivel microeconomic”, Editura Economică, București, 2004
Hagiu, E., „Structura și tehnologia tricoturilor”, Editura Rotaprint, Iași, 1981
Hagiu, E., Comandar, C., „Structura și proiectarea tricoturilor”, E.D.P, București, 1992
Ilie Vasile, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Meteor Press, 2010
Macovei, L., Șerban, V., „Tehnologii și utilaje în tricotaje”, Editura Gh. Asachi, Iași, 2002
Manea, L., „Tehnologii textile. Tricotaje”, Editura MAGIS, Oradea, 1999
Mateescu, M., „Tehnologia tricotajelor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970
Meșter, C., Lezeu, D., Pereț, A. „Analiză economică financiară”, Ed. Universității din Oradea, 2001
Postelnicu, Gh., „Teorie economică”, Editura EFES, 2001
Potoran, I., „Structura și proiectarea tricoturilor”, E.D.P., București, 1965
Preda, S., „Structura și tehnologia tricoturilor”, Editura Rotaprint, Iași, 1981
Robu, V., Anghel, I., Șerban, E. C., Țuțui, D., „ Evaluarea întreprinderii”, Editura ASE, București, 2003
Tripa, S., „Structura tricoturilor din bătătură – colecție de aplicații practice”, Ed. Universității din Oradea, 2009
Tripa, S., Indrie, L., „Structura tricoturilor din bătătură și reprezentarea acestora în CorelDraw”, Ed. Universității din Oradea, 2008
Țole, M., „Analiza economică-financiară a firmelor din domeniile: industrial, agricol, bancar, comercial”, Editura Fundației "România de Mâine", București, 2000
Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., „Analiză economico-financiară”, Ed. Economică, București, 2004
Zaharia, O., Roman, M., Danciu, A.R., „Analiza statistico-economică a întreprinderii”, Editura ASE, București, 2002
Zaman, G., Geamănu, M., „Eficiență economică”, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Eficientei Economice In Tricotaje (ID: 135653)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.